Prezidenţialism versus Parlamentarism

Studiu de caz: Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie

1

Cuprins

Argument

1. Metode de cercetare

1.1. Obiectivele cercetării

1.2. Întrebările cercetării

1.3. Ipotezele ştiinţifice

1.4. Conceptualizarea si operaţionalizarea conceptelor

1.5. Culegerea şi prezentarea datelor cercetării

2. Analiza datelor cercetării

2.1. Variabilele cercetării

2.2. Corelaţia şi analiza variabilelor

3. Aspecte esentiale ale PIB-ului american si englez

4. Cabinete colegiale si necolegiale

5. Partidele politice din Marea Britanie si SUA

5.1. Partidele politice din Marea Britanie

5.2. Partidele politice din Statele Unite

Concluzii

Bibliografie

2

Argument

Pentru a întreprinde analize comparative cu adevărat valoroase este nevoie de o structură care

să ajute la detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre guvernări. După cum ştim, conceptul de

sistem poltic sau de guvenământ ar putea pune bazele unei asemenea structuri.

Sistemele politice, cu particularităţile lor sunt, fără indoială, elementele cele mai importante

când vine vorba despre instituţiile statului, în relaţie cu societatea per ansamblu, cât şi în

contextul unui sistem internaţional din ce în ce mai diversificat.

În prezent, o definiţie comprehensivă a sistemului politic, care încearcă să propună sinteza

definiţiilor consacrate in textele de referinţă, arată că acesta este ,, ansamblul elementelor vieţii

politice, aflate în interacţiune unele cu altele, precum şi cu alte sisteme care alcătuiesc societatea,

rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.”

În contextul în care există mai multe categorii de regimuri poltice, respectiv, prezidenţialism,

parlamentarism, semiprezidenţialism. În această lucrare ne propunem să comparăm două dintre

aceste tipuri de sisteme politice, sistemele politice al Statelor Unite (cu un sistem politic

clasic prezidenţial) şi al Marii Britanii ( cu un sistem parlamentar ).

În demersul nostru, vom urmări similitudinile, şi mai ales diferenţele dintre cele două tipuri

de sisteme politice. Vom stabili o serie de obiective si ipoteze, prin care vom urmări diferenţele

dintre gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea în faţa parlamentului,

relaţia dintre procesul decizional asociat cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie

necolegială; gradul de eficienţă al apartenenţei liderilor politici la executiv şi/sau legislativ,

precum şi deosebirea dintre modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi

într-un regim parlamentar.

3

Prezidenţialismul este sistemul politic care generează de multe ori dezbateri aprinse,

limitează semnificativ puterea instituţională a parlamentului, care nu mai poate numi sau demite

guvernul, aşa cum se întâmplă în sistemele parlamentare, iar preşedintele este şi şeful guvernului.

În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat prin votul

membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului (preşedintele)

este ales prin vot universal. Prezidenţialismul este caracterizat, de cabinete cu decizie

necolegială, unipersonală.

În SUA, membrii executivului (mai concret ai administraţiei prezidenţiale) sunt un fel de

consilieri ai preşedintelui pe probleme specifice, decizia politică aparţinând însă exclusiv

preşedintelui.

Modelul Washington, sau cel american, este recunoscut pentru eficienţa şi stabilitatea sa.

În acest caz., relaţiile dintre preşedinte şi congres sunt controlate prin principiul separării

puterilor în stat. ,, Deşi la începuturile sale, prezidenţialismul american însemna guvernarea prin

instituţii separate care îşi împart puterea, acum se poate vorbi despre guvernarea prin instituţii

separate care intră în competiţie pentru puterea pe care în mod normal ar trebui sa o împartă”.

Sartori clasificã sistemele politice ca prezidenţiale şi parlamentare. Într-un sistem

prezidenţial criteriul principal este cã şeful de stat sã fie ales prin vot popular direct, iar

parlamentul nu poate sã numeascã sau sã rãstoarne guvernul.

Preşedintele este cel ce întruchipeaza puterea executivã, iar legislativul se aflã în autonomie

de executiv, aceste puteri echilibrându-se reciproc. Sistemul American este singurul sistem

prezidenţial pur viabil, divizarea preşedinte–congres putând suscita probleme şi impas politic.

În ceea ce priveşte republica parlamentară, aceasta parlamentară este o republică unde prim-

ministrul (sau cancelarul) este şeful guvernului, autoritatea executivă în stat, şeful statului

(Preşedintele) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice.

4

În cadrul regimului parlamentar, preşedintele este ales de Parlament – în formele de

guvernamânt republicane; dualismul Executivului, ai cărui poli sunt şeful statului si Guvernul,

existenta reponsabilitaţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al Executivului”;

De asemenea, şeful statului nu răspunde din punct de vedere politic, şeful statului poate

dizolva parlamentul iar guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să

demisioneze atunci când o pierde ş.a .

Într-un regim parlamentar, Guvernul este condus de un prim ministru ce trebuie să răspundă

pentru acţiunile sale în faţa Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care apreciază că nu

îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată.

Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi protocol, acesta având un rol

politic minor în rapot cu poziţia proeminentă a primului ministru, totuşi în situaţii de criză

preşedintele poate acţiona.

Referitor la Constituţie, ceea ce frapează, în primul rând, este pe de o parte, îmbinarea

elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise şi pe de altă parte, pragmatismul concepţiei

politico-juridice şi în general al sistemului de drept engelezesc. Cele două caracteristici împletite

conferă sistemului constitţional briatnic o remarcabilă stabilitate.

Deci, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Marea Britanie

parlamentarismul pur.

5

I. Metode de cercetare

1.1 Obiectivele cercetării

La nivelul teoretico-normativ, al analizei, cercetarea de faţă îşi propune să analizeze în

primul rând diferenţele dintre gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea

în faţa parlamentului, apoi, relaţia dintre procesul decizional din interiorul executivului asociat

cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie necolegiale.

De asemenea, ne-am propus să analizăm, nivelul de stabilitate guvernamentală al apartenenţei

liderilor politici la executiv şi/sau legislativ. Iar ultimul obiectiv, se referă la deosebirile dintre

modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim parlamentar.

1.2 Întrebările cercetării

Din punct de vedere teoretic, cercetarea de fata porneste de la o serie de interogatii

analitice atat cu caracter normativ cat si cu carater empiric precum: care sunt diferenţele dintre

gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii şi cea în faţa parlamentului şi în ce

măsură procesul decizional din interiorul executivului asociat cu guverne colegiale, coincide cu

cel asociat cu cabinete cu decizie necolegiale?

Alte întrebări de la care ne pornim cercetarea: care este nivelul de stabilitate guvernamentală al

apartenenţei liderilor poltici la executiv şi/sau legislativ şi în ce constau deosebirile dintre modul

de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim parlamentar?

1.3 Ipotezele ştiinţifice

Prima ipoteză ştiinţifică se referă la gradul de răspundere politică a executivului în faţa naţiunii

şi cea în faţa parlamentului. a doua este relaţia dintre procesul decizional din interiorul

executivului asociat cu guverne colegiale şi cu cabinete cu decizie necolegiale, a treia nivelul de

stabilitate guvernamentală al apartenenţei liderilor politici la executiv şi/sau legislative, iar

ultima, deeosebirile între modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-

un regim parlamentar.

6

1.4. Conceptualizarea i operaţionalizarea conceptelorș

Răspunderea politică

Concept Răspunderea politică

Definiţie reală/nominală Ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt chemaţi să intre în contact cu universul puterii, într-o manieră superficială, efemeră sau profundă şi durabilă, prin intermediul unor forme de acţiune politică

Variabile Economie, CorupţieSemnarea unei petitii

Definiţie operaţională Implicarea cetatenilor in procesul public de decizie

Instrumente/măsuri StatisticiRapoarte

Procesul decizional

Concept Procesul decizional

Definiţie reală /nominală Activitate deosebit de complexă care îşi propune să identifice soluţiile optime pentru atingerea anumitor obiective precise.

Variabile Numărul de cabinete ministerialeNumarul de colegii electorale

Definiţie operaţională

Instrumente /măsuri Statistici

7

Stabilitate guvernamentală

Concept Stabilitatea guvernamentală

Definiţie reală/nominală Capacitatea guvernului de a deţine o perioadă mai îndelungată puterea.Capacitatea administratorilor politici de a spori eficienţa guvernării pe măsură ce ei se află mai mult la putere.

Variabile Numărul de partide ce formează guvernul

Definiţie operaţională

Instrumente/măsuri Statistici

8

1.5. Culegerea i prezentarea datelor cercetăriiș

Tehnici de culegere a datelor şi de informare ştiinţifică

Statistici

Analiza caracteristicilor regimului prezidenţial şi al regimului parlamentar

Observarea procentajului obţinut de partidele politice din SUA şi Marea Britanie, pe

cicluri electorale.

Tipologia datelor culese

Pentru ca cercetarea nostră să fie cât mai relevantă, am apelat atât la resurse numerice, cât şi la

resurse non-numerice.

Resursele numerice:

PIB;

numărul de cabinete ministeriale;

numărul de partide ce formează guvernul, mai exact procentele obţinute de acestea în

urma alegerilor.

Resurse non-numerice:

analiza regimului prezidenţial;

analiza regimului parlamentar.

9

2.2. Analiza datelor cercetării

2.1 Variabilele cercetării

1. Produsul Intern Brut: variabilă dependentă

2. Numărul de cabinete ministeriale: variabila dependentă

3. Partidele politice: variabilă dependentă

2.2. Corelaţia i analiza variabilelorș

Grafice -Produsul Intern Brut

0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.50

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

0 0 0 00 0 0 0

1993-1997, 17.6

1997 2001, 14.3

2001 2005, 10.8

2005 2009, 1.74

SUA - Pib

10

0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.50

2

4

6

8

10

12

14

16

18

0 0 0 00 0 0 0

1993-1997, 15.8

1997 2001, 13.5

2001 2005, 7.4

2005 2009, 2

Marea Britanie - Pib

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

20

1993 - 1997, 15.8

1997 - 2001, 13.5

2001 - 2005, 7.4

2005 - 2009, 2

1993 - 1997, 17.6

1997 - 2001, 14.3

2001 - 2005, 10.8

2005 - 2009, 1.74

PIB

SUAMB

1993-1997 1997-2001 2001-2005 2005-2009

11

Grafice- Numărul de cabinete

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100

5

10

15

20

25

30

35

40

21

3034

34

15

Numarul de cabinete SUA

SUA

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 201021.4

21.6

21.8

22

22.2

22.4

22.6

22.8

23

23.2

2222

23

2323

Numarul de cabinete MB

MB

12

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100

5

10

15

20

25

30

35

40

1992, 221997, 22 2001, 23 2005, 23

2009, 231992, 21

1997, 30

2001, 34 2005, 34

2009, 15

Numarul de cabinete

SUAMB

13

Grafice- Partide politice

1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008 20100

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1996, 7

2000, 7

2004, 9

2008, 6

Partide

SUA

1990 1995 2000 2005 2010 20150

1

2

3

4

5

6

7

1992, 4

1997, 4

2001, 6

2005, 6

2010, 6

Partide

MB

14

1990 1995 2000 2005 2010 20150

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1992, 4

1996, 7

1997, 4

2000, 7

2001, 6

2004, 9

2005, 6

2008, 62010, 6

SUA & MB - Partide

SUA& MB

15

Calcule:

SUA - PIB MB - PIB Coeficientul de corelatie Pearson

0.975915457

17.6 15.8 Media 10.3925

14.3 13.5 Mediana24.7

10.8 7.4

1.74 2

SUA cabinete MB cabinete Coeficientul de corelatie Pearson 0.140150016

21 22 Media 24.7

30 22 Mediana 23

34 23

34 23

15 23

SUA partide MB partide Coeficent de corelatie Pearson 0

7 4 Media 6.1

7 4 Mediana 6

7 6

8 6

6 6

3.Aspecte esentiale ale PIB – ului American si Englez

16

Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii pot fi considerate ca fiind liderii de top in domeniul economic

si tehnologic, tara avand drept principiu de functionare a economiei „libertatea pietei” (free

market). Acest principiu de economie a dus la aparitia unui numar mare de emigranti. Acestia s-

au indreptat cu precadere spre vest si au pus bazele agriculturii americane. Sectorul agricol

contribuie cu 1,2% din PIB-ul tarii, si este foarte bine dezvoltat. In principal alimentele sunt

folosite pentru uzul intern, dar o parte din ele sunt si exportate. Diversitatea climei si a tipurilor

de sol face ca si gama produselor agricole sa fie una foarte vasta. Astfel se cultiva atat grane cat

si citrice, legume, bumbac, se cresc si animale pentru carne (in principal de vaca, de pui, de

porc,de curcan, peste) si lactate. De asemenea si industria lemnului este bine dezvoltata. In acest

sector lucreaza aproximativ 2.4 % din totalul de angajati.

SUA este prima putere economica bazata pe comert si export de produse industriale si

bunuri capitale. In momentul de fata ponderea mărfurilor destinate exportului este urmatoarea:

bunuri capitale (piese auto, calculatoare, echipamente de telecomunicaţii) 49%, produse

industrial (produse chimice organice) 26.8%, bunuri de consum (automobile, medicamente)

15.0%, produse agricole (soia, fructe, porumb) 9.2%. Partenerii preferaţi pentru export sunt

Canada 19.37%, Mexic 12.21%, China 6.58%, Japonia 4.84%, Marea Britanie 4.33%, Germania

4.1%.

Industriile cele mai importante sunt: petroliere, metalifiera, constructia de masini,

aerospatiala, telecomunicatii, electronica, chimica.

Conform Raportului Economic al Presedintelui, indexul de productie a crescut din 1960

de la 26 la 111.6 in 2008.

Pentru a-si mentine superioritatea tehnologica industria tarii este foarte bine dezvoltata. Perioada

cea mai puternica de crestere, din anii mai recenti, a fost intre 2004-2007, de la 103.4 la 111.4.

Per total acest sector contribuie la PIB cu aproape 20.5% ceea ce inseamna 2.696.880 miliarde

dolari ( in anul 2006) si sunt angajati aproximativ 25% din populatia muncitoare.

Principalele companii industriale sunt General Electric, Exxon, General Motors, Ford,

IBM si Philip Morris.

Sectorul serviciilor este cel care contribuie cel mai mult la PIB cu aproape 78.5%, iar

serviciul care a impulsionat cel mai tare aceasta ramura este cel IT. Alaturi de acesta si cel de

17

retail este o componenta importanta. In acest sector sunt angajati 77% din populatia activa, iar

principalele companii de retail sunt: Wall-Mart si Target.

PIB-ul pentru 2010 este de $14.62 trillion,

PIB-ul pe cap de locuitor : 47000 $

Populatie sub pragul saraciei : 12%

Rata inflației : 1,4% est (2010)

Rata de crestere a productiei industriale: 3.3% est (2010)

Rată de creștere reală : 2.7%;

Compozitia pe sectoare: (2010)

Agricultura: 1.2%

Industrie: 22.2%

Servicii: 76.7%

Exporturi : 1.27 trilioane $

Importuri: 1.903 trilioane $

Marea Britanie

18

Aruncând o privire în secolul al XIX-lea, Marea Britanie avea o economie de vârf:

schimburile din străinătate prosperau, standardul de viaţă creştea şi el, şi cetăţenii veneau cu

inovaţii industriale puse la punct din ce în ce mai bine. O dată cu creşterea celorlalte ţări în

economie în secolul al XX-lea, economia britanică a rămas relativ puternică. A continuat să se

dezvolte, şi Marea Britanie rămâne astfel un mare producător de bunuri industriale şi prestator de

servicii, ca şi un mare centru al lumii de schimb şi finanţe. Astazi, Marea Britanie se situează pe

locul 6 între puterile lumii. În secolul al XX-lea, britanicii au realizat un produs intern brut

aproape triplu, o reuşită remarcabilă, luând în considerare mărimea şi resursele naturale limitate

ale Marii Britanii.

Yea

r GDP-UK

1995 733.266

1996 781.726

1997 830.094

1998 879.102

1999 928.73

2000 976.533

2001 1021.83

2002 1075.56

2003 1139.75

2004 1202.96

2005 1254.06

2006 1325.8

2007 1398.88

2008 1448.39

2009 1395.87

2010 1474

19

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 160

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

Marea Britanie

Indice de volum al PIB 2.29 trilioane

USD/locul 6 in

lume

PIB/locuitor 32.798 USD

Pib Sectoare

Agricultură 0.9%

Industrie 23.6%

Servicii 75.5%

Rata şomajului 3.1%

Rata inflaţiei 2.4%

Investiţii din PIB 18.3%

Rata de creştere a producţiei industriale 0.7%

20

Marea Britanie este una din cele mai dezvoltate ţări din Uniunea Europeană, acest lucru se

vede chiar din comparaţia primilor indicatori economici, astfel PIB-ul pe cap de locuitor este în

Marea Britanie este de 32.798 lire, (2010).

Marea Britanie contribuie la economia Uniunii Europene prin activitatea economică a

serviciilor, aflându-se cu 4,8 procente peste media europeană.

Rata şomajului în Marea Britanie este una relativ stabilă, cu 3,1 procente , sub media

europeană.

Marea Britanie nu are restricţii în domeniul investiţiilor către exterior. Aceasta se afla în 2002

pe locul sapte în ceea ce priveşte atragerea de capital străin, şi poziţia a patra în ceea ce priveşte

investiţiile în afara graniţelor. Rata investiţiilor din PIB este apropiată de media Uniunii

Europene.

Principalele sectoare beneficiare sunt: tehnologia informaţiei şi comunicaţiile, construcţia de

autovehicule, industria chimică şi serviciile financiare.

În ceea ce priveşte exporturile şi importurile, Marea Britanie are un rol important, însă în

2007 balanţa contului curent a fost de – 111 miliarde de dolari.

Principali săi parteneri la export sunt: SUA (13,9%), Germania (10,9%), Franţa (10,4%),

Irlanda (7,1%), Olanda (6,3%), Belgia (5,2%) şi Spania (4,6%).

Principali parteneri la import sunt: Germania (12,8%), SUA (8,9%), Olanda (6,6%), China

(5,3%), Norvegia (4,9%) şi Belgia (4,5%).

Importurile nu sunt concentrate, precum exporturile, pe ţările din Uniunea Eurpeană. Astfel

apar aici relaţii strânse cu SUA şi China, ceea ce dovedeşte rolul semnificativ al Marii Britanii

deoarece Uniunea Europeană importă în proporţie de 13,8% din SUA şi 13,4% din China

(principali parteneri comerciali la importuri).

21

2007

Exporturi 415.6 trilioane $

Importuri 595.6 trilioane $

4.Cabinete colegiale si necolegiale

Clasificările curente ale sistemelor democratice, în funcţie de mecanismele

constituţionale care reglementează raporturile între puterea legislativă şi puterea executivă,

recunosc existenţa a două mari categorii de organizări politice: prezidenţiale (prototip SUA) şi

parlamentare (prototip Marea Britanie). În 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea tip

de ,,regim”, numit semi-prezidenţial, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.

Dincolo însă de rigiditatea modelelor teoretice şi de faptul că acestea au mai mult o

valoare didactică, s-a constatat că foarte puţine ţări corespund întocmai uneia sau alteia dintre

tipologii. Practic, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Regatul

Unit parlamentarismul pur.

Să urmărim, în continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidenţial, respectiv

pe cel parlamentar. În opinia lui Arend Lijphart, există trei criterii de comparaţie clare, unanim

acceptate (criterii principale).

Primul criteriu major se referă la răspunderea politică a executivului. Prin executiv, se

înţelege cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte al

consiliului de miniştri (denumiri folosite pentru şeful guvernului în regimurile parlamentare),

respectiv preşedinte în cele prezidenţiale. În cadrul sistemelor parlamentare, executivul răspunde

22

politic în faţa parlamentului, ceea ce înseamnă că, atât pentru a instala cât şi pentru a demite un

guvern este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul caz, de neîncredere (moţiune

de cenzură aprobată) în al doilea caz. În sistemele prezidenţiale, executivul (în fapt, preşedintele)

răspunde politic numai în faţa naţiunii, mandatul său având durată fixă, precizată în textul

constituţiei.

Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a şefului

executivului. În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat prin

votul membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului

(preşedintele) este ales prin vot universal.

A treia diferenţă majoră, în opinia lui Arend Lijphart, constă în caracterul procesului

decizional din interiorul executivului

Alte deosebiri ale celor două regimuri se referă la modul de dizolvare al parlamentului, la

apartenenţa liderilor politici la executiv şi/sau legislativ: în sistemele prezidenţiale, nici o

persoană nu poate aparţine simultan puterii legislative şi celei executive (cea mai clară separaţie

este în SUA), în timp ce sistemele parlamentare permit acest lucru.

În fine, un ultim criteriu se referă la structura puterii executive. Parlamentarismul este

asociat cu distincţia între şeful statului (funcţie simbolică, de reprezentare) şi şeful guvernului

(care deţine adevărata putere executivă), în timp ce prezidenţialismul presupune ca preşedintele

(şeful statului) să fie în acelaşi timp şi şeful guvernului.

Stabilitatea executivului în sistemele prezidenţiale nu este, în sine, un avantaj. Ea poate

deveni un avantaj doar atunci când prestaţia administraţiei este performantă iar eficienţa

guvernării este întărită de ,,liniştea” şefului executivului. Dimpotrivă, când prestaţia preşedintelui

este modestă, imposibilitatea înlocuirii lui devine o problemă de netrecut chiar şi pentru

majoritatea ,,de aceeaşi culoare politică” din Congres. În asemenea cazuri, numai demisia

preşedintelui ar putea salva situaţia, dar lucrul acesta este foarte puţin probabil să se întâmple.

Aşa se face că stabilitatea şefului executivului se traduce, în practica politică, într-o rigiditate a

sistemului prezidenţial, bazată pe independenţa constituţională, legitimitatea democratică egală a

Preşedintelui şi a Congresului, precum şi pe neta separaţie a puterilor între cele două instituţii.

În comparaţie cu prezidenţialismul, regimurile parlamentare par să instituie instabilitatea

executivului (datorată răspunderii politice pe care guvernul o are în faţa legislativului şi

posibilităţii demiterii cabinetului prin moţiune de cenzură), caracteristică mai mult teoretică

23

decât practică, aşa cum am văzut. Totuşi, mergând pe linia teoriei constituţionale, instabilitatea

executivului conduce, în mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare, cu o relaţie mult

mai ,,sensibilă” între executiv şi legislativ, cu interferenţa, colaborarea sau confruntarea lor

directă. Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict între cele două puteri, pentru că nu numai

parlamentul poate demite cabinetul, dar şi executivul poate dizolva legislativul, provocând

alegeri anticipate.

Rigiditatea, respectiv flexibilitatea regimului se vede cel mai bine în timpul crizelor,

reflectând modul în care sistemul în cauză reuşeşte să depăşească, practic, diferitele tipuri de

crize cu care se confruntă. Regimurile prezidenţiale depăşesc foarte greu crizele politice generate

de contestarea preşedintelui, datorită rigidităţii de care vorbeam, iar încercările de a-l înlătura din

funcţie pe şeful executivului capătă accente dramatice. Fie că preşedintele demisionează (lucru

nemaiîntâlnit de la gestul lui Nixon din 1974, în urma ,,Afacerii Watergate”), fie că refuză iar

Camera Reprezentanţilor începe procedura de punere sub acuzare ca primă etapă din

impeachment, întregul sistem politic suferă un cutremur de proporţii în care acuzaţiile, anchetele,

capetele sacrificate sau ,,dezvăluirile senzaţionale” din presă afectează însăşi credibilitatea

democraţiei şi a concepţiei politice americane. Dimpotrivă, în cazul regimurilor parlamentare,

crizele politice sunt mai puţin dramatice şi durează, de obicei, mai puţin, soldându-se cu alegeri

anticipate sau cu schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democraţii stabile,

consacrate (vezi Italia postbelică) în care căderea guvernului aproape că nu mai miră pe nimeni –

au fost 54 de asemenea crize guvernamentale după 1945 încoace!- iar sistemul, în ansamblul său,

nu are prea mult de suferit, nici ca performanţă, nici ca şi credibilitate.

Complementaritatea regimurilor prezidenţiale şi parlamentare se regăseşte şi în

modalitatea de alegere a şefului executivului, aşa cum am văzut în criteriile formulate de

Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a preşedintelui, respectiv desemnarea

de către parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici menţionate

anterior, de care se leagă în mod logic. Legitimităţii democratice a preşedintelui SUA i se opune

răspunderea politică a premierului britanic în faţa Parlamentului, prima situaţie conferind

independenţă constituţională şi un mandat de patru ani asigurat (cu posibilitatea ca naţiunea

americană să mai acorde încă un mandat preşedintelui, dacă se consideră mulţumită de prestaţia

acestuia), a doua situaţie echivalând cu o permanentă ,,dare de seamă” a cabinetului în faţa

24

legislativului şi cu necunoaşterea, practic, a duratei mandatului, care poate fi oricând întreruptă

prin voinţa majorităţii parlamentarilor.

Care din cele două situaţii este mai democratică şi mai eficientă? În privinţa primei părţi

a întrebării, este limpede că alegerea şefului executivului de către popor stă sub semnul

principiilor fundamentale ale democraţiei, presupunându-se că cetăţenii ştiu pentru cine votează

şi de cine doresc să fie reprezentaţi. Însă, personalizarea politicii în era televiziunii face ca

alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale candidaţilor, confecţionate în laboratoarele

profesioniste ale unor agenţii specializate. Acesta este un lucru bun şi un lucru rău în acelaşi

timp: bun pentru că ar trebui să asigure, în mod normal, o mai atentă cunoaştere a candidaţilor, o

legătură directă între candidat şi alegător şi responsabilizarea candidatului ales, rău pentru că

introduce în ecuaţia votului multe variabile subiective (notorietatea şi charisma candidatului,

factor care favorizează ,,vedetele” în faţa unor candidaţi necunoscuţi, tineri dar poate mai bine

pregătiţi, forţa financiară a grupului de interese din spatele candidatului, capacitatea tehnică a

staff-ului de a pune în valoare punctele tari ale prezidenţiabilului şi de a distruge imaginea

contracandidatului). În plus, odată ce a fost ales, preşedintele va conduce administraţia timp de

patru ani, indiferent că o face bine sau rău, că înşeală sau confirmă aşteptările celor care l-au

votat. Legitimitatea democratică pe care a câştigat-o în alegeri este suficientă pentru a-l instala la

conducerea executivului pe durata întregii legislaturi.

De partea cealaltă, votul în favoarea unor opţiuni politice majore, consacrate, clar

conturate din punct de vedere doctrinar (de exemplu: opţiunile conservatoare, laburistă sau

liberal-democrată în Marea Britanie ), dă o direcţie politică bine definită pe durata legislaturii,

urmând ca executivul să pună în aplicare această opţiune politică. Dacă o face bine, are

încrederea parlamentului, dacă se depărtează de programul iniţial, pierde încrederea

parlamentului şi un alt cabinet îi va succeda, cu misiunea de a îndrepta lucrurile în direcţia dorită

de majoritatea parlamentară.

În privinţa celei de-a doua părţi a întrebării, legată de eficienţa guvernării, nu se poate

identifica o regulă strictă privind asocierea vreunui mod de alegere a şefului executivului cu

eficienţa crescută a cabinetului pe care acesta îl conduce, şi într-un caz şi în celălalt istoria

consemnând prestaţii excepţionale şi eşecuri lamentabile. Până la urmă, rezultatul depinde în

25

mare măsură de inspiraţia şi responsabilitatea cu care partidele americane îşi desemnează

candidaţii la Preşedinţie, iar în Europa de felul în care marile partide îşi aleg (în interiorul lor)

liderul care va prelua, după alegerile parlamentare, şefia guvernului.

Separaţia puterilor este un alt criteriu care deosebeşte regimurile prezidenţiale de cele

parlamentare. Rigidă în primul caz, suplă în cel de-al doilea, separaţia puterilor exprimă, în

practica politică, raporturile executiv-legislativ din perspectiva limitării atribuţiilor conferite

fiecăreia dintre ele. Aşa cum am afirmat în primul capitol, şcoala constituţionalist-federalistă

americană a instituit cea mai exigentă separare a responsabilităţilor executive de cele legislative,

punând în practică istoricul checks and balances. Acuzat la început de posibilitatea provocării

unor blocaje în luarea deciziilor, criticat dar şi apreciat deopotrivă de autori consacraţi, principiul

checks and balances a confirmat în ultimii două sute de ani speranţele care s-au pus în el, prin

instituirea unui sistem profund democratic, a cărui principală preocupare tinde să fie limitarea

continuă şi reciprocă a puterilor politice, fie ele de natură executivă sau legislativă.

În regimurile parlamentare, separaţia puterilor este acceptată din punct de vedere

constituţional, dar sistemul politic este astfel construit încât cabinetul şi parlamentul sunt puse în

situaţia de a interfera intens, de a colabora şi (câteodată) de a-şi aplica măsuri punitive, mergând

până la demiterea guvernului prin moţiune de cenzură sau dizolvarea forului legislativ de către

şeful executivului. Din acest punct de vedere, viaţa politică în sistemele parlamentare este mai

activă, mai intensă, mai tumultuoasă. În Europa (dominată de sisteme parlamentare şi semi-

prezidenţiale) se face mai multă politică decât în SUA, partidele sunt mai influente, mai

puternice, dialogul guvern-parlament este o componentă importantă a politicii de zi cu zi.

Dincolo de Atlantic, cultura politică pragmatică, simplă şi ,,expeditivă” a americanilor pune

accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului, pe prestaţia individuală a politicienilor şi

mai puţin pe voinţa sau disciplina de partid.

Numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relaţia

executiv-legislativ şi apoi modul în care se realizează separaţia puterilor, acest număr fiind la

rândul său influenţat, aşa cum vom vedea în capitolul consacrat partidelor, de sistemul electoral

al ţării respective. În sistemele bipartidiste, caracteristice ţărilor cu vot majoritar uninominal

(SUA şi Marea Britanie) funcţionează regula ,,câştigătorul ia totul” (sau, după exprimarea

26

preferată de britanici, `first past the post’, adică funcţia este câştigată de cel care trece

primul ,,linia de sosire”), în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei (rezultate din

sisteme electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a reprezentării

parlamentare, ceea ce provoacă o încordare a relaţiei parlament-cabinet. Fireşte, un guvern se

simte mult mai bine şi este mult mai stabil într-un sistem bipartidist, în care dispune de o

majoritate parlamentară clară, formată de propriul partid. Aşa se face că în Regatul Unit

premierul îşi impune voinţa politică fără probleme, atât în cabinet cât şi în parlament, fiind

liderul partidului majoritar. Într-un asemenea sistem, după alegeri, elita partidului câştigător

(reprezentată de miniştrii cabinetului nou format) adoptă strategia guvernamentală şi elaborează

politicile sectoriale, în timp ce colegii lor de partid, care ocupă locurile din spatele sălii

(backbenchers), nu îndeplinesc decât o simplă formalitate, votând disciplinat pentru a aproba

voinţa executivului. Opoziţia, în acest caz, foloseşte tribuna parlamentului doar pentru a exprima

public alte opţiuni politice şi pentru a se pregăti în vederea viitoarelor alegeri.

Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-

continental, rezultat dintr-o formulă electorală proporţională sau mixtă. Cum nici un partid nu

obţine, de obicei, majoritatea absolută în parlament, devine necesară formarea unei coaliţii de 2-3

partide, câteodată şi mai multe, în funcţie de gradul de fragmentare a spectrului parlamentar.

Guvernele de coaliţie sunt supuse ,,stresului” politic intern şi unor presiuni parlamentare

incomparabil mai mari, supravieţuirea lor fiind condiţionată de negocieri lungi şi complicate, în

care fiecărei părţi trebuie să i se dea satisfacţie. În acest caz, guvernului nu-i este îngăduită nici o

marjă de libertate, programul coaliţiei fiind legea de urmat, iar de impunerea categorică a voinţei

cabinetului în faţa parlamentului (aşa cum se întâmplă în Marea Britanie) nici nu poate fi vorba.

Guvernele de coaliţie sunt întâlnite în majoritatea covârşitoare a ţărilor europene.

27

5.Partidele politice din Statele Unite i Marea Britanieș

5.1. Partidele politice din Marea Britanie

În Marea Britanie există două partide politice principale care se perindă la putere la

fiecare ciclu electoral. Primele partide apărute pe scena politică a ţării, în urma unui proces

politic îndelungat, care a avut loc în perioada de criză a anilor 1648-1688, au fost Partidul

Conservator, denumit popular „Tory” (un cuvânt injurios, de origine irlandeză, semnificând

„hoţ la drumul mare”, „bandit”, „gangster”) şi Partidul Liberal, denumit popular „Whig”

(denumire de origine scoţiană, însemnând „conducător de animale”, de cai sau de vite).

În 1688 susţinătorii facţiunii Tory sunt înfrânţi de cei ai facţiunii Whig-ilor şi astfel aceştia din

urmă, bazaţi pe burghezia oraşelor, domină viaţa politică britanică a secolului al XVIII-lea.

Partidul Whig-ilor guvernează fără întrerupere din 1714 până în 1760 iar partidul Tory-lor din

1760 până în 1830.

Abia, în 1906 liberalii vor reuşi să-şi găsească unitatea, dar vor pierde un electorat preţios,

alcătuit din sindicate care votau cu liberalii.

În 1893 apare cel de-al treilea competitor pe scena politică britanică: mai întâi sub numele de

„partid independent al muncii” (Independent Labour Party), la Bradford, cu ocazia

28

Congresului sindicatelor reunită sub numele de TUC (Trade Union Congress). În 1900 este

creat un „Comitet pentru reprezentarea muncii” (Labour Representation Commitee),

considerată ca o primă formă de partid laburist britanic, pentru ca numele de Partidul Laburist

să fie dat în februarie 1906. La început atitudinea liderilor politici şi a sindicatelor a fost una de

indiferenţă, dar odată cu implicarea unui important lider al Fabian Society, Edward Pease, noile

idei au început să se extindă, fiind introduse, în 1909, în noul Labour Party, creat deja în 1900.

Socialiştii etici reprezentau o altă aripă a partidului, prin diverşi propagatori creştini,

libertarieni şi utopici (preotul Carpenter, fermierul Glasier, propagandistul jurnalist Blatchfor

etc.), toţi bazându-se pe tradiţii creştine, care au impulsionat şi ele dezvoltarea partidului.

Primul război mondial impune un guvern de uniune naţională, reprezentat de conservatori,

liberali şi laburişti, în 1916.

În 1920, apărea şi Partidul Comunist din Marea Britanie, prin fuziunea Partidului

Socialist al Muncii cu Federaţia Socialistă a Muncitorilor şi care voia, fără succes, să intre în

Partidul Laburist.

În 1918, laburiştii obţin primul mare succes (22 % din totalul votanţilor ii aleg), dar nu

au încî decât 72 de deputati (10 % din total mandate). Odată cu creşterea mandatelor

laburiştilor, scade numărul mandatelor liberalilor, acest fenomen accentuându-se între 1922 şi

1935. Acest fenomen este agravat şi de liberalii înşişi: naţional-liberalii conduşi de Lloyd

George, vor să guverneze numai cu conservatorii, pe când liberalii independenţi, conduşi de

Asquith, rămân fideli liberalilor puri, refuzând oferta conservatoare.

Totuşi, în 1929, laburiştii devin primul partid politic din Marea Britanie, pentru prima

dată în istoria politică a acestei ţări, cu 37 % din voturi şi 46,8 % din totalul mandatelor.

Liberalii se scindează în 1933, ieşind practic de la guvernare pentru toată perioada de până în

prezent, fiind înlocuiţi definitiv de laburişti.

Dincolo de aspectele ideologice se remarcă supleţea partidelor guvernamentale britanice

de a se adapta la cerinţele societăţii moderne, după cum spune şi Borella: „Partidul laburist nu

este şi nu va fi niciodată partidul unei unice clase muncitoare, pentru că un sfert dintre

muncitori îi votează pe conservatori; partidul conservator este şi mai puţin un partid al claselor

29

conducătoare, pentru că el primeşte doar ¾ din voturile clasei superioare, el este mai degrabă

partidul electorilor clasei medii cu un nivel de venituri inferioare.”

În prezent cele două partide guvernamentale sunt conduse de doi lideri cunoscuţi pentru

eficienţa lor organizaţională: Michael Howard – lider al Partidului Conservator şi Tony Blair –

lider al Partidului Laburist.

În perioada de după al doilea război mondial până azi situaţia electorală a celor doua partide,

care au alcătuit Guvernul Marii Britanii până în prezent, s-a prezentat astfel:

Situatia electorala a celor doua partide

guvernamentale britanice din 1945 pana azi

Ani electorali Partidul Conservator Partidul Laburist

% voturi Nr. mandate % voturi Nr. mandate

1945 39,7 210 47,7 393

1950 43,3 297 46,1 315

1951 48,0 321 48,8 295

1955 49,6 344 46,4 277

1959 49,4 365 43,8 258

1964 43,3 303 44,1 317

1966 41,9 253 47,9 363

1970 46,4 330 43,8 287

1974 35,7 276 39,3 319

1979 43,9 339 37,0 268

1983 42,4 397 27,6 209

1987 42,2 375 30,8 229

1992 41,9 336 34,4 271

1997 30,7 165 43,2 418

2001 31,7 166 40,7 413

30

2005 32,3 197 35,2 356

Surse: (2001) - UK Election Statistics: 1994-2000,

Organizaţiile politice din Marea Britanie mai recente şi deci mai puţin cunoscute sunt:

Partidul Independenţei din Marea Britanie (UK Independence Party) – fondat în 1993,

este recunoscut ca anti-european (dar a obtinut totuşi, în 1999, 7 % din voturi cu ocazia

alegerilor europene şi 3 mandate de parlamentari la Bruxelles, iar în 2004 - 12 mandate). Are ca

preşedinte, din 2002, pe Roger Knapman, fost parlamentar conservator.

Partidul National Scoţian (Scottish National Party) – a fost înfiinţat în 1934, dar abia în

1945 obţine primele mandate în Parlament, iar din 1967 are o prezenţă continuă la Westminster.

Are ca preşedinte, din 2000, pe Alex Salmond.

Partidul Verde din Anglia şi Tara Galilor (Green Party of England and Wales) – a fost

fondat în 1985, deşi încă din 1973 un grup de prieteni au întemeiat o mişcare ecologistă

(Ecology Party, parte a Partidului Ecologist din Marea Britanie), având ca deviză „Manifest

pentru o societate durabilă” şi s-a considerat de la început a fi „un partid radical, care pune în

inima politicilor sale justiţia socială, dezvoltarea durabilă, economia locală şi mediul”. Se

consideră un partid fără lideri, în prezent ei fiind reprezentaţi de doi purtători de cuvânt:

Caroline Lucas şi Keith Taylor.

Partidul Democratic Unionist (Democratic Unionist Party) – este cel mai mare partid

din Irlanda de Nord, fiind fondat în 1960 sub numele de Partid al Protestanţilor Unionişti

31

(Protestant Unionist Party). Are ca preşedinte, din 1970, pe Ian Paisley, conducătorul Bisericii

Presbiteriene Libere.

Partidul Naţional Britanic (British National Party) – În campania electorală din 2005 a

participat cu un manifest având ca prim proiect: „Libertatea, securitatea, identitatea şi

democraţia”, ideile politice cele mai importante fiind „abolirea multi-culturalismului”,

considerat ca un nou marxism, „taxe scăzute”, „zero toleranţă pentru comportamentul anti-

social”, „terminaţi cu imigraţia”, „lege şi ordine”, „independenţa britanicilor faţă de Europa”,

„britanicii mai întâi, în economie şi afaceri externe” etc. În Declaratia lor se insista pe „Bătălia

politică pe mai multe fronturi”, care să apere viitorul indigenilor din Insulele britanice, Britonii

(o combinaţie între saxoni şi celţi) şi să diminueze apatia populaţiei din cauza „Vechii Gasti”,

constituită de cele trei mari partide parlamentare britanice.

Sinn Fein (engl. „Noi înşine”) - este partidul naţionalist din Irlanda cu cea mai mare

extindere teritorială, fiind fondat în scopul obţinerii unităţii şi independenţei acestei ţări. Îşi are

obârşia în 1900, iar construcţia lui s-a datorat unor cluburi naţionaliste. Este considerat ca partid

republican şi laburist, fiind reprezentat în 32 regiuni ale Irlandei. În comunităţi, partidul este

organizat ca „grup la locul de muncă” al membrului respectiv, din oraş, sat, colegiu etc (aşa

numitul „cumann” , grup de 5-20 membri), membrii fiecărui cumann aleg un delegat la

Conferinţa Natională a Delegaţilor. Mai multe astfel de grupuri alcătuiesc un District Executiv,

cu o organizaţie de partid la acest nivel. Acesta, la rândul ei, este subordonată unui Executiv

Regional, situat în 5 mari centre (Dublin, Leinster, Munster, Connacht şi Ulster). Fiecare

Comitet Regional are un Comitet de conducere alcătuit din 8 membri, iar la nivel naţional

funcţionează un Executiv Naţional, alcătuit din 19 membri şi al cărui lider este Gerry Adams,

preşedintele Sinn Fein.

Partidul Unionist din Ulster (Ulster Unionist Party) – este un partid creat în 1905

(iniţial sub numele de Consiliul Unionist din Ulster - Ulster Unionist Council, membrii acestuia

formând, în 1921, guvernul nord-irlandez), dar îşi are originile într-o tradiţie nord-irlandeză

mult mai veche. Are lideri reprezentativi pe David Trimble, un lector universitar în ştiinţe

juridice la Belfast (lider al partidului între 1995-2005, numit şi „Harry Houdini al politicii nord-

irlandeze”) şi actualul preşedinte Lord Rogan of Lower Iveagh.

32

Partidul Social Democratic şi Laburist (Social Democratic and Labour Party) – este

un partid susţinut de catolici şi naţionalişti din Irlanda de Nord, fondat în 1970 de şase deputaţi

şi un senator, în frunte cu John Hume. Preşedintele partidului, din noiembrie 2001, este Mark

Durkan, absolvent de ştiinţe politice la Queen's University-Belfast, apoi profesor de

management public la University of Ulster, recunoscut pentru luptele sale politice cu adversara

Sinn Fein.

Plaid Cymru / Party of Wales – partid naţionalist din Ţara Galilor, fondat în 1929, cu

ideologie de stânga (socialism descentralizat), cu sediul la Cardiff, primul preşedinte a fost

Saunders Lewis, un lector universitar la Universitatea din Swansee.

Respect – o formaţiune politică de sorginte sindicală, a cărei denumire deriva din

iniţialele cuvintelor: Respect – Egalitate – Socialism - Pace – Ecologie – Trade Unionism

(sindicalism) (engl.: Respect Equality Socialism Peace Environment Trade Unionism – The

Unity Coalition).

5.3. Partidele politice din Statele Unite ale Americii

Perioada Războiului de independenţă SUA găseşte două tabere într-o luptă partizană.

Apariţia partidelor politice în SUA are la bază o multitudine de motivaţii şi obiective, în

principal statutul de colonie sub aspect economic. Războiul de eliberare porneşte de la Revolta

ceaiului, sub formă de boicot economic. În timpul războiului apar atitudini ţinând de mijloacele

de luptă, de persistenţă şi insistenţă; exista grupări diferite privind mijloacele ce au în vedere:

- noul regim şi Constituţia,

- problema uniunii şi a drumului de urmat,

- problema implicării SUA în marile probleme continentale şi mondiale.

33

După obţinerea pe calea armelor a independenţei, în Executiv apar clivaje între

monarhişti şi republicani, apar nucleele unor viitoare partide politice, pe de o parte Loialiştii în

jurul lui Hamilton, pe de alta, Republicanii în jurul lui Jefferson.

Apariţia partidelor în SUA are două rădăcini: pe de o parte una provenind din

concepţiile diferite privind guvernarea în Executiv, pe de alta, din realitatea socială a ţării.

În Constituţia Statelor Unite nu se face nici o referire la partidele politice, acestea

aflându-se la baza funcţionării sistemului politic american. Astfel, atât Congresul, cât şi

Preşedintele exprimă girul acordat de alegători candidaţilor propuşi de partidele politice

principale: Partidul Republican şi Partidul Democrat. Poziţia predominantă a acestor două

partide în viaţa politică, echilibrul de forţe stabilit între ele, îndeosebi, în ceea ce priveşte baza

lor socială, sunt factori determinanţi ai sistemului bipartidismului american.

Originile acestui sistem în Statele Unite ale Americii trebuie căutate în conflictul

existent între partizanii federalismului şi adversarii acestuia. Astfel, Thomas Jefferson a adunat

în jurul său, adversarii Uniunii si a creat, în anul 1791, Partidul Republican Democrat –

strămosul actualului Partid Democrat, care avea ca obiectiv al luptei politice susţinerea

autonomiei statelor membre ale federaţiei şi limitarea autorităţii acesteia. Mai târziu, în 1854, sub

impulsul decisiv al lui Abraham Lincoln, se formează Partidul Republican, formaţiune politică

cu un program politic antisclavagist, care milita, totodată, pentru întărirea autorităţii centrale.

34

În prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei străini, cele două partide

politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de

interes national sau local. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii (evident, cu metode şi

instrumente specifice formaşiunilor politice) partidele politice americane îndeplinesc trei funcţii

principale:

1. Funcţia electorală. Această funcţie constă în formularea unor programe sau platforme

electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea

şi mobilizarea suporterilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.

2. Funcţia de conducere/opoziţie. Este o funcţie rezultată din îmbinarea a două funcţii diferite,

opuse chiar, exercitate de partidul de guvernământ şi, respectiv, de partidul sau partidele de

opoziţie. Cele două functii au în comun doar faptul că se exercită în acelasi timp si că fiecare

partid se străduieste să-i conteste celuilalt, prin confruntare politică deschisă, programul,

metodele, obiectivele politice, liderii etc.

Potrivit acestei funcţii, partidul de guvernământ îşi propune obiectivarea programului său de

guvernare în norme juridice sau decizii politice şi asigurarea realizării acestora. Partidul de

opoziţie are la dispoziţie instrumente şi forme ale activităţii parlamentare eficiente (opoziţia

parlamentară) pentru a se opune iniţiativelor legislative ale guvernului aflat la putere şi, totodată,

pentru a face, prin grupul său parlamentar, propuneri legislative în concordantă cu programul său

politic. De asemenea, partidul de opoziţie beneficiază de toate celelalte forme ale luptei politice

din opoziţie: presă, campanii şi adunări publice etc.

3. Funcţia de selectare şi îmbinare a intereselor unei colectivităţi cât mai largi, a valorilor

naţionale şi forjarea lor într-o forţă politică coerentă şi unitară, capabilă să domine sau să

determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însăsi.

Între cele trei functii majore ale partidelor politice din Statele Unite ale Americii - în general,

comune tuturor partidelor politice - nu se poate face o departajare netă, putând fi exercitate,

practic, concomitent.

35

În afară de cele două partide politice principale (le-am putea numi partide istorice), în

Statele Unite ale Americii mai există Partidul Independent American, Partidul Comunist,

Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, s.a., precum şi alte formaţiuni politice minore,

practic, fără nici o aderenţă electorală.

Partidele politice din Statele Unite ale Americii par să contrazică aserţiunea că, nu poate

exista un partid politic fără o anumită ideologie.

Referitor la organizarea internă a partidelor, aceasta este în general flexibilă, structurile

ierarhizate (organizatii, comitete) fiind vizibile îndeosebi la nivel local. De altfel, viata partidelor

se desfăsoară la nivel ierarhic de bază, vârfurile ierarhice actionând aproape exclusiv în

campaniile electorale. De fapt, principala funcţie a partidelor politice americane este funcţia

electorală. Vom întelege mai bine importanţa covârsitoare a acestei funcţii, ca şi rolul partidelor

politice ca „maşini electorale" dacă inventariem toate mandatele elective existente pe întreaga

cuprindere a federaţiei: peste 1.000.000.000 - de la şerifi, primari, congresmeni locali, până la

congresmeni federali si Preşedinte - şi avem în vedere, totodată, mandatul scurt al celor mai

multe dintre funcţiile menţionate.

În Statele Unite miza prezidenţială, jucată între lideri, ce caută sprijin pentru a fi aleşi, a

contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul convenţiilor partidelor la fiecare nivel pentru a

alege candidaţii şi sistemul convenţiei naţionale pentru alegerea candidatului la alegerile

36

prezidenţiale, devine mai puţin democratic, deoarece la nivel municipal el presupune alegerea

candidaţilor de către electorii înşişi, la celelalte nivele fiind vorba de un sistem de reprezentanţi

bine controlat de partid, prin intermediul unor politicieni profesionişti, veritabili antreprenori

electorali. Acest sistem face ca partidele să piardă rapid aspectul ideologic, ele devenind

adevărate maşini electorale.

Concluzii

În concluzie putem observa că între PIB-ul Statelor Unite şi PIB-ul Marii Britanii, este o

corelaţie puternic pozitivă, care este susţinută şi de coeficentul Pearson de 0.98. Acest lucru

implică faptul că atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie, începând cu ciclul electoral 1997-

2001, PIB-ul este în scădere, iar între 2005-2009 acesta înregistrând o scădere drastică.

În ceea ce priveşte dreapta de regresie, observăm o corelaţie slab pozitivă, întrucât datele nu sunt

distribuite de-a lungul liniei drepte.

Pentru a putea stabili o legătură între numărul de cabinete al Statelor Unite şi cel al Marii

Britanii, din datele obţinute putem observa o corelaţie slab pozitivă, coeficentul Pearson având

valoarea de 0.14. Acest lucru implică faptul că în SUA începând cu anul 1992 până în anul

2005se observă o creştere, însă odată cu anul 2005 numărul de cabinete este în scădere, în timp

ce în Marea Britanie numărul de cabinete este constant. Referitor la dreapta de regresie,

observăm o corelaţie slab pozitivă.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv, care se referă la numărul de partide politice

din Statele Unite si Marea Britanie, putem observa pe baza graficului existenţa unei corelaţii

37

positive. Tot în acest caz, media este de 6,1, mediana de 6, iar Coeficientul Pearson (0) indică

faptul că nu există nici o asociere între cele două variabile.

În sfârşit, pe baza ultimului obiectiv, al cercetării noastre, care are în vedere deosebirile

dintre modul de dizolvare al parlamentului într-un regim prezidenţial şi într-un regim

parlamentar, am putut constata existenţa atât a unor similitudini, dar mai ales a unor deosebiri

între cele două.

Prin cercetarea întreprinsă am vrut să demonstrăm că între sistemele politice al Marii

Britanii şi cel al Statelor Unite există atât puncte comune cât şi deosebiri.

Bibliografie

Căr i:ț

Naumescu Valentin, Sisteme poltice comparate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj+ Napoca, 2003

Site-uri:

http://www.economicshelp.org/blog/economics/data-on-economic-growth-in-uk/

PIB curent Stathttp://useconomy.about.com/od/economicindicators/a/GDP-statistics.htmistică

http://www.ekonomifakta.se/en/Facts-and-figures/Economy/Economic-growth/GDP/

http://www.parliament.uk/documents/commons/lib/research/briefings/snpc-03378.pdf

http://www.ipl.org/div/potus/grford.html

http://www.allcountries.org/uscensus/454_democratic_and_republican_percentages_of_two.html

http://www.psr.keele.ac.uk/parties.htm.

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/us.html

38

http://www.data360.org/dataset.aspx?Data_Set_Id=354

http://www.ukpublicspending.co.uk/uk_gdp_history

www.cia.gov

39