Post on 31-Dec-2015
description
Prezidenţialism versus Parlamentarism
Studiu de caz: Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie
1
Cuprins
Argument
1. Metode de cercetare
1.1. Obiectivele cercetării
1.2. Întrebările cercetării
1.3. Ipotezele ştiinţifice
1.4. Conceptualizarea si operaţionalizarea conceptelor
1.5. Culegerea şi prezentarea datelor cercetării
2. Analiza datelor cercetării
2.1. Variabilele cercetării
2.2. Corelaţia şi analiza variabilelor
3. Aspecte esentiale ale PIB-ului american si englez
4. Cabinete colegiale si necolegiale
5. Partidele politice din Marea Britanie si SUA
5.1. Partidele politice din Marea Britanie
5.2. Partidele politice din Statele Unite
Concluzii
Bibliografie
2
Argument
Pentru a întreprinde analize comparative cu adevărat valoroase este nevoie de o structură care
să ajute la detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre guvernări. După cum ştim, conceptul de
sistem poltic sau de guvenământ ar putea pune bazele unei asemenea structuri.
Sistemele politice, cu particularităţile lor sunt, fără indoială, elementele cele mai importante
când vine vorba despre instituţiile statului, în relaţie cu societatea per ansamblu, cât şi în
contextul unui sistem internaţional din ce în ce mai diversificat.
În prezent, o definiţie comprehensivă a sistemului politic, care încearcă să propună sinteza
definiţiilor consacrate in textele de referinţă, arată că acesta este ,, ansamblul elementelor vieţii
politice, aflate în interacţiune unele cu altele, precum şi cu alte sisteme care alcătuiesc societatea,
rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.”
În contextul în care există mai multe categorii de regimuri poltice, respectiv, prezidenţialism,
parlamentarism, semiprezidenţialism. În această lucrare ne propunem să comparăm două dintre
aceste tipuri de sisteme politice, sistemele politice al Statelor Unite (cu un sistem politic
clasic prezidenţial) şi al Marii Britanii ( cu un sistem parlamentar ).
În demersul nostru, vom urmări similitudinile, şi mai ales diferenţele dintre cele două tipuri
de sisteme politice. Vom stabili o serie de obiective si ipoteze, prin care vom urmări diferenţele
dintre gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea în faţa parlamentului,
relaţia dintre procesul decizional asociat cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie
necolegială; gradul de eficienţă al apartenenţei liderilor politici la executiv şi/sau legislativ,
precum şi deosebirea dintre modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi
într-un regim parlamentar.
3
Prezidenţialismul este sistemul politic care generează de multe ori dezbateri aprinse,
limitează semnificativ puterea instituţională a parlamentului, care nu mai poate numi sau demite
guvernul, aşa cum se întâmplă în sistemele parlamentare, iar preşedintele este şi şeful guvernului.
În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat prin votul
membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului (preşedintele)
este ales prin vot universal. Prezidenţialismul este caracterizat, de cabinete cu decizie
necolegială, unipersonală.
În SUA, membrii executivului (mai concret ai administraţiei prezidenţiale) sunt un fel de
consilieri ai preşedintelui pe probleme specifice, decizia politică aparţinând însă exclusiv
preşedintelui.
Modelul Washington, sau cel american, este recunoscut pentru eficienţa şi stabilitatea sa.
În acest caz., relaţiile dintre preşedinte şi congres sunt controlate prin principiul separării
puterilor în stat. ,, Deşi la începuturile sale, prezidenţialismul american însemna guvernarea prin
instituţii separate care îşi împart puterea, acum se poate vorbi despre guvernarea prin instituţii
separate care intră în competiţie pentru puterea pe care în mod normal ar trebui sa o împartă”.
Sartori clasificã sistemele politice ca prezidenţiale şi parlamentare. Într-un sistem
prezidenţial criteriul principal este cã şeful de stat sã fie ales prin vot popular direct, iar
parlamentul nu poate sã numeascã sau sã rãstoarne guvernul.
Preşedintele este cel ce întruchipeaza puterea executivã, iar legislativul se aflã în autonomie
de executiv, aceste puteri echilibrându-se reciproc. Sistemul American este singurul sistem
prezidenţial pur viabil, divizarea preşedinte–congres putând suscita probleme şi impas politic.
În ceea ce priveşte republica parlamentară, aceasta parlamentară este o republică unde prim-
ministrul (sau cancelarul) este şeful guvernului, autoritatea executivă în stat, şeful statului
(Preşedintele) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice.
4
În cadrul regimului parlamentar, preşedintele este ales de Parlament – în formele de
guvernamânt republicane; dualismul Executivului, ai cărui poli sunt şeful statului si Guvernul,
existenta reponsabilitaţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al Executivului”;
De asemenea, şeful statului nu răspunde din punct de vedere politic, şeful statului poate
dizolva parlamentul iar guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să
demisioneze atunci când o pierde ş.a .
Într-un regim parlamentar, Guvernul este condus de un prim ministru ce trebuie să răspundă
pentru acţiunile sale în faţa Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care apreciază că nu
îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi protocol, acesta având un rol
politic minor în rapot cu poziţia proeminentă a primului ministru, totuşi în situaţii de criză
preşedintele poate acţiona.
Referitor la Constituţie, ceea ce frapează, în primul rând, este pe de o parte, îmbinarea
elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise şi pe de altă parte, pragmatismul concepţiei
politico-juridice şi în general al sistemului de drept engelezesc. Cele două caracteristici împletite
conferă sistemului constitţional briatnic o remarcabilă stabilitate.
Deci, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Marea Britanie
parlamentarismul pur.
5
I. Metode de cercetare
1.1 Obiectivele cercetării
La nivelul teoretico-normativ, al analizei, cercetarea de faţă îşi propune să analizeze în
primul rând diferenţele dintre gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea
în faţa parlamentului, apoi, relaţia dintre procesul decizional din interiorul executivului asociat
cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie necolegiale.
De asemenea, ne-am propus să analizăm, nivelul de stabilitate guvernamentală al apartenenţei
liderilor politici la executiv şi/sau legislativ. Iar ultimul obiectiv, se referă la deosebirile dintre
modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim parlamentar.
1.2 Întrebările cercetării
Din punct de vedere teoretic, cercetarea de fata porneste de la o serie de interogatii
analitice atat cu caracter normativ cat si cu carater empiric precum: care sunt diferenţele dintre
gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea în faţa parlamentului şi în ce
măsură procesul decizional din interiorul executivului asociat cu guverne colegiale, coincide cu
cel asociat cu cabinete cu decizie necolegiale?
Alte întrebări de la care ne pornim cercetarea: care este nivelul de stabilitate guvernamentală al
apartenenţei liderilor poltici la executiv şi/sau legislativ şi în ce constau deosebirile dintre modul
de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim parlamentar?
1.3 Ipotezele ştiinţifice
Prima ipoteză ştiinţifică se referă la gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii
şi cea în faţa parlamentului. a doua este relaţia dintre procesul decizional din interiorul
executivului asociat cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie necolegiale, a treia nivelul de
stabilitate guvernamentală al apartenenţei liderilor politici la executiv şi/sau legislative, iar
ultima, deeosebirile între modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-
un regim parlamentar.
6
1.4. Conceptualizarea i operaţionalizarea conceptelorș
Răspunderea politică
Concept Răspunderea politică
Definiţie reală/nominală Ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt chemaţi să intre în contact cu universul puterii, într-o manieră superficială, efemeră sau profundă şi durabilă, prin intermediul unor forme de acţiune politică
Variabile Economie, CorupţieSemnarea unei petitii
Definiţie operaţională Implicarea cetatenilor in procesul public de decizie
Instrumente/măsuri StatisticiRapoarte
Procesul decizional
Concept Procesul decizional
Definiţie reală /nominală Activitate deosebit de complexă care îşi propune să identifice soluţiile optime pentru atingerea anumitor obiective precise.
Variabile Numărul de cabinete ministerialeNumarul de colegii electorale
Definiţie operaţională
Instrumente /măsuri Statistici
7
Stabilitate guvernamentală
Concept Stabilitatea guvernamentală
Definiţie reală/nominală Capacitatea guvernului de a deţine o perioadă mai îndelungată puterea.Capacitatea administratorilor politici de a spori eficienţa guvernării pe măsură ce ei se află mai mult la putere.
Variabile Numărul de partide ce formează guvernul
Definiţie operaţională
Instrumente/măsuri Statistici
8
1.5. Culegerea i prezentarea datelor cercetăriiș
Tehnici de culegere a datelor şi de informare ştiinţifică
Statistici
Analiza caracteristicilor regimului prezidenţial şi al regimului parlamentar
Observarea procentajului obţinut de partidele politice din SUA şi Marea Britanie, pe
cicluri electorale.
Tipologia datelor culese
Pentru ca cercetarea nostră să fie cât mai relevantă, am apelat atât la resurse numerice, cât şi la
resurse non-numerice.
Resursele numerice:
PIB;
numărul de cabinete ministeriale;
numărul de partide ce formează guvernul, mai exact procentele obţinute de acestea în
urma alegerilor.
Resurse non-numerice:
analiza regimului prezidenţial;
analiza regimului parlamentar.
9
2.2. Analiza datelor cercetării
2.1 Variabilele cercetării
1. Produsul Intern Brut: variabilă dependentă
2. Numărul de cabinete ministeriale: variabila dependentă
3. Partidele politice: variabilă dependentă
2.2. Corelaţia i analiza variabilelorș
Grafice -Produsul Intern Brut
0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.50
2
4
6
8
10
12
14
16
18
20
0 0 0 00 0 0 0
1993-1997, 17.6
1997 2001, 14.3
2001 2005, 10.8
2005 2009, 1.74
SUA - Pib
10
0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.50
2
4
6
8
10
12
14
16
18
0 0 0 00 0 0 0
1993-1997, 15.8
1997 2001, 13.5
2001 2005, 7.4
2005 2009, 2
Marea Britanie - Pib
0
2
4
6
8
10
12
14
16
18
20
1993 - 1997, 15.8
1997 - 2001, 13.5
2001 - 2005, 7.4
2005 - 2009, 2
1993 - 1997, 17.6
1997 - 2001, 14.3
2001 - 2005, 10.8
2005 - 2009, 1.74
PIB
SUAMB
1993-1997 1997-2001 2001-2005 2005-2009
11
Grafice- Numărul de cabinete
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100
5
10
15
20
25
30
35
40
21
3034
34
15
Numarul de cabinete SUA
SUA
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 201021.4
21.6
21.8
22
22.2
22.4
22.6
22.8
23
23.2
2222
23
2323
Numarul de cabinete MB
MB
12
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100
5
10
15
20
25
30
35
40
1992, 221997, 22 2001, 23 2005, 23
2009, 231992, 21
1997, 30
2001, 34 2005, 34
2009, 15
Numarul de cabinete
SUAMB
13
Grafice- Partide politice
1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1996, 7
2000, 7
2004, 9
2008, 6
Partide
SUA
1990 1995 2000 2005 2010 20150
1
2
3
4
5
6
7
1992, 4
1997, 4
2001, 6
2005, 6
2010, 6
Partide
MB
14
1990 1995 2000 2005 2010 20150
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1992, 4
1996, 7
1997, 4
2000, 7
2001, 6
2004, 9
2005, 6
2008, 62010, 6
SUA & MB - Partide
SUA& MB
15
Calcule:
SUA - PIB MB - PIB Coeficientul de corelatie Pearson
0.975915457
17.6 15.8 Media 10.3925
14.3 13.5 Mediana24.7
10.8 7.4
1.74 2
SUA cabinete MB cabinete Coeficientul de corelatie Pearson 0.140150016
21 22 Media 24.7
30 22 Mediana 23
34 23
34 23
15 23
SUA partide MB partide Coeficent de corelatie Pearson 0
7 4 Media 6.1
7 4 Mediana 6
7 6
8 6
6 6
3.Aspecte esentiale ale PIB – ului American si Englez
16
Statele Unite ale Americii
Statele Unite ale Americii pot fi considerate ca fiind liderii de top in domeniul economic
si tehnologic, tara avand drept principiu de functionare a economiei „libertatea pietei” (free
market). Acest principiu de economie a dus la aparitia unui numar mare de emigranti. Acestia s-
au indreptat cu precadere spre vest si au pus bazele agriculturii americane. Sectorul agricol
contribuie cu 1,2% din PIB-ul tarii, si este foarte bine dezvoltat. In principal alimentele sunt
folosite pentru uzul intern, dar o parte din ele sunt si exportate. Diversitatea climei si a tipurilor
de sol face ca si gama produselor agricole sa fie una foarte vasta. Astfel se cultiva atat grane cat
si citrice, legume, bumbac, se cresc si animale pentru carne (in principal de vaca, de pui, de
porc,de curcan, peste) si lactate. De asemenea si industria lemnului este bine dezvoltata. In acest
sector lucreaza aproximativ 2.4 % din totalul de angajati.
SUA este prima putere economica bazata pe comert si export de produse industriale si
bunuri capitale. In momentul de fata ponderea mărfurilor destinate exportului este urmatoarea:
bunuri capitale (piese auto, calculatoare, echipamente de telecomunicaţii) 49%, produse
industrial (produse chimice organice) 26.8%, bunuri de consum (automobile, medicamente)
15.0%, produse agricole (soia, fructe, porumb) 9.2%. Partenerii preferaţi pentru export sunt
Canada 19.37%, Mexic 12.21%, China 6.58%, Japonia 4.84%, Marea Britanie 4.33%, Germania
4.1%.
Industriile cele mai importante sunt: petroliere, metalifiera, constructia de masini,
aerospatiala, telecomunicatii, electronica, chimica.
Conform Raportului Economic al Presedintelui, indexul de productie a crescut din 1960
de la 26 la 111.6 in 2008.
Pentru a-si mentine superioritatea tehnologica industria tarii este foarte bine dezvoltata. Perioada
cea mai puternica de crestere, din anii mai recenti, a fost intre 2004-2007, de la 103.4 la 111.4.
Per total acest sector contribuie la PIB cu aproape 20.5% ceea ce inseamna 2.696.880 miliarde
dolari ( in anul 2006) si sunt angajati aproximativ 25% din populatia muncitoare.
Principalele companii industriale sunt General Electric, Exxon, General Motors, Ford,
IBM si Philip Morris.
Sectorul serviciilor este cel care contribuie cel mai mult la PIB cu aproape 78.5%, iar
serviciul care a impulsionat cel mai tare aceasta ramura este cel IT. Alaturi de acesta si cel de
17
retail este o componenta importanta. In acest sector sunt angajati 77% din populatia activa, iar
principalele companii de retail sunt: Wall-Mart si Target.
PIB-ul pentru 2010 este de $14.62 trillion,
PIB-ul pe cap de locuitor : 47000 $
Populatie sub pragul saraciei : 12%
Rata inflației : 1,4% est (2010)
Rata de crestere a productiei industriale: 3.3% est (2010)
Rată de creștere reală : 2.7%;
Compozitia pe sectoare: (2010)
Agricultura: 1.2%
Industrie: 22.2%
Servicii: 76.7%
Exporturi : 1.27 trilioane $
Importuri: 1.903 trilioane $
Marea Britanie
18
Aruncând o privire în secolul al XIX-lea, Marea Britanie avea o economie de vârf:
schimburile din străinătate prosperau, standardul de viaţă creştea şi el, şi cetăţenii veneau cu
inovaţii industriale puse la punct din ce în ce mai bine. O dată cu creşterea celorlalte ţări în
economie în secolul al XX-lea, economia britanică a rămas relativ puternică. A continuat să se
dezvolte, şi Marea Britanie rămâne astfel un mare producător de bunuri industriale şi prestator de
servicii, ca şi un mare centru al lumii de schimb şi finanţe. Astazi, Marea Britanie se situează pe
locul 6 între puterile lumii. În secolul al XX-lea, britanicii au realizat un produs intern brut
aproape triplu, o reuşită remarcabilă, luând în considerare mărimea şi resursele naturale limitate
ale Marii Britanii.
Yea
r GDP-UK
1995 733.266
1996 781.726
1997 830.094
1998 879.102
1999 928.73
2000 976.533
2001 1021.83
2002 1075.56
2003 1139.75
2004 1202.96
2005 1254.06
2006 1325.8
2007 1398.88
2008 1448.39
2009 1395.87
2010 1474
19
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 160
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
Marea Britanie
Indice de volum al PIB 2.29 trilioane
USD/locul 6 in
lume
PIB/locuitor 32.798 USD
Pib Sectoare
Agricultură 0.9%
Industrie 23.6%
Servicii 75.5%
Rata şomajului 3.1%
Rata inflaţiei 2.4%
Investiţii din PIB 18.3%
Rata de creştere a producţiei industriale 0.7%
20
Marea Britanie este una din cele mai dezvoltate ţări din Uniunea Europeană, acest lucru se
vede chiar din comparaţia primilor indicatori economici, astfel PIB-ul pe cap de locuitor este în
Marea Britanie este de 32.798 lire, (2010).
Marea Britanie contribuie la economia Uniunii Europene prin activitatea economică a
serviciilor, aflându-se cu 4,8 procente peste media europeană.
Rata şomajului în Marea Britanie este una relativ stabilă, cu 3,1 procente , sub media
europeană.
Marea Britanie nu are restricţii în domeniul investiţiilor către exterior. Aceasta se afla în 2002
pe locul sapte în ceea ce priveşte atragerea de capital străin, şi poziţia a patra în ceea ce priveşte
investiţiile în afara graniţelor. Rata investiţiilor din PIB este apropiată de media Uniunii
Europene.
Principalele sectoare beneficiare sunt: tehnologia informaţiei şi comunicaţiile, construcţia de
autovehicule, industria chimică şi serviciile financiare.
În ceea ce priveşte exporturile şi importurile, Marea Britanie are un rol important, însă în
2007 balanţa contului curent a fost de – 111 miliarde de dolari.
Principali săi parteneri la export sunt: SUA (13,9%), Germania (10,9%), Franţa (10,4%),
Irlanda (7,1%), Olanda (6,3%), Belgia (5,2%) şi Spania (4,6%).
Principali parteneri la import sunt: Germania (12,8%), SUA (8,9%), Olanda (6,6%), China
(5,3%), Norvegia (4,9%) şi Belgia (4,5%).
Importurile nu sunt concentrate, precum exporturile, pe ţările din Uniunea Eurpeană. Astfel
apar aici relaţii strânse cu SUA şi China, ceea ce dovedeşte rolul semnificativ al Marii Britanii
deoarece Uniunea Europeană importă în proporţie de 13,8% din SUA şi 13,4% din China
(principali parteneri comerciali la importuri).
21
2007
Exporturi 415.6 trilioane $
Importuri 595.6 trilioane $
4.Cabinete colegiale si necolegiale
Clasificările curente ale sistemelor democratice, în funcţie de mecanismele
constituţionale care reglementează raporturile între puterea legislativă şi puterea executivă,
recunosc existenţa a două mari categorii de organizări politice: prezidenţiale (prototip SUA) şi
parlamentare (prototip Marea Britanie). În 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea tip
de ,,regim”, numit semi-prezidenţial, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.
Dincolo însă de rigiditatea modelelor teoretice şi de faptul că acestea au mai mult o
valoare didactică, s-a constatat că foarte puţine ţări corespund întocmai uneia sau alteia dintre
tipologii. Practic, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Regatul
Unit parlamentarismul pur.
Să urmărim, în continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidenţial, respectiv
pe cel parlamentar. În opinia lui Arend Lijphart, există trei criterii de comparaţie clare, unanim
acceptate (criterii principale).
Primul criteriu major se referă la răspunderea politică a executivului. Prin executiv, se
înţelege cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte al
consiliului de miniştri (denumiri folosite pentru şeful guvernului în regimurile parlamentare),
respectiv preşedinte în cele prezidenţiale. În cadrul sistemelor parlamentare, executivul răspunde
22
politic în faţa parlamentului, ceea ce înseamnă că, atât pentru a instala cât şi pentru a demite un
guvern este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul caz, de neîncredere (moţiune
de cenzură aprobată) în al doilea caz. În sistemele prezidenţiale, executivul (în fapt, preşedintele)
răspunde politic numai în faţa naţiunii, mandatul său având durată fixă, precizată în textul
constituţiei.
Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a şefului
executivului. În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat prin
votul membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului
(preşedintele) este ales prin vot universal.
A treia diferenţă majoră, în opinia lui Arend Lijphart, constă în caracterul procesului
decizional din interiorul executivului
Alte deosebiri ale celor două regimuri se referă la modul de dizolvare al parlamentului, la
apartenenţa liderilor politici la executiv şi/sau legislativ: în sistemele prezidenţiale, nici o
persoană nu poate aparţine simultan puterii legislative şi celei executive (cea mai clară separaţie
este în SUA), în timp ce sistemele parlamentare permit acest lucru.
În fine, un ultim criteriu se referă la structura puterii executive. Parlamentarismul este
asociat cu distincţia între şeful statului (funcţie simbolică, de reprezentare) şi şeful guvernului
(care deţine adevărata putere executivă), în timp ce prezidenţialismul presupune ca preşedintele
(şeful statului) să fie în acelaşi timp şi şeful guvernului.
Stabilitatea executivului în sistemele prezidenţiale nu este, în sine, un avantaj. Ea poate
deveni un avantaj doar atunci când prestaţia administraţiei este performantă iar eficienţa
guvernării este întărită de ,,liniştea” şefului executivului. Dimpotrivă, când prestaţia preşedintelui
este modestă, imposibilitatea înlocuirii lui devine o problemă de netrecut chiar şi pentru
majoritatea ,,de aceeaşi culoare politică” din Congres. În asemenea cazuri, numai demisia
preşedintelui ar putea salva situaţia, dar lucrul acesta este foarte puţin probabil să se întâmple.
Aşa se face că stabilitatea şefului executivului se traduce, în practica politică, într-o rigiditate a
sistemului prezidenţial, bazată pe independenţa constituţională, legitimitatea democratică egală a
Preşedintelui şi a Congresului, precum şi pe neta separaţie a puterilor între cele două instituţii.
În comparaţie cu prezidenţialismul, regimurile parlamentare par să instituie instabilitatea
executivului (datorată răspunderii politice pe care guvernul o are în faţa legislativului şi
posibilităţii demiterii cabinetului prin moţiune de cenzură), caracteristică mai mult teoretică
23
decât practică, aşa cum am văzut. Totuşi, mergând pe linia teoriei constituţionale, instabilitatea
executivului conduce, în mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare, cu o relaţie mult
mai ,,sensibilă” între executiv şi legislativ, cu interferenţa, colaborarea sau confruntarea lor
directă. Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict între cele două puteri, pentru că nu numai
parlamentul poate demite cabinetul, dar şi executivul poate dizolva legislativul, provocând
alegeri anticipate.
Rigiditatea, respectiv flexibilitatea regimului se vede cel mai bine în timpul crizelor,
reflectând modul în care sistemul în cauză reuşeşte să depăşească, practic, diferitele tipuri de
crize cu care se confruntă. Regimurile prezidenţiale depăşesc foarte greu crizele politice generate
de contestarea preşedintelui, datorită rigidităţii de care vorbeam, iar încercările de a-l înlătura din
funcţie pe şeful executivului capătă accente dramatice. Fie că preşedintele demisionează (lucru
nemaiîntâlnit de la gestul lui Nixon din 1974, în urma ,,Afacerii Watergate”), fie că refuză iar
Camera Reprezentanţilor începe procedura de punere sub acuzare ca primă etapă din
impeachment, întregul sistem politic suferă un cutremur de proporţii în care acuzaţiile, anchetele,
capetele sacrificate sau ,,dezvăluirile senzaţionale” din presă afectează însăşi credibilitatea
democraţiei şi a concepţiei politice americane. Dimpotrivă, în cazul regimurilor parlamentare,
crizele politice sunt mai puţin dramatice şi durează, de obicei, mai puţin, soldându-se cu alegeri
anticipate sau cu schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democraţii stabile,
consacrate (vezi Italia postbelică) în care căderea guvernului aproape că nu mai miră pe nimeni –
au fost 54 de asemenea crize guvernamentale după 1945 încoace!- iar sistemul, în ansamblul său,
nu are prea mult de suferit, nici ca performanţă, nici ca şi credibilitate.
Complementaritatea regimurilor prezidenţiale şi parlamentare se regăseşte şi în
modalitatea de alegere a şefului executivului, aşa cum am văzut în criteriile formulate de
Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a preşedintelui, respectiv desemnarea
de către parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici menţionate
anterior, de care se leagă în mod logic. Legitimităţii democratice a preşedintelui SUA i se opune
răspunderea politică a premierului britanic în faţa Parlamentului, prima situaţie conferind
independenţă constituţională şi un mandat de patru ani asigurat (cu posibilitatea ca naţiunea
americană să mai acorde încă un mandat preşedintelui, dacă se consideră mulţumită de prestaţia
acestuia), a doua situaţie echivalând cu o permanentă ,,dare de seamă” a cabinetului în faţa
24
legislativului şi cu necunoaşterea, practic, a duratei mandatului, care poate fi oricând întreruptă
prin voinţa majorităţii parlamentarilor.
Care din cele două situaţii este mai democratică şi mai eficientă? În privinţa primei părţi
a întrebării, este limpede că alegerea şefului executivului de către popor stă sub semnul
principiilor fundamentale ale democraţiei, presupunându-se că cetăţenii ştiu pentru cine votează
şi de cine doresc să fie reprezentaţi. Însă, personalizarea politicii în era televiziunii face ca
alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale candidaţilor, confecţionate în laboratoarele
profesioniste ale unor agenţii specializate. Acesta este un lucru bun şi un lucru rău în acelaşi
timp: bun pentru că ar trebui să asigure, în mod normal, o mai atentă cunoaştere a candidaţilor, o
legătură directă între candidat şi alegător şi responsabilizarea candidatului ales, rău pentru că
introduce în ecuaţia votului multe variabile subiective (notorietatea şi charisma candidatului,
factor care favorizează ,,vedetele” în faţa unor candidaţi necunoscuţi, tineri dar poate mai bine
pregătiţi, forţa financiară a grupului de interese din spatele candidatului, capacitatea tehnică a
staff-ului de a pune în valoare punctele tari ale prezidenţiabilului şi de a distruge imaginea
contracandidatului). În plus, odată ce a fost ales, preşedintele va conduce administraţia timp de
patru ani, indiferent că o face bine sau rău, că înşeală sau confirmă aşteptările celor care l-au
votat. Legitimitatea democratică pe care a câştigat-o în alegeri este suficientă pentru a-l instala la
conducerea executivului pe durata întregii legislaturi.
De partea cealaltă, votul în favoarea unor opţiuni politice majore, consacrate, clar
conturate din punct de vedere doctrinar (de exemplu: opţiunile conservatoare, laburistă sau
liberal-democrată în Marea Britanie ), dă o direcţie politică bine definită pe durata legislaturii,
urmând ca executivul să pună în aplicare această opţiune politică. Dacă o face bine, are
încrederea parlamentului, dacă se depărtează de programul iniţial, pierde încrederea
parlamentului şi un alt cabinet îi va succeda, cu misiunea de a îndrepta lucrurile în direcţia dorită
de majoritatea parlamentară.
În privinţa celei de-a doua părţi a întrebării, legată de eficienţa guvernării, nu se poate
identifica o regulă strictă privind asocierea vreunui mod de alegere a şefului executivului cu
eficienţa crescută a cabinetului pe care acesta îl conduce, şi într-un caz şi în celălalt istoria
consemnând prestaţii excepţionale şi eşecuri lamentabile. Până la urmă, rezultatul depinde în
25
mare măsură de inspiraţia şi responsabilitatea cu care partidele americane îşi desemnează
candidaţii la Preşedinţie, iar în Europa de felul în care marile partide îşi aleg (în interiorul lor)
liderul care va prelua, după alegerile parlamentare, şefia guvernului.
Separaţia puterilor este un alt criteriu care deosebeşte regimurile prezidenţiale de cele
parlamentare. Rigidă în primul caz, suplă în cel de-al doilea, separaţia puterilor exprimă, în
practica politică, raporturile executiv-legislativ din perspectiva limitării atribuţiilor conferite
fiecăreia dintre ele. Aşa cum am afirmat în primul capitol, şcoala constituţionalist-federalistă
americană a instituit cea mai exigentă separare a responsabilităţilor executive de cele legislative,
punând în practică istoricul checks and balances. Acuzat la început de posibilitatea provocării
unor blocaje în luarea deciziilor, criticat dar şi apreciat deopotrivă de autori consacraţi, principiul
checks and balances a confirmat în ultimii două sute de ani speranţele care s-au pus în el, prin
instituirea unui sistem profund democratic, a cărui principală preocupare tinde să fie limitarea
continuă şi reciprocă a puterilor politice, fie ele de natură executivă sau legislativă.
În regimurile parlamentare, separaţia puterilor este acceptată din punct de vedere
constituţional, dar sistemul politic este astfel construit încât cabinetul şi parlamentul sunt puse în
situaţia de a interfera intens, de a colabora şi (câteodată) de a-şi aplica măsuri punitive, mergând
până la demiterea guvernului prin moţiune de cenzură sau dizolvarea forului legislativ de către
şeful executivului. Din acest punct de vedere, viaţa politică în sistemele parlamentare este mai
activă, mai intensă, mai tumultuoasă. În Europa (dominată de sisteme parlamentare şi semi-
prezidenţiale) se face mai multă politică decât în SUA, partidele sunt mai influente, mai
puternice, dialogul guvern-parlament este o componentă importantă a politicii de zi cu zi.
Dincolo de Atlantic, cultura politică pragmatică, simplă şi ,,expeditivă” a americanilor pune
accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului, pe prestaţia individuală a politicienilor şi
mai puţin pe voinţa sau disciplina de partid.
Numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relaţia
executiv-legislativ şi apoi modul în care se realizează separaţia puterilor, acest număr fiind la
rândul său influenţat, aşa cum vom vedea în capitolul consacrat partidelor, de sistemul electoral
al ţării respective. În sistemele bipartidiste, caracteristice ţărilor cu vot majoritar uninominal
(SUA şi Marea Britanie) funcţionează regula ,,câştigătorul ia totul” (sau, după exprimarea
26
preferată de britanici, `first past the post’, adică funcţia este câştigată de cel care trece
primul ,,linia de sosire”), în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei (rezultate din
sisteme electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a reprezentării
parlamentare, ceea ce provoacă o încordare a relaţiei parlament-cabinet. Fireşte, un guvern se
simte mult mai bine şi este mult mai stabil într-un sistem bipartidist, în care dispune de o
majoritate parlamentară clară, formată de propriul partid. Aşa se face că în Regatul Unit
premierul îşi impune voinţa politică fără probleme, atât în cabinet cât şi în parlament, fiind
liderul partidului majoritar. Într-un asemenea sistem, după alegeri, elita partidului câştigător
(reprezentată de miniştrii cabinetului nou format) adoptă strategia guvernamentală şi elaborează
politicile sectoriale, în timp ce colegii lor de partid, care ocupă locurile din spatele sălii
(backbenchers), nu îndeplinesc decât o simplă formalitate, votând disciplinat pentru a aproba
voinţa executivului. Opoziţia, în acest caz, foloseşte tribuna parlamentului doar pentru a exprima
public alte opţiuni politice şi pentru a se pregăti în vederea viitoarelor alegeri.
Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-
continental, rezultat dintr-o formulă electorală proporţională sau mixtă. Cum nici un partid nu
obţine, de obicei, majoritatea absolută în parlament, devine necesară formarea unei coaliţii de 2-3
partide, câteodată şi mai multe, în funcţie de gradul de fragmentare a spectrului parlamentar.
Guvernele de coaliţie sunt supuse ,,stresului” politic intern şi unor presiuni parlamentare
incomparabil mai mari, supravieţuirea lor fiind condiţionată de negocieri lungi şi complicate, în
care fiecărei părţi trebuie să i se dea satisfacţie. În acest caz, guvernului nu-i este îngăduită nici o
marjă de libertate, programul coaliţiei fiind legea de urmat, iar de impunerea categorică a voinţei
cabinetului în faţa parlamentului (aşa cum se întâmplă în Marea Britanie) nici nu poate fi vorba.
Guvernele de coaliţie sunt întâlnite în majoritatea covârşitoare a ţărilor europene.
27
5.Partidele politice din Statele Unite i Marea Britanieș
5.1. Partidele politice din Marea Britanie
În Marea Britanie există două partide politice principale care se perindă la putere la
fiecare ciclu electoral. Primele partide apărute pe scena politică a ţării, în urma unui proces
politic îndelungat, care a avut loc în perioada de criză a anilor 1648-1688, au fost Partidul
Conservator, denumit popular „Tory” (un cuvânt injurios, de origine irlandeză, semnificând
„hoţ la drumul mare”, „bandit”, „gangster”) şi Partidul Liberal, denumit popular „Whig”
(denumire de origine scoţiană, însemnând „conducător de animale”, de cai sau de vite).
În 1688 susţinătorii facţiunii Tory sunt înfrânţi de cei ai facţiunii Whig-ilor şi astfel aceştia din
urmă, bazaţi pe burghezia oraşelor, domină viaţa politică britanică a secolului al XVIII-lea.
Partidul Whig-ilor guvernează fără întrerupere din 1714 până în 1760 iar partidul Tory-lor din
1760 până în 1830.
Abia, în 1906 liberalii vor reuşi să-şi găsească unitatea, dar vor pierde un electorat preţios,
alcătuit din sindicate care votau cu liberalii.
În 1893 apare cel de-al treilea competitor pe scena politică britanică: mai întâi sub numele de
„partid independent al muncii” (Independent Labour Party), la Bradford, cu ocazia
28
Congresului sindicatelor reunită sub numele de TUC (Trade Union Congress). În 1900 este
creat un „Comitet pentru reprezentarea muncii” (Labour Representation Commitee),
considerată ca o primă formă de partid laburist britanic, pentru ca numele de Partidul Laburist
să fie dat în februarie 1906. La început atitudinea liderilor politici şi a sindicatelor a fost una de
indiferenţă, dar odată cu implicarea unui important lider al Fabian Society, Edward Pease, noile
idei au început să se extindă, fiind introduse, în 1909, în noul Labour Party, creat deja în 1900.
Socialiştii etici reprezentau o altă aripă a partidului, prin diverşi propagatori creştini,
libertarieni şi utopici (preotul Carpenter, fermierul Glasier, propagandistul jurnalist Blatchfor
etc.), toţi bazându-se pe tradiţii creştine, care au impulsionat şi ele dezvoltarea partidului.
Primul război mondial impune un guvern de uniune naţională, reprezentat de conservatori,
liberali şi laburişti, în 1916.
În 1920, apărea şi Partidul Comunist din Marea Britanie, prin fuziunea Partidului
Socialist al Muncii cu Federaţia Socialistă a Muncitorilor şi care voia, fără succes, să intre în
Partidul Laburist.
În 1918, laburiştii obţin primul mare succes (22 % din totalul votanţilor ii aleg), dar nu
au încî decât 72 de deputati (10 % din total mandate). Odată cu creşterea mandatelor
laburiştilor, scade numărul mandatelor liberalilor, acest fenomen accentuându-se între 1922 şi
1935. Acest fenomen este agravat şi de liberalii înşişi: naţional-liberalii conduşi de Lloyd
George, vor să guverneze numai cu conservatorii, pe când liberalii independenţi, conduşi de
Asquith, rămân fideli liberalilor puri, refuzând oferta conservatoare.
Totuşi, în 1929, laburiştii devin primul partid politic din Marea Britanie, pentru prima
dată în istoria politică a acestei ţări, cu 37 % din voturi şi 46,8 % din totalul mandatelor.
Liberalii se scindează în 1933, ieşind practic de la guvernare pentru toată perioada de până în
prezent, fiind înlocuiţi definitiv de laburişti.
Dincolo de aspectele ideologice se remarcă supleţea partidelor guvernamentale britanice
de a se adapta la cerinţele societăţii moderne, după cum spune şi Borella: „Partidul laburist nu
este şi nu va fi niciodată partidul unei unice clase muncitoare, pentru că un sfert dintre
muncitori îi votează pe conservatori; partidul conservator este şi mai puţin un partid al claselor
29
conducătoare, pentru că el primeşte doar ¾ din voturile clasei superioare, el este mai degrabă
partidul electorilor clasei medii cu un nivel de venituri inferioare.”
În prezent cele două partide guvernamentale sunt conduse de doi lideri cunoscuţi pentru
eficienţa lor organizaţională: Michael Howard – lider al Partidului Conservator şi Tony Blair –
lider al Partidului Laburist.
În perioada de după al doilea război mondial până azi situaţia electorală a celor doua partide,
care au alcătuit Guvernul Marii Britanii până în prezent, s-a prezentat astfel:
Situatia electorala a celor doua partide
guvernamentale britanice din 1945 pana azi
Ani electorali Partidul Conservator Partidul Laburist
% voturi Nr. mandate % voturi Nr. mandate
1945 39,7 210 47,7 393
1950 43,3 297 46,1 315
1951 48,0 321 48,8 295
1955 49,6 344 46,4 277
1959 49,4 365 43,8 258
1964 43,3 303 44,1 317
1966 41,9 253 47,9 363
1970 46,4 330 43,8 287
1974 35,7 276 39,3 319
1979 43,9 339 37,0 268
1983 42,4 397 27,6 209
1987 42,2 375 30,8 229
1992 41,9 336 34,4 271
1997 30,7 165 43,2 418
2001 31,7 166 40,7 413
30
2005 32,3 197 35,2 356
Surse: (2001) - UK Election Statistics: 1994-2000,
Organizaţiile politice din Marea Britanie mai recente şi deci mai puţin cunoscute sunt:
Partidul Independenţei din Marea Britanie (UK Independence Party) – fondat în 1993,
este recunoscut ca anti-european (dar a obtinut totuşi, în 1999, 7 % din voturi cu ocazia
alegerilor europene şi 3 mandate de parlamentari la Bruxelles, iar în 2004 - 12 mandate). Are ca
preşedinte, din 2002, pe Roger Knapman, fost parlamentar conservator.
Partidul National Scoţian (Scottish National Party) – a fost înfiinţat în 1934, dar abia în
1945 obţine primele mandate în Parlament, iar din 1967 are o prezenţă continuă la Westminster.
Are ca preşedinte, din 2000, pe Alex Salmond.
Partidul Verde din Anglia şi Tara Galilor (Green Party of England and Wales) – a fost
fondat în 1985, deşi încă din 1973 un grup de prieteni au întemeiat o mişcare ecologistă
(Ecology Party, parte a Partidului Ecologist din Marea Britanie), având ca deviză „Manifest
pentru o societate durabilă” şi s-a considerat de la început a fi „un partid radical, care pune în
inima politicilor sale justiţia socială, dezvoltarea durabilă, economia locală şi mediul”. Se
consideră un partid fără lideri, în prezent ei fiind reprezentaţi de doi purtători de cuvânt:
Caroline Lucas şi Keith Taylor.
Partidul Democratic Unionist (Democratic Unionist Party) – este cel mai mare partid
din Irlanda de Nord, fiind fondat în 1960 sub numele de Partid al Protestanţilor Unionişti
31
(Protestant Unionist Party). Are ca preşedinte, din 1970, pe Ian Paisley, conducătorul Bisericii
Presbiteriene Libere.
Partidul Naţional Britanic (British National Party) – În campania electorală din 2005 a
participat cu un manifest având ca prim proiect: „Libertatea, securitatea, identitatea şi
democraţia”, ideile politice cele mai importante fiind „abolirea multi-culturalismului”,
considerat ca un nou marxism, „taxe scăzute”, „zero toleranţă pentru comportamentul anti-
social”, „terminaţi cu imigraţia”, „lege şi ordine”, „independenţa britanicilor faţă de Europa”,
„britanicii mai întâi, în economie şi afaceri externe” etc. În Declaratia lor se insista pe „Bătălia
politică pe mai multe fronturi”, care să apere viitorul indigenilor din Insulele britanice, Britonii
(o combinaţie între saxoni şi celţi) şi să diminueze apatia populaţiei din cauza „Vechii Gasti”,
constituită de cele trei mari partide parlamentare britanice.
Sinn Fein (engl. „Noi înşine”) - este partidul naţionalist din Irlanda cu cea mai mare
extindere teritorială, fiind fondat în scopul obţinerii unităţii şi independenţei acestei ţări. Îşi are
obârşia în 1900, iar construcţia lui s-a datorat unor cluburi naţionaliste. Este considerat ca partid
republican şi laburist, fiind reprezentat în 32 regiuni ale Irlandei. În comunităţi, partidul este
organizat ca „grup la locul de muncă” al membrului respectiv, din oraş, sat, colegiu etc (aşa
numitul „cumann” , grup de 5-20 membri), membrii fiecărui cumann aleg un delegat la
Conferinţa Natională a Delegaţilor. Mai multe astfel de grupuri alcătuiesc un District Executiv,
cu o organizaţie de partid la acest nivel. Acesta, la rândul ei, este subordonată unui Executiv
Regional, situat în 5 mari centre (Dublin, Leinster, Munster, Connacht şi Ulster). Fiecare
Comitet Regional are un Comitet de conducere alcătuit din 8 membri, iar la nivel naţional
funcţionează un Executiv Naţional, alcătuit din 19 membri şi al cărui lider este Gerry Adams,
preşedintele Sinn Fein.
Partidul Unionist din Ulster (Ulster Unionist Party) – este un partid creat în 1905
(iniţial sub numele de Consiliul Unionist din Ulster - Ulster Unionist Council, membrii acestuia
formând, în 1921, guvernul nord-irlandez), dar îşi are originile într-o tradiţie nord-irlandeză
mult mai veche. Are lideri reprezentativi pe David Trimble, un lector universitar în ştiinţe
juridice la Belfast (lider al partidului între 1995-2005, numit şi „Harry Houdini al politicii nord-
irlandeze”) şi actualul preşedinte Lord Rogan of Lower Iveagh.
32
Partidul Social Democratic şi Laburist (Social Democratic and Labour Party) – este
un partid susţinut de catolici şi naţionalişti din Irlanda de Nord, fondat în 1970 de şase deputaţi
şi un senator, în frunte cu John Hume. Preşedintele partidului, din noiembrie 2001, este Mark
Durkan, absolvent de ştiinţe politice la Queen's University-Belfast, apoi profesor de
management public la University of Ulster, recunoscut pentru luptele sale politice cu adversara
Sinn Fein.
Plaid Cymru / Party of Wales – partid naţionalist din Ţara Galilor, fondat în 1929, cu
ideologie de stânga (socialism descentralizat), cu sediul la Cardiff, primul preşedinte a fost
Saunders Lewis, un lector universitar la Universitatea din Swansee.
Respect – o formaţiune politică de sorginte sindicală, a cărei denumire deriva din
iniţialele cuvintelor: Respect – Egalitate – Socialism - Pace – Ecologie – Trade Unionism
(sindicalism) (engl.: Respect Equality Socialism Peace Environment Trade Unionism – The
Unity Coalition).
5.3. Partidele politice din Statele Unite ale Americii
Perioada Războiului de independenţă SUA găseşte două tabere într-o luptă partizană.
Apariţia partidelor politice în SUA are la bază o multitudine de motivaţii şi obiective, în
principal statutul de colonie sub aspect economic. Războiul de eliberare porneşte de la Revolta
ceaiului, sub formă de boicot economic. În timpul războiului apar atitudini ţinând de mijloacele
de luptă, de persistenţă şi insistenţă; exista grupări diferite privind mijloacele ce au în vedere:
- noul regim şi Constituţia,
- problema uniunii şi a drumului de urmat,
- problema implicării SUA în marile probleme continentale şi mondiale.
33
După obţinerea pe calea armelor a independenţei, în Executiv apar clivaje între
monarhişti şi republicani, apar nucleele unor viitoare partide politice, pe de o parte Loialiştii în
jurul lui Hamilton, pe de alta, Republicanii în jurul lui Jefferson.
Apariţia partidelor în SUA are două rădăcini: pe de o parte una provenind din
concepţiile diferite privind guvernarea în Executiv, pe de alta, din realitatea socială a ţării.
În Constituţia Statelor Unite nu se face nici o referire la partidele politice, acestea
aflându-se la baza funcţionării sistemului politic american. Astfel, atât Congresul, cât şi
Preşedintele exprimă girul acordat de alegători candidaţilor propuşi de partidele politice
principale: Partidul Republican şi Partidul Democrat. Poziţia predominantă a acestor două
partide în viaţa politică, echilibrul de forţe stabilit între ele, îndeosebi, în ceea ce priveşte baza
lor socială, sunt factori determinanţi ai sistemului bipartidismului american.
Originile acestui sistem în Statele Unite ale Americii trebuie căutate în conflictul
existent între partizanii federalismului şi adversarii acestuia. Astfel, Thomas Jefferson a adunat
în jurul său, adversarii Uniunii si a creat, în anul 1791, Partidul Republican Democrat –
strămosul actualului Partid Democrat, care avea ca obiectiv al luptei politice susţinerea
autonomiei statelor membre ale federaţiei şi limitarea autorităţii acesteia. Mai târziu, în 1854, sub
impulsul decisiv al lui Abraham Lincoln, se formează Partidul Republican, formaţiune politică
cu un program politic antisclavagist, care milita, totodată, pentru întărirea autorităţii centrale.
34
În prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei străini, cele două partide
politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de
interes national sau local. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii (evident, cu metode şi
instrumente specifice formaşiunilor politice) partidele politice americane îndeplinesc trei funcţii
principale:
1. Funcţia electorală. Această funcţie constă în formularea unor programe sau platforme
electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea
şi mobilizarea suporterilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
2. Funcţia de conducere/opoziţie. Este o funcţie rezultată din îmbinarea a două funcţii diferite,
opuse chiar, exercitate de partidul de guvernământ şi, respectiv, de partidul sau partidele de
opoziţie. Cele două functii au în comun doar faptul că se exercită în acelasi timp si că fiecare
partid se străduieste să-i conteste celuilalt, prin confruntare politică deschisă, programul,
metodele, obiectivele politice, liderii etc.
Potrivit acestei funcţii, partidul de guvernământ îşi propune obiectivarea programului său de
guvernare în norme juridice sau decizii politice şi asigurarea realizării acestora. Partidul de
opoziţie are la dispoziţie instrumente şi forme ale activităţii parlamentare eficiente (opoziţia
parlamentară) pentru a se opune iniţiativelor legislative ale guvernului aflat la putere şi, totodată,
pentru a face, prin grupul său parlamentar, propuneri legislative în concordantă cu programul său
politic. De asemenea, partidul de opoziţie beneficiază de toate celelalte forme ale luptei politice
din opoziţie: presă, campanii şi adunări publice etc.
3. Funcţia de selectare şi îmbinare a intereselor unei colectivităţi cât mai largi, a valorilor
naţionale şi forjarea lor într-o forţă politică coerentă şi unitară, capabilă să domine sau să
determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însăsi.
Între cele trei functii majore ale partidelor politice din Statele Unite ale Americii - în general,
comune tuturor partidelor politice - nu se poate face o departajare netă, putând fi exercitate,
practic, concomitent.
35
În afară de cele două partide politice principale (le-am putea numi partide istorice), în
Statele Unite ale Americii mai există Partidul Independent American, Partidul Comunist,
Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, s.a., precum şi alte formaţiuni politice minore,
practic, fără nici o aderenţă electorală.
Partidele politice din Statele Unite ale Americii par să contrazică aserţiunea că, nu poate
exista un partid politic fără o anumită ideologie.
Referitor la organizarea internă a partidelor, aceasta este în general flexibilă, structurile
ierarhizate (organizatii, comitete) fiind vizibile îndeosebi la nivel local. De altfel, viata partidelor
se desfăsoară la nivel ierarhic de bază, vârfurile ierarhice actionând aproape exclusiv în
campaniile electorale. De fapt, principala funcţie a partidelor politice americane este funcţia
electorală. Vom întelege mai bine importanţa covârsitoare a acestei funcţii, ca şi rolul partidelor
politice ca „maşini electorale" dacă inventariem toate mandatele elective existente pe întreaga
cuprindere a federaţiei: peste 1.000.000.000 - de la şerifi, primari, congresmeni locali, până la
congresmeni federali si Preşedinte - şi avem în vedere, totodată, mandatul scurt al celor mai
multe dintre funcţiile menţionate.
În Statele Unite miza prezidenţială, jucată între lideri, ce caută sprijin pentru a fi aleşi, a
contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul convenţiilor partidelor la fiecare nivel pentru a
alege candidaţii şi sistemul convenţiei naţionale pentru alegerea candidatului la alegerile
36
prezidenţiale, devine mai puţin democratic, deoarece la nivel municipal el presupune alegerea
candidaţilor de către electorii înşişi, la celelalte nivele fiind vorba de un sistem de reprezentanţi
bine controlat de partid, prin intermediul unor politicieni profesionişti, veritabili antreprenori
electorali. Acest sistem face ca partidele să piardă rapid aspectul ideologic, ele devenind
adevărate maşini electorale.
Concluzii
În concluzie putem observa că între PIB-ul Statelor Unite şi PIB-ul Marii Britanii, este o
corelaţie puternic pozitivă, care este susţinută şi de coeficentul Pearson de 0.98. Acest lucru
implică faptul că atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie, începând cu ciclul electoral 1997-
2001, PIB-ul este în scădere, iar între 2005-2009 acesta înregistrând o scădere drastică.
În ceea ce priveşte dreapta de regresie, observăm o corelaţie slab pozitivă, întrucât datele nu sunt
distribuite de-a lungul liniei drepte.
Pentru a putea stabili o legătură între numărul de cabinete al Statelor Unite şi cel al Marii
Britanii, din datele obţinute putem observa o corelaţie slab pozitivă, coeficentul Pearson având
valoarea de 0.14. Acest lucru implică faptul că în SUA începând cu anul 1992 până în anul
2005se observă o creştere, însă odată cu anul 2005 numărul de cabinete este în scădere, în timp
ce în Marea Britanie numărul de cabinete este constant. Referitor la dreapta de regresie,
observăm o corelaţie slab pozitivă.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv, care se referă la numărul de partide politice
din Statele Unite si Marea Britanie, putem observa pe baza graficului existenţa unei corelaţii
37
positive. Tot în acest caz, media este de 6,1, mediana de 6, iar Coeficientul Pearson (0) indică
faptul că nu există nici o asociere între cele două variabile.
În sfârşit, pe baza ultimului obiectiv, al cercetării noastre, care are în vedere deosebirile
dintre modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim
parlamentar, am putut constata existenţa atât a unor similitudini, dar mai ales a unor deosebiri
între cele două.
Prin cercetarea întreprinsă am vrut să demonstrăm că între sistemele politice al Marii
Britanii şi cel al Statelor Unite există atât puncte comune cât şi deosebiri.
Bibliografie
Căr i:ț
Naumescu Valentin, Sisteme poltice comparate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj+ Napoca, 2003
Site-uri:
http://www.economicshelp.org/blog/economics/data-on-economic-growth-in-uk/
PIB curent Stathttp://useconomy.about.com/od/economicindicators/a/GDP-statistics.htmistică
http://www.ekonomifakta.se/en/Facts-and-figures/Economy/Economic-growth/GDP/
http://www.parliament.uk/documents/commons/lib/research/briefings/snpc-03378.pdf
http://www.ipl.org/div/potus/grford.html
http://www.allcountries.org/uscensus/454_democratic_and_republican_percentages_of_two.html
http://www.psr.keele.ac.uk/parties.htm.
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/us.html
38
http://www.data360.org/dataset.aspx?Data_Set_Id=354
http://www.ukpublicspending.co.uk/uk_gdp_history
www.cia.gov
39