Page | 1

1

RAŢIONALITATE VERSUS IRAŢIONALITATE

Din perspectiva REBT, pentru a fi raţională, o persoană trebuie să fie (a) pragmatică, (b) logică, şi (c) în acord cu realitatea obiectivă. Aşadar, raţionalitatea se defineşte ca fiind ceea ce îi ajută pe indivizi să îşi atingă scopurile de bază, este logic (nonabsolutist) şi este consecvent cu realitatea obiectivă. Invers, iraţionalitatea se referă la ceea ce blochează atingerea scopurilor de bază ale unei persoane, este ilogic (mai ales dogmatic şi rigid) şi este inconsecvent cu realitatea obiectivă.

MODELUL ABC

Modelul ABC constituie nucleul practicii REBT. În acest model, A-ul reprezintă evenimentul activator (activating event), care poate fi interior sau exterior clientului. Atunci când A-ul se referă la un eveniment extern, prezenţa acestuia poate fi confirmată de observatori neutri (adică, principiul realităţii observabile). Unii terapeuţi REBT preferă să includă în A doar evenimente observabile sau evenimente imaginate de client, grupând toate activităţile cognitive (inclusiv inferenţele) în B. Totuşi, în acest ghid A-ul va reprezenta şi inferenţele sau interpretările clientului referitoare la evenimentul activator.

B-ul reprezintă convingerile persoanei (beliefs). Acestea sunt cogniţii evaluative sau reprezentări personale ale realităţii, care pot fi rigide sau flexibile. Atunci când convingerile sunt rigide, ele sunt numite credinţe iraţionale şi se exprimă sub forma lui “trebuie cu necesitate”, “este obligatoriu”, “este absolut necesar” etc. Atunci când clienţii pornesc de la premise rigide, tind ca, în baza acestora, să tragă şi concluzii iraţionale. Aceste concluzii iraţionale se prezintă sub mai multe forme:

1. Gândirea catastrofică: Clienţii vor evalua un eveniment ca fiind mai mult de 100% negativ, mai rău decât ar trebui cu necesitate să fie.

2. Intoleranţa la frustrare: Clienţii vor aprecia că nu se pot imagina suportând anumite situaţii sau trăind vreun sentiment de mulţumire dacă ceea ce ei cred că nu trebuie să se întâmple se întâmplă cu adevărat.

3. Evaluarea globală negativă: Clienţii vor avea o atitudine extrem de critică la adresa propriei persoane, a celorlalţi şi/sau a vieţii.

4. Gândirea de tip “întotdeauna sau niciodată”: Clienţii vor adopta atitudini absolutiste (ex. vor considera că vor avea întotdeauna eşecuri sau nu vor fi niciodată aprobaţi de persoanele semnificative).

Când convingerile deţinute de clienţi sunt flexibile, ele se numesc credinţe raţionale şi se exprimă deseori sub forma dorinţelor, preferinţelor. Aceste credinţe nu se vor accentua niciodată astfel încât să atingă nivelul convingerilor dogmatice, rigide de tipul “trebuie cu necesitate”, “este obligatoriu”, “este absolut necesar” etc. Atunci când clienţii pornesc de la astfel de premise flexibile, tind ca, în baza acestora, să tragă concluzii raţionale. Aceste concluzii se prezintă sub mai multe forme:

1. Evaluarea moderată a caracterului negativ al unui eveniment: La confruntarea cu un eveniment activator negativ, clienţii vor concluziona: “Este rău, dar nu groaznic” mai degrabă decât “Este îngrozitor”.

2. Exprimarea toleranţei: Punctele de vedere ale clienţilor vor exprima o atitudine tolerantă. Spre exemplu, aceştia pot face afirmaţia: “Nu-mi place acest lucru, dar îl pot suporta”.

Page | 2

2

3. Acceptarea imperfecţiunii: Clienţii se vor accepta pe sine şi îi vor accepta pe ceilalţi ca fiind fiinţe imperfecte, care nu pot fi evaluate global ca bune sau rele. De asemenea, aceştia vor considera că lumea şi condiţiile de viaţă sunt situaţii complexe, cuprinzând aspecte pozitive, negative şi neutre.

4. Gândirea flexibilă vis a vis de şansa de apariţie a unui eveniment: Clienţii vor evita să creadă că ceva se va întâmpla întotdeauna sau nu se va întâmpla niciodată. Mai degrabă, aceştia vor realiza că majoritatea evenimentelor care au loc în univers se plasează – din punctul de vedere al frecvenţei de apariţie - pe un continuum, ce se întinde de la foarte des la foarte rar.

În cadrul modelului ABC, C-ul reprezintă consecinţele emoţionale şi comportamentale ale credinţelor pe care clientul le are despre A. C-urile care derivă din credinţe iraţionale, rigide despre A-uri negative vor fi inadecvate şi se vor numi consecinţe negative disfuncţionale, iar C-urile care derivă din credinţe raţionale, flexibile despre A-uri negative vor fi adecvate şi se vor numi consecinţe negative funcţionale (Crawford & Ellis, 1989).

O primă categorie de consecinţe se referă la emoţiile asociate unui eveniment activator, care sunt de două feluri. Emoţiile negative disfuncţionale se numesc disfuncţionale pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

1. Conduc la experienţierea durerii şi disconfortului psihic.

2. Motivează persoana să recurgă la comportamente contrare propriilor interese.

3. Împiedică persoana să se angajeze în comportamentele necesare atingerii propriilor scopuri.

Invers, emoţiile negative funcţionale se numesc funcţionale pentru unul sau mai multe din următoarele motive:

1. Atrag atenţia persoanei că ceva blochează atingerea scopurilor sale, însă nu imobilizează individul.

2. Motivează persoana să recurgă la comportamente care conduc la dezvoltare personală.

3. Încurajează punerea eficientă în practică a comportamentelor necesare atingerii propriilor scopuri.

În Tabelul 1 sunt prezentate câteva dintre cele mai importante probleme emoţionale pentru care clienţii recurg la terapie, împreună cu alternativele lor funcţionale. Alăturat sunt incluse atât credinţele, cât şi inferenţele cel mai frecvent asociate cu fiecare dintre aceste emoţii.

Page | 3

3

TABELUL 1. Emoţiile negative funcţionale / disfuncţionale şi corelatele lor cognitiveInferenţele legate de

domeniul personal

Tipul

credinţeiEmoţia Tipul emoţiei

Ameninţare sau pericolIraţională Anxietate Disfuncţională

Raţională Îngrijorare Funcţională

Pierdere (cu implicaţii pentru

viitor); eşec

IraţionalăTrăire

depresivăDisfuncţională

Raţională Tristeţe Funcţională

Încălcarea unor reguli per-

sonale (de către sine sau

alţii); ameninţare din par-tea

altora la adresa propri-ei

persoane; frustrare

Iraţională Furie Disfuncţională

Raţională Nemulţumire Funcţională

Încălcarea propriului cod

moral

Iraţională Vinovăţie Disfuncţională

Raţională Remuşcare Funcţională

Trădare din partea altuia

(persoana nu merită ceva mai

bun)

IraţionalăSentimente de

rănireDisfuncţională

Raţională Dezamăgire Funcţională

Ameninţare la adresa unei

relaţii care se dorea

exclusivă

IraţionalăGelozie

morbidăDisfuncţională

Raţională Gelozie Funcţională

Slăbiciuni personale

manifestate public

Iraţională Ruşine Disfuncţională

Raţională Regret Funcţională

Notă: Inferenţa constituie o interpretare, corectă sau incorectă, care merge dincolo de realitatea observabilă şi dă sens acesteia.

Domeniul personal se referă la toate aspectele concrete şi abstracte în care este implicată persoana (Beck, 1976). În teoria

raţional-emotivă se face distincţie între aspectele domeniului personal care se referă la eu-l persoanei şi cele care se referă la

confortul acesteia, deşi ele se află frecvent în interacţiune.

CREDINŢELE IRAŢIONALE DE BAZĂ

Deşi clienţii îşi exprimă credinţele iraţionale în modalităţi distincte, personale, aceste convingeri individualizate pot fi considerate variaţii ale aceloraşi trei tipuri de “TREBUIE” absolutist. Acestea se referă la următoarele aşteptări:

1. Aşteptări rigide faţă de sine: Această formă de trebuie absolutist se exprimă frecvent în afirmaţii de genul: “Trebuie să reuşesc în ceea ce fac şi să fiu aprobat de persoanele semnificative, iar dacă nu se întâmplă astfel este îngrozitor” sau “Nu pot suporta şi sunt o fiinţă groaznică atunci când nu sunt iubit de ceilalţi sau când nu reuşesc în ceea ce fac”. Convingerile care au la bază acest tip de credinţă absolutistă conduc frecvent la anxietate, depresie, ruşine sau sentimente de vinovăţie.

Page | 4

4

2. Aşteptări rigide faţă de ceilalţi: Această formă de trebuie absolutist se exprimă frecvent în afirmaţii de genul: “Trebuie ca ceilalţi să mă trateze corect şi frumos, iar dacă nu o fac este îngrozitor şi nu pot suporta” sau “Ceilalţi sunt nişte fiinţe groaznice dacă nu se comportă frumos cu mine şi merită să fie pedepsiţi pentru că nu fac ceea ce ar trebui să facă”. Convingerile care au la bază acest tip de credinţă absolutistă se asociază cu sentimente de furie şi mânie, precum şi cu atitudini pasiv-agresive şi acte de violenţă.

3. Aşteptări rigide faţă de lume/condiţiile de viaţă: Acest trebuie absolutist apare frecvent sub forma convingerii conform căreia “Condiţiile mele de viaţă trebuie cu necesitate să fie aşa cum doresc eu să fie, iar dacă nu sunt astfel este îngrozitor, nu pot suporta şi îmi este groaznic de greu”. Astfel de convingeri se asociază cu sentimente de autocompătimire şi rănire, precum şi cu probleme comportamentale (ex. procrastinare - A amâna în mod nejustificat începerea unei acţiuni, în special din cauza neglijenţei habituale sau a lenei; a

temporiza, a tărăgăna, a tergiversa, sau adicţii).

INTERACŢIUNEA DINTRE A, B ŞI C

În prezentarea succintă a modelului ABC, s-a pornit de la asumpţia că evenimentele activatoare şi/sau inferenţele despre aceste evenimente (A-urile) angajează credinţe evaluative (B-urile), care, la rândul lor, duc la diverse emoţii şi comportamente (C-urile). În realitate, A-urile, B-urile şi C-urile se află deseori în interacţiuni complexe (Ellis, 1985a). De exemplu, prezenţa unor credinţe rigide în B va determina clientul să facă inferenţe extrem de negative asupra lui A sau să se centreze pe anumite trăsături ale evenimentului activator la care poate nu ar fi atent dacă ar avea convingeri ceva mai raţionale. Astfel, atunci când o persoană crede că trebuie cu necesitate să nu fie respinsă social, aceasta va supraestima probabilitatea de a fi respinsă şi se va centra pe afirmaţiile negative pe care ceilalţi le fac la adresa sa, ignorând opiniile neutre sau pozitive. În acelaşi fel, experienţierea anumitor afecte (C-uri), cum ar fi trăirea depresivă, poate determina clienţii să facă evaluări extrem de negative ale evenimentelor cu care se confruntă (B-uri). Mai mult, prezenţa unui anumit context în A poate influenţa evaluările făcute (B-urile), evaluări ce ar fi diferite într-un alt context. Spre exemplu, o cameră întunecată, străină poate amorsa mai multe credinţe generatoare de anxietate decât o cameră bine iluminată şi familiară.

Întrucât o analiză completă a modului în care interacţionează A-urile, B-urile şi C-urile depăşeşte scopul acestei discuţii, pentru o informare mai completă sugerăm consultarea bibliografiei de la sfârşitul acestui ghid.

DOUĂ TENDINŢE BIOLOGICE FUNDAMENTALE

Albert Ellis a atras atenţia asupra faptului că oamenii îşi transformă extrem de uşor propriile dorinţe în credinţe absolutiste precum “trebuie cu necesitate”, mai ales atunci când aceste dorinţe sunt puternice (Ellis, 1976). Faptul că facem această substituire atât de uşor şi frecvent l-a făcut pe Ellis să concluzioneze că această manifestare constituie o tendinţă biologică fundamentală la majoritatea persoanelor. Deşi Ellis ia în considerare faptul că şi influenţele sociale ar putea contribui la o astfel de substituire, acesta consideră că “chiar dacă toate persoanele ar primi o educaţie cât se poate de raţională, practic fiecare dintre acestea ar ajunge să îşi transforme frecvent propriile preferinţe individuale şi sociale în aşteptări rigide faţă de (a) sine, (b) ceilalţi şi (c) lumea în care trăieşte” (Ellis, 1984a, p.20).

Totuşi, după cum remarcă Ellis, fiinţele umane mai au şi o a doua tendinţă biologică fundamentală: puterea de a alege şi capacitatea de a-şi identifica, disputa şi schimba gândirea iraţională. Aşadar, deşi este posibil ca tendinţa de a gândi iraţional să aibă o componentă biologică importantă, totuşi nu suntem sclavii acesteia. Putem lupta pentru a o depăşi, încercând în per-manenţă să ne schimbăm credinţele iraţionale.

Page | 5

5

TEORIA SCHIMBĂRII ÎN REBT

Dat fiind faptul că nu suntem sclavii tendinţei de a gândi iraţional, o asumpţie importantă a REBT este că oamenii se pot schimba, mai ales dacă internalizează trei principii fundamentale:

1. Evenimentele activatoare trecute sau prezente nu pot “cauza” emoţii disfuncţionale sau comportamente dezadaptative. Mai degrabă, sistemul nostru de convingeri despre aceste evenimente activatoare determină emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.

2. Indiferent de felul în care ne-am generat problemele emoţionale şi comportamentale în trecut, în prezent ne creăm dificultăţi mai ales deoarece continuăm să ne reîndoctrinăm cu credinţele noastre iraţionale.

3. Suntem oameni şi avem tendinţa de a ne crea cu uşurinţă (şi într-o oarecare măsură natural) probleme; în plus, ne vine foarte uşor să cultivăm emoţii, gânduri şi comportamente dezadaptative. Cu toate acestea, pe termen lung putem să depăşim aceste probleme dacă depunem un efort substanţial şi susţinut pentru a ne disputa credinţele iraţionale şi consecinţele acestora.

O PERSPECTIVĂ GENERALĂ ASUPRA TEORIEI REBT

REBT constituie o abordare structurată a demersului de rezolvare a problemelor emoţionale, în care terapeutul adoptă o atitudine activ-directivă pentru a-şi ajuta clienţii să îşi rezolve dificultăţile. Această formă de terapie este în esenţă multimodală, adică terapeutul foloseşte şi îşi încurajează clienţii să folosească o gamă variată de tehnici cognitive, imagistice, comportamentale şi emoţionale pentru a facilita schimbarea terapeutică. Terapeuţii REBT consideră că în mare parte schimbarea care are loc este obţinută de clienţi în viaţa de zi cu zi, şi mai puţin în cadrul şedinţelor de psihoterapie. Prin urmare, aceştia prescriu de regulă clienţilor lor “sarcini pentru acasă”, concepute individual pentru a-i ajuta să pună în practică cele învăţate pe parcursul şedinţelor de psihoterapie.

PRACTICA

Paginile următoare cuprind o privire de ansamblu asupra aspectelor fundamentale ale procesului terapeutic specific REBT, rezumate în Tabelul 2. Pentru a facilita expunerea, vom pleca de la asumpţia că problemele emoţionale ale clientului vor fi rezolvate pe rând. Aşadar, ne vom limita la a prezenta procesul terapeutic cu referire la o anumită problemă a clientului. Încă o dată, este important de subliniat faptul că un tablou clinic real poate fi mult mai complex decât ar reieşi din această scurtă analiză.

Înainte de a iniţia procesul terapeutic schiţat în următoarele pagini, este important mai întâi să vă salutaţi clientul şi să stabiliţi aspectele practice de care acesta ar putea fi interesat (ex., costurile terapiei, planificarea şedinţelor, etc.).

Page | 6

6

TABELUL 2 Secvenţele terapiei raţional-emotive şi comportamentale

Pasul 1 Centraţi-vă pe probleme specifice de viaţă

Pasul 2 Definiţi şi stabiliţi împreună problema ţintă

Pasul 3 Evaluaţi C-ul

Pasul 4 Evaluaţi A-ul

Pasul 5 Identificaţi şi evaluaţi problemele emoţionale secundare

Pasul 6 Clarificaţi legătura dintre B şi C

Pasul 7 Evaluaţi credinţele clientului (B)

Pasul 8 Stabiliţi legătura între credinţele iraţionale şi C

Pasul 9 Disputaţi credinţele iraţionale

Pasul 10Pregătiţi-vă clientul pentru a-şi adânci încrederea în credinţele raţionale

Pasul 11Încurajaţi-vă clientul să pună în practică ceea ce a învăţat

Pasul 12Verificaţi sarcinile pentru acasă

Pasul 13Facilitaţi procesul de producere a schimbării

Notă: A= evenimentul activator; B= credinţe / convingeri; C= consecinţe emoţionale şi comportamentale

Pasul 1

Centraţi-vă pe probleme specifice de viaţă

După discutarea aspectelor practice presupuse de derularea terapiei, este bine să stabiliţi imediat orientarea spre rezolvarea de probleme, specifică REBT, întrebându-vă clientul ce problemă ar dori să discutaţi prima dată. Stabilirea problemei ţintă transmite clientului mai multe mesaje. În primul rând, subliniază de la început faptul că amândoi vă aflaţi acolo pentru a face un anumit lucru bine stabilit (adică, pentru a ajuta clientul să îşi rezolve problemele emoţionale). În al doilea rând, exprimă faptul că REBT reprezintă o abordare în rezolvarea problemelor emoţionale eficientă şi ţintită. În al treilea rând, indică faptul că veţi fi un terapeut activ şi vă veţi orienta de la început clientul către discutarea problemelor acestuia.

Problema preferată de client versus problema cea mai gravă a clientului

Puteţi adopta două strategii de bază atunci când cereţi clientului Dvs. să se centreze pe o problemă ţintă. Într-o primă abordare, puteţi cere clientului să aleagă problema care-l interesează cel mai mult (“Cu ce problemă aţi dori să începem?”). Clientul poate să aleagă sau să nu aleagă problema cea mai gravă pe care o are. Cea de-a doua strategie este de a cere clientului să înceapă cu problema cea mai gravă (“Ce vă deranjează cel mai mult în viaţa Dvs. acum?”).

Page | 7

7

Când clientul Dvs. nu poate indica o problemă ţintă

Ce puteţi face atunci când clientul Dvs. nu reuşeşte să identifice o problemă asupra căreia să interveniţi? (Această situaţie apare frecvent când “clientul” este un coleg cu care faceţi o şedinţă de consiliere în cadrul unui curs de formare în REBT). Mai întâi, asiguraţi-vă clientul că nu trebuie să aleagă o problemă gravă. Spuneţi-i că este în regulă să înceapă procesul terapeutic cu o problemă care-l afectează într-o mai mică măsură. Amintiţi-i că întotdeauna poate fi găsit un aspect pe care se poate lucra, deoarece fiinţele umane au, de regulă, multe laturi care pot fi optimizate. Încurajaţi-vă clientul să caute emoţii şi comportamente pe care ar dori să le accentueze sau să le estompeze.

O modalitate indirectă prin care vă puteţi ajuta clientul să îşi pună în evidenţă o problemă este de a-l întreba ce doreşte să obţină în urma terapiei. După ce acesta îşi structurează un scop, puteţi să îi puneţi întrebări în legătură cu felul în care acest scop nu este atins în prezent. Această linie de discuţii poate duce la evidenţierea unor emoţii şi/sau comportamente care blochează atingerea respectivului obiectiv. Puteţi apoi continua să exploraţi împreună aceste “bariere”, fără a le eticheta neapărat drept probleme. Denumirea de “problemă” îi face pe unii clienţi reticenţi la a se implica într-o formă de terapie orientată pe problemă, cum este REBT. În astfel de cazuri, utilizaţi o etichetă verbală acceptabilă pentru client.

Pasul 2

Definiţi şi stabiliţi împreună problema ţintă

De multe ori, tipul problemei clientului Dvs. se clarifică după discuţia iniţială. În astfel de cazuri, veţi continua cu evaluarea problemei (Paşii 3, 4 şi 5). Totuşi, când problema clientului este neclară, sau când acesta identifică mai multe probleme, veţi stabili împreună în ce anume constă aceasta şi/sau pe care dintre problemele identificate veţi începe să lucraţi.

Stabilirea unei perspective comune asupra problemei abordate şi decizia de a lucra asupra acesteia constituie un pas important în REBT, întrucât duce la întărirea relaţiei terapeutice. O astfel de abordare permite clientului şi terapeutului să lucreze ca o echipă şi îl face pe client să se simtă înţeles şi să aibă încredere în competenţa terapeutului său.

Faceţi distincţia dintre problemele emoţionale şi problemele practice

După cum a observat şi Bard (1980), REBT este o metodă psihoterapeutică care-i ajută pe clienţi să îşi depăşească problemele emoţionale, nu şi dificultăţile practice. Desigur că, mulţi clienţi au deseori probleme emoţionale legate de problemele lor practice, acestea putând deveni ţinta investigaţiei terapeutice. De asemenea, pe măsură ce se rezolvă problemele emoţionale ale clienţilor (ex., anxietatea), este posibil să se rezolve şi dificultăţile lor practice (ex., lipsa banilor), deşi aceste aspecte nu sunt abordate direct în terapie (Ellis, 1985b). Oricum, este extrem de important să ajutaţi clientul să înţeleagă această distincţie.

Page | 8

8

Ţintiţi pentru schimbare emoţiile negative disfuncţionale, nu şi pe cele funcţionale

În Partea I a acestui ghid, s-a făcut distincţia între emoţiile negative funcţionale şi emoţiile negative disfuncţionale. Nu încurajaţi clientul să îşi modifice emoţiile negative funcţionale; aceste reacţii fireşti la evenimentele de viaţă negative ajută individul (a) să se adapteze adecvat la A-ul negativ, (b) să facă faţă mai bine A-ului şi (c) să schimbe A-ul într-o manieră constructivă. Pe de altă parte, concentraţi-vă pe schimbarea emoţiilor negative disfuncţionale (adică, cele care îşi au originea în credinţe iraţionale). Întrebarea “În ce fel este aceasta o problemă pentru Dvs.?” duce deseori la o discuţie utilă cu clientul şi vă ajută să identificaţi şi să definiţi împreună cu acesta o problemă emoţională “reală”.

Operaţionalizaţi problemele neclare

Când clientul Dvs. îşi prezintă problema ţintă în termeni vagi sau neclari, este important să îl ajutaţi să o operaţionalizeze. De exemplu, dacă clientul spune “Soţia mea este o pacoste”, ajutaţi-l să specifice ce înseamnă operaţional acest lucru (ex., “Ce face soţia Dvs. de aţi ajuns să spuneţi că este o pacoste şi cum vă simţiţi când ea se comportă astfel?”).

Făcând acest lucru, vă veţi da seama că începeţi să formulaţi problema în termeni de ABC. Problema practică (sau A-ul) este reprezentat de comportamentul soţiei, ceea ce o face să fie o “pacoste”; problema emoţională (sau C-ul) este emoţia negativă disfuncţională pe care clientul o experienţiază atunci când soţia nu se comportă adecvat.

Ajutaţi-l pe client să schimbe C-urile, nu A-urile

O problemă frecvent întâlnită în această etapă este faptul că clientul doreşte să schimbe mai degrabă A-ul decât emoţiile referitoare la A (C-ul). După cum s-a specificat anterior, schimbarea A-ului constituie o soluţie practică, în timp ce schimbarea C-ului reprezintă soluţia emoţională. Dacă vă loviţi de astfel de dificultăţi, aveţi la dispoziţie mai multe strategii cu ajutorul cărora vă puteţi încuraja clientul să schimbe C-ul înainte de a încerca să modifice A-ul:

1. Puteţi ajuta clientul să îşi dea seama că va putea schimba mai uşor A-ul dacă nu mai este afectat emoţional la C de prezenţa acestor probleme.

2. Este posibil ca uneori clientul să ştie deja cum să schimbe A-ul, dar să nu poată face asta încă. În acest caz, este important să îl ajutaţi să înţeleagă că probabil nu îşi poate folosi strategiile eficiente de rezolvare de probleme pentru a schimba A-ul deoarece este afectat emoţional vis a vis de prezenţa problemelor din A.

3. Când clientului îi lipsesc din repertoriul instrumental strategiile rezolutive eficiente necesare schimbării A-ului, deseori puteţi să îi focalizaţi atenţia pe problemele de la C, arătându-i că va putea învăţa astfel de strategii dacă nu mai este afectat emoţional vis a vis de prezenţa problemelor din A.

Dacă încă nu puteţi identifica o problemă

Dacă în această etapă nu aţi reuşit încă să cădeţi de acord asupra unei probleme ţintă, puteţi să sugeraţi clientului Dvs. să ţină un jurnal cu probleme. Încurajaţi-vă clientul să îşi monitorizeze emoţiile negative pe parcursul următoarei săptămâni şi să noteze ce tip de emoţii experienţiază şi în ce situaţii apar acestea.

Page | 9

9

În evaluarea problemei ţintă, fiţi cât mai precis şi concret

Este important să fiţi cât mai precis şi concret atunci când definiţi şi stabiliţi de comun acord problema ţintă. Clientul Dvs. are o problemă emoţională şi întreţine anumite credinţe iraţionale în contexte specifice, aşa încât referirea la aspecte precise şi concrete vă va ajuta să obţineţi informaţii valide despre A, B şi C. Este bine să îi explicaţi clientului Dvs. de ce vă centraţi pe aspecte concrete, mai ales dacă acesta are tendinţa de a-şi prezenta problema în termeni foarte vagi. Ajutaţi-l să înţeleagă că acurateţea în prezentarea problemei îl va ajuta să o rezolve cu succes în situaţiile în care se simte afectat emoţional. O modalitate eficientă de a-i arăta clientului cum poate dobândi precizie în exprimare este de a-i cere să vă dea un exemplu recent sau tipic de manifestare a problemei lui (ex., “Când s-a întâmplat A ultima dată?”).

Dacă, după încercări repetate, clientul Dvs. tot nu vă poate oferi un exemplu concret de manifestare a problemei ţintă, acest lucru poate indica faptul că există o problemă emoţională secundară referitoare la problema emoţională primară. Dacă bănuiţi că aşa stau lucrurile, nu porniţi de la asumpţia că ipoteza Dvs. este corectă; testaţi-vă ipoteza (vezi Pasul 5 pentru o discuţie detaliată a acestui aspect).

Pasul 3 Evaluaţi C-ul

În această etapă, puteţi evalua fie C-ul, fie A-ul, în funcţie de ce aspect al problemei abordează mai întâi clientul Dvs. Pentru facilitarea discuţiei, vom începe cu aspectele legate de evaluarea C-ului.

Căutaţi o emoţie negativă disfuncţională

Când evaluaţi C-ul, ţineţi minte că problema emoţională a clientului Dvs. se referă la o emoţie negativă disfuncţională (inadecvată), şi nu la o emoţie negativă funcţională (adecvată). După cum s-a arătat anterior, emoţiile negative funcţionale diferă de cele negative disfuncţionale prin faptul că acestea din urmă implică un disconfort afectiv puternic, îl determină pe individ să adopte comportamente dezadaptative şi îi blochează atingerea scopurilor.

În Tabelul 1 din Partea I sunt prezentate denumirile folosite în teoria REBT pentru a desemna şi distinge cele două tipuri de emoţii. Deşi această distincţie terminologică este importantă, nu trebuie să aşteptaţi de la clienţi să utilizeze etichetele verbale exact aşa cum o faceţi Dvs. De exemplu, clientul Dvs. poate vorbi despre anxietate atunci când experienţiază de fapt îngrijorare şi vice versa (Dryden, 1986). Este important să identificaţi o emoţie negativă disfuncţională şi să folosiţi un limbaj comun atunci când discutaţi cu clientul Dvs. despre aceasta. Puteţi fie să încurajaţi clientul să adopte terminologia specifică REBT, fie să adoptaţi etichetele verbale utilizate de acesta pentru a descrie emoţii. Oricare ar fi etichetele verbale folosite, păstraţi aceeaşi terminologie pe tot parcursul terapiei.

Focalizaţi-vă atenţia pe un C emoţional

Ştim că un C poate fi emoţional sau comportamental. Totuşi, deoarece comportamentele dezadaptative sunt deseori defensive şi au rolul de a-l ajuta pe individ să evite experienţierea unor emoţii negative disfuncţionale, considerăm că este mai eficient să evitaţi abordarea comportamentelor dezadaptative şi să vă focalizaţi atenţia pe emoţiile negative disfuncţionale. Astfel, dacă clientul Dvs. doreşte să renunţe la fumat, consideraţi fumatul ca şi comportament defensiv şi încurajaţi persoana să îşi identifice emoţiile problematice

Page | 10

10

pe care le-ar putea experienţia în cazul în care ar renunţa la acest comportament. Sugerăm adoptarea acestei strategii şi atunci când problema identificată de client se referă la procrastinare sau alte tipuri de comportamente evitative.

Clarificaţi C-ul

Atunci când clientul Dvs. identifică un C mult prea vag, există mai multe tehnici cu ajutorul cărora puteţi clarifica natura acestuia. De exemplu, puteţi utiliza metode imagistice sau exerciţii gestaltiste cum sunt tehnica scaunului liber (vezi Passon, 1975) sau tehnica focalizării a lui Gendlin (1978). Când clienţii lui Ellis au dificultăţi în a identifica o anumită emoţie, acesta îi încurajează “să îşi dea cu părerea”, metodă ce furnizează informaţii extrem de utile despre C.

Consideraţi frustrarea ca fiind un A, nu un C

Uneori, clienţii Dvs. vor spune că se simt frustraţi referindu-se la un C. Unii terapeuţi REBT consideră că frustrarea constituie un eveniment activator (A) şi nu o emoţie (Trexler, 1976). Ca şi C, în teoria REBT frustrarea este considerată, de regulă, emoţie negativă funcţională care apare atunci când ceva blochează scopurile individului. Totuşi, atunci când clientul spune că se simte frustrat, este posibil ca acesta să se refere la o emoţie negativă disfuncţională. O modalitate prin care puteţi decide dacă frustrarea resimţită de client este funcţională sau disfuncţională constă în a-l întreba dacă această emoţie este sau nu suportabilă. Când clientul spune că emoţia este insuportabilă, este foarte probabil să experienţieze o emoţie negativă disfuncţională, care va trebui schimbată.

Aveţi în vedere motivaţia clientului de a schimba C-ul

Se poate întâmpla ca un client să experienţieze emoţii negative disfuncţionale, pe care să nu fie motivat să le schimbe. Această lipsă de motivaţie poate apărea atunci când clientul nu sesizează caracterul distructiv al emoţiei pe care o trăieşte. O astfel de situaţie se întâlneşte cel mai frecvent în cazul furiei, însă poate apărea şi în cazul sentimentelor de vinovăţie şi al trăirilor depresive. De aceea, este recomandabil să evaluaţi în ce măsură clientul sesizează şi înţelege caracterul disfuncţional şi distructiv al emoţiei ţintă (C). În cazul în care clientul Dvs. nu înţelege de ce emoţia pe care o trăieşte este disfuncţională, alocaţi atâta timp cât este necesar pentru a-l ajuta să sesizeze acest aspect. În esenţă, puteţi realiza acest obiectiv în trei paşi:

Ajutaţi-vă clientul să evalueze consecinţele emoţiei negative disfuncţionale. Ce se întâmplă atunci când se simte astfel? Reacţionează într-o manieră constructivă? Se comportă dezadaptativ? Încetează să se mai comporte adecvat?

Subliniaţi faptul că scopul vizat este de a înlocui emoţia disfuncţională cu un corespondent funcţional al acesteia. Clarificarea acestui aspect poate fi dificilă, mai ales când clientul Dvs. deţine idei rigide despre ce trebuie să simtă într-o anumită situaţie. Totuşi, cu ajutorul unor exemple adecvate, de regulă clientul va reuşi să înţeleagă că o persoană poate experienţia emoţii funcţionale în orice situaţie posibilă.

În final, exploraţi care ar fi consecinţele în cazul în care, pus în aceeaşi situaţie, clientul ar simţi corespondentul funcţional al emoţiei sale disfuncţionale. Întrucât probabil că acesta nu s-a gândit la o astfel de schimbare, ajutaţi-l să îşi imagineze cum s-ar comporta şi care ar fi urmările experienţierii emoţiei funcţionale la confruntarea cu evenimentul activator. Comparaţi efectele emoţiei funcţionale cu cele ale emoţiei disfuncţionale. De regulă, clientul Dvs. va înţelege avantajele emoţiei funcţionale, ceea ce îi va creşte motivaţia pentru schimbarea C-ului.

Page | 11

11

Evitaţi capcanele în procesul de evaluare a lui C

Puteţi întâlni mai multe capcane atunci când evaluaţi emoţiile problematice pe care clientul le are la C. Sugestiile de mai jos vă vor ajuta să le evitaţi:

1. Nu puneţi întrebări care întăresc asumpţia că A cauzează C. Terapeuţii REBT începători îşi întreabă de multe ori clienţii “Cum vă face să vă simţiţi această situaţie?”. O întrebare alternativă, care nu ar sugera că A determină C poate fi “Cum vă simţiţi în situaţia respectivă?”.

2. Nu acceptaţi descrieri ale emoţiilor făcute în termeni vagi, cum ar fi “rău”, “supărat”, “nenorocit” etc. Când clientul Dvs. recurge la descrieri ambigue, ajutaţi-l să îşi clarifice emoţiile de la C (vezi Tabelul 1 din Partea I pentru o distincţie între diferite tipuri de emoţii negative). De asemenea, nu acceptaţi ca descriptori ai emoţiilor de la C afirmaţii de genul “Mă simt prins în capcană” sau “Mă simt respins”. Accentuaţi faptul că nu avem emoţii numite prins în capcană sau respins. Aceşti termeni se referă la combinaţii de factori situaţi la A, B sau C, şi este important să separaţi aceste trei tipuri de factori şi să vă asiguraţi că afirmaţiile pe care clientul le face la C se referă cu adevărat la emoţii. De exemplu, când clientul spune “Mă simt respins” ajutaţi-l să vadă că se poate să fi fost respins la A. Apoi, la C, întrebaţi-l cum s-a simţit vis a vis de faptul că a fost respins (ex., “rănit”, “ruşinat”, etc.).

Pasul 4Evaluaţi A-ul

Dacă aţi ales să evaluaţi mai întâi C-ul, pasul următor va fi evaluarea A-ului. După cum s-a spus anterior, A-ul se referă la evenimentele activatoare ce pot fi considerate realitate observabilă (adică, precizia descrierilor pe care clientul le face la A poate fi confirmată de observatori neutri). Totuşi, în această carte A-ul va reprezenta şi inferenţele sau interpretările pe care clientul le face vis a vis de evenimentul activator.

În evaluarea A-ului, fiţi cât mai precis şi concret

Ca şi atunci când evaluaţi C-ul, este bine să fiţi cât mai precis şi concret şi atunci când evaluaţi A-ul. De exemplu, întrebaţi când a apărut ultima dată A-ul, cereţi un exemplu tipic de A sau cel mai relevant exemplu pe care clientul şi-l aminteşte.

Identificaţi partea din A care amorsează B-ul

Pe măsură ce evaluaţi A-ul, ajutaţi-vă clientul să identifice partea cea mai relevantă a acestuia (adică, partea care îi amorsează (a provoca declanşarea unei acţiuni) credinţele iraţionale de la B). Uneori, clarificarea acestei amorse poate fi îngreunată de inferenţele pe care le face clientul despre situaţia respectivă. Pe cele mai importante dintre acestea le puteţi identifica utilizând lanţul inferenţial, tehnică ce vă ajută să clarificaţi cum anume se leagă între ele inferenţele clientului Dvs.

De exemplu, gândiţi-vă la un client care experienţiază anxietate la C. Prima tentativă de a afla ce anume îi provoacă anxietate relevă faptul că acesta se teme de prezentarea pe care trebuie să o facă în faţa clasei. În acest moment, sarcina Dvs. este de a afla ce anume din faptul că trebuie să facă o prezentare în faţa clasei constituie un motiv de teamă şi anxietate, din punctul de vedere al clientului Dvs.:

Page | 12

12

Terapeutul: Ce anume din faptul că trebuie să faci o prezentare în faţa clasei te sperie?

Clientul: Păi, s-ar putea să nu mă descurc foarte bine.

Terapeutul: Haide să presupunem, pentru moment, că aşa va fi. Ce anume îţi provoacă anxietate când te gândeşti la asta?

Clientul: Păi, dacă nu îmi fac bine sarcinile în clasă, profesorul îmi va da o notă proastă.

Terapeutul: Să presupunem că aşa se va întâmpla. Ce este aşa de înfricoşător în asta?

Clientul Că s-ar putea să rămân corigent.

Terapeutul: Şi dacă ai rămâne corigent?

Clientul: Aoleu, păi nu aş mai putea să dau ochii cu tata!

Terapeutul: Dacă i-ai spune tatălui tău că ai rămas corigent, ce crezi tu că ar fi înspăimântător în asta?

Clientul: Parcă îl văd pe tata – ar fi distrus.

Terapeutul: Şi cum te-ai simţi dacă s-ar întâmpla asta?

Clientul: Vai, ar fi groaznic. N-aş putea suporta să îl văd pe tata plângând – mi-ar fi aşa de milă de el.

Iniţial, clientul Dvs. a prezentat ca şi A faptul că trebuie să facă o prezentare în faţa clasei. Totuşi, lanţul inferenţial a pus în evidenţă teama clientului la gândul că tatăl lui ar fi devastat dacă ar afla de posibilul său eşec. Pentru a verifica dacă acest aspect al evenimentului activator constituie cel mai relevant factor pentru problema emoţională a clientului, puteţi nota pe hârtie lanţul inferenţial pe care să îl analizaţi apoi împreună cu acesta, cerându-i să vă indice care crede el că este elementul cel mai important. O altă metodă prin care se poate afla dacă aspectul recent identificat al evenimentului activator este esenţial constă în manipularea conţinutului din A, urmărind reacţia clientului la C. De exemplu, puteţi să îi spuneţi clientului Dvs.: “Haide să presupunem că i-ai spune tatălui tău că ai rămas corigent şi el nu s-ar supăra – de fapt, ar face faţă destul de bine acestei veşti. Ar influenţa asta cu ceva teama ta de a face o prezentare în faţa clasei?”. Dacă clientul răspunde afirmativ, este foarte probabil că aţi evaluat corect problema. În cazul în care clientul consideră că şi atunci s-ar simţi anxios, este clar că supărarea tatălui (de la A) nu constituie cel mai important factor implicat în problema sa emoţională.

După ce aţi stabilit, împreună cu clientul, cel mai relevant aspect al evenimentului activator, este important să reevaluaţi posibilele modificări de la C, care au avut loc de la analiza iniţială a problemei până în acest moment. De exemplu, considerând că, în cazul de mai sus, noul aspect din A este într-adevăr factorul central, ar fi foarte important să ajutaţi clientul să sesizeze faptul că anxietatea sa se leagă mai degrabă de mila pe care o simte pentru tatăl său la C, decât de orice alte temeri sau eşecuri pe care le-ar putea avea. Din punctul de vedere al tratamentului, s-ar deschide aşadar două direcţii: prima ar presupune centrarea pe anxietatea din C, resimţită de client la gândul că tatăl său suferă. O variantă alternativă ar fi să cereţi clientului să pornească de la premisa că noul A (durerea tatălui) s-a produs deja, şi să abordaţi sentimentele de milă care se presupune că ar apărea la C.

Reţineţi că A-ul se poate referi la mai multe aspecte

Page | 13

13

Este important să reţineţi că, din punctul nostru de vedere, A-ul poate fi un gând, o inferenţă, o imagine, o senzaţie sau un comportament, dar şi orice eveniment care poate fi confirmat de observatori neutri. Aşadar, emoţiile clienţilor de la C pot să joace şi rol de A. De exemplu, clientul Dvs. poate trăi sentimente de vinovăţie la C. Aceste sentimente pot deveni A, iar clientul să simtă jenă (un nou C) vis a vis de sentimentele de vinovăţie. Deşi acest lucru nu apare întotdeauna, clienţii pot avea o problemă emoţională secundară vis a vis de problema emoţională primară. Identificarea prezenţei problemelor emoţionale secundare presupune o evaluare atentă şi lipsită de prejudecăţi (vezi Pasul 5).

Pentru început, consideraţi că A este adevărat

Când începeţi să evaluaţi A-ul, s-ar putea să constataţi că evenimentul activator central pentru clientul Dvs. reprezintă o distorsiune majoră a realităţii. În acest caz, aţi putea fi tentat să disputaţi A-ul. Este bine ca în această etapă să rezistaţi tentaţiei şi să vă încurajaţi clientul să considere că A este corect. De exemplu, în cazul prezentat anterior, nu este atât de important să stabiliţi dacă tatăl clientului s-ar simţi într-adevăr îndurerat la vestea eşecului fiului său. Mai degrabă, este important să vă îndemnaţi clientul să considere că A-ul este adevărat pentru a-l ajuta să îşi identifice mai precis credinţele iraţionale despre A care au condus la emoţiile de la C.

Evitaţi capcanele în procesul de evaluare a lui A

În evaluarea lui A, există mai multe capcane pe care este bine să le evitaţi. Sugestiile de mai jos vă vor ajuta în acest sens:

1. Nu cereţi prea multe detalii despre A. Dacă îi permiteţi clientului Dvs. să vorbească pe larg despre A, vă veţi îndepărta amândoi de abordarea centrată pe rezolvarea de probleme în demersul de depăşire a dificultăţilor emoţionale. Dacă clientul vă oferă totuşi prea multe detalii, încercaţi să reţineţi temele mai importante sau rezumaţi ceea ce aţi înţeles Dvs. ca fiind aspectul principal al lui A. Întrerupeţi cu tact discursul clientului şi restabiliţi centrarea pe un anumit aspect. De exemplu, aţi putea spune ceva de genul “Cred că îmi oferiţi mai multe detalii decât este nevoie în acest moment. Ce anume v-a deranjat cel mai tare în acea situaţie?”.

2. Nu lăsaţi clientul să descrie evenimentul activator în termeni vagi. Ca şi în cazul evaluării lui C, obţineţi un exemplu de A cât mai concret şi clar cu putinţă (Un exemplu de A neclar ar fi afirmaţia “Soţia mea a reacţionat negativ faţă de mine”. Spre deosebire de acesta, un A concret ar fi “Soţia mea m-a făcut bleg când i-am spus că am plâns la filmul de aseară”.)

3. Nu lăsaţi clientul să vorbească despre mai multe evenimente activatoare în acelaşi timp. În REBT este important să lucraţi cu un singur A o dată; aşadar, încurajaţi-vă clientul să se centreze pe A-ul pe care îl consideră reprezentativ pentru contextul în care experienţiază probleme emoţionale. Asiguraţi-l că veţi aborda şi celelalte evenimente activatoare ceva mai târziu.

Dacă încă nu aţi identificat A-ul

Dacă în această etapă clientul Dvs. nu a reuşit încă să identifice un eveniment activator clar, încurajaţi-l să ţină un jurnal până la şedinţa viitoare. În acest jurnal va descrie exemple de evenimente activatoare în legătură cu care se simte afectat emoţional.

Stabiliţi împreună scopurile terapiei

Page | 14

14

Anterior, s-a subliniat faptul că este important ca terapeutul şi clientul să cadă de acord asupra problemei ţintă. De asemenea, este bine ca cei doi să ajungă la un punct de vedere comun asupra obiectivelor schimbării. În ambele cazuri motivul este acelaşi, şi anume faptul că o astfel de abordare facilitează relaţia terapeutică şi colaborarea dintre client şi terapeut.

Când este bine să vă fixaţi scopurileExistă două momente importante pentru a evalua care sunt obiectivele schimbării pentru clientul Dvs.

Primul este momentul în care stabiliţi împreună problema ţintă (Pasul 2). În această etapă incipientă, este indicat să asistaţi clientul în a-şi fixa un obiectiv în concordanţă cu problema, aşa cum a fost ea evaluată într-o primă fază. De exemplu, dacă problema clientului Dvs. se leagă de faptul că este supraponderal, un obiectiv iniţial ar fi să atingă şi să îşi menţină o anumită greutate.

Totuşi, s-ar putea să fie nevoie să redefiniţi obiectivul clientului în etapa de evaluare (Paşii 3, 4 şi 5). De exemplu, să presupunem că după ce aţi stabilit că scopul clientului este de a atinge şi a-şi menţine o anumită greutate, evaluarea Dvs. pune în evidenţă faptul că acesta devine anxios şi mănâncă mult atunci când se plictiseşte. În acest moment, obiectivul reformulat al clientului poate viza capacitatea acestuia de a face faţă în mod adecvat senzaţiei de plictiseală, astfel încât să nu mai recurgă la strategii coping dezadaptative precum supraalimentarea. Aşadar, puteţi încuraja clientul să se simtă îngrijorat (şi nu anxios) de faptul că este plictisit şi să folosească sentimentul de îngrijorare pentru a face faţă plictiselii într-un mod mai constructiv. Ca regulă generală, încurajaţi-vă clientul să îşi fixeze ca scop o emoţie negativă funcţională şi să înţeleagă de ce o astfel de emoţie constituie un răspuns realist şi adecvat la un eveniment activator negativ de la A.

Ajutaţi-vă clientul să vadă lucrurile în perspectivăAtunci când stabiliţi împreună cu clientul Dvs. obiectivele intervenţiei, păstraţi în minte distincţia dintre

scopurile pe termen scurt şi scopurile pe termen lung. Clientul Dvs. ar putea opta pentru un obiectiv pe termen scurt, care poate fi dezadaptativ pe termen lung şi, deci, iraţional (ex., în cazul unei persoane cu anorexie, dorinţa de a slăbi). Ajutaţi-vă clientul să vadă lucrurile în perspectivă şi obţineţi acordul acestuia de a lucra pentru a atinge scopuri productive, pe termen lung.

Evitaţi capcanele în procesul de stabilire a scopurilorÎn procesul de stabilire a scopurilor, există mai multe capcane pe care trebuie să le evitaţi. Sugestiile de

mai jos vă vor ajuta în acest sens:

1. Nu acceptaţi formulările obiectivelor clientului atunci când acestea exprimă dorinţa de a experienţia o emoţie negativă disfuncţională mai puţin intensă (ex., “Vreau să simt mai puţină anxietate” sau “Vreau să mă simt mai puţin vinovat”). Conform teoriei raţional-emotive, prezenţa unei emoţii negative disfuncţionale (ex., anxietate sau vinovăţie) indică faptul că clientul Dvs. deţine credinţe iraţionale. Ca atare, este indicat să ajutaţi clientul să facă distincţia între respectiva emoţie negativă disfuncţională şi corespondentul funcţional al acesteia. Îndemnaţi-vă clientul să îşi fixeze ca obiectiv cel de-al doilea tip de emoţie. Aşadar, acesta va putea alege să simtă îngrijorare în loc de anxietate şi părere de rău în loc de vinovăţie sau devalorizare.

2. Nu acceptaţi scopuri care arată că clientul Dvs. doreşte să se simtă indiferent, neutru sau calm în situaţii în care ar fi normal să trăiască o emoţie negativă funcţională. Emoţiile ce exprimă indiferenţă (ex., calmul în faţa unui eveniment nefericit) arată că clientul Dvs. nu deţine credinţe raţionale despre situaţia respectivă, astfel încât de fapt acesta îşi doreşte ca evenimentul să nu se fi întâmplat. Dacă susţineţi scopul clientului de a se simţi calm sau indiferent în faţa unui eveniment negativ, îl veţi încuraja să nege existenţa dorinţelor sale în loc să gândească raţional.

Page | 15

15

3. Din aceleaşi motive, nu acceptaţi ca şi obiectiv experienţierea unor emoţii pozitive la confruntarea cu un A negativ. Este nefiresc ca clientul Dvs. să se simtă, spre exemplu, fericit atunci când se loveşte de un eveniment de viaţă negativ pe care ar prefera să nu îl întâlnească (ex., o situaţie de pierdere sau eşec). Dacă susţineţi scopul clientului de a simţi confort la confruntarea cu un eveniment negativ, îl veţi încuraja să creadă că este bine că s-a întâmplat acel A negativ. O astfel de atitudine îl va împiedica pe clientul Dvs. să gândească raţional. Reluând o idee prezentată anterior, atunci când vă încurajaţi clientul să experienţieze emoţii negative funcţionale la confruntarea cu evenimentele de viaţă negative, îl ajutaţi să accepte sau să schimbe respectiva situaţie.

4. În fine, nu acceptaţi obiective formulate în termeni vagi (ex., “Vreau să fiu fericit”). Cu cât clientul Dvs. reuşeşte să îşi stabilească obiective mai concrete, cu atât acesta va fi mai motivat să depună efort pentru a-şi schimba credinţele iraţionale, în vederea atingerii scopurilor.

Pasul 5

Identificaţi şi evaluaţi problemele emoţionale secundare

Frecvent, clienţii au probleme emoţionale secundare vis a vis de problemele emoţionale primare. Dacă problema primară a clientului Dvs. este anxietatea, îi puteţi pune o întrebare de genul “Cum vă simţiţi vis-a-vis de faptul că sunteţi anxios?”, pentru a determina dacă acesta are într-adevăr o problemă emoţională secundară la problema primară a anxietăţii (ex. este depresiv faţă de faptul că este anxios).

Stabiliţi când este cazul să lucraţi mai întâi pe problema emoţională secundară

Este indicat să abordaţi mai întâi problema emoţională secundară, dacă este îndeplinită oricare din următoarele trei condiţii:

1. Problema emoţională secundară interferează puternic cu încercările de rezolvare a problemei primare. O astfel de interferenţă se poate manifesta fie în timpul şedinţelor de psihoterapie, fie în viaţa cotidiană a clientului.

2. Din punct de vedere clinic, problema secundară este mai importantă decât cea primară.

3. Clientul înţelege raţiunea de a lucra mai întâi pe problema emoţională secundară.

Ar fi de dorit să îi prezentaţi clientului o explicaţie plauzibilă pentru decizia de a începe cu problema secundară. Dacă după oferirea explicaţiei clientul doreşte în continuare să lucreze pe problema primară, veţi

Page | 16

16

începe cu aceasta. Oricare altă decizie v-ar putea periclita relaţia terapeutică de colaborare pe care aţi stabilit-o deja.

Căutaţi problemele emoţionale vis a vis de emoţiile negative funcţionale

După evaluarea problemei primare declarate a clientului Dvs., s-ar putea să ajungeţi la concluzia că aceasta este o emoţie negativă funcţională (ex., tristeţe legată de o pierdere importantă). În acest caz, verificaţi dacă nu cumva clientul Dvs. are o problemă vis a vis de această emoţie funcţională. De exemplu, acesta se poate simţi jenat deoarece este trist. Dacă lucrurile se prezintă astfel, stabiliţi de comun acord că problema emoţională secundară (sentimentul de jenă) va deveni problema ţintă a clientului şi începeţi să evaluaţi această nouă problemă.

Identificaţi prezenţa sentimentului de jenă

După cum am văzut anterior, atunci când clientul este reticent în a dezvălui faptul că are o problemă emoţională, este posibil ca acesta să se simtă jenat de faptul că are o problemă sau că trebuie să vorbească despre ea unui terapeut. Când bănuiţi că aşa stau lucrurile, întrebaţi clientul cum crede că s-ar simţi dacă ar avea o problemă emoţională legată de evenimentul activator adus în discuţie. Dacă acesta afirmă că s-ar simţi jenat, stabiliţi de comun acord să consideraţi sentimentul de jenă ca problemă ţintă cu care să începeţi să lucraţi, înainte de a încuraja clientul să abordeze problema la care se gândise iniţial.

Pasul 6

Clarificaţi legătura dintre B şi C

Până în acest moment, au fost evaluate elementele de la A şi C ale problemei primare sau secundare cu care a venit clientul Dvs. Următorul pas constă în clarificarea legăturii dintre B şi C – ideea că problemele emoţionale ale clientului sunt determinate, în mare parte, de credinţele acestuia mai degrabă decât de evenimentele activatoare deja evaluate. Parcurgerea acestei etape este esenţială. Dacă clientul Dvs. nu înţelege că problema lui emoţională este determinată de convingerile pe care le are, nu va pricepe de ce încercaţi să îi evaluaţi credinţele în etapa următoare a procesului terapeutic. Utilizarea unui exemplu nelegat de problema clientului poate fi de folos în explicarea acestei noţiuni. În lucrările de REBT listate la finalul acestei cărţi (ex., Dryden, 1987; Ellis & Dryden, 1987; Walen şi colab., 1980) puteţi găsi exerciţii şi metafore care să faciliteze înţelegerea acestui concept.

Page | 17

17

Pasul 7

Evaluaţi credinţele clientului (B)

Pe parcursul evaluării B-ului, păstraţi în minte distincţia dintre credinţele raţionale şi credinţele iraţionale, şi ajutaţi-vă clientul să înţeleagă diferenţa dintre aceste două tipuri de gândire.

Evaluaţi atât formele de bază ale credinţelor iraţionale, cât şi pe cele derivate din acestea

În Partea I s-a arătat cum credinţele iraţionale pot fi împărţite în forme de bază şi derivate ale acestora. În această etapă a procesului terapeutic, este bine să evaluaţi cu atenţie credinţele iraţionale ale clientului Dvs. În evaluarea pe care o faceţi, focalizaţi-vă atât pe formele de bază (trebuie cu necesitate, este obligatoriu, este absolut necesar etc.) cât şi pe cele patru derivate ale acestora: (a) gândirea catastrofică, (b) intoleranţa la frustrare, (c) evaluarea globală negativă şi (d) gândirea în termeni de “întotdeauna sau niciodată”. Pe parcursul evaluării, puteţi fie să utilizaţi terminologia REBT referitoare la aceste procese, fie să folosiţi limbajul clientului, asigurându-vă că etichetele verbale ale acestuia exprimă corect credinţele iraţionale. Decideţi pentru care dintre aceste variante veţi opta, în funcţie de feedback-ul primit de la client despre utilitatea acestora.

Amintiţi-vă cele trei credinţe iraţionale de bază

În timp ce evaluaţi credinţele iraţionale ale clientului Dvs., păstraţi în minte cele trei tipuri de trebuie absolutist prezentate în Partea I: aşteptările rigide faţă de sine, aşteptările rigide faţă de ceilalţi şi aşteptările rigide despre lume/condiţiile de viaţă.

Faceţi distincţia dintre trebuie absolutist şi alte forme de trebuie

Pe măsură ce evaluaţi formele de bază ale credinţelor sale iraţionale, clientul Dvs. ar putea folosi termenul de trebuie, cuvânt ce are mai multe înţelesuri în limba engleză (ca, de altfel, şi în limba română). Multe dintre utilizările cuvântului trebuie nu sunt legate de problemele emoţionale ale clientului Dvs. Printre acestea se numără formele care exprimă preferinţa (ex., “Ar trebui să îţi tratezi copiii cu respect”), forme care exprimă date empirice (ex., “La amestecarea a două părţi de hidrogen cu o parte de oxigen trebuie să se obţină apă”) precum şi forme care exprimă o recomandare (ex., “Trebuie să mergi să vezi piesa aceea excelentă care se joacă la teatrul local”).

În teoria raţional-emotivă şi comportamentală, se pleacă de la ipoteza că doar trebuie absolutist se leagă de tulburările emoţionale. Dacă pentru clientul Dvs. diferitele sensuri ale cuvântului trebuie creează confuzie, este bine să îl înlocuiţi cu forma trebuie cu necesitate pentru a exprima prezenţa unei credinţe iraţionale de bază (Comparaţi, de exemplu, expresia “Trebuie să fiu admirat de colegii mei” cu cea de “Trebuie cu necesitate să fiu admirat de colegii mei”). Experienţa noastră clinică, precum şi cea a lui Ellis, arată că formularea trebuie cu necesitate exprimă mai bine decât trebuie ideea de aşteptare rigidă, inflexibilă. Ajutaţi-vă clientul să distingă mai ales între trebuie absolutist şi trebuie ce exprimă preferinţe.

Page | 18

18

Folosiţi întrebări pentru evaluarea credinţelor iraţionale

Apelaţi la întrebări atunci când evaluaţi credinţele iraţionale ale clientului Dvs. O întrebare standard utilizată frecvent de terapeuţii REBT este “Ce anume ţi-ai spus referitor la A de te-a afectat la C?”. Acest tip de întrebare deschisă are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Principalul avantaj al unei astfel de chestionări constă în faptul că reduce mult probabilitatea de a-i sugera clientului conţinutul credinţelor sale. Dezavantajul major ar fi că rareori clientul va răspunde prin exprimarea unei credinţe iraţionale. Mai degrabă, acesta vă va oferi în continuare inferenţe despre A – care ar putea fi mai puţin relevante decât cea la care v-aţi oprit la Pasul 4.

De exemplu, să presupunem că clientul Dvs. este extrem de anxios la gândul că ceilalţi îl vor considera un prost dacă se bâlbâie în public. Întrebându-l “Ce ţi-ai spus referitor la atitudinea critică a celorlalţi de te-a afectat atât la C” aţi putea obţine răspunsul “M-am gândit că ei nu mă plac”. Observaţi că acest gând este, de fapt, o inferenţă şi că încă nu aţi reuşit să aflaţi credinţa iraţională a clientului. În acest punct, scopul Dvs. ar fi să vă ajutaţi clientul să înţeleagă că afirmaţia sa nu exprimă o credinţă iraţională şi să îl învăţaţi cum să îşi identifice credinţele iraţionale referitoare la A. Puteţi realiza acest lucru alternând ingenios întrebările deschise cu explicaţiile mai didactice.

Ce alte întrebări deschise aţi mai putea folosi în evaluarea credinţelor iraţionale ale clienţilor Dvs.? Walen şi colab. (1980) reţin mai multe variante, cum ar fi “Ce ţi-a trecut prin minte?”, “Te gândeai la ceva anume?”, “La ce te gândeai în acel moment?” şi “Îţi aminteşti la ce te gândeai atunci?”. Încă o dată, reţineţi că s-ar putea ca clientul Dvs. să nu exprime spontan o credinţă iraţională, ca răspuns la aceste întrebări; este posibil ca acesta să aibă încă nevoie de o îndrumare mai didactică.

O alternativă la utilizarea întrebărilor deschise la A ar fi folosirea întrebărilor bazate pe teorie (adică, întrebări derivate direct din teoria raţional-emotivă şi comportamentală). De exemplu, pentru a obţine un răspuns care să exprime un trebuie (adică, o credinţă bazală), puteţi întreba “Ce aşteptări aveţi faţă de atitudinea critică a celorlalţi, de vă afectează atât de mult la C?”. Pentru a evidenţia prezenţa credinţelor derivate din trebuie, aţi putea întreba “Ce fel de om v-aţi gândit că sunteţi când v-aţi bâlbâit şi v-aţi atras dispreţul celorlalţi?”.

Avantajul întrebărilor bazate pe teorie este că orientează clientul spre identificarea credinţelor iraţionale. Partea proastă este că există în acest caz pericolul de a sugera clientului o credinţă iraţională pe care poate nu o are. Totuşi, puteţi reduce acest pericol dacă aţi stabilit anterior faptul că clientul are o emoţie negativă disfuncţională la C.

Pasul 8

Stabiliţi legătura între credinţele iraţionale şi C

Page | 19

19

După ce aţi evaluat riguros credinţele iraţionale ale clientului - atât cele bazale, cât şi derivatele lor - asiguraţi-vă că acesta înţelege legătura dintre credinţele sale iraţionale şi emoţiile disfuncţionale de la C, înainte de a trece la disputarea respectivelor credinţe. Aşadar, aţi putea spune “Realizaţi că atâta timp cât pretindeţi ca ceilalţi să nu vă critice, veţi ajunge să fiţi anxios la gândul că acest lucru s-ar putea întâmpla?” sau “Vă daţi seama că dacă vă desconsideraţi deoarece ceilalţi vă consideră prost, veţi fi anxios la gândul că aceştia s-ar putea să vă dispreţuiască?”. Dacă clientul Dvs. răspunde afirmativ, puteţi încerca să îl ajutaţi să surprindă legătura B-C (ex., “Aşadar, pentru a înlocui sentimentul de anxietate cu unul de îngrijorare, ce ar trebui să schimbaţi prima dată?”). Orientarea clientului spre surprinderea acestei legături este deseori mai eficientă decât a-i spune direct acestuia că există o astfel de relaţie. Dacă clientul Dvs. spune că înţelege că pentru a-şi modifica emoţiile trebuie să îşi schimbe credinţele, înseamnă că a surprins ideea centrală. Când, însă, acesta nu poate vedea legătura, insistaţi în continuare pentru a clarifica această relaţie, înainte să treceţi la disputarea credinţelor.

Pasul 9

Disputaţi credinţele iraţionale

După evaluarea atentă a problemei ţintă, identificarea şi evaluarea problemelor emoţionale secundare şi clarificarea legăturii B-C, pasul următor constă în disputarea credinţelor iraţionale ale clientului Dvs.

Angajaţi-vă în atingerea obiectivelor disputei

Obiectivul principal al disputei în această etapă a procesului terapeutic în REBT este de a-l face pe client să realizeze că credinţele sale iraţionale sunt nefolositoare (adică, conduc la emoţii disfuncţionale), ilogice şi inconsecvente cu realitatea, şi că alternativele lor (adică, credinţele raţionale) sunt folositoare, logice şi consecvente cu realitatea.

Dacă reuşiţi să vă ajutaţi clientul să înţeleagă aceste concepte în această etapă, nu vă bazaţi totuşi pe faptul că încrederea pe care o are în credinţele raţionale va fi puternică. Ajutaţi-l să înţeleagă distincţia dintre încrederea superficială şi încrederea profundă într-o credinţă raţională. De asemenea, insistaţi pe faptul că, în această etapă, chiar şi încrederea superficială într-o credinţă raţională alternativă (adică, înţelegerea intelectuală) reprezintă un semn de progres, deşi este insuficientă pentru a determina prin sine modificarea emoţiei.

Păstrând focalizarea asupra problemei ţintă, scopurile disputării sunt de a-l face pe client să înţeleagă următoarele aspecte:

1. Trebuie absolutist: Nu există dovezi care să susţină aşteptările rigide ale clientului, însă astfel de dovezi pot fi aduse în sprijinul preferinţelor sale. (După cum spune deseori Ellis, “Probabil că nu există în univers nici un trebuie cu necesitate”).

2. Gândirea catastrofică: Ceea ce clientul defineşte ca fiind îngrozitor (adică, 101% rău) constituie un nonsens. În realitate, toate experienţele se înscriu într-un registru de nocivitate care merge de la 0-99,9 %.

Page | 20

20

3. Intoleranţa la frustrare: Practic, clientul Dvs. poate suporta întotdeauna ceea ce el crede că nu poate suporta şi poate simţi o anumită mulţumire chiar şi atunci când evenimentele neplăcute de la A continuă să se manifeste.

4. Evaluarea globală negativă: Acesta este un concept inconsecvent cu realitatea, ilogic şi care duce la probleme emoţionale. Alternativa este ca clientul Dvs. să accepte că propria-i persoană, cei din jurul său şi lumea în care trăieşte reprezintă realităţi complexe şi imperfecte – mult prea complexe pentru a putea fi evaluate global.

5. Gândirea de tip “întotdeauna sau niciodată”: Este puţin probabil ca clientul Dvs. să fie întotdeauna respins sau să nu reuşească niciodată în ceea ce face. El nu este nici respingător prin sine însuşi, şi nici un ratat complet.

Mult mai târziu în procesul terapeutic (la un moment care depăşeşte obiectivele acestui ghid), scopul Dvs. va fi de a ajuta clientul să internalizeze o gamă largă de credinţe raţionale, astfel încât acestea să devină parte a unei filosofii de viaţă raţională.

Folosiţi întrebări pe parcursul disputării / restructurării credinţelor iraţionale

Să presupunem că urmează să disputaţi o credinţă iraţională care apare în forma unui trebuie. Primul pas în secvenţa disputării este de a căuta dovezile ce susţin respectivul trebuie. Unele dintre întrebările standard prin care se poate realiza acest lucru sunt “Ce dovezi ai că tu trebuie, orice s-ar întâmpla?”, “Unde este dovada?”, “Crezi cu adevărat că trebuie?”, şi “Unde scrie că trebuie?” .

Asiguraţi-vă că clientul răspunde la întrebările pe care i le-aţi pus. De exemplu, la întrebarea “De ce trebuie să reuşeşti?” clientul poate răspunde “Pentru că aş avea anumite avantaje dacă aş reuşi.”. Observaţi că clientul nu a răspuns la întrebarea pusă, ci la o alta, şi anume “De ce este preferabil să reuşeşti?”. De fapt, este bine să aveţi în vedere faptul că acesta nu va oferi de la început răspunsuri corecte la întrebările puse.

Conform teoriei REBT, la întrebarea “De ce trebuie să reuşeşti?” există un singură răspuns corect, şi anume “Nu există nici un motiv pentru care trebuie să reuşesc, deşi aş prefera să reuşesc”. Când clientul Dvs. oferă orice alt răspuns, va trebui să îl ajutaţi să înţeleagă de ce răspunsul său este fie (a) incorect pentru întrebarea pe care i-aţi pus-o, fie (b) corect pentru o altă întrebare. Pe parcursul acestui proces, folosiţi o combinaţie de întrebări şi scurte explicaţii didactice până când clientul Dvs. oferă răspunsul corect şi înţelege de ce acesta este corect.

Ca şi parte a procesului de înţelegere, ajutaţi-vă din nou clientul să facă distincţia dintre credinţele sale raţionale şi cele iraţionale. O modalitate prin care puteţi realiza acest lucru este de a scrie pe hârtie următoarele două întrebări:

1. De ce trebuie cu necesitate să reuşeşti?2. De ce este preferabil, dar nu absolut necesar să reuşeşti?

Cereţi clientului Dvs. să răspundă la aceste întrebări. Este foarte probabil ca acesta să vă dea acelaşi răspuns la ambele. În acest caz, ajutaţi-l să înţeleagă că justificarea pe care a oferit-o este o dovadă în sprijinul credinţei sale raţionale, nu şi a celei iraţionale. După cum am subliniat anterior, ajutaţi-l să realizeze că unicul răspuns la o întrebare ce vizează realitatea lui trebuie cu necesitate este, pentru a-l parafraza pe Ellis, “Probabil că nu există în univers nici un trebuie cu necesitate”.

Fiţi insistent în disputarea / restructurarea credinţelor de bază sau a derivatelor acestora

Page | 21

21

Am arătat anterior că este important să disputaţi atât credinţele iraţionale de bază sau premisele clientului Dvs., cât şi cel puţin una dintre cele patru derivate ale acestora (gândirea catastrofică, intoleranţa la frustrare, evaluarea globală negativă, sau gândirea “întotdeauna sau niciodată”). Totuşi, dacă aţi început să disputaţi o credinţă iraţională bazală, insistaţi până când reuşiţi să îi dovediţi clientului că nu există dovezi în sprijinul unei astfel de convingeri, înainte de a începe să disputaţi credinţele derivate din acea premisă.

A trece de la credinţa de bază la derivatele ei (şi de la derivate la credinţa de bază) poate genera confuzie în mintea clientului. Totuşi, dacă aţi insistat suficient pe disputarea unei credinţe de bază, iar acest lucru nu s-a dovedit util pentru clientul Dvs., este bine să vă reorientaţi atenţia către una dintre credinţele derivate şi să vedeţi care este reacţia acestuia. Pentru unii clienţi, este mai uşor să înţeleagă de ce sunt iraţionale credinţele lor derivate, decât să surprindă de ce este iraţional acel trebuie cu necesitate bazal.

Folosiţi strategii de disputare / restructurare variate

Există trei strategii de disputare fundamentale. Când puteţi, este bine să le utilizaţi pe toate trei:

1. Focalizarea pe aspecte logice: În acest caz, scopul Dvs. este de a-l ajuta pe client să înţeleagă de ce credinţa sa iraţională este ilogică. Faceţi-vă clientul să înţeleagă că doar pentru că el doreşte ca ceva să se întâmple nu înseamnă că acel lucru trebuie obligatoriu să se întâmple. Puneţi întrebarea “Unde este logica acestei credinţe?” şi accentuaţi faptul că transformarea arbitrară a unei preferinţe în regulă ţine de fantezie şi nu de realitate.

2. Focalizarea pe aspecte empirice: În acest caz, scopul Dvs. este de a-i arăta clientului că credinţele lui iraţionale de bază şi derivatele acestora sunt aproape întotdeauna inconsecvente cu realitatea empirică. Astfel, folosiţi întrebări care cer clientului să aducă dovezi în sprijinul credinţelor sale iraţionale (ex., “Ce dovezi ai pentru asta?”). De exemplu, puteţi arăta clientului că dacă ar exista dovezi care să justifice credinţa lui conform căreia trebuie cu necesitate să reuşească, atunci ar trebui să reuşească indiferent de ce crede el. Dacă, însă, nu a reuşit în prezent, acest lucru dovedeşte că credinţa lui iraţională contrazice realitatea.

3. Focalizarea pe aspecte pragmatice: Scopul centrării pe consecinţele pragmatice ale menţinerii credinţelor iraţionale este de a arăta clientului că, atâta timp cât el crede în acel trebuie absolutist şi derivatele acestuia, va continua să fie afectat emoţional. Folosiţi întrebări de genul “La ce altceva vei ajunge dacă vei continua să crezi că trebuie neapărat să reuşeşti, în afară de anxietate şi depresie?”.

După disputarea credinţei iraţionale, clientul Dvs. trebuie să înveţe să o înlocuiască cu o alta raţională. Este bine să elaboraţi împreună noua credinţă raţională, făcând-o cât mai adaptativă vis a vis de A. După ce aţi construit împreună cu clientul o credinţă raţională alternativă, disputaţi-o logic, empiric şi pragmatic pentru a-i dovedi acestuia că este într-adevăr raţională. Este mult mai util ca clientul să vadă dovezile care arată că credinţele raţionale sunt mai bune, decât să audă de la Dvs. acest lucru.

Folosiţi stiluri de disputare / restructurare variate

Deşi pot exista o mulţime de variaţii individuale, patru dintre stilurile fundamentale de disputare a credinţelor iraţionale sunt stilul Socratic, stilul didactic, stilul umoristic şi autodezvăluirea.

Stilul SocraticCând utilizaţi stilul de disputare Socratic, sarcina Dvs. principală este de a pune întrebări ce vizează

aspectele ilogice, inconsecvente cu realitatea sau dezadaptative ale credinţelor iraţionale deţinute de client. Scopul acestui stil este de a-l încuraja pe clientul Dvs. să gândească de unul singur, mai degrabă decât să

Page | 22

22

accepte punctul Dvs. de vedere pe motiv că aveţi autoritate ca terapeut. Deşi acest stil se bazează, în principal, pe întrebări, poate include şi scurte explicaţii menite să corecteze ideile eronate ale clientului.

Stilul didacticDeşi terapeuţii REBT preferă stilul Socratic, chestionarea cu ajutorul întrebărilor nu se dovedeşte

întotdeauna eficientă. În acest caz, puteţi opta să explicaţi pe larg, într-o manieră mai didactică, de ce o credinţă iraţională este dezadaptativă şi de ce o credinţă raţională este mai utilă. Este foarte probabil să fie nevoie să recurgeţi la diferite explicaţii didactice în cazul fiecărui client pe care-l aveţi, la un moment sau altul pe parcursul procesului terapeutic.

Când folosiţi explicaţiile didactice, asiguraţi-vă că clientul a înţeles ce i-aţi spus, rugându-l din când în când să parafrazeze cele prezentate anterior. Puteţi spune, de exemplu, “Nu sunt sigur că m-am exprimat suficient de clar până aici - poate aţi putea să spuneţi cu cuvintele Dvs. ce credeţi că am încercat eu să vă zic”. Nu acceptaţi, fără a verifica prin întrebări, semnalele nonverbale (ex., clătinat din cap) ca dovezi că clientul a înţeles ce aţi vrut să îi comunicaţi. Aşa cum spune deseori unul dintre colegii noştri (R.D.), “Nu există curs bun fără evaluare finală”.Stilul umoristic

În cazul unora dintre clienţi, o modalitate eficientă de a demonstra că nu există dovezi justificative pentru credinţele iraţionale este folosirea umorului sau a exagerărilor ilare. După cum au observat Walen şi colab. (1980):

Când clientul spune “Este îngrozitor că mi-am picat examenul!”, terapeutul poate răspunde “Ai absolută dreptate! Nu numai că este îngrozitor, dar nu văd cum ai mai putea supravieţui după aşa ceva. Este cel mai groaznic lucru pe care l-am auzit în viaţa mea. Este atât de înspăimântător că nici nu pot vorbi despre asta. Haide să schimbăm repede subiectul.” De multe ori, astfel de afirmaţii paradoxale atrag atenţia clientului asupra lipsei de sens a credinţelor iraţionale şi nu vor mai fi necesare explicaţii detaliate pentru ca acesta să înţeleagă despre ce este vorba.

Folosiţi exagerările ilare ca şi strategie de disputare a credinţelor iraţionale doar dacă (a) aţi reuşit să stabiliţi o relaţie terapeutică bună cu clientul, (b) aţi observat că clientul Dvs. are simţul umorului şi (c) afirmaţiile Dvs. ilare vizează iraţionalitatea credinţelor clientului şi nu clientul ca persoană.

Autodezvăluirea O altă modalitate eficientă de a disputa credinţele iraţionale ale clientului presupune ca terapeutul să

recurgă la autodezvăluiri. În modelul coping al autodezvăluirii, veţi arăta că (a) aţi avut o problemă similară cu problema clientului, (b) aţi avut cândva o credinţă iraţională asemănătoare cu cea a clientului Dvs. şi (c) v-aţi schimbat acea credinţă iraţională şi acum nu mai aveţi problema respectivă. De exemplu, unul dintre colegii noştri (W.D.) a folosit exemplul personal pentru a arăta cum şi-a depăşit anxietatea legată de faptul că se bâlbâia în public.

Dezvălui clientului că obişnuiam să cred că “Nu trebuie să mă bâlbâi”. Pe urmă, accentuez faptul că această credinţă îmi creştea anxietatea în loc să mi-o diminueze. După aceea, îi arăt cum mi-am disputat această credinţă iraţională demonstrându-mi că nu există dovezi care să o susţină, iar apoi mi-am înlocuit-o cu următoarea credinţă raţională: “Nu există dovezi care să arate că eu nu trebuie să mă bâlbâi. Dacă mă bâlbâi, mă bâlbâi şi gata. Asta este neplăcut, dar nicidecum groaznic”. Pe urmă, îi descriu cum m-am străduit să aplic în practică această credinţă raţională în timp ce vorbeam în public şi în final subliniez efectele pozitive pe care le-am obţinut făcând astfel.

Modelul coping al autodezvăluirii este opus modelului competenţei. În acesta din urmă, terapeutul dezvăluie faptul că nu a avut niciodată o problemă similară cu a clientului întrucât a gândit întotdeauna raţional vis a vis de problemele cu care s-a confruntat. Modelul competenţei tinde să accentueze diferenţele dintre

Page | 23

23

terapeut şi client şi, după experienţa noastră, este mai puţin eficient decât modelul coping în a stimula clientul să îşi dispute propriile iraţionalităţi. Totuşi, unii clienţi nu vor reacţiona pozitiv nici măcar la modelul coping al autodezvăluirii. În acest caz, renunţaţi la strategia autodezvăluirii şi folosiţi alte strategii de disputare.

Folosiţi-vă creativitatea

Cu cât veţi dobândi mai multă experienţă în disputarea credinţelor iraţionale, cu atât vă veţi dezvolta un stil personal de disputare. Aşadar, vă veţi construi un repertoriu de povestiri, aforisme, metafore şi exemple pentru a arăta clienţilor de ce sunt credinţele lor iraţionale cu adevărat iraţionale şi de ce alternativele raţionale ale acestora duc la sănătate psihică.

De exemplu, lucrând cu o categorie de clienţi care credeau că nu trebuie să intre în panică şi că nu vor putea suporta dacă se întâmplă aşa ceva, colegul nostru (W.D.) foloseşte o tehnică numită Disputa Teroristului:

Spun clientului “Să presupunem că părinţii tăi au fost răpiţi de terorişti fundamentalişti, iar aceştia îi vor elibera doar dacă eşti de acord să suporţi 10 atacuri de panică. Vei fi de acord cu aceste condiţii?” De regulă, clientul răspunde afirmativ. În acest caz, voi continua prin a-i spune “Dar credeam că nu poţi suporta atacul de panică.” De obicei, clientul replică “Păi, aş face-o ca să-mi salvez părinţii”. La care eu răspund ”Da, dar pentru sănătatea ta mentală ai face-o?”

O altă strategie de disputare creativă este cea pe care noi o numim Disputa Prietenului, abordare folosită pentru a evidenţia menţinerea unor standarde valorice nerezonabile pentru sine însuşi.

Să presupunem că clientul Dvs. a picat la un examen important şi consideră că “Trebuie să reuşesc, altfel nu sunt bun de nimic”. Întrebaţi-l dacă ar fi la fel de critic cu prietenul lui cel mai bun, dacă acesta s-ar găsi într-o situaţie similară. De regulă, clientul Dvs. va spune că nu. În acest caz, arătaţi-i că are o atitudine diferită faţă de propria persoană în comparaţie cu atitudinea faţă de prietenul său. Apoi, sugeraţi-i că dacă ar arăta la fel de multă compasiune faţă de sine ca şi faţă de prietenul său, ar fi mai în măsură să îşi rezolve problemele emoţionale.

Încheiem această secţiune referitoare la disputarea credinţelor iraţionale oferindu-vă un mic sfat: învăţaţi bine elementele de bază înainte de a deveni prea creativ.

Pasul 10

Pregătiţi-vă clientul pentru a-şi adânci încrederea în credinţele raţionale

După ce clientul Dvs. realizează că (a) nu există dovezi în spijinul credinţelor sale iraţionale dar există astfel de dovezi pentru convingerile sale raţionale, (b) ar fi mai logic din partea sa să gândească raţional şi (c) credinţele sale raţionale duc la consecinţe emoţionale mai adecvate decât credinţele sale iraţionale, puteţi încerca să adânciţi încrederea acestuia în credinţele sale raţionale.

Page | 24

24

Arătaţi de ce încrederea superficială în propriile convingeri raţionale nu duce la schimbare

Începeţi prin a vă ajuta clientul să înţeleagă de ce o încredere superficială în credinţele lui raţionale, deşi importantă, este totuşi insuficientă pentru a susţine o schimbare de esenţă. Realizaţi acest lucru abordând pe scurt perspectiva raţional-emotivă asupra schimbării terapeutice. Folosind întrebări Socratice şi scurte explicaţii didactice (vezi Pasul 9), ajutaţi-vă clientul să îşi dea seama că va reuşi să îşi întărească încrederea în credinţele raţionale prin disputarea credinţelor iraţionale şi înlocuirea acestora cu corespondentele lor raţionale, atât pe parcursul şedinţelor de psihoterapie, cât şi în afara acestora. De asemenea, punctaţi faptul că pe parcursul acestui proces clientul va trebui să se comporte împotriva credinţelor sale iraţionale, precum şi să le supună unei dispute la nivel cognitiv. Clarificarea acestui aspect în această etapă vă va ajuta mai târziu, când va veni momentul să vă încurajaţi clientul să pună în practică ceea ce a învăţat (Paşii 11 şi 12) şi pe măsură ce facilitaţi procesul de producere a schimbării (Pasul 13). Abordaţi problematica: “ce gândesc versus ce simt”

Pe măsură ce vă învăţaţi clientul să gândească raţional, s-ar putea ca acesta să facă uneori afirmaţii de genul “Înţeleg că credinţele mele raţionale mă vor ajuta să-mi ating scopurile, însă simt că încă nu cred cu adevărat în asta”. Aţi putea aborda chiar Dvs. acest aspect ca introducere la discuţia despre modul în care clientul îşi va întări încrederea în credinţele sale raţionale şi diminua încrederea în credinţele sale iraţionale. De exemplu, puteţi întreba “Ce credeţi că va trebui să faceţi pentru a crede cu adevărat în noua Dvs. credinţă raţională ?”

Încurajaţi-vă clientul să se angajeze în procesul de schimbare terapeutică, ce presupune disputarea în mod repetat şi cu hotărâre a credinţelor iraţionale, precum şi exersarea gândirii raţionale în contexte de viaţă relevante. După cum veţi vedea în pasul următor, acest proces presupune completarea diferitelor sarcini pentru acasă.

Pasul 11

Încurajaţi-vă clientul să pună în practică ceea ce a învăţat

În acest moment, clientul Dvs. este pregătit să îşi pună credinţele raţionale în practică. Reamintiţi-i că teoria schimbării din REBT arată că, pentru a-şi adânci încrederea în credinţele raţionale, este necesar să exerseze disputarea credinţelor iraţionale şi să îşi întărească credinţele raţionale în situaţii identice sau similare cu evenimentul activator deja identificat. Ajutaţi-vă clientul să aleagă din varietatea mare de sarcini pentru acasă, promovate în REBT:

1. Sarcini cognitive: Aceste sarcini variază în complexitate şi structură. O sarcină cognitivă reprezentativă presupune ca clientul să exerseze disputarea credinţelor iraţionale încercând să convingă o altă persoană de

Page | 25

25

raţionalitatea acestui demers. Un al doilea tip de sarcină ar consta în faptul că clientul exersează afirmaţii raţionale, înainte de a se confrunta cu un eveniment activator problematic (pentru alte exemple asemănătoare, vezi Ellis, 1988, şi Ellis & Dryden, 1987).

2. Sarcini de imagerie: În cadrul acestora clientul va încerca, în mod deliberat, să schimbe o emoţie negativă disfuncţională cu una funcţională, în timp ce îşi imaginează cât mai viu evenimentul activator perturbator. Aceste sarcini sunt deosebit de utile pentru a spori încrederea clientului în capacitatea sa de a executa o sarcină in vivo (pentru o discuţie mai detaliată, vezi Maultsby & Ellis, 1974, şi Walen şi colab., 1980)

3. Sarcini emoţionale: În cadrul acestor sarcini clientul îşi va disputa în forţă şi insistent credinţele iraţionale, în situaţii ce trezesc emoţii puternice (vezi Ellis & Dryden, 1987).

4. Sarcini comportamentale: Cunoscute şi sub numele de flooding in vivo, aceste sarcini presupun ca clientul să se confrunte în mod direct cu situaţiile perturbatoare, în care experienţiază emoţii negative, în timp ce îşi dispută credinţele iraţionale apărute în aceste contexte. Dacă clientul refuză să facă o astfel de sarcină, este bine să îl lăsaţi să aleagă un alt tip de exerciţiu care constituie pentru el o provocare, fără însă a fi prea solicitant. Totuşi, încercaţi să vă convingeţi clientul să accepte sarcini ce presupun un oarecare grad de disconfort. Oricare ar fi sarcina comportamentală stabilită împreună cu clientul Dvs., asiguraţi-vă că este atât legală, cât şi etică.

Asiguraţi-vă că sarcinile / prescripţiile pentru acasă sunt relevante

Asiguraţi-vă că exerciţiile pentru acasă sunt relevante pentru credinţa iraţională vizată spre schimbare şi că, în cazul în care clientul va face aceste exerciţii, acest lucru îl va ajuta să îşi adâncească încrederea în alternativa raţională (adică, credinţa sa raţională).

Colaboraţi cu clientul Dvs.

În timp ce stabiliţi sarcinile pentru acasă, asiguraţi-vă de implicarea activă a clientului Dvs. Asiguraţi-vă că acesta înţelege rostul exerciţiilor pe care le are de făcut; adică, faptul că rezolvarea acestor sarcini va constitui o experienţă care îl va ajuta să îşi atingă scopurile. De asemenea, asiguraţi-vă că acesta are suficientă încredere în capacitatea sa de a duce la bun sfârşit sarcinile respectivele. Creşteţi probabilitatea ca clientul să îşi completeze efectiv sarcinile, ajutându-l să stabilească contextul în care îşi va face exerciţiile, când anume va face acest lucru şi cât de frecvent.

Acceptaţi compromisurile

O sarcină pentru acasă optimă implică în mod activ clientul în disputarea credinţelor sale iraţionale, în cel mai relevant context posibil. Încurajaţi-vă clientul să accepte astfel de sarcini. Dacă nu reuşiţi, îndemnaţi-l (a) să îşi dispute o anumită credinţă iraţională în situaţii similare celui mai relevant A, sau (b) să îşi folosească imaginaţia şi să îşi dispute credinţele iraţionale în timp ce îşi imaginează cât mai viu elementul activator. Veţi constata că, dacă clientul Dvs. realizează aceste sarcini nu tocmai optime, ulterior va fi mai dispus să se implice şi în exerciţii mai dificile.

Identificaţi şi rezolvaţi anticipat posibilele obstacolele

Pe măsură ce stabiliţi împreună cu clientul Dvs. sarcinile pe care acesta le are de făcut, ajutaţi-l să identifice orice obstacol care l-ar putea împiedica în acest demers. Îndemnaţi-vă clientul să identifice modalităţi de depăşire a acestor obstacole, înainte de a se angaja efectiv în realizarea sarcinilor.

Page | 26

26

Folosiţi sarcini / prescripţii pentru acasă în diferite etape pe parcursul terapiei

Până în acest moment, ne-am centrat pe sarcini care vizează adâncirea încrederii clientului în credinţele sale raţionale. Totuşi, puteţi utiliza astfel de exerciţii în orice moment pe parcursul procesului terapeutic. Mai precis, puteţi îndemna clientul să completeze sarcini pentru acasă (a) pentru a-şi clarifica emoţiile perturbatoare de la C, (b) pentru a-şi identifica credinţele iraţionale de la B, şi (c) pentru identifica cel mai relevant aspect al lui A, în legătură cu care se simte afectat emoţional.

De asemenea, puteţi folosi sarcini pentru acasă ca parte a procesului de educare a clientului şi familiarizare a acestuia cu A, B, C-urile terapiei raţionale şi emotive. În acest caz, îi puteţi cere clientului să citească diferite cărţi (biblioterapie) sau să asculte conferinţe REBT înregistrate audio. Când apelaţi la astfel de metode, selectaţi materiale relevante pentru problema clientului Dvs., pe care acesta le poate înţelege uşor. Dacă nu aveţi la dispoziţie materiale scrise şi audio adecvate, puteţi să le elaboraţi Dvs. astfel încât să se adreseze specific problemei clientului cu care lucraţi.

Pasul 12

Verificaţi sarcinile / prescripţiile pentru acasă

După ce aţi stabilit cu clientul Dvs. o anumită sarcină pentru acasă, pe care acesta a şi pus-o în practică, folosiţi prima parte a şedinţei următoare pentru a vedea ce anume a învăţat el din experienţa respectivă. Dacă omiteţi să faceţi acest lucru, îi transmiteţi de fapt clientului Dvs. că nu consideraţi sarcinile pentru acasă un element important în procesul de schimbare. Dimpotrivă, aceste exerciţii sunt esenţiale pentru a-l ajuta să îşi realizeze obiectivele terapeutice.

Asiguraţi-vă că clientul s-a confruntat cu A-ul

După cum s-a arătat anterior, clienţii sunt tentaţi să îşi dezvolte mai degrabă strategii de evitare a A-urilor, decât strategii de confruntare a A-urilor şi modificare a C-urilor. Sarcinile pentru acasă au rolul de a rezolva problemele emoţionale, şi nu problemele practice. Aşadar, atunci când evaluaţi experienţa pe care a avut-o clientul pe parcursul realizării unei sarcini pentru acasă asiguraţi-vă că acesta s-a confruntat într-adevăr cu A-ul pe care s-a angajat să îl abordeze. Dacă clientul a făcut într-adevăr acest lucru, de regulă acesta vă va spune că, pe parcursul aceleiaşi situaţii, prima dată a trăit emoţii negative disfuncţionale pe care le-a transformat apoi în emoţii funcţionale, utilizând tehnicile de disputare discutate în terapie. Dacă însă clientul Dvs. nu a reuşit acest lucru, accentuaţi faptul acesta, discutaţi posibilele obstacole şi încurajaţi-l să abordeze din nou respectiva situaţie şi să recurgă la o dispută în forţă pentru a-şi rezolva problemele emoţionale care apar în acel context. Dacă este nevoie, demonstraţi modalităţile adecvate de disputare şi îndemnaţi-vă clientul să le repete în cadrul şedinţelor de terapie şi înainte de confruntarea cu situaţia în discuţie.

Asiguraţi-vă că clientul a schimbat B-ul

Când clientul Dvs. reuşeşte să realizeze cu bine sarcina pentru acasă, stabiliţi dacă succesul său se datorează faptului că (a) şi-a înlocuit o credinţă iraţională cu alternativa raţională a acesteia, (b) a schimbat fie A-ul, fie inferenţele despre A, sau (c) a recurs la tehnici de distragere. În cazul în care clientul Dvs. a optat

Page | 27

27

pentru ultimele două metode, apreciaţi-i efortul depus, însă atrageţi-i atenţia că s-ar putea ca astfel de metode să nu fie utile pe termen lung. Accentuaţi faptul că soluţiile practice şi formele de distragere constituie metode paliative deoarece, dacă o persoană nu a învăţat să îşi modifice emoţiile negative disfuncţionale apărute în legătură cu o anumită situaţie, acestea reprezintă doar soluţii de moment. Când A-urile nu pot fi evitate, problema va apare din nou. Încă o dată, încurajaţi-vă clientul să se confrunte cu situaţia de la A, însă de data aceasta obţineţi-i promisiunea că îşi va disputa credinţele iraţionale şi va exersa comportamente întemeiate pe noile credinţe raţionale.

Luaţi în discuţie eşecul în realizarea sarcinilor / prescripţiilor pentru acasă

Dacă clientul Dvs. nu a reuşit să îşi facă sarcina pentru acasă, stabilită de comun acord, acceptaţi-l ca fiinţă umană imperfectă şi ajutaţi-l să stabilească motivele pentru care nu şi-a făcut exerciţiile. Folosiţi modelul ABC pentru a-l îndemna să se focalizeze pe posibilele credinţele iraţionale care l-au împiedicat să realizeze cu succes sarcina. Stabiliţi, mai ales, dacă clientul Dvs. deţine sau nu credinţe iraţionale ce exprimă intoleranţa la frustrare (ex., “A fost prea dificil”, “M-ar fi deranjat prea tare”, “N-ar trebui să fie nevoie să investesc atâta efort în terapie”, etc.). Când clientul deţine astfel de convingeri, îndemnaţi-l să le dispute şi să le schimbe, şi daţi-i din nou să facă respectivele exerciţii.

Pasul 13

Facilitaţi procesul de producere a schimbării

Pentru ca clientul Dvs. să obţină o schimbare terapeutică de durată, este nevoie să îşi dispute şi să îşi modifice în mod repetat şi insistent credinţele iraţionale, în contexte relevante la A. Făcând acest lucru, acesta îşi va adânci în continuare încrederea în credinţele raţionale, diminuându-şi tot mai mult încrederea în cele iraţionale. Scopul procesului de producere a schimbării este de a da clientului posibilitatea să îşi integreze credinţele raţionale în repertoriul emoţional şi comportamental.

Page | 28

28

Găsiţi diferite sarcini pentru acasă care să vizeze aceeaşi credinţă iraţională

După ce clientul Dvs. a reuşit într-o oarecare măsură să îşi dispute credinţele iraţionale în situaţii relevante la A, sugeraţi-i să folosească exerciţii diverse pentru a facilita schimbarea credinţelor respective. În felul acesta, vă veţi învăţa clientul că poate recurge la o varietate de metode pentru a-şi disputa o anumită credinţă iraţională, precum şi alte credinţe asemănătoare. În plus, acest lucru s-ar putea să îi stimuleze interesul pentru procesul de schimbare.

Discutaţi modelul nonlinear al schimbării

Explicaţi faptul că schimbarea nu reprezintă un proces linear, aşa încât este posibil ca clientul Dvs. să întâmpine unele dificultăţi în realizarea cu succes a disputării credinţelor iraţionale într-o varietate mai largă de contexte. Identificaţi obstacolele posibile şi ajutaţi-vă clientul să găsească modalităţi prin care să facă faţă acestor blocaje. În special, ajutaţi-vă clientul să îşi identifice şi să îşi dispute credinţele iraţionale care stau în spatele unor astfel de recăderi.

În plus, arătaţi că schimbarea poate fi evaluată pe trei dimensiuni principale: Frecvenţă: Are clientul probleme emoţionale mai rar decât de obicei?Intensitate: Când apar probleme emoţionale, sunt acestea mai puţin intense decât înainte?Durată: Când apar probleme emoţionale, au acestea o durată mai scurtă decât de obicei?

Îndemnaţi-vă clientul să îşi noteze problemele emoţionale care apar la C, folosind aceste trei criterii ale schimbării. Totodată, în această etapă este util să recomandaţi clientului Dvs. să citească lucrarea How to Enhance and Maintain Your Rational-Emotive Therapy Gains (Ellis, 1984b). Această broşură conţine multe sugestii utile pentru facilitarea procesului de producere a schimbării.

Îndemnaţi-vă clientul să îşi asume responsabilitatea pentru continuarea schimbării

În această fază, vă puteţi ajuta clientul să îşi elaboreze propriile sarcini pentru acasă menite a-i schimba credinţele ţintă, precum şi alte credinţe iraţionale apărute în diferite situaţii. Astfel, dacă clientul a reuşit să îşi dispute o credinţă iraţională referitoare la aprobarea celorlalţi într-o situaţiei survenită la locul de muncă, în care s-a confruntat cu reproşurile celor din jur, îl puteţi îndemna să îşi dispute această credinţă şi în alte contexte unde s-ar putea manifesta atitudinea critică a celorlalţi (ex., cu persoane străine sau prieteni). Cu cât clientul este mai implicat în elaborarea şi implementarea sarcinilor pentru acasă, cu atât se transformă mai repede în propriul său terapeut. O astfel de realizare este importantă deoarece, ca terapeut REBT scopul Dvs. pe termen lung este de a încuraja clientul să internalizeze modelul REBT al schimbării şi să îşi asume responsabilitatea pentru continuarea schimbării, după încheierea procesului terapeutic.

EXEMPLU DE CAZÎn ultima parte a acestui ghid, vă vom prezenta un caz concret pentru a ilustra etapele terapiei raţionale şi

emotive, prezentate în Partea a II a. Cu toate că un singur caz nu poate ilustra toate aspectele discutate până

acum, considerăm că exemplul selectat acoperă cele mai importante dintre noţiunile abordate. Am optat, în

Page | 29

29

mod intenţionat, pentru un caz în care clientul a răspuns bine la REBT, pentru a putea demonstra cu claritate

paşii cuprinşi în secvenţa de tratament specifică acestei forme de terapie.

Clienta, pe nume Karen, mi-a fost trimisă (Windy Dryden) de către medicul ei de familie, pe care îl contactase anterior, acuzând insomnii şi o stare generală de tensiune. În perioada în care s-a prezentat la mine, Karen avea 26 de ani şi lucra ca şi laborant la o facultate locală. Locuia cu părinţii ei, nu avea un partener, însă avea mai multe prietene apropiate, pe care începuse să le evite în ultima perioadă. Karen nu a mai făcut niciodată psihoterapie.

Înainte de a începe procesul terapeutic, am salutat-o pe Karen şi am aflat cum ajunsese la mine. Apoi, am discutat aşteptările ei vis a vis de terapie şi am stabilit o taxă adecvată situaţiei sale.

PASUL 1 Centraţi-vă pe probleme

După discutarea aspectelor practice menţionate anterior, am întrebat-o pe Karen cu ce problemă ar dori să începem. Aceasta mi-a spus că, pe parcursul ultimelor luni, a avut probleme cu somnul şi că a început să evite contactele sociale, inclusiv cele cu prietenele ei apropiate. Ea a plasat debutul acestor probleme în perioada destrămării relaţiei ei cu Pete, logodnicul său, care o părăsise pentru o altă femeie, cu trei luni în urmă.

Am remarcat faptul că, în cazul ei, ar fi vorba de mai multe probleme şi i-am sugerat că ar fi bine să le punem pe o listă, pentru a le putea aborda pe rând. Karen a considerat că aceasta este o idee bună şi am elaborat împreună următoarea listă:

1. Sentimente de rănire legate de încheierea relaţiei cu Pete2. Evitarea contactelor cu prietenele3. Insomnii4. Stare generală de tensiune

Am întrebat-o din nou pe Karen cu care problemă ar dori să începem şi ea a ales evitarea contactelor cu prietenele. Aşadar, acest aspect a devenit problema ţintă a terapiei.

PASUL 2 Definiţi şi stabiliţi împreună problema ţintă

I-am cerut lui Karen să îmi vorbească puţin despre problema la care ne-am oprit şi a urmat acest dialog:

Page | 30

30

Karen: Păi, de când m-a părăsit Pete nu am mai avut chef să văd pe nimeni, cu atât mai puţin pe prietenele mele. O parte din mine ar vrea să le întâlnească pentru că mi-e dor de ele, însă o altă parte din mine îşi doreşte doar să dormiteze.

W.D.: Dar haide să presupunem că ai merge să îţi vezi prietenele. Ce crezi că ai simţi în acest caz?

Karen: Nu sunt sigură. Cred că m-aş simţi prost.

W.D.: Şi atunci ce s-ar întâmpla?

Karen: Aş găsi o scuză să mă întorc din nou acasă.

W.D.: Aşadar, este posibil ca ceea ce tu numeşti evitarea contactelor sociale cu prietenele tale să aibă de fapt de-a face cu evitarea emoţiilor neplăcute pe care crezi că le-ai experienţia în prezenţa lor.

Karen: Se pare că aşa este.

W.D.: Atunci haide să evaluăm mai în profunzime aceste emoţii neplăcute şi să vedem de ce anume se leagă ele, astfel încât să poţi decide dacă doreşti sau nu să îţi vezi prietenele dintr-o perspectivă mai adaptativă.

Karen: Pare o idee bună.

PASUL 3 Evaluaţi C-ul

Ipoteza mea la acel moment era că evitarea socială manifestată de Karen o ajuta să evite emoţiile negative. În continuare, am trecut la o evaluare mai precisă a acestor emoţii.

W.D.: Dacă ar fi să te întâlneşti cu prietenele tale apropiate şi să rămâi un timp cu ele lăsându-te să trăieşti acele emoţii neplăcute despre care mi-ai vorbit, ce tip de emoţii ar fi acestea?

Karen: Nu ştiu sigur.

W.D.: Păi haide închide ochii şi imaginează-ţi că eşti cu prietenele tale; încearcă să te vezi cât mai clar pe tine şi pe prietenele tale. Imaginează-ţi că eşti cu ele chiar acum. Ce simţi?

Karen: (se opreşte) Este ciudat. Mă simt anxioasă.

PASUL 4 Evaluaţi A-ul

După cum s-a văzut în pasul anterior, Karen a reuşit să identifice sentimentul de anxietate ca reprezentând C-ul în situaţia respectivă. În continuare, am folosit lanţul inferenţial pentru a o ajuta să identifice partea din A

Page | 31

31

care îi amorsează anxietatea.

W.D.: Acum deschide ochii. Pari surprinsă de constatarea că te-ai simţi anxioasă. Ce anume crezi că te-ar face să fii astfel?

Karen: Păi, când mi-aţi cerut să mi le imaginez pe prietenele mele, le-am văzut dispreţuitoare şi critice.

W.D.: În legătură cu ce?

Karen: Era ca şi cum ele s-ar fi gândit “Nu poate fi mare lucru de capul ei, dacă logodnicul a părăsit-o pentru o altă femeie”.

W.D.: Nu ştim dacă ele gândesc sau nu astfel, dar haide să presupunem pentru moment că ai dreptate. Ce te-ar face să devii anxioasă la gândul că într-adevăr ele ar considera că nu este mare lucru de capul tău?

Karen: Păi, ar însemna că mă dispreţuiesc.

W.D.: Şi ce anume te-ar face anxioasă la gândul ăsta?

Karen: (se opreşte) Doar atât, că m-ar dispreţui.

W.D.: Ţi se pare că poate o astfel de situaţie să explice emoţiile neplăcute de care mi-ai vorbit înainte?

Karen: Da, cred că poate.

W.D.: Corect; şi în situaţia asta, în care ele te privesc cu dispreţ, ce sentimente trăieşti?

Karen: (se opreşte) Ruşine. Da, m-aş simţi foarte ruşinată.

Observaţi că C-ul lui Karen s-a modificat din anxietate în ruşine. Acest lucru se întâmplă frecvent când problema emoţională a clientului implică anxietate. După cum se poate vedea în Tabelul 1 din Partea I, anxietatea survine atunci când persoana deţine o credinţă iraţională referitoare la o ameninţare viitoare. Atunci când, evaluând A-ul clientului, terapeutul îi cere acestuia să presupună că situaţia ameninţătoare a apărut deja, emoţiile clientului se modifică, reflectând această asumpţie. De exemplu, Karen va simţi anxietate la gândul că prietenele ei ar putea începe să o dispreţuiască, dar va experienţia sentimente de ruşine dacă acest lucru s-ar întâmpla deja în prezent.

Pe parcursul acestei părţi a procesului terapeutic, am decis să intervin asupra sentimentului de ruşine, încurajând-o aşadar pe Karen să plece de la asumpţia că A-ul (atitudinea dispreţuitoare a prietenelor ei) există deja în prezent. Următorul obiectiv a fost să o conving să simtă regret şi nu ruşine, în cazul în care această situaţie ar apărea cu adevărat.

Page | 32

32

W.D.: Prin urmare, atâta timp cât te simţi ruşinată la gândul că prietenele tale te-ar putea dispreţui, este normal să le eviţi. Înţelegi ce vreau să spun?

Karen: Da.

W.D.: Dar haide să vedem cum ai putea reacţiona altfel în situaţia în care ele te-ar trata cu dispreţ. Ţin să accentuez faptul că noi pornim deocamdată de la asumpţia că într-adevăr ele te-ar dispreţui. În realitate însă, s-ar putea ca acest lucru să nu se întâmple, dar haide să acceptăm pentru moment că aşa stau lucrurile. Ce emoţii funcţionale ai putea să încerci să simţi în locul ruşinii?

Karen: Să fiu indiferentă faţă de ele?

W.D.: Dar este acesta un scop realist? Crezi tu că ai putea fii vreodată indiferentă la părerea prietenelor tale faţă de tine?

Karen: Nu, probabil că nu.

W.D.: Ce altceva ai putea simţi în loc de ruşine?

Karen: Nu prea ştiu.

W.D.: Ce spui de sentimentele de părere de rău? Impresia mea este că dacă ai simţi părere de rău şi nu ruşine vis a vis de atitudinea dispreţuitoare a prietenelor tale, nu ţi-ai mai dori să le eviţi şi ai putea să încerci să le arăţi că greşesc desconsiderându-te, lucru pe care nu l-ai putea face dacă ai fi ruşinată.

Karen: Da, asta cam aşa este. Dar cum aş putea face să simt părere de rău în loc de ruşine?

PASUL 5 Identificaţi şi evaluaţi problemele emoţionale secundare

Din întrebarea pe care a pus-o la finalul Pasului 4, reiese că clienta era pregătită să treacă la explorarea modalităţilor prin care şi-ar putea schimba sentimentele de ruşine în părere de rău. Aşadar, în această etapă am preferat să nu trec la evaluarea problemelor emoţionale secundare. Am făcut acest lucru mai târziu şi am constatat că nu existau probleme emoţionale secundare vis a vis de sentimentele de ruşine sau comportamentele de evitare socială.

PASUL 6 Clarificaţi legătura dintre B şi C

În procesul de clarificare a relaţiei dintre B şi C, am folosit mai multe exemple care nu aveau legătură cu problema lui Karen. Procedând astfel, am încercat să o ajut să înţeleagă cu mai mare obiectivitate distincţia dintre credinţele raţionale şi cele iraţionale.

Page | 33

33

W.D.: Primul pas în încercarea de a schimba sentimentele de ruşine în părere de rău este să înţelegi ce anume determină aceste emoţii. Ce crezi, dacă 100 de femei de vârsta ta ar fi dispreţuite de prietenele lor, toate 100 ar simţi ruşine?

Karen: Nu, probabil că nu.

W.D.: De ce nu?

Karen: Pentru că oamenii reacţionează diferit la aceeaşi situaţie.

W.D.: Aşa este, dar ce anume îi face să reacţioneze diferit?

Karen: Nu ştiu.W.D.: Există foarte multe studii făcute de psihologi în legătură

cu aceasta, şi ele tind să confirme ceea ce a spus filosoful grec Epictet – anume că oamenii nu sunt afectaţi de lucrurile din jurul lor, ci de cum văd ei aceste lucruri. Aşadar, ceea ce simţi tu este determinat de perspectiva sau credinţele tale asupra faptului că prietenele te dispreţuiesc. Înţelegi ce vreau să spun?

Karen: Da, înţeleg.

W.D.: Deci, dacă vrei să schimbi ceea ce simţi din ruşine în părere de rău, la ce ar trebuie să te gândeşti?

Karen: La credinţele mele referitoare la faptul că prietenele mă dispreţuiesc.

W.D.: Corect, pentru ca să îţi schimbi emoţiile, trebuie să îţi schimbi convingerile. Aş vrea, mai întâi, să te ajut să faci distincţia dintre două tipuri diferite de credinţe. Unele dintre acestea vor duce la sentimente de ruşine şi alte emoţii disfuncţionale, în timp ce celelalte vor determina părerea de rău şi alte emoţii funcţionale. Pentru a clarifica această distincţie, aş dori să fac o paranteză şi să îţi dau un exemplu în care îţi voi arăta diferenţa dintre cele două tipuri de credinţe. Eşti de acord?

Page | 34

34

Karen: Perfect.

W.D.: Acum te rog să îţi imaginezi că ai 10 dolari în poşetă şi tu ai prefera să ai la tine întotdeauna cel puţin 11 dolari, însă nu consideri că este absolut obligatoriu să ai întotdeauna la tine 11 dolari. Cum te-ai simţi să ai doar 10 dolari, când tu ţi-ai dori să ai 11?

Karen: Dezamăgită.

W.D.: Da, sau poate îngrijorată, însă nu ai simţi că este sfârşitul lumii, nu-i aşa?

Karen: Corect.

W.D.: Acum imaginează-ţi că eşti ferm convinsă că trebuie cu necesitate să ai întotdeauna la tine cel puţin 11 dolari, trebuie, trebuie, trebuie; te uiţi în poşetă şi constaţi că ai doar 10 dolari. Cum te-ai simţi în acest caz?

Karen: Deprimată.

W.D.: Sau anxioasă. Ţine minte că este aceeaşi situaţie, însă credinţe diferite. Acum gândeşte-te că ai aceeaşi convingere, cum că trebuie cu necesitate să ai întotdeauna la tine 11 dolari, însă de data asta constaţi că ai 12 dolari în poşetă. Cum te-ai simţi acum?

Karen: Uşurată.

Page | 35

35

W.D.: Aşa este, sau mulţumită. Dar menţinându-ţi convingerea că trebuie cu necesitate să ai întotdeauna la tine 11 dolari, te gândeşti la ceva care te face să fii din nou anxioasă. La ce crezi că te-ai putea gândi?

Karen: Că aş putea să pierd 2 dolari?

W.D.: Corect, poate cheltuieşti 2 dolari sau poate îţi sunt furaţi. Concluzia acestui exemplu este că toţi oamenii, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, albi sau negri, acum şi în viitor, vor fi afectaţi emoţional atunci când nu obţin ceea ce ei cred că trebuie neapărat să obţină. Şi, în plus, vor fi nefericiţi şi dacă obţin acel lucru, din cauza aşteptărilor lor rigide – deoarece chiar şi atunci când au ceea ce ei consideră că trebuie să aibă, există posibilitatea să piardă acel ceva. Însă atunci când oamenii au preferinţe flexibile care nu denaturează în credinţe iraţionale rigide, aceştia se vor adapta adecvat la situaţiile în care nu obţin ceea ce-şi doresc sau nu pot acţiona pentru a preîntâmpina ceva neplăcut pentru ei.

PASUL 7 Evaluaţi credinţele clientului (B)

După ce m-am asigurat că clienta poate distinge între credinţele raţionale şi cele iraţionale, am îndemnat-o să aplice această perspectivă la situaţia sa.

W.D.: Reţine această distincţie dintre preferinţele flexibile şi aşteptările rigide, dogmatice, întrucât vom aplica acum această perspectivă la situaţia ta. Eşti de acord?

Karen: De acord.

W.D.: Acum, care crezi tu că este acel trebuie pe care ţi-l spui referitor la faptul că prietenele te dispreţuiesc, şi care duce la sentimentul de ruşine?

Karen: Ele nu trebuie să mă dispreţuiască?

W.D.: Corect, şi ce fel de om îţi spui tu că eşti dacă prietenele te dispreţuiesc?

Karen: Un om de nimic.

PASUL 8 Stabiliţi legătura între credinţele iraţionale şi C

După înţelegerea legăturii B-C şi după ce Karen a identificat această relaţie în situaţia sa particulară, am încercat să întăresc legătura dintre credinţele iraţionale ale lui Karen şi emoţiile sale de la C.

Page | 36

36

W.D.: Aşadar, înţelegi acum că atâta timp cât tu consideri că prietenele tale nu trebuie să te dispreţuiască şi atâta timp cât crezi că nu eşti bună de nimic dacă ele te dispreţuiesc, vei trăi sentimente de ruşine şi vei evita contactele sociale cu acestea?

Karen: Da, asta aşa este.

W.D.: Prin urmare, dacă vrei să înlocuieşti sentimentele de ruşine cu părerea de rău, ce ar trebui să schimbi mai întâi?

Karen: Credinţele pe care le am.

W.D.: Mai precis, credinţa că prietenele tale nu trebuie să te dispreţuiască şi că nu eşti bună de nimic dacă ele te dispreţuiesc.

Pasul 9 Disputaţi credinţele iraţionale

Pasul următor a constat în utilizarea stilurilor Socratic şi didactic de disputare a credinţelor iraţionale.

W.D.: Haide acum să luăm pe rând aceste credinţe, deşi în realitate ele sunt legate una de cealaltă. Eu te voi ajuta să ţi le redefineşti. Să o luăm pe prima, şi anume că prietenele tale nu trebuie să te desconsidere. În esenţă, există trei modalităţi de disputare a acestei credinţe. Prima constă în răspunsul la întrebarea dacă această credinţă este sau nu logică. Nu uita că îţi doreşti ceva, şi anume nu vrei ca prietenele tale să te desconsidere, aşa este?

Karen: Corect.

W.D.: Dar, este logic să crezi că dacă tu îţi doreşti ca prietenele tale să nu te desconsidere, înseamnă că aşa trebuie să se întâmple lucrurile şi nu altfel?

Karen: Nu, probabil că nu.

W.D.: De ce nu?

Karen: Păi, deoarece simplul fapt că îţi doreşti ca ceva să nu se întâmple, nu înseamnă că acel ceva nu are voie să se întâmple.

W.D.: Asta este. A cere ca ceva să nu se întâmple pentru că nu vrei tu să se întâmple înseamnă a crede în miracole.

Karen: Care de fapt nu există.

Page | 37

37

W.D.: Corect. Acum haide să vedem a doua modalitate de disputare a acestei credinţe, care constă în a vedea dacă respectiva credinţă este sau nu consecventă cu realitatea. Dacă ar exista într-adevăr o lege a universului care să susţină că prietenele nu au voie să te desconsidere, ce crezi că s-ar întâmpla?

Karen: Nu ar putea niciodată să mă desconsidere. Aha, înţeleg…Pretind să nu se întâmple ceva care sigur că s-ar putea întâmpla.

W.D.: Aşa este, ai sesizat bine. Desigur că ai prefera să nu se întâmple, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să se întâmple, pentru că într-adevăr s-ar putea întâmpla. Haide să luăm acum cea de-a treia modalitate de disputare a acestei credinţe, care merge pe evaluarea utilităţii acesteia. Cât timp crezi că prietenele nu trebuie să te desconsidere, care te gândeşti că ar putea fi consecinţele probabile ale acestei convingeri?

Karen: Din ce am discutat mai înainte, voi fi anxioasă la gândul că s-ar putea întâmpla şi ruşinată dacă într-adevăr se va întâmpla.

Page | 38

38

W.D.: Şi nu uita că acest mod de gândire te va duce, de asemenea, la evitarea contactului cu prietenele tale.

Karen: Cum s-a şi întâmplat.

W.D.: Într-adevăr. Aşadar, o astfel de credinţă îţi va crea probleme. Haide acum să rezumăm: cele trei modalităţi de disputare a unui trebuie absolut presupun folosirea întrebărilor “Este logic?”, “Este în concordanţă cu realitatea?”, şi “Îmi foloseşte la ceva?”. Am văzut că răspunsul la cele trei întrebări este nu. Însă nu trebuie să mă crezi pe cuvânt – gândeşte-te singură. De asemenea, este important să pui cele trei întrebări şi în cazul preferinţelor tale. În primul rând, este logic să crezi că “Nu vreau ca prietenele mele să mă desconsidere, dar nu scrie nicăieri că ele nu trebuie să facă asta ”.

Karen: Păi, este logic atâta timp cât am o astfel de dorinţă.

W.D.: Corect. Este această credinţă în concordanţă cu realitatea?

Karen: Păi, dorinţa mea este reală, aşadar ea există, aşa încât da, este în concordanţă cu realitatea.

W.D.: Aşa este, şi nu uita că o astfel de credinţă recunoaşte că s-ar putea ca prietenele tale să te desconsidere cu adevărat, ceea ce alternativa absolutistă nu permitea. În fine, care sunt posibilele consecinţe emoţionale şi comportamentale ale convingerii că “Nu vreau ca prietenele mele să mă desconsidere, dar nu scrie nicăieri că ele nu trebuie să facă asta ”.

Karen: Păi, după cum am spus mai înainte, m-ar ajuta să simt părere de rău şi m-ar stimula să încerc să schimb părerea pe care prietenele mele o au despre mine.

W.D.: Bine. Haide acum să folosim cele trei întrebări cu cea de-a doua credinţă iraţională pe care am găsit-o: “Dacă prietenele mele mă desconsideră, înseamnă că sunt un om de nimic”. În primul rând, este logic să tragi concluzia că întreaga ta persoană este lipsită de valoare doar pentru că prietenele au o părere proastă despre tine?

Karen: Nu prea înţeleg.

Page | 39

39

W.D.: Haide să presupune că unii dintre colegii mei ascultă şedinţa noastră de astăzi. Să presupunem, de asemenea, că aceştia au o părere proastă atât despre abilităţile mele de terapeut, cât şi despre mine ca persoană. Crezi că ar trebui să fiu de acord cu ei şi să trag concluzia că nu sunt bun de nimic?

Karen: Aha, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Sunt de acord cu felul în care mă văd prietenele mele.

W.D.: Corect. Aşadar, dacă prietenele într-adevăr te desconsideră – şi ţine minte, noi pornim de la asumpţia că aşa stau lucrurile – ar însemna că ele au evaluat o parte din tine ca fiind lipsită de valoare, apoi au tras concluzia că, deoarece ai acea parte negativă, întreaga ta persoană este lipsită de valoare. Te întreb, este logic modul în care au gândit ele?

Karen: Nu, nu este, pentru că o parte nu poate defini niciodată întregul.

W.D.: Corect, şi nu uita că pe urmă tu ai fost de acord cu logica lor greşită.

Karen: Exact.

W.D.: Tocmai ai spus că o parte nu poate defini niciodată întregul. Acesta este motivul pentru care nu este bine să ne evaluăm niciodată întreaga fiinţă, deoarece fiinţa noastră este prea complexă pentru a primi un calificativ global.

Karen: Aşadar, putem să evaluăm părţi din noi, dar nu şi pe noi ca întreg?

W.D.: Aşa este.

Karen: Atunci, când eu spun “Nu sunt bună de nimic”, înseamnă că îmi evaluez întreaga persoană?

W.D.: Da. Iar alternativa ar fi să te accepţi ca fiinţă umană imperfectă, care are şi părţi bune şi părţi rele şi care nu poate fi evaluată global. Aşa încât, dacă într-adevăr prietenele tale te-ar desconsidera, ce le-ai putea răspunde în gândul tău?

Karen: Să vedem…mă pot accepta ca fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global, chiar dacă ceilalţi nu mă acceptă.

Page | 40

40

W.D.: Şi cum te-ai simţi dacă ai crede acest lucru?

Karen: Tristă, însă nu ruşinată.

W.D.: Corect. Haide să trecem acum la cea de-a doua întrebare. Dacă într-adevăr credinţa “Nu sunt bună de nimic” ar fi în concordanţă cu realitatea, ce ai mai putea face în viaţă?

Karen: Cu siguranţă nimic bun, ceea ce nu este cazul.

W.D.: Aşa este. Şi care ar fi alternativa?

Karen: Din nou, că sunt o fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global şi care este desconsiderată, ceea ce este rău.

W.D.: Dar nu tu eşti rea, doar pentru că situaţia este rea. Şi acum, să luăm cea de-a treia întrebare. Atâta timp cât crezi că nu eşti bună de nimic pentru că prietenele te desconsideră, care vor fi consecinţele convingerii tale?

Karen: Anxietatea şi ruşinea.

W.D.: Şi nu uita evitarea contactelor sociale. Dar haide să aplicăm cele trei întrebări şi credinţelor alternative. Ţi se pare logic să consideri că, chiar şi atunci când prietenele te desconsideră, continui să fii o fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global?

Karen: Da, aşa mi se pare. Părerea lor despre mine nu mă poate schimba, decât dacă permit eu acest lucru. Acum îmi dau seama de asta.

W.D.: Perfect. Apoi, este în concordanţă cu realitatea convingerea că eşti o fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global, chiar şi în condiţiile în care prietenele te desconsideră?

Karen: Da, este. Cum spuneam înainte, eu sunt aceeaşi cu sau fără respectul lor, deşi ar fi bine să am respectul lor.

W.D.: Corect. Şi acum cea de-a treia întrebare. Dacă tu crezi că eşti o fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global chiar şi atunci când prietenele te desconsideră, la ce consecinţe emoţionale şi comportamentale te-ai putea aştepta?

Karen: Din nou, mi-ar părea rău, dar nu m-aş mai simţi ruşinată, şi aş încerca să discut cu ele în loc să le evit.

Page | 41

41

Pasul 10 Pregătiţi-vă clientul pentru a-şi adânci încrederea în credinţele raţionale

Pentru a o ajuta pe Karen să obţină mai mult decât o înţelegere raţională a problemei sale, a fost necesar să demonstrez că schimbarea credinţelor este un proces dificil, care presupune mult exerciţiu.

W.D.: Cam cât de des crezi tu că va trebui să îţi dispuţi credinţele iraţionale, înainte să începi să crezi cu adevărat în alternativele lor raţionale?

Karen: Destul de des.

W.D.: Aşa este. Şi ştii de ce?

Karen: Pentru că asta trebuie să faci ca să poţi schimba o obişnuinţă.

W.D.: Corect. Să presupunem că atunci când ai fost mică ţi-ai dorit să înveţi să joci tenis, iar vecina ta ţi-a promis că te învaţă ea. Din nefericire, te-a învăţat greşit, dar cum tu erai conştiincioasă ai continuat să exersezi loviturile greşit, bineînţeles fără a ştii că ele sunt incorecte. Peste mai mulţi ani, ai constatat că joci din ce în ce mai prost în loc să joci mai bine, aşa că te-ai hotărât să iei lecţii de la un profesionist. Acesta a identificat problema şi ţi-a arătat varianta corectă a loviturilor. Ce crezi că ar trebui să faci în continuare pentru a-ţi îmbunătăţi jocul de tenis?

Karen: Să exersez noile lovituri.

W.D.: Aşa este. Dar chiar la început, crezi că ţi-ar fi uşor să le execuţi?

Karen: Cred că nu.

W.D.: De ce nu?

Karen: Pentru că aş fi obişnuită să le execut greşit.

W.D.: Corect. Le-ai simţi fireşti. Dar te-ar putea opri această senzaţie din corectarea unor lovituri despre care ţi-ai dat seama că sunt greşite?

Karen: Nu.

W.D.: Perfect. Acelaşi lucru se întâmplă cu schimbarea credinţelor iraţionale. Data viitoare când te gândeşti să îţi vizitezi prietenele şi simţi nevoia să le eviţi, caută-ţi următoarea credinţă - “Prietenele mele nu trebuie să mă desconsidere, iar dacă o fac

Page | 42

42

asta înseamnă că nu sunt bună de nimic”. Dă-ţi seama că te-ai obişnuit cu această credinţă, dar dacă nu accepţi acea senzaţie de firesc poţi să o identifici, să o dispuţi şi să o schimbi. Poţi continua să faci asta până când te vei obişnui cu noua credinţă - “Nu vreau ca prietenele mele să mă desconsidere, dar dacă totuşi o fac mă pot accepta pe mine însămi ca şi fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global”. De asemenea, cu cât te vei comporta mai des în concordanţă cu noua ta credinţă, cu atât vei avea mai mare încredere în aceasta.

Karen: Aşadar, nu este de ajuns să îmi disput în minte vechea credinţă. Trebuie să mă şi comport conform noii mele credinţe.

W.D.: Exact – până când ajungi să treci de la a crede doar mental în credinţa raţională la a o simţi ca fiind corectă şi a te comporta spontan în concordanţă cu aceasta.

PASUL 11 Încurajaţi-vă clientul să pună în practică ceea ce a învăţat

Capacitatea lui Karen de a-şi disputa credinţele iraţionale şi faptul că a înţeles că este necesar să îşi exerseze credinţele raţionale demonstrau că aceasta este pregătită să completeze diferite sarcini pentru acasă.

W.D.: Asta presupune foarte multă muncă, aşa încât este important să exersezi între întâlnirile noastre ceea ce ai învăţat pe parcursul şedinţelor. Înţelegi de ce este important acest lucru?

Karen: Mă aşteptam la aşa ceva.

W.D.: Bine. Aşadar, ţi se pare logic să foloseşti cele trei întrebări “Este logic?”, “Este în concordanţă cu realitatea?”, şi “Îmi foloseşte la ceva?” pentru a-ţi disputa credinţa iraţională că “Prietenele mele nu trebuie să mă desconsidere, iar dacă o fac asta înseamnă că nu sunt bună de nimic”? Iar apoi, să aplici aceleaşi trei întrebări şi variantei raţionale alternative “Nu vreau ca prietenele mele să mă desconsidere, dar nu scrie nicăieri că nu trebuie să se întâmple aşa; iar dacă totuşi o fac, mă pot accepta pe mine însămi ca şi fiinţă umană imperfectă, care nu poate fi evaluată global”.

Page | 43

43

Karen: Da, aş dori să reiau acele argumente.W.D.: Cam cât de des ai fi dispusă să faci acest lucru?Karen: De trei ori pe zi ar fi bine?W.D.: Când şi unde se va întâmpla asta?Karen: Imediat înainte de micul dejun, prânz şi cină, oriunde voi

lua masa.W.D.: Perfect. Crezi că există ceva ce te-ar putea împiedica să

faci asta? Karen: Nu, sunt sigură că mă pot descurca.W.D.: Bine. Aici ai o listă cu întrebările pe care le poţi folosi în

situaţiile respective.

PASUL 12 Verificaţi sarcinile pentru acasă

Şedinţa următoare, Karen mi-a comunicat că a reuşit să folosească cele trei întrebări, aşa cum stabilisem împreună şi că acest lucru i-a fost foarte util.

W.D.: Cum te-ai descurcat cu sarcinile pentru acasă?Karen: A fost foarte bine. Am folosit cele trei întrebări, iar acum

îmi dau seama mai bine de ce credinţele iraţionale rigide sunt dezadaptative, iar preferinţele mai sănătoase. De asemenea, ideea de acceptare a propriei persoane mi se pare foarte corectă, şi am folosit-o şi pentru alte câteva dintre problemele mele.

PASUL 13 Facilitaţi procesul de producere a schimbării

Curând după aceea, Karen a putut utiliza sarcini comportamentale pentru a-şi depăşi sentimentele de jenă vis a vis de faptul că “a fost părăsită”. Imediat, şi-a căutat prietenele şi le-a povestit despre despărţirea de logodnicul său, după ce înainte exersase tehnici de imagerie raţional-emotivă. În cadrul acestora, şi-a imaginat cât mai viu cum prietenele ei o tratează cu dispreţ şi a început să se simtă ruşinată, după care a înlocuit această emoţie cu părerea de rău, în timp ce păstra în minte părerea negativă a prietenelor ei despre sine. Exerciţiile de imagerie au ajutat-o să exerseze schimbarea credinţei sale iraţionale cu alternativa sa raţională. Când le-a povestit prietenelor ei despre despărţire, a fost plăcut surprinsă să constate că acestea, de fapt, au susţinut-o foarte mult.

De asemenea, Karen a lucrat pe sentimentul de ruşine şi în alte contexte, cum ar fi la locul de muncă. Înainte, fusese extrem de reticentă în a cere ajutor atunci când nu putea rezolva ceva. Totuşi, pe măsură ce a reuşit să renunţe la credinţa dezadaptativă că “Şeful meu nu trebuie să aibă o părere proastă despre mine, căci asta ar însemna că sunt inferioară”, a devenit tot mai capabilă să spună atunci când nu ştie ceva şi să ceară ajutor. Încă o dată, Karen a constatat că şeful său a fost mulţumit de noua ei atitudine, pe care o considera “deschidere”.

Karen nu a avut o problemă de intoleranţă la frustrare, aşa încât nu a întâmpinat dificultăţi majore în a-şi face sarcinile pentru acasă. Pentru majoritatea clienţilor Dvs., va fi ceva mai dificil să pună în practică ceea ce au învăţat pe parcursul terapiei. Recomandăm consultarea lucrării lui Ellis (1985b) pentru o discuţie detaliată despre modalităţile de depăşire a rezistenţei clientului (şi a terapeutului).

Page | 44

44