Vânătorul şi Pescarul Moldovei - AGVPSagvps.ro/docs/VPM octombrie 2015.pdfMinisterul Mediului...

• Îngrijorare şi revoltă• Vremea lui Ceapaev a trecut• Ce vânăm? Cum vânăm?

ISSN

977

1857

4505

08

Revistă lunaRă de infoRmaRe nr. 10 (64) ◆ octombrie 2015

Vânătorii îşi revendică drepturile

Vânătorul şi Pescarul Moldovei

Ministerul MediuluiAgenţia „Moldsilva“

Societatea Vânătorilorşi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508

Vânătorul şi Pescarul Moldoveirevistă lunară de informare

Serie nouă în limba română

Adresa: MD-2005, mun. Chişinăustr. Şipotelor 2, et. 3

tel./fax: /373 22/ 24 20 27e-mail: [email protected]

Index: 32876

Consiliul de redaCţie

Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului Republican al SVPM

Alexei PALANCEAN, dr. în biologieVadim NESTEROV, doctor veterinar

(România)Andrei MUNTEANU, dr. în biologieDumitru GALUPA, dr. în economie,

director ICAS

eChipa redaCţiei

Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şefConstantin BÂRCĂ, redactor-şef adjunct

Igor GROSU, secretar responsabilVeronica VLĂDESCU,

redactorValeriu BUSUIOC, redactor-traducător

Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa redacţiei nu se înapoiază autorilor.

De conţinutul materialelor sunt responsa-bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-

toriu opinia, poziţia redacţiei.Retipărirea oricărui material este permisă

doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPMIndex: PM32876

Costul unui exemplar – 12,5 lei

Vânătorii îşi revendică drepturileDin start, sezonul de vânătoa-

re 2015-2016 a pornit cu stângul: tărăgănarea şi incertitudinea, în condiţii de guvernare suspendată, criză politică, noi înscăunări etc.

S-au perindat miniştrii, mai marii zilei. Cei peste 15 mii de membri ai Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova însă şi-au căutat de treabă, au fost şi au ră-mas cu grijile Naturii şi sectorului cinegetic. Desigur, tot aşteptând Hotărârea cu privire la deschide-rea vânătorii.

Ei bine, până la urmă, hotărâ-rea a fost emisă, dar… cu „surpri-ze“: restricţii în termene, interdic-ţii la pasările acvatice, la iepurele de câmp… în lipsa oricăror argu-mente plauzibile, în pofida faptu-lui că lumea savantă, specialiştii şi vânătorii din teritorii, conducerea SVPM şi nu numai au mers către sus-puşi cu argumente, estimări, rezultate, dovezi, convingeri şti-inţifice şi practice, că interzicerea vânătorii la păsări acvatice şi la iepurele de câmp nici pe departe nu e rezonabilă, dar… Aş! Minis-terul Mediului, autorul proiectu-

lui de hotărâre de Guvern, nici că a dorit să deschidă ochii, să tragă cu urechea la ce mai spune, cu temeinicie, lumea competentă în cinegetica plaiului: n-a ţinut sea-mă de nimic şi de nimeni, inclusiv de rezonanţa largă în presa scrisă şi TV, a ignorat opinia oamenilor de ştiinţă, contribuţia de decenii a membrilor SVPM la dezvoltarea şi conservarea regnului animal şi ve-getal, a croit cum a vrut şi, astfel, a învolburat apele, a trezit nedu-meriri, a lovit în onoarea şi dem-nitatea a mii de vânători, clasificaţi drept „ucigaşi şi canibali“, fapt ce i-a revoltat şi îi revoltă, îi ridică la proteste de amploare.

Cu părere de rău, nici prim-mi-nistrul Republicii Moldova, căruia conducerea SVPM, în numele tu-turor membrilor săi, i-a adresat o scrisoare deschisă, nu a reacţionat.

Astfel, şi revista VPM a găsit de cuviinţă să găzduiască în paginile sale toată această „odisee vânăto-rească“ de pomină.

Când şi cum se va termina? Quo vadis, domnilor guvernanţi?

Redacţia

2 Ce vânăm? Cum vânăm?

4 Îngrijorare şi revoltă

6 Vremea lui Ceapaev a trecut

8 Vânătorii au scandat: „Jos!“

11 Respectă limitele!

12 Sămânţa în sol fertil

13 Într-un ceas bun

14 Porumbelul gulerat

15 La fazani

16 Unealta primară şi evoluţia ei

17 Viaţa

18 O vânătoare în Basarabia (VIII)

20 Lupău

22 Zborişul, răspărul şi ghiborţul de Dunăre

23 Măiestrie pentru avat

24 Franţa: splendoarea vânătorii

s u m a R

/ Nr. 10 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1

Societatea Vânătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova (SVPM), în numele a 15 mii de membri ai săi, este impusă să se adreseze cu rugămintea de a interveni în situaţia privind interzi-cerea vânătorii la speciile de păsări acvatice şi a iepurelui de câmp în sezonul de vânătoare 2015-2016.

Fiind una dintre cele mai mari societăţi publice din republi-ca noastră, la cei 140 de ani de la fondare, SVPM, pe parcursul întregii sale istorii, a desfăşurat şi continuă să desfăşoare o acti-vitate prodigioasă, orientată spre conservarea şi creşterea numă-rului speciilor de animale de vânătoare. Astfel, în anii 70, SVPM a reintrodus în republică cerbul, muflonul, a construit o fermă de fazani, pasăre care a devenit mai apoi una firească pentru eco-sistemul ţării. În ultimii 10 ani au fost aduse şi eliberate în sânul naturii 170 mii de fazani, mai mult de 40 mii de exemplare de raţă sălbatică şi peste 100 de iepuri de vizuină, fapt realizat din contul vânătorilor. Numai pentru transpunerea în viaţă a acestor şi a altor programe de creştere a vânatului, SVPM a alocat circa 20 mln de lei; nu mai puţin de 7 mln lei au fost cheltuiţi pentru efectuarea lucrărilor biotehnice şi paza gospodăriilor vânătoreşti. Aceasta este doar cea mai mică parte din mijloacele investite de către vânătorii ţării în dezvoltarea fondului cinegetic de stat.

Pe data de 12 august 2015, Guvernul Repu-blicii Moldova a adop-tat Hotărârea nr. 495 despre deschiderea vâ-nătorii în 2015—2016, conform căreia a fost in-terzisă vânătoarea păsă-rilor acvatice şi a iepure-lui de câmp. Suntem de părere că această decizie a fost luată fără a se ţine cont de argumente înte-meiate, expuse de către savanţii-zoologi ai Insti-tutului de Zoologie al Academiei de Ştiinţe şi specialiştii SVPM. Datele prezentate de către Ministerul Mediului, în nota informa-tivă la proiectul acestei decizii a Guvernului, este sub orice critică, raţionamentele sunt absolut nefondate. Astfel, declaraţiile Minis-terului Mediului despre reducerea numerică a iepurelui de câmp se bazează pe manipularea cu datele evidenţei de primăvară.

Inducându-i pe toţi în eroare cu cifra evidenţei de 73 de mii de iepuri, Ministerul Mediului nu a menţionat că de fapt aceasta este efectivul reproductiv de primăvară, gata deja spre toamnă să mărească numărul comun de iepuri în ţară până la 115—120 de mii. Menţionăm că numărul de 115niciodată120 de mii de iepuri nu este unul critic, situaţie în care unica soluţie de a spori numeric această specie ar fi închiderea vânătorii. Vânătoa-rea avea loc şi în anii trecuţi, când numărul acestuia era şi mai

mic, dar, graţie protecţiei şi altor activităţi biotehnice, înfăptuite de SVPM, respectării stricte a limitei vânatului dobândit, numă-rul iepurelui de câmp a crescut în mod constant din an în an.

Astfel, dacă în 2012—2013 numărul total toamna era de 90 de mii, atunci în 2014—2015, către toamnă, acesta a sporit până la 100 de mii. Efectivul tomnatic din anul acesta de 115—120 de mii confirmă nu doar aşteptările şi demonstrează clar creşterea anua-lă a numărului de iepuri, dar şi eficienţa măsurilor întreprinse de membrii Societăţii. Pe lângă aceste argumente, la pregătirea pro-iectului Hotărârii Guvernului, SVPM a prezentat Ministerului Mediului o serie de propuneri privind reducerea cotei de dobân-dire a iepurelui de câmp, termenele de vânătoare, extinderea te-renurilor rezervate „zonelor de linişte“, închise pentru vânătoare.

Interzicerea vânătorii nu a contribuit niciodată la sporirea efectivelor vânatului. Un exemplu elocvent este interzicerea vâ-nătorii la căprioară, care durează de circa 20 de ani, fapt ce nu s-a soldat cu rezultatul scontat. Mai mult ca atât, noi suntem îngri-joraţi nu atât de această interzicere, cât de urmările negative ale acestui pas nechibzuit. Această decizie creează evident premise reale pentru înflorirea braconajului cu toate manifestările sale, care poate fi stopat doar cu ajutorul vânătorilor. Această inter-

zicere va cauza creşterea numărului răpitorilor dăunători, iar presiu-nea lor asupra speciilor de vânat va spori. Lipsa stimulării vânătorilor în legătură cu interzicerea vânătorii va genera scă-derea spiritului activ al acestora în gospodăriile cinegetice, activităţile biotehnice nu vor fi la fel de eficiente etc.

Inventată este şi in-terzicerea vânătorii la

pasărea acvatică. Referinţele ministerului la necesitatea respec-tării tuturor directivelor posibile de protecţie a habitatului ani-malelor sălbatice şi a păsărilor migratoare, semnate de republica noastră, sunt clare. Însă în niciuna din ţările europene, care au semnat aceste directive, nu a fost interzisă vânătoarea la păsările acvatice.

Necesitatea declarată de către Ministerul Mediului privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Directiva CE 147/2009 nu este întemeiată. În această directivă nu este vorba despre interzi-cerea vânătorii la pasărea acvatică, ci, prin ea, se reglementează ordinea desfăşurării acesteia cu respectarea principiilor de raţio-nalitate şi înfăptuirea controlului corespunzător. Mai mult ca atât, în art.7, p.1,2,3, se vorbeşte direct despre posibilitatea vânătorii la păsările acvatice, iar în anexa 2 sunt indicate speciile acestora.

Scrisoare deschisă către dl Valeriu Streleţ,

prim-ministrul Republicii Moldova

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 10 • 2015 /

Interzicerea vânătorii la pasările acvatice se referă doar la perioa-da de reproducere a acestora, primăvara, când vânătoarea lor în Moldova oricum este interzisă. Atragem atenţia Dumneavoastră asupra faptului că, potrivit datelor ornitologilor din Ucraina şi România, în perioada migraţiei de toamnă a păsărilor acvatice, numărul acestora este puţin peste un milion, iar numărul raţelor şi gâştelor dobândite în această perioadă este de 10 mii, fapt care niciodată şi în niciun fel nu a afectat populaţiile respective.

Timp de mai mulţi ani deschiderea vânătorii era coordonată cu Institutul de Zoologie al Academiei de Ştiinţe, care permanent mo-nitorizează starea populaţiei de păsări şi animale pe teritoriul ţării noastre. Evidenţa anuală efectuată de savanţii-zoologi ai Academi-ei de Ştiinţe permitea oferirea întemeiată şi motivată a recoman-dărilor referitoare la ordinea şi termenul desfăşurării vânătorii, a limitărilor excluderii speciilor permise, iar în caz de necesitate şi interzicerea vânătorii la anumite specii. În specificarea sa, Minis-terul Mediului se referă la datele evidenţei populaţiei autohtone de păsări acvatice, intenţionat omiţând faptul că vânătoarea, în mare parte, este orientată la pasărea migratoare în lunile octombrie-de-cembrie. Anul acesta, savanţii Institutului de Zoologie al Academi-ei de Ştiinţe, reieşind din studiile şi observaţiile ştiinţifico-practice, desfăşurate pe parcursul evidenţei de primăvară a vânatului, au re-comandat deschiderea vânătorii la păsările acvatice şi iepurele de câmp, însă colaboratorii Ministerului Mediului au ignorat aceste recomandări, considerându-le neîntemeiate.

Considerăm că interzicerea vânătorii la pasărea acvatică şi iepurele de câmp este o comandă directă a persoanelor in-teresate în dezmembrarea organizaţiei noastre, discreditarea

activităţii Societăţii şi a conducerii, crearea artificială a unor tensiuni, provocarea vânătorilor la acţiuni distructive, proteste şi manifestaţii, ca să dezechilibreze situaţia din ţară, care şi aşa este extrem de gravă.

Reieşind din argumentele expuse, Vă rugăm să reveniţi la chestiunea propriu-zisă şi să revedeţi Hotărârea Guvernului despre interzicerea vânătorii la pasărea acvatică şi a iepurelui de câmp în sezonul 2015niciodată2016. În legătură cu aceasta, propunem să creăm o comisie din specialişti, cu implicarea cola-boratorilor Ministerului Mediului, savanţilor-zoologi de la Aca-demia de Ştiinţe, specialiştilor Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor. În componenţa acestei comisii pot fi invitaţi şi reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale, cum ar fi AIPV (Consiliul interna-ţional de protecţie a vânatului) şi FACE (Uniunea internaţională a organizaţiilor vânătoreşti a Consiliului Europei) — SVPM fiind membru al acestora.

Comisia va evalua deciziile luate, va analiza argumentele, fap-tele şi datele oferite Ministerului Mediului în perioada pregătirii hotărârii Guvernului despre deschiderea vânătorii, va desfăşura evidenţa de toamnă a iepurelui de câmp şi, conform rezultatelor, va înainta Guvernului propuneri concrete.

În numele şi la îndemnul celor 15 mii de membri ai Societă-ţii Vânătorilor şi Pescarilor Moldovei, adresarea a fost semnată (1130 de semnături) de membrii Consiliilor unităţilor teritoriale, reprezentanţii colectivelor vânătoreşti primare din 34 de raioane şi din municipiile Chişinău şi Bălţi,

Oleg CiOCOi, preşedintele Consiliului republican al SVPM

Vânatul şi vânătoarea sunt două no-ţiuni importante care au avut un loc pri-mordial în evoluţia omului pe pământ şi continuă să-l ţină aproape de natură. Cine, dacă nu vânătorul, adună cea mai largă informaţie despre viaţa animalelor şi cine cunoaşte cel mai bine care sunt căile de a le veni în ajutor, la nevoie? Fără doar şi poate, vânătorul! Iar un vânător adevărat nu-şi poate permite să încalce legile natu-rii. Scriitorii-vânători au compus cele mai uluitoare poveşti despre animale, care au devenit un izvor nesecat de educaţie a su-fletului tinerelor generaţii.

Drept că în prezent vânatul şi vână-toarea nu mai sunt o sursă de existenţă a omului, ci una de inspiraţie. Încadrat în-tr-o societate benevolă, pentru a îmbogăţi fauna cinegetică, omul-vânător activează mai mult pe cont propriu, dorind să-şi aline sufletul, întâi şi întâi. Datorită acti-vităţii Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova, care numără cca 15 mii de membri, pe meleagul moldav a fost rea-

dus fazanul, s-au colonizat unele sectoare de pădure cu cerbi, iepuri de vizuină, s-au efectuat ample lucrări biotehnice, a fost combătut pe larg braconajul şi s-a redus cu mult numărul animalelor dăunătoare. Totodată, specialiştii Institutului de Zoo-logie al Academiei de Ştiinţe, timp de mai multe decenii, acordă ajutor Societăţii în evaluarea efectivului de vânat în terenurile deschise şi consultanţă în problemele ges-tionării vânatului.

Dar ce se întâmplă?

Străduinţele şi recomandările specia-liştilor zoologi privind deschiderea vână-torii în sezonul de vânătoare 2015-2016, bunăoară, au fost calificate de către noul ministru al Mediului drept… neînteme-iate, la îndoială punându-se rezultatele evaluării efectivelor de primăvară a iepu-relui de câmp, efectuate de către zoologi şi vânători. Interesant „lucru“: unii dem-nitari, peste noapte, pun la îndoială rezul-tatele obţinute de specialişti, care zeci de ani participă activ la elaborarea şi avizarea concepţiilor, regulamentelor, proiectelor, recomandărilor de protecţie a lumii ani-male, inclusiv a vânatului, consultă cola-boratorii Ministerului Mediului, Agenţiei „Moldsilva“ etc. Cauza? Lipsa competen-ţei? Orgoliul cinovnicesc? Credem că — da!

Ca dovadă ar servi, inclusiv, interzi-cerea vânătorii la unele specii de animale. Printr-o hotărâre de Guvern, pe un ter-men de doi ani (1996-1997), a fost sista-tă vânătoarea la cerbi şi căpriori. Această

Ce vânăm? Cum vânăm?

Prof. dr. ANdrei MUNTeANU


hotărâre, însă, şi azi e în vigoare. Intenţii-le parcă au fost nobile: să se restabilească densitatea speciilor, dar… în 1997 efec-tivul de căpriori era de 2400 de indivizi. Analizând evoluţia efectivului populaţiei timp de 17 ani, cu un spor anual de 25% faţă de numărul de femele la începutul se-zonului de reproducere, în anul 2015 po-pulaţia de căpriori ar fi trebuit să crească până la 16 mii de capete şi ar fi fost aproa-pe de efectivul menţionat în Concepţia dezvoltării gospodăriei cinegetice naţio-nale (anul 1997) de 20 mii.

Nu a fost să fie! Din cauza unei gestio-nări ineficiente, braconajul s-a extins, nu-mărul animalelor dăunătoare (vulpi, lupi, câini vagabonzi şi sălbăticiţi) a crescut. Astfel, din sporul populaţiei de căprior anual se extrag 50-60%. Deficitul de hra-nă, în special în perioada rece a anului, reduce viabilitatea şi potenţialul repro-ductiv. O situaţie similară s-a produs şi cu cerbii, efectivul cărora a rămas neschim-bat. Mai precis, după 17 ani de sistare a vânătorii — s-a micşorat. În acest timp nimeni din organele de resort n-a abordat problema ca atare.

În actualul sezon, prin sistarea vânăto-rii la iepurele de câmp, greşeala comisă pe timpuri în privinţa cerbului şi căpriorului se va repeta. Vânătorul, căruia i s-a închis uşa în nas, va refuza să mai lupte cu bra-conierii, care numai în lunile de toamnă, brăzdând semănăturile cu autovehicule performante, distrug, extrag cca 300-400 iepuri din fiecare raion. Da, vânătorilor li se cere să organizeze razii de pază şi reţi-

nere a braconierilor, însă sistemul corup-tibil existent, de clan, nu permite tragerea răufăcătorilor la răspundere; nu rareori chiar aceştia îi ameninţă pe vânători cu răfuiala.

La rândul lor, şi vulpile, şi câinii va-gabonzi, sălbăticiţi, vor vâna aproximativ 25-30% din sporul anual.

Despre această situaţie s-a discutat la întrunirile conducerii Societăţii Vânători-lor şi Pescarilor din Moldova cu vânăto-rii, angajaţii Inspectoratului Ecologic şi ai Ministerului de Interne, însă totul rămâne pe vechi. Credem că situaţia s-ar schim-

ba spre bine, dacă Ministerul Mediului ar da dovadă măcar de o iniţiativă cu privire la înăsprirea legislaţiei în acest sens. Cu părere de rău, o astfel de iniţiativă din partea instituţiei respective nu există, ci, mai mult, se toarnă apă la moara aceloraşi braconieri, fauna cinegetică fiind în dis-trugere continuă.

Conducătorii responsabili de starea biodiversităţii sunt schimbaţi cam cum ţi-ai schimba mănuşile, fără a se ţine seama de profesionalism, pe care, ulterior, nu-i prea doare capul de agravarea situaţiei în domeniul în care au nimerit. Dar să reve-nim la boii noştri, vorba ceea. Adică, nu sistarea vânătorii, ci eficacitatea măsurilor biotehnice întreprinse determină dez-voltarea populaţiilor de vânat. Motivaţia vânătorului de a proteja vânatul ţine de prezenţa sa în teritoriu. În fiecare raion sunt colective primare de vânători, care, prin activitatea lor privind gestionarea vânatului, au obţinut efective de 100-120 iepuri de câmp la 1000 ha. Exemplul aces-tor colective este răspândit şi împărtăşit de alte colective. Calea spre a obţine re-zultate scontate este de a dezvolta iniţiati-va vânătorului de a lua decizii corecte, nu de a interzice, de a stopa vânătoarea, cum s-a procedat anul acesta cu vânătoarea la

iepuri de câmp, de exemplu, — hotărâ-re la cheremul unor demnitari sus-puşi, care abia însuşesc alfabetul biodiversităţii. În loc să opereze cu noţiuni de concept, strategie, lege în dezvoltarea ramurii sau sectorului respectiv, ei doar că pun beţe

în roate procesului normal de gestionare a sectorului cinegetic.

Nu ar fi fost nevoie de sistat vânătoa-rea nici la păsările acvatice pe tot terito-riul republicii. Pentru ce s-a făcut acest lucru? Pentru a revolta lumea vânătoreas-că? Conducerea direcţiei resurse naturale şi biodiversitate a Ministerului Mediului ar fi trebuit să-l informeze pe actualul mi-nistru că printr-un proiect real ornitologii Institutului de Zoologie au elaborat crite-riile şi au identificat teritoriile importante în scopul armonizării Directivei privind conservarea păsărilor. Aceste teritorii ocupă totalmente acvatoriile şi bălţile de pe fluviul Nistru şi râul Prut, căile prin-cipale de migraţie şi concentrare la hrană şi odihnă a speciilor de raţe, gâşte şi limi-cole sălbatice. În bazinele acvatice (iazuri, heleşteie) din interiorul republicii, unde apar stoluri mici de păsări acvatice, vână-toarea putea fi deschisă.

Dacă până a înainta Guvernului pro-iectul „Cu privire la efectuarea vânătorii în sezonul de vânătoare 2015-2016“ ar fi fost organizată o întrunire consultativă cu specialiştii, situaţia ar fi fost cu totul alta, nu s-ar fi agravat. Ar fi fost, cu adevărat, întru binele naturii şi societăţii.


Se părea că emiterea Ho-tărârii Guvernului Republicii Moldova nr. 495 din 12 august 2015 „Cu privire la sezonul de vânătoare 2015—2016“ va po-toli frământările vânătorilor legate de imperfecţiunea ei în varianta de proiect. Însă nu a fost să fie aşa. În pofida nume-roaselor adresări ale colective-lor primare şi chiar a scrisorii oficiale, semnate de absoluta majoritate a impunătoarei co-horte din 15 mii de membri ai Societăţii Vânătorilor din Republica Moldova, autori-tăţile vor cu tot dinadinsul să le-o bage pe gât, declarând de sus că totul se face întru sal-varea faunei vânătoreşti (…de vânători, s-ar părea!), care, după cum s-a exprimat actua-lul ministru al Mediului, Vale-riu Munteanu, în cadrul unei emisiuni televizate, „sunt nişte canibali ce distrug natura“.

Societatea Vânătorilor din Republica Moldova, care în anul acesta a împlinit 140 de ani de la fondare şi membrii căreia chiar şi în cele mai con-troversate perioade istorice se conduceau de principiile vână-torii corecte, consideră această atitudine drept revoltătoare. Doar este clar că nu funcţiona-rii din cabinetele ministerului,

ci vânătorii constată practic micşorarea efectivelor anumi-tor specii de vânat şi tot ei sunt primii care-şi autoimpun re-stricţii în vânarea acestora, cu toate că scăderea efectivelor în cauză nu se datorează lor, vână-torilor. E consecinţa degradării habitatelor naturale, ca urmare a presiunii agriculturii cu toate efectele nocive ale ei (erbicide, pesticide etc.), a poftelor ne-săţioase ale braconierilor şi a înmulţirii nestăvilite a răpito-rilor. Însă chiar şi în condiţiile actuale, create de interdicţiile nejustificate, membrii SVPM rămân în speranţa redresării situaţiei şi, implicit, a durabili-tăţii vânătorii.

După publicarea Hotărârii Guvernului nr. 495, vânătorii care şi-au îndeplinit cum se cuvine obligaţiile prevăzute în statut, cum ar fi participarea la munca de pregătire a resur-selor de hrană pentru nutriţia suplimentară a speciilor de vânătoare pe timp de iarnă, de amenajare a prundişurilor şi scăldătorilor, de construcţie a sărăriilor pentru animale, pre-cum şi la desfăşurarea raziilor în vederea protecţiei vânatului de dezastrul cauzat de braco-nieri şi animalele răpitoare, au rămas nedumeriţi: cum aşa?

Cifrele concrete arată că 20 la sută din efectivul vânatului se duce pe gura răpitorilor. Încă douăzeci şi ceva de procente le papă braconierii. Pe când opţiunea vânătorilor e de 10 la sută din efectivul îngrijit de ei. Măsurile restrictive i-au pus în gardă.

Pe 18 septembrie, la Edi-neţ, Marcel Simon, preşedinte-le Subdiviziunii Teritoriale, la

insistenţa vânătorilor, a convo-cat o adunare a conducătorilor colectivelor primare. La ea a fost invitat şi preşedintele CR al SVPM, dl Oleg Ciocoi. El a prezentat cu lux de amănun-te întreaga odisee a elaborării acestui document şi poziţia

conducerii SVPM.— Hotărârea Guvernului

are mai multe lacune şi mai puţine avantaje în ceea ce pri-veşte ocrotirea şi dezvoltarea vânatului, a menţionat dl Oleg Ciocoi. De aceasta ne-am pre-ocupat preponderent noi, vâ-nătorii. În ultimii opt ani spaţi-ile naturale au fost populate cu peste 170 000 de fazani, exclu-siv din banii vânătorilor. De la

stat nu am primit niciun bănuţ. Deci, înţelegând că din partea statului avem prea puţin ajutor, trebuie să conştientizăm faptul că noi suntem cei care trebu-ie să aibă grijă de natură şi vă chem să nu lăsăm totul baltă. Miniştrii vin şi se duc, pe când

Veşti din subdiViziunile teritoriale

Îngrijorare şi revoltă


noi rămânem pe terenurile de vânătoare şi trebuie să ne fa-cem datoria. Dacă nu veţi adu-ce iarna un sac-doi de nutreţ pentru susţinerea animalelor, altcineva cine o să aducă? As-ta-i situaţia!..

Marcel Simon a enunţat opiniile vânătorilor de la Edi-neţ privind organizarea unor proteste motivate desfăşurate în întreaga republică: ne în-grijorează mult faptul că nu suntem susţinuţi, ba mai mult chiar — nici nu suntem auziţi.

Aurel Bradu, biolog de pro-fesie, care reprezenta colectivul vânătorilor din Fântâna Albă, a menţionat că vânătoarea în esenţă e şi ea o cultură şi nu

reprezintă „o grămadă de oa-meni care distrug natura“, pre-cum s-a exprimat ministrul. Ea are o istorie, are tradiţii, are principii sănătoase ale vânăto-

rii corecte. E cert că şi printre vânători mai sunt inşi care cad

Abonarea 2015

Dragi cititori ai revistei Vânătorul şi Pescarul Moldovei, abonarea continuă!

Dacă vreţi să fiţi siguri că nu rataţi niciun eveniment important în domeniul cinegetic, abonaţi-vă. Doar cel care este la curent cu toate noutăţile în domeniu, îşi poate asuma anumite responsabilităţi, fiind interesat, atât de prezentul, cât şi de viitorul faunei cinegetice.

Un om informat este un om puternic!Revista Vânătorul şi Pescarul Moldovei apare lu-

nar. Preţul unui abonament rămâne neschimbat — 12,5 lei pentru o lună.

Indicele publicaţiei: în limba română — PM 32876; în limba rusă — PM 31876.

Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat la orice oficiu poştal.

în patima braconajului, dar noi alegem neghina din grâu şi cei care nu văd asta şi ne conside-ră braconieri pe toţi, greşesc amarnic, a menţionat el.

La dezbateri a participat şi dl Andrei Poparcea, membru

al CR al SVPM, preşedinte-le ST Ialoveni, care a susţinut ideea organizării unor proteste legale, asigurându-i pe vânăto-rii de la Edineţ că şi ialovenenii vor sta cot la cot cu ei.

În aceeaşi zi, trei ore mai apoi, s-a desfăşurat o adunare similară la Râşcani, la care vâ-nătorii din partea locului s-au avântat în discuţii încinse de frământ neostoit. S-au dat cu păreri convingătoare Valentin

Guţu, preşedintele ST Râşcani, Alexandru Cepoi, reprezen-tantul cohortei vânătorilor din centrul raional, şi mulţi alţii. Într-un glas toţi cei prezenţi au susţinut ideea de a-şi apăra drepturile statutare în convin-gerea fermă că vânătorii sunt apărători fideli ai faunei cine-getice şi că de activitatea lor mult depinde dezvoltarea şi viitorul ei.

igOr grOsU


Înţeleg şi eu că poţi să tai chiroane, dar chiar aşa? De cum omul politic Valeriu Mun-teanu a fost numit în funcţia de ministru al Mediului, în

loc să-şi dăruie energia şi cu-noştinţele de jurist, obţinute la Universitatea Valahia din Târ-govişte, întru elaborarea unor noi concepţii, strategii, pro-iecte de lege pentru a merge în pas cu Uniunea Europeană, spre care tindem, — domnia sa hai să pună umărul ca în sezo-nul 2015—2016 să fie interzisă vânătoarea la iepurele de câmp şi la păsările acvatice. Credeţi cumva că omul politic, juristul şi ministrul Valeriu Munteanu, înainte de a face acest pas, s-a consultat cu oamenii de ştiin-ţă, specialişti în cinegetică de la Institutul de Zoologie al AŞM, cu specialiştii, conducătorii Societăţii Vânătorilor şi Pesca-rilor din Moldova? N-a găsit de cuviinţă! S-a grăbit să se afişeze în mass-media cu declaraţii de felul: „În ultimii 10 ani au fost acele reguli permisive şi vână-torii noştri au canibalizat cam totul în regnul animal“.

O, Doamne, chiar dacă ministrul nu-şi făcea studiile la Târgovişte, România, ar tre-bui, totuşi, să ştie ce înseamnă cuvântul canibal, antropofag —

adică, persoană care consumă carne de om. E cu neputinţă să-ţi închipui ce a avut în ve-

dere dl ministru, afirmând că vânătorii noştri „au canibalizat cam totul în regnul animal“. Ca să vedeţi, totuşi, cei 15 mii 911 vânători, de facto, despre care Valeriu Munteanu afirmă că-s

20 de mii — ştiu ce înseamnă a fi canibal şi sunt foarte supă-raţi că au fost etichetaţi în aşa hal de un înalt demnitar, fost parlamentar, pe care l-au votat

în repetate rânduri la alegerile parlamentare, precum am fă-cut-o şi eu.

Ce se întâmplă? Dl Du-mitru Zgardan, preşedintele Consiliului Subdiviziunii Teri-toriale Soroca, în cadrul şedin-ţei Consiliului Republican al SVPM (23.09.2015) a înaintat

propunerea: „Să-l tragem la răspundere pe ministrul Mun-teanu, în faţa legii, pentru că ne-a numit canibali şi pentru că şi-a bătut joc public de dl dr. profesor Andrei Munteanu“.

Vrând, bunăoară, să argu-menteze necesitatea interzicerii vânătorii la iepurele de câmp, în sezonul 2015 — 2016, dl minis-tru se dă drept bun cunoscător în ale cinegeticii şi zice: „De exemplu, vă dau un exemplu: noi în Republica Moldova avem în jur de 20 000 de vânători şi cam vreo 75 000 de iepuri, dar eu cred că dacă au scris 75.000, atunci înseamnă că-s cam vreo 50.000, adică — un vânător la doi iepuri. Aceste statistici sunt făcute de Academia de Ştiinţe şi Asociaţia Vânătorilor… Legea, pe care n-am scris-o eu, preci-zează domnul ministru, stabi-leşte foarte exact care trebuie să fie cotele, numărul iepurilor de câmp, ca să avem garanţia că această specie nu intră în de-clin. Legea spune clar: acest nu-măr trebuie să fie de 160.000 — 200.000. Odată intrat sub acest număr, există pericol foarte mare ca această specie să sufere foarte mult, respectiv, să intre în declin, şi la un moment dat, — după cum s-a mai întâmplat în Republica Moldova (?), — să intre în Cartea Roşie“.

Legea, la care se referă dl ministru al Mediului, de fapt, e Concepţia dezvoltării gospodă-riei cinegetice naţionale, gân-dită şi elaborată de dl dr. prof. Andrei Munteanu, aprobată de Guvern şi adoptată de Parla-ment la 24.12.1997. Dacă ar fi fost invitat pentru a se consulta în problema regnului animal, ar fi aflat mai multe. Bunăoară, că cifrele 160.000—200.000 de iepuri vorbesc de potenţialul terenurilor de vânătoare, adică despre numărul de şoldani cu care ar putea fi populate aceste

Verde-n ochi!

Vremea lui Ceapaev a trecut

Dumitru Zgardan — în apărarea demnităţii


terenuri, ca aceştia să nu dă-uneze Naturii. Cifrele respec-tive nicidecum nu vorbesc

despre numărul optim de ie-puri de câmp, care ar permite deschiderea vânătorii. Dl mi-nistru ar fi aflat, de asemenea, că cei aproximativ 70 000 de iepuri, evaluaţi în primăvară, până în toamnă se înmulţesc şi ajung, conform estimărilor, până la 100.000 — 120.000, ceea ce denotă că vânătoarea la iepurele de câmp poate şi trebuie deschisă şi în sezonul 2015 — 2016, ca de altfel şi în anii precedenţi. Unde mai punem că acolo unde s-a con-statat că nu există numărul optim de şoldani la mia de hectare sunt create zone de linişte.

Bineînţeles că dl ministru al Mediului ar fi aflat de la acelaşi profesor Andrei Mun-teanu, care a deţinut o vreme şi funcţia de director al Insti-tutului de Zoologie al AŞM, că atât interzicerea vânătorii la cerb, căprior (1996-1997) , cât şi la iepurele de câmp (2007) n-a contribuit la înmulţirea numărului acestora. Alta, cu siguranţă, e calea dezvoltării cinegetice. Însă dl ministru Munteanu a găsit potrivită o modalitate proprie de comu-nicare cu profesorul Andrei Munteanu, deţinătorul Pre-miului de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii (1989), Pre-miului Academiei Române în domeniul biologiei (2008), Premiului Naţional în dome-niul ştiinţei (2013), declarând

în mass-media: „Culmea este că cel care semnează avizele şi analizele de la Academia de

Ştiinţe — cineva care poartă familia mea (probabil, dl mi-nistru a vrut să spună poartă acelaşi nume de familie? Da, poartă. Născut la 1939, omul de ştiinţă a acumulat experi-enţă, pe când dl ministru a ve-nit pe lume la 1980...) — este vicepreşedinte al Institutului de Biologie (de fapt, dr. prof. Andrei Munteanu e cercetător ştiinţific principal al labora-torului de ornitologie, Insti-tutul de Zoologie al AŞM, al cărui director e acad. Ion To-deraş), este şi vicepreşedinte al Asociaţiei vânătorilor. El se duce la vânători — semnează, analizează, după aceasta se duce la Academia de Ştiinţă şi o face pe omul de ştiinţă şi semnează cum trebuie să protejăm natura… I-am spus dlui Duca… Dl Duca a spus că o să-l cheme şi o să-i spună: Vă rog frumos să vă apreciaţi (corect — determinaţi) — fie sunteţi om de ştiinţă, şi lucraţi la Institutul de Zoologie şi apă-raţi natura, fie vă duceţi în partea ceilaltă şi canibalizaţi natura“. Cum vă place? Mi-nistrul are împuterniciri, are susţinere politică, poate da indicaţii până şi preşedintelui AŞM! Dar ce să mai vorbim despre vânători? A dat dispo-ziţie ca niciunul dintre lucră-torii Inspectoratului Ecologic de Stat să nu mai fie mem-bru al Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova.

Vezi, Doamne — conflict de interese! Aşa califică dl mi-nistru. Mă întreb atunci: dacă inspectorul ecolog nu poate fi şi vânător, un vânător poa-te fi şi ecolog? Rezultă că nici cel care face parte din poliţia rutieră, să nu se urce la volan, deoarece îi inspectează pe au-tomobilişti. În ce ţară trăim, oameni buni?

La fel şi dl Ion Cebanu, directorul general al Agenţiei „Moldsilva“, a dat dispoziţie, bănuiesc la comanda cui, să fie adunată informaţia cine din-tre silvicultori sunt membri ai SVPM. Nu e clar cu ce scop?

Spuneţi, vă rog, mai avem pereche în lume? Vremea lui Ceapaev a trecut! Dar şi a lui Beria. Azi e nevoie de dialog,

de pus în capul mesei ştiinţa şi practica avansată, domni-lor, nicidecum sabia. Oare e greu de înţeles acest lucru, dle ministru?

iONel CĂPiŢĂ

P. S.: În sfârşit! Mult aş-teptata „masă rotundă“ a mi-nistrului Mediului cu repre-zentanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Agenţiei „Mold-silva“, Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova, ai ONG-urilor de mediu a avut loc abia la 25.09.2015. Ei şi? S-ar fi bucurat, probabil, şi iepurii, dacă… Dar ministrul Mediului n-a catadixit să co-boare din jilţul hotărârii sale anterioare, unde mai pui că şi-a găsit şi susţinători. Astfel, miilor de vânători ce le-a mai rămas? Să iasă în stradă…

i.C.

Octombrie Este permis vânatul prepeli-

ţei, fazanului şi vulpii. Continuă achiziţionarea hra-

nei pentru nutriţia suplimen-tară a vânatului pe timp de iarnă.

Este efectuată evidenţa de toamnă a speciilor de vânat, rezultatele căreia vor fi puse la baza planurilor lucrărilor biotehnice, elaborate de ma-nagerii ST pentru fiecare fond de vânătoare.

Este efectuată trecerea în revistă a construcţiilor bio-tehnice în fiecare fond de vâ-nătoare şi, la necesitate, sunt reparate obiectivele vechi şi construite altele noi.

Continuă jalonarea hotarelor zonelor de linişte în cadrul fondurilor de vânătoare, la necesitate, sunt stabilite ho-tare noi.

Este efectuată reparaţia afi-şelor vechi şi confecţionarea altora noi.

Sunt stabilite locurile de înfi-inţare a remizelor nutriţiona-le, este efectuat aratul supra-feţelor respective.

În comun cu efectivele in-spectoratului ecologic şi organelor de poliţie, cu ac-tiviştii SVPM, sunt efectuate razii privind paza terenurilor de vânătoare şi verificarea respectării regulilor de desfă-şurare a vânătorii.

Activităţi în cadrul colecti-velor primare şi consiliilor

subdiviziunilor teritoriale ale sVPM

Sunt elaborate sarcinile pla-nice în cadrul lucrărilor bio-tehnice pentru anul viitor.

Sunt pregătite proiectele planului activităţii economi-co-cinegetice şi devizului de venituri şi cheltuieli pentru anul viitor.

Sunt pregătite materiale-le pentru adunările anuale, desfăşurate de subdiviziunile teritoriale în decembrie-ianu-arie.

Sunt desfăşurate serbările, întrunirile şi festivalurile tradi-ţionale ale vânătorilor.

CAleNdArUl lUCrĂrilOr biOTehNiCe

Fraţii...

Valeriu Munteanu, ministrul Mediului


Mitingul de protest, des-făşurat în faţa sediului Minis-terului Mediului în data de 30 septembrie curent, a adunat lume de peste lume — repre-zentanţi ai subdiviziunilor vâ-nătoreşti din teritorii, mana-geri, conducători, oameni care, pur şi simplu, au venit să susţi-nă revendicările expuse public, pe motivul aprobării de către Guvern a Hotărârii nr. 495

din 12 august 2015 despre in-terzicerea vânătorii la păsările acvatice şi la iepurele de câmp.

Acest miting poate că nu ar fi avut loc, dacă… Ministe-

rul Mediului, în fruntea căru-ia a fost pus dl Valeriu Mun-teanu, tânărul, proaspătul şi energicul ministru, nu s-ar fi avântat cu un proiect nebazat pe argumente ştiinţifice, esti-mări, situaţie reală şi rezultat convingător asupra stării de lucruri în cinegetica autohto-nă. N-a catadixit nici să plece urechea la opinia oamenilor de ştiinţă, specialiştilor în dome-

niu. Domnia sa, din fugă şi din cu totul alt interes, probabil, a croit un proiect de hotărâre de Guvern, pe care l-a mai şi în-frumuseţat cu o notă informa-

tivă… eronată. Mai mult chiar, ulterior, într-o emisiune TV, a găsit „de cuviinţă“ să-i nu-mească pe vânători „ucigaşi“, „canibali“, iresponsabili faţă de Natură.

Lucru firesc, vânătorii s-au simţit adânc ofensaţi şi revol-taţi. Ca urmare, s-au convocat în adunări, şi-au dat cu păre-rea, au protestat vehement, ce-rând ca dl ministru al Mediu-

lui să coboare din fotoliu, să iasă în faţă şi să-şi ceară scuze. Ba! Dl ministru a continuat să cânte la acelaşi fluier…, fapt pentru care masele de vânători

din republică au ieşit în stradă, s-au adunat sub ferestrele mi-nisterului. Cu placate, lozinci, apeluri şi revendicări.

Ne strecurăm printre cei adunaţi. Toţi murmură a ne-mulţumire, au feţe înăsprite, priviri înţepătoare. Da, vânăto-rii nu au venit „la taifas“, au lăsat toate treburile şi grijile de-acasă şi s-au oprit aici, ca să amin-tească sus-puşilor că s-a produs o nedreptate, că li s-a călcat în picioare demnitatea, că li s-au lezat drepturile, că, în persoana unui incompetent, arogant şi mincinos, au fost jigniţi.

Spicuim doar câteva opinii din noianul tuturor luărilor de cuvânt la microfon, dar şi în stradă, în mijlocul participan-ţilor.

Vasile Culin, vânător din Caplani, Ştefan Vodă: Măi oameni buni! Ce se întâmplă? Noi pe cine am votat? Cine ne conduce? Şi cam cu ce drept ăst, aşa-zis, ministru să interzi-că vânătoarea? Ce, el a muncit, s-a cheltuit? Ca să vezi, el s-a găsit cel mai mare apărător al faunei!…

Petru Chironda, vânător din Sângerei: Ăsta, dom’le, ha-bar n-are unde se află! L-au pus

Miting de protest

Vânătorii au scandat: „Jos!“


ministru şi el se vede ministru pe tot şi pe toate — buricul pă-mântului! Iată, ne-a dat „voie“ să vânăm hulubi, ca să vezi. Păi, hulubi nici braconierii lui nu vânează. Bătaie de joc, zău!

Doi bărbaţi, Vladimir şi Andrei, care ne-au comuni-cat că sunt vânători din mun. Chişinău, pe acelaşi ton au ex-clamat:

— Ministrul ăsta e din Par-tidul Liberal. Am fi vrut chiar să-l întrebăm cum vrea el să-şi câştige autoritatea. Făcându-ne „canibali“?

— De deştept ce este, cred că nici de „canibal“ nu ştie. Dar dacă ne-a făcut „canibali“, las’ să vină să ne vadă măcar. Ce, se teme să nu-l mâncăm? Ruşine!

Vitalie Covalciuc, vânător din Recea, Râşcani: Proiectul lui Munteanu, făcut Hotărâre de Guvern, e o abureală, iertată fie-mi vorba.

Victor Baciu, conducăto-rul vânătorilor din Corlăteni, Râşcani: Multe am văzut eu în viaţa mea, dar una ca asta… Corect ar fi ca dl ministru să-şi dea demisia. Pentru că e abso-lut străin de domeniu, habar nu are unde a nimerit şi, mai ales, ce trebuie să facă.

Iurie Garabagiu, vânător din Costeşti, Ialoveni: Hâtri, bre, miniştrii noştri! Ei cu ho-tărârile, ei cu vânatul la mis-treţ, la căprior, la…, iar noi, muritorii de rând, cu hulubi să ne pricopsim!

Anatolie Potorac, vânător din mun. Chişinău: Stai că, pe lângă dreptul de a scoate hotă-râri, mai au şi neamuri, care sunt proprietari de păduri, la-curi... pe care-i şi auzi cântând: „Pădurea mea, iazul meu... fac ce vreu!” Noi creştem — ei vâ-nează, pentru că „e al meu…“. Ăsta li-i „statutul“, ce mai!

Valentin Diaconu, vânător din Costeşti, Ialoveni: Chiar şi la vulpi, care s-au înmulţit pes-te măsură, tot ei sunt cu restric-ţia: să le vânăm doar sâmbăta şi duminica. Da’ poate că eu sâm-băta nu pot să ies la vânătoare, iar duminica mă duc să pun o lumânare la biserică…

Ion Marcu, vânător din Străşeni: Să-l poftim pe mi-nistrul ăsta să meargă cu noi, noaptea, la vânat braconieri, pentru că tot de-ai lor sunt!… O să meargă? Nu cred! Jos cu el!

…Spirite înfierbântate, re-voltate, voci:

— De-mi-si-a!… Jos Mun-teanu!…

Anatol Filipescu, preşe-dintele ST Criuleni: Minis-trul Mediului e un fel de baron Münchauzen — a lansat pe blogul său inepţii şi minciuni dintre cele mai gogonate. Bu-năoară, data fondării SVPM o identifică cu anul 1998, cam pe când s-a născut dânsul, şi nu cu anul 1875, după cum de-monstrează documentare din Arhiva de Stat. Ministrul mai scrie că administraţia SVPM a chemat vânătorii la protest cu arme, pe când Consiliul Republican a interzis catego-ric apariţia în public cu orice tip de arme şi chiar cu husele acestora. Ministrul confundă vânătorii corecţi, oneşti cu ex-ponenţii protipendadei gen Iu-rie Apostolachi. Dar nu noi am vânat în Pădurea Domnească, domnilor!

Ministrul mai învinuieşte SVPM de interese meschine, financiare. Noi am făcut un au-dit independent pentru a veri-fica activitatea la acest capitol, care a demonstrat corectitudi-nea contabilă şi economică.

Ministrul operează cu date statistice rupte din context, furnizate ca falsuri de către „femeia deşteaptă“ din minis-ter, Ala Rotaru, la îndemnul lui Iurie Apostolachi, probabil. Ministrul mai confundă păsă-rile din puţinele bălţi de la noi cu păsările migratoare, în nu-

măr de mii şi mii.Aşadar, mă întreb şi vă în-

treb: cine e acest Munteanu?Protestatarii, unanim,

scandează:— Min-ci-nos! Min-ci-

nos!…Ion Pădureţ, preşedinte-

le ST Ştefan Vodă: Asociaţia noastră, în mod tradiţional, conlucrează foarte bine cu inspectoratul ecologic şi cel al poliţiei întru a stârpi bra-conajul pe câmpurile noastre. „Răpitorii cu două picioare“, localnici sau din Transnistria, mereu fac ravagii. Circa 20 — 25 la sută din vânatul de toate speciile este capturat de braco-nieri.

Sancţiunile pentru braco-naj, însă, sunt prea blânde, iar un braconier cu un „Jeep“ şi armă Kalaşnikov achită fără probleme o mie de lei pentru fiecare iepure. Solicităm Mi-nisterului Mediului ca printr-o iniţiativă legislativă braconierii să plătească de zece ori mai mult.

Noi, cinegeticienii-mana-geri din subdiviziunile terito-riale, apreciem mult munca in-

spectorilor ecologi, fără de care fauna ar avea de pierdut. Dar nu ştim din ce motive Ministe-rul Mediului a redus efectivul inspectoratului ecologic din te-ritoriu. Pentru o activitate mai eficientă considerăm necesar să avem în raioane un număr optim de inspectori ecologici,

care ar reuşi să ţină sub control aceste acţiuni împotriva faunei şi florei.

Învinuirea ce ni se aduce, cum că noi i-am fi cumpărat pe inspectorii ecologici din in-terese meschine, e o minciună sfruntată. Ei nu sunt marfă. Raidurile de noapte contra braconierilor sunt un pericol pentru sănătatea, pentru viaţa noastră, dar noi, vânătorii, nu cedăm! I-aş îndemna pe dem-nitarii din minister să mai iasă din cabinete şi să vină în teren pentru a afla situaţia reală, să participe la evaluarea vânatu-lui. Atunci, la sigur, nu-i vor furniza ministrului date false, neargumentate, luate din pod!

Iată de ce am venit azi în-coace, domnilor! Am venit să cerem demisia Ministrului Munteanu!

— De-mi-si-e! De-mi-si-e!… răsună pe tot bulevardul Gr. Vieru.

Indignarea i-a adus la mi-crofon pe mulţi participanţi — vânători, manageri, condu-cători din subdiviziunile teri-toriale ale SVPM. Au vorbit cu asprime, dar şi cu îngrijorare:


braconaj

Cu friptura pe ţeavăNicu şi Gheorghe Gavriliţă din satul

Cetireni, raionul Ungheni, mari amatori de friptură de iepure de câmp, în noap-tea de 22 spre 23 septembrie şi-au pus în gând să iasă la vânătoare, deşi vânatul la urecheaţi e oprit. Zis şi făcut. Aveau la îndemână chiar şi un automobil de teren OPEL Frontiera, la volanul căruia urcă Nicu. Arma de vânătoare de marca IJ-27 o aburcă ţanţoş pe umăr Gheorghe, fără permis de portarmă, dar cu o patimă ne-stăvilită de a culca sub clar de lună cât mai muţi urecheaţi.

Un „chiţibuş”, însă, le-a stricat pofta: colaboratorii Inspecţiei ecologice Un-

gheni, în comun cu reprezentanţii Subdi-viziunii Teritoriale Ungheni a SVPM şi ai

Inspectoratului raional de poliţie taman atunci efectuau o razie de combatere a braconajului. Astfel, noaptea pe la ora două şi ceva ambii pofticioşi de fripturică, cu patru iepuri de câmp împuşcaţi, s-au ales cu două procese-verbale pentru bra-conaj: lui Nicu i-a fost aplicată o amendă de 2000 de lei, iar arma şi muniţiile lui Gheorghe, ca obiect al faptei contravenţi-onale, au fost ridicate de Inspectoratul de poliţie. Fireşte, instanţa de judecată va da verdictul.

A friptură le-a mai fost „vânătorilor”? grigOre VlAs,

şeful Direcţiei IE Ungheni

Drept că la ieşirea din Mi-nister s-a postat şi „opoziţia“ — o mână de slujbaşi cu inten-ţii ocrotitoare a propriului şef şi a Naturii — mumă (îi vedeţi în dreapta):

Iar atunci când dl Oleg Ciocoi, preşedintele CR al SVPM, a revenit de la „negoci-eri“ cu ministrul Munteanu şi

a anunţat că acestea rămân la cheremul ministerului, partici-panţii la acest miting de protest au explodat:

— Noi nu cedăm! Vom merge până la capăt!…

Consemnare: CONsTANTiN bÂrCĂ

Gheorghe Elisei, Călăraşi

Nicolae Andrieş, Căuşeni

Marcel Simon, Edineţ

Gheorghe Grosu, Ialoveni

Mihai Şterbeţ, Hânceşti

Igor Caminschi, Străşeni

Miting de protest


etica Vânătorească

Respectă limitele!Asemenea oricărui vânător care se

respectă şi-şi respectă obştea din care face parte, trebuie să fii pe deplin conştient de faptul că vânătoarea nu se poate practi-ca oricând şi oricum, ci doar în perioade legale de vânătoare, în limitele cotelor de recoltă aprobate, prin metode admise de lege şi cu mijloace adecvate asigurării ca-racterului sportiv al activităţii.

Detaliind problema cotelor de recoltă, diferite de la un fond de vânătoare la altul şi de la o specie de interes vânătoresc la alta, susţinem că vânătoarea se impune a fi exercitată doar în scopul extragerii surplu-sului populaţional, defalcat pe categorii de sexe şi de vârstă la unele specii, aşa încât să se tindă permanent spre conservarea unui echilibru dinamic, dar şi stabil în natură, între efectivele speciilor de vânat şi mediu, între speciile de vânat carnivor şi cele de vânat plantivor şi între diferitele categorii de vârste şi de sexe în cadrul aceleiaşi spe-cii. Orice exagerare, în sensul renunţării la extragerea unei părţi din cota de recoltă pentru a determina o creştere ulterioară a sporului natural şi, implicit, o creştere a cotei de recoltă în anii următori ori invers, de a forţa cota de recoltă, diminuând exa-gerat stocul de reproducţie, pot antrena fie prejudicii altor utilizatori ai mediului, agricultori şi/sau silvicultori, fie cote de recoltă nesatisfăcătoare în anii următori, pe lângă perturbarea nedorită a echilibru-lui în natură.

De aceea, cota de recoltă trebuie extra-să întocmai cum a fost aprobată, pe fiecare fond de vânătoare şi pentru fiecare spe-cie în parte, respectându-se structura pe sexe şi categorii de vârstă sau de calitate şi eventual de greutate la unele specii, la care cota de recoltă se defalcă sau se va defalca astfel în viitor.

Numai aşa echilibrul în natură poate fi conservat pe termen lung, iar vânătoarea se va putea practica cu adevărat durabil.

Cotele de recoltă sunt în general con-siderate prea mici comparativ cu dorinţele vânătorilor şi cu posibilităţile lor tehnice actuale. Vânătorii doresc, ca şi altădată, să vâneze mai mult, iar în prezent chiar că ar putea-o face. Dar nu o fac şi nici nu ar pu-tea fi lăsaţi să o facă, dacă avem în vedere interesele de viitor ale acestora.

Pentru a proteja vânatul şi a prelungi plăcerea vânătorii, împătimiţii de această îndeletnicire au renunţat benevol la meto-

dele şi mijloacele prea facile de vânătoare, complicând jocul şi impunând restricţii în favoarea vânatului. De exemplu, vânătorii şi-au autoimpus restricţii în practicarea vânătorii atunci când din punct de vede-re biologic aceasta dăunează cel mai mult populaţiilor de vânat. Astfel de restricţii şi chiar interdicţii au fost autoimpuse pentru perioada de creştere a progeniturii în cazul tuturor speciilor de vânat, în perioada de migraţiune a păsărilor către locurile de ni-dificare pentru speciile de păsări migratoa-re şi în perioada de cădere în perechi şi de înmulţire pentru alte specii de păsări. Nu însă pentru toate. Sunt şi excepţii, cum este cazul cocoşului de munte şi, deocamdată, al sitarului.

Aceste restricţii şi interdicţii au fost au-toimpuse atât din considerente ecologice, cât şi de etică vânătorească, apoi statuate prin lege. Din acelaşi motiv al cotelor de recoltă limitate comparativ cu posibilităţile vânătorilor, au fost agreate din ce în ce mai mult metodele şi mijloacele de vânătoare caracterizate prin sportivitate şi fair-play care dau şanse mai mari vânatului să su-pravieţuiască. Vânatul sănătos, înzestrat cu simţuri ascuţite rămase neatrofiate, încear-

că fără excepţie să evite vânătorul, care se îndepărtează tot mai mult de natură, dar, în schimb, este din ce în ce mai bine şi mai complet dotat cu echipament vânătoresc.

Vânătoarea trebuie să rămână totuşi un „joc corect“, este adevărat, mortal în foarte multe situaţii pentru vânat, deoa-rece în acest joc vânatul îşi riscă viaţa, pe când vânătorul — cel mult insatisfacţia de a fi „învins“ de vânat.

Din considerentele arătate, metodele de vânătoare trebuie să rămână cu adevă-rat sportive, în sensul de a solicita cât mai mult fizic şi intelectual vânătorul. Numai aşa satisfacţia de a vâna va putea fi reală. Altfel, surogatul de satisfacţie va masca in-satisfacţia din subconştient şi, mai devre-

me sau mai târziu, va evolua spre dezamă-gire sau nepăsare faţă de punctul de vedere al celor din jur.

Dibuitul, combinat sau nu cu scurte răgazuri de pândă, vânătoarea la sărite, vânătoarea cu câini practicată în grupuri restrânse şi alte asemenea vânători indivi-duale sau în grup restrâns rămân, pe bună dreptate, sportive şi apreciate de vânători. Ca de altfel şi „vânătoarea practicată cu arma în mână şi cu picioarele pe pământ“. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre vâ-nătoarea „la nadă“ şi din observator închis la locurile de hrănire complementară, des-pre vânătoarea din autovehicule şi, într-o oarecare măsură, despre „vânătoarea la goană“, care este totuşi mai sportivă pen-tru gonaci decât pentru vânători.

Din aceleaşi considerente luate în discuţie, nici mijloacele de vânătoare nu trebuie să fie exagerat de performante. Deloc întâmplător, legiuitorul a exclus din categoria armelor de vânătoare pe cele automate şi pe cele semiautomate cu mai mult de două cartuşe în magazie, iar din categoria anexelor la armă — lunetele care permit ochirea pe întuneric, precum şi alte dispozitive care fac posibilă vânătoarea pe timp de noapte, când animalele sunt prea încrezătoare în neputinţa omului şi nu se feresc, precum ziua, de acesta.

Atâta timp cât progresul tehnic al echipamentului vânătoresc compensează doar lipsa de performanţă a vânătorilor, lucrurile sunt încă normale, dar când un echipament ultramodern ajunge în mâna vânătorilor performeri, vânatului nu-i mai rămân prea multe şanse de supravieţuire.

Concis, cele detaliate mai sus pot fi enunţate ca reguli de comportament vână-toresc, după cum urmează:

respectă întocmai perioadele, metode-le şi mijloacele de vânătoare autorizate, precum şi limitele teritoriului tău de vânătoare;

nu trage asupra speciilor la care vână-toarea nu este autorizată;

nu lega plăcerea vânătorii de reuşita cantitativă, ci de caracterul sportiv în care s-a desfăşurat;

cel mai bun vânător nu este acela care a realizat cel mai mare tablou, ci cel care ştie să vâneze „frumos“, adică sportiv şi în deplină concordanţă cu etica vâ-nătorească.

(va urma)


colaborare

PeNTrU O MAi bUNĂ OrgANizAre A ACTiViTĂŢii CiNegeTiCe, CONdUCereA sOCieTĂŢii VÂNĂTOrilOr şi PesCArilOr diN MOldOVA (sVPM) A CONsiderAT OPOrTUN CA sPeCiAlişTii NOşTri, MANAgerii sĂ freCVeNTeze CUrsUri de PerfeCŢiONAre A CUNOşTiNŢelOr, sĂ fACĂ sChiMb de exPerieNŢĂ lA UNiVersiTATeA „şTefAN Cel MAre" diN sUCeAVA.

Această instituţie are tradiţii culturale şi de învăţământ superior din Bucovina, reprezentate de şcolile domneşti din nor-dul Moldovei, de Academia de la Putna, de Institutul Teologic, de Universitatea din Cernăuţi şi de Facultatea de Silvicultu-ră de la Câmpulung Moldovenesc. În ca-drul universităţii funcţionează 9 facultăţi, care înregistrează peste 9.400 de studenţi. Aici al doilea an consecutiv, câte un grup de specialişti, manageri în domeniul ci-negeticii, continuă să-şi ridice nivelul de cunoştinţe.

— Am folosit baza tehnică a univer-sităţii pentru a exemplifica, a instrui cur-sanţii în mod concret, folosind materialul didactic de care dispune instituţia, spune dl dr. Ing. Nicolae Goicea, şef de lucrări la universitatea respectivă, directorul Asoci-aţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (AJVPS) Suceava. Pe lângă multe altele, universitatea are în gestiunea sa şi

trei fonduri cinegetice, care servesc drept model pentru toată lumea.

Profesorii care predau sunt şi vânători, membri ai AJVPS Suceava.

Fiecare problemă abordată de cursan-ţii dornici să afle şi să cunoască cât mai

multe şi-a găsit fundamentare teoretică şi le-am recomandat soluţii, în conformitate cu teoria şi practica pe care le avem, a mai spus dl Nicolae Goicea.

De menţionat că aceste cursuri de perfecţionare a cunoştinţelor, începute la Universitatea „Ştefan cel Mare„ din Sucea-va, au continuat în sediul SVPM, avându-l în calitate de profesor pe cel care ne este şi prieten, Nicolae Goicea.

Vrând să aflu ce părere are domnia sa despre cursanţii noştri, interesul manifes-tat întru cunoaştere şi schimbarea lucru-rilor spre mai bine, dl Goicea mi-a spus:

— Sunt activi, bine intenţionaţi, pun mult suflet în gestionarea faunei cinegeti-ce şi cred că rezultatele nu se vor lăsa mult aşteptate.

Neîmpăcarea şi revolta cursanţilor faţă de nelegiuirile unor demnitari, braconieri am avut şi eu ocazia s-o prind cu urechea, aflându-mă la una din ore. Îmi stăruie şi acum în memorie cele spuse de cursantul Igor Olaru, managerul ST Floreşti 2:

— Vin sus-puşii, fac râs în terenul de vânătoare, gestionat de noi… Anunţi, chemi, dar până vine grupul operativ de intervenţie, trec două ore, şi — caută-i pe braconieri, echipaţi cu unităţi performan-te de transport, posedând şi arme sofisti-cate… Cum să le vii de hac?

Un alt cursant, Vladimir Bragagiu, managerul ST Cahul, zice:

— Da, m-am convins, aflându-mă la Suceava, că în România legea funcţio-nează, iar la noi cine o face acela o încalcă

— primul! Statul, în loc să cureţe bălţile, iazurile înnămolite, care, în marea lor majoritate, s-au uscat în urma secetei, el interzice vânatul la păsări, la iepure. Cu o aşa atitudine a conducătorilor, de sete poate pieri nu numai fauna cinegetică, dar şi flora!

— De la aceste cursuri am luat mai multe la înarmare, spune Anatol Filipescu, managerul ST Criuleni a SVPM. E vorba de activitatea colectivilor primare de pes-te Prut, executarea lucrărilor biotehnice, metodele de recoltare a vânatului şi armele utilizate. E o experienţă de mare folos!

Multă siguranţă şi curaj, de a-şi exer-cita obligaţiunile de serviciu, i-au insuflat aceste cursuri şi drei Tatiana Tabaranu, managerul ST a mun. Chişinău. A însuşit foarte bine aprecierea trofeelor de vânat — căprior, urs, mistreţ…, organizarea vâ-nătorii la vânatul mare, cum se desfăşoară o partidă de vânătoare la diferite specii, aprecierea vârstei animalului după siluetă, colţi, coarne, urme…

Cu oricare am stat de vorbă, dintre cursanţi, niciunul nu-şi putu stăpâni emo-ţiile de satisfacţie şi recunoştinţă faţă de organizatorii acestor cursuri, faţă de pro-fesorii hărăziţi de la Universitatea „Ştefan cel Mare„ din Suceava.

Parcă-l aud şi acum pe dl dr. ing. Nico-lae Goicea, zicând:

— Aruncăm sămânţa, apoi aşteptăm ca aceasta să crească şi să dea rod.

Într-un ceas bun zicem şi noi. lAUreNŢiU rOUr

Sămânţa — în sol fertil


Fără frontiere

În spiritul relaţiilor de frăţietate şi bună co-laborare, mai multe subdiviziuni teritoriale ale SVPM au încheiat acorduri de colaborare cu

colegii de breaslă vecini din România. Astfel, în acest sezon de vânătoare, când Ministerul Me-diului din Republica Moldova a sistat vânătoa-rea la pasări de baltă şi la iepurele de câmp, fac-torii decizionali din AJVPS Iaşi au invitat colegii din localităţile Bumbăta, Valea Mare, Petreşti, raionul Ungheni, din Iurceni, Grozeşti şi Selişte, raionul Nisporeni, în fondurile de vânătoare din dreapta Prutului pentru a vâna raţe şi gâşte săl-batice, ulterior şi iepurele de câmp în comun cu vânătorii din localităţile săteşti ieşene. Ace-laşi gest mărinimos a fost lansat către colegii din stânga Prutului de asociaţiile judeţene de profil din Vaslui, Botoşani şi Suceava. Bunăoară, în judeţul Suceava ar putea fi rezervate şi auto-rizaţii de vânătoare la cerb şi la urs, în judeţul Braşov – la capra neagră.

Dar nu vânătoarea propriu-zisă este com-ponenta cea mai importantă în aceste acor-duri de colaborare. Vânătorii de pe ambele maluri de Prut fac schimb de opinii în ceea ce priveşte gestionarea fondurilor de vânătoare, experienţa de activitate a inginerilor silvici şi a paznicilor de vânătoare, a specialiştilor în do-meniul managementului cinegetic, cunoaşte-rea şi perpetuarea tradiţiilor istorice şi culturale în domeniu. Spre exemplu, colegii de breaslă din judeţul Vaslui ne-au invitat la Festivalul vâ-nătorilor vasluieni, devenit una dintre cele mai frumoase manifestări din zona Moldovei.

iON grOzA

P. S. De remarcat că, în cadrul Galei SVPM – 140 din acest an, colegii noştri din AGVPS din România, dr. ing. Neculai Şelaru, director ge-neral, dr. prof. Nicolae Goicea (AJVPS Suceava), dr. Vadim Nesterov (Bucureşti) şi Vasile Dabija (AJVPS Botoşani, post-mortem) au fost menţi-onaţi cu diplome şi premii speciale „Vânătoare fără frontiere”.

i.g.

— Lăudabil fapt, zice dr. ing. Vladimir Horia Talpeş, directorul AJVPS Galaţi, dar aceasta pre-supune şi mari obligaţii, cheltuieli financiare, o gospodărire judicioasă şi eficientă. Sub un control sever, aceste fonduri sunt asigurate cu toate cele necesare, dar şi cu pază, plină de responsabilitate. Astfel, în fondurile de vâ-nătoare, pe care le gestio-năm, vânatul e crescut cu multă grijă, la baza căreia stă buna organizare, disci-plina, nivelul înalt de res-ponsabilitate.

Este de remarcat că, în 2012, Consiliul Republi-can al Societăţii Vânători-

lor şi Pescarilor din Mol-dova (SVPM) a decernat o Diplomă de gratitudine AJVPS Galaţi — „pentru realizări remarcabile de colaborare, în interesul SVPM şi AGVPS din Ro-mânia, unităţii de spirit în promovarea valorilor cinegetice comune“.

Recent, vicepreşedin-tele raionului Cantemir, Ion Dimcea, i–a vizitat pe colegii din Galaţi, unde a avut şi o întrevedere cu dl director Vladimir Tal-peş şi cu vicepreşedintele Consiliului AJVPS, Şte-fan Dimitriu. Discuţiile s–au axat, în principal, pe făgaşul unui schimb de experienţă reciproc

avantajoasă, iniţierea unei colaborări bilaterale între AJVPS Galaţi şi ST a SVPM din raionul Can-temir, gestionarea fondu-rilor cinegetice, protecţia florei şi faunei, biodiver-sităţii şi habitatelor, lupta cu braconajul, dar şi cu răpitorii — păsări de pra-dă, câini vagabonzi, vulpi, şacali ş. a. Totodată, s–a convenit şi asupra ela-borării şi adoptării unor măsuri eficiente privind ocrotirea vânatului, sus-ţinute de vizite recipro-ce de lucru, organizarea unor eventuale partide de vânătoare şi pescuit în comun.

Text şi foto: iON dOMeNCO

Într-un ceas bun! În întreg spaţiul românesc, incontestabile sunt meritele vânătorilor şi pescarilor din judeţul Galaţi, încadraţi în Asociaţia Judeţeană a Vână-torilor şi Pescarilor Sportivi (AJVPS), fondată la 1875, pentru care legea fundamentală este protecţia mediului. Asociaţia este una dintre puţi-nele din ţară care reuşeşte să stăpânească, an de an, toate fondurile de vânătoare.


aVifauna

Dintre toate reprezentantele familiei Columbidae porumbelul gulerat sau po-rumbelul popesc este cel mai mare şi mai răspândit. La noi în ţară este o pasăre mai puţin vânată, spre deosebire de unele sta-te europene, unde deschiderea sezonului declanşează o adevărată exuberanţă. Este o pasăre a tuturor contrastelor: dăunătoa-re, în Regatul Unit, unde se pun premii pe capete de pasăre, deoarece fac pagube mari câmpurilor cerealiere sau mistică, în Franţa, unde se crede că de pe masa Sf. Hubertus nu lipseau niciodată porumbeii rumeniţi în frunză de cicoare. La noi, în unele zone ale ţării există credinţa con-form căreia cântecul său puţin tărăgănat pe „r“ ar însemna în traducere „lucru rău“. Mai are şi alte denumiri prin popor, pre-cum porumbel sălbatic, hulub mare, gu-lub, golamb cu guler.

Este o pasăre frumoasă ca aspect, cân-tărind aproximativ 500 g. Are un penaj de culoare cenuşie-albăstruie, specific fiind cele două pete alungite de culoare albă de o parte şi de alta a gâtului, aşa-numitul „guler“ de unde şi denumirea, precum şi o dungă albă pe marginea aripii, mult mai vizibilă în timpul zborului. La exemplare-le tinere de până la un an lipseşte gulerul alb de pe gât. Păsări monogame, unde pe-rechile se formează pe viaţă, sunt un ex-traordinar exemplu de fidelitate. În caz de pierdere a perechii, celălalt poate refuza mâncarea timp de câteva zile, stând abătut şi „guruind“ de unul singur pe o cracă de

copac.

Pasăre migratoare, la noi în ţară fiind oaspete de vară, sosind pe la sfârşitul lui februarie, iar grosul speciei — pe la ju-mătatea lunii martie. Migraţia spre sud are loc prin luna octombrie sau chiar mai târziu, în funcţie de capriciul anotimpu-lui de toamnă. Sunt păsări foarte socia-bile, formând adeseori stoluri din sute de exemplare. Are un zbor caracteristic, bă-tând des din aripi şi producând un fel de şuierat, viteza fiind una deosebită, avan-tajată şi de forma mult ascuţită a aripilor. Cuibăreşte în păduri, începând de la cele de câmpie, pană la cele din zona alpină a bradului. Îşi face un cuib rudimentar, adeseori foloseşte cuiburi părăsite ale al-tor vieţuitoare, în care depune două ouă, clocite fiind de ambii părinţi. Incubaţia durează 15-17 zile, după care din găoace ies puii complet orbi, acoperiţi de un puf gălbui. Puii sunt hrăniţi timp de trei săp-tămâni de către părinţi cu un fel de „lapte“ secretat de guşa adulţilor, apoi cu grăunţe şi seminţe înmuiate tot de către guşa pă-rinţilor. După trei săptămâni pot să zboa-re, la început — în jurul cuibului, apoi îşi iau zborul definitiv, formându-se adeseori stoluri de mărimi mici, doar din tineret, aşa-zis „vagabond“. Depune două pon-te pe an, rar trei, datorită distruge-rii premature a celorlalte şi aproa-pe întotdeauna în alt cuib.

Porumbeii popeşti se hră-nesc cu grăunţe, seminţe, părţi de frunze, muguri, insecte şi larve. Nu au obiceiul de a scor-moni pământul cu ghearele în căutare de hrană. Au obiceiuri bine stabilite, dimineaţa şi seara ieşind la hrănire, adeseori în acelaşi loc, timp

de câteva zile, dacă nu sunt conturbaţi, pe timpul zilei adăpostindu-se la răcoa-re şi adăpându-se în bălţi şi pâraie mici. Are o mare plăcere de a se scalda în băl-ţi, acceptând chiar să stea în faţa ploilor mărunte.

Duşmanii tradiţionali sunt răpitoarele cu pene, dar şi jderii, şi pisicile sălbatice.

Metodele de vânătoare sunt: pânda la locurile de trecere înspre zonele de hrană sau dormit, apoi ademenirea masculului cu fluierătoarea. Cea mai spectaculoasă metodă este cea de pândă la locurile de hrană, cu folosirea atrapelor după o bună observaţie în prealabil a locurilor de ate-rizare preferate. Vânătorul se ascunde în apropiere, după instalarea atrapelor, de obicei, pe brazdele lăsate în urma com-binelor sau coaselor mecanice şi aşteaptă sosirea lor. Este metoda care dă cele mai bune rezultate şi cea mai mare satisfacţie. De luat în seamă este tactica lor de a-şi trimite un porumbel avangardist înainte de lăsarea la locul de hrană. De obicei, acesta face un ocol deasupra locului, apoi se aşază pe un copac înalt sau pe fire de înaltă tensiune, urmând ca după sosirea

stolului să stea de pază pe rând. Dacă se ştiu

şi locurile de adăpat, se poate sta şi acolo la pândă la orele

amiezii.

TrisTAN

Porumbelul gulerat (Columba palumbus)


Adevărata vânătoare la fa-zani începe nu mai degrabă de august, când puii se matu-rizează, la tinerii masculi apar pene aurii şi păsările părăsesc desişurile, fac raite prin câm-puri. Vânătoarea este efectuată prin două procedee: prepeli-carul face aretul, iar vânătorul trage în pasărea ridicată în aer. Fazanii sălbatici se întâlnesc, după cum se ştie, în delta flu-viului Volga şi în Caucaz; în Asia (în ţinutul Turkestan şi, pe alocuri, în Siberia de Sud), unde au căpătat răspândire alte specii înrudite. Cele mai numeroase populaţii de fazani caucazieni se întâlnesc în văile din cursul inferior al râurilor Kuban, Terek şi Kura, pe lito-ralul Mării Caspice. Vara lo-curile preferate de fazani sunt pădurile din luncile inundabile ale râurilor, mai rar — stufări-ile de lângă ape, în care ei (cu excepţia deltelor râurilor Volga şi Kubani) îşi găsesc adăpost iarna şi primăvara. Mai cu seamă sunt preferate de fa-zani desişurile de vegetaţie de pe malurile apelor, unde cresc din abundenţă muri, cătină de râu, porumbari, măceşi şi struguri sălbatici, bobiţele că-rora le ciugulesc aceste păsări. Ele nu se îndepărtează prea mult de ape, şi dacă în locul ales hrană este destulă, stolul de fazani rămâne aici până nu dau îngheţurile. În august fa-zanii se alimentează deja cu seminţe de cereale, drept care pot fi întâlniţi lângă lanurile acestora în timpul zilei (de la ora 8:00 până la 16:00 după amiază), înnoptând în tufişuri sau în copaci, mai cu seamă în locurile unde sunt multe vulpi (mai rar direct pe pământ), nu departe de locurile arabile, în vâlcele, de unde dimineaţa şi pe la chindii, întregul stol vine să ciugulească cereale (mai rar buruiene). În stolul de fazani se numără 15 şi mai multe păsări. În stol lipsesc masculii maturi. Fiind ridicaţi, fazanii îşi găsesc scăpare în desişurile din luncă dacă acestea nu sunt

prea departe. Fazanii zboară, dar anevoie, rareori acoperă distanţe mai mari de 150—200 stânjeni, însă, de regulă, zboa-ră pe distanţe mult mai mici şi aproape toate deplasările le efectuează din fugă; pe timp de

arşiţă, se ridică în aer doar în caz de extremă necesitate. Pe terenuri deschise, (mai cu sea-mă, fără arbuşti) aleargă foarte repede, periodic luându-şi elan cu aripile, astfel că până şi câi-nele pus pe urma lor, cu greu îi ajunge din urmă.

Deoarece fazanii preferă pentru trai locuri incomode pentru mers şi la declanşarea focului de armă se ridică în aer cu multă nedorinţă, vâna-rea lor este cam anevoioasă şi nu poate fi la fel de producti-vă ca vânătoarea la cocoşul de munte şi potârniche; La finele lunii iunie şi în iulie vânarea fazanilor este aproape imposi-bilă, deoarece stolurile acesto-ra preferă să stea în desişurile de arbuşti, în inima cărora nici câinele nu poate pătrunde, darămite un om. Însă la finele lunii august, fazanii pot fi în-tâlniţi la margini de pădure în

vecinătatea lanurilor de cerea-le, în special dimineaţa nu prea devreme şi după-amiază.

Pentru vânătoarea de fazan este potrivit un câine cu capa-citatea de căutare foarte rapidă (în caz contrar, fazanii vor fugi

în desişuri, fără a-i oferi vână-torului posibilitatea de a trage un foc de armă), la fel, rezis-tent, nu prea sensibil la înţe-pături, cumpătat şi bine dresat pe deasupra, deoarece pentru vânătoarea de fazan un câine prea focos e la fel de inutil ca şi pentru vânătoarea la criste-iul de câmp. Din toate rasele, cea mai potrivit este, în opinia noastră, setterul. În plus, vâ-nătorii au observat, că fazanii mai degrabă îşi iau zborul fi-ind agresaţi de câini cu blana galbenă, probabil, confundân-du-i cu principalul lor duşman — vulpea. Cu cât mai tânăr este fazanul, cu atât mai bună este reacţia lui la aretul câine-lui, mai scurtă este distanţa, la care aleargă şi mai repede se ridică în aer în caz de pericol. Masculii experimentaţi aproa-pe întotdeauna caută să scape cu fuga, ridicând vertical coa-

da, ridicându-se în aer doar dacă sunt ajunşi din urmă de câinele sau li se nimereşte în cale un pârâu, băltoacă etc. Făzăniţa nu manifestă o dra-goste deosebită faţă de proge-nituri, niciodată nu caută să-i scoată din ananghie şi prima îşi ia molcum zborul. Dacă stolul a fost surprins grămadă, apoi se ridică gălăgios în aer, zburând neapărat în direcţia desişurilor, cocoţându-se pe crengile copacilor. Fazanul decolează de la pământ pe verticală, bătând puternic din aripi — masculii cu strigătul „co-goc! co-goc!“, iar femelele cu cotcodăcit încet,— dar nu prea sus, zburând liniar, fără a produce gălăgie şi, dacă nu este ridicat în desişuri, poate fi dobândit cu uşurinţă. El nu are tărie la rană şi pentru a-l dobândi sunt suficiente alice nr. 7—8; mai târziu, de altfel, deci, toamna şi iarna, sunt mai potrivite alicele nr. 5—6.

Fazanii tineri preferă să scape de câine, zburând pe crengile copacilor, astfel că vâ-nătorul se poate apropia mult de aceştia. De aceea, ţintaşii mediocri şi vânătorii care au câini neinstruiţi, preferă să tra-gă în fazanii aflaţi pe pământ. Pentru o asemenea vânătoare un copoi sau un maidanez sunt mai potriviţi, pentru că stâr-nind stolul, continuă să latre la păsările aşezate în copaci, sustrăgând astfel atenţia păsă-rilor de la vânător. Fazanii se aşează în copaci aproape întot-deauna în mod aparte, alegând copaci cu frunziş mai des (în Caucaz, sunt perii, încolăciţi de strugurii sălbatici), neapă-rat între două crengi groase, la baza ramificaţiei. Se lipesc de ele atât de strâns, că pot fi cu greu observaţi. Stau pe crengi foarte sigur, dar peste un timp oarecare încep să dea glas. Fazanii tineri nu se alertează uneori nici după câteva focuri de armă, drept care vânătorii îi dau jos de pe copaci cu ajuto-rul laţurilor.

leONid sAbANeeV

La fazani


Unealta primară şi evoluţia eiechipaMent

Cuţitul este o unealtă apă-rută încă în preistorie. Pentru cuţit nu a existat şi, probabil, nu va exista niciodată un în-locuitor. De- a lungul secolelor, cuţitele au fost instrumente vitale în supravieţuirea speciei umane, reprezentând în acelaşi timp unealta perfectă pentru dobândirea hranei şi amenaja-rea adăposturilor.

Comunităţile umane se hrăneau cu ceea ce le oferea natura, iar sursa principală de alimentaţie o oferea vânătoa-rea, realizată în colectiv. Con-form unor descoperiri recente, strămoşii omului au început să folosească uneltele în urmă cu circa un milion de ani.

În pleistocenul inferi-or (700—120 mii de ani în urmă) apar primele unelte ru-dimentare din aşchii şi bolo-vani de râu, cu muchie tăioasă, pentru cioplit, tăiat şi răzuit.

În paleoliticul mijlociu (120-35 mii de ani în urmă), cerinţele vânătorii au determi-nat îmbunătăţiri ale armelor şi apariţia unor lame fin cizelate. Astfel, a luat naştere tehnologia lamei subţiri, constând în crea-rea unor lame lungi şi înguste de piatră sau de corn, care erau utilizate şi ca vârfuri de lance sau harpoane.

În paleoliticul superior (de la 40 mii de ani încoace), şi mai ales în neolitic (acum 12 mii de ani) Homo sapiens fosilis pro-duce cuţite, străpungătoare, răzuitoare şi dălţi lucrate prin tehnica aşchierii, având ambe-le margini ascuţite.

După o perioadă foarte lungă, cuţitele au început să fie realizate din cupru, bronz, iar mai apoi fiind înlocuite cu cele de fier şi oţel. Omul a avut dintotdeauna o relaţie aparte cu sculele şi uneltele pe care le -a realizat, deoarece era perfect conştient de faptul că acestea îi asigură supravieţuirea şi confor-

tul necesar. Astfel, cuţitele devin primele şi probabil cele mai im-portante unelte de vânătoare în evoluţia şi cultura omului.

După modul de încorpora-re a lamei cu mânerul, cuţitele se împart în două grupe: cuţite cu fixare rigidă a lamei în mâ-ner şi cele care ascund lama în mâner în poziţia de păstrare (briceag). Din prima categorie mai rezistente şi mai trainice ar fi recomandabile cele la care lama face un tot întreg cu mâ-nerul acoperit cu plăcuţe, după preferinţele estetice sau utilita-re, din corn, lemn, pietre deco-rative, piele, diferite materiale plastice sau gumă.

Lama la bricege, care se deschide forţat sau sub acţiu-nea arcului, sau a gravitaţiei, poate fi fixată rigid. Atunci aceste cuţite sunt atribuite le-gislativ celor fixe şi portul lor în afara terenului de vânat se limitează la o lungime a lamei de până la 90 mm. Purtarea cuţitelor fixe cere prezenţa hu-selor, de dorit din piele bine dubită, impregnate cu ulei, pentru a evita rugina la lamele din oţel oxidabil.

Fiecare ţară îşi poate găsi ca simbol al istoriei sale un model de cuţit. De aceea se întâmplă tot mai des să găsim colecţionari de cuţite, care ar plăti sume exorbitante pentru piese rare.

Cuţitele subţiri şi lungi sunt specifice muncii pe câm-purile cultivate cu trestie de zahăr sau la munca în junglă, în Filipine. Pe de altă parte, în America de Sud, macetele sunt cuţite supradimensionate, care sunt folosite pentru tăierea de-sişului din junglă.

Cunoaştem câteva stiluri naţionale, etnice de confecţio-nare a cuţitelor, deosebindu-se atât după designul exterior, cât şi după oţelurile şi tehnologiile tradiţionale de confecţionare:

Stilul japonez — Tonto cu tehnologia de laminare a oţe-lului.

Stilul nordic-scandinav — Puukko cu oţeluri mai des oxi-dabile, dar bine ascuţite, după o folosire îndelungată.

Stilul portului naţional ir-landez — Sgian Dubh, Dirk, cu accesorii de bucătărie în-corporate.

Stilul spaniol — Navajas, briceag încovoiat.

Stilul uzbec — Pciak — cu-ţit fix utilitar universal din oţel oxidabil cu lama subţire, uşor de ascuţit.

Stilul caucazian — Кама, Bebut, elemente tradiţionale ale costumului multor popoare caucaziene.

Stilul francez — brice-ge Opinel, Laguiole, Claude Dozorme, cu oţeluri inoxi-dabile, fără fixare rigidă cu mânerul.

Stilul nepal — Khukri, cu-ţite universale din oţeluri oxi-

dabile încovoiate, ascuţite din interior.

Stilul american — Bowie, cuţite mari, fixe, universale.

Stilul utilitar contemporan — Cold Steel, Ceburkov, Fal-lkniven, Mora, Sander, Bark River, Kasumi, Hattori) — cu-ţite fixe — oţeluri inoxidabile (x12 MF, D-2, ATS 34, AUS-8, 440-C, WG-10, Elmax…)

sau aliaje din oţeluri oxida-bile forjate de tipul Damask, Bulat (Pampuha, Arhangel-skii, Fedotov),

sau bricege cu fixarea rigi-dă a lamei (Benchmade, Spy-derco, Ontario/Rat, Cold Ste-el, Kershaw).

Deşi există o multitudine de stiluri de cuţite, alegerea unuia de vânătoare nu este uşoară. Cei mai mulţi vânători au ne-voie, de obicei, de două sau trei cuţite diferite. Acest lucru se datorează faptului că un cuţit mare este dificil pentru vânatul mic, iar un cuţit mic este ine-ficient la un vânat mare. După ce găseşte cuţitul care răspunde cel mai bine nevoilor sale, vâ-nătorul va continua căutarea până când va găsi un cuţit care pur şi simplu i se potriveşte prin calitatea oţelului, a lamei, dimensiuni, funcţionalitate şi, nu în ultimul rând, materialul de pe mâner, toate fiiid rezulta-tul măiestriei meşterului, care insuflă o anumită energetică fiecărui produs confecţionat.

dr. conferenţiar ANATOl sAViN


Mama — Sâica-Sâicuţa, pentru că toată vatra Bârcă, din care făcea parte, şi a Volintirilor, cu care s-a înnemuit, chiar de ne ştia de buni poznaşi, de fi-ecare dată ne privea cald, cu zâmbet iertător pe buze şi ne îndemna să ne aşezăm pe prispă, să ne mai ogoim, că ea, într-o clipită, se duce să ne aducă ceva… gustos. Ne ospăta cu fel de fel de pomuşoare din grădină, cu dulcea-ţă, copturi şi alte bunătăţi. Iar mie, cel mai mult, îmi plăcea să-mi las capul plin de năzbâtii în poala ei, ca să mă mângâie şi să adorm ca un pisic leneş şi fericit.

Mama Sâica, mama tuturor, dar şi a lui Mihai…

Şi unchii Vladimir, Benedict — apărătorul meu de cei mai răi ca mine… Şi tanti Serafima care mă cam urechea câteodată, şi tanti Maria care mă învăţa, în Casa Mare, cu muzică de gramofon, să dansez vals, iar eu o călcam ca ursul pe picioare… Şi un-chii, mai mari, din Braşov — Andrei, Nicu…

Şi unchiul Mihai, care, atunci când se mai rupea din lucru, venea să ne mai încânte cu câte ceva din spec-tacole, iar mama Sâica, văzându-l, clătina din cap:

— Ei, măi Mihăiţă, măi!… Da’ ce te-a apucat, mamii?

Ce să-l apuce? Juca teatru, pe pris-pa casei părinteşti.

Vai! Ce vremuri şi câtă fericire în casa din Hligeni, unde nenea Ermura-

che, pădurarul, ne aşeza pe genunchi, pe mine şi pe Violeta… ne privea ga-leş, întrebând: „Ei, care, primul, înce-pe povestea?“

Numai că prea devreme l-am pier-dut pe nenea Ermurache, şi unchii Andrei şi Nicu, împrăştiindu-se prin lume, s-au pierdut… şi povestea noas-tră e cât viaţa despre care cântă un-chiul Mihai, şi viaţa pare o poveste cu „a fost odată ca niciodată“, cu „o babă şi un moşneag care aveau…“ Sau poa-te că nu aveau, sau poate că nici babă-moşneag nu erau, ci de-a dreptul crai sau împăraţi, Călini Nebuni sau Ilene Cosânzene s-au născut. De, năstruş-nică situaţie, cu viaţa asta! În rest… e să ne-o trăim, s-o ducem până unde ea singură se duce.

Au, prieteni, mă auziţi? Fraza cu viaţa nu-mi aparţine. E tot a unchiu-lui Mihai Volontir, adeseori rostită.

…La 17 septembrie 2015 însă l-am petrecut pe ultimul drum. Am plâns.

Doamne!„Viaţa asta-i scurtă tare —Cât ai mirosi o floare.Viaţa asta mult nu ţine —Cât te-ai apăra de-un câine…“Vocea lui inconfundabilă a răsu-

nat şi în clipa de reculegere în sala Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova, al cărei membru de onoare a fost. Vocea Actorului Mihai Volontir.

Din Eternitate.

CONsTANTiN bÂrCĂ

in MeMoriaM

Viaţa


Iată măsurile de pază, când ai a face cu mistreţul adult, care–i foarte îndrăzneţ şi nu se fereşte de vânător, precum o fac lu-pii la goană. Scroafa la aşa vânătoare este mai fricoasă, parcă simţindu–se lipsită de apărare, dar pentru aceea cu atât mai ava-nă, când, gonită, aleargă după ea purceii sugători. Atunci ea îl adulmecă de departe pe vânător şi dă buzna asupra lui: de nu–i ucisă, îl răstoarnă şi îl rupe cu dinţii de di-nainte. Asemene vă rog ca nimeni să nu iasă din linia vânătorilor, fiindcă împuşcă-turile se fac cu gloanţe, ce nu o dată prin ricoşet pot aduce vreo catas-trofă. Bine ar fi să nu descăr-caţi carabinele în lupi: pe aceşti cumetri ce foiesc prin stuf, îi vom găsi oricând; în timpul de acum mai ales, pielea lor este fără preţ. Păstraţi încărcăturile pentru porcii sălbatici, din ale căror cărnuri aş dori să duceţi la Chişinău câteva polobocele cu jambon pregătit de artistul vostru culinar.

Apoi, luând butelia de la cazac, Zguriev adăugă:

— Iată, domnilor, şi pre-zervativul în contra ţânţarilor, căci nici de gândit este a intra în stuf, fără a vă unge mâinile şi faţa cu această mixtură, alcătu-ită din terpentin, unt de cuişoare şi oleum caeputi. Aşadar, gata suntem de pornire; fie–ne lupta cu reuşită, vivat! Şi el înghiţi un pahar de vin.

— Vivat, trăiască bravul comandant, răspunserăm noi, şi după ce deşertarăm câteva butelii de vin, ne pornirăm.

Un pod plutitor ne aştepta la mal, şi noi, trecând Dunărea, ne coborârăm pe ţărmul insulei. Care fu însă mirarea noas-tră de a nu vedea aice niciun fel de pregă-tire pentru vânătoare. Zguriev, înţelegând gândul nostru, zâmbi hâtru şi ne zise:

— Nu vă miraţi, domnilor, că nu găsiţi aice hăitaşii, fiindcă în zori de ziuă toate dispoziţiile au fost deja făcute, şi la semna-lul ce–l voi da, vânătoarea va începe. Deci mergeţi după mine, ca fiecare să se aşeze pe locul ce i–l voi însemna în desimea stu-fului, iar doi din D–voastre, cei mai iscu-siţi carabinieri, să prindă poziţie pe malul gârlei ca avant–post, pândind ieşirea din

stuf a mistreţilor adulţi, ce vor voi să trea-că înot de ceea parte.

Grünbaum îşi alese poziţia pe mal, iară noi toţi ne înşirarăm în linie dreaptă prin stuf, în distanţă de 100 de paşi unul de altul. În grabă camarazii se făcură nevă-zuţi, paşii lor conteniră de a se mai auzi. Şi acum iată–mă singur în mijlocul stuhului ca într–o groapă, nevăzând nimică, decât numai o parte de cer deasupra capului şi neauzind niciun sunet decât foşnitura stu-fului şi bâzâitura roiurilor de ţânţari, ce zburau ca o ceaţă în jurul meu, dar nepu-

nându–se pe mine, prezervat fiind de un-soarea ce mi–o dăduse Zguriev. Atunci mă încredinţai că fără acel prezervativ imediat aş fi fost potricălit de milioane de ţânţari veninoşi şi însetaţi de sânge, care, pot zice, domnesc absolut asupra acelor mlaştini.

Stând pe loc în singurătate, o ciudată impresiune mă cuprinse. În mine lupta dorinţa instinctului vânătoresc de a–mi arăta voinicia, cu sfiala de a fi spintecat de fiară, pe care poate că nu voi oborî–o pe loc cu împuşcătura, necesitat fiind apoi să întrebuinţez pumnalul, pe care nu–l mâ-nuiam deloc cu iscusinţa toreadorilor Spa-niei sau a cerchezilor Caucazului. Ardeam de nerăbdare, aşteptând semnalul de atac; îmi concentrasem tot auzul ca să prind măcar un cât de mic zgomot de vietate, însă nimic nu se auzea, totul era cufundat într–o tăcere de mormânt, chiar şi păsările acvatice păreau a fi părăsit acele locuri atât de sălbatice şi îngrozitoare. Deodată, iată

că o trâmbiţă răsună în depărtare şi subite răcnete şi chiote într–un muget colosal cu-tremurară toată suprafaţa stufului. Vijelia de glasuri omeneşti, sunetele trâmbiţei şi hămăitul câinilor se adăugau mereu.

Cu carabina gata de împuşcat, simţeam că inima mi se zbate cu grăbire. Împuş-căturile începură a se răspunde din toate părţile, îndesându–se mereu. Doi lupi şi o vulpe, furişându–se prin stuf, trecură pe lângă mine, dar conform instrucţiei primite, îi lăsai să treacă şi nu m–am căit de aceasta; căci iată în dreapta ivindu–se

un mistreţ cu zgomot şi trăs-nind prin stuf ce pica în toate părţile, adulmecând cu râtul şi clefăind din fălci. El era din cei adulţi şi foarte mare. Cum se vede, era grozav de mânios, căci fizionomia lui urâcioasă te înfiora; părul de pe ceafă era zbârlit, mişcân-du–se înainte şi înapoi, iar urechile aţintite, parcă sim-ţeau prezenţa mea. Colţii lui mari ca două pumnale erau acoperiţi la gingii cu spumă de bale. În acel moment răsu-nă o împuşcătură de pe mal, cum mi se părea, din ţeava lui Grünbaum. Monstrul se opri pe loc, întorcându–şi capul

înspre partea împuşcăturii, favorabil mo-ment, care îmi dădu timp de a–l ţinti cu preciziune după urechi: slobozind împuş-cătura, făcui o săritură în lături, scoţând cu grăbire pumnalul din teacă.

Fiara, cu o grohăitură asemenea unui tunet depărtat, vroi a se izbi înainte, dar se răsturnă pe o coastă, săpând cu colţul în pământ, apoi în grabă conteni mişcările. Cu iuţeală încărcai de nou carabina, dar mai liniştit acuma, căci n–aveam mai mult grijă să întrebuinţez pumnalul, dacă fiara s–ar scula şi ar năvăli asupra mea.

Ce plăcere, când după pericol te sim-ţi biruitor, căci iată–mă acum şi pe mine figurând în rândul eroilor acestei serioase vânători. Mă cortea să pun piciorul ca bi-ruitor pe victima mea. Dar mă îngrijii că fiara poate că nu–i încă desăvârşit moartă. Şi nici că am greşit văzând–o cum cătinel ridică capul său sângerat. Atunci uitai tot pericolul, prevăzând că o să–mi scape şi eu

O vânătoare în Basarabia (VIII) CONsTANTiN sTAMATi-CiUreA


voi rămâne ruşinat înaintea camarazilor; acest gând îmi aţâţă curajul, şi–ntr–o sări-tură apropiindu–mă de mistreţ, îi zdrobii capul cu a doua împuşcătură. Răcnetele, chiotele şi împuşcăturile cătinel începură a conteni şi peste scurt timp răsună nu de-parte trâmbiţa de rechemare.

Rezultatul şi dobânda acelei mari vâ-nători au fost trei mistreţi de 10–12 ani, dintre care cel mai mare fu împuşcat de Grünbaum, având o greutate de 300 ki-lograme şi o lungime de 2 metri, iară colţii de la gingii până la vârf — 22 centime-tri; al doilea în mărime era cel împuşcat de mine şi unul de Ludwig. Scroafe erau 4 bătrâne, mistreţi tineri de la 3–4 ani erau unsprezece, 20 de purcei godaci, adică de la 1–2 ani, 7 lupi, 3 vulpi, 2 bursuci bătrâni, vreo duzină de iepuri şi o vidră, a cărei blană e foarte scump plăti-tă de rabinii jidoveşti, ce–şi cos din ea un fel de cealma, pe care o poartă pe cap în timpul săvârşirii oficiului în sinagogă.

Dar o aşa mare vânătoare nu putu să treacă fără unele întâmplări nepriincioase. Unul din hăitaşi a fost rănit la picior de un glonţ bezme-tic, doi vânători ţărani răniţi de mistreţi, mai ales unul, a cărui spinare fu sfâşiată de la şold până la ceafă, iar un cazac ce prinse un purcel de picioare, fu răsturnat de scroafă şi frământat cu râtul, făcându–i straiele bucăţi şi câteva vulne pe piept.

Dar toate aceste triste accidente fură uitate, îndată ce ne adunarăm la podul trecătoarei, unde stăturăm uimiţi de o im-pozantă privelişte. Spiridon şi Zaiko pre-gătiră aici o ovaţiune lui Zguriev, directo-rul vânătorii, formând în mijlocul podului plutitor o piramidă din vânatul ucis. Pe culmea acelei piramide era aşezat un fel de tron împletit din stuf şi plante acvatice. După ce ne adunarăm cu toţii la acel loc, atunci la un semnal dat, Zguriev fu ridicat de noi pe braţe şi aşezat în triumf pe acel tron, punându–i–se pe cap o cunună de papură şi flori de nufăr de baltă, iar într–o mână carabina, în cealaltă un pocal cu şampanie.

Un puternic vivat, acompaniat de gla-sul trâmbiţelor, răsună pe malurile Du-

nării, străbătând până la zidurile Chiliei. Veselia începu din nou, şi între toasturi fulminante şi urări în sănătatea şefului nostru se porni podul la vale pe curge-rea apei, cârmuit de iscusiţii vâslaşi, care mânuiau lopeţile în tactul unui marş ce–l cântau cazacii cu trâmbiţele.

Cu plăcere mă uitam la figura atletică a lui Zguriev cu fizionomia lui marţială, însă simpatică totodată. În voiniceasca sa poză de comandor părea a fi zeul acestor

ţărmuri sălbatice cu vastele lor mlaştini, ce–i aduceau ca sacrificiu tot soiul de vie-tăţi din imensele lor extinderi.

Când ajunserăm la otel, înserase deja, şi noi, obosiţi şi osteniţi de puternicele emoţiuni ale zilei, ne aruncarăm cu grăbi-re în braţele lui Morfeu, ce ne închise peste scurt timp truditele pleoape.

Lacurile Elveţiei sunt pentru pictori şi poeţi raiuri pământeşti, pentru romanti-cişti — comori nesecabile, fiindcă compun încântătoare tablouri încadrate de uriaşii munţi cu ale lor măguri, ce străbat maies-tuos nourii, lucind la soare cu ale lor plete de zăpadă.

Toate aceste colosale plăsmuiri geolo-gice îl aduc pe turist la extazul admiraţiu-nii, inspirându–i gânduri poetice. Iar de–i

tânăr şi amorezat, atunci aşa o privelişte negreşit că–i aprinde dorinţa de a petrece cu a sa amantă o viaţă idilică în vreun sălaş de pe vârful unei stânci oable, „la ale cărei temelii clocotesc cu muget apele ce vin din munţi şi se revarsă în lac. Acolo amoreza-ţii în fragede îmbrăţişări şi dulci sărutări drese cu lapte de la o căpriţă ce paşte nu departe, vor adormi cu jurăminte de fide-litate pe buze, împletiţi ca două mlădiţe ce ies dintr–o rădăcină“… De aşa fericire ne

vorbeşte Florian în romanele sale. Dar lăsăm să adoarmă amanţii îmbătaţi de nectarul amorului şi să vedem ce face pictorul pe malul pitorescu-lui lac? Zgribulit dinaintea planşetei sale de pictură şede el cu sârguinţă, adunând de pe paletă gradele diver-se ale culorilor ce le întinde pe pânză, imitând cu preci-ziune natura ce se oglindeş-te în ochii lui. El nu simte alta nimic. Toată fiinţa lui e concentrată într–un singur gând, în singura dorinţă ca tabloul lui să fie aprobat de Academia de Belle Arte, spre a dobândi medalia de aur şi laurii pompoşi, vânzân-du–l apoi cu mare preţ. Cu aşa speranţă îşi hrăneşte el organismul său hămesit de foame, şezând din zori de zi până la asfinţit de soare pe acelaşi loc, fără a gusta mă-car din becisnicile provizii ce le ţine într–o mică desagă: câteva cartoafe fripte şi o bu-căţică de caşcaval. Dar el nu simte foamea, iluziile de aur i–au luat apetitul.

Iată că acum se iveşte pe mal vânătorul pasionat. Mâhnit şi obosit, se pune oftând pe malul lacului, aruncând cu ciudă tor-ba vânătorească de pe sine, ce–i astă dată deşartă de vânat, conţinând numai câţiva cârmoji de pâine uscată. Din zori de zi până în seară a cutreierat malurile pitores-cului lac, fără a găsi o răţuşcă măcar sau un crâstel de baltă. El blestemă cu mânie acest loc pitoresc, ce gâdilă numai vederea, fără a da prilej măcar de o singură împuşcătu-ră. Tologit pe mal, se gândeşte la un loc din altă ţară, unde ar putea îndestula pasi-unea sa vânătorească, slobozind duzini de împuşcături pe oră şi întorcându–se apoi în triumf acasă cu torba plină de păsări de tot soiul.

(va urma)


Lupău

Vroiam să-l câştig la vorbă, pentru o pătăranie, care a făcut să se cutremure lumea. Lupău, că după întâmplare aşa îl porecli satul, Miron fiind cu numele din părinţi şi de botez, nu prea vor-băreţ este. Mereu cu ţigara lui, groasă, în adevăr, cât un picior de iepure, moş Miron mai mult tace, tuşeşte înfundat şi se zgâieşte la soare, la tine, la toţi ceilalţi, dus pe gânduri, doar de el ştiute. De e întrebat de unde are hârtia din care-şi face ţiga-ra, mereu răspunde: „Fain şi de la regele Mihai“. Are, cică, o ladă de astfel de hârtie, în carneţele, din care rupe câte o foiţă, scoate din chisea tu-tun, cu boaghea, îl aranjează pe foiţa uluc, o duce la gură, o umezeşte pe margine cu lim-ba, o răsuceşte şi… gata, „fain de la regele Mihai“!

Noi, puştii, ne uitam cu gurile căscate la el, cum trage fumul, cum îl slo-boade pe nări, şi aştep-tam, fără doar şi poate, să ne dea să tragem şi noi măcar câte un fum. Fireşte, nu ne da, spu-nându-ne că, de ne dă, pe loc murim! Conti-nua să se zgâiască la soare, dus pe gânduri.

Ocazia, totuşi, căzu.

Într-o zi, îl văd şe-zând pe scăunel, la col-ţul casei. Mă apropii, îi dau bineţe, îi spun al cui sunt, pentru că el de fiecare dată te întreabă dintr-a cui cenuşă te tragi, îi mai spun că Tuţa, adică bu-nicu-meu, m-a rugat să-i transmit complimente.

— Gheorghe? se interesă Lupău. Mulţumesc. Şi ce zici că face? Tot cu lemnăria?

— Tot.— Şi cu puşca?— Tot. Şi cu pădurea. A prins un bursuc şi-l jupoaie. Din bla-

nă, a zis, vrea să facă brâu, pentru că-l dor şalele, iar din grăsime — unsori, de leac.

— Da, untura de bursuc tămăduieşte, băiete! Dar purici are?— Cine? Tuţa?— Nu tuţ-tu, bre!— Bursucul? Are, aleargă, sar, se ascund în păr…— Asta-i! Dar eu, când am găbjit lupăul cela, n'avea…— Purici?— Purici, pentru că era iarnă, măi băiete!Eu, numai ochi şi urechi, tac chitic, atâta doar mai întrebân-

du-l:— Chiar lupău-lupău, moş Miroane?— Hm, cât viţelul! Ei, dar eu eram pe atunci tânăr, fătu-meu,

şi voinic! Ce, nu ţi-a spus bunel-tu?— Nu… prea.— Nici altcineva?— Nici.— Hm! Atunci, dacă n-ai altă treabă, să-ţi povestesc cum a

fost…Dau îndesat din cap, gata

să-l ascult măcar şi până mâi-ne. Să prinzi tu un lup cât un viţel şi să nu te mănânce, par-că e de glumit?

— Fost-am, zic eu, tânăr pe atunci, voinic…

Era iarnă, cu ger, de cră-pau lemnele. Ger de mama mă-sii! Cu omăt până la ho-geag. Gospodarii nici că mai îndrăzneau să iasă afară. Ie-şeau doar când aveau mare treabă. Săpau tunel pe dede-

subt, aduceau fânul sau hlujenii de prin poieţi, de hrăneau animalele, şi, tupiluş, intrau iute în casă, la cald. Tot aşa făceau şi când ieşeau după lemne, dacă acestea se terminau, şi după un ulcior de vin, o mură-tură… la beci, dacă le venea pofta.

Satul nu se vedea din nămeţi, părea cu totul dispărut. To-tul era alb şi vârfuri de copaci înzăpeziţi. Doar pe alocuri din hogeaguri mai ieşea câte un fum — semn că sub nămeţi suflare de om este şi că unde-

va, pe cuptor sau pe vatră, cineva toarce, cască ori că altceva face.— Iarnă, bre om, bre!.. Drept că eu eram tânăr, voinic… aud

glasul lui moş Miron şi-mi încordez auzul, ca nu cumva să scap ceva important.

Orătăniile, de iarnă grea şi omăt cât casa, cică, nu mai cotco-dăceau, câinii nu mai lătrau, vacile şi buhaii nu mai răgeau, oile şi berbecii nu mai behăiau. Pare-se, nici mâţele, nici motanii nu mai miorlăiau, de iarnă ca aceea ce era. Totul şi toate dispăruseră sub zăpadă. Nicio jivină pe afară, satul — mort! Doar de aplecai urechea la pământ, adică la coaja de omăt îngheţat, ce se făcuse de ger, şi ascultai cu răsuflarea întretăiată, auzeai cum lumea foş-neşte, umblă prin casă ori prin beci.

— Ştiut că! mă dumeri moşul. Pe-aşa iarnă ca atunci, când eu eram tânăr… nici vulpea nu putea nimeri la coteţ, nici lupul — la ocol. Poate că numai pe hogeag ar fi răzbătut. Ei, dar cine-i prostul să umble pe aşa ger, să se bage pe hogeag, să se umple de funingine? Poate că de intrat, nu zic, intra el, dar înapoi cum să iasă? Numai că într-o nopticică, bre om, bre, totuşi, veni…

Eu mă fac ghem, cu ochii sticliţi.

alice şi cârlige



"Câinii latră, ursul merge"

La noi, de-a lungul şi de-a latul,Istoria-şi urmează cursul,Electoratu-i cu lătratulŞi-aleşii ţării plimbă ursul.

NiCOlAe zĂrNesCU

Primarul şi câinii

Îi admir intransigenţa,Este un primar model,Nu admite concurenţa...Vrea să "latre" numai el!

gheOrghe CONsTANTiNesCU

Cuţu-cuţu

E cu toate la curentCa un câine furios;Dar când "latră"-n ParlamentVrea şi el atât - un os!

girel bArbU

Precepte morale

Nedemne sunt de câinii ciobă-neşti:Muşcatul pe la spate, guduratul,Făcutul sluj, târâtul, tremuratulŞi alte atitudini... omeneşti!

iOAN MArTiN

Eva ştim că s-a-ntrupat

Într-o zi cu zvon de harpe,Dintr-o coastă de bărbat...Dar cu limba de la şarpe!

geOrge zArAfU

Sfat bătrânesc

Vrei ca răul să-ţi dea pace,Bucurii să ai în vatră?Fugi de omul care taceCa de-un câine ce nu latră!

MAriAN POPesCU eVA

Biblică

Doamne, le-ai făcut nedreptŞi nimic nu se mai schimbă:Merele le-ai pus la piept,Şarpele l-ai pus pe limbă!

ArCAdie ChirşbAUM

Şarpele

O târâtoare odioasă,Cu colţii ascuţiţi şi duri,Dar nu atât de veninoasăCa alte, multe... târâturi.

NiCOlAe bUNdUri

Unui ginere

Dându-i-se să aleagăOmului, un căpătâi,Între viperă şi soacrăA ales pe cea dintâi...

iON PeNA

Cu pana la pălărie, cu puşca... la poezie

— Ş' aud eu gălăgiind nu-ş-ce, la ocol. Caut puşca — puş-ca nu-i, c-o luase mai înainte femeia, cred că, vrăbii să împuşte. Caut furca — nici furca nu-i, că Licsăieş, fecioru-meu mai mare, o fi prăpădit-o pe undeva. Ş-atunci ce-i de făcut? Tânăr, voinic… ies eu, cu mâinile goale, desigur, pentru că, lucru înţeles, cu po-lonicul nu puteam ieşi. Dau eu la ocol — oiţele mele văd că stau băţ, într-un ungher, abia de se mai aud, zbierând şi tremurând de spaimă. Dau să mă apropii — ele şi mai tare se grămădesc, tre-mură, de mai cad miţele de pe ele. Când ridic felinarul, ce-mi văzură ochii? Sub o corlată… un cogea lupău!… Şi cum eram eu tânăr, voinic — hop! că sar pe el, îl înhaţ de urechi, îl strâng ca-n cleşte cu genunchii. Animalul unde face (de frică, se vede) zdup! spre uşă, fâşchi! încolo, hăis! încoace… Ei, încotro, bre om, bre, dacă totu-i închis, totu-i iarnă, omăt cât casa? Îl ţin strâns. Se zbate el ca peşte-le, urlă ca trenul… Apoi când face odată o zmuncitură şi o săritură… tocmai în spărtura ceea prin care intrase, dihania, în ocol… Afară, cu mine cu tot!…

Iar afară, cică, începuse să se mai în-călzească. Şi omătul începuse să se mai

subţieze. Satul începu să se ridice din nămeţi, oamenii se grăbiră să facă pârtii de pe la uşi şi praguri până la drum, să se intereseze cine a scăpat cu zile, cine stă deja bocnă.

În acel moment de întâmplare, cu Miron, călare pe lup, pri-mul dădu, cică, Ecobaş al lui Cozmuşor. Dihania îşi pierduse orientarea, se vede, şi se îndreptă taman spre el. Ecobaş o luă la sănătoasa, strigând:

— Lupău, oameni buni! Lupău!… Săăă — riiii — ţi că mă mănâncă!…

Lumea, care mai de care — ţuşti! după topoare, hârleţe, după furci, după ciomege… să zătrească fiara.

— He-he, încheie Lupău, până au ajuns oamenii, dihaniei îi plesni fierea…

Tuşi, îşi scoase chiseaua, rupse o fo-iţă „fain de la regele Mihai“ şi, punând tutunul cu boaghea, umezi cu limba marginea şi-şi mai răsuci un picior de iepure.

Mă gândeam să-l întreb ce-a făcut cu blana, dar nu l-am întrebat. „Las' că altă dată!…“ mi-am pus în plan, lăsându-l să-şi fumeze în voie papirosul.



Zborişul, răspărul şi ghiborţul de Dunăre

Dacă considerăm ghibor-ţul comun — Gymnocephalus cernuus (Linnaeus, 1758) (a)

ca specie model, atunci ghi-borţul de Dunăre — Gymnoce-phalus baloni (Holcík & Hen-sel, 1974) (b) se deosebeşte de el prin prezenţa a doi ţepi în partea terminală a operculului (la cel comun este doar unul), benzi negre laterale transversa-le asemenea bibanului, corpul mai înalt (îi mai spune ghiborţ lat), iar marginea superioară a celei de a doua înotătoare dor-sale ocupă o poziţie aproape perpendiculară cu axa longitu-dinală a corpului.

Răspărul — Gymnocepha-lus schraetser (Linnaeus, 1758) (c) are botul mai alungit, gură

mică şi trei sau patru dungi întunecate (continue sau în-trerupte) de–a lungul corpului, iar zborişul — Gymnocephalus acerina (Güldenstädt, 1774) (d) are botul de asemenea mai alungit, dar mai subţire, iar pe părţile laterale ale corpu-lui sunt prezente numeroase puncte negre, bine conturate.

Cel mai vast areal de răs-pândire (specia ajungând ac-cidental în SUA şi Canada) îl are ghiborţul comun, fiind cea mai numeroasă şi omnipre-

zentă specie la noi. Se întâl-neşte atât în ape curgătoare (fl. Nistru, r. Prut, bazinul râurilor mici), cât şi în lacurile de ba-raj (Dubăsari, Costeşti–Stânca, Ghidighici) şi în cele naturale (Beleu, bălţile Manta ş.a.).

Zborişul este răspândit în râurile bazinului Mării Azov şi cele ce se varsă în nordul Mă-rii Negre (Nistru, Nipru, Bug, Don). În limitele hotarelor ţării este capturat accidental în sec-torul superior şi mijlociu al fl. Nistru. În trecut zborişul oxifil

era o specie numeroasă în eco-sistemul de albie al fl. Nistru (chiar şi în comparaţie cu ghi-borţul comun), preferând apele curgătoare, bine oxigenate, cu curgere moderată şi substrat nisipos–pietros. Graţie calită-ţilor gastronomice de excepţie, specia era foarte apreciată „pe masa gurmanzilor“, fiind vân-dută mai scump decât cega sau păstruga (L. Sabaneev, 1911). În prezent, din cauza distruge-rii habitatelor tipice, specia se află în declin numeric şi este

ameninţată cu dispariţie totală în fl. Nistru.

Răspărul are un areal geo-grafic limitat în bazinul Dună-rii şi Kamcia (estul Bulgariei) şi este cel mai rar reprezentant al ihtiofaunei autohtone, întâl-nindu–se sporadic în ecosis-temul râului Prut (mai des în sectorul său inferior).

Ghiborţul de Dunăre pe teritoriul ţării este descoperit relativ recent în ecosistemul Prutului Inferior (Bulat, 2011). Arealul de răspândire este ase-mănător răspărului, însă în comparaţie cu răspărul poate popula inclusiv şi ecosisteme-le cu apă stătătoare, asemenea ghiborţului comun. În limitele Republicii Moldova este răs-pândit în Prutul Inferior (Leo-va — Giurgiuleşti), formează populaţii relativ numeroase în lacul Beleu, bălţile Manta şi în sectorul de albie.

Toate speciile de ghiborţ demonstrează un comporta-ment teritorial bine pronun-ţat, preferă mai mult zonele de litoral şi sunt mai active pe timp de noapte. Se hrănesc cu nevertebrate bentonice, dar nu ezită să mănânce icre, larve şi puiet al altor specii de peşte. De aceea, în unele gospodării piscicole unde ghiborţul comun este abundent pot fi provocate pagube economice semnifica-tive.

Dacă aţi prins ocazional măcar una dintre aceste trei specii (ghiborţul de Dunăre, răspărul sau zborişul), nu ezi-taţi eliberarea lor neîntârziată şi veţi fi remuneraţi cu o doză bună de satisfacţie sufletească.

dr. dUMiTrU bUlAT,Institutul de Zoologie al AŞM

ihtiologie

Sunt trei specii înrudite, ce pot fi accidental capturate în ecosistemele acvatice naturale din ţară şi care sunt protejate atât la nivel intern, cât şi comunitar (inter-naţional). Fac parte din genul Gymnocephalus, care cuprinde patru taxoni şi toţi se regăsesc în apele noas-tre naturale. Locul de origine al acestor specii este cel paleo–danubian, în aşa fel, sunt „adevăraţi“ aborigeni ai bazinului dunărean.


Măiestrie pentru avatAvatul, specie de peşte care face par-

te din familia crapului, e răpitor în toată „legea“ şi, ca orice fiinţă acvatică răpitoare, preferă leagănul de vieţuire în râurile de şes, cu apă curată şi curgere domoală, iar în lacuri şi iazuri mici, lipsite de scurgere, seminţia lui este prezentă.

La începutul tinereţii sale avatul se aseamănă cu obleţul, iar mai târziu, când intervin unele schimbări exterioare, el ca-pătă asemănări cu văduviţa. În realitate, el este un peşte de proporţii mari, atingând în lungime 75–80 cm şi o greutate de până la 10–12 kilograme. Fiind hrănaci din fire, avatul creşte foarte repede: la începutul ve-rii puietul are deja 5–6 cm, devenind către toamnă un lungan de 17–18 cm. Impresi-onant este şi saltul său în greutate: la vâr-sta de trei ani aproape toate exemplarele depăşesc în greutate un kilogram.

Frumos la chip, dar nemărinimos la sufletul său de „războinic“, avatul are spinarea gri–albăstrie, părţile laterale de asemenea au nuanţă albastră, iar burta este albă, corpul alungit, asemănător cu cel al ştiucii, acoperit cu solzi mărunţi, un pic mai răsăriţi ca firele de bulgur pentru sarmale, ochii de asemenea mici, galbeni, cu o dungă verde în partea superioară, ca-pul lunguieţ, precum e sâmburul de pru-nă, aripioarele frumoase şi tari, cele de pe culmea spinării şi coadă sunt cenuşii, cu nuanţă de albastru, celelalte — atestă o culoare gri–deschis cu nuanţă roşie. An-samblul acesta „vestimentar“ bogat colorat imprimă posesorului eleganţă, evidenţiin-du–l în mod deosebit printre alte specii de peşti răpitori sau paşnici.

Reşedinţa avatului se află în ape adân-ci, cu fundul de pietriş sau de nisip, cu praguri şi bolovani de piatră care îi fac existenţa mai „confortabilă“, mai plină de „duh haiducesc“. De aici, de pe moşia acvatică, îndrăgită de întreaga–i suflare, avatul porneşte la vânătoare în stratul su-perior al apei sau chiar la suprafaţa ei, cap-turând zeci şi zeci de peştişori mici, care se joacă ori savurează plăcerea plimbării, uitând de duşmani. În afară de micile fiin-ţe piscicole care cad victime (porcuşorul, puieţii de clean, roşioara, babuşca) acest mâncăcios, de talia şalăului şi ştiucii, îţi „îndulceşte“ sufletul, de asemenea, cu di-

verse insecte aduse de vânt şi ploaie pe oglinda apei — cărăbuşi, greieri, lăcuste, muşte, furnici înaripate, caii popii şi alte „delicatese“.

Capturarea avatului este foarte grea, el e hâtru şi nespus de precaut, vede bine pescarii de pe mal sau din barcă la distan-ţe de peste zece metri, părăsind imediat locul unde se hrăneşte. De obicei, pesca-rii amatori dau lesne de „urma“ acestui „cumătru“, care, spre deosebire de alţi „războinici“ acvatici, are un fel al său de dobândire a hranei. Lipsit, prin voia sorţii, de dinţi (dispune doar de cei faringieni), el se aruncă săgeată în bancul de puieţi, lovind puternic cu coada, ameţind simul-tan câteva fiinţe, pe care le culege uşor, înghiţindu–le. Zgomotul produs la lovirea

peştişorilor se aude cât colo. Pescarii îşi lansează grăbiţi nălucile spre locul unde avatul îşi face de cap. Uneori acest carni-vor piscicol „aleargă“ după victimele sale cu gura căscată, capturându–le pe cele sla-be sau bolnave. În pagubă nu rămâne nici-când. La năluci se aruncă abia când bancul de peştişori de mistuie din privirea ageră a ochilor săi. Răpitorul, curios că năluca pluteşte „fără frică“ pe lângă el, o înşfacă din mers, moment când exemplarul trebu-ie înţepat imediat.

Simţind greutatea capturii pe firul lan-setei, pescarul cu experienţă are grijă ca în timpul drilului peştele agăţat să nu evade-ze, căci nu arare, folosind un bogat arsenal

de acrobaţii — salturi peste leagănul de apă, smucituri neaşteptate, coborâri ful-gerătoare în adâncuri, repeziri nebune în larguri şi alte „exerciţii“ cunoscute între-gului său neam, izbuteşte să câştige lupta. Adus cu multă trudă la mal, de mare folos este minciogul. Scos din apă, avatul nu se zbate, leşină de frică, îşi schimbă culoarea şi repede adoarme.

Pentru partidele de pescuit la avat cei împătimiţi de capturarea lui folosesc multe năluci, de diverse modele şi culori, important însă este ca ele să nu se adân-cească în straturile de jos ale apei, ci să–şi demonstreze „viabilitatea“ la 20–25 cm de la suprafaţă, locul unde răpitorul vânează. Amintim că recuperarea nălucii se face în mişcare accelerată, fără a–i da timp avatu-

lui să priceapă că momeala nu–i peştişor viu, ci o parşivenie din metal. Acest răpi-tor vânează numai ziua, în timpul nopţii, aidoma bibanului, se odihneşte, visând ospeţe copioase.

Dat fiind faptul că avatul are carnea gustoasă, mulţi pescari amatori parcurg dimineaţa zeci de kilometri pentru a în-tâmpina cu lanseta în mână răsăritul soa-relui tânăr, care din ceruri sărută dulce su-fletul Nistrului. Începe o nouă zi, o nouă poveste de viaţă, plină de emoţii şi bucurii pescăreşti.

VlAdiMir rUsNAC, scriitor

MapaMond

DrepturiÎn Franţa libertatea de a vâna este le-

gată de dreptul de proprietate încă de la Revoluţia franceză, dreptul de vânătoare fiind unul din privilegiile abolite de că-tre Revoluţie (nu vorbim aici de un drept fundamental, nici în sensul jurisprudenţei franceze, nici în sensul Convenţiei euro-pene a drepturilor omului).

„Democratizarea” dreptului de vână-toare, instaurată de Revoluţie, va antrena o vânătoare de masă, ce se va desfăşura cu acordul tacit al proprietarilor. La acea vre-me nu se punea problema protecţiei spe-ciilor sau menţinerii echilibrului natural, acest fapt conducând la examinarea vâna-tului. Astfel, în 1810, Napoleon I va hotărî să pună capăt acestei examinări şi va înfi-inţa aşa-zisele „paşapoarte” şi „permise de vânătoare”, dar această măsură va conduce la o democratizare agresivă a dreptului de vânătoare şi, contrar aşteptărilor, la o creş-tere a braconajului în sec. XIX.

În 3 martie 1844, Parlamentul francez va adopta o lege care şi la ora actuală con-stituie, în ansamblu, fundamentul organi-zării vânătorii în Franţa.

Legea din 10 iulie 1964, cunoscută sub numele de „Legea Verdeille”, după numele senatorului care îşi asumă paternitatea, va întări mai mult dreptul de vânătoare. Prin această lege, inspirată din principiile care guvernează vânătoarea alsaciană, au fost create asociaţiile comunale de vânătoa-re (ACCA) şi asociaţiile intercomunale (AICCA), adică regrupările asociaţiilor mai importante.

TerenuriAsociaţiile comunale de vânătoare

(ACCA) încurajează constituirea unor terenuri relativ mari în care vânătoarea să poate fi mai bine organizată, iar vânatul mai bine protejat. Scopul lor este acela de a asigura respectarea proprietăţii şi recol-telor, de a favoriza dezvoltarea vânatului, de a ameliora exercitarea vânătorii prin combaterea dăunătorilor, represiunea bra-conajului, pregătirea viitorilor vânători. Acestea pot limita perioadele şi metodele de vânătoare şi, dacă este nevoie, pot sta-bili un plan de recoltă care să specifice nu-mărul maxim de piese ce pot fi vânate.

Ministerul de resort hotărăşte lista departamentelor în care trebuie create asociaţiile comunale de vânătoare. Pentru

aceasta, în fiecare departament, Consiliul general şi Federaţia departamentală a vâ-nătorilor, împreună cu Camera agricul-turii, sunt consultate cu privire la oportu-nitatea creării unei asociaţii comunale de vânătoare.

În departamentele în care crearea aso-ciaţiilor comunale de vânătoare este facul-tativă, acestea pot totuşi să fie constituite cu titlu individual. În acest caz, este nevoie de acordul a 60% din teritoriul comunal. Prefectul este cel care îşi dă acordul. În fiecare comună nu poate exista decât o singură asociaţie comunală de vânătoare, care va deveni deţinătoarea dreptului de vânătoare şi orice persoană care doreşte să adere trebuie să aibă acordul biroului şi să respecte statutul şi reglementările în vigoare.

Legea din 26 iulie 2000 prevede as-tăzi că ACCA şi AICCA să fie constituite pentru o perioadă de 10 ani. Terenurile pe care proprietarii şi-au manifestat opoziţia faţă de vânătoare, din convingeri perso-nale, pot să nu fie integrate în teritoriul asociaţiei, dar trebuie să fie semnalate prin pancarte suficient de vizibile.

Perioadele sunt înscrise într-o listă elaborată de către prefectul fiecărui depar-tament. Pentru fiecare specie există o dată de deschidere şi una de închidere. Aceste perioade de vânătoare se pot schimba de la un an la altul în funcţie de starea vâna-tului.

Mai adăugăm că vânătoarea, conform legii, este în general interzisă o zi sau două pe săptămână, dar în realitate, legislaţia in-ternă a asociaţiilor nu o autorizează decât 2 zile pe săptămână. Atunci când este ză-padă interdicţia vânătorii devine o regulă generală.

Permisul Orice persoană care doreşte să vâneze

trebuie să aibă permis de vânător vizat de o federaţie departamentală a vânătorilor. Orice titular al unui permis de vânătoare trebuie obligatoriu să adere la federaţia de-partamentală a vânătorilor pe raza căreia se află reşedinţa sa (există o federaţie pen-tru fiecare departament). Federaţia are ro-lul de a reprezenta interesele vânătorilor în departament. Permisul de vânătoare poate fi obţinut la împlinirea vârstei de 16 ani.

biANCA bOTezAT

Franţa:

sTATisTiCĂSuprafaţa: 670.922 km2

Nr. vânători: 1.344.000 Nr. locuitori: 65.000.000 Nr. loc./km2: 100Raport vân./loc: 1:47Suprafaţă/vânător: 50 ha

splendoarea vânătoriiPoate că nicăieri în Europa cultura

artistică a vânătorii nu este mai bine re-prezentată decât în Franţa. Încă din întu-necatul Ev Mediu actul de vânătoare s-a împletit în această ţară cu nobleţea şi arta. Vânătoarea călare, cântecul cornurilor şi muzica copoilor sunt elemente franceze, devenite fundamentale în tabloul vânăto-rii europene.

Franţei i se datorează vânătoarea par force (echitabilă prin urmărirea călare a unui singur animal, ucis de vânători pe-

deştri fără a fi sfâşiat de câini), dezvolta-rea cornurilor de vânătoare şi a muzicii lor (făcută de marchizul Dampierre în sec. XVIII, pe baza primitivelor semnale sonore de vânătoare) şi crearea raselor de câini gonitori mari, ce formează şi astăzi elita mondială.

Ca fapt divers, trebuie spus că şi apari-ţia baionetei este tributară primilor vână-tori francezi cu arme de foc, ce se apărau de atacul mistreţilor răniţi, cu un pumnal fixat în vârful puştii cu cremene.

Patrimoniu

Patrimoniul vânătorii din Franţa este unul dintre mai mari şi mai bine păstra-te din lume, iar diversitatea obiectelor de artă legate de vânătoare copleşeşte şi cu-tremură de plăcere orice vizitator dornic să admire cultura cinegetică. Printre nu-meroasele muzee, castele şi colecţii priva-te dedicate vânătorii, unul dintre cele mai deosebite obiective culturale este Muzeul

Vânătorii şi Naturii din Paris, aflat pe Rue des Archives, 62, în clădirea unui hotel medieval. Muzeul este capodopera indus-triaşului francez François Sommer şi a so-ţiei sale Jacqueline. Fiind un om înstărit, cultivat, şi cu deosebite gusturi artistice, François a pornit de la colecţionarea tra-tatelor medievale de vânătoare, a armelor şi a picturilor de secol XVIII, ajungând la aspiraţia superioară de a transmite un mesaj educativ posterităţii.

Beneficiind de consilierea unor spe-cialişti în artă şi de ajutorul ministrului Culturii, scriitorul Andre Malraux, fami-lia Sommer a reuşit să facă din conceptul de „muzeu al vânătorii“ o experienţă ar-tistică în sine.

Arhitectura interioară şi modul de expunere al obiectelor îndeamnă subtil la integrarea în atmosfera colecţiei şi creea-ză pentru vizitator o experienţă muzeală deosebită. Printre capodoperele muzeului pot fi admirate tablouri de Lucas Cranach, Peter Paul Rubens, Jan Brueghel, Franço-is Desportes, tapiţerii şi arme medievale, trofee europene şi exotice, artă modernă, cornuri de vânătoare şi miniatura unei cabane rustice de vânătoare. Acest muzeu este un adevărat templu în care vizitatorul are revelaţia trăirii vânătorii.

Muzeu şi trofee

Catedrala Sfântul Eustaţiu, aflată în zona Chatelet les Halles, este un alt tem-

plu, de data aceasta catolic al Parisului, ce găzduieşte în partea din stânga a naosului relicvele militarului roman şi martirului creştin Eustaţiu, cel despre care Ionel Pop şi Mihail Sadoveanu argumentau (într-un editorial al revistei „Carpaţii“ din decem-brie 1938) că ar trebui considerat patronul

de drept al vânătorilor români. Aceste re-licve au fost aduse în Paris în secolul XIII de la Mânăstirea Saint Denis.

Printre colecţiile imensului Muzeu Militar din Paris (ce încadrează Domul Invalizilor în care este înmormântat Na-poleon) există şi o superbă secţiune cu

arme de vânătoare, unde puteţi vedea unelte primitive din silex şi os, suliţe pen-tru vânarea mistreţilor, arbalete, arme de foc medievale şi câteva rare săbii de vâ-nătoare.

În apropierea Parisului, la circa 50 de km, într-o zonă împădurită din regiunea Picardia, se află micul oraş Senlis — veche aşezare romană şi înfloritoare reşedinţă medievală din secolul XII. Aici, printre ruinele curţii vechilor regi franci, puteţi

descoperi într-un corp de clădire, mica bijuterie numită Muzeul Vânătorii. Cre-at în 1935 din iniţiativa unui artist local, acest muzeu conţine minunate obiecte vestimentare, picturi ale echipajelor de vânătoare locale, trofee şi arme deosebite ce aduc în prezent atmosfera veacurilor trecute. Spre satisfacţia tuturor iubitorilor şi păstrătorilor de tradiţie, trebuie spus că în această regiune se mai practică, de două sau trei ori pe an, vânătoarea călare la cerb şi mistreţ.

text şi foto: alexandRu ceRcel

Magazinele de arme ale SVPM


Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Stimate vânător!Procurând arme şi muniţii în magazinele SVPM, banii domniilor voastre rămân în societate, contribuind astfel la dezvoltarea vânatului în Moldova.



Adresele magazinelor SVPM:mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelorTel. de contact:022 24 20 53; 079054705

Vânătorul şi Pescarul Moldovei - AGVPSagvps.ro/docs/VPM octombrie 2015.pdfMinisterul Mediului...

Documents

Transcript of Vânătorul şi Pescarul Moldovei - AGVPSagvps.ro/docs/VPM octombrie 2015.pdfMinisterul Mediului...