MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 341.1/.8(043.2)

VITALIE SLONOVSCHI

ASPECTE POLITICO-JURIDICE PRIVIND RELAŢIILE DE COOPERARE A

CONSILIULUI EUROPEI CU REPUBLICA MOLDOVA

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Specialitatea - 12.00.10 (drept internaţional public)

Conducător ştiinţific: Nicolae OSMOCHESCU

doctor în drept, conferenţiar universitar

Autor:

Vitalie SLONOVSCHI

CHIŞINĂU 2006

CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................ 3

CAPITOLUL I. IMPACTUL ORGANIZAŢIILOR REGIONALE ASUPRA

INSTITUŢIONALIZĂRII PROCESULUI DE COOPERARE ÎNTRE STATELE LUMII ŞI INTEGRĂRII EUROPENE

§1 Organizaţiile internaţionale ca subiecţi activi ai comunităţii internaţionale ......... 10 §2 Specificul organizaţiilor internaţionale regionale – exemplul Consiliului Europei ...........................................................................................

23

CAPITOLUL II.

CONSILIUL EUROPEI PRIN PRISMA DREPTULUI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§1 Scopurile şi principiile Consiliului Europei ............................................................... 32 §2 Sistemul organelor şi instituţiilor Consiliului Europei: structură, procedură, competenţe, acte ...........................................................................................................

35

§3 Domeniile principale de activitate ale Consiliului Europei ...................................... 62 §4 Lacune şi tendinţe noi în evoluţia Consiliului Europei ............................................. 77

CAPITOLUL III. REPUBLICA MOLDOVA CA MEMBRU AL CONSILIULUI EUROPEI

§1 Procesul de aderare şi participarea Republicii Moldova în organele statutare ale Consiliului Europei ......................................................................................................

86

§2 Activitatea Consiliului Europei pentru Republica Moldova .................................... 102 §3 Republica Moldova în contextul cooperării juridice europene ................................ 116 §4 Preşedinţia Republicii Moldova în cadrul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi perspectivele sale în procesul de cooperare cu Consiliul Europei .........

127

§5 Consiliul Europei şi dinamizarea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova....................................................................................................

142

CONCLUZII....................................................................................................................... 149 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ 156 LISTA ABREVIERILOR................................................................................................. 168 ADNOTARE....................................................................................................................... 169

2

INTRODUCERE

Actualitatea lucrării şi gradul de investigaţie al temei. Dezvoltarea societăţii umane contemporane presupune aplicarea diferitor modele de

integrare politică şi economică între statele lumii situate în diferite regiuni geopolitice. Astfel,

optimizarea normelor de drept internaţional şi în special a celor ce fac parte din Dreptul

Organizaţiilor Internaţionale, este chemată să stabilească noi condiţii de cooperare între diferite

sisteme economice şi societăţi ale lumii în scopul ameliorării bunăstării şi creşterii economice şi

sociale globale. Deşi Republica Moldova este un stat tînăr, care şi-a declarat independenţa în

1991, trebuie să ţinem cont de faptul că acest stat a apărut într-o epocă a globalizării, or,

existenţa şi dezvoltarea sa nu pot fi percepute în mod izolat de celelalte elemente ale vieţii

internaţionale. În acest context, aranjamentul instituţional, care presupune existenţa statului

naţional, a culturii naţionale şi economiei naţionale, nu mai constituie un model ideal pentru

societatea noastră. Odată cu conştientizarea globalizării, actorii sociali, politici şi economici

trebuie să-şi raporteze acţiunile şi reacţiile la această mişcare mondială şi să se adapteze

dependenţelor dintre configuraţiile locale şi reţelele mondiale semiautonome.

Aşadar, un rol important îl are de jucat participarea Republicii Moldova în diferite

organizaţii internaţionale, care s-au dezvoltat exploziv în ultimii cincizeci de ani şi devin un

cadru pentru cooperare internaţională preferat de tot mai multe state, înlocuind numeroase

contacte bilaterale şi creînd o ordine juridică internaţională la care trebuie să se conformeze orice

stat suveran. Astfel, se face dificilă sesizarea cu precizie a consecinţelor unei astfel de structuri

poli-ierarhice de relaţii reciproce, în care participă anumite state ce îşi păstrează jurisdicţia

asupra spaţiului geografic, admiţînd totodată activitatea funcţională a unui organ internaţional.

Prin urmare, confirmarea organelor internaţionale cu elemente de supranaţionalitate devine tot

mai reală. În aceste circumstanţe, este important de a reţine că aceste împuterniciri

supranaţionale sunt dictate de necesităţile actuale şi crescînde ale relaţiilor internaţionale şi

cooperării dintre state, iar statele rămîn a fi iniţiatorii, creatorii sau mandatarii tuturor

organizaţiilor internaţionale interguvernamentale (pentru a le deosebi de cele neguvernamentale).

De asemenea, ţinem să menţionăm că, vorbind despre elementul de supranaţionalitate, nu avem

în vedere cu stricteţe Uniunea Europeană, care posedă competenţe suprastatale ce i-au fost

transferate de către membrii ei în baza unor tratate, ci ne referim, în egală măsură, şi la un şir de

alte organizaţii internaţionale care, deşi, din punct de vedere juridic, nu sunt supranaţionale,

adoptă adesea decizii obligatorii cu puternice rezonanţe în ordinea juridică internă a statelor.

3

Luînd în consideraţie că în doctrina juridică a Republicii Moldova, practic, nu există

investigaţii complexe şi temeinice referitoare la cele menţionate, prin prezenta lucrare s-a realizat

o cercetare complexă de pe poziţii teoretico-ştiinţifice, precum şi practice, a problemelor ce ţin

de cooperarea ţării noastre cu organizaţiile internaţionale, drept exemplu fiind Consiliul Europei.

Anume actualitatea şi importanţa teoretică şi practică au determinat alegerea temei tezei de

doctorat şi domeniul de probleme supuse analizei.

Scopul şi obiectivele tezei.

În prezenta lucrare ne-am propus să demonstrăm afirmaţiile expuse mai sus pe exemplul

cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei. Deşi Republica Moldova este membru şi al

altor organizaţii internaţionale, impactul participării sale în cadrul Consiliului Europei pare a fi,

la moment, cel mai vizibil. Aceasta se întîmplă, în primul rînd, datorită faptului că Consiliul

Europei este unica organizaţie pan-europeană care întruneşte toate statele din Europa, cu

excepţia Republicii Belarus, ceea ce îi oferă o posibilitate unică ţării noastre de a dialoga pe

picior de egalitate cu toate statele europene. Această circumstanţă mai contribuie şi la crearea

unei ordini juridice europene, implementarea normelor şi standardelor căreia este facilitată prin

caracterul regional al acestei Organizaţii, care o înzestrează cu mecanisme normative, de control

şi asistenţă mult mai eficiente şi operative în comparaţie cu alte instituţii europene. Acestea se

fac simţite mai ales în statele în tranziţie, precum este Republica Moldova, a cărei legislaţie şi

practici juridice sunt puternic influenţate de deciziile diferitor organe ale Consiliului Europei

(declaraţiile Comitetului de Miniştri, rezoluţiile Adunării Parlamentare, hotărîrile Curţii

Europene a Drepturilor Omului etc.). În plus, avînd în vedere prioritatea politică a ţării noastre

de integrare europeană, punctul de plecare în acest sens, de asemenea, este prestaţia în cadrul

Consiliului Europei, ale cărui principii şi valori fundamentale constituie criteriile de la

Copenhaga pentru admitere în Uniunea Europeană.

În fine, nu este în mod accidental că Republica Moldova şi-a exprimat un interes sporit

faţă de această Organizaţie atunci cînd a depus candidatura pentru a deveni membru şi s-a

angajat în activităţile acestui for al democraţiilor europene. Cu toate acestea, în pofida

numeroaselor publicaţii referitoare la Consiliul Europei, se pare totuşi că această Organizaţie nu

este cunoscută suficient publicului moldovenesc. Foarte frecvent, spre exemplu, cetăţenii noştri

nu fac diferenţă între Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi Parlamentul European,

îndeosebi avînd în vedere că ambele adunări şi-au ţinut lucrările pînă în 1999 în acelaşi Palat al

Europei din Starsbourg şi utilizează acelaşi simbol (douăsprezece stele în cerc pe un fondal

4

albastru – nota bene, iniţial, acesta a fost doar simbolul Consiliului Europei, care a fost adoptat

ca unul propriu de către Uniunea Europeană).

Astăzi, în percepţia publicului larg, activităţile Consiliului Europei par a fi umbrite de

procesul de integrare europeană axat pe Uniunea Europeană. Astfel, nivelul de cunoaştere a

activităţilor Consiliului Europei este mult inferior în raport cu realizările importante ale acestei

Organizaţii timp de peste cincizeci de ani de existenţă.

În timp ce interesul asupra Consiliului Europei s-a concentrat tot mai mult asupra

activităţilor Curţii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg, în faţa căreia cetăţenii

moldoveni înaintează cereri de judecată, este important de a conştientiza faptul că acţiunea

Consiliului Europei este înfăptuită şi de către alte organe, în special: Comitetul de Miniştri,

Adunarea Parlamentară, Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.

În cercetarea de faţă ne-am propus să elucidăm aceste probleme, pe care le considerăm

importante pentru învăţarea structurii şi rolului Consiliului Europei, dar, de asemenea, şi pentru

acumularea unor cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică

europeană pe care o creează organizaţiile internaţionale. Din acest punct de vedere, este

meritoriu a menţiona şi un alt aspect: cunoaşterea rolului Consiliului Europei în stabilirea

standardelor democratice. Forma statului este modelată în conformitate cu exprimarea

suveranităţii deciziei politice a fiecărui stat, însă, pentru a deveni membru al Consiliului Europei,

fiecare ţară trebuie să îndeplinească un şir de criterii în mai multe domenii, care, în ansamblu,

formează standardele democratice preferate de către această Organizaţie. În acest context sunt

importante atît sincronizarea pentru candidare, atunci cînd îndeplinirea unui astfel de criteriu este

o condiţie pentru a deveni membru al Consiliului Europei, cît şi situaţia politică de după aderare,

care continuă să rămînă sub control datorită procedurilor instituite de diferite organe ale

Consiliului Europei. Examinînd curentul aderărilor succesive la Consiliul Europei ale ţărilor din

Europa Centrală şi de Est, devine evident faptul că transformările politice din aceste ţări au fost

determinate, pe larg, de către necesitatea de a se conforma standardelor democratice promovate

de către Consiliul Europei. Prin urmare, o analiză a activităţilor acestuia în domeniul respectiv ar

putea conduce la o înţelegere a evoluţiilor politice din această parte a Europei.

Aşadar, scopul prezentei lucrări este să demonstrăm, bazîndu-ne pe doctrinele juridice

contemporane şi practica internaţională, afirmaţiile expuse mai sus pe exemplul cooperării

Consiliului Europei cu Republicii Moldova. Urmărind acest scop vom identifica următoarele

obiective principale ale tezei:

5

- formularea noţiunii de organizaţie internaţională contemporană, natura ei juridică,

competenţele delegate, statutul juridic al organizaţiei internaţionale, drept exemplu

servind Consiliul Europei.

- determinarea priorităţilor şi beneficiilor politico-juridice ce reies din calitatea de

membru la Consiliul Europei.

- elucidarea structurii şi rolului Consiliului Europei în scopul acumulării unor

cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică europeană,

pe care o creează organizaţiile internaţionale.

- familiarizarea publicului larg cu particularităţile funcţionării Consiliului Europei.

Astăzi, în percepţia publicului larg, activităţile Consiliului Europei par a fi umbrite

de procesul de integrare europeană, axat pe Uniunea Europeană.

- identificarea mecanismelor normative, de control şi asistenţă mult mai eficiente şi

operative în comparaţie cu alte instituţii europene.

- sintetizarea criteriilor şi standardelor democratice necesare a fi implementate de

fiecare stat membru la Organizaţie.

- identificarea evoluţiei statelor europene pe calea integrării europene, drept

exemplu servind Republica Moldova.

- elaborarea unor recomandări ştiinţifico-practice destinate instituţiilor publice

centrale din domeniu, abilitate să promoveze interesele Republicii Moldova în

cadrul Consiliului Europei, inclusiv prin elaborarea mecanismelor eficiente şi

transparente a conformării legislaţiei naţionale la normele de drept adoptate în

cadrul Consiliului Europei şi aplicării lor eficiente în ordinea juridică naţională.

Analiza efectuată în prezenta lucrare poate fi utilă pentru cei ce urmăresc îndeaproape

transformările politice din Europa, însă fără a uita şi de “vechii” membri ai Consiliului Europei,

care, de asemenea, rămîn sub sfera de influenţă a Consiliului Europei. Dacă, pînă recent, cu

excepţia Turciei, acestea nu au fost supuse unor proceduri de monitorizare, nu înseamnă că astfel

de acţiuni nu pot fin întreprinse. Astfel, în practică, Consiliul Europei joacă un rol de “lentilă”, în

care sunt concentrate toate problemele referitoare la democraţie şi drepturile omului. De aceea,

Consiliul Europei trebuie să devină un subiect de interes pentru toţi cei care doresc să studieze

procesele ce au loc în cadrul lui şi în legătură cu activitatea lui.

6

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei.

Urmărind scopul cercetării cît mai complexe a obiectului investigat în dorinţa atingerii

graduale a obiectivelor enunţate, în calitate de bază metodologică a cercetărilor au servit

metoda dialectică, metoda istorico-juridică, metoda sociologică, metoda sistematică, metoda

statistică, metoda de analiză şi sinteză, metoda comparativă, metoda cantitativă şi alte metode

general-ştiinţifice.

Utilizînd metodele evidenţiate mai sus, a fost posibilă studierea şi analiza fenomenelor

politico-juridice din Europa şi Republica Moldova, studierea cadrului normativ internaţional în

domeniul dreptului organizaţiilor internaţionale, elaborarea unor viziuni şi concluzii şi

recomandări întru dezvoltarea ştiinţei dreptului organizaţiilor internaţionale.

Datele şi informaţiile prezentate în această lucrare au fost colectate din mai multe surse:

literatura autohtonă şi internaţională; pagina electronică a Consiliului Europei, precum şi diverse

publicaţii oficiale ale Organizaţiei; date acumulate din experienţa personală în contextul

cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei, precum şi contactelor cu diverşi oficiali

europeni şi reprezentanţi ai administraţiei publice centrale naţionale.

Noutatea ştiinţifică şi valoarea practică a cercetărilor.

Examinînd structura şi funcţionarea Consiliului Europei, nu am dori să ne oprim la o

descriere ordinară a acestuia în calitate de organizaţie internaţională regională. Vom veni cu

unele elaborări care să abordeze organizaţiile internaţionale, în general, pe exemplul Consiliului

Europei, în special, ca o ordine de drept specifică, ale cărei subiecţi sunt statele şi care, prin

structura, normele şi mecanismele de care dispune, ordonează relaţiile dintre ultimele. Din

această perspectivă, cunoaşterea regulilor de activitate şi participare în acesată nouă ordine de

drept este foarte importantă pentru tînărul stat Republica Moldova.

Importanţa ştiinţifico-practică şi obiectivul de bază al prezentei lucrări este de a investiga

eficienţa cooperării internaţionale pe exemplul Consiliului Europei şi Republicii Moldova,

precum şi de a evalua riscurile şi a identifica lacunele existente în această direcţie. În fine, ne-am

propus să elaborăm unele recomandări specifice pentru Republica Moldova în vederea reducerii

şi prevenirii diferitor probleme ca urmare a beneficierii de participare a sa la activităţile

Consiliului Europei.

La cercetarea temei au fost utilizate cele mai recente date şi studii expuse în doctrina

dreptului şi practica internaţională.

7

Astfel, elucidarea noutăţii ştiinţifice şi valorii practice este determinată de scopul şi

sarcinile lucrării, noţiunile şi aprecierile rezultate în urma investigaţiilor efectuate, principalele

concluzii şi recomandări propuse, inclusiv de următoarele teze înaintate spre susţinere:

- se demonstrează necesitatea formulării noţiunii de organizaţie internaţională

contemporană, natura ei juridică, competenţele delegate, statutul juridic al

organizaţiei internaţionale, drept exemplu servind Consiliul Europei;

- se argumentează determinarea priorităţilor şi beneficiilor politico-juridice ce reies din

calitatea de membru la Consiliul Europei.

- se argumentează elucidarea structurii şi rolului Consiliului Europei în scopul

acumulării unor cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică

europeană, pe care o creează organizaţiile internaţionale.

- se susţine ideea familiarizării publicului larg cu particularităţile funcţionării

Consiliului Europei. În special, se oferă informaţii largi nu numai asupra activităţii

CEDO, dar şi a altor organe, în special: Comitetul de Miniştri, Adunarea

Parlamentară, Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.

- se probează necesitatea identificării mecanismelor normative, de control şi asistenţă

mult mai eficiente şi operative în comparaţie cu alte instituţii europene, ceea ce

contribuie şi la crearea unei ordini juridice europene, implementarea normelor şi

standardelor căreia este facilitată prin caracterul regional al acestei Organizaţii.

- se demonstrează imperativele sintetizării criteriilor şi standardelor democratice,

obligatorii a fi implementate de fiecare stat membru la Organizaţie, fapt care aduce la

respectarea standardelor democratice nu numai în perioada de preaderare, dar şi după.

- se argumentează necesitatea cunoaşterii evoluţiei statelor europene pe calea integrării

europene, drept exemplu servind Republica Moldova, analiza efectuată devenind utilă

pentru cei ce urmăresc îndeaproape transformările politico-juridice din Europa.

- se demonstrează obligativitatea elaborării unor recomandări ştiinţifico-practice

destinate instituţiilor publice centrale din domeniu, abilitate să promoveze interesele

Republicii Moldova în cadrul Consiliului Europei, inclusiv prin elaborarea

mecanismelor eficiente şi transparente ale conformării legislaţiei naţionale la

normele de drept adoptate în cadrul Consiliului Europei şi aplicării lor eficiente în

ordinea juridică naţională

8

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării.

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării se manifestă prin trei direcţii principale ale

cercetării:

- Fundamentarea doctrinar–teoretică se realizează prin examinarea şi analiza diferitor

opinii, ipoteze, concepţii şi afirmaţii, care au ca scop adaptarea şi unificarea criteriilor

şi normelor comune ale drepturilor omului în Europa cu ulterioara integrare graduală a

tuturor statelor europene.

- Fundamentarea normativ-legislativă se manifestă prin analiza principalelor dispoziţii ale

Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului şi Actelor Constitutive ale Consiliului Europei,

care conţin: a)principiile generale de organizare şi funcţionare a Consiliului Europei;

b)organizarea şi funcţionarea instituţiilor specializate ale Consiliului Europei; c) cadrul

normativ-juridic al CoE; d) acţiunea acestui cadru asupra statelor membre; e)cooperarea şi

integrarea Republicii Moldova în sistemul de norme şi mecanisme ale Consiliului Europei,

menite să asigure respectul drepturilor omului pe întregul său teritoriu.

- Fundamentarea practico-aplicativă a cercetărilor rezultă din identificarea aspectelor

practice ale exercitării diferitor funcţii ale Consiliului Europei ce rezultă din prevederile

actelor sale constitutive, precum şi determinarea căilor şi mecanismelor de aplicare a

cadrului juridic al Organizaţiei în sistemele juridice naţionale ale statelor membre şi în

special în cel al Republicii Moldova. Exprimăm speranţa că lucrarea de faţă va constitui o

contribuţie la cercetările în domeniul dezvoltării dreptului internaţional şi personalităţii

organizaţiilor internaţionale, prezentînd utilitate pentru toţi cei interesaţi de transformările

de diferit gen din Europa şi viitorul Republicii Moldova în acest context. La fel, poate

servi drept utilitate practică pentru colaboratorii Ministerului Afacerilor Externe şi

Integrării Europene (MAEIE), funcţionari publici din diferite instituţii statale, precum şi în

sistemul de învăţămînt superior ca referinţă pentru studenţi, profesori şi doctoranzi, care se

specializează în domeniul dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale.

Aprobarea rezultatelor cercetării.

Teza a fost elaborată la Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice

Internaţionale a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Republica Moldova, fiind discutată

şi apreciată. Aspectele teoretico-practice evaluate în lucrare au fost examinate şi confirmate la

diferite conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale, unele compartimente făcînd parte

de publicaţii separate, ce aparţin autorului. Structura tezei este conformă prevederilor

metodologice, cuprinzînd toate elementele necesare.

9

CAPITOLUL I

IMPACTUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

REGIONALE ASUPRA INSTITUŢIONALIZĂRII

PROCESULUI DE COOPERARE ÎNTRE STATELE LUMII

ŞI INTEGRĂRII EUROPEANE

§ 1. Organizaţiile internaţionale ca subiecţi activi

ai comunităţii internaţionale Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic epocii actuale,

constituind o componentă majoră a relaţiilor internaţionale, care este chemată să contribuie la

dezvoltarea înţelegerii şi colaborării între state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume. Astfel,

împreună cu statele, organizaţiile internaţionale sunt subiecţi de drept ce creează şi păstrează

ordinea juridică internaţională. Fără a subscrie la exagerările care se fac, în special pentru a

reduce din importanţa esenţială a statelor, ţinem a sublinia că organizaţiile internaţionale joacă,

în epoca contemporană, un rol proeminent, cel puţin prin faptul că ele reprezintă o formă de

armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări internaţionale (care se prezintă nu

doar ca o necesitate, dar şi ca o obligativitate a statului de a intra în astfel de acţiuni coordonate

pentru atingerea unui scop particular [148, p.1242-1247]), pentru realizarea căreia statele au

creat un anumit cadru juridico-organizatoric (instituţional) – organizaţiile cu caracter permanent.

Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale, precum şi extinderea obiectului

activităţii lor, se datorează necesităţii sporirii colaborării internaţionale în diverse domenii

(politic, economic, social, tehnico-ştiinţific, cultural şi altele), cu participarea unui număr cît mai

mare de state. Astfel, organizaţiile internaţionale devin principalul organizator al comunicării

statelor. Precum remarca F. Martens, „popoarele civilizate au nevoie de relaţii internaţionale

pentru a-şi păstra existenţa politică independentă...”[159, p.163-164, 167]

Interesul statelor pentru cooperare în cadrul comunităţii internaţionale este foarte vechi.

Ideea constituirii unor organizaţii internaţionale, ca forme instituţionalizate ale colaborării dintre

state şi popoare, pentru menţinerea păcii a apărut în diferite părţi ale lumii încă din antichitate.

Am putea exemplifica aici cu „Marea uniune a popoarelor” propusă de Confucius în China

Antică. De asemenea, încă în sec. VI î.e.n., în Grecia Antică au fost create primele uniuni

internaţionale.[159, p.45] Cele mai importante asociaţii de state erau „amficţioniile” şi

„simmachiile”. [146, p.725] Amficţioniile, de regulă, erau asociaţii religioase, care au avut un

10

impact considerabil, în special, asupra dezvoltării dreptului războiului, prin obligaţiunea

impunerii de sancţiuni asupra membrului care a violat regulile sfinte. Simachiile erau, în

principal, alianţe militare, de obicei, încheiate pentru o perioadă determinată sau, ocazional,

pentru perpetuitate şi care, uneori, excedau ducerea în comun a războaielor. În ambele cazuri,

suveranitatea statelor nu era afectată prin vreun alt mod, asociaţiile făcîndu-se pe bază voluntară.

În Europa această idee a apărut ca expresie a preocupărilor unor gînditori şi oameni

politici de a se evita războaiele dintre state sau de limitare a acestora şi de asigurare a păcii

internaţionale. Creşterea autonomiei statelor europene şi suveranitatea exercitată de către

conducătorii acestora nu a însemnat încetarea relaţiilor dintre ultimii. Astfel, perioada dintre

secolele XIV-XVI a fost marcată de Liga Hanseatică, creată în 1358, fiind o alianţă militară. Cea

mai mare parte a dreptului maritim urmat de Liga Hanseatică se conţinea în Codul Maritim de la

Wisby (aproximativ anul 1407).

Menţinerea păcii a fost favorizată în continuare prin utilizarea arbitrajelor, care încep a fi

instituite în variate sfere ale dreptului şi la care, deseori, erau supuse chiar puteri de primul

nivel.[146, p.737]

În decursul secolelor au fost elaborate numeroase proiecte cu privire la crearea unor

organizaţii internaţionale pentru asigurarea păcii.[128, p.5] Printre acestea pot fi menţionate

proiectul lui Pierre Dubois din lucrarea sa „De recuperatione Terrae sanctae”, din 1305; proiectul

regelui ceh George Podibrad, din 1462. Dorinţa de pace este şi principala temă a scrierilor

politice ale lui Dante, a proiectelor lui Emeric Crucé, din 1623, şi a lui Sully, din 1638; sau

„Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe” a abatelui de Saint-Pierre (1713-1717), ori

proiectului lui Immanuel Kant intitulat „Cu privire la pacea perpetuă” ş.a.

Primele forme instituţionalizate ale colaborării dintre state au fost cele cu caracter

temporar, de tipul congreselor şi conferinţelor internaţionale. Practica statelor de a coopera prin

congrese şi conferinţe s-a amplificat în secolul al XIX-lea, avînd efecte directe, mai ales asupra

dreptului internaţional public. De exemplu, Congresul de la Viena din 1814-1815 a codificat,

pentru prima dată, aspectele reprezentării diplomatice şi ale navigaţiei pe fluviile internaţionale;

Congresul de la Paris din 1856 a pus capăt războiului Crimeii şi a adus reguli noi în dreptul

maritim şi fluvial; Conferinţa internaţională de la Geneva din 1864 a pus bazele dreptului

internaţional umanitar prin adoptarea primei convenţii umanitare; Conferinţele de la Haga din

1899 şi 1907 au fundamentat dreptul conflictelor armate etc.[107, p.17; 136, p.102]

Specialiştii în drept internaţional consideră că prima organizaţie internaţională în sens

clasic a fost Comisia Centrală pentru navigare pe Rin, creată prin Convenţia de la Main cu

privire la navigarea pe Rin, din 31 martie 1831. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost

11

create un şir de organizaţii, mai întîi, sub forma unor comisii regionale şi apoi ca organizaţii cu

vocaţie universală. Primele organizaţii internaţionale guvernamentale au fost Uniunea

Telegrafică Internaţională (1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).[151, p.249]

Secolul al XX-lea a devenit exploziv în dezvoltarea practicii statelor de a colabora prin

intermediul organizaţiilor internaţionale. Prima organizaţie cu vocaţie de universalitate creată

după primul război mondial, în 1919, a fost Liga Naţiunilor, cu scopul fundamental de a menţine

pacea şi securitatea internaţională, care a fost preluat în 1945 de către ONU, o organizaţie cu un

mecanism mult mai performant şi cu o arie mult mai largă de acţiune.

Pentru a cunoaşte natura şi caracterul organizaţiilor internaţionale, acestea trebuie să fie

analizate în legătură cu epoca istorică în care au funcţionat. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-

lea necesităţile obiective de dezvoltare a societăţii au contribuit la apariţia unor organizaţii

internaţionale permanente, aşa-numitele uniuni administrative internaţionale. Acestea erau nişte

organizaţii interstatale, cu competenţe restrînse, care includeau problemele cooperării

internaţionale în domenii speciale (transport, comunicare ş.a.), cu o structură organizatorică slab

dezvoltată.[155, p.3-4; 153, p.13-19] În secolul XX, organizaţiile internaţionale s-au dezvoltat

sub influenţa dezvoltării economice generale, caracteristice perioadei contemporane.

Intensificarea relaţiilor internaţionale economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi de alt gen, drept

rezultat al globalizării tuturor sferelor vieţii sociale, a impulsionat instituţionalizarea relaţiilor

internaţionale. Însăşi noţiunea de „instituţionalizare”, în contextul analizat, este conceput ca un

proces de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, tangent cu apariţia şi consolidarea institutului de

organizaţie internaţională. Şibaeva E. A. [170, p.11-13] deosebeşte două aspecte ale

instituţionalizării: unul formal, denumit extern – se referă la creşterea considerabilă pe arena

internaţională a numărului de organizaţii internaţionale, care intermediază rapoartele dintre

statele suverane, cele dintre statele suverane şi organizaţii internaţionale, precum şi cele dintre

organizaţii internaţionale înseşi; şi cel de al doilea, denumit intern – ţine de activitatea

mecanismului de organizare internă a organizaţiilor internaţionale şi constă în apariţia în

structura acestora a unor noi elemente cu privire la felul şi componenţa organelor, procedurilor

de luare a deciziilor, competenţele organizaţiilor internaţionale.

Nu există încă o definiţie precisă şi unanim acceptată a instituţiei organizaţiei

internaţionale. Convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor [9,

art.1], Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu

caracter universal şi tratatele ulterioare), prin expresia „organizaţie internaţională” înţeleg „o

organizaţie interguvernamentală” sau „asociaţie de state”. Această definiţie însă este una

restrictivă, delimitînd doar organizaţiile internaţionale de organizaţiile internaţionale

12

neguvernamentale, ale căror activitate nu este reglementată de dreptul internaţional. De

asemenea, în Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor încheiate între state şi

organizaţiile internaţionale sau între organizaţii internaţionale, organizaţia internaţională este

definită în aceiaşi termeni, dar în Comentariul Comisiei de Drept Internaţional sunt aduse unele

precizări, arătîndu-se că această definiţie trebuie înţeleasă în sensul pe care îl dă practica, şi

anume, acela al unei organizaţii formată cu titlul principal din state şi cuprinzînd eventual

membrii asociaţi care nu sunt încă state sau pot chiar să fie alte organizaţii internaţionale (cazul

ONU în cadrul UIT sau cel al CEE în cadrul GATT). Comisia a adăugat că, prin această definiţie

foarte suplă nu se intenţionează să se prejudicieze regimurile la care pot fi supuse, în fiecare

organizaţie, entităţile din cadrul organizaţiei şi care, urmînd regulile în vigoare ale acesteia,

beneficiază de o anumită autonomie. De asemenea, s-a evitat diminuarea întinderii capacităţii

juridice necesare pentru ca o entitate să poată fi considerată organizaţie internaţională în sensul

prevederilor Convenţiei. S-a avut în vedere orice organizaţie internaţională, indiferent de

obiectul ei, mai mult sau mai puţin general sau special şi indiferent de faptul că ar avea o vocaţie

universală sau regională, dacă sunt deschise sau închise.[101, p.302]

Sintetizînd semnele organizaţiei internaţionale, trasate în doctrina juridică [102, p.1289-

1290; 112, p.227; 101, p.301; 170, p.23-26; 151, p.250; 137, vol.1; 169, p.20; 136, p.105; 137,

p.225] în diferită consecutivitate şi cu diferite accente, concluzionăm că organizaţia

internaţională este o asociere benevolă a statelor suverane şi/sau organizaţiilor internaţionale,

creată în baza unui tratat internaţional sau rezoluţii a unei organizaţii internaţionale de

competenţă generală pentru coordonarea activităţii statelor într-un domeniu concret de cooperare,

care dispune de un sistem corespunzător de organe principale şi auxiliare şi avînd o voinţă

autonomă., distinctă de cea a membrilor ei.

În fine, menţionăm că Comisia de Drept Internaţional a încercat să elaboreze o noţiune

generală a organizaţiei internaţionale, fapt care însă nu s-a soldat cu succes. Mai mult ca atît, au

fost expuse şi păreri referitoare la lipsa necesităţii şi oportunităţii determinării clare a conceptului

de organizaţie internaţională.[179, p.361] Însă, avînd în vedere evoluţia progresivă a

organizaţiilor internaţionale şi rolul crescînd al lor în viaţa internaţională, considerăm utilă

activitatea de elaborare normativă internaţională a noţiunii de organizaţie internaţională, cea ce îi

va determina şi statutul juridic, competenţele şi relaţiile cu alţi subiecţi de drept (atît internaţional,

cît şi intern).

Pînă în anii 1945 a existat o vie controversă asupra faptului dacă organizaţiile

internaţionale publice ar putea fi considerate ca avînd personalitate juridică internaţională, în

special, asupra obiectivităţii acestei calităţi. Unii autori au opinat că principalul motiv care

13

alimentează aceste controverse constă în confuzia făcută între două fenomene distincte: 1)

existenţa obiectivă a organizaţiei internaţionale drept fapt al vieţii internaţionale şi 2)

posibilitatea influenţării ei juridice ca subiect de drept asupra altor subiecţi de drept, adică,

urmează a fi făcută distincţia între „subiect al relaţiilor internaţionale” şi „subiect al dreptului

internaţional”.[169, p.28] Astfel, deşi, în principiu, organizaţia internaţională, fiind subiect al

relaţiilor internaţionale, poate fi şi subiect al dreptului internaţional, ea poate dobîndi cea de-a

doua calitate numai după o exprimare de voinţă a statelor care o creează. În caz contrar,

organizaţia internaţională obiectivă, avînd toate semnele caracteristice institutului, există şi

funcţionează numai ca subiect al relaţiilor internaţionale.

Cu toate acestea, problema capacităţii juridice obiective a organizaţiilor internaţionale

generează doar dispute teoretice, deoarece procesul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale

contemporane şi dreptului internaţional propriu-zis necesită conferirea organizaţiilor

internaţionale a calităţii de subiect al dreptului internaţional.

Cu ocazia redactării Cartei ONU şi, se pare, datorită dorinţei de a evita orice insinuare că

Naţiunile Unite ar fi un super stat, a fost adoptat un oarecare compromis timid, recunoscînd în

art. 104 că „Organizaţia se bucură pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de capacitatea

juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”, iar Curtea

Internaţională de Justiţie (CIJ) a confirmat acest concept în 1949, afirmînd că ONU este subiect

al dreptului internaţional. [59, p.178-179]

În prezent, însă, în mod general, este acceptat că toate organizaţiile internaţionale au o

anumită personalitate juridică internaţională, limitată, desigur, la domeniile în care au

competenţa de a activa şi, în practică, aproape toate organizaţiile internaţionale fac acte

guvernate de dreptul internaţional. Cu unele excepţii, personalitatea juridică internaţională a

organizaţiilor internaţionale nu este consacrată în mod formal printr-un text specific în acest sens,

dar nu există, de cele mai multe ori, nici un dubiu în ceea ce priveşte existenţa acesteia (deşi

moment de controversă anterior, acest aspect poate fi considerat ca tranşat; de la Avizul CIJ, în

1949, chestiunea pare reglementată nu doar pentru ONU, dar, pentru identitate de motive, şi

pentru orice alte organizaţii).

În fine, organizaţiile sunt subiecţi de drept internaţional, deoarece actele lor constitutive

reglementează relaţiile dintre organizaţii şi statele lor membre, adică relaţii care, prin esenţa lor,

sunt raporturi de drept internaţional. Multe acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale

conţin stipulări exprese despre capacitatea juridică a acestora (spre exemplu, statutele Uniunii

Europene (art. 211), Banca Centrală Americană de Integrare Economică (art. 1), Banca Africană

de Dezvoltare (art. 10) ş.a.). Precum au remarcat juriştii olandezi Schermers şi Blokker, astfel de

14

prevederi ale actelor constitutive „obligă statele membre să recunoască organizaţia ca persoană

internaţională distinctă, competentă de a realiza acţiuni care, conform dreptului internaţional

tradiţional, pot fi efectuate numai de către state”. [138, p.978] Pe de altă parte, absenţa în

documentul de constituire a organizaţiei internaţionale a unor prevederi referitoare la capacitatea

sa juridică nu înseamnă că această organizaţie nu este subiect al dreptului internaţional. În

această privinţă, suntem de acord cu opinia juristului norvegian Seyersted, care a elaborat

conceptul capacităţii juridice obiective a organizaţiile internaţionale. Deoarece orice organizaţie

are, cel puţin, un organ şi astfel se distanţează într-un fel de statele membre, ea devine, ipso facto,

persoană internaţională. Din punctul de vedere al teoriei „obiectivităţii”, capacitatea juridică

există indiferent de voinţa statelor membre. [188, p.203-205] Putem să ne raliem la această

opinie în sensul ignorării voinţei statelor în ceea ce priveşte recunoaşterea personalităţii juridice

internaţionale a unei organizaţii pe care au creat-o, însă voinţa iniţială a acestora condiţionează

permanent volumul şi conţinutul acestei capacităţi juridice. Aşadar, conceptul de personalitate

internaţională apare ca un concept ferm stabilit, dar infinit de variabil şi criteriul ultim de

verificare a lui îl constituie prevederile din actul constitutiv.

În cele ce urmează, în sacopul ilustrării impactului pe care îl au organizaţiile

internaţionale asupra dezvoltării relaţiilor internaţionale, vom încerca să oferim o succintă

caracteristică a celor mai importante atribute ale capacităţii juridice internaţionale a

organizaţiilor internaţionale.

Astfel, este vorba despre recunoaşterea calităţii de persoană internaţională din partea altor

subiecţi de drept internaţional. Esenţa acestui criteriu constă în faptul că statele membre şi

organizaţiile internaţionale corespunzătoare se angajează să respecte drepturile şi obligaţiunile

organizaţiilor internaţionale respective, competenţa lor, cercul de atribuţii, de a oferi organizaţiei

şi colaboratorilor ei privilegii şi imunităţi etc.

Din acest criteriu rezultă următorul – existenţa drepturilor şi obligaţiunilor organizaţiilor

internaţionale. Aceasta înseamnă că organizaţiile internaţionale posedă astfel de drepturi şi

obligaţiuni care sunt distincte de cele ale statelor şi care pot fi realizate la nivel internaţional.

Spre exemplu, în Constituţia UNESCO sunt enumerate următoarele obligaţiuni ale organizaţiei:

a) contribuirea la apropierea şi înţelegerea mutuală a popoarelor prin utilizarea tuturor

mijloacelor de informare;

b) încurajarea dezvoltării învăţămîntului naţional şi promovării culturii;

c) asistenţă în conservarea, sporirea şi răspîndirea cunoştinţelor. Este important de a

menţiona în acest context că drepturile organizaţiilor internaţionale izvorăsc

nemijlocit din actele statutare ale lor şi competenţele care le-au fost conferite expres

15

de către state. Scopul pentru care au fost create anumite organizaţii internaţionale şi

obiectul lor de acţiune determină, în mod implicit, drepturile şi obligaţiunile acestor

participanţi la viaţa internaţională.

Apoi, implicit apare dreptul la libera realizare a funcţiilor proprii. După cum fiecare

organizaţie internaţională îşi are actul său constitutiv, aceasta îşi are dreptul său intern alcătuit din

norme de procedură, finanţare şi altele, iar independenţa organizaţiei se manifestă prin realizarea

normelor prescrise şi crearea organelor necesare pentru realizarea funcţiilor corespunzătoare.[131,

p.232] Astfel, organizaţiile internaţionale pot adopta reguli de procedură şi alte norme administrative,

au dreptul de a lipsi de cuvînt orice membru al său pentru datorii la cotizaţiile de membru, pot cere

membrilor explicaţii cu privire la neîndeplinirea recomandărilor ce ţin de activitatea lor. Deseori, în

exercitarea funcţiilor sale, organizaţiile internaţionale reies din competenţa prezumată şi intră în

rapoarte juridice cu state ne-membre. Spre exemplu, ONU asigură ca statele ne-membre să acţioneze

în conformitate cu principiile expuse în art. 2 al Statutului său, deoarece aceasta poate fi necesar

pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Fiind subiect de drept internaţional, organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia

tratate internaţionale cu alţi subiecţi de drept internaţional. Această capacitate este unul din criteriile

principale ale personalităţii juridice internaţionale a organizaţiei, deoarece una din trăsăturile

caracteristice ale subiecţilor de drept internaţional constă în capacitatea de a elabora norme de drept

internaţional. Competenţa organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate le este confirmată de

Convenţia de la Viena din 1986 cu privire la dreptul aplicabil tratatelor care se încheie între state şi

organizaţii internaţionale, prin care se codifică dreptul cutumiar în acest domeniu. În particular, în

Preambulul acestei Convenţii este stipulat că organizaţia internaţională dispune de o astfel de

capacitate de a încheia tratate care este necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea sarcinilor

sale. Tratatele organizaţiilor internaţionale, după natura lor juridică şi efectele sale nu se deosebesc

de tratatele încheiate între subiecţii primari de drept internaţional, fapt stipulat expres în art. 3 al

Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor. Totuşi, dacă capacitatea organizaţiilor

internaţionale de a încheia tratate confirmă existenţa personalităţii juridice internaţionale a acestora,

pentru că nu ar putea încheia tratate dacă nu ar fi subiecţi de drept, atunci existenţa personalităţii

juridice internaţionale nu implică, în mod necesar, şi capacitatea de a încheia tratate, întrucît, datorită

caracterului lor funcţional, personalitatea juridică internaţională variază de la una la alta şi nu-i

conferă, în mod automat, şi capacitatea de a încheia tratate, în ultimă instanţă, actul constitutiv al

organizaţiei fiind decisiv în această privinţă.

Din capacitatea de creare a normelor de drept internaţional derivă şi dreptul organizaţiilor

internaţionale de a asigura realizarea normelor de drept internaţional, ceea ce confirmă independenţa

16

organizaţiilor faţă de state şi constituie un aspect important al capacităţii lor juridice. În acest context,

mijloacele de bază le constituie institutele controlului şi răspunderii internaţionale, inclusiv aplicarea

sancţiunilor. Funcţiile de control se realizează prin două metode: prin intermediul prezentării

rapoartelor statelor membre şi prin observarea şi cercetarea la faţa locului a obiectului sau situaţiei

controlate. Sancţiunile juridice internaţionale pot fi divizate în două grupe: a) sancţiuni care pot fi

aplicate de către toate organizaţiile internaţionale (suspendarea calităţii de membru, excluderea din

organizaţie, refuzul de a acorda calitatea de membru, excluderea din comunicarea internaţională pe

marginea anumitor probleme); b) sancţiuni cu aplicarea cărora sunt împuternicite anumite organizaţii

strict determinate (aplicarea acestora depinde de sarcinile unei organizaţii determinate. Spre exemplu,

Consiliul de Securitate al ONU, în scopul menţinerii şi restabilirii păcii şi securităţii internaţionale,

are dreptul de a recurge la măsuri de constrîngere prin intermediul forţelor aeriene, maritime sau

terestre (art. 42 al Cartei ONU)).

De asemenea, organizaţiile internaţionale au dreptul de a participa nemijlocit în

soluţionarea diferendelor ce pot apărea cu alte organizaţii internaţionale sau state. În procesul de

soluţionare a litigiilor, ele pot recurge la aceleaşi metode de soluţionare paşnică a conflictelor ca

şi subiecţii primari ai dreptului internaţional - statele.

Orice organizaţie internaţională are dreptul de a stabili relaţii, inclusiv relaţii diplomatice

[101, p.325]. În cazul organizaţiilor internaţionale, există numeroase prevederi (actele

constitutive, convenţiile multilaterale privind statutul acestora, acordurile bilaterale de sediu,

regulamente interne etc.) şi totuşi statutul lor juridic, precum şi imunităţile şi privilegiile de care

beneficiază nu sunt întru totul clare, datorită lipsei unei reglementări de ansamblu, unitare. De

aceea se recurge la soluţii cu caracter ad hoc, în funcţie de epoca istorică în care au fost înfiinţate

o organizaţie sau alta. De fapt, dreptul diplomatic a tins să înregistreze activitatea organizaţiei şi

să o reflecte adaptînd regulile tradiţionale. În consecinţă, în multe privinţe, practicile urmate în

cazul organizaţiilor internaţionale sunt identice sau similare celor aplicate în cazul misiunilor şi

agenţilor diplomatici (în convenţiile referitoare la organizaţiile internaţionale deseori se fac

trimiteri la agenţii diplomatici în ceea ce priveşte statutul personalului acestora).

Am dori să ne referim şi la dreptul de a recunoaşte noi subiecţi de drept internaţional care,

tradiţional, revine statelor. Însă, în practică, organizaţiile internaţionale pot şi ele să recunoască

noi subiecţi de drept internaţional, admiterea unui stat ca membru fiind, uneori, de o importanţă

mai mare decît recunoaşterea de către alte state. Spre exemplu, acceptarea unui stat ca membru al

ONU poate fi considerată mai mult decît o simplă recunoaştere, deoarece recunoaşterea de către

ONU exprimă poziţia de principiu a comunităţii internaţionale şi are o largă rezonanţă. De

17

asemenea, admiterea unui stat în Consiliul Europei este echivalat cu un certificat de democraţie

al statului respectiv.

Astfel, epoca actuală înregistrează o afirmare tot mai mare a rolului şi locului

organizaţiilor internaţionale guvernamentale pe scena relaţiilor internaţionale, concretizată astăzi

într-un număr care întrece cu mult numărul statelor (aproximativ 800 organizaţii

interguvernamentale în 2001. [136, p.103]) După cum a remarcat G.I. Tunkin, „dezvoltarea

organizaţiilor internaţionale a însemnat dezvoltarea unor noi metode de soluţionare a

problemelor internaţionale şi sporirea gradului de eficienţă a acestor noi metode în comparaţie cu

metodele tradiţionale”. [165, p.343] Există o tendinţă constantă de adaptare a organizaţiilor la

noile cerinţe ale relaţiilor internaţionale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori

acest proces este greoi şi sinuos. Aceasta s-a reflectat în preocupările pentru modificarea

statutelor, a organizării şi funcţionării organizaţiilor internaţionale – adică în doctrină, dar şi în

reglementările internaţionale referitoare la acestea. Astfel, în 1975 a fost adoptată Convenţia de

la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu

caracter universal, în 1986 - Convenţia asupra tratatelor încheiate între state şi organizaţii

internaţionale sau între organizaţii internaţionale. Într-un număr restrîns de cazuri, organizaţiile

internaţionale au puteri reale, situîndu-se deasupra nivelului statal şi nu se limitează numai la

promovarea cooperării dintre state, ci concep chiar legislaţia aplicabilă pe teritoriul statelor care

o compun. Acestea sunt organizaţiile internaţionale „supranaţionale” sau „suprastatale”.

Caracteristic acestor organizaţii este faptul că suveranitatea, atributul de a guverna, a fost

transferat de la statul membru al organizaţiei; prin urmare, acestea pot edicta inclusiv legi

obligatorii pentru cetăţenii statelor membre, fără intervenţia guvernului naţional. În plus, aceste

organizaţii pot lua decizii cu majoritatea de voturi, care obligă şi statele ce sunt în minoritate. Ele

sunt, în anumite privinţe, independente din punct de vedere financiar şi dispun de mijloace legale

de a face ca deciziile lor să fie aplicate. Organizaţiile internaţionale supranaţionale sunt,

întotdeauna, organizaţii de tip funcţional, iar dacă ele ar putea exercita competenţe

supranaţionale în toate domeniile sau aproape în toate, atunci ne-am afla în cazul unui stat

federal. Ar fi corect să facem unele precizări la acest subiect. În cazul organizaţiilor

supranaţionale, considerăm că jurisdicţia statelor este limitată printr-un tratat şi anumite

competenţe sunt transferate organizaţiei care poate fi liberă de influenţa statelor membre în

anumite circumstanţe. Factorul decisiv rămîne însă fundamentarea organizaţiei în dreptul

internaţional şi nu există o limitare a suveranităţii juridice a statului încît acesta să-şi piardă

statutul de subiect de drept internaţional. Cazul tipic de organizaţie internaţională suprastatală îl

constituie Comunităţile Europene (a cărei natură juridică necesită o lucrare separată pentru a fi

18

tratată). Există însă şi organizaţii funcţionale tehnice, cu competenţe atît de mari care, deşi din

punct de vedere juridic nu apar ca supranaţionale, iau decizii cu forţă aproape supranaţională

(O.A.C.I., O.M.M., U.I.T., U.P.U.).

Analizînd aceste evoluţii, influenţate de fenomenul globalizării, a devenit iminentă o

încadrare juridică atît a cooperării dintre state, cît şi a existenţei şi funcţionării organizaţiilor

internaţionale, care devine absolut necesară pentru menţinerea ordinei juridice internaţionale.1

[102, p.1300; 170, p.131]

În literatura de specialitate din sec. XIX – începutul sec. XX, dreptul organizaţiilor

internaţionale era considerat ca o parte a dreptului administrativ internaţional. Precum scria unul

dintre cei mai de seamă specialişti în dreptul internaţional, P.E. Kazanski, „administrarea

internaţională are un viitor mare, dezvoltarea dreptului internaţional va consta, primordial, în

dezvoltarea dreptului internaţional de administrare ... Viaţa internaţională înaintează sarcini care

nu pot fi soluţionate de popoare separate. Acestea sunt nevoite să se asocieze în uniuni mondiale

pentru atingerea scopurilor comune.” [154, p.36]

Pe de altă parte, sistemul dreptului internaţional are un caracter obiectiv şi îi sunt proprii

perfecţionările neîntrerupte, modificările şi apariţia de noi ramuri. Cumulînd aceste circumstanţe, la o

anumită etapă a dezvoltării sistemului dreptului internaţional, a apărut o astfel de ramură ca dreptul

organizaţiilor internaţionale, care, în sens restrîns, constă dintr-o totalitate de norme ce reglementează

relaţiile internaţionale relative la activitatea organizaţiilor internaţionale. Profesorul Tunkin, vorbind

despre apariţia noilor ramuri ale dreptului internaţional, menţiona: „Creşterea numărului şi lărgirea

competenţelor organizaţiilor internaţionale au condus la apariţia ramurii de drept internaţional,

denumită, de regulă, ca drept al organizaţiilor internaţionale.” [164; 152; 156]

Perioada de constituire a dreptului organizaţiilor internaţionale ca ramură a dreptului este

referită cu aproximaţie la jumătatea sec. al XIX-lea, atunci cînd au apărut primele organizaţii

internaţionale interguvernamentale permanente, şi pînă la jumătatea sec. al XX-lea, cînd acestea

s-au transformat în centre ale vieţii internaţionale. În aşa mod, s-a acumulat un material normativ

considerabil care excede limitele unui institut juridic, transformîndu-l în ramură a dreptului

internaţional determinată de impactul legităţilor obiective ale dezvoltării comunităţii, în special,

prin internaţionalizarea vieţii administrative, politice, ştiinţifice şi culturale. Transformarea

institutului în ramură a dreptului şi, respectiv, instituirea dreptului organizaţiilor internaţionale ca

ramură a dreptului internaţional public s-a afirmat prin dobîndirea personalităţii juridice

1 În acest context, se are în vedere cooperarea instituţionalizată dintre state, care este echivalată organizaţiilor internaţionale de către părtaşii teoriei conform căreia statele sunt unicii subiecţi de drept internaţional, iar organizaţiile internaţionale constituie o formă de cooperare a primelor.

19

internaţionale de către organizaţiile internaţionale. Aceasta a accelerat procesul de formare a

ramurii de drept. Din acel moment, reglementarea activităţii multilaterale a organizaţiilor

internaţionale are loc nu numai în baza activităţii normative a statelor, dar şi a organizaţiilor

internaţionale. [170, p.137]

În consecinţă, începînd cu a doua jumătate a secolului XX, odată cu afirmarea rolului

organizaţiilor internaţionale şi recunoaşterii calităţii lor de subiecţi ai dreptului internaţional,

termenul de „drept al organizaţiilor internaţionale” a început să fie pe larg utilizat în literatura

juridică, însă conţinutul şi locul acestei ramuri de drept în sistemul dreptului internaţional încă nu

sunt determinate cu exactitate.

Putem afirma că dreptul organizaţiilor internaţionale reprezintă o ramură nouă a

dreptului internaţional public, în plină afirmare, alcătuită din totalitatea normelor juridice

internaţionale care reglementează relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate

internaţională, cu privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale

guvernamentale. Această ramură de drept internaţional este recunoscută şi în doctrina juridică.

Astfel, Morozov G.J. consideră că dreptul organizaţiilor internaţionale reprezintă o totalitate de

principii şi norme ce se află în legături reciproce organice şi care asigură existenţa şi activitatea

organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.[161, p.261] Usenko E.T., prin noţiunea de

„drept al organizaţiilor internaţionale” înţelege ”dreptul intern al acestor organizaţii, precum şi

relaţiile convenţionale între acestea, precum şi cu statele membre şi statele terţe” [191, p.59].

Krivcikova E.S. a mers chiar mai departe, punînd problema „sistematizării, codificării şi

dezvoltării progresive a dreptului organizaţiilor internaţionale”. [155, p.3-4; 153, p.25]

Normele care alcătuiesc dreptul organizaţiilor internaţionale dobîndesc un conţinut nou,

acesta fiind determinat de specificul obiectului de reglementare juridică – relaţiile internaţionale

din cadrul organizaţiei internaţionale. Spre exemplu, în dreptul internaţional public este permisă

succesiunea către un nou subiect al dreptului internaţional a drepturilor şi obligaţiunilor în baza

tratatelor internaţionale încheiate de subiectul anterior. În dreptul organizaţiilor internaţionale

această normă îşi schimbă conţinutul: succesiunea drepturilor şi obligaţiunilor unui membru al

organizaţiei internaţionale în baza tratatelor internaţionale care sunt acte constitutive ale

organizaţiei nu este permisă. Noul subiect de drept internaţional este primit în organizaţie în baze

generale, prevăzute de actul constitutiv.2

2 Aceasta se întîmplă, în special, datorită faptului că, în conformitate cu Convenţia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor în ceea ce priveşte tratatele, participarea unui nou stat la un tratat internaţional multilateral necesită acordul tuturor celorlalte state părţi (acesta fiind cazul majorităţii tratatelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale – n.n.). Cu toate acestea, au fost înregistrate unele excepţii de la această regulă generală, fiind fundamentate prin teoria continuităţii, care, spre deosebire de alte teorii cu privire la succesiune, prevede trecerea

20

Prin urmare, dreptul organizaţiilor internaţionale nu doar permite, dar necesită o

identificare a părţii sale generale (care ar include astfel de compartimente precum izvoarele,

subiecţii, structura normativă etc.) în virtutea specificului acestor probleme prin comparaţie cu

dreptul internaţional general, specific determinat de două premise esenţiale:

1) caracterul însuşi al organizaţiei internaţionale, care, spre deosebire de stat, nu are

teritoriu, populaţie, suveranitate, şi

2) caracterul derivat (secundar) al capacităţii juridice internaţionale a organizaţiilor

internaţionale.

La etapa actuală, am putea propune cercetării următorul sistem al dreptului organizaţiilor

internaţionale, constituit din subramuri şi institute juridice:

1) statutul juridic al organizaţiilor internaţionale ca subiecţi derivaţi ai dreptului

internaţional;

2) dreptul tratatelor organizaţiilor internaţionale;

3) dreptul intern al organizaţiilor internaţionale;

4) „dreptul extern” al organizaţiilor internaţionale.

La prima subramură am referi astfel de institute juridice precum recunoaşterea,

succesiunea şi răspunderea organizaţiilor internaţionale. Sursa acestei subramuri este constituită

din actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, precum şi din convenţiile referitoare la

privilegiile şi imunităţile ONU (din 1946) şi instituţiilor sale specializate ( din 1947), Acordul

General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (din 1949), acordurile

bilaterale cu privire la sediu şi actele unilaterale adoptate de către organele organizaţiei

internaţionale. De o importanţă deosebită în acest context sunt şi avizele consultative ale CIJ şi

doctrina dreptului internaţional, ceea ce confirmă insuficienţa reglementării institutului

capacităţii juridice a organizaţiilor internaţionale şi, în legătură cu aceasta, necesitatea

contribuirii la fixarea acestor norme prin interpretarea normelor existente ale dreptului

internaţional, atît convenţionale, cît şi cutumiare.

tuturor drepturilor şi obligaţiunilor statului predecesor către statul succesor. Spre exemplu, în 1991, Federaţia Rusă s-a declarat succesor al URSS, Preşedintele Federaţiei Ruse informînd Secretarul General al ONU, printr-o notă din 24 decembrie 1991, despre faptul că calitatea de membru al Federaţiei Ruse în ONU, inclusiv în Consiliul de Securitate, alte organe şi organizaţii ale sistemului ONU, „continuă” cu susţinerea statelor CSI şi că ea îşi menţine responsabilitatea deplină pentru drepturile şi obligaţiunile URSS în conformitate cu Statutul ONU, inclusiv angajamentele financiare. (A se vedea Дипломатический вестник, Nr. 2-3,1992, p. 28)

21

În ceea ce priveşte dreptul tratatelor organizaţiilor internaţionale, acesta cunoaşte o

codificare relativ avansată prin adoptarea Convenţiei asupra tratatelor încheiate între state şi

organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 19863.

Obiectul de reglementare al subramurii dreptului intern al organizaţiilor internaţionale nu

este clar delimitat în ştiinţa juridică. Avînd în vedere natura juridică a organizaţiilor

internaţionale, am cădea de acord cu părerea lui Marghiev, conform căreia dreptul intern al

organizaţiilor internaţionale reglementează nu numai relaţiile dintre organele organizaţiei, dar şi

cele dintre state ca membre ale organizaţiei, precum şi dintre organizaţie şi statele sale

membre. [158, p.112-123]

Unii autori reduc problema capacităţii juridice a organizaţiilor internaţionale la faptul dacă

relaţiile fiecăreia dintre acestea cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional sunt reglementate prin norme

de drept internaţional. [162, p.175; 167, p.151] Nu ezităm să răspundem pozitiv şi la această

întrebare: fiecare organizaţie internaţională, în mod inevitabil, intră în raporturi juridice cu statele

membre, precum şi cu alte state ne-membre şi organizaţii internaţionale. Aceste raporturi sunt

reglementate, în special, prin actele constitutive ale organizaţiei respective, dar, în unele cazuri, şi

prin alte tratate internaţionale. Astfel, există norme de drept internaţional general şi alte reguli

speciale care se aplică organizaţiilor internaţionale.[131, p.223-225] Or, dreptul organizaţiilor

internaţionale nu tratează doar raporturile organizaţiei internaţionale cu alţi subiecţi internaţionali, dar,

în egală măsură, relaţiile juridice care ţin de organizarea şi funcţionarea sa internă.

Izvoarele dreptului organizaţiilor internaţionale pot fi grupate în două mari

categorii [128, p.12-16; 127, p.15]:

- izvoare originare, care alcătuiesc dreptul originar al organizaţiilor internaţionale,

respectiv tratatele constitutive ale acestora, dar şi tratatele generale, cum ar fi Convenţia

generală asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU din 1946, Convenţia asupra tratatelor

încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din

1986, tratatele multilaterale încheiate între organizaţiile internaţionale şi statele membre

cu privire la statutul juridic al organizaţiei internaţionale, tratatele bilaterale încheiate

între organizaţiile internaţionale şi statele membre cu privire la diferite aspecte particulare

ale relaţiilor dintre ele, de exemplu, acordurile de sediu;

- izvoare derivate, care alcătuiesc dreptul derivat al organizaţiilor internaţionale,

constituite din actele normative ce emană de la organele acestora (regulamentele

3 Republica Moldova a aderat la această Convenţie la 26.01.1993, dar ea încă nu este în vigoare pe plan internaţional, deoarece nu întruneşte condiţiile de intrare în vigoare prevăzute în art. 85, necesitînd ratificarea sau aderarea de către 35 de state (în prezent, sunt 39 de părţi la Convenţie, dintre care 17 sunt organizaţii internaţionale).

22

interne ale organizaţiilor internaţionale; recomandările şi rezoluţiile organizaţiilor

internaţionale, dar numai acelea care au caracter juridic, reglementînd aspecte ale

vieţii interne a organizaţiilor, de exemplu, rezoluţiile Adunării Generale a ONU, prin

care se alege Secretarul General, prin care se primesc noi membri sau se aplică

sancţiuni acestora, prin care se aprobă bugetul etc), care trebuie să fie adoptate în

strictă concordanţă cu izvoarele de origine, ceea ce înseamnă că dreptul derivat este

subordonat dreptului originar.

Problema sistemului dreptului organizaţiilor internaţionale rămîne actuală şi oferă temei

pentru prelucrarea sa, clasificare şi sistematizare ştiinţifică, precum şi pentru deducţii teoretice

care au şi însemnătate practică. Precum am văzut, deşi dreptul organizaţiilor internaţionale este

recunoscut de majoritatea4 [118, p.991; 149, p.16; 168, p.22-23/620-622] juriştilor ca ramură a

dreptului internaţional, rămîne a fi nesoluţionată problema structurii interioare a sistemului

dreptului internaţional, în special, în ceea ce ţine de poziţia organizaţiilor internaţionale în cadrul

acestuia, şi necesită cercetări ulterioare. Această problemă prezintă importanţă din perspectiva

examinării organizaţiilor internaţionale drept mijloc de instituţionalizare a relaţiilor dintre state,

iar a dreptului organizaţiilor internaţionale – drept mijloc de ordonare şi eficientizare a acestor

relaţii, ale căror scop final constă în identificarea soluţiilor pentru sfidările cu care se sonfruntă

umanitatea la diferite etape istorice.

§ 2. Specificul organizaţiilor internaţionale regionale –

exemplul Consiliului Europei

După cum poate fi scos în evidenţă din studiul asupra naturii juridice şi a competenţelor

organizaţiilor internaţionale, se desprinde ideea clasificării acestora în diferite categorii. În acest

context, constatăm că, în ultima jumătate de secol acestea s-au proliferat şi extins considerabil,

constituindu-se într-un complex de organizaţii de diferite tipuri. Astfel, organizaţiile

internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii [112, p.229]: a) după aria de acţiune, în

raport de numărul statelor participante; b) după obiectul lor, general sau specializat; c) după

posibilitatea statelor de a deveni membre ale organizaţiei.

4 În evoluţia dreptului organizaţiilor internaţionale au existat şi păreri conform cărora dreptul organizaţiilor internaţionale ar fi constituit exclusiv din dreptul ONU sau că acesta ar exista paralel şi independent de dreptul internaţional public.

23

Luînd ca bază aria de acţiune, distingem organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sau

globală şi organizaţiile regionale. Organizaţiile cu caracter universal sunt destinate să cuprindă toate

statele lumii (spre exemplu, ONU şi alte instituţii specializate ale ONU, din care pot face parte toate

statele lumii şi, în unele cazuri, alte entităţi cu autonomie în diferite domenii ca sănătatea publică,

poşta, telecomunicaţiile). Chiar dacă nu există o organizaţie internaţională care să cuprindă toate

statele lumii, ele tind, au vocaţia să stabilească reguli pentru lumea întreagă şi caută să extindă

numărul de membri cît mai mult. Organizaţiile regionale sunt limitate la o regiune geografică (spre

exemplu, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Consiliul

Europei). Odată ce organizaţiile regionale cuprind doar un grup limitat de state, care, în general, au

interese şi filosofii politice similare, structura lor este mult mai centralizată şi mai bine gîndită decît

în cazul organizaţiilor care includ aproape toate statele lumii. În consecinţă, organizaţiile regionale

pot fi mult mai eficiente şi exercita o mai mare influenţă.

Din aceste considerente, ne-am propus să ilustrăm în această lucrare mecanismul

cooperării statelor în cadrul organizaţiilor regionale, alegînd exemplul Consiliui Europei datorită

avantajelor pe care le prezintă acesta faţă de alte organizaţii şi contribuţiei sale la procesul de

unificare europeană.

Precum am remarcat deja, a două jumătate a secolului XX s-a caracterizat printr-o explozie

cantitativă, dar şi calitativă de organizaţii internaţionale. De asemenea, pentru această perioadă este

caracteristică apariţia termenului de „integrare europeană”, menită să descrie procesul, precum şi

scopul de formare a unei asociaţii strînse, uniuni sau chiar federaţii a statelor vest-europene. Acesta

era un termen convenţional, destul de vag şi general pentru a acoperi întregul spectru de abordări a

integrării, pornind de la cooperarea interguvernamentală tradiţională pînă la instituirea unor

organizaţii supranaţionale. [111, p.33] Organizarea instituţională în Europa este caracterizată prin

multiple acorduri şi instituţii cu natură juridică diferită în diverse domenii de activitate

guvernamentală. De aceea, toate eforturile doctrinale de a defini integrarea europeană în legătură cu

anumite caracteristici instituţionale au eşuat. [115, p.240]

În pofida eforturilor Mişcării Europene (fondate în 1948 ca o asociaţie neoficială a

grupurilor politice care favorizau uniunea mai strînsă între statele europene), politic s-a dovedit a

fi imposibil de a institui o uniune federală a statelor europene cu competenţe generale în toate

problemele de interes comun. În prima perioadă de formare a integrării europene au existat

diferite abordări instituţionale care tratau probleme economice, de apărare şi de politică externă,

iar în fiecare dintre aceste sectoare au fost create instituţii cu diferită natură juridică şi diferiţi

membri. Astfel, s-a format o vastă reţea de organizaţii şi organisme internaţionale, cu obiect mai

larg sau mai restrîns, cu participare generală sau limitată, prin care statele urmăresc să realizeze

24

cooperarea multilaterală în domeniile respective. Datorită impactului considerabil asupra

procesului de integrare, Comunităţile Europene au atras mai multă atenţie decît alte organizaţii

europene. În rezultat, structura lor supranaţională specifică, deseori, este considerată ca unica

reprezentînd mecanismul integrării europene. Totuşi, o serie de organizaţii cu diferite structuri şi

chiar cu mai mulţi membri decît Comunităţile Europene, de asemenea, au contribuit substanţial

la procesul de integrare europeană. Statele, în acelaşi timp, se integrează tot mai mult, dar rămîn

principalii actori, cadrul european fiind pentru ele atît o constrîngere, cît şi un instrument.

Consiliul Europei apare ca un compromis perfect între dorinţa statelor de a-şi păstra

suveranitatea, pe de o parte, şi de a avea un cadru de cooperare comun, pe de altă parte. Astfel,

Consiliul Europei a fost creat ca răspuns la necesitatea pentru o nouă ordine politică în Europa.

[126, p.98] Apariţia acestei organizaţii în 1949 marchează prima tentativă a unei Europe

“europene”, ceea ce înseamnă că este făcută de către europeni şi pentru europeni.[105, p.3]

Contextul istoric de după cel de-al Doilea Război Mondial poate fi unica explicaţie a faptului de

ce prima organizaţie autentic europeană nu a fost concepută decît sub forma unui consiliu de

cooperare interguvernamentală şi nu sub forma integrată a unei comunităţi sau chiar federaţii.

Astfel, în mai 1948, Congresul de la Haga a reunit curentele promotoare ale unităţii europene. La

această reuniune s-a conturat o divizare care a sfidat orice dezbateri cu privire la Europa: pe de o

parte, “federaliştii”, partizani ai unei unităţi supranaţionale, în care statele-naţiuni să fie unităţi

federale; iar pe de altă parte, “inter-guvernaliştii”, pentru care Europa urma să aibă la bază o

simplă cooperare între state. În principiu, francezii au fost purtătorii de cuvînt ai primei versiuni,

în timp ce britanicii au întruchipat-o pe cea de-a doua.[106, p.12] După ce au respins un proiect

francez foarte ambiţios de a alege în următorul an o Adunare constituantă europeană [104, p.462],

Congresul a adoptat o serie de rezoluţii mult mai modeste care reclamau crearea unei uniuni

politice şi economice. Apoi, în cadrul unei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la

Bruxelles (Belgia, Franţa, Luxembourg, Olanda şi Marea Britanie), la 27 şi 28 ianuarie 1949,

Marea Britanie a acceptat principiul unei Adunări Parlamentare. Cei cinci miniştri de externe au

ajuns la un consens privind înfiinţarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un comitet

ministerial, care se întîlnea cu uşile închise, şi un corp consultativ, ale cărui reuniuni erau publice.

În consecinţă, Consiliul Europei poate fi perceput drept rezultatul unui “dublu compromis”: între

federalişti şi funcţionalişti (care mai sunt numiţi şi unionişti), precum şi între avocaţii unei

adunări consultative investită cu putere politică semnificativă şi reprezentanţii statelor care se

opuneau întăririi adunării şi optau pentru un rol activ al reprezentanţilor guvernelor.[142, p.396]

În baza acestui acord de principiu [105, p.12], miniştrii afacerilor externe ale celor cinci ţări

semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să se reunească într-o conferinţă diplomatică

25

pentru a elabora statutul noii organizaţii. Alte cinci state – Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia

şi Suedia au fost invitate să participe la această conferinţă. Convenţia cu privire la Statutul

Consiliului Europei a fost semnată la 5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.

Conform opiniei lui P. Reuter, Consiliul Europei este “singura organizaţie în care toate

ţările europene, ce fac dovada unui anumit ideal democratic, se pot reuni pentru a examina orice

problemă europeană.”[132, p.114] În această definiţie fiecare cuvînt este semnificativ: însuşi

termenul de Consiliul Europei exprimă îngrijorarea de a nu face din această organizaţie decît un

organ de cooperare interguvernamentală şi nu o voinţă de integrare supranaţională. Toate ţările

europene, care fac dovada unui ideal “democratic”, se pot reuni în cadrul ei. Astfel, pînă nu

demult, aceasta a exclus ţările din Europa de Est, care nu erau democraţii parlamentare pluraliste,

iar pentru o perioadă îndelungată de timp - statele de tip fascist, cum ar fi Spania şi Portugalia

sau Grecia, într-un anumit timp. În fine, aceste ţări se reunesc “pentru a examina în comun orice

problemă europeană”. Vom vedea în capitolele ce vor urma că, cu excepţia apărării naţionale,

Statutul Consiliului Europei conferă statelor membre reunite în sînul său toate competenţele

posibile în materie de edificare europeană, inclusiv şi o unificare economică a Europei, ţinînd

cont de faptul că Consiliul Europei a apărut înaintea comunităţilor europene şi ca generator al

tuturor altor organizaţii care au fost create ulterior.

Astfel, celor zece state semnatare ale Tratatului de la Londra - Belgia, Danemarca, Franţa,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Marea Britanie şi Suedia - s-au asociat Grecia şi

Turcia în 1949, Islanda în 1950. Adunarea, din 1949, a recomandat Comitetului de Miniştri

admiterea Republicii Federale Germane, iniţial membru asociat, apoi membru ordinar din 1951.

Austria, după ce a fost timp îndelungat observator, a devenit membru în 1956, Ciprul în 1961,

Elveţia în 1963, Malta în 1965. Portugalia a trebuit să aştepte pînă în 1976 pentru a se alătura

Clubului democraţiilor, iar Spania pînă în 1977. Liechtenstein a aderat în 1978, San-Marino în

1988, Finlanda în 1989, apoi a urmat căderea zidului de la Berlin şi au aderat Ungaria în 1990,

Polonia în 1991, Bulgaria în 1992, Estonia, Lituania, Slovacia şi Republica Cehă, precum şi

România în 1993, Andora în 1994, Letonia, Albania, Ucraina, “Fosta Republică Iugoslavă

Macedonia” şi Republica Moldova în 1995, Federaţia Rusă şi Croaţia în 1996, Georgia în 1999,

Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina în 2002, Serbia şi Muntenegru în 2003.

În octombrie 2004, a fost primit în cadrul Consiliului Europei şi Monaco. În consecinţă, numărul

cetăţenilor direct vizaţi de către Organizaţie a crescut pînă la 800 milioane.

Cîştigînd noi membri, Consiliul Europei a atras şi atenţia statelor ne-europene, care

afişează un spirit similar. În aşa mod, Canada, Japonia, SUA, Mexic şi Sfîntul Scaun au obţinut

statut de observator pe lîngă Organizaţie.

26

Consiliul Europei a găsit formule suple de asociere la lucrările sale a ţărilor terţe:

delegaţii parlamentare care asistă la şedinţele Adunării Parlamentare ca observatori (Elveţia din

1961 pînă în 1963, Israel din 1958), ratificarea anumitor convenţii ale Consiliului Europei de

către state ne-membre (Tunisia, Israel, Costa Rica, Sfîntul Scaun etc.), statut de “invitat special”

(aceasta a fost practica pentru ţările din Est).

Învăţarea mutuală şi acţiunile comune au constituit marca Consiliului Europei de la

fondarea sa în urmă cu cinzeci şi patru de ani. Rezultatele obţinute din acel moment sunt

impresionante:

• Convenţia europeană a drepturilor omului şi alte numeroase convenţii au stabilit un

spaţiu juridic comun care se extinde în mod constant;

• Programul interguvernamental a contribuit considerabil la elaborarea politicilor atît

naţionale, cît şi europene în diverse domenii;

• Adunarea Parlamentară a fost un motor de forţă pentru schimbări şi a deschis calea

pentru o dezvoltare graduală a cooperării europene.

Importanţa creării Consiliului Europei rezidă în faptul că acesta a fost “primul instrument

de integrare europeană”, în timp ce Adunarea consultativă a devenit “prima adunare

europeană”.[108, p.122] Apoi, chiar de la începuturi, Consiliul Europei a reuşit să depăşească

cadrul simplu al cooperării interguvernamentale şi să pună bazele primei comunităţi

supranaţionale – cea a drepturilor omului. Înainte de Comunitatea Europeană a Cărbunelului şi

Oţelului (CECA), salutată în mod unanim ca fiind o mare revoluţie în relaţiile internaţionale

datorită nivelului său înalt de supranaţionalitate, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a creat în beneficiul

cetăţenilor Europei dreptul, care nu a mai fost acordat de-a lungul istoriei, de a acuza statul lor în

faţa unei curţi de justiţie internaţională - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe lîngă această mare operă a Consiliului Europei, care constă în crearea unei zone de

protecţie a drepturilor omului unice în lume, nu ar trebui sa subestimăm realizările din alte

domenii. Bineînţeles, nu ţine de Consiliul Europei să instituie o piaţă comună – acest lucru fiind

înfăptuit de Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cu toate acestea, în alte domenii, cum ar

fi cel cultural, al securităţii sociale, al cooperării judiciare, opera legislativă a Consiliului Europei

nu este de neglijat şi precedă şi, uneori, merge mai departe decît cea a Uniunii Europene.

Totodată, în pofida reticenţelor care mai apar, un fenomen continuă să bucure

observatorii: lărgirea constantă a Consiliului Europei. Cu siguranţă, subiectul lărgirii este astăzi o

temă de actualitate în viaţa politică europeană. Uniunea Europeană tocmai a primit zece noi

membri, NATO a admis noi membri în rîndurile sale: Consiliul Europei, de asemenea, a ajuns de

27

la zece membri fondatori în 1950 la patruzeci şi şase în prezent. O întorsătură semnificativă s-a

produs la finele războiului rece. Într-adevăr, după 1989, Consiliul Europei a constituit prima

structură de primire a ţărilor Europei Centrale şi de Est, pe măsura opţiunilor acestora pentru

democraţie. Ca urmare a acestui proces spectacular şi inedit, din Consiliu fac parte toate statele

europene, cu excepţia Bielarusiei. Vocaţia sa de organizaţie pan-europeană a fost deja

demonstrată de o manieră clară şi convingătoare, iar realizările sale recente în domeniul

extinderii pot fi ilustrate în patru direcţii prioritare:[145, p.5-8]

• în primul rînd, este vorba de o lărgire sensibilă în termeni de compoziţie;

• o a doua formă a extinderii vizează dezvoltarea mecanismelor de control: Curtea

Europeană a Drepturilor Omului şi un şir de alte proceduri de supraveghere şi control;

• al treilea tip al extinderii constă în dezvoltarea unei capacităţi de susţinere pe care

Consiliul Europei o poate acorda noilor state membre şi ţărilor candidate în astfel de

domenii precum alegerile democratice, reformele constituţionale şi juridice,

instituirea unui sistem judiciar independent, consolidarea autonomiei locale şi altele;

• în fine, o extindere care a putut fi observată pe parcursul ultimilor ani: dezvoltarea

cantitativă şi calitativă a convenţiilor Consiliului Europei în cele mai diverse domenii.

În larga gamă a organizaţiilor europene, Consiliului Europei îi revine o responsabilitate

specială: apărarea valorilor comune, explorarea vastelor orizonturi ale proiectului european şi

accentuarea aspectelor particulare, fără de care acest proiect ar fi incomplet. Pentru atingerea

acestui obiectiv, Consiliul Europei activează în strînsă legătură cu alte organizaţii internaţionale,

bazîndu-se pe avantajele sale comparative, dintre care noi am indica următoarele cinci:

A - cîmpul său de acţiune. Ţinînd cont de dimensiunea sa pan-europeană, Consiliul

Europei îşi poate extinde cooperarea pe întreg continentul, înglobînd toate

democraţiile europene.

B - experienţa sa. Datorită mai multor decenii de activitate în cele mai diverse domenii,

Consiliul Europei a stabilit vaste reţele de aptitudine şi competenţă în întreaga Europă.

C - normele sale, care constituie un cadru european comun de referinţă, asigură

coerenţa activităţilor Consiliului Europei şi joacă un rol foarte important în cadrul

reformelor efectuate pe plan naţional.

D - multiplii săi parteneri. Instituţiile Consiliului Europei reunesc miniştri, parlamentari,

cadre universitare şi reprezentanţi ai puterilor locale şi ai guvernelor. Pe de altă

parte, Consiliul Europei se bucură de sprijinul organizaţiilor neguvernamentale şi

organizaţiilor de tineret din Europa. Amestecul tuturor acestor ingrediente, deseori,

a oferit rezultate remarcabile.

28

E - eficienţa metodelor sale de lucru. Consiliul Europei a creat reţele de experţi şi a

instituit metode de lucru adaptate necesităţilor guvernelor în vederea consilierii,

stabilirii contactelor şi consultărilor. În plus, Consiliul Europei dispune de un

personal experimentat şi motivat care posedă o preţioasă memorie instituţională.

Lista organizaţiilor internaţionale cu care cooperează Consiliul Europei, pentru a fi

completă şi exactă, ar necesita un studiu separat. Consiliul Europei cooperează cu un şir de

instituţii internaţionale şi organizaţii ne-guvernamentale. Această cooperare are loc sub diverse

forme şi constituie o contribuţie importantă prin îmbogăţirea gîndurilor şi ideilor, care urmează a

fi luate în consideraţie în timpul căutării soluţiei optime pentru rezolvarea problemelor ce ţin de

dezvoltarea europeană. Relaţiile dintre Consiliul Europei şi OSCE au o importanţă particulară,

avînd în vedere proporţiile pan-europene ale acestor două organizaţii, cu un grad asemănător de

putere. În acest caz, nu este surprinzător faptul că, pe de o parte, există postulate cu privire la

coordonarea activităţilor, astfel încît apare posibilitatea complimentării celor două organizaţii, iar

pe de altă parte, nu lipsesc semnele competiţiei între aceşti doi actori pentru atingerea unei

poziţii de lider printre organizaţiile europene. [176, p.38; 145, p.38; 173, p.9]

Consiliul Europei, păstrîndu-şi exclusivitatea pe continentul european, este totuşi

conştient de faptul că există un număr foarte mic de probleme semnificative ale dezvoltării care

ar putea fi examinate separat de contextul lor global şi reclamă o cooperare care să meargă

dincolo de state şi continente. [117, p.360] Vorbind despre cooperarea dintre Consiliul Europei

şi ONU, avem de a face cu un anumit model creat care totuşi nu reflectă potenţialul

posibilităţilor ce ar putea apărea din cooperarea celor două organizaţii. Necesitatea întăririi

cooperării este văzută în contextul unei importanţe mai mari acordate cooperării regionale, iar

aceasta trebuie să fie coordonată în modul corespunzător pentru a ţine cont de priorităţile

mondiale [185, p.80] (îndeosebi, la elaborarea standardelor în domeniul drepturilor omului).

Natura interacţiunii Consiliului Europei cu alte organizaţii trebuie examinată în mod constant,

pentru a încerca de a face cooperarea mai fructuoasă, a ameliora diviziunea muncii şi a evita

dublarea competenţelor.

În fine, în mod firesc, apare întrebarea dacă a fost şi un preţ de plătit pentru această

expansiune multiplă a Consiliului Europei. Fiecare dintre noi se întreabă dacă evoluţia dinamică

a Organizaţiei nu are în acelaşi timp şi un revers, dacă nu vor fi diminuate valorile sale. În

paginile ce vor urma vom răspunde negativ la aceste întrebări. Consiliul Europei a fost fondat

pentru a promova şi apăra anumite valori comune: democraţia, respectarea drepturilor omului şi

supremaţia dreptului. Aceste valori au căpătat un relief particular în ultimii ani, cel puţin, astfel

apare lectura noastră a recentelor evoluţii în Organizaţie. Metodele concrete de apărare şi de

29

promovare au fost adaptate astfel încît să ţină cont de expansiunea geografică a Consiliului

Europei, însă valorile fundamentale nu au pierdut nimic din importanţa lor. Consiliul Europei

oferă posibilitatea de a partaja, sub acelaşi acoperiş, eforturile europene comune. Cu ocazia

primului Summit din Viena din 1993, şefii statelor şi guvernelor din ţările membre au declarat că

Consiliul Europei este instituţia politică europeană care, prin excelenţă, reuneşte pe picior de

egalitate şi în structuri permanente democraţiile din Europa eliberate de opresiunile comuniste.

Ei au adăugat că acesta era şi motivul pentru care aderarea lor la Consiliul Europei a reprezentat

un element central al construcţiei europene fondate pe valorile Organizaţiei. Prezenţa la Varşovia

a patruzeci şi şase de şefi de state şi de guverne în timpul celui de-al treilea Summit (16-17 mai

2005) a confirmat, în mod impresionant, această evoluţie.

Rolul jucat de organizaţiile internaţionale este imens, iar natura lor juridică complexă

ne este învederată de multitudinea de relaţii în care acestea sunt implicate şi care atestă

importanţa şi eficienţa participării lor la abordarea şi soluţionarea problemelor cu care se

confruntă umanitatea în zilele noastre. Există domenii de activitate în care statele, deşi au

puterea supremă şi capacitatea juridică necesară, nu pot acţiona individual într-un mod eficient.

Contactele internaţionale din ce în ce mai numeroase generează un număr crescînd de relaţii

juridice care se dezvoltă peste nivelul statal: reglementarea securităţii pentru nave şi aeronave,

distribuirea de frecvenţe radio, reguli pentru curierul internaţional ş.a. nu pot fi stabilite la nivel

naţional şi cer o reglementare la nivel internaţional ş, chiar dacă din punct de vedere juridic

statele nu sunt obligate să urmeze regulile elaborate de organizaţiile internaţionale, ele rămîn

obligate să coopereze cu aceste organizaţii.

Astfel, Republica Moldova nu poate rămîne în afara acestei cooperări instituţionalizate.

Totodată, ţara noastră, fiind un stat suveran, trebuie să aleagă între organizaţiile care ar oferi cele

mai multe beneficii pentru participarea sa în relaţiile internaţionale. Din această perspectivă,

Consiliul Europei oferă avantaje atît din punctul de vedere al partenerilor internaţionali pe care îi

reuneşte, cît şi din punctul de vedere al problemelor pe care le abordează.

Cu toate acestea însă, Consiliul Europei nu poate exista şi activa cu ignorarea celorlalţi

actori de pe arena mondială. Pentru a ordona acest proces de cooperare, vom reitera principalele

momente pentru menţinerea viabilităţii sale ca organizaţie internaţională regională:

1) Republica Moldova, afirmîndu-se ca participant activ al relaţiilor internaţionale,

trebuie să intensifice interesul său pentru consolidarea instituţionalizării acestora.

Prin urmare, autorităţile naţionale ar putea veni cu propunerea elaborării unui

instrument juridic internaţional cu privire la organizaţiile internaţionale, care ar fi o

30

codificare a dreptului organizaţiilor internaţionale. Asemenea norme juridice

internaţionale prezintă importanţă în scopul creării unui sistem al dreptului

organizaţiilor internaţionale, cu o parte generală – care să ofere definiţia

organizaţiei internaţionale, principiile constituirii, funcţionării şi raporturile dintre

organizaţiile internaţionale şi alţi subiecţi ai dreptului internaţional, şi o parte

specială – care să reglementeze mecanismul de stabilire a competenţelor, atribuţiilor

şi alte trăsături specifice fiecărei organizaţii.

2) Consiliul Europei, activînd prin excelenţă în unele domenii, nu poate rămîne izolat

de alte organizaţii internaţionale. La fel şi Republica Moldova, făcînd parte şi din

alte asociaţii, are asumate faţă de acestea angajamente similare sau, cel puţin, care

să nu fie opuse angajamentelor faţă de Consiliul Europei. Din aceste raţiuni,

considerăm că trebuie să fie promovată ideea divizării competenţelor şi eficientizării

acţiunii comune a Consiliului Europei cu alte organizaţii prin acorduri, aranjamente,

memorandumuri de înţelegere şi alte insturmente bilaterale.

3) Reiterăm poziţia expusă conform căreia organizaţiile internaţionale, deşi sunt create

de către state prin acordul lor comun, posedă totuşi voinţă autonomă şi capacitate

juridică proprie din momentul constituirii lor, în limitele competenţelor care le-au

fost conferite de către fondatori. În acest mod, apare un proces invers în care

organizaţiile internaţionale, fiind create de către state, sunt acelea care elaborează,

la rîndul lor, norme obligatorii pentru statele membre. În acest scop, exemplul

Consiliului Europei este binevenit, deoarece această organizaţie posedă mecanisme

de control specifice şi are prioritate faţă de altele prin crearea unui spaţiu comun al

drepturilor omului. Aceste particularităţi trebuie să fie valorificate de către statele

membre, iar în capitolele ce urmează vom încerca să identificăm necesităţile pentru

realizarea acestui obiectiv.

31

CAPITOLUL II

CONSILIUL EUROPEI PRIN PRISMA DREPTULUI

ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 1. Scopurile şi principiile Consiliului Europei

Consiliul Europei poate fi definit ca un cadru de dialog, cooperare şi elaborare a normelor

comune în domenii de care nu se ocupă nici o altă organizaţie europeană. Astfel, Consiliul

Europei, exclus din problemele politice şi economice şi de apărare, s-a afirmat pe terenurile

politicii sociale, sănătăţii publice, mediului şi culturii, definind texte-cadre, convenţii deschise

pentru semnare şi ratificare de către statele membre. În această privinţă, cea mai mare reuşită a

Consiliului se referă la drepturile omului.

Deşi relativ scurt (numai 42 de articole în comparaţie cu 247 ale Tratatului de la Roma, spre

exemplu), statutul Consiliului Europei recunoaşte acestuia un obiectiv foarte larg, căruia nu-i scapă

decît problemele militare stricto senso: “Articolul 1: a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o

mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care

sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.”[16, art.1]

Bineînţeles, contextul istoric explică de ce uniunea mai strînsă între statele membre trebuie să

fie realizată, în primul rînd, pentru “salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt

moştenirea lor comună”, cu alte cuvinte, principiile enunţate în preambulul Statutului şi anume

“libertatea individuală”, “libertatea politică” şi “supremaţia dreptului” [116, art.1], toate fiind

ignorate pe parcursul conflictului precedent. Dar, într-o retrospectivă, este de remarcat că scopul

următor constă în promovarea progresului economic şi social. În art.1, al. b) din Statut, unde se

vorbeşte despre o acţiune comună a statelor membre, domeniul economic figurează primul pe listă,

urmat de cel social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi drepturile omului. Evident,

în 1949 nu se putea prevedea că o astfel de unificare economică şi socială a Europei va fi realizată

într-un alt cadru, cel al Comunităţilor. Totuşi, Consiliului Europei îi rămîn numeroase alte domenii

de acţiune completate prin art. 23 al Statutului, conform căruia Adunarea Parlamentară “poate

formula recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul” Consiliului Europei.

În ceea ce priveşte excluderea problemelor militare, sau, mai exact, celor de “apărare

naţională”, aceasta se datorează nu atît opunerii statelor mari, în special a Franţei şi Marii

32

Britanii, cît a ţărilor neutre (Irlanda şi Suedia, astăzi Austria şi Elveţia), precum şi a multor altor

care au preferat să încredinţeze apărarea lor NATO. În practică însă Consiliul Europei nu s-a

privat de dreptul de a aborda problemele de apărare.[105, p.20] Deja în 1950, Adunarea a

recomandat crearea unei armate europene. Comitetul de Miniştri i-a reamintit incompetenţa sa,

ceea ce a determinat Adunarea să ceară abrogarea alineatului d) al art. 1 din Statut. Comitetul a

refuzat, însă a lăsat să se înţeleagă că dezbaterile pe marginea apărării pot fi reluate sub egida

dezbaterilor referitoare la edificarea păcii şi cooperarea internaţională, termeni care figurează în

preambulul Statutului. Astfel, Adunarea s-a abţinut de la tratarea problemelor care vizează strict

tehnica militară, care, după caz, ţin de competenţă UEO sau NATO.5

Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt reflectate, în primul rînd, în

preambulul Statutului, care este obligatoriu pentru toate statele membre.[16] Corelînd aceste

prevederi cu dispoziţiile unei serii de instrumente internaţionale elaborate în cadrul Consiliului

Europei, pot fi identificate următoarele obiective [174, p.7] esenţiale ale Organizaţiei:

• protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;

• favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale

ale Europei;

• căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile europene

(discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea

umană, sindromului HIV/SIDA, drogurile, crima organizată etc.);

• dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,

legislative şi constituţionale.

Cercetînd motivaţiile care au stat în spatele creării Consiliului Europei, este important de a

nota că “organizaţia s-a născut din ideea vizionară de a atinge o conciliere durabilă între fostele

ostilităţi şi o cooperare strînsă în vederea făuririi unui viitor comun. Cu toate acestea, ideea era nu de

a dezvolta o cooperare după modelul instituit de ONU, dar de a crea un fundament durabil sub forma

valorilor umanistice, care să pună punct întregii mizerii a cărui martor a fost Europa în secolul

XX.”[121, p.9] Elementul respectării valorilor este încorporat în chiar conceptul de membru al

Consiliului Europei. Diferit de alte organizaţii (cum ar fi, spre exemplu, Organizaţia Statelor

Americane în care un stat este reprezentat în virtutea localizării sale geografice), în cazul Consiliului

Europei un stat trebuie să se califice pentru admitere. Standardele în acest scop includ democraţia,

5 Această evoluţie este asemănătoare cu cea care a avut loc mai tîrziu în Comunităţile europene, ale căror tratate, de asemenea, exclud apărarea din domeniile lor de competenţă. Dar Parlamentul European, începînd cu anii 70 ai sec.XX, a confruntat acest “tabou”, găsind şi el un mijloc pentru a o face: acel al politicii industriale, concepută ca înglobînd industriile de armament… (cf. Jean-Louis Burban, La Communauté européenne et la Défence, Revue de la Défence nationale, iulie 1980, p. 97 şi urm.).

33

sistemul protecţiei drepturilor omului, parlament ales prin sufragiu liber. Consiliul Europei, spre

deosebire de ONU şi OSCE, fixează criterii stricte de admisibilitate în art. 3 al Statutului său:

“Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statutului de drept şi principiul

în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului.”[16, art.3] Acest imperativ ideologic este primordial, trecînd

chiar înaintea realizării unei uniuni europene şi am putea spune că aceasta este raţiunea de a fi a

Consiliului Europei, care, de-a lungul deceniilor, a făcut să aştepte la poarta sa state geografic situate

în Europa, dar ale căror regimuri nu erau bazate pe democraţie parlamentară şi respectarea

drepturilor omului. De asemenea, nici o ţară nu deţine “o garanţie pe viaţă” a calităţii sale de membru

şi trebuie să menţină standardele înalte.6 La fel, Statutul nu menţionează “membrii fondatori”,

formulă întîlnită în cazul altor organizaţii internaţionale.

Procedura de admitere, conform art. 4 al Statutului, este următoarea: “Orice stat european,

considerat ca fiind capabil de a se conforma prevederilor art. 3 şi avînd voinţa de a le realiza, poate fi

invitat de către Comitetul de Miniştri să devină membru al Consiliului Europei.”[16, art.4] Notăm că

un organ politic, Comitetul de Miniştri, este acela care apreciază dacă un stat îndeplineşte condiţiile

fixate de art. 3 şi “îi eliberează un brevet de democraţie”.[124, p.10] Din 1951, Comitetul de Miniştri

a acceptat să modifice procedura de admitere în favoarea Adunării Parlamentare, care, de atunci, este

consultată cu privire la invitaţia Comitetului de Miniştri adresată unui stat să devină membru al

Consiliului. De la început, Adunarea a încercat să adauge o condiţie suplimentară aderării: ratificarea

Convenţiei europene a drepturilor omului. Însă Comitetul de Miniştri s-a mulţumit, în timpul aderării

Germaniei Federale, Ciprului şi Maltei, să ceară ca în instrumentul de acceptare a Statutului să fie

înserată o declaraţie de fidelitate “principiilor directoare şi scopurilor Consiliului Europei după cum

sunt expuse în preambul şi art. 3 al Statutului” din partea noului stat membru.[105, p.14] Ratificarea

Convenţiei europene a drepturilor omului a devenit o condiţie de aderare începînd cu valul statelor

din Europa de Est. În ultimii ani s-a stabilit o practică conform căreia se face distincţie între condiţiile

ce urmează a fi îndeplinite anterior aderării şi aspectele pentru care ţările candidate se angajează, în

acord cu Organizaţia, să acţioneze în viitor. Constatăm că, în mod global, procesul de aderare a

contribuit esenţial la accelerarea procesului de reforme în ţările candidate.

Astfel, Consiliul Europei a reprezentat primul pas spre crearea comunităţii europene şi ră-

mîne a fi, pînă astăzi, organizaţia Europei democratice. Vom vedea în continuare că vocaţia sa majo-

ră este de a promova democraţia în Europa, atît prin intermediul dialogului între guverne, parlamente,

cît şi prin mijlocul conferinţelor ministeriale, elaborarea convenţiilor în cele mai diverse domenii.

6 În baza acestor reguli, Grecia, urmare a impunerii regimului militar în 1969, a fost deprivată de calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi a fost readmisă după restaurarea democraţiei în 1974.

34

§ 2. Sistemul organelor şi instituţiilor Consiliului Europei:

structură, procedură, competenţe, acte

În mai 1949, Consiliul Europei a apărut ca un compromis, o coabitare între cele două

curente la tema unităţii europene, care au fost descrise mai sus. Puterea de decizie este

încredinţată Comitetului de Miniştri (CM), instanţă preeminentă din care fac parte reprezentanţii

guvernelor statelor membre. Dimensiunea federală este concretizată în Adunarea Parlamentară,

compusă, începînd cu 1951, “din reprezentanţii fiecărui membru ales de Parlamentul său sau

desemnat printr-o procedură stabilită de acesta.”

Comitetul de Miniştri – vocea guvernelor

Precum am menţionat deja şi după cum au remarcat Lamoureux şi Molinié, Comitetul de

Miniştri este organul executiv al Consiliului Europei, rolul şi funcţiile sale fiind definite în

Capitolul IV al Statutului şi constituie un organ reprezentativ al guvernelor statelor europene-

membre la această organizaţie, avînd în prezent o poziţie contradictorie; el este plasat într-o

situaţie de preeminenţă faţă de Adunarea Parlamentară.[123]

Funcţionarea Comitetului de Miniştri este gestionată de un şir întreg de reglementări inte-

rioare (Statutul Consiliului Europei, Regulamentul Interior al Comitetului de Miniştri şi Reuniunilor

Delegaţilor, decizii ad-hoc ş.a.), dispoziţii convenţionale, în urma cărora CM exercită controlul

asupra punerii în aplicare şi implementare a prevederilor diferitor convenţii şi tratate, precum şi în

baza unor practici stabilite şi acceptate de-a lungul anilor, denumite în continuare cutume.

Organizarea funcţională a Comitetului de Miniştri este minuţios prevăzută în

reglementările sale interne. Comitetul este compus din cîte un reprezentant al fiecărui stat

membru, care statutar este ministru al afacerilor externe. În caz de imposibilitate, ministrul poate

fi suplinit de către un alt membru al Guvernului. Pînă nu demult, Comitetul de Miniştri şi-a ţinut

Sesiunile sale „ordinare” de două ori pe an la nivel ministerial, prima fiind în perioada aprilie-

mai şi cea de toamnă în luna noiembrie. Dar începînd cu anul 2004, urmare a unei reforme

instituţionale în cadrul Consiliului Europei, sesiunile ministeriale vor avea loc o singură dată pe

an – în luna mai, iar pentru luna noiembrie sunt prevăzute reuniuni la nivel de Delegaţi şi ofiţeri

de legătură pentru a asigura ceremonia de transmitere a preşedinţiei de la un stat la altul conform

rotaţiei alfabetice. Totodată, Comitetul de Miniştri poate să se reunească în orice moment, în

cazul cînd există o cerere din partea unui membru al său sau din partea Secretarului General,

cu condiţia că două treimi din membri îşi exprimă acordul în acest sens. [74, art.1b]

35

Pentru a asigura activitatea neîntreruptă a Comitetului de Miniştri, au fost organizate

reuniunile Delegaţilor Comitetului de Miniştri. Deciziile adoptate de Delegaţi, în virtutea

împuternicirilor delegate de către Miniştri, sunt considerate ca fiind luate în numele Comitetului

de Miniştri şi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cele adoptate de către Comitet. În

acelaşi timp, Delegaţii nu adoptă decizii asupra întrebărilor, care în opinia unuia sau a mai mulţi

dintre ei, în virtutea importanţei lor politice, necesită a fi adoptate la nivel ministerial.

Este important de menţionat că, din punct de vedere instituţional, nu există un „Comitet

al Delegaţilor” separat de cel al Comitetului de Miniştri, ele alcătuind o singură structură, care

are un Preşedinte şi un Birou, iar deciziile adoptate de Delegaţi sunt şi deciziile Comitetului, care

ulterior sunt inserate în sau influenţează adoptarea instrumentelor juridice, cum ar fi convenţiile

şi acordurile, recomandările, rezoluţiile sau răspunsurile la recomandările Adunării Parlamentare.

Pe lîngă acestea, activitatea Comitetului de Miniştri este substanţial suplinită prin

funcţionarea a peste 300 de organe de lucru ale sale (conferinţe ministeriale specializate,

comitete directoare, grupuri de experţi etc.), care au mandatul de a trata la nivel de specialişti

guvernamentali anumite chestiuni, de a elabora recomandări şi baza pentru dezbateri pentru

Comitetul de Miniştri, care, conform concluziilor acestor organe, adoptă diverse decizii ale sale.

În conformitate cu prevederile articolului 13 al Statutului Consiliului Europei, Comitetul

de Miniştri este organul competent a acţiona în numele Consiliului Europei în conformitate cu

articolele 15 şi 16, el fiind, organul executiv al Organizaţiei. În special, articolul 15 precizează

modalităţile de realizare a acestor competenţe:

a. Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din

propria iniţiativă, măsurile necesare pentru realizarea scopurilor Consiliului Europei,

inclusiv prin încheierea convenţiilor şi acordurilor, precum şi adoptarea de către

guvernele statelor membre a unei politici comune privind chestiunile determinate.

Concluziile respective sunt comunicate statelor membre de către Secretarul General.

b. Concluziile Comitetului de Miniştri pot, dacă este cazul, să îmbrace forma unor

recomandări pentru guverne. Comitetul poate invita acestea din urmă pentru a-l

informa despre măsurile întreprinse în urma acestor recomandări.” [16, art.15]

În fine, articolul 16 al Statutului prevede că „Comitetul de Miniştri reglementează, cu

efect obligatoriu, toate chestiunile relative la organizarea şi aranjamentele interioare ale

Consiliului Europei”, cu excepţia evidentă a competenţelor Adunării Parlamentare7.

7 Aceste excepţii sunt definite în articolele 24, 28, 30, 32, 33 şi 35 ale Statutului Consiliului Europei.

36

Vorbind despre dialogul politic, vom menţiona că Miniştrii se consacră nemijlocit celor

mai importante probleme politice privind cooperarea europeană şi actualitatea internaţională.

Spre exemplu, în Rezoluţia (84)21 a Consiliului Europei în domeniul politic8, Comitetul de

Miniştri a exprimat ferm determinarea sa de a dezvolta şi aprofunda dialogul politic, în special,

schimbul de opinii în cadrul sesiunilor Comitetului de Miniştri şi reuniunilor informale ale

miniştrilor. Acest dialog are drept scop:

a. examinarea aspectelor politice ale cooperării europene în dorinţa concentrării statelor

europene asupra scopurilor, mijloacelor şi urmărilor acestei cooperări în domeniile în

care Consiliul Europei a acumulat o experienţă particulară sau care prezintă un interes

pentru întreg ansamblu al statelor membre;

b. axarea asupra problemelor internaţionale de interes comun şi, în măsura posibilităţilor,

prezentarea punctelor de reper utile pentru statele membre în scopul elaborării

politicii lor externe;

c. discutarea evenimentelor sau principiilor şi idealurilor asupra cărora este fondată

Organizaţia, în special, drepturile omului, respectarea lor într-un mod pozitiv sau

violarea lor flagrantă, în scopul adoptării, dacă este necesar, a unei atitudini comune

privind aceste evenimente;

d. facilitarea adoptării unor măsuri concrete pentru a contribui la soluţionarea

problemelor importante ce se impun societăţii europene, precum şi confruntarea

pericolelor ce pot prejudicia idealurile democratice şi coeziunea europeană;

e. contribuirea, în măsura posibilităţii şi cu acordul părţilor vizate, la soluţionarea

problemelor existente între statele membre.”.

La capitolul competenţelor statutare în domeniul administrativ şi financiar, putem menţiona

că, Comitetul de Miniştri, cu unele excepţii ce revin Adunării Parlamentare, reglementează cu efect

obligatoriu toate problemele privind organizarea şi aranjamentele interioare ale Consiliului Europei,

inclusiv prin adoptarea regulamentelor financiare şi administrative9.

Alte competenţe ale Comitetului de Miniştri relevă din conţinutul articolelor 4, 5 şi 6 ale

Statutului. În special, Comitetul are dreptul să invite statele europene să devină membru cu

drepturi depline sau membru cu statut de asociat al Consiliului Europei. În acelaşi timp,

Comitetul are dreptul să suspende calitatea de reprezentare a unui membru al Organizaţiei şi să-l

invite să se retragă din Consiliul Europei. În orice caz, o astfel de decizie va fi coordonată în

prealabil şi în mod obligatoriu cu Adunarea Parlamentară. [74] După exprimarea avizului

8 Adoptată în noiembrie 1985 în cadrul Sesiunii a75-ea a Comitetului de Miniştri. 9 Articolul 16 al Statutului CM al Consiliului Europei.

37

Adunării Parlamentare, Comitetul de Miniştri adoptă o Rezoluţie prin care invită statul candidat

să devină membru al Organizaţiei şi împuterniceşte Secretarul General de a adresa o invitaţie

guvernului respectiv.

Printre alte chestiuni diverse atribuite competenţelor Comitetului de Miniştri pot fi

menţionate alegerea sau desemnarea anumitor funcţii în cadrul Organizaţiei. Drept exemplu poate

servi alegerea de către Comitetul de Miniştri a membrilor Comitetului European pentru prevenirea

torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [11, art.5], Comitetului de experţi

independenţi al Cartei sociale europene [5, art.25] etc. La fel, Comitetul de Miniştri participă la

procedura de desemnare în post a Secretarului General, a Secretarului General – adjunct şi

Grefierului Adunării Parlamentare, care are rangul Secretarului general – adjunct, precum şi

prezidează la desemnarea membrilor Comitetului pentru buget şi Comisiei de verificare contabilă.

Competenţele convenţionale ale Comitetului de Miniştri se manifestă prin diferite

obligaţii specifice, denumite quasi judiciare, printre care cel mai ilustru exemplu este

supravegherea executării hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi adoptarea deciziilor

la acest subiect, iar iniţial, pînă la adoptarea Protocolului Nr.11 – chiar competenţa de a se

pronunţa asupra unor încălcări ale drepturilor omului. De asemenea, este importantă şi

competenţa Comitetului de Miniştri de a solicita avize consultative Curţii Europene, în

conformitate cu art. 47 al CEDO.

Din dispoziţiile arti. 20 al Statutului reiese că, cu excepţia problemelor de procedură (care

sunt tratate cu majoritatea simplă, adică 50 plus 1 din Delegaţii care au dreptul de participare),

deciziile se adoptă prin majoritatea a două treimi de voturi exprimate10 şi majoritatea reprezentanţilor

mandataţi. Unanimitatea adoptării este solicitată numai pentru un număr limitat de probleme, care

sunt specificate, la fel, în art.20 al Statutului. Dintre acestea, cea mai mare parte survine destul de rar

în activitatea cotidiană a Comitetului de Miniştri, cu excepţia recomandărilor adresate Guvernelor

Statelor membre.[110, p.59] În plus, unanimitatea poate fi obţinută datorită abţinerii anumitor

Reprezentanţi, precum reiese din punctul 10.2.d. al Regulamentului.

În acelaşi timp, este adevărat faptul că în afară de anumite chestiuni de procedură şi

funcţii pe care le exercită în scopul realizării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

Comitetul de Miniştri încearcă deseori să evite luarea deciziilor prin vot majoritar sau să recurgă

la vot. În astfel de cazuri se aplică o regulă cutumiară de a găsi soluţia prin consens asupra

problemelor de importanţă majoră. Chiar dacă această practică lungeşte timpul de examinare a

problemelor existente, oricum ea contribuie la o armonie interguvernamentală, evitînd

10 Numai voturile „pro” şi „contra” intră în calculul voturilor exprimate în conformitate cu art.10 p.5 al Regulamentului interior al reuniunilor Delegaţilor de Miniştri.

38

„impunerea voinţei majorităţii unei minorităţi puţin dispusă a se lăsa convinsă”.[133, p.61] Este

cazul să menţionăm că pentru situaţiile în care totuşi se recurge la vot, practicarea unui vot

indicativ sau unui vot informal – prin ridicarea mîinilor, facilitează discuţiile, evitînd adoptarea

unui vot negativ şi ajută membrii la identificarea unei poziţii comune. În acelaşi timp, creşterea

numărului de membri în cadrul Comitetului atrage indispensabil aplicarea procedurii de vot.

Principalul aport al Comitetului de Miniştri la unificarea şi armonizarea europeană constă

în elaborarea şi propunerea pentru semnare a unui şir de tratate europene care au forţă juridică

obligatorie pentru statele părţi. Referindu-ne la convenţii şi acorduri, menţionăm că, în

conformitate cu prevederile art.15.a al Statutului, Comitetul de Miniştri, la recomandarea

Adunării Parlamentare sau din propria iniţiativă, va întreprinde măsurile necesare pentru

realizarea scopurilor Consiliului Europei, inclusiv prin încheierea tratatelor internaţionale.

Ulterior articolul 15.a. a fost completat cu o rezoluţie statutară din 1951 [74], care spune că în

anumite cazuri concluziile Comitetului de Miniştri să preia forma unei convenţii sau acord.

O altă categorie importantă de documente adoptate de Comitetul de Miniştri sunt

Recomandările. În conformitate cu articolul 15.b. al Statutului, Comitetul poate, în cadrul

adoptării de către guverne a unei politici comune privind chestiunile determinate, să adreseze

recomandări guvernelor statelor membre. Aceste recomandări sunt adoptate prin unanimitatea

voturilor exprimate a majorităţii reprezentanţilor care au drepturi depline în cadrul Comitetului

de Miniştri. Adoptarea lor constituie expresia colectivă a opiniei guvernamentale europene

asupra unui subiect determinat, ceea ce le conferă o autoritate respectivă, chiar dacă nu au un

caracter obligatoriu, similar celui al convenţiilor. Există cazuri cînd sunt adoptate expuneri de

motive la aceste recomandări, publicarea cărora este autorizată de către Comitetul de Miniştri.

O altă categorie de documente ale Comitetului de Miniştri sunt Rezoluţiile. Aceste acte

poartă caracter administrativ, adoptate, spre exemplu, de către Comitetul de Miniştri în

conformitate cu prevederile art. 54 al Convenţiei europene a drepturilor omului, art. 75 al

Codului european al securităţii sociale şi prin art. 29 al Cartei sociale europene.

Pe lîngă documentele elaborate de către Comitetul de Miniştri, care au fost analizate mai

sus, există şi alte categorii de acte de lucru. Articolul 21 al Regulamentului interior al

Comitetului de Miniştri prevede că Secretarul General acumulează documentaţia solicitată de

către reprezentanţii în Comitet şi le-o distribuie. Toate documentele destinate reuniunilor

Comitetului de Miniştri la nivel ministerial, cît şi cel al Delegaţilor obligatoriu sunt difuzate în

limbile oficiale, adică în franceză şi engleză. [16, art.12]

Ne-am propus să trecem în revistă întreaga procedură de funcţionare şi de decizie a

Comitetului de Miniştri pentru a demonstra amploarea acestuia şi pentru a-i proba caracterul de

39

organ decizional al Consiliului Europei, care, în multe cazuri, îl apropie, ca natură juridică,

competenţe şi efecte, de executivele naţionale. Avînd în vedere că, în prezent, Consiliul Europei

întruneşte patruzeci şi şase de state, ceea ce înseamnă întreaga Europă cu excepţia Belarusiei,

putem afirma că Comitetul de Miniştri este organul decizional al continentului, care elaborează

şi realizează politica europeană în, practic, toate sferele.

Adunarea Parlamentară – tribuna europeană

Originile Consiliului Europei au demonstrat că Adunarea Consultativă a Consiliului

Europei, denumită din 1974 – Adunarea Parlamentară 11 , reflectă compromisul atins între

avocaţii unui organ parlamentar investit cu atribuţii puternice şi cei care optau pentru organizarea

Consiliului după modelul ONU, adică bazată pe participarea activă a reprezentanţilor guvernelor.

Astfel, Adunarea nu a devenit, după cum şi-au dorit-o federaliştii, un parlament european pur,

dar, chiar de la început, rolul său în promovarea unităţii europene a fost înalt apreciat. Adeseori,

a fost remarcat faptul că, dintre toate instituţiile europene Adunarea Consultativă a fost cea mai

originală soluţie, deoarece intenţia constituitorilor săi a fost să creeze o reprezentare a publicului

şi o tribună de prezentare a opiniilor şi stabilire a contactelor, astfel încît să “contribuie la

promovarea unui spirit cu adevărat european”.

Adunarea Parlamentară este un organ colegial care cuprinde parlamentari din ţările

membre ale Consiliului Europei12. [119, p.111] Conform art. 25 al Statutului Consiliului Europei,

membrii sunt aleşi sau desemnaţi de către Parlamente sau dintre membrii acestora, conform unei

proceduri decise de fiecare legislativ. Statutul mai stipulează că fiecare reprezentant trebuie să fie

cetăţean al statului membru pe care îl reprezintă şi să nu fie, în acelaşi timp, membru al

Comitetului de Miniştri. [16, art.25] În practică aceasta înseamnă că un delegat la APCE nu poate

fi o persoană care deţine funcţia de ministru al afacerilor externe, deoarece miniştrii afacerilor

externe alcătuiesc Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Un membru al guvernului însă

poate fi reprezentant la APCE, dacă competenţa sa nu include afacerile externe. Această normă

pare a fi o soluţie logică, avînd în vedere că tipul relaţiilor dintre APCE şi Comitetul de Miniştri ar

putea conduce la o colizie de interese dacă o persoană îndeplineşte concomitent două funcţii – de

membru al unui organ decizional şi al unui organ deliberativ. [134, p.47] Adiţional, ar trebui să

11 În iulie 1974, Comitetul Director a decis că, din acel moment, denumirea de “Adunarea Parlamentară” va fi utilizată în locul denumirii “Adunarea Consultativă”, deoarece noua denumire reflectă mai exact rolul şi componenţa Adunării. De asemenea, s-a decis ca, la acel moment, să nu fie făcute careva propuneri de amendare a Statutului. La 24 septembrie 1974, aceste decizii au fost comunicate Adunării care a luat notă în mod formal de acestea. A se vedea Raportul Oficial (1974), p. 238-239. 12 Datorită naturii sale reprezentative a opiniei publice europene, Adunarea uneori este denumită “conştiinţa politică a Europei”.

40

examinăm şi prevederile punctului 13.6 al Regulamentului de Procedură al APCE care specifică că

“mandatul Preşedintelui (APCE – n.n.) expiră în momentul în care acesta devine membru al

guvernului”. Comitetul pentru Regulamentul de Procedură a specificat că termenul “membru al

guvernului” urmează să fie interpretat în sens larg, cuprinzînd, deasemenea, şi funcţiile de secretar

şi sub-secretar de stat.[29] Astfel, dacă o persoană care deţine funcţia de Preşedinte al APCE este

desemnată într-o funcţie guvernamentală, ea pierde ex officio mandatul de Preşedinte, care este

preluat pînă la expirare de către Vice-preşedintele APCE.

Locurile în APCE sunt repartizate conform unui sistem de ponderaţie aproximativă care

combină două reguli: nici o reprezentare mai mică decît două persoane; reprezentare forfetară

elevată, dar fără proporţionalitate în raport cu numărul de locuitori, pentru statele mari.[105,

p.37-39] Conform acestor criterii, delegaţiile statelor membre variază între 2 şi 18 persoane. 13

Analizînd natura juridică a APCE, cea mai importantă normă este înscrisă în art. 22 al

Statutului, care prevede: ”Adunarea Consultativă este organul deliberativ al Consiliului Europei.

Ea dezbate chestiunile care sunt de competenţa sa conform prezentului statut şi prezintă

concluziile sale Comitetului de Miniştri, sub formă de recomandări”. [16, art.22] Aici ideea-

cheie este organul deliberativ. Apare întrebarea dacă această noţiune redă exact sensul textului

original. Cuvîntul “deliberativ” cu referinţă la APCE caracterizează “desfăşurarea dezbaterilor”,

însă cuvîntul “deliberativ” mai înseamnă şi “care are scopul de discutare sau examinare”. [117,

p.38] Astfel, termenul “deliberativ” oferă foarte puţine explicaţii, deoarece, în virtutea existenţei

sale, un organ de acest gen nu poate să-şi exercite funcţiile decît prin “deliberare”. Rolul primar

al acestui organ constă în discutarea problemelor care au fost incluse pe agenda şedinţelor sale.

Mai mult ca atît, Comitetul de Miniştri este şi el un organ deliberativ, deoarece, fiind un organ

colegial trebuie să urmeze această formă de procedură. Cu toate acestea, Statutul Consiliului

Europei nu utilizează acest termen pentru a-l caracteriza, stipulînd că “Comitetul de Miniştri

este un organ autorizat să acţioneze în numele Consiliului Europei în conformitate cu articolele

15 şi 16”. Prin urmare, în definirea acestor două organe a fost utilizată o metodologie diferită. Cu

certitudine, diferenţa între ele nu constă în faptul că APCE deliberează, iar Comitetul de Miniştri

nu. Natura juridică a APCE nu este caracterizată doar de prevederile art. 22, dar şi de denumirea

organului însuşi, care presupune că APCE este un organ consultativ. Articolul 22, de asemenea,

stipulează, în mod explicit, că Comitetul de Miniştri este organul căruia APCE îi acordă

consultări. Totuşi, notăm că natura consultativă a APCE nu înseamnă că acest organ nu ia decizii.

13 Spre exemplu, Andora, Cipru, Liechtenstein, Monaco şi San-Marino – cîte 2, Estonia, Islanda, Luxemburg, Malta – cîte 3, Croaţia, Danemarca, Moldova, Norvegia – cîte 5, Belgia, Cehia – 7, România – 10, Spania, Turcia, Ucraina – 12, Germania, Italia, Rusia, Marea Britanie – 18.

41

Deciziile APCE pe marginea diferitor subiecte sunt adoptate, în virtutea naturii colegiale a

acestui organ, sub formă de rezoluţii, ale căror forţă juridică însă poate varia. În majoritatea

cazurilor, deciziile APCE iau forma unei opinii adresate Comitetului de Miniştri, dar sunt şi alte

decizii care reies din competenţa proprie a organului (spre exemplu, alegerea Secretarului

General al Consiliului Europei, alegerea membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului).

Faptul că APCE, după cum presupune însăşi denumirea, este un organ parlamentar, nu

înseamnă că aceasta este un parlament sau un organ cu funcţii parlamentare, sau un organ

legislativ. Termenul “parlamentar” pentru APCE semnifică că aceasta este un organ compus din

parlamentari, în timp ce Comitetul de Miniştri este compus din reprezentanţii guvernului. În

concluzie, caracterizînd natura juridică a APCE, menţionăm că aceasta este un organ al

Consiliului Europei, compus din parlamentari care reprezintă parlamentele statelor membre ale

Consiliului Europei ce acţionează ca organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri al

Consiliului Europei. Privind această construcţie sub aspectul teoriei suveranităţii, natura juridică

a APCE este determinată nu prin faptul că acest organ regrupează parlamentarii (care în ţările

respective sunt reprezentanţii suveranităţii), dar prin faptul că, în structura Consiliului Europei,

acest organ nu a primit mandatul să fie subiect al puterii, care, în această organizaţie

internaţională, este acordată statelor membre.[117, p.41]

Evidenţiind natura consultativă a APCE, nu trebuie pus semnul egalităţii între natura sa şi

semnificaţia sa politică. Consiliul Europei, fiind o “organizaţie a valorilor” [109, p.34], ce

reuneşte statele membre cu scopul de a crea, identifica şi răspîndi aceste valori, poate realiza

acest scop atît prin intermediul Comitetului de Miniştri, cît şi al APCE. Faptul că APCE este un

for pentru dialog şi cea mai reprezentativă platformă a discursului politic în Europa astăzi este de

o importanţă deosebită pentru realizarea scopului declarat.

Reieşind din cele expuse mai sus, trebuie totuşi reţinută o trăsătură a APCE caracteristică

parlamentelor clasice: reprezentarea politică. Cea mai importantă reglementare [16, art.25] în

acest sens constă în alegerea reprezentanţilor de către parlamentele lor sau desemnarea lor din

rîndul membrilor parlamentului conform unei proceduri decise de acesta. Cu alte cuvinte, înseşi

parlamentele decid cine va fi reprezentat în APCE, iar guvernele statelor membre ale Consiliului

Europei nu au nici o influenţă aspra compoziţiei acestei reprezentări. De aceea, sursa

reprezentării politice a APCE are la bază reflectarea structurii politice a parlamentelor naţionale

şi poate fi descrisă ca reprezentînd opinia publică a membrilor Consiliului Europei. Această

remarcă scoate în evidenţă diferenţa dintre componenţa Comitetului de Miniştri şi APCE. Primul

este alcătuit din reprezentanţii guvernelor majorităţilor politice de guvernămînt, iar a doua – din

reprezentanţii parlamentelor: atît majoritatea (de guvernămînt), cît şi minoritatea (în opoziţie).

42

Din aceste considerente, APCE reflectă tabloul politic al Europei, deoarece este o încorporare a

expresiei sumare a curentelor politice care prevalează pe continentul european şi putem, astfel,

vorbi despre un tablou reprezentativ al Europei [178, p.8-9].

Examinînd reprezentarea politică a APCE, menţionăm că membrii săi nu sunt aleşi prin

vot direct. Din această perspectivă, reprezentarea politică a Adunării Parlamentare nu este

formată în mod direct urmare alegerilor, ca în cazul Parlamentului European. Natura sa este

secundară, deoarece constituie un transfer de reprezentare [117, p.47] de la parlamentele

respective ale statelor membre ale Consiliului Europei. Totuşi, admiţînd că aceste parlamente

sunt alese în mod democratic, o conditio sine qua non a Consiliului Europei, această natură

democratică şi natura reprezentativă a organului este transferată Adunării.

Avîndu-şi rădăcinile în parlamentele europene, Adunarea Parlamentară constituie un atu

excepţional pentru Consiliul Europei. Ea a jucat, de-a lungul anilor, un rol extrem de productiv,

imprimînd un elan politic noutăţilor vizînd cooperarea europeană. Şi chiar dacă adoptă, uneori,

recomandări şi rezoluţii dificile de a fi transpuse în practică, ea este totodată o puternică forţă

motrice intelectuală pentru Consiliu.[145, p.30] Guvernele dispun, iar Adunarea propune, iar

propunerile prezentate în hemiciclul său au modificat deja cursul istoriei în Europa.

Nici Statutul Consiliului Europei, nici regulamentele APCE nu conţin o enumerare

uniformă a competenţelor Adunării. Acestea figurează în diverse puncte ale diferitor documente.

În plus, definind funcţiile Adunării, nu ne putem opri doar la funcţiile asumate, care sunt o

generalizare a competenţelor direct menţionate în aceste documente, dar trebuie privite într-un

context mai larg, care constituie funcţiile exercitate actualmente. Urmînd această metodă, ne

alăturăm cercetătorilor [117, p.188; 16, art.23/28/29] care ar sugera identificarea a zece funcţii

ale APCE, ce vor fi prezentate în conexiune cu competenţele respective.

I. Un for pentru dialogul european şi promovarea unităţii politice în Europa

1. Discutarea subiectelor de dezvoltare europeană – APCE discută probleme în limitele

competenţelor sale după cum sunt definite în Statut [16, art.22], constituind un cadru

pentru dialog şi inspiraţie pentru elaborarea a circa 40% din convenţiile Consiliului

Europei.[181; 171, p.54-56; 186, p.12]

2. Dezbateri cu privire la problemele internaţionale curente – în practică, în agenda

fiecărei sesiuni a Adunării, sunt incluse cele mai importante subiecte internaţionale,

majoritatea fiind teme care vizează Europa [65]. Mai mult ca atît, prin intermediul

dezbaterilor urgente [41], Adunarea poate reacţiona cu flexibilitate la evenimentele

internaţionale şi să introducă în agendă subiecte care nu erau prevăzute, cu o oarecare

anticipare considerabilă. [42]

43

3. Ascultarea şefilor de state şi de guverne şi a altor personalităţi internaţionale - a

devenit deja o tradiţie ca în cursul sesiunilor APCE să fie audiate adresările şefilor de

state14, de guverne [177, p.91-95] sau ale altor personalităţi internaţionale15. Apariţia

în faţa APCE a devenit o ocazie pentru prezentarea importantelor iniţiative

internaţionale16 [116, p.209], creînd o unitate unică de dialog pentru comunitatea

parlamentară europeană.

4. Diplomaţia parlamentară - pornind de la necesitatea atingerii unei unităţi politice,

Adunarea, pe lîngă promovarea unui for pentru dialog, încearcă să fie activă în

modelarea relaţiilor internaţionale.

II. Funcţia creativă

1. Alegerea autorităţilor Consiliului Europei – aceste competenţe apropie poziţia APCE

de cea a parlamentelor naţionale care determină cine urmează să fie prim-ministru

(chiar dacă formal acesta este desemnat de către şeful statului). Astfel, deşi Adunarea

este un organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri, în sfera activităţii creative ea

are o voce decisivă referitor la posturile de vîrf ale Consiliului Europei. Astfel,

atributul caracteristic al APCE constă nu doar în alegerea Preşedintelui şi Vice-

Preşedintelui său, dar şi în dreptul de a alege în favoarea posturilor de conducere ale

Consiliului Europei în general, precum ar fi: Secretarul General şi Secretarul General

Adjunct, Secretarul General al Adunării Parlamentare fiind totodată şi Secretar

General Adjunct al Consiliului.

2. Alegerea judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – alegerea

membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului se face de către Adunarea

Parlamentară, dintre cei trei candidaţi înaintaţi de fiecare stat membru către Secretarul

General al Consiliului Europei17.

3. Contribuţii în cadrul instrumentelor juridice europene – Un drept important al APCE

este dreptul de a selecta membrii Comitetului Independent de experţi, prevăzut în

Carta europeană socială. [5]

14 Şefii de state au explorat frecvent astfel de oportunităţi pentru a prezenta iniţiative importante. Spre exemplu, Preşedintele Finlandei, M. Ahtisaari, la forumul Adunării din 14 ianuarie 1996 a prezentat moţiunea de instituire a unui Comisar European pentru Drepturile Omului. 15 Printre cele mai importante personalităţi care s-au adresat Adunării menţionăm pe Papa Ioan Paul al II, liderul sovietic M.S.Gorbaciov şi liderul palestinian Y. Arafat. 16 În alocuţiunea sa în faţa APCE din 6 iulie 1989, M. Gorbaciov a împărtăşit viziunea sa asupra unei “case europene comune”. 17 Unele ţări prezintă liste în ordine alfabetică, altele – după preferinţă. Sub-comitetul pentru selectarea membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului poate decide într-o altă ordine de preferinţă decît cea adoptată de către statul membru.

44

III. Funcţia de formare a opiniei

1. Evaluarea moţiunilor cu privire la acordarea sau pierderea calităţii de membru al

Consiliului Europei – în conformitate cu prevederile Rezoluţiei Statutare, Adunarea

Parlamentară are dreptul de a exprima opinii cu privire la Rezoluţia referitoare la

admiterea unui nou membru al Consiliului, precum şi în procedura de deprivare a unei

ţări de calitatea de membru al Consiliului, după cum este specificat în art. 8 al Statutului

Consiliului Europei. Aceste opinii nu sunt lipsite de semnificaţie politică, deoarece, atîta

timp cît Adunarea nu exprimă o opinie pozitivă cu privire la un stat candidat pentru a

deveni membru al Consiliului, un asemenea stat nu are şanse să devină membru.

2. Opinii cu privire la moţiunile de a acorda statut de observator la Consiliul Europei –

procedurile în această sferă sunt mai puţin formale. [84] Adunarea, prin intermediul

unei rezoluţii a Biroului său, are dreptul să admită spre participare în APCE, în

calitate de observatori permanenţi, reprezentanţii oficialităţilor statelor ne-membre,

desemnaţi prin consimţămîntul parlamentelor lor.

3. Opinii cu privire la convenţiile Consiliului Europei – o sferă importantă a competenţelor

APCE constă în exprimarea opiniilor relative la proiectele de convenţii ale Consiliului

Europei, în virtutea art. 23 a) al Statutului. Consultarea Adunării Parlamentare facilitează

acceptarea politică a proiectului instrumentului, evitînd astfel adoptarea tratatelor care

mai tîrziu nu vor fi ratificate de către parlamentele naţionale. [129, p.22-24]

4. Opinii cu privire la proiectul bugetului Consiliului Europei – spre deosebire de

relaţiile clasice între legislativ şi executiv, bugetul Consiliului Europei este adoptat de

către Comitetul de Miniştri, iar Adunarea funcţionează în acest sens doar ca un organ

de formare a opiniei.

5. Opinii cu privire la proiectul bugetului Consiliului Europei – din art. 23 a) al

Statutului rezultă o competenţă generală de formare a opiniei APCE.

IV. Funcţia de inspirare

1. Iniţierea tratatelor – o importantă misiune a Adunării Parlamentare constă în

identificarea domeniilor problematice şi iniţierea soluţionării lor prin propunerea

tratatelor care corespund acestor necesităţi. De asemenea, APCE prezintă opinii

consultative asupra proiectelor de tratate pregătite pentru adoptare de către Comitetul

de Miniştri, cum a fost în cazul Protocolului 14 al Convenţiei europene cu privire la

drepturile omului sau Convenţia cu privire la lupta contra traficului de fiinţe umane.

În plus, eforturile Adunării în această direcţie se pot concretiza în abordarea

problemelor care apar în legătură cu implementarea convenţiilor, spre exemplu,

45

aspectele juridice care reies din coexistenţa a două instrumente internaţionale pentru

protecţia drepturilor: Convenţia cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale a Comunităţii Statelor Independente şi Convenţia Europeană pentru

Drepturile Omului. [36]

2. Iniţierea modificărilor în procedurile Consiliului Europei –baza juridică a acestei

competenţe poate fi dedusă din rezoluţiile conţinute în art. 23 a) care prevede că

Adunarea “poate să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice

chestiune legată de scopul Consiliului Europei, care intră în competenţa

acestuia, astfel cum este definită în capitolul I”(care sintetizează scopurile

Consiliului Europei).

3. Formularea recomandărilor către Comitetul de Miniştri – din art. 23 al statutului

rezultă două tipuri de recomandări ale APCE: 1) cele formulate din iniţiativă proprie,

pe marginea chestiunilor ce ţin de scopul şi se integrează în cadrul scopului

Consiliului Europei conform Statutului; 2) cele formulate pe marginea subiectelor

înaintate Adunării de către Comitetul de Miniştri.

V. Funcţia de coordonare

1. Coordonarea activităţilor organelor Consiliului Europei prin intermediul

Comitetului Mixt - un rol fundamental în această privinţă îi revine Comitetului Mixt.

[85] Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre (cîte un

reprezentant pentru fiecare) şi din acelaşi număr de reprezentanţi ai Adunării (inclusiv

Preşedintele).

2. Coordonarea activităţii organelor Adunării Parlamentare şi Instituţiilor de

cooperare interguvernamentală –în practică au evoluat un şir de alte niveluri, pentru

care este asigurată cooperarea necesară, printre care: seminare cu participarea

reprezentanţilor Adunării şi Comitetului de Miniştri, reuniuni ale reprezentanţilor

comitetelor Adunării şi ai comitetelor asociate Comitetului de Miniştri, precum şi

prezentarea reprezentanţilor comitetelor (sau raportorilor desemnaţi de către comitete)

în faţa Delegaţilor Comitetului de Miniştri.

3. Coordonarea cooperării cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa –

Rezoluţia statutară adoptată în această materie evidenţiază rolul Adunării în

asigurarea cooperării şi coordonării activităţilor. În punctul 2.3 al documentului este

stipulat că recomandările şi opiniile CPLRE sunt înaintate, în dependenţă de caz,

Adunării Parlamentare şi/sau Comitetului de Miniştri, iar alte documente votate, care

46

nu rezultă într-o acţiune posibilă a Adunării sau Comitetului, le sunt prezentate

acestora cu titlu informativ.

4. Coordonarea cooperării cu Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului

Europei – pe lîngă alegerea Comisarului pentru Drepturile Omului, metodele de

acţiune ale acestuia au creat situaţii în care era necesară cooperarea cu Adunarea

Parlamentară. Dacă consideră necesar, Comisarul poate adresa Adunării rapoarte cu

privire la cazuri particulare.

V. Funcţia de control

1. Examinarea rapoartelor Comitetului de Miniştri – art. 19 al Statutului Consiliului

Europei prevede că “la fiecare sesiune a Adunării Parlamentare, Comitetul de

Miniştri va prezenta rapoarte asupra activităţii sale, însoţite de documentaţia

corespunzătoare.” Această prevedere statutară a fost întărită în Regulamentul de

Procedură al APCE. În practică, în activitatea Adunării, a fost dezvoltată o procedură

care include atît prezentarea unui raport scris al Comitetului de Miniştri (“raportul

statutar”), precum şi o prezentare a Preşedintelui Comitetului de Miniştri în şedinţa

APCE, care conţine cele mai semnificative aspecte ale activităţii Comitetului de la

ultima reuniune. Aceasta înseamnă că activitatea Comitetului de Miniştri este

evaluată de către APCE, iar acest fapt are un caracter obligatoriu, bazat pe Statut, şi

are un caracter permanent (rapoartele fiind prezentate la fiecare sesiune a APCE).

[117, p.291] În rezultat, această procedură apare ca un flux de informaţie care este

foarte important pentru activitatea Consiliului Europei18.

2. Adresarea întrebărilor către Comitetul de Miniştri – pe lîngă dialogul descris mai sus,

membrii APCE pot adresa întrebări Comitetului de Miniştri19, care sunt prezentate în

scris şi distribuite membrilor Adunării de rînd cu alte documente. Spre deosebire de

întrebările adresate Preşedintelui Comitetului de Miniştri, aceste întrebări nu depind

de perioada prezentării raportului statutar şi se pot referi la orice chestiune care ţine

de competenţa Comitetului de Miniştri.

18 Acest schimb de informaţii se efectuează în ambele direcţii, deoarece Preşedintele Adunării este şi el invitat la reuniunile Comitetului de Miniştri, în cadrul cărora prezintă informaţii cu privire la activitatea organului său şi răspunde la întrebările referitoare la lucrările acestuia. De regulă, aceste informaţii includ pregătirea şedinţelor Adunării şi implică discuţii pe marginea agendei. 19 Spre exemplu, întrebarea scrisă a membrilor Adunării Parlamentare către Comitetul de Miniştri nr. 449 a dlui van der Linden: „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari moldoveni”, CM(2004)122 9 iulie 2004, Doc. 10249.

47

3. Examinarea rapoartelor cu privire la activitatea Biroului Adunării Parlamentare şi

Comitetului Director – examinarea in corpore a rapoartelor Biroului şi Comitetului

Director constituie un punct permanent în agendele tuturor sesiunilor APCE20.

4. Monitorizarea onorării angajamentelor de către statele membre ale Consiliului

Europei – această competenţă pare să fie de cea mai mare importanţă în cadrul funcţiei

de control a APCE21. Procedura înfăptuită de către Adunare în contextul monitorizării

este diferită de cea a Comitetului de Miniştri. În primul caz sunt monitorizate anumite

ţări în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării la

Consiliul Europei, iar în al doilea caz este monitorizată onorarea de către statele

membre a unor anumite valori şi principii (spre exemplu, libertatea mass-mediei),

indiferent de momentul aderării la Organizaţie şi angajamentele asumate atunci, dar

într-un context mai larg, respectînd sistemul axiologic al Consiliului Europei. Atragem

atenţia că, în ceea ce priveşte procedura de monitorizare, Adunarea nu este doar un

organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri, procedura desfăşurîndu-se simultan în

ambele organe, bazîndu-se pe diferite metode şi procedee.

5. Observarea alegerilor - decizia Biroului Adunării cu privire la monitorizarea

alegerilor într-o ţară este luată fie urmare a primirii invitaţiei din partea statului în

care se desfăşoară alegerile, fie din iniţiativă proprie, atunci cînd Biroul decide că

există necesitate de a monitoriza alegerile de către reprezentanţii Adunării.

Aprecierile observatorilor au o implicaţie internaţională22 şi pot avea efecte asupra

recunoaşterii sau confirmării legitimităţii puterii de stat sau, dimpotrivă, să-i submine

legitimitatea. Dintre cele mai recente exemple de confirmare a legitimităţii alegerilor

sunt cele din Georgia şi Ucraina din 2004 şi Republica Moldova din 2005.

6. Observarea evenimentelor internaţionale importante – Biroul Adunării poate institui

un comitet ad hoc pentru observarea evenimentelor internaţionale. Această situaţie

20 Raportul poate include numai activitatea Biroului în cazul în care Comitetul nu s-a întrunit în perioada de raportare. 21 O dată pe an, Adunarea examinează progresele atinse în cadrul procedurii de monitorizare în baza Raportului Comitetului de Monitorizare, după cum este stipulat în p. 13 al Rezoluţiei 1115 (1997). Spre exemplu, Progress Report of the Monitoring Committee (1998-1999), Information Report, Committee of the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the Council of Europe (Monitoring Committee), Rapporteur: Mr. Jordi Sole Tura (Spain, SOC), 19 martie 1999, Doc. 8359. 22 În cadrul sesiunii din 28 iunie 1996, Biroul Adunării a declarat că desfăşurarea unor alegeri libere şi echitabile este o condiţie esenţială pentru calitatea de membru al Consiliului Europei şi, a fortiori, pentru participarea delegaţiei unei anumite ţări în APCE. Biroul Adunării va lua în mod sistematic decizii cu privire la observarea alegerilor într-o ţară în care au loc alegeri parlamentare şi al cărui Parlament solicită statut de invitat special sau a primit acest statut, sau care candidează pentru aderare la Consiliu. În ceea ce priveşte monitorizarea alegerilor în statele membre, Biroul va lua decizii asupra fiecărui caz. Aceasta include, în egală măsură, alegerile prezidenţiale. A

48

poate să apară în cazul unui interes sporit al Adunării datorită unui context politic

special sau semnificaţiei pentru respectarea drepturilor omului.

VII. Funcţia de examinare a petiţiilor şi a altor documente adresate Adunării

Parlamentare

1. Examinarea petiţiilor – Regulamentul APCE prevede că petiţiile semnate şi autentificate

în conformitate cu legislaţia statului de reşedinţă a petiţionarului sunt adresate

Preşedintelui Adunării, iar subiectul lor poate viza diverse aspecte ale problemelor

europene sau, chiar, mondiale, cu care activitatea Consiliului are anumite tangenţe.

2. Examinarea altor adresări către Adunarea Parlamentară –nu există restricţii juridice

pentru prezentarea diferitor adresări (spre exemplu, rapoarte, prezentări) către APCE

de către instituţiile care o doresc. Astfel, dacă petiţiile au, în principiu, un caracter

individual (chiar dacă sunt cîţiva semnatari), adresările sunt înaintate Adunării de

către instituţii.

VIII. Funcţia de organizare

1. Organizarea conferinţelor internaţionale – acestea constituie una din formele de

lucru caracteristice Adunării în cazurile de actualitate şi complexitate, pentru care

sunt necesare eforturi de grup, nu doar cele ale membrilor Adunării23. De regulă,

rezultatul conferinţelor este publicat în diferite documente, iar în unele cazuri

organele respective (spre exemplu, comitetele) formulează proiecte de rezoluţii şi

recomandări în baza discuţiilor care sunt înaintate Adunării.24

2. Organizarea seminarelor, simpozioanelor şi colocviumurilor – spre deosebire de

conferinţele internaţionale, acestea tratează subiecte mult mai detaliate25 şi, de regulă,

atrag mai puţine cheltuieli organizaţionale.

3. Organizarea audierilor parlamentare – în cazul audierilor parlamentare, membrii

parlamentari se limitează la adresarea întrebărilor specialiştilor, experţilor, savanţilor

etc. invitaţi.

se vedea Report on the activities of the Bureau and the Standing Committee (Doc. 7633 şi anexele), 23 septembrie 1996. 23 Spre exemplu, Conferinţa cu privire la drepturile omului în 1971, Strasbourg; Conferinţa cu privire la dezvoltarea instituţiilor democratice în Europa în 1976, Strasbourg; Conferinţa cu privire la dreptul mării în 1983, Strasbourg; Conferinţa cu privire la schimbările globale ale mediului: rolul ştiinţei şi tehnologiei în 1990, Ottava, şi altele. 24 Spre exemplu, Conferinţa cu privire la apărarea democraţiei de terorism în Europa din 1980 a fost utilă pentru adoptarea unei rezoluţii la acest subiect – Rez. 777 (1982); Conferinţa cu privire la democraţiile europene în faţa terorismului din 1998 a înaintat concluziile sale Adunării în formă de un şir de rezoluţii şi hotărîri, prezentate în European democracies facing up to terrorism, Committee on Legal Affairs and Human Rights, Rapporteur: Mr Jose Luis Lopez Henares (Spain, EPP/CD), 8 septembrie 1999, Doc. 8507) 25 Spre exemplu, Seminar cu privire la funcţionarea democratică a parlamentelor din 1997, Strasbourg, Masa Rotundă a ombudsmanilor din Europa din 1991, Florenţa.

49

IX. Funcţia de constituire a forurilor parlamentare pentru organizaţii internaţionale

[117, p.330]

O funcţie importantă a APCE constă în oferirea forumului parlamentar acelor organizaţii

care nu posedă în structura proprie o astfel de instituţie care să reunească membrii parlamentelor.

Spre exemplu, APCE este un forum parlamentar pentru OECD, BERD, Comitetul Internaţional

al Crucii Roşii, Agenţia Europeană a Spaţiului (ESA) ş.a. Această funcţie este suplinită prin

funcţia de menţinere a contactelor cu alte organizaţii internaţionale, remarcîndu-se cu Uniunea

Europeană, Uniunea Vest - Europeană, ONU, Uniunea Interparlamentară, adunările parlamentare

şi interparlamentare ale statelor.

Anume în ceea ce priveşte funcţionarea sa, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a

evoluat cel mai mult, în sensul afirmării din ce în ce mai mult a parlamentarismului. Cu alte cuvinte,

ca şi Parlamentul European, Adunarea Consiliului s-a apropiat tot mai mult de condiţiile de

funcţionare ale parlamentelor naţionale. [105, p.39] Această evoluţie este atestată în cîteva domenii:

1) În ceea ce priveşte sesiunile: la început era prevăzut că Adunarea se va întruni o dată

pe an, timp de o lună maximum. Din 1957, Adunarea a decis că aceasta era prea puţin

şi a împărţit sesiunea sa ordinară în trei părţi, ceea ce i-a oferit posibilităţi de

intervenţie de-a lungul întregului an. Apoi a creat o sesiune de vară, care a devenit o a

patra sesiune ordinară începînd cu 1994.

2) În ceea ce priveşte comisiile parlamentare: chiar de la primele sale sesiuni, APCE a

creat şase comisii generale şi o comisie permanentă. Astăzi, conform Regulamentului,

Adunarea numără 10 comisii.26

3) În ceea ce priveşte grupurile politice: în acest aspect, APCE a încercat să se inspire

din modelul parlamentelor naţionale. La început, membrii APCE erau plasaţi după

criteriul delegaţiei naţionale, apoi în ordine alfabetică, iar din 1964 au început a se

regrupa după aspiraţiile politice, creînd grupuri parlamentare. Actualmente, Adunarea

are cinci grupuri politice: Grupul Socialist (SOC), Grupul Partidului Popular

European (PPE), Grupul Democraţilor Europeni (GDE), Grupul Liberal, Democrat şi

Reformator (LDR), Grupul Stîngii Unitare Europene (GUE).

4) În sensul „parlamentarizării”, Adunarea a impus în scurt timp Comitetului de Miniştri

dreptul de a-i adresa întrebări scrise sau orale.

26 Comisia pentru probleme politice; Comisia pentru probleme economice şi de dezvoltare; Comisia pentru probleme sociale, sănătate şi familie; Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului; Comisia pentru cultură, ştiinţă şi educaţie; Comisia pentru mediu, agricultură şi probleme locale; Comisia pentru migraţiune, refugiaţi şi populaţie; Comisia pentru Regulament şi imunităţi; Comisia pentru egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi; Comisia de monitorizare.

50

5) În materie bugetară, Adunarea a reuşit să se degajeze de dependenţa de Comitetul de

Miniştri în ceea ce priveşte fixarea propriului său buget.

Cu cîteva excepţii, Adunarea nu poate să adopte o decizie dacă nu sunt prezenţi peste

jumătate din reprezentanţi. Majoritatea de două treimi este necesară pentru votarea problemelor

ce ţin de un proiect de recomandare sau de aviz pentru Comitetul de Miniştri, includerea unei

moţiuni în registrul Adunării sau adoptarea unei proceduri de urgenţă. În ceea ce priveşte un

proiect de directivă şi orice altă hotărîre, este necesară majoritatea voturilor exprimate. [192]

Recomandarea este o propunere a Adunării adresată Comitetului de Miniştri, a cărei

implementare iese din limitele de competenţă a APCE, dar se încadrează în cea a guvernelor.

Rezoluţia reprezintă o decizie a Adunării cu privire la o problemă de substanţă, a cărei

realizare ţine exclusiv de competenţa sa, sau o exprimare a opiniei care nu angajează decît

responsabilitatea sa. În acest context, trebuie să remarcăm că Adunarea, fiind un organ colectiv,

nu este împuternicită să ia decizii în oricare mod decît prin adoptarea rezoluţiilor. Statutul juridic

al acestora poate varia.

Directiva se referă doar la formă, transmitere, executare sau procedură şi nu poate trata

însăşi substanţa problemei. În consecinţă, directivele, de obicei, însoţesc alte documente (cum ar

fi recomandările sau rezoluţiile), care reglementează substanţa problemei.

O analiză a diferitor moţiuni de rezoluţii reflectă preferinţele membrilor Adunării cu

privire la subiectele pe care ar dori să le abordeze şi asupra cărora, în opinia lor, ar trebui luate

anumite decizii. Acestea se referă la un spectru larg de probleme care diferă ca substanţă27.

În ceea ce priveşte moţiunile de recomandare, ele au o altă natură, deoarece acestea

antrenează nu doar activitatea Consiliului Europei, dar şi necesitatea unor acţiuni din partea statelor

membre. Astfel, în aceste cazuri, intenţia autorilor constă în atragerea Adunării în sensibilizarea

guvernelor statelor sale membre cu privire la modalităţile de soluţionare a diferitor probleme.

Acestea se referă la unele probleme politice curente atît din Europa28, cît şi la cele din afară29.

27 Spre exemplu, moţiunile de rezoluţie se pot referi la acţiunile Guvernului Belarus contra ambasadelor ţărilor străine (Actions of the Belarus Government against Embassies of Foreign Countries, Motion for Resolution presented by Mr Zingeris and others, 24 iunie 1998, Doc. 8153); necesitatea pentru un tratament mai uman a imigranţilor ilegali şi solicitanţilor de azil (Rendering more humane the proceedings for expelling immigrants and asylum-seekers whose papers are not in order, Motion for resolution presented by MM. Clerfayt, Beaufays and others, 3 noiembrie 1998, Doc. 8260); diverse probleme sociale, cum ar fi tratarea femeilor în regimurile totalitariste (Fundamentalist regime’s treatment of women, Motion for a resolution presented by Mrs Bušic and others, 25 noiembrie 1998, Doc. 8267); probleme juridice, cum ar fi curtea penală internaţională independentă şi eficientă (Calling for an independent and effective international criminal court, Motion for resolution presented by Lord Russel-Johnston, 3 iulie 1998, Doc. 8226) şi altele. 28 Spre exemplu, încălcarea drepturilor omului în Estul Moldovei (Violations of Human Rights in the eastern part of the Republic of Moldova, Motion for recommendation presented by Mr Nedelciuc and others, 9 octombrie 1998, Doc. 8236); planul de ajutorare a copiilor din Kosovo (Emergency action plan for children in Kosovo, Motion for recommendation presented by Mrs Pozza Tasca and others, 15 octombrie 1998, Doc. 8218).

51

Nu toate moţiunile devin recomandări sau rezoluţii adoptate, datorită insuficienţei

interesului în comitete. Cu toate acestea, o revizuire a lor oferă o imagine interesantă a

preocupărilor membrilor Adunării, care, de multe ori, sunt purtătorii de cuvînt ai varietăţii de

opinii publice create în Europa.

Сurtea Europeană a Drepturilor Omului – garant al respectării drepturilor omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este un organ statutar al Consiliului Europei,

ci unul convenţional, instituit în baza Convenţiei europene a drepturilor omului. Cu toate acestea,

ea nu poate fi separată de sistemul organelor Consiliului Europei, fiind creată în cadrul acestuia,

preluînd aceleaşi principii şi avînd chiar acelaşi buget. Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

cu sediul la Strasbourg din 21 ianuarie 1959, odată cu acceptarea jurisdicţiei sale de către opt

state, este elementul principal al unui mecanism îndrăzneţ de control supranaţional al aplicării

Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, denumită

apelativ Convenţia europeană a drepturilor omului sau prin sigla CEDO. [10] Această Convenţie,

de rînd cu Convenţia americană pe care o inspiră, este unicul instrument internaţional care

protejează drepturile omului şi care organizează un control jurisdicţional al aplicării dispoziţiilor

sale: un organ judiciar decide asupra unui caz (o încălcare a drepturilor omului) printr-o decizie

obligatorie în virtutea autorităţii lucrului judecat.

Sistemul de control original instituit de Convenţie, care a revoluţionat dreptul

internaţional „spărgînd” fortăreaţa suveranităţii statale, a încercat, în acelaşi timp, să protejeze

drepturile individuale şi să menajeze interesele statelor. Din aceasta a rezultat iniţial un

edificiu instituţional complex, cu trei organe de control: două organe specifice – Comisia şi

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Acest

sistem suferea de două neajunsuri: complexitatea sa făcea procedura de control foarte puţin

“lizibilă” pentru reclamant; caracterul său hibrid, semi-jurisdicţional, şi semi-politic, îi afecta

credibilitatea. Mai mult ca atît, victimă a propriului succes, sistemul de control s-a dovedit a fi

inadaptat volumului de cereri individuale spre examinare. Protocolul nr.11, care a intrat în

vigoare la 1 noiembrie 1998, a restructurat mecanismul de control stabilit de CEDO, procedînd

la o unificare organică prin substituirea celor trei organe ce erau abilitate cu funcţii de a se

pronunţa asupra încălcării sau neîncălcării Convenţiei cu unul singur şi permanent – Curtea

Europeană a Drepturilor Omului. Principala consecinţă a acestui aranjament constă în

excluderea Comitetului de Miniştri ca organ de decizie în ceea ce priveşte violările drepturilor

29 Spre exemplu, din Algeria (Motion for a recommendation on the situation in Algeria presented by Mr Atkinson and others, 25 septembrie 1997, Doc. 7928).

52

omului, însă nu şi de supraveghere a executării deciziilor Curţii, precum şi realizarea

“jurisdicţionalizării” sistemului de control.

Este vorba despre o jurisdicţie internaţională compusă dintr-un număr de judecători egal

celui al părţilor contractante a CEDO (art. 20 al CEDO), aleşi pentru o perioadă de şase ani,

reînnoiţi la fiecare trei ani şi cu posibilitate de realegere30 (art. 23). Fiecare alegere este asigurată

de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin majoritatea voturilor exprimate, de

pe o listă de trei candidaţi care trebuie să se bucure de înaltă consideraţie morală şi să întrunească

condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii judiciare. Listele sunt prezentate de către

fiecare stat membru al Consiliului Europei. Judecătorii au mandat cu titlu individual,

independenţa lor este garantată prin calificările cerute, imunităţile acordate şi incompatibilităţile

prevăzute: judecătorii sunt angajaţi cu timp deplin şi nu pot “exercita oricare activitate

incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau disponibilitate” (art. 21, al. 3).

Curtea îşi fixează regulamentul său intern şi alege, pentru o perioadă reeligibilă de trei ani,

preşedintele. De asemenea, Curtea dispune de Grefă, care se bucură de o largă autonomie în

raport cu Secretariatul Consiliului Europei.

Fiind o jurisdicţie unică, Curtea conţine trei formaţiuni contencioase. Conform

regulamentului său, Curtea este formată din patru secţiuni, a căror compoziţie, fixată pe trei ani,

trebuie să fie echilibrată atît din punct de vedere geografic, cît şi din punctul de vedere al

reprezentării pe sexe şi ţinînd seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.

În cadrul fiecărei secţiuni sunt constituite, pe o perioadă de 12 luni, Comitetele din trei judecători.

Comitetele de trei judecători sunt însărcinate cu respingerea în unanimitate a cererilor vădit

inadmisibile (art. 28).31 Camerele de şapte judecători, din care face parte de drept judecătorul din

partea statului în litigiu sau un judecător ad hoc ales de către ultimul, constituie instanţa ordinară

de judecată. Camera exercită funcţiile care anterior fuseseră încredinţate Comisiei: examinarea

admisibilităţii cererii, stabilirea faptelor, concilierea, decizie în fond (în timp ce Comisia emite

rapoarte, Camera adoptă o hotărîre obligatorie). Marea Cameră din 17 judecători constituie

instanţa superioară de judecată, însărcinată cu supravegherea coerenţei şi continuităţii

jurisprudenţei Curţii (art. 27). Reorganizarea mecanismului de control prin Protocolul 11 a

păstrat, aşadar, diversitatea funcţională existentă iniţial (admisibilitate, conciliere, precum şi

accesibilitate şi examinare în acelaşi timp) şi nu schimbă substanţial derularea procedurii.

30 Acest termen al mandatului judecătorului european va fi modificat pentru nouă ani şi nu va fi renovabil, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 14 al CEDO, adoptat la 13 mai 2004. 31 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 14, adoptat la 13 mai 2004, o prima instanţă va fi formaţiunea judecătorului unic, apoi celelalte existente. Pe lîngă examinarea admisibilităţii cererii de rînd cu Comitetul de un

53

Curtea a fost investită cu o funcţie consultativă (art. 47), dar funcţia sa contencioasă

rămîne a fi cea mai importantă. Aceasta a rezultat în emiterea hotărîrilor private de forţă

executorie, dar care sunt obligatorii (art. 46), cu privire la constatarea unei violări a CEDO sau

Protocoalelor sale de către un stat parte în litigiu în privinţa căruia a fost sesizată. Trebuie să mai

precizăm că, de la începutul actualului deceniu, ea adoptă anual de două ori mai multe decizii

decît pe parcursul primelor douăzeci şi cinci de ani de funcţionare a sa. Aceste cifre exprimă o

creştere surprinzătoare a activităţii contencioase a Curţii din Strasbourg şi nu dau decît o palidă

idee referitoare la sporirea influenţei sale. [125, p.2]

Fiecare stat contractant (cerere statală) sau persoană individuală care se consideră victima

violării Convenţiei (cerere individuală) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere

invocînd încălcarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Convenţie.

Conferindu-i persoanei fizice dreptul de a sesiza direct Curtea, Convenţia revizuită îi acordă

reclamantului individual şi calitatea de parte în faţa Curţii, garantînd în cauzele individuale şi

principiul contradictorialităţii. [143, p.54] Persoana participă în procedura litigioasă prin

intermediul unui reprezentant, dacă nu există o decizie în alt sens. Deşi, iniţial, persoana fizică

poate participa la procedura litigioasă şi fără reprezentant, odată ce poate sesiza Curtea fără avocat,

însă art. 36 al Regulamentului Curţii prevede o obligaţie primară, ca din momentul notificării

cererii Guvernului, persoana fizică e obligată să fie reprezentată, numai dacă preşedintele camerei

nu decide altfel). De asemenea, egalitatea armelor între stat şi persoană devine completă, ultimul,

de asemenea, putînd să solicite interpretarea sau revizuirea unei hotărîri.

Cazurile care nu prezintă nici o şansă de reuşită sunt retrase din sistem într-un stadiu

incipient, ca urmare a deciziei unanime a Curţii, luate de Comitetul din trei judecători. În marea

majoritate a cazurilor, Curtea decide în Camera de şapte judecători. Dacă apoi cazurile se vor

declara admisibile [140] (conform art. 35), Camera se va afla la dispoziţia părţilor pentru

stabilirea faptelor şi atingerea unei înţelegeri amiabile (art. 38). Procedura de reglementare are

loc în regim de confidenţialitate, fiind o negociere între Guvern şi petiţionar şi nici un document

furnizat în cadrul acestei proceduri. În cazul în care negocirea eşuează, nu poate fi utilizat

ulterior în contencios. Faptele cauzei sunt stabilite prin examinarea contradictorie a cererii

împreună cu reprezentanţii părţilor. În această privinţă, Camera poate cere informaţii

suplimentare de la părţi, solicita probe scrise, audia martorii, experţii, efectua vizite la faţa

locului etc. Odată faptele stabilite, Camera purcede la concilierea părţilor, care, de rînd cu

decizia judiciară, constituie unul din cele două mijloace de soluţionare a litigiului. Originalitatea

judecător, Comitetul de trei judecători va fi împuternicit să adopte şi o decizie în fond în cauzele repetitive, asupra cărora există deja o jurisprudenţă bine definită.

54

concilierii constă în faptul că persoana fizică poate duce adevărate negocieri cu guvernul statului

apărător, al cărui resortisant este, în majoritatea cazurilor. În caz de succes al concilierii, Camera

ia o decizie de radiere de pe rol (art. 39) care implică o soluţionare amiabilă şi este definitivă.

Eşecul reglementării amiabile, însă, deschide calea pentru faza judecării în fond de către Cameră.

În această procedură, Camera are competenţa de a se pronunţa asupra constatării unei

încălcări şi a satisfacţiei echitabile (art. 41). În situaţiile excepţionale în care un caz ridică o

problemă gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei, de exemplu, acesta poate fi trimis

către Marea Cameră, fie de o Cameră înainte ca aceasta să decidă, fie de una din părţi, în termen

de trei luni după decizia unei Camere.

Camerele iau hotărîri cu majoritatea de voturi. Fiecare judecător care ia parte la examinarea

cazului are dreptul să anexeze fie opinia sa separată – concordantă sau diferită – fie o simplă

declaraţie de dezacord. Hotărîrile Camerei devin definitive după trei luni, iar cele ale Marii Camere

– imediat. Deciziile Curţii sunt definitive şi obligatorii pentru statele în cauză.[114, p.147]

Supravegherea executării deciziilor Curţii şi constatarea încălcărilor survenite revine

Comitetului de Miniştri, care asigură, în special, adoptarea de către state a măsurilor generale

(modificarea legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evitării unor noi

încălcări.

Însă, după cum o demonstrează practica statelor, autoritatea reală a hotărîrilor Curţii

Europene a Drepturilor Omului este mult mai largă decît efectele sale strict juridice.[122]

Hotărîrile cu privire la diferite încălcări au o eficienţă corectivă incontestabilă. Fie că acestea

provoacă o ajustare a legislaţiilor interne – statul condamnat adoptă măsuri generale destinate să

aducă legislaţia sa în conformitate cu Convenţia, fie că favorizează o ajustare a jurisprudenţelor

naţionale la jurisprudenţa europeană. Emoţiile provocate în Franţa prin hotărîrea “Mazurek”, din

1 februarie 2000, cu privire la drepturile succesorale ale unui copil adulterin, care a determinat

legislatorul să voteze, la 3 decembrie 2001, o reformă a dreptului succesoral care nu se reuşea

timp de douăzeci de ani, a ilustrat perfect acest fenomen.[125]

De asemenea, se afirmă vocaţia jurisprudenţei europene de a fi un instrument de

armonizare a regimurilor juridice a drepturilor omului din diferite state contractante. În chiar

viziunea Curţii, “hotărîrile sale servesc nu numai soluţionării cauzelor care-i sunt înaintate, dar,

şi mai mult, clarificării, salvgardării şi dezvoltării normelor Convenţiei, precum şi contribuirii, ca

urmare, la respectarea de către state a angajamentelor pe care şi le-au asumat ca părţi

contractante.” Astfel, ne convingem că, chiar dacă hotărîrile Curţii nu au decît o autoritate

relativă a lucrului judecat, Curtea, prin metode de interpretare care “europenizează”

55

jurisprudenţa sa şi îi asigură coerenţa şi autoritatea, degajează un drept comun european al

drepturilor şi libertăţilor care reflectă “patrimoniul comun” evocat în preambulul Convenţiei.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale (CPLRE) – o nouă dimensiune a

cooperării europene

Construcţia europeană, care tindea să desacralizeze frontierele naţionale, instituite de-a

lungul secolelor, a căutat chiar de la începuturi concursul regiunilor şi colectivităţilor locale, ele

însele fiind, deseori, victime ale statelor-naţiuni. Inspiraţia federalistă prin care se subînţelege

această construcţie europeană a condus, în mod firesc, Consiliul Europei, iar apoi şi Comunităţile

europene, să asocieze la activitatea întreprinsă regiunile şi colectivităţile.

Astfel, în 1953, Adunarea Consultativă (APCE), susţinută de către “statele generale ale

comunelor din Europa”, precum şi de către alte organizaţii europene ca Consiliul Comunelor din

Europa şi Uniunea Internaţională a Oraşelor, a propus instituirea unei Conferinţe Europene a

Puterilor Locale, care ar permite colectivităţilor locale să participe la unificarea europeană.

Comitetul de Miniştri a acceptat acest principiu în 1956, iar prima Conferinţă a Puterilor Locale

a avut loc în luna ianuarie 1957. În foarte scurt timp, în sînul acesteia s-a produs un proces de

parlamentarizare, Conferinţa dorind să se întrunească în fiecare an, să fie consultată în mod

obligatoriu pe problemele locale şi chiar să fie integrată în instituţiile europene. În octombrie

1958 şi ianuarie 1960 au avut loc noi reuniuni de un mare succes. Conferinţa din 1960, care a

avut loc la Strasbourg, a adoptat chiar un proiect de Cartă, care tindea să-i atribuie un caracter

permanent, oficial şi instituţional. Acest proiect de Cartă a fost oficializat la 13 decembrie 1961

de către Comitetul de Miniştri, care acţiona în baza competenţei sale de creare a comisiilor şi

comitetelor consultative sau tehnice.[105, p.113] De fapt, Conferinţa, care se reunea la început o

dată la doi ani, apoi – în fiecare an, întrunea o selectare reprezentativă a aleşilor locali ai statelor

membre sau funcţionari ai administraţiei locale, fiecare delegaţie naţională avînd atîţia membri

cîţi în delegaţia corespunzătoare în APCE: totodată, delegaţiile sunt desemnate de către guverne

la propunerea asociaţiilor naţionale ale puterilor locale.

În 1975, competenţa Conferinţei a fost extinsă la regiuni, fiind redenumită Conferinţa

Puterilor Locale şi Regionale. Precum era şi de aşteptat, Conferinţa s-a parlamentarizat foarte

repede, creînd comisii şi un Comitet permanent însărcinat să asigure continuitatea activităţii sale.

În 1994, urmare a Summitului de la Viena din octombrie 1993, care a ţinut să dea un nou impuls

cooperării regionale în Europa, această Conferinţă a fost promovată, prin Rezoluţia statutară a

Comitetului de Miniştri din 14 ianuarie 1994, la rangul de Congres al Puterilor Locale şi

Regionale din Europa (CPLRE). Această modificare de structură a fost determinată de progresul

56

regionalizării pe continent, progresul autonomiei locale şi regionale din multe ţări membre,

precum şi de rolul jucat de Conferinţa permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa în

promovarea democraţiei locale în Europa Centrală şi de Est. În cadrul instituţiilor Consiliului

Europei, Congresul figurează imediat după Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară şi

funcţionează ca organ consultativ al Organizaţiei.

Funcţionara Congresului este reglementată prin Rezoluţia statutară a Comitetului de

Miniştri şi Carta Congresului,[91; 17] precum şi de Regulamentul său interior. Principalele

obiective ale CPLRE, fixate prin Rezoluţia statutară, sunt:

- garantarea participării colectivităţilor locale şi regionale la realizarea idealului de

unificare a Europei, precum este definit în art. 1 al Statutului Consiliului Europei;

- admiterea consilierilor locali şi regionali la elaborarea politicilor europene în cadrul

Consiliului Europei;

- asistarea noilor democraţii în stabilirea structurilor administrative locale eficiente;

- promovarea cooperării între regiuni, în special între regiunile de frontieră, şi

promovarea creşterii economice, toleranţei şi păcii;

- apropierea cetăţenilor de autorităţile locale şi regionale prin intermediul diferitor

iniţiative;

- observarea desfăşurării alegerilor locale şi regionale.

CPLRE realizează aceste obiective prin următoarele activităţi:

- adresarea recomandărilor către Adunarea Parlamentară sau Comitetul de Miniştri,

precum şi de rezoluţii autorităţilor locale sau regionale în materie de autonomie locală;

- conlucrarea cu asociaţiile democratice naţionale ale puterilor locale şi regionale,

precum şi cu celelalte organizaţii internaţionale ale puterilor locale şi regionale;

- organizarea de audieri publice, precum şi de conferinţe sau colocvii de specialişti,

pentru a asigura participarea unui public local sau regional cît mai larg posibil;

- discutarea problemelor de actualitate care reprezintă interes politic pentru puterile

locale şi regionale ale întregii Europe.

Congresul este format din reprezentanţi ai colectivităţilor teritoriale, precum şi

funcţionari direct responsabili în faţa celor din urmă. Delegaţiile naţionale sunt reprezentative

pentru diferite tipuri de puteri locale şi regionale ale fiecărui stat membru. În Congres, fiecare

stat membru are dreptul la un număr de membri egal cu cel din APCE.

Lucrările Congresului sunt organizate în Camera puterilor locale şi în Camera regiunilor,

fiecare dispunînd de un număr de locuri egal cu cel al Congresului însuşi. O dată la doi ani, cele

două Camere, prin rotaţie, aleg Preşedintele CPLRE.

57

Pe lîngă recomandările şi asistenţa acordată regiunilor şi colectivităţilor locale, CPLRE a

oferit orientări precise pentru legislaţia şi politica statelor în domeniul autonomiei locale: Carta

europeană a autonomiei locale, Convenţia cadru privind cooperarea transfrontalieră şi Protocolul

său adiţional, Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local,

Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Carta urbană europeană, Carta privind

participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională ş.a.

Secretariatul Organizaţiei

Există două concepţii posibile a secretariatului general al unei organizaţii internaţionale: o

concepţie restrictivă, în sensul căreia secretarul general nu are decît un rol administrativ (aceasta a

fost concepţia funcţiei secretarului general al Ligii Naţiunilor); şi o concepţie extensivă, conform

căreia secretarul general este un om politic care lansează iniţiative, este purtătorul de cuvînt al

organizaţiei, oferă bunele oficii (aceasta este concepţia despre rolul Secretarului General al ONU sau

celui al NATO). Concepţia funcţiei de Secretar General al Consiliului Europei a evaluat de-a lungul

timpului.[105, p.48] La început, autorii Statutului i-au conferit doar un rol administrativ. În timp ce

Comitetul şi Adunarea erau „organele” Consiliului Europei, Secretarul General nu era decît

„asistentul” lor. Dar, din 1957, Comitetul de Miniştri şi Adunarea şi-au schimbat opinia şi au

apropiat rolul Secretarului General de cel al Secretarului General al NATO.

Conform Statutului Consiliului Europei, Secretarul General este numit de către APCE la

recomandarea Comitetului de Miniştri. Mandatul Secretarului General este de cinci ani, teoretic

renovabil, însă practica a fixat o cutumă32 de a nu reînnoi acest mandat. Aceeaşi procedură are

loc şi în privinţa Secretarului General Adjunct, cît şi pentru Grefierul APCE, care are rangul de

Secretar General Adjunct. Însă Statutul nu prevede ce formă trebuie să întrunească

„recomandarea” Comitetului de Miniştri. Astfel, la numirea primelor doi secretari generali,

Comitetul nu a propus decît o singură candidatură, ceea ce a impus alegerea lui. Pe de altă parte,

această alegere s-a oprit asupra a doi funcţionari de carieră diplomatică care trebuiau să exercite

funcţii administrative. Adunarea, nemulţumită de această situaţie, a solicitat ca reprezentanţii săi

în Comitetul mixt să fie consultaţi în prealabil. Mai apoi, cu ocazia înlocuirii Secretarului

General Adjunct în 1955, ea a obţinut ca Comitetul de Miniştri să-i transmită mai multe

candidaturi dintre care să aleagă. Această procedură a devenit una cutumiară după alegerea

Secretarului General H.L.Benvenuti, la 2 mai 1957.

32 Această cutumă a fost respectată chiar şi în cazul alegerilor succesorului dnei Catherine Lalumière, care spera să fie realeasă în virtutea unui bilanţ remarcabil ce a corespuns şi căderii zidului de la Berlin, şi deschiderii spre Est, însă, pînă la urmă, a ratat realegerea sa cu patru voturi în favoarea candidatului liberal suedez Daniel Tarschys.

58

Aceleaşi alegeri au oferit temeiul unei alte inovări: defuncţionalizarea postului de secretar

general. Fără a oferi careva motive, Comitetul de Miniştri a anunţat la 16 decembrie 1956

intenţia sa de a nu mai propune diplomaţi, dar numai personalităţi politice care au o experienţă

parlamentară considerabilă. Această procedură nu a putut decît să satisfacă dorinţele Adunării,

cu atît mai mult că alegerea Comitetului de Miniştri s-a oprit asupra a doi parlamentari în

exerciţiu în APCE. Prin vot secret a fost ales dl Benvenuti, parlamentar italian din 1946, care a

participat la toate lucrările Adunării de la înfiinţare şi a avut un rol important în pregătirea

tratatelor de la Roma.[105, p.49]

În ceea ce priveşte personalul Secretariatului General, acesta este numit de către Secretarul

General. Acesta a pornit de la circa 950 de funcţionari în 1965, dezvoltîndu-se într-un mod

spectaculos. Statutul funcţionarului permanent corespunde celui al funcţionarilor internaţionali,

dedus din acel al personalului diplomatic printr-un acord cu privire la privilegii şi imunităţi. Ca în

orice organizaţie internaţională, în special, de cooperare interguvernamentală, precum este şi

Consiliul Europei, trebuie să fie asigurat un echilibru geografic atît în numărul funcţionarilor, cît şi în

ierarhia posturilor. Recrutarea funcţionarilor se face, în general, în baza concursului.

Funcţiile Secretarului General sunt definite în mai multe texte: Statutul Consiliului

Europei, acordurile cu privire la privilegii şi imunităţi, sediul Consiliului Europei, regulamentele

Comitetului de Miniştri şi APCE, regulamentul financiar, Convenţia europeană a drepturilor

omului etc. Punctul de plecare este acela că el „asistă”, prin toate mijloacele posibile, Comitetul

de Miniştri. Însă ceea ce trebuie evidenţiat e că, cu ocazia activităţilor sale de „asistenţă”,

Secretarul General, de-a lungul anilor şi, în special, din 1957, a obţinut menajări importante a

rolului şi competenţelor sale.

a) „Asistenţă” administrativă, în primul rînd: el asigură, în mod constant, buna funcţionare a

serviciilor Consiliului Europei, purcede la utilizarea eficientă a creditelor care-i sunt puse

la dispoziţie şi prevede reînnoirea acestora, recrutează personalul, licenţiază, amenajează

şi distribuie localurile Consiliului Europei, protejează şi măreşte patrimoniul acestuia,

asigură respectarea acordului încheiat cu statul de reşedinţă etc.

b) Asistenţă de ordin tehnic: el este depozitarul şi interpretul tehnicii speciale proprii

Consiliului Europei, martorul, memoria, imaginea şi moderatorul acestuia. Toate

activităţile Consiliului Europei se derulează sub responsabilitatea Secretarului General. El

supraveghează elaborarea şi executarea calendarului, fixează ordinele de zi provizorii ale

Comitetului, elaborează lista deciziilor Comitetului, le distribuie, pregăteşte raportul

anual al Adunării, asigură legătura între Comitet şi Adunare, face şi primeşte toate

notificările necesare, ţine arhiva, repartizează lucrul între comitetele de experţi etc.

59

c) De asemenea, această asistenţă este o asistenţă pentru persoane. Secretarul General

este prezent, cu excepţia unei decizii contrare, la toate şedinţele Comitetului de

Miniştri, cu vot consultativ, la Comitetul Mixt, la APCE, comitetele de experţi. În

1957 chiar a obţinut dreptul de a adresa întrebări Comitetului de Miniştri.

d) Secretarului General îi pot fi încredinţate misiuni speciale. Chiar Statutul (art. 38,

modificat în mai 1951) îi recunoaşte sarcina delicată de a valorifica în faţa

Comitetului de Miniştri cererile APCE de natură să atragă noi cheltuieli.

Regulamentul Comitetului de Miniştri prevede că acesta îl poate însărcina cu

raportarea asupra unei chestiuni (art. 21).

e) În fine, în decembrie 1957 a primit rolul important de a elabora în fiecare an, pentru

sesiunea de primăvară a APCE, un raport cu privire la cooperarea europeană „după

cum a fost definită în Statut”. Acest raport trebuie să „conţină un rezumat sistematic

şi o analiză a tuturor rapoartelor” prezentate de către organizaţiile europene şi să „fie

redactat de către Secretarul General” asupra aspectelor cooperării europene care nu au

fost reflectate în aceste rapoarte. Urmare, toţi Secretarii Generali ai Consiliului

Europei au îndeplinit această funcţie, care, respectînd toate proporţiile, i-a situat în

poziţia unui şef de guvern care îşi prezintă programul în faţa parlamentului său.

Deşi locul Secretarului General al Consiliului Europei ar putea fi încă avansat, trebuie să

recunoaştem că niciodată, cu excepţia ONU şi NATO, un funcţionar al unei organizaţii

internaţionale nu a fost chemat să joace un rol atît de important în orientarea şi elaborarea

politicii generale.

Sinergia internă

Toate organele şi instituţiile Consiliului Europei descrise mai sus nu există în mod izolat,

de sine stătător, dar se află într-o strînsă legătură organică şi interacţiune care asigură

funcţionarea normală a Organizaţiei. Făcînd o analogie cu teoria separării puterilor în stat, putem

spune că şi în cadrul Consiliului Europei aceste puteri se echilibrează reciproc şi poartă

răspundere una în faţa alteia. Îndeosebi, acest concept, cu anumite specificări, poate fi aplicat

raportului dintre Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Chiar de la înfiinţarea Consiliului Europei, APCE şi Comitetul de Miniştri au căutat

metode de procedură care să amelioreze relaţiile lor şi să le faciliteze comunicarea. Unele

progrese au fost înregistrate, dar aceste mijloace, probabil niciodată, nu vor permite să fie

depăşite dificultăţile de funcţionare inevitabile dintre un organ parlamentar şi un organ

interguvernamental, inerente Statutului Consiliului Europei. Pe de o parte, trebuie să se ţină cont

60

de faptul că, în virtutea art. 15 al CM, dreptul de iniţiativă aparţine atît Comitetului de Miniştri,

cît şi Adunării: “Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării sau la propria

iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei (…)”. Atît Statutul,

cît şi Regulamentele Comitetului de Miniştri, reuniunilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri şi

al Adunării Parlamentare conţin dispoziţii cu privire la relaţiile între cele două organe.

Majoritatea dintre acestea au fost deja reflectate atunci cînd am descris funcţiile celor două

organe, de aceea le vom aminti doar: rapoarte scrise ale Comitetului de Miniştri în faţa Adunării

Parlamentare, prezentarea orală, întrebări parlamentare pentru răspunsuri orale, luarea de cuvînt

a unui ministru, cu titlul individual, în faţa Adunării şi alte contacte. Organul de coordonare al

Consiliului Europei este Comitetul Mixt33, al cărui scop este balanţarea activităţii Comitetului de

Miniştri şi cea a Adunării Parlamentare.

Secretarul General al Consiliului Europei participă cu vot consultativ la reuniunile

Comitetului Mixt şi asigură legătura dintre cele două organe. Astfel, Secretarul General, avînd,

aparent, o funcţie administrativă, impulsionează dezvoltarea Consiliului Europei atît prin

contactele directe cu Adunarea Parlamentară şi Comitetul de Miniştri, cît şi prin suportul pe care îl

acordă cooperării dintre cele două organe. Art. 19 al Regulamentului Comitetului de Miniştri

stipulează că, “cu excepţia unei decizii contrare a Comitetului cu ocazia discutării unei probleme

specifice, Secretarul General asistă la reuniunile Comitetului de Miniştri şi participă la discuţii cu

vot consultativ.” “Secretarul General, de asemenea, poate fi invitat de către Comitetul de Miniştri

să prezinte un raport asupra unei probleme. El adună documentarea cerută de către reprezentanţii

Comitetului şi le-o distribuie.” În fine, articolul 14 al Regulamentului prevede că “Secretarul

General sau reprezentantul său poate, în orice moment, să facă o declaraţie scrisă sau orală cu

privire la o problemă în discuţie.” În aceeaşi manieră, Secretarul General apare în faţa Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei.

În domeniul autonomiei locale, orice decizie a Comitetului de Miniştri sau Adunării

Parlamentare este consultată cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa. La rîndul

său, CPLRE adresează Adunării Parlamentare şi/sau Comitetului de Miniştri recomandări care

necesită acţiuni din partea acestora. În cazul în care textele adoptate de CPLRE nu implică o

eventuală acţiune din partea celorlalte două organe, CPLRE îşi comunică deciziile acestora

pentru informare. De asemenea, practica a instituit tradiţia conform căreia preşedinţia

33 Creat prin Rezoluţia statutară, adoptată de către Comitetul de Miniştri în cadrul celei de-a 8-a sesiuni în 1951 şi completat prin Rezoluţia 129 a Adunării Parlamentare, de care Comitetul de Miniştri a luat notă la cea de-a 55-a reuniune a Delegaţilor din 16-17 decembrie 1957.

61

Comitetului de Miniştri se înfăţişează la sesiunile anuale ale CPLRE cu o comunicare din

numele Comitetului de Miniştri privind activităţile acestuia.

În ceea ce priveşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este un organ

jurisdicţional ce necesită o independenţă totală, orice imixtiune în activitatea acesteia este

exclusă. Totuşi, conform articolului 46 al Convenţiei europene a drepturilor omului, hotărîrile

definitive ale Curţii Europene sunt transmise Comitetului de Miniştri care supraveghează

executarea lor. Această supraveghere vizează îndeplinirea de către statul pîrît atît a măsurilor de

ordin individual, cît şi de ordin general şi constituie “titlul executoriu” al hotărîrilor Curţii. Odată

ce Comitetul de Miniştri a decis că măsurile adecvate de executare au fost realizate efectiv, el

aprobă o rezoluţie publică în care declară că supravegherea asupra guvernului este finisată.

Mai mult ca atît, odată cu adoptarea Rezoluţiei 1226 (2000) [83] cu privire la executarea

hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde examina motivele pentru care unele decizii

ale Curţii nu au fost respectate şi chema statele membre să întreprindă măsuri pentru remedierea

situaţiei, APCE s-a implicat şi ea în procesul de implementare a deciziilor Curţii din Strasbourg.

Cooperarea dintre organele Consiliului Europei este importantă pentru menţinerea

echilibrului în cadrul Organizaţiei şi asigurării coerenţei activităţilor ei.

§ 3. Domeniile principale de activitate ale Consiliului Europei

Consiliul Europei poate fi definit ca un cadru de dialog, cooperare şi elaborare a normelor

comune în domenii de care nu se ocupă nici o altă organizaţie europeană. Precum am remarcat

anterior, el se ocupă de susţinerea democraţiei pluraliste, supremaţiei dreptului şi respectării

drepturilor omului, valori care constituie fundamentul unei societăţi umane şi civilizate, dar şi

condiţiile creşterii economice şi protecţiei sociale.

Conceptul de securitate democratică a fost lansat pentru prima dată în terminologia

internaţională de Summitul de la Viena, în 1993, şi a introdus un mesaj nou în abecedarul

securităţii europene. În Europa a devenit din ce în ce mai clar că securitatea comună nu se reduce

doar la componenţa sa militară, cu garanţiile sale de apărare sau restabilire a păcii, şi la

componenta sa economică, vizînd adesea disparităţile excesive şi angajarea pe calea colaborării şi

integrării. Ea comportă, de asemenea, o dimensiune politică - aceea a securităţii democratice, care

constă în faptul că toate statele membre se angajează, atît în ordinea lor internă, cît şi în relaţiile

internaţionale, să pună în aplicare principiile democraţiei pluraliste, supremaţiei dreptului,

62

respectării drepturilor omului şi ale popoarelor. Acest angajament este expresia concretă a viziunii

umaniste a dezvoltării societăţilor statelor membre proprie Consiliului Europei.

Furnizarea unei întregi game de informaţii privind structura politică democratică,

sistemul juridic, mecanismele de apărare a drepturilor omului a devenit o activitate prioritară a

Organizaţiei cu peste cinci decenii de experienţă în întărirea guvernării democratice. Împreună

cu un ansamblu cuprinzător de instrumente juridice, norme şi convenţii privind democraţia şi

drepturile omului, Consiliul Europei a dezvoltat bazele solide ale instaurării unor structuri

sănătoase, durabile şi flexibile ale dialogului şi guvernării, ale căror scop este orientat spre

consolidarea bazei comune pentru o societate liberă şi democratică. Evident, aceasta influenţează

şi economia, deoarece existenţa unor instituţii democratice stabile şi un sistem juridic care să

funcţioneze sunt pre-condiţii esenţiale ale investiţiilor şi dezvoltării economice.

Prin urmare, istoria a oferit ţărilor europene o ocazie fără precedent de a-şi uni forţele, iar

prin Consiliul Europei au creat un instrument original pentru a acţiona în favoarea coeziunii

continentului şi întăririi securităţii democratice.

Comunitatea internaţională a drepturilor omului

În ilustrarea celor mai reuşite realizări ale Consiliului Europei în contextul sus-enunţat, ar

fi corect, probabil, să pornim de la activităţile Consiliului Europei în domeniul drepturilor

omului, unde această Organizaţie a înregistrat cele mai mari succese. Convenţia europeană

pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (CEDO) [10], fiind primul tratat

multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, are atît legături ideologice, cît şi instituţionale

cu Organizaţia. Amintind că protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului constituie unul din

mijlocele pentru atingerea scopului Consiliului Europei de „a realiza o uniune mai strînsă între

membrii săi”, Preambulul ei subliniază ataşamentul statelor membre faţă de „patrimoniul

comun” şi afirmă că menţinerea libertăţilor fundamentale „se bazează pe un regim politic

veritabil democratic, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi o respectare în

comun a drepturilor omului”. În hotărîrea sa Loizidou c. Turcia [50; 144], calificînd Convenţia

drept „instrument constituţional de ordine publică europeană”, Curtea Europeană a înaintat

postulatul existenţei unei ordini publice europene, adică a unui ansamblu de norme percepute ca

fundamentale pentru societatea europeană şi care se impun membrilor acesteia.[105, p.55-59]

Aşa după cum a fost amendată prin protocoalele sale, Convenţia posedă o dublă dimensiune:

normativă şi instituţională. Dimensiunea normativă este constituită din însăşi Convenţie şi

Protocoalele adiţionale nr.nr.1, 4, 6, 7, 12 şi 13, care enumără drepturile protejate, ce pot fi calificate

drept „clasice”: este vorba despre drepturile individuale (al căror titular este persoana), ce au drept

63

obiectiv esenţial conservarea integrităţii şi libertăţii fiinţei umane. Spre deosebire de Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, ce a lansat procesul internaţional al proclamării drepturilor omului,

dar, care fiind o simplă rezoluţie a Adunării Generale a ONU, nu angajează statele şi este analizată

drept un instrument pre-juridic, Convenţia europeană are forţă obligatorie pentru statele părţi: ea nu

se opreşte la recunoaşterea drepturilor persoanei, dar le transformă în categorii juridice şi, pentru

prima dată în dreptul internaţional, le conferă un regim protector.

CEDO este un instrument de referinţă şi pentru Uniunea Europeană. Tratatul asupra

Uniunii Europene (art. 6 p. 2) stabileşte cele trei principii – respectarea drepturilor omului,

democraţia şi statul de drept, care formează patrimoniul comun al valorilor enunţate de Statutul

Consiliului Europei şi CEDO, drept adevărate principii constituţionale ale Uniunii Europene, ale

căror respectare devine o condiţie statutară pentru aderarea la Uniunea Europeană (art. 49), şi

face trimitere în mod formal la CEDO (art. 6 p. 2). Curtea Europeană de Justiţie aplică tot mai

frecvent Convenţia în modul după cum este interpretată de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului. [24] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată la Nisa, la 7

decembrie 2000, face referinţă la CEDO şi stipulează că nivelul de protecţie pe care îl oferă nu

poate fi inferior celui al Convenţiei, transformată într-un minimum de standarde. Mai mult ca atît,

Protocolul nr.14 [15] prevede completarea art. 59 al CEDO cu un nou paragraf care face posibilă

aderarea Uniunii Europene la Convenţie.

Totalitatea drepturilor şi libertăţilor consfinţite prin Convenţie şi protocoalele adiţionale

sunt axate în jurul a cîtorva principii fundamentale:

1) Solidaritate: drepturile omului, pornind de la persoana umană, prezintă un caracter

obiectiv, prin care se înţelege că drepturile nu sunt atribuite indivizilor prin

intermediul unui statut juridic revocabil, dar îi sunt ataşate în principiu, datorită însăşi

calităţii de persoană umană.

2) Beneficiul drepturilor: lipsa reciprocităţii este semnul distinctiv al textelor

convenţionale pentru apărarea drepturilor omului [18]. Spre deosebire de un tratat

multilateral clasic, care impune obligaţiuni asupra statelor în relaţiile lor mutuale,

CEDO impune angajamente statelor în raport cu indivizii, iar beneficierea de către

individ de drepturile enunţate nu este condiţionată prin atitudinea statelor faţă de

Convenţia de la Roma.

3) Aplicabilitatea directă a Convenţiei europene ţine de specificul său, inerent

caracterului său special de convenţie protectoare a drepturilor individuale. Dacă, de

regulă, tratatele internaţionale nu pot stipula drepturi şi obligaţiuni decît între state şi

nu creează în mod direct drepturi pentru persoane [23], în cazul tratatelor

64

internaţionale al căror obiect vizează direct persoanele se întîmplă altfel. Aceasta se

referă şi la CEDO, care oferă indivizilor drepturi speciale conform art. 1: „Înaltele

Părţi Contractante recunosc fiecărei persoane de sub jurisdicţia sa drepturile şi

libertăţile” definite în Convenţie. Convenţia instituie în mod direct pentru individ

drepturi şi obligaţiuni pe care le va putea reclama în faţa jurisdicţiilor interne.

4) Exercitarea drepturilor: caracterul obiectiv al angajamentelor subscrise de către

statele părţi la Convenţie se manifestă şi prin mecanismul instituit pentru garantarea

exercitării efective a drepturilor şi respectării lor. Acest mecanism de control se

bazează pe noţiunea de „garantare colectivă”. Fiind vorba despre un patrimoniu

comun, Convenţia însărcinează statele să asigure în mod colectiv şi solidar protecţia

drepturilor omului pe care le enunţă. Punerea în aplicare a acestei garanţii colective şi

solidare revine simultan statelor şi persoanelor.

5) Suveranitatea: fiind instrument convenţional cu caracter obligatoriu, Convenţia

europeană a drepturilor omului transpune dorinţa statelor de a se angaja în mod

expres în domeniul drepturilor omului şi se bazează pe consimţămîntul definitiv al

statului de a fi legat prin ea, exprimat prin ratificare (art. 59).

Pe lîngă aceste acţiuni legislative şi instituţionale, Consiliul Europei, prin intermediul

Direcţiei sale pentru Drepturile Omului, promovează informarea şi educarea cu privire la

drepturile omului în şcoli şi universităţi, societatea civilă, pentru jurişti şi funcţionarii judiciari.

Pe lîngă faptul că oraşul Strasbourg este capitala incontestabilă a Europei, acesta a mai devenit şi

capitala europeană a drepturilor omului, chiar capitala mondială, ţinînd cont de radierea

Convenţiei din 1950 în întreaga lume.

Protecţia minorităţilor

Aderarea ţărilor de Est la Consiliul Europei a făcut să renască o veche problemă, mai mult

sau mai puţin resimţită în Europa de Vest – problema protecţiei minorităţilor naţionale. Să ne

amintim că problema în cauză a constituit miezul dezintegrării Societăţii Naţiunilor şi a stat la

originea celor două războaie mondiale din secolul trecut. Aceasta demonstrează sensibilitatea

subiectului. În acest context, Consiliul Europei acţionează atît pe plan politic, cît şi juridic, prin

iniţiative reflectate la nivelul diverselor sale sectoare de activitate. Ca rezultat, au fost elaborate

două instrumente de bază vizînd să protejeze minorităţile naţionale. În primul rînd, o Cartă a

limbilor minoritare şi regionale în 1992 [4], apoi Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor

naţionale, deschisă pentru semnare la 1994 [12]. Totodată, Adunarea Parlamentară a solicitat din

partea sa, printr-o rezoluţie din 1 februarie 1993, ca protecţia minorităţilor naţionale să devină

65

obiectul unui protocol adiţional al Convenţiei europene pentru drepturile omului, ceea ce ar

permite unei persoane sau unui grup de persoane care consideră că au fost lezaţi în anumite

drepturi, spre exemplu, pe plan lingvistic, să se adreseze direct Curţii de la Strasbourg. Însă unele

dintre statele europene cu vechi tradiţii, începînd cu Franţa şi Marea Britanie, au avut frică de

eventuale recursuri ale minorităţilor lor naţionale nerecunoscute şi au stopat acest proces la

reuniunea de vîrf din 1993. De aici a rezultat compromisul reflectat în Convenţia cadru din 1994:

pe de o parte, ea nu permite recursul individual la Curtea Europeană, iar pe de altă parte merge

pînă la conceptul de „minoritate” pe care nu-l defineşte cu precizie, dar stabileşte un catalog de

drepturi. În pofida acestor concesii, statele membre ale Consiliului Europei au conştientizat faptul

că protecţia minorităţilor naţionale este esenţială pentru stabilitatea şi securitatea democratică.

Democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră

Consiliul Europei a recunoscut întotdeauna importanţa decisivă a democraţiei la nivel

local şi regional. Extinderea sa a determinat creşterea importanţei activităţilor interguverna-

mentale în domeniul democraţiei locale şi a cooperării transfrontaliere, care sunt cu precădere

destinate:

- favorizării autonomiei locale şi regionale;

- promovării cetăţeniei democratice;

- promovării cooperării transfrontaliere între colectivităţile teritoriale;

- punerii în valoare a diversităţii culturale a regiunilor.

Consiliul Europei a contribuit, totodată, la toate iniţiativele vizînd crearea instrumentelor

practice de cooperare locală şi regională transfrontalieră. În această acţiune, un rol deosebit i-a

revenit Congresului Puterilor Locale şi Regionale a Europei, care a stat la baza formării cadrului

juridic în materie – Convenţia cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor

şi autorităţilor teritoriale (Madrid, 21 mai 1980) şi cele două protocoale adiţionale, concepute

pentru a facilita cooperarea între colectivităţile şi autorităţile teritoriale în regiunile frontaliere.

Realizări în materie socială

Opera socială a Consiliului Europei este considerabilă, avansînd în acest sens faţă de

Comunităţile Europene, iar apoi completîndu-le. Aceste realizări ale Consiliului Europei s-au

afirmat în patru direcţii majore:

- tentativa de a acorda persoanei drepturi sociale prin intermediul Cartei sociale

europene, care este o prelungire a Convenţiei europene a drepturilor omului;

- un „Cod european de securitate socială”;

66

- o serie de convenţii vizînd să asigure libera circulaţie a lucrătorilor şi să protejeze

lucrătorul migrant;

- un Fond de Restabilire pentru refugiaţi, care a devenit apoi Fondul de Dezvoltare

Socială, iar apoi Banca de Dezvoltare Socială a Consiliului Europei.

Carta Socială Europeană face parte din tratatele esenţiale ale Consiliului Europei, garantînd

drepturile fundamentale sociale şi economice şi constituie instrumentul european de referinţă în

materie socială. Noua viziune a Cartei Sociale Europene revizuite, deschisă pentru semnare la 3

mai 1996, garantează în total 31 de drepturi, care se referă la protecţia muncii, protecţia specială în

afara locului de muncă şi la protecţia socială pentru întreaga populaţie [5], constituind un

instrument juridic cu un spectru larg. Pentru statele membre ale Consiliului Europei, care nu sunt

membri ai Uniunii Europene, Carta reprezintă cel mai dinamic tratat care protejează drepturile

sociale. Chiar şi în cadrul celor douăzeci şi cinci de membri ai UE, Carta oferă nivele mult

superioare de protecţie în anumite sfere 34 . Spre exemplu, Carta constituie cel mai important

instrument european privind angajarea copiilor în cîmpul muncii. Acest tratat este mai mult decît o

listă specifică de prevederi pentru protecţia drepturilor, este un tratat ce obligă părţile să adopte un

sistem de supraveghere în cadrul căruia experţii independenţi evaluează plîngerile conform

prevederilor Cartei, bazîndu-se pe rapoartele prezentate în mod obligatoriu de către părţi.

În ceea ce priveşte Codul european de securitate socială, contrar indicaţiilor din

denumirea sa, nu este vorba doar de un cod care armonizează şi sintetizează sistemele de

securitate socială în beneficiul asiguraţilor sociali din toată Europa, ci despre o convenţie

interstatală care, pe de o parte, incită statele membre să sporească nivelul de protecţie socială a

populaţiei lor, iar, pe de altă parte, le impune un anumit număr de directive generale referitoare

la aspectele ce ţin de politica socială. Noţiunea de „cod” implică ideea de a face ca fiecare stat

membru să prevadă un sistem de protecţie socială la nivel global echivalent, cu scopul

armonizării sarcinilor sociale care revin întreprinderilor.[105, p.98-99] În aceste condiţii, tratatul

distinge nouă ramuri de securitate socială (îngrijire medicală, boală, şomaj, bătrîneţe, accident de

muncă, indemnizaţii familiale, maternitate, invaliditate şi indemnizaţii pentru supravieţuitori) şi

fiecare stat este rugat să opteze pentru un minimum de ramuri.

În domeniul securităţii sociale a lucrătorilor migranţi, Consiliul Europei s-a inspirat din

legislaţia comunitară, cu scopul de a o extinde asupra celorlalte state europene. Aşa cum Codul

european nu trata aspectul egalităţii între lucrătorii migranţi şi cei naţionali, Consiliul Europei

a propus statelor membre un nou instrument, Convenţia europeană de securitate socială, care

34 Între timp, la 8-9 decembrie 1989, Comunitatea Europeană s-a dotat cu „Cartă drepturilor sociale fundamentale”, deseori numită „Carta socială europeană”, care însă nu trebuie confundată cu cea a Consiliului Europei.

67

completează Codul în ceea ce priveşte eliminarea discriminărilor în legătură cu cetăţenia sau

reşedinţa. De asemenea, Consiliul Europei a elaborat şi o convenţie cu privire la statutul juridic

al lucrătorului migrant, care reglementează principalele aspecte ale situaţiei juridice a

lucrătorilor migranţi.

În mod cronologic, o primă acţiune socială a Consiliului Europei este Fondul de

Restabilire, creat în 1956, pentru a trata problema refugiaţilor de după cel de-al Doilea Război

Mondial. Apoi, vocaţia acestui Fond a fost extinsă asupra refugiaţilor victime ale catastrofelor

naturale, precum şi, într-un mod general, asupra vagabonzilor, şomerilor care erau constrînşi să

devină lucrători migranţi, iar Fondul a fost redenumit în Fondul pentru Dezvoltare Socială, care,

după restructurarea din 1999, a devenit Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE).

Aceasta funcţionează după modelul unei bănci, acordînd credite guvernelor statelor membre sau

organismelor publice sau private, mandate să asiste financiar proiecte în domeniul localurilor

sociale, creării locurilor de muncă sau formării profesionale. Politica BDCE este orientată spre

reducerea dezechilibrelor economice între statele membre şi regiuni prin finanţarea investiţiilor

care vizează:

- crearea de locuri de muncă în întreprinderi mici şi mijlocii aflate în zone

dezavantajate, precum şi programe de formare profesională;

- construirea de locuinţe sociale pentru persoanele cu venituri foarte modeste;

- crearea de infrastructuri sociale în domeniile sănătăţii (spitale, policlinici etc.),

educaţiei (şcoli, universităţi etc.), protecţiei mediului înconjurător (tratarea apelor

potabile, a deşeurilor solide etc.) sau modernizării rurale (infrastructuri de bază).

În ultimii ani, Consiliul Europei tinde să răspundă riscurilor pe care le comportă

dezvoltarea medicinei şi a biologiei, pentru a asigura ca aceasta să rămînă cu adevărat în

serviciul umanităţii.[106, p.220-222] În acest context, au fost întreprinse un şir de iniţiative,

printre care Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina şi protocoalele sale.

Coeziunea culturală

Domeniul cultural este unul din rarele domenii în care Consiliul Europei, o perioadă

îndelungată, nu a cunoscut concurenţa altor organizaţii europene. În ceea ce priveşte

Comunităţile Europene, mult timp acestea au avut caracter economic şi, chiar dacă Parlamentul

European dispune de o Comisie pentru cultură, abia Tratatul de la Maastricht din 1994 a

recunoscut juridic Comunităţii Europene competenţele culturale şi de educaţie.

Congresul de la Haga din 1948 a cerut, printr-o rezoluţie a sa, ca viitoarea organizaţie

europeană, adică Consiliul Europei, să dobîndească competenţe depline în materie culturală. De

68

aceea, în cadrul Consiliului Europei a fost creat imediat Comitetul de experţi culturali, în timp ce

Adunarea s-a dotat cu o Comisie pentru probleme culturale. Comitetul de experţi a elaborat, în

scurt timp, o convenţie culturală europeană, un fel de convenţie cadru care furnizează bazele

juridice pentru o cooperare culturală ambiţioasă între state. Apoi, în 1961, este creat instrumentul

acestei cooperări: Consiliul pentru Cooperare Culturală (CCC), organ unic însărcinat să decidă şi

să realizeze programele culturale ale Consiliului Europei. Consiliul dispune de competenţe largi

care îi conferă o veritabilă autoritate culturală, în măsura în care se bucură de o autonomie

administrativă şi bugetară graţie resurselor Fondului cultural. Bineînţeles, Secretariatul

Comitetului de Miniştri tutelează autoritatea CCC.[105, p.106]

Cooperarea culturală în sînul Consiliului Europei se efectuează în două direcţii principale:

educaţie, pe de o parte, şi cultură, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte educaţia, Consiliul Europei a tratat probleme care depăşesc frontierele

naţionale: echivalarea diplomelor şi calificărilor universitare – pentru a favoriza schimburile

şcolare şi universitare, învăţarea limbilor, revizuirea manualelor şcolare, în special, de istorie35 şi

geografie – cu scopul de pune capăt învăţăturilor naţionaliste de altă dată.

În ceea ce priveşte cultura, politica europeană elaborată de către CCC se bazează pe

noţiunea fundamentală a „democraţiei culturale” a civilizaţiilor europene: este vorba de a asigura

ca marea „bogăţie culturală” a civilizaţiilor europene să devină patrimoniul comun al tuturor, în

loc să fie rezervat unei elite privilegiate. Această politică este articulată în jurul a două axe: pe de

o parte, protecţia patrimoniului cultural european, în special, a patrimoniului arheologic, pe de

altă parte, promovarea echipamentelor culturale, a industriilor culturale şi a cooperării în

domeniul audiovizualului.

Cooperarea juridică şi judiciară

Unul dintre cele mai eficiente mijloace de atingere a obiectivului suprem al Consiliului

Europei - de unificare europeană, constă în încheierea convenţiilor şi acordurilor pentru a întări

cooperarea internaţională, a stabili standardele europene comune şi a armoniza legislaţiile

statelor europene. Statutul Consiliului Europei, declarînd scopul Organizaţiei, continuă în

articolul 1 b): „Acest scop va fi promovat prin [...] şi prin încheierea de acorduri [...].” Articolul

15 a) al Statului adaugă: „Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării

Consultative sau din proprie iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului

Europei, inclusiv încheierea de convenţii şi [...]”

35 Un exemplu în acest sens este introducerea cursului de istorie integrată în Republica Moldova.

69

Supremaţia Consiliului Europei pe arena europeană constă în rolul său incontestabil de

fixare a normelor şi creare a unui spaţiu juridic comun în Europa, rol care s-a dezvoltat prin firul

a circa 200 [193] de tratate elaborate în jumătate de secol. Acestea sunt pregătite şi negociate în

cadrul instituţional al Consiliului Europei. Negocierile culminează printr-o decizie a Comitetului

de Miniştri care stabileşte textul tratatului propus. Zecile de convenţii, deseori completate cu

protocoale adiţionale, vizează să armonizeze legislaţiile penale, civile şi comerciale ale statelor

membre.

Normele Convenţiei de la Viena se aplică tratatelor Consiliului Europei fără a prejudicia

oricare normă pertinentă a Organizaţiei, fie dintre cele existente, fie dintre cele ce ar putea să fie

fixate în viitor (art. 5). Modelul Clauzelor Finale pentru Convenţii, aprobat de Comitetul de

Miniştri în 1962 şi revizuit în 1993, nu conţine, stricto sensu, “norme pertinente ale Organizaţiei”.

Totuşi, ele indică practica stabilită a Consiliului Europei. Odată ce aceste clauze, de obicei, sunt

inserate în Convenţiile Consiliului Europei, ele au preeminenţă faţă de normele generale ale

Convenţiei de la Viena.

Tratatele Consiliului Europei sunt denumite oficial ca “convenţii şi acorduri”, deşi unele

tratate mai sunt intitulate ca “cartă”36, “cod”37, “acord general”38 sau “protocol”39. Trebuie să

accentuăm că, datorită faptului că tratatele au fost elaborate sub egida Consiliului Europei, că se

referă la Consiliul Europei în textele şi preambuluri lor şi că, în multe cazuri, implementarea lor

este supravegheată de către comitete de experţi instituite de şi în cadrul Organizaţiei, acestea

implică un credit moral şi, chiar, material al Organizaţiei.40

Tratatele Consiliului Europei acoperă o vastă varietate de subiecte care reflectă larga

gamă a activităţilor Organizaţiei. Statutul numeşte, în special, drepturile omului şi libertăţile

fundamentale, problemele economice, sociale, culturale, ştiinţifice, juridice şi administrative (art.

1b)). Lista semnăturilor şi ratificărilor [193], care este actualizată sistematic de către

Directoratul pentru Afaceri Juridice al Consiliului Europei, face următoarea clasificare:

statut/privilegii şi imunităţi; convenţia europeană cu privire la drepturile omului; prevenirea

36 Spre exemplu, Carta europeană a autonomiei locale (STE nr. 122, 1985), Carta europeană a limbilor minoritare sau regionale (STE nr. 148, 1992). 37 Spre exemplu, Codul european de securitate socială (STE nr. 48, 1964). 38 Spre exemplu, Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (STE nr. 2, 1949). 39 Termenul “protocol”, de obicei, este utilizat pentru tratatele care modifică (spre exemplu, Protocolul de amendare a Cartei sociale europene, STE nr. 142, 1991) sau completează (spre exemplu, Protocolul adiţional la Convenţia cadru cu privire la cooperarea transfrontalieră între autorităţile sau comunităţile teritoriale, STE nr. 159, 1995) o convenţie. 40 Urmare a deciziei Secretarului General al Consiliului Europei din aprilie 2004, titlul oficial al noilor tratate va fi „Convenţia (acordul) Consiliului Europei cu privire la ...” în locul „Convenţia (acordul) europeană(ă) cu privire la...”, în vederea evitării confuziilor existente între diferite documente ale Consiliului Europei şi cele ale Uniunii Europene.

70

torturii; minorităţi; carta socială europeană; probleme sociale; sănătate publică;

educaţie/cultură/sport; radio/televiziune; protecţia animalelor/mediu; drept internaţional/

circulaţia persoanelor; drept internaţional/cetăţenie; drept comercial; drept civil/bioetică; drept

public/protecţia datelor; drept penal.

Cele 200 de tratate care au fost încheiate pînă acum reglementează aceste subiecte într-o

măsură mai mult sau mai puţin coerentă. [184] O abordare sistematică bazată pe adoptarea unor

convenţii şi protocoale de bază a fost adoptată în special în domeniile drepturilor omului,

dreptului penal şi culturii. În unele cazuri, convenţiile au apărut ca o reacţie ad hoc la o problemă

particulară, precum ar fi terorismul, care, conform actorilor politici, necesită un răspuns

european.

Forţa tratatelor rezidă în formalitatea lor şi în faptul că ele sunt obligatorii din punct de

vedere juridic pentru statele care le-au acceptat41. Statele care au devenit părţi la o convenţie îşi

asumă obligaţiuni juridice care au efecte în baza dreptului internaţional. Aici am putea identifica

o potenţială slăbiciune a tratatelor internaţionale, care constă în procesul încet de ratificare.

Obligaţia de a ratifica nu există, chiar dacă în cadrul Comitetului de Miniştri s-a votat în favoarea

textului tratatului, deoarece un asemenea vot nu presupune un angajament de a purcede la

ratificare. Decizia în ultimă instanţă de a ratifica sau nu aparţine fiecărui stat individual şi nu

există mijloace de a garanta că toate statele membre vor ratifica un tratat. Totuşi, constatăm că

recordul ratificărilor tratatelor Consiliului Europei este mult mai favorabil decît cel din al multor

alte organizaţii internaţionale sau europene, iar unele dintre acestea sunt, în schimb, ratificate şi

de către state exterioare ale Consiliului Europei.

Multe dintre tratatele Consiliului Europei au un impact direct asupra vieţii cetăţenilor

europeni. Acest lucru este foarte evident în cazul Convenţiei europene pentru protecţia

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale, care stabilesc drepturi şi

libertăţi inalienabile pentru fiecare persoană şi obligă statul să garanteze aceste drepturi fiecărui

care se află sub jurisdicţia sa. Convenţiile Consiliului Europei în domeniul juridic sunt vitale

pentru lupta contra criminalităţii şi pentru cooperarea între autorităţile judiciare din întreaga

Europă. Acestea reglementează astfel de probleme ca extrădarea şi asistenţa mutuală în

problemele penale, precum şi spălarea banilor şi confiscarea bunurilor provenite din crimă.

Convenţiile multilaterale, deseori, înlocuiesc sute de tratate bilaterale între statele membre (un

tratat care este în vigoare pentru 46 de state are potenţialul de a înlocui 900 de tratate bilaterale).

41 În acest context, prin “acceptare” avem în vedere consimţămîntul statului de a fi legat prin tratat, prin îndeplinirea procedurilor necesare în acest sens.

71

Deşi tratatele Consiliului Europei necesită adoptarea sau transformarea lor în drept intern

pentru a avea efecte juridice în ţările membre, în decembrie 1996, Consiliul Uniunii Europene la

Dublin a recunoscut că “Consiliul Europei joacă un rol crucial în menţinerea standardelor în

domeniul drepturilor omului şi susţinerea democraţiei pluraliste”.[66] În ceea ce priveşte

aderarea noilor state la Uniunea Europeană, este larg recunoscut că apartenenţa la Consiliul

Europei şi ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului, precum şi a altor tratate care

stabilesc standarde importante şi instrumente de control sunt de o relevanţă semnificativă pentru

îndeplinirea unor criterii de aderare. [22] Şi aceasta pentru că tratatele Consiliului Europei

prezintă avantajele primordialităţii, deoarece reglementează probleme fundamentale din sfera

drepturilor omului, operativităţii, datorită arealului compact de state membre şi eficienţei,

beneficiind de diferite mecanisme de control asupra implementării.

Monitorizare şi asistenţă

Apartenenţa la Consiliul Europei este recunoscută deja ca un “certificat” al confirmării

internaţionale că un stat anumit se conformează, atît prin legi, cît şi în practică, normelor

democratice. În sensul art. 3 al Statutului Consiliului Europei, fiecare membru al Organizaţiei

“trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană

aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.

Se poate afirma că aceasta este principala obligaţie revenind statelor membre, care se corelează

cu un al doilea angajament decurgînd din paragraful 2 al aceluiaşi articol, şi anume de a colabora

“sincer şi efectiv” la realizarea scopului Consiliului Europei.[16, art.3]

Distincte de această primă categorie de angajamente, prevăzute expressis verbis în Statut,

mai există încă două categorii de angajamente care revin statelor membre. Unele, foarte

numeroase şi deosebit de însemnate, decurg din convenţiile Consiliului Europei acceptate de

state în virtutea calităţii de membru al Organizaţiei. O altă categorie este formată din aşa-

numitele “angajamente individualizate” sau de “post-aderare”, asumate de statele nou admise în

Consiliu în timpul negocierilor de aderare.

Deşi era de neînchipuit cîţiva ani în urmă, astăzi procedura de monitorizare a Consiliului

Europei a devenit una complexă, care ţine de esenţa întregii activităţi a Organizaţiei. Ţinînd cont

de varietatea domeniilor care sunt supuse monitorizării şi structura funcţională a Consiliului,

competenţa de control a respectării angajamentelor a fost distribuită gradual şi sub diverse forme

între organele Organizaţiei. Exercitarea acestei funcţii de către fiecare organ statutar creează, la

rîndul său, anumite particularităţi şi ramificări.

72

Din momentul lansării procedurii de monitorizare de către Comitetul de Miniştri,

bazată, în principal, pe Declaraţia din 1994 cu privire la respectarea angajamentelor asumate de

către statele membre ale Consiliului Europei, s-au evidenţiat trei proceduri distincte, dar

interdependente:

I. monitorizarea în virtutea Declaraţiei din 1994

II. monitorizarea tematică

III. monitorizarea de post-aderare

În ceea ce priveşte monitorizarea efectuată în baza Declaraţiei din 1994, în conformitate

cu paragraful 1 al acesteia, “Comitetul de Miniştri va examina problemele respectării

angajamentelor privind situaţia democraţiei, drepturilor omului şi a statului de drept în orice stat

membru care îi vor fi supuse atenţiei: de statele membre, de Secretarul General sau pe baza unei

recomandări din partea Adunării Parlamentare”. Pînă în prezent, Comitetul de Miniştri a fost

sesizat doar o singură dată în baza acestui paragraf, şi anume, la 26 iunie 2003, de către

Secretarul General, cu privire la situaţia din Cecenia (Federaţia Rusă).

În virtutea paragrafului 4 al Declaraţiei din 1994, Comitetul de Miniştri, atunci când

consideră că este necesară o acţiune specifică, poate: cere Secretarului General să efectueze misiuni

de contact, de informare sau de consultare; formula un aviz sau o recomandare; face o comunicare

Adunării Parlamentare; adopta orice altă decizie în conformitate cu mandatul său statutar.

Monitorizarea tematică a Comitetului de Miniştri a fost instituită în 1996, fundamentându-

se pe textul adoptat în 1995: „Modalităţi de implementare a Declaraţiei cu privire la respectarea

angajamentelor asumate de către statele membre ale Consiliului Europei din 10 noiembrie 1994”.

Această procedură se aplică tuturor statelor membre. Până acum au fost identificate zece teme de

monitorizare: libertatea de exprimare; funcţionarea şi protecţia instituţiilor democratice;

funcţionarea sistemului judiciar; democraţia locală; pedeapsa cu moartea; poliţia şi forţele de

securitate; eficienţa căilor de recurs judiciare; nediscriminarea, în special lupta contra intoleranţei

şi rasismului; libertatea conştiinţei şi a religiei; egalitatea între femei şi bărbaţi.

Grupul de lucru pentru reformarea procedurii de monitorizare tematică (GT-MON), în baza

mandatului Comitetului de Miniştri, a procedat la discuţii pentru elaborarea propunerilor de

reformare a procedurii de monitorizare tematică în sensul creşterii eficacităţii acesteia. Urmare a

mai multor dezbateri, la 13 iulie 2004 a fost aprobată reorganizarea monitorizării tematice propusă

de GT-MON. [44] Conform acestei scheme, tema pentru monitorizarea tematică este decisă de

către Comitetul de Miniştri, la propunerea statelor membre şi/sau a Secretarului General, prin

consultare cu alte organe competente ale Consiliului Europei. În a doua etapă, Secretarul General,

împreună cu alte organe, elaborează un raport pe marginea subiectului care este distribuit

73

delegaţiilor statelor membre spre examinare. Urmare dezbaterilor, Comitetul de Miniştri va adopta

o decizie cu privire la: cooperare şi programe de asistenţă; reajustare a activităţii

interguvernamentale, inclusiv ameliorarea comitetelor de lucru; alte acţiuni speciale considerate

necesare. În ultima etapă, Comitetul de Miniştri va efectua o revizuire a supravegherii operaţionale

în vederea identificării progreselor şi deciderii asupra continuării monitorizării.

În ceea ce priveşte monitorizarea specifică de post-aderare, în prezent aceasta se referă

la Armenia şi Azerbaidjan (instituită din 2001), în special pentru examinarea cazurilor

prizonierilor politici, precum şi la Bosnia şi Herţegovina (din 2002), cu privire la care

Secretariatul Comitetului de Miniştri elaborează rapoarte semestriale.

La nivelul Adunării Parlamentare, prima care a iniţiat o procedură de monitorizare, au

avut loc evoluţii semnificative care au culminat, în plan instituţional, cu înfiinţarea Comisiei cu

privire la onorarea obligaţiunilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei -

Comisia de Monitorizare. [79] Acest sistem are menirea de a asigura obiectivitatea procedurii de

monitorizare şi crearea condiţiilor pentru calcularea diferitor opinii politice. Activitatea de evaluare

a Comisia de Monitorizare începe cu desemnarea a doi raportori pentru un stat în cauză, aleşi

conform următoarelor principii: 1) ei trebuie să reprezinte state diferite; 2) statele nu pot fi vecine

ale statului monitorizat; 3) raportorii trebuie să aparţină diferitor grupuri politice; 4) ei nu pot fi

raportori pentru mai mult decît un stat. După efectuarea vizitelor în statul monitorizat şi analizarea

documentelor prezentate Consiliului Europei de către statele membre şi alte instituţii, raportorii

pregătesc un raport însoţit de un proiect de rezoluţie şi/sau recomandare.[21] După examinarea sa,

acest document, care este confidenţial, este înaintat statului în cauză prin intermediul delegaţiei

sale la APCE în vederea aprecierii poziţiei guvernului pe marginea comentariilor conţinute în

raport.[27, p.8] Documentul care conţine poziţia guvernului statului monitorizat, transmis de

delegaţia parlamentară, devine obiectul cercetării de către Comitetul de Monitorizare. Urmare

acestui dialog, în strînsă cooperare cu delegaţia parlamentară, raportorii propun, iar Comitetul de

monitorizare acceptă proiectul rezoluţiei şi/sau recomandării care este prezentat Adunării.

La 12 ianuarie 2000, Comitetul de Monitorizare a iniţiat, iar Biroul Adunării a acceptat,

la 6 martie 2000, introducerea dialogului post-monitorizare. Aceasta s-a întîmplat în legătură cu

faptul că multe recomandări şi rezoluţii adoptate de APCE generau probleme cu privire la

îndeplinirea obligaţiunilor la momentul în care se decidea închiderea procedurii de monitorizare.

Unele ţări deveniseră membri ai Organizaţiei, dar nu s-au conformat în mod satisfăcător

angajamentelor asumate. [72] Comitetul de Monitorizare a propus ca după un an de la încheierea

procedurii de monitorizare să fie realizat un dialog cu autorităţile statului în cauză pe marginea

implementării sarcinilor prevăzute în recomandările şi rezoluţiile specifice. [117, p.307-308]

74

De asemenea, mecanisme proprii de monitorizare au fost instituite şi în cadrul CPLRE şi

al Secretariatului Consiliului Europei, însă toate acestea vizează mai mult un control politic şi au

menirea de a complementa, dar nu de a dubla sau înlocui mecanismele existente în baza

tratatelor europene. Statutul Consiliului Europei nu conţine o prevedere generală care să

confere Comitetului de Miniştri sau altui organ funcţia de monitorizare a implementării tratatelor

elaborate în cadrul Organizaţiei. Această problemă este reglementată de principiile generale ale

dreptului internaţional şi de dispoziţiile speciale ale tratatelor înseşi. În trecut, Adunarea

Parlamentară a încercat de cîteva ori să stabilească un organ judiciar cu competenţă generală în

interpretarea tratatelor Consiliului Europei.[30; 73] Nici una din variantele propuse (crearea unui

nou organ judiciar sau abilitarea Curţii Europene a Drepturilor Omului să dea opinii consultative)

nu a fost reţinută de către Comitetul de Miniştri. Unicul rezultat tangibil a fost adoptarea

Rezoluţiei (69) 27 cu privire la măsurile de promovare a unei interpretări uniforme a tratatelor

Consiliului Europei şi Rezoluţiei (69) 28 cu privire la colectarea şi distribuirea informaţiei cu

privire la aplicarea şi interpretarea convenţiilor şi acordurilor Consiliului Europei. 42 Deşi

înţelegem că una din cauzele eşecului propunerilor APCE constă în faptul că aplicarea multor

tratate europene este deja monitorizată de către comitetele interguvernamentale create în baza art.

17 al Statului Consiliului Europei, considerăm oportun de a reveni la această iniţiativă, ceea ce ar

oferi mai multă viabilitate şi consecvenţă tratatelor europene.

Este meritoriu de a nota că procedura de monitorizare a Consiliului Europei nu presupune

doar aspectul funcţiei de control asociată cu compararea stării actuale a lucrurilor dintr-un stat cu

ordinea cerută, dar şi un rezultat al funcţiei de control care constă în aplicarea sancţiunilor [16,

art.7-9] ce sporeşte notorietatea şi însemnătatea acestei proceduri.

Or, avantajul şi scopul procedurii de monitorizare din cadrul Consiliului Europei constă nu

doar în a arăta cu degetul şi a da verdicte, dar în egală măsură de a acorda şi o susţinere

constructivă proceselor de reformă în derulare, în special din noile state membre. Astfel, sistemul

de monitorizare instituit în cadrul Consiliului Europei, avînd şi un element de auto-monitorizare,

oferă tuturor membrilor condiţii şi mijloace necesare dezvoltării valorilor de bază ale Consiliului

Europei. [174, p.14] Semnificaţia primară a procedurii de monitorizare a Consiliului Europei

constă în identificarea şi dezvoltarea capacităţii de susţinere a Organizaţiei pentru a ajuta statele

membre în astfel de domenii ca alegerile democratice, reformele constituţionale şi juridice,

instituirea unui sistem judiciar independent sau dezvoltarea autonomiei locale. Experţii Consiliului

Europei, fie că sunt recrutaţi din structurile Consiliului Europei sau din reţelele vaste ale cooperării

42 Adoptate de către Delegaţii Comitetului de Miniştri la reuniunea 182 din 26 septembrie 1969.

75

interguvernamentale, joacă un rol important în calitate de consilieri cu privire la schimbările în

politicile sectoriale din noile democraţii. [145, p.7]

Astfel, din 1990, o parte foarte importantă din activităţile Consiliului sunt, în realitate,

orientate spre programele de cooperare şi asistenţă pentru ţările Europei Centrale şi de Est.

Obiectivul acestor acţiuni constă în punerea la dispoziţia acestor ţări a expertizei Organizaţiei în

toate aspectele funcţionării instituţiilor şi societăţii democratice. Această activitate de “inginerie

democratică” [110, p.45] nu are scopul de a impune careva modele prestabilite, dar de a

împărtăşi cu state partenere experienţa şi cunoştinţele sale în vederea progresului pe calea pe

care acestea singure şi-au ales-o – aceea a instaurării unui regim al democraţiei pluraliste,

respectuoasă pentru drepturile omului şi principiile statului de drept.

Aceste programe de cooperare şi asistenţă a Consiliului Europei se manifestă pe plan

triplu:

- sensibilizare, informare, dialog politic cu privire la principiile fundamentale ale

democraţiei, drepturilor omului şi viitoarea arhitectură politică a Europei, precum şi o

mai bună cunoaştere reciprocă, ca o condiţie a unei cooperări reuşite;

- asistenţă şi cooperare pentru consolidarea evoluţiilor democratice şi promovarea

democraţiei pluraliste, drepturilor omului şi statului de drept în toate elementele de

funcţionare a societăţii, primele iniţiative la acest capitol fiind programele

„Demostene”, „For East” şi „Lode”;

- integrare, care a permis de a insera, în mod progresiv, ţările Europei Centrale şi de

Est în programele şi activităţile Consiliului Europei, pentru a le face să participe la

procesul de cooperare europeană, în încercarea lor de posibilă aderare cu drepturi

depline la Organizaţie.

Diversitatea programelor de cooperare şi asistenţă a Consiliului Europei vizează diverse

activităţi, care au scopul de a consolida baza comună pentru o societate liberă şi democratică.

Evident, aceasta influenţează şi economia, dat fiind că nu poate exista creştere economică fără

stabilitate politică. Existenţa unor instituţii democratice stabile şi un sistem juridic care să

funcţioneze sunt premisele esenţiale ale investiţiilor şi dezvoltării economice. Guvernarea

democratică solidă şi armonizarea juridică, pentru care militează Consiliul Europei, combinate

cu întărirea generală a conştiinţei europene datorită diversităţii celorlalte activităţi ale sale,

pregătesc calea pentru cei ce doresc admiterea în instituţiile şi structurile de decizie cu un mai

pronunţat element supranaţional, cum este Uniunea Europeană.

76

§ 4. Lacune şi tendinţe noi în evoluţia Consiliului Europei

Pornind de la scopul suprem al Consiliului Europei de a realiza o uniune multiaspectuală

şi de durată a vechiului continent, apare problema despre obstacolele care au făcut ca într-o

perioadă de peste cinzeci de ani acest obiectiv să nu fie atins definitiv. Odată cu dispariţia

circumstanţelor istorice care divizau Europa în două tabere, astăzi aceste dificultăţi trebuie

căutate în însuşi interiorul Organizaţiei. Anumite reforme în structura şi procedura de funcţionare

a Consiliului Europei par a fi iminente în vederea realizării scopului său esenţial.

În primul rînd, chiar clauza Statutului Consiliului Europei (art. 20 p. a), art. 41 p. a), art.

41 p. b)), din start, nu este prea favorabilă accelerării mişcării europene şi realizării unei uniuni

mai strînse, deoarece o subordonează unor rezoluţii, aproape întotdeauna, unanime ale

Comitetului de Miniştri. În plus, două cutume (în sensul larg al cuvîntului) au agravat această

situaţie [105, p.32]:

a) În cadrul Comitetului de Miniştri nu se purcede la vot decît în materie de procedură

secundară; se caută obţinerea unei ralieri a tuturor membrilor la o atitudine comună;

dispoziţiile fixate de Statut sunt astfel cu totul neutralizate: căutarea unanimităţii este

regula, a majorităţii – excepţia.

b) Abţinerea unuia dintre membri împiedică formarea unanimităţii de fiecare dată cînd

aceasta este cerută (aceasta înseamnă aproape tot timpul)43.

Cele două cutume rezultă astfel după cum urmează: în Comitetul de Miniştri, fiecare

membru reprezentat, fiecare stat, sustrăgîndu-se de la unanimitate, dispune de mijloace pentru a

împiedica formarea dorinţei Comitetului şi a impune o întoarcere a dezbaterilor. De aceea, această

prerogativă am califica-o ca drept de veto: ea oferă fiecărui stat membru posibilitatea să interzică

tuturor celorlalţi exercitarea voinţei lor de solidaritate. Considerăm că extinderea spectrului de

probleme care să poată fi adoptate cu majoritate simplă sau absolută, lăsînd pentru unanimitate

doar chestiunile ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa Organizaţiei, ar facilita considerabil avansarea

lucrărilor Consiliului Europei şi i-ar confirma vocaţia de organizaţie pan-europeană.

Evidenţierea dilemelor de dezvoltare a Consiliului Europei este, de asemenea, justificată

în cazul analizării funcţiilor sale şi a autorităţii Adunării Parlamentare. Apar tot mai mulţi

sceptici cu privire la componenţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care, fiind liberă,

la prima vedere, de guvernele naţionale, este mai progresistă în sensul ideilor şi propunerilor

43 Situaţie foarte diferită de cea prevăzută pentru OECE prin art. 14 al Convenţiei constitutive din 16 aprilie 1948: „Atunci cînd un membru declară că nu este interesat de o problemă, abţinerea sa nu creează un obstacol pentru deciziile care sunt obligatorii pentru ceilalţi membri”.

77

reformatoare, însă dispune de mai puţină putere pentru punerea lor în aplicare. Deşi membrii

Adunării sunt desemnaţi de către parlamentele naţionale, nu s-a ajuns încă la alegerea directă a

deputaţilor de către popoare, ca în cazul Parlamentului European, începînd cu 1979. În aceste

condiţii, cine exact este reprezentat de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei?

Pentru a oferi mai multă forţă şi credibilitate forului european al Consiliului Europei, bineînţeles,

instituirea alegerilor directe, ca în cazul Parlamentului European, ar fi un atu incontestabil. Însă

ţinînd cont de tradiţiile instituite chiar de la începuturi în esenţa acestei Organizaţii, nişte reforme

statutare în acest sens par a fi practic imposibile. Dar, avînd în vedere că totuşi parlamentele

naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor naţionale la APCE,

considerăm că fiecare stat în parte ar putea, în mod individual, opta pentru alegeri directe a

reprezentanţilor săi în APCE de către popor. O astfel de practică, oricît de redusă ar fi, ar crea un

precedent exemplar şi ar spori autoritatea Adunării Parlamentare şi, implicit, a deciziilor sale.

Pe de altă parte, Consiliul Europei rămînînd primordial un sistem de cooperare

interguvernamentală, problema rezidă în faptul că atît Comitetul de Miniştri, cît şi alte organe ale

sale de cooperare interguvernamentală, cooperează pe bază de confidenţialitate. În consecinţă,

Consiliul Europei, deşi serveşte securităţii poporului european, în raport cu realizările sale

actuale în materie de democraţie şi drepturile omului pe continent, este o organizaţie foarte puţin

cunoscută publicului larg. Aceasta nu sporeşte conştientizarea din partea societăţilor europene,

fapt care este necesar pentru un suport mai mare din partea parlamentelor şi guvernelor europene

în vederea satisfacerii necesităţilor Consiliului. De aceea, este foarte important de a identifica

mijloacele pentru a face ca activităţile Consiliului Europei să fie mai bine cunoscute opiniei

publice din Europa, pentru că o organizaţie care promovează democraţia şi drepturile omului ar

trebui să acţioneze cu mai multă deschidere şi transparenţă decît, spre exemplu, organizaţiile din

domeniul cooperării militare.

Cîţiva ani în urmă, un nou impuls în organizarea şi funcţionarea Consiliului Europei l-au

dat Summiturile şefilor de state şi de guverne ale statelor membre ale Consiliului Europei.

Aceste conferinţe la nivel înalt au adus un nou elan activităţii Consiliului Europei pentru

consolidarea stabilităţii pe continentul european.

Primul Summit a avut loc la Viena, la 8-9 octombrie 1993. În cadrul acestuia, liderii

politici ai celor 32 de state atunci membre ale Organizaţiei au fixat direcţia de acţiune în vederea

extinderii, relevînd, astfel, noile provocări ale momentului. În Declaraţia finală [106, p.472-480]

a reuniunii, participanţii au reconfirmat vocaţia pan-europeană a Consiliului şi i-au conferit noi

responsabilităţi în scopul extinderii democraţiei, principiilor statului de drept şi respectării

drepturilor omului pe întregul continent. [145, p.17]

78

Cel de-al doilea Summit s-a desfăşurat la Strasbourg, la 10-11 octombrie 1997. Urmare

acestuia, şefii de state şi de guverne ai celor 40 de state membre au adoptat un plan de acţiuni

bazat pe patru principii fundamentale: democraţia şi drepturile omului, coeziunea socială,

securitatea cetăţenilor şi educaţia pentru democraţie şi diversitatea culturală. [106, p.480-486]

Cele patru principii esenţiale ale programului de lucru al Consiliului Europei au determinat

priorităţile Organizaţiei pentru noul mileniu.

Cel de-al treilea Summit a avut loc recent la Varşovia, la 16-17 mai 2005. Acesta a

întrunit în premieră toţi şefii de stat sau guvern din Europa, cu excepţia Belarusiei, participanţii

mărturisind în Declaraţia lor că sunt „martori ai unei uniuni europene fără precedent”. Atît

Declaraţia de la Varşovia, cît şi Planul de Acţiuni adoptat în cadrul Summitului au reconfirmat

valorile fundamentale ale Consiliului Europei, punînd accentul pe garantarea eficienţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului, asigurarea onorării angajamentelor statelor membre, combaterea

terorismului, traficului de fiinţe umane, criminalităţii cibernetice, dar şi sporirea şi ameliorarea

cooperării Consiliului Europei cu alte organizaţii internaţionale, în special, OSCE şi Uniunea

Europeană. Pentru prima dată la acest nivel a fost abordată problema „găurilor negre” din Europa,

inclusiv problema transnistreană, considerate a fi în afara legii. În cadrul aceluiaşi eveniment au

fost semnate trei tratate importante ale Consiliului Europei, menite sa răspundă celor mai

stringente sfidări actuale pentru ţările europene: Convenţia cu privire la lupta contra traficului de

fiinţe umane, Convenţia cu privire la prevenirea terorismului şi Convenţia cu privire la spălarea

banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională.

Bineînţeles, Summitul din Varşovia nu a însemnat sfîrşitul cărţii, ci a fost începutul unui

nou capitol în viaţa Consiliului Europei, deoarece şefii de stat şi de guvern nu doar au reafirmat

democraţia, drepturile omului şi statul de drept, dar au chemat întreaga Organizaţie şi membrii ei

să-şi centreze toate activităţile spre transpunerea în realitate a acestor valori în întreaga Europă.

Astfel, chiar Secretariatul Consiliului Europei şi-a revăzut toate activităţile sale urmare

Summitului, şi nu sub aspectul a ceea ce s-ar dori sau ce a produs rezultate sau este susceptibil de

a da efecte, ci prin prisma relaţiei dintre viitoarele rezultate cu misiunea de a consolida şi

răspîndi democraţia, apăra şi lărgi drepturile umane şi de a pleda şi încuraja statul de drept. Spre

exemplu, deja la o lună după încheierea Summitului, Comitetul de Miniştri al Consiliului

Europei a adoptat o serie de decizii pentru instituirea Grupului de Înţelepţi care va fi însărcinat

cu elaborarea strategiei pentru asigurarea eficienţei pe termen lung a sistemului de control al

Convenţiei europene a drepturilor omului.

Văzînd aceste rezultate, precum şi ţinînd cont de faptul că reuniunile de vîrf ale

Consiliului Europei sunt unicele care întrunesc toate statele europene pe picior de egalitate,

79

susţinem ideea instituţionalizării summiturilor, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau

trei ani. În favoarea acestei idei, am aduce următoarele raţionalizări ale utilităţii şi eficienţei

reuniunilor de vîrf ale şefilor de stat şi de guvern ai Consiliului Europei:

- Summitul este atît un moment de evaluare şi schimb de opinii, cît şi unul de asumare a anga-

jamentelor. De asemenea, datorită participanţilor şi conţinutului lor, aceste reuniuni la nivel

înalt au notorietate în fixarea priorităţilor pentru întreaga Organizaţie, care o programează şi

îi ghidează activitatea pentru mai mulţi ani. La fel de important este şi faptul că Consiliul

Europei, diferit prin dimensiunea şi obiectivele sale de Uniunea Europeană, are de jucat un

rol important în procesul de integrare europeană, fiind punctul de pornire al acestui proces.

- Rolul specific al Consiliului Europei, care îl deosebeşte de alte organizaţii, constă în

apărarea valorilor fundamentale. În respectiva calitate, el este unicul forum de cooperare

şi schimb de opinii. În corespundere cu aceasta, a fost oferit suportul ţărilor din Europa

Centrală şi de Est în procesul de tranziţie spre democraţie. Chiar şi astăzi, Consiliul

Europei rămîne una dintre principalele organizaţii de cooperare pentru multe state care

încă nu sunt membre ale Uniunii Europene. În acest context, organizarea reuniunilor de

vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:

a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii

particulare pentru toate statele vizate;

b) apropierea statelor şi promovarea intereselor naţionale în raport cu alte organizaţii

internaţionale, din care primele nu fac parte (cooperarea Republicii Moldova cu

Consiliul Europei şi îndeplinirea angajamentelor sale faţă de acesta în vederea

îndeplinirii criteriilor de admisibilitate în Uniunea Europeană şi ajustării cadrului

normativ naţional la acquis-ul comunitar este foarte ilustrativ la acest compartiment);

c) precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi consecutive, avînd în

vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.

- Consiliul Europei, fiind o organizaţie a tuturor europenilor, are în sarcină de a răspunde

fără întîrziere schimbărilor şi sfidărilor cu care se confruntă destinatarii politicilor sale. În

sensul flexibilităţii, oferirii soluţiilor şi reactualizării priorităţilor, summituri se manifestă

ca un mecanism operativ şi eficient, catalizator pentru cele mai importante procese. În

momentul în care extinderea Uniunii Europene repictează Europa, summitul ar trebui să

reevalueze rolul Consiliului Europei de apărător al valorilor fundamentale, ce sunt

comune pentru întregul continent.

- Nu mai puţin importantă este şi influenţa reuniunilor de înalt nivel pentru realizarea

strategiilor şi programelor Consiliului Europei. Precum am menţionat, concluziile

80

summiturilor sunt apoi puse în practică de către Comitetul de Miniştri al Consiliului

Europei şi organele sale de lucru, adică pe linia cooperării interguvernamentale. Aceasta

înseamnă că aplicarea soluţiilor identificate revine, în ultimă instanţă, guvernelor

naţionale. În această situaţie, reprezentarea statelor în cadrul summiturilor de către

preşedinţi şi prim-miniştri devine un factor foarte important pentru implementarea

deciziilor europene, adoptarea de politici naţionale corespunzătoare şi asigurarea

controlului şi a răspunderii pentru executare la cel mai înalt nivel.

Cele trei summituri au întărit încrederea statelor membre în soluţionarea europeană a

celor mai diverse probleme şi au definit direcţiile care sunt puse în aplicare în prezent. Dar

acestea nu marchează sfîrşitul pelerinajului Consiliului Europei. În următorii ani, membrii

Organizaţiei trebuie să continue să fortifice acţiunea Consiliului Europei şi să-i determine noile

priorităţi. În special, ar fi oportun să fie reînnoite programele de lucru interguvernamentale,

asigurînd ca activităţile Consiliului să răspundă nu doar deciziilor din trecut, dar şi necesităţilor

din prezent şi viitor. De asemenea, pentru a evalua mai bine priorităţile sale esenţiale,

Organizaţia urmează să-şi determine priorităţile secundare („posteriorităţile sale” [145, p.29]),

adică domeniile în care ea a jucat un rol util, dar pentru care şi-a îndeplinit deja misiunea.

În paralel, ar trebui să apară curajul pentru reevaluarea şi insistarea asupra ameninţărilor

care urmăresc securitatea europeană. Dacă pericolul agresiunii militare s-a diminuat odată cu

încetarea războiului rece, atunci au apărut numeroase riscuri în legătură cu disfuncţionarea

societăţilor democratice. Ar costa mult mai puţin de a întreprinde măsuri comune pentru a

susţine şi a întări stabilitatea democratică, decît de a strînge rămăşitele după distrugerea acesteia.

Devine cert faptul că Consiliul Europei nu se mai poate conduce de interdicţia care i-a

fost impusă cu mai mult de cinzeci de ani în urmă de a nu se implica în problemele de apărare.

Nu este vorba în acest context că Consiliul ar trebui să se doteze cu trupe înarmate şi să capete

un caracter economic, însă ţinem să accentuăm contribuţia pe care ar putea-o avea această

Organizaţie la prevenirea şi soluţionarea numeroaselor aspecte care ţin de apărare – aspectul

social, de sănătate şi, nu în ultimul rînd, drepturile omului. În contextul securităţii democratice şi

cel al apărării, forumul european ar putea prelua o abordare mai activă a conflictelor îngheţate,

care reprezintă impedimentul major în făurirea unei Europe fără linii de divizare. Enormul

potenţial al Consiliului Europei în acest sens, experienţa sa, competenţele, reţelele şi contactele

sale cu guvernele şi parlamentele naţionale, autorităţile locale şi regionale, societatea civilă poate

fi exploatat prin cultivarea unei voinţe politice în acest sens. În această ordine de idei, ne raliem

propunerii fostului Secretar General al Consiliului Europei, Daniel Tarschys, cu privire la

necesitatea creării unui program de stabilitate democratică, elaborat în baza Statutului

81

Consiliului Europei, Cartei de la Paris din 1990, Declaraţiei de la Viena din 1993 şi Pactului de

Stabilitate din 1995, care să fie orientat spre regiunile Europei care resimt cea mai mare nevoie

de reconciliere, integrare şi măsuri de încredere reciprocă.

Pe lîngă toate acestea, în cadrul activităţii Consiliului Europei se conturează unele

priorităţi ca răspuns la sfidările actuale, care ameninţă tot mai grav umanitatea, cum ar fi traficul

de fiinţe umane, contracararea terorismului, criminalitatea cibernetică, biomedicina şi altele.

O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea eficacităţii

mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata cauze ale căror număr nu

încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi Convenţia devine tot mai cunoscută

publicului. Procesul de reflectare asupra reformei sistemului Curţii Europene a Drepturilor

Omului a fost lansat în cadrul Conferinţei Ministeriale cu privire la drepturile omului, care a avut loc

la Roma, în perioada 3-4 noiembrie 2002, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a deschiderii pentru

semnare a Convenţiei europene a drepturilor omului. Urmare, Comitetul de Miniştri a instructat

Comitetul Director pentru Drepturile Omului (CDDH) să elaboreze un proiect al unui nou protocol la

Convenţia europeană a drepturilor omului, cu scopul de a face mai eficientă activitatea mecanismului

de control al Curţii, prin: măsuri de prevenire a încălcărilor la nivel naţional; optimizarea eficacităţii

filtrării şi examinarea subsecventă a cererilor şi ameliorarea şi accelerarea executării deciziilor Curţii.

De menţionat, că în comparaţie cu Protocolul nr.11, Protocolul nr.14 nu schimbă radical

sistemul de control prestabilit de Convenţie. Schimbările se referă mai mult la funcţionarea, dar nu şi

esenţa sistemului. Pentru aceasta, CDDH a aprobat amendarea sistemului existent în trei trepte

principale şi anume: consolidarea capacităţii Curţii de filtrare a numeroaselor cereri nefondate; noile

criterii de admisibilitate pentru cazurile minore unde nu este necesară examinarea acestora de către

Curte după fond; o procedură simplificată pentru cazurile repetitive.

În consecinţă, Protocolul nr. 14 al CEDO, modificînd sistemul de control al acesteia44, a

fost deschis spre semnare la 13 mai 2004, zi în care a fost semnat de către 18 state membre ale

Consiliului Europei. Pentru intrarea în vigoare a acestuia şi, implicit, introducerea modificărilor pe

care le prevede este necesară ratificarea lui de către toate statele membre ale Consiliului Europei.

Dar, ţinem să atenţionăm că diminuarea fluxului cererilor la Curtea Europeană va

depinde mult şi de măsurile aplicate la nivel naţional, în special în ceea ce priveşte recursurile

disponibile şi eficacitatea procesului de executare, precum şi instruirea adecvată a judecătorilor

şi traducerea sistematică a deciziilor Curţii. De asemenea, reforma, chiar dacă reprezintă un

important pas înainte, nu va soluţiona toate problemele cu care se confruntă Curtea. În acest sens,

44 Republica Moldova l-a semnat la 10 noiembrie 2004; pînă în prezent, acesta este semnat de 33 de state şi ratificat de 10 state.

82

nu doar procedurile Curţii, dar şi atmosfera politică şi juridică sunt importante. Eficienţa

mecanismului de funcţionare a jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin

implicarea activă a statelor membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi

cetăţenilor lor a iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor naţionale la

spiritul Convenţiei şi al protocoalelor sale şi crearea unui mediu favorabil de remediere internă,

precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de executare a deciziilor Curţii.

Un alt subiect dureros se referă la procedura de monitorizare, şi anume, dacă aceasta ar

trebui să se aplice numai „noilor” membri ai Consiliului Europei (adică cei acceptaţi începînd cu

1989) sau, în egală măsură, şi „vechilor” membri. Diverse angajamente sunt imputate „noilor”

membri şi nu erau cunoscute sau nu erau în vigoare atunci cînd unii „vechi” membri au aderat la

Consiliu. Astfel apare întrebarea dacă ultimii sunt ţinuţi să respecte unele cerinţe pe care nu le

cunoşteau la momentul în care au devenit membri şi nu a fost o condiţie pentru dobîndirea

acestei calităţi de membru. A impune astfel de cerinţe post facto ar însemna încălcarea unui

important principiu fundamental, şi anume, cel al inadmisibilităţii retroactivităţii legii. Pe de altă

parte, a lăsa în limitele Consiliului Europei state cu diferit nivel de respectare a drepturilor

omului, drept rezultat de accesiune a acestora la organizaţie în diferite etape, ar genera serioase

dubii cu privire la onorarea principiului egalităţii între membri şi respectării acelor valori şi

principii care au fost fundamentale pentru crearea Consiliului.

În concluzie, văzînd aceste domenii care rămîn încă libere pentru intervenţia Consiliului

Europei, vom încerca să respingem unele opinii conform cărora Consiliul Europei şi-a îndeplinit deja

misiunea, şi, implicit, şi-a pierdut esenţa de a mai activa. Pe de altă parte, un răspuns neîntîrziat al

Consiliului Europei la noile sfidări cu care se confruntă este de o importanţă vitală pentru existenţa sa,

care urmează să capete o nouă dimensiune atît în contextul lărgirii sale exterioare, cît şi prin

contrapunere cu actuala divizare de competenţe pe continentul european şi pe plan mondial.

Descrierea în acest capitol a structurii, competenţelor şi mecanismului de activitate a

Consiliului Europei nu a avut drept scop de a repeta definiţiile statutare ale acestuia, ci ne-am

propus să facem o analiză a sistemului de funcţionare a Organizaţiei, pe care am examinat-o ca

fiind o “micro-ordine” de drept - deoarece nu întruneşte toate semnele ordinii de drept dintr-un

stat, dar şi ca o “macro-ordine” de drept – deoarece are ca subiecţi statele şi produce efecte pe

un teritoriu mult mai vast decît al statelor. Astfel, Consiliul Europei apare ca o structură în care

puterea de decizie este încredinţată Comitetului de Miniştri, iar dimensiunea federală este

concretizată în Adunarea Parlamentară.

83

Pentru Republica Moldova, ca participant activ în relaţiile internaţionale, această

structurare şi ordonare oferită de către Consiliul Europei prezintă importanţă prin facilitarea

dialogului cu alţi parteneri şi afirmarea suveranităţii şi caracterului democratic al statului

nostru. În special, este semnificativă apartenenţa la sistemul juridic comun instituit în cadrul

acestei Organizaţii. Bineînţeles, cea mai mare realizare în acest sens este Convenţia europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe care, reamintim, Curtea

Europeană a calificat-o drept „instrument constituţional de ordine publică europeană”,

înaintînd astfel postulatul existenţei unei ordini publice europene.

Recordul ratificărilor tratatelor Consiliului Europei este mult mai favorabil decît cel al

multor alte organizaţii internaţionale sau europene, iar unele dintre acestea sunt, în schimb,

ratificate şi de către state exterioare Consiliului Europei. Or, decizia în ultimă instanţă de a

ratifica sau nu aparţine fiecărui stat individual şi nu există mijloace de a garanta că toate statele

membre vor ratifica un tratat. Din aceste considerente, pentru a optimiza creaţia legislativă a

Consiliului Europei, vedem o soluţie în elaborarea normelor conform cărora statele membre,

prin această ultimă calitate a lor, să-şi asume obligaţiunea de a crea condiţiile necesare şi de a

înlătura impedimentele în ratificarea tratatelor europene.

Examinînd Consiliul Europei drept un sistem de reglementare a relaţiilor interstatale, nu

putem trece cu vederea unele lacune care împiedică maximizarea eforturilor statelor membre în

realizarea obiectivelor de integrare europeană. Dintre acestea vom reţine următoarele:

1) Prerogativa votării prin consens în cadrul Comitetului de Miniştri, organul decizional

al Consiliului Europei, se manifestă uneori ca un drept de veto: ea oferă fiecărui stat

membru posibilitatea să interzică tuturor celorlalţi exercitarea voinţei lor de

solidaritate. Considerăm că extinderea spectrului de probleme care să poată fi

adoptate cu majoritate simplă sau absolută, lăsînd pentru unanimitate doar problemele

ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa Organizaţiei, ar facilita considerabil avansarea

lucrărilor Consiliului Europei şi i-ar confirma vocaţia de organizaţie pan-europeană.

2) Apar tot mai mulţi sceptici cu privire la componenţa Adunării Parlamentare a

Consiliului Europe, care fiind liberă la prima vedere, de guvernele naţionale, este

mai progresistă în sensul ideilor şi propunerilor reformatoare, însă dispune de mai

puţină putere pentru punerea lor în aplicare. Pentru a oferi mai multă forţă şi

credibilitate forumului european al Consiliului Europei, instituirea alegerilor directe,

ca în cazul Parlamentului European, ar fi un atu incontestabil. Însă, în

imposibilitatea realizării acestei idei şi avînd în vedere că totuşi parlamentele

naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor

84

naţionale la APCE, considerăm că fiecare stat în parte ar putea, în mod individual,

opta pentru alegeri directe ale reprezentanţilor săi în APCE de către popor.

3) Văzînd rezultatele celor trei summituri ale Consiliului Europei, care întrunesc toate

statele europene pe picior de egalitate, susţinem în continuare ideea

instituţionalizării summiturile, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau trei

ani. În acest context, organizarea reuniunilor de vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:

a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii

particulare pentru toate statele vizate; b) apropierea statelor şi promovarea

intereselor naţionale în raport cu alte organizaţii internaţionale, din care primele nu

fac parte; c) precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi

consecutive, avînd în vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.

4) Pentru a evalua mai bine priorităţile sale esenţiale, Organizaţia urmează să-şi

determine priorităţile secundare, adică domeniile în care ea a jucat un rol util, dar

pentru care şi-a îndeplinit deja misiunea. Devine cert faptul că Consiliul Europei nu

se mai poate conduce de interdicţia care i-a fost impusă cu mai mult de cinzeci de ani

în urmă de a nu se implica în problemele de apărare. În acest context, trebuie

remarcată contribuţia pe care ar putea-o avea această Organizaţie la prevenirea şi

soluţionarea numeroaselor aspecte care ţin de apărare – aspectul social, de sănătate

şi, nu în ultimul rînd, drepturile omului.

5) O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea

eficacităţii mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata cauze

ale căror număr nu încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi

Convenţia devine tot mai cunoscută publicului. Eficienţa mecanismului de funcţionare a

jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin implicarea activă a statelor

membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi cetăţenilor lor a

iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor naţionale la spiritul

Convenţiei şi al protocoalelor sale şi crearea unui mediu favorabil de remediere internă,

precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de executare a deciziilor Curţii.

Prin urmare, Republica Moldova, pe lîngă avantajele pe care le poate obţine din

calitatea sa de membru al Consiliului Europei (şi care vor fi elucidate în capitolul următor), are

ocazia de a-şi aduce aportul la eficientizarea activităţii acestuia, prin elaborarea şi promovarea

de politici atît externe, cît şi interne. Astfel, obiectivul de integrare europeană a Republicii

Moldova poate fi accelerat printr-o contribuţie proprie la procesul de integrare în general.

85

CAPITOLUL III

REPUBLICA MOLDOVA CA MEMBRU

AL CONSILIUL EUROPEI

§ 1. Procesul de aderare şi participarea Republicii Moldova

în organele statutare ale Consiliului Europei

Admiterea în Organizaţie

În iulie 1989, într-un discurs cu semnificaţie politică notabilă în faţa Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, la Strasbourg, preşedintele fostei URSS, Mihail Gorbaciov,

a declarat că acceptă valorile democratice fundamentale ale Consiliului Europei şi a caracterizat

Organizaţia ca unul din pilonii principali ai casei europene. El spunea, de asemenea, că Uniunea

Sovietică se află încă la o distanţă considerabilă de aceste valori democratice, avînd în vedere

cooperarea cu Consiliul Europei pentru a grăbi procesul reformei interne. Acceptarea de către

Gorbaciov a valorilor democratice fundamentale susţinute şi apărate de Consiliul Europei a

transmis un semnal politic către toţi cei ce acţionau pentru reformă în Uniunea Sovietică şi în

alte părţi ale Europei Centrale şi de Est. Contactele cu Consiliul Europei au fost stabilite aproape

imediat de noile democraţii, iar dobîndirea calităţii de membru al Organizaţiei a devenit astfel un

important prim pas pe calea integrării europene.

Daniel Tarschys, fost Secretar General al Consiliului Europei, îşi aminteşte [145, p.34]

despre vizitele pe care le-a efectuat în 1994 în Albania, Belarus, Moldova, Federaţia Rusă şi

Ucraina – toate pe atunci ţări candidate la aderare. În urma întrevederilor avute cu preşedinţii,

prim-miniştrii, preşedinţii parlamentelor, miniştrii afacerilor externe din aceste ţări, oficialul

european a rămas impresionat de interesul manifestat în această parte a Europei faţă de

Organizaţie. Astfel, el a identificat patru faze de percepere a Consiliului Europei de către ţările

candidate. Prima etapă este cea a ignoranţei, pentru că, cu doar cîţiva ani în urmă, nimeni în

aceste ţări nici nu ştia de Consiliul Europei, pentru ca brusc fiecare să regrete că ţara sa încă nu

este membru al lui. Astfel, se ajunge la cea de-a doua etapă, în care aderarea este considerată

fiind prestigioasă şi importantă prin sine, ca o recunoaştere simbolică a noii democraţii, a

acceptării sale în familia europeană. Mai mult ca atît, pentru ţările ale căror independenţă era

recentă, aderarea venea ca o confirmare a suveranităţii lor. În sfîrşit, în cea de-a treia etapă sunt

86

descoperite numeroasele avantaje de care pot beneficia statele membre prin participarea lor la

lucrările Consiliului Europei: aderarea la diferite convenţii, contribuirea la multiple activităţi ale

programului interguvernamental, accesul la cunoştinţe specializate în diverse domenii şi, în

general, accesul la Consiliul Europei fiind apreciat ca un loc de colectare şi schimb de experienţă

politică. A patra fază se referă la dimensiunea europeană: angajarea în perspective europene, în

cooperarea şi coeziunea europeană care prezintă interes prin ele înseşi şi nu doar prin faptul că

sunt utile realizării obiectivelor naţionale.

Aderînd la Consiliul Europei, Republica Moldova a trecut gradual, în doar cîţiva ani, prin

toate aceste faze. Intenţionat ne-am propus să examinăm în acest paragraf “admiterea”, şi nu

“aderarea” Republicii Moldova la Consiliul Europei, deoarece acesta nu a fost un simplu act de

semnare a Statutului, după cum se întîmplă în cazul altor organizaţii internaţionale, ci un

îndelungat proces de recunoaştere şi primire a ţării noastre în sînul democraţiilor europene.

Apartenenţa la Consiliul Europei implică respectarea scrupuloasă şi permanentă a acestui

“contract” cu Organizaţia, care se bazează pe trei piloni: pluralismul politic, drepturile omului şi

statul de drept. Toate aceste valori au trebuit să fie verificate şi atestate în Republica Moldova,

pentru ca aceasta să-şi primească “certificatul” de confirmare internaţională a tinerei democraţii.

La condiţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei stipulate în articolele 3 şi 5 ale

Statutului, practica a mai adăugat altele – cel puţin, pentru a deveni membru cu drepturi depline,

a devenit obligatorie semnarea Convenţiei pentru drepturile omului la momentul aderării la

Statut şi angajamentul de a o ratifica neîntîrziat. De asemenea, fără a modifica criteriile

prevăzute de Statut, Declaraţia politică adoptată la Summitul Şefilor de state şi de guverne din

Viena din 1993 precizează că “aderarea presupune ca statul candidat să-şi aducă instituţiile şi

ordinea sa juridică în conformitate cu principiile de bază ale statului democratic, supus

supremaţiei dreptului şi respectării drepturilor omului.” [106, p.472] Şefii de state şi de guverne

au mai accentuat că “reprezentanţii poporului trebuie să fie aleşi prin alegeri libere şi oneste, cu

vot universal. Garantarea libertăţii de exprimare, în special a mass-mediei, protecţia minorităţilor

naţionale şi respectarea principiilor dreptului internaţional trebuie să rămînă în ochii noştri

elemente determinante în aprecierea oricărei candidaturi. Angajamentul de a semna Convenţia

europeană a drepturilor omului şi de a accepta, în cel mai scurt timp, ansamblul dispoziţiilor sale

de control, de asemenea, este fundamental.”

Prin urmare, pe de o parte, deschizîndu-se noilor state membre, Consiliul Europei a

definit noi criterii de admisibilitate, care au generat schimbări importante în toate ţările candidate.

Toate aceste cerinţe însă nu au speriat Republica Moldova în dorinţa sa de a deveni membru cu

drepturi depline ale Organizaţiei pan-europene, aceasta fiind prea mare şi promiţătoare pentru a

87

renunţa la ea. Înţelegerea avantajelor pe care le poate oferi apartenenţa la Consiliul Europei este

identificată în chiar expunerea de motive cu privire la aderarea la Statutul Consiliului Europei,

care implică însăşi aderarea la Organizaţie: “Aderarea ţării noastre la Consiliul Europei va avea o

serie de implicaţii fundamentale de lungă durată. Sprijinul nemijlocit al Consiliului Europei va

ajuta Republica Moldova să continue procesul de edificare a statului de drept, a unei societăţi

democratice, să ducă la bun sfîrşit reforma sistemului juridic şi să-şi racordeze legislaţia la

standardele europene, să constituie un sistem de protecţie a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, să avanseze spre o economie de piaţă. Avînd calitatea de membru cu

drepturi depline al Consiliului Europei, ţara noastră va putea beneficia de multiple programe de

asistenţă în domeniile de care se ocupă această organizaţie: justiţie, drepturile omului,

democraţie locală, protecţia mediului, cultură, sănătate publică, sport, tineret, mass-media etc. În

plus, calitatea de membru al Consiliului Europei va conferi ţării noastre o imagine favorabilă pe

plan internaţional, în relaţiile cu alte state”45.

Republica Moldova a depus cererea de aderare la 20 aprilie 1993. Declaraţiile sale de

suveranitate şi de independenţă au marcat începutul tranziţiei spre o democraţie parlamentară.

Urmare a unei vizite a delegaţiei parlamentare din 20-22 iulie 1992, Parlamentul Republicii

Moldova a obţinut, la 5 februarie 1993, statutul de “invitat special” în cadrul APCE. Apoi,

alegerile parlamentare care au avut loc la 27 februarie 1994, au fost apreciate de către

observatorii APCE ca desfăşurîndu-se “…în cele mai bune condiţii, în pofida boicotărilor din

partea Transnistriei”. [64] Procesul de trecere la democraţie a fost mai departe facilitat prin

consultări intense cu Consiliul Europei pe marginea elaborării noii constituţii (adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994), unei legi organice care acordă statut special

Găgăuziei (adoptată de Parlament la 23 decembrie 1994), precum şi a legislaţiei cu privire la

organizarea judecătorească şi minorităţi. La 20 octombrie 1994, Biroul Adunării Parlamentare a

emis un raport cu privire la compatibilitatea legislaţiei moldoveneşti cu sistemul juridic şi

principiile Consiliului Europei.

Toate aceste eforturi a tînărului stat s-au soldat în faptul că Republica Moldova a

devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 13 iulie 1995, odată cu depunerea

instrumentului de aderare la Statutul Organizaţiei.[95] Astfel, în baza articolelor 3 şi 4 ale

Statutului, ţara noastră a acceptat „principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia

fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului”. Acest angajament se corelează perfect cu cea de-a doua obligaţiune

45 Expunerea de motive, semnată de Mihai Popov, Ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldova, 6 iulie 1995.

88

care rezultă din paragraful 2 al aceluiaşi articol, şi anume, angajamentul fiecărui membru de a

colabora „sincer şi eficient” la realizarea scopului Consiliului Europei, astfel cum este definit la

Capitolul I al Statutului. Pe lîngă aceste obligaţiuni generale, Republica Moldova şi-a asumat un

şir de angajamente speciale de aderare stipulate în Opinia APCE 188(1995) cu privire la cererea

de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei46.

Astfel, Republica Moldova a fost prima ţară din fosta Uniune Sovietică, cu excepţia

statelor baltice, care a aderat la Consiliul Europei, acesta fiind un indiciu al speranţei şi încrederii.

Acestea s-au realizat prin alegerea liber consimţită de Moldova a suveranităţii, democraţiei şi

căii europene. Era incontestabilă şi speranţa şi încrederea europenilor în dorinţa acestei ţări tinere,

confruntate cu numeroase dificultăţi, în primul rînd, cu prezenţa forţelor armate străine pe o parte

a teritoriului său care nu este controlat de autorităţile legitime, de a se angaja ferm pe calea

reformelor democratice şi a cooperării europene. Pentru Republica Moldova, ca de altfel pentru

orice alt stat, calitatea de membru impune continuarea edificării unei societăţi fondate pe un

număr definit de valori şi principii pe care le împărtăşesc pluralismul politic, drepturile

fundamentale ale omului, respectarea absolută a normelor de drept şi acceptarea comună a unui

control colectiv (juridic şi politic) a respectării lor de către toţi şi în orice împrejurări. Aceste

valori şi principii pe care se fundamentează atît Consiliul Europei, cît şi Uniunea Europeană, nu

sunt nici de dreapta, nici de stînga, ele nu sunt nici conservatoare, nici progresiste. Ele sunt

însuşi fundamentul oricărui proiect european. În 1995, prin aderarea sa la Consiliul Europei,

Moldova şi-a afirmat încrederea în acest proiect.

Republica Moldova în Comitetul de Miniştri

Devenind membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, Republica Moldova

participă la cooperarea interguvernamentală din sînul Organizaţiei în trei niveluri:

- în cadrul Programului interguvernamental de activitate, care acoperă probleme

precum: democraţia pluralistă şi drepturile omului, mass-media şi comunicaţiile,

democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră, cooperarea juridică şi statul de drept,

drepturile sociale, problemele societăţii, sănătăţii, mediului şi amenajării teritoriului,

educaţiei, culturii şi patrimoniului, sportului şi tineretului;

- în cadrul programelor de cooperare şi de asistenţă elaborate pentru a sprijini ţările din

Europa Centrală şi de Est;

46 Acestea vor fi examinate în § 2 al prezentului capitol.

89

- sub forma unor acţiuni de cooperare mai restrînsă privind subiecte speciale, la nivelul

unor acorduri parţiale cu participarea unui număr limitat de state, fie că sunt sau nu

sunt membri ai Organizaţiei.

În virtutea art. 14 al Statutului Consiliului Europei, Republica Moldova are un

reprezentant în Comitetul de Miniştri, care dispune de un vot. Acesta este Ministrul Afacerilor

Externe al Republicii Moldova. În cazul în care Ministrul Afacerilor Externe nu este în măsură

să participe la lucrările Comitetului de Miniştri, în calitate de supleant, în locul său acţionează un

Viceministru al Afacerilor Externe. Deşi funcţiile nemijlocite ale membrilor Comitetului de

Miniştri nu sunt definite nici în Statutul Organizaţiei, nici în alte documente ulterioare, din

practica participării ţării noastre în Comitetul de Miniştri, pot fi deduse următoarele atribuţii care

revin Ministrului Afacerilor Externe în această calitate:

a) participarea în cadrul sesiunilor ministeriale ale Comitetului de Miniştri;

b) promovarea şi protejarea intereselor naţionale;

c) exprimarea poziţiei Republicii Moldova cu privire la problemele europene de

importanţă majoră;

d) votarea deciziilor Comitetului de Miniştri, care exprimă o atitudine comună a statelor

europene, în special, pe marginea problemelor politice de actualitate;

e) semnarea convenţiilor Consiliului Europei din partea Republicii Moldova, îndeosebi

ale celor care sunt deschise pentru semnare în timpul sesiunilor;

f) stabilirea contactelor bilaterale cu statele membre ale Consiliului Europei şi cu

oficialii europeni.

Aceste funcţii particulare pot fi completate cu funcţiile generale prevăzute în Legea

nr.761-XV din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic [93, art.4], dat fiind faptul că

membrul Comitetului de Miniştri este concomitent şi şeful diplomaţiei moldoveneşti. Adaptîndu-

le participării în Comitetul de Miniştri, am menţiona următoarele:

a) elaborarea şi realizarea concepţiilor, strategiilor şi direcţiilor de bază ale politicii de

cooperare a Republicii Moldova cu Consiliul Europei;

b) coordonarea în exclusivitate a activităţii autorităţilor centrale de specialitate şi a altor

autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea coerenţei şi unităţii în

domeniul relaţiilor cu Consiliul Europei;

c) informarea autorităţilor publice ale Republicii Moldova, în funcţie de competenţa lor,

despre evenimentele, deciziile şi alte documente relevante ale Consiliului Europei;

d) reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu Organizaţia europeană.

90

Urmare celor expuse, avînd în vedere că Ministrul Afacerilor Externe reprezintă şi

promovează imaginea Republicii Moldova în cadrul forumului european decizional, considerăm

necesară de a ameliora activitatea sa în acest sens prin următoarele măsuri:

- consolidarea structurii responsabile pentru relaţiile Republicii Moldova cu Comitetul

de Miniştri din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, avînd în vedere că această

unitate oferă resursele umane, organizatorice şi logistice în această direcţie;

- sporirea autorităţii Ministerului Afacerilor Externe în rîndul autorităţilor publice

centrale, acordîndu-i printr-un act normativ rolul coordonator în realizarea politicii

externe a statului, ceea ce va permite promovarea intereselor de actualitate şi

prezentarea unei poziţii bine argumentate în cadrul Comitetului de Miniştri.

În virtutea art. 9 al Acordului General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului

Europei [2], Reprezentantul Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri se bucură, pe durata

exercitării funcţiilor sale şi în decursul călătoriilor către sau de la locul reuniunii, de un şir de

privilegii, imunităţi şi înlesniri în ceea ce priveşte persoana sa, actele, documentele şi bunurile

sale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt acordate în scopul asigurării exercitării funcţiilor sale în

deplină independenţă în ceea ce priveşte Comitetul de Miniştri.

La nivelul Delegaţilor Comitetului de Miniştri, din partea Republicii Moldova participă

un Reprezentant Permanent. Reprezentanţa Permanentă a Republicii Moldova pe lîngă Consiliul

Europei a fost instituită prin Hotărîrea Guvernului nr. 606 din 1 septembrie 1995, are sediul la

Strasbourg şi patru funcţionari diplomatici.

În general, vorbind despre funcţiile Reprezentantului Permanent al Republicii Moldova

pe lîngă Consiliul Europei, putem constata că acesta exercită, în principiu, atribuţiile membrului

Comitetului de Miniştri, ajustate la funcţionarea cotidiană a instituţiei europene. Astfel, am putea

identifica următoarele:

- reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu Consiliul Europei şi promovarea

imaginii ei favorabile;

- asigurarea participării în cadrul dezbaterilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri (în

reuniunile ordinare, extraordinare, ale grupurilor de raportori47);

- înaintarea propunerilor autorităţilor moldaveneşti pe marginea conţinutului diferitor

documente ale Comitetului de Miniştri;

- coordonarea acţiunilor de cooperare şi asistenţă ale Consiliului Europei pentru

Republica Moldova;

47 În 2004, Reprezentantul Permanent al Republicii Moldova a fost ales în calitate de Preşedinte al Grupului de Raportori pentru probleme sociale (GR-SOC).

91

- exprimarea votului cu privire la probleme din diferite domenii de competenţă ale

Organizaţiei;

- participarea la elaborarea textelor cu important conţinut politic, care urmează să fie

adoptat de către Comitetul de Miniştri;

- stabilirea contactelor cu partenerii europeni;

- informarea Republicii Moldova pe marginea evoluţiilor din cadrul Consiliului

Europei şi statelor membre, atitudinilor exprimate faţă de Republica Moldova,

solicitările înaintate şi altele.

Trecînd în revistă aceste funcţii, devine evident că asigurarea informaţională a

Reprezentanţei Permanente din Strasbourg este foarte importantă pentru sporirea prestaţiei ei în

cadrul Organizaţiei europene. În acest context, urmează a fi întreprinse următoarele măsuri:

- instituirea unui curier diplomatic permanent cu Reprezentanţa, care să asigure

transmiterea operativă a informaţiilor necesare;

- consolidarea autorităţii Ministerului Afacerilor Externe pe plan naţional conform

schemei descrise mai sus;

- majorarea resurselor umane şi financiare ale misiunii din Strasbourg.

Reprezentantul Republicii Moldova la reuniunile Delegaţilor Comitetului de Miniştri

beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi membrii în Comitetul de Miniştri.

Nefiind încă membru al Uniunii Europene, Republica Moldova are o oportunitate unică

de a participa la procesul de decizie europeană prin participarea sa la toate nivelurile în cadrul

Comitetului de Miniştri. De asemenea, în acest context, ea poate supune examinării şi luării de

atitudine din partea Comitetului de Miniştri pe marginea problemelor şi dificultăţilor importante

cu care se confruntă48, beneficiind de un cadru de dialog multilateral simultan, care facilitează şi

înlocuieşte numeroase negocieri bilaterale.

În plus, Republica Moldova participă prin intermediul experţilor desemnaţi în organele de

lucru ale Comitetului de Miniştri, care examinează probleme mai înguste şi specifice unui anumit

domeniu. Astăzi, Republica Moldova, fiind membru al Consiliului Europei din 1995, este

reprezentată de experţii săi în circa 75 de organe de lucru ale Comitetului de Miniştri. În vederea

reglementării şi ordonării procesului de reprezentare a ţării în cadrul organelor de lucru ale

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi creşterii eficienţei experţilor guvernamentali în

aceste organe, a fost elaborat Regulamentul cu privire la reprezentarea Republicii Moldova în

48 Spre exemplu, în cadrul reuniunilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri a fost examinată în repetate rînduri problema drepturilor omului în partea de Est a Republicii Moldova, iar la 3 noiembrie 2004 a fost adoptată Declaraţia cu privire la situaţia şcolilor moldoveneşti cu predare în grafie latină din Transnsitria.

92

organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (aprobat prin Hotărîrea

Guvernului RM nr.1209 din 09 octombrie 2003). Legătura cauzală între participarea experţilor

moldoveni în organele de lucru ale Comitetului de Miniştri şi cooperarea ţării cu Consiliul Europei

este latentă, dar incontestabilă. Adoptînd decizia despre crearea unui organ de lucru, Comitetul de

Miniştri îi acordă un mandat pe termen limitat şi îi pune în sarcină soluţionarea unui şir de

probleme concrete precum elaborarea proiectelor de decizii, recomandări, rezoluţii, convenţii în

cele mai diverse domenii ale vieţii sociale, dar care au menirea de a realiza scopurile statutare ale

organizaţiei. Implicit, participarea Republicii Moldova în diversele organe de lucru ale Comitetului

de Miniştri trebuie să se afle sub controlul nemijlocit al Ministerului Afacerilor Externe în vederea

îndeplinirii uneia din funcţiile sale de bază de „coordonare în exclusivitate a activităţii autorităţilor

centrale de specialitate şi a altor autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea unei

realizări unice în domeniul relaţiilor internaţionale”. [93, art.4]

Republica Moldova în Adunarea Parlamentară

Dimensiunea parlamentară reprezintă cel mai vechi aspect al cooperării Republicii

Moldova cu Consiliul Europei, Parlamentul Moldovei obţinînd, încă la 5 februarie 1993, statutul

de “invitat special” în cadrul Adunării Parlamentare a Organizaţiei. Am putea spune că delegaţia

naţională la APCE a fost un „pioner” în crearea legăturilor Republicii Moldova cu Consiliul

Europei în general, aducînd la cunoştinţa lumii europene existenţa unui nou stat cu aspiraţii

democratice şi deschizînd calea aderării acestei ţări la Organizaţie. Această afirmaţie o deducem

din partea introductivă de constatare a progreselor din Opinia APCE nr. 188 cu privire la cererea

de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, unde la p. 8 sunt remarcate angajamentele

asumate de către Parlament. Astfel, responsabilitatea care revine Parlamentului nostru în

contextul cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei constă în crearea unui cadru

legislativ în concordanţă cu principiile şi normele europene, aceasta aflîndu-se în vizorul

Comisiei de Monitorizare a APCE.

În prezent, Republica Moldova este reprezentată în Adunarea Parlamentară a Consiliului

Europei de o delegaţie alcătuită din cinci membri, care reprezintă fracţiunile parlamentare din

actualul legislativ.

Conform Titlului V al Acordului General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului

Europei, reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară nu le poate fi adusă nici o restricţie de ordin

administrativ sau de altă natură atunci cînd se duc sau se deplasează la locul întrunirii. Ei nu pot

fi cercetaţi, deţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau voturile emise în exercitarea funcţiilor lor.

93

Deşi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost concepută ca un organ consultativ,

totuşi nu putem afirma că participarea delegaţiei moldoveneşti în cadrul acestui for se reduce la un

simplu schimb de opinii cu partenerii europeni. Sunt multe situaţii în care participarea ţării în acest

forum european asigură o influenţă cu sens reciproc dintre Moldova şi Consiliul Europei. În primul

rînd, parlamentarii moldoveni aduc pe ordinea de zi problemele stringente ale ţării pe care o

reprezintă, utilizînd mijloacele de care dispune Adunarea: dezbateri, întrebări scrise şi orale şi altele.

Participarea la discuţiile din cadrul APCE pe marginea diferitor subiecte facilitează înţelegerea de

către parlamentarii moldoveni a standardelor europene, contribuţia acestora la reformarea

corespunzătoare a legislaţiei, ratificarea convenţiilor Consiliului Europei.

Un alt lucru surprinzător care se întîmplă în pofida faptului că între Comitetul de Miniştri

şi Adunarea Parlamentară nu este stabilit acelaşi coraport ca între guvernele şi parlamentele

naţionale constă în sesizarea implicită în ultimă instanţă a acestei legături prin intermediul

reprezentantului Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri şi reprezentantul ei în APCE.

Astfel, orice membru al delegaţiei moldoveneşti poate adresa o întrebare Comitetului de Miniştri

cu privire la problemele curente din ţara sa. Deşi răspunsul la această întrebare este formulat şi

formal adoptat de către Comitetul de Miniştri ca organ comun, punctele de reper pentru

conţinutul acestuia sunt date de către reprezentantul Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri

sau Delegaţii Comitetului de Miniştri, adică de Guvernul ţării49. În consecinţă, se instituie un

mecanism de control al executivului de către legislativ susţinut la nivel internaţional.

În acest context, avînd în vedere că parlamentele naţionale fixează proceduri proprii de

numire a membrilor delegaţiilor lor la APCE, reiterăm ideea unei reprezentări directe a

popoarelor europene în APCE, Republica Moldova putînd aduce un exemplu în acest sens prin

abilitarea cetăţenilor săi cu alegerea celor cinci membri pentru forul european.

Republica Moldova în Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE) este organul Consiliului

Europei al cărui obiectiv principal este apărarea şi promovarea autonomiei politice,

administrative şi financiare a colectivităţilor teritoriale europene. Republica Moldova, care a

ratificat Carta Europeană a Autonomiei Locale la 1 august 1997 (în vigoare din 01.02.1998),

participă la lucrările CPLRE, fiind totodată îndeaproape monitorizată de către acesta.

49 Spre exemplu, întrebarea scrisă a APCE nr. 449 „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari moldoveni”, care a fost examinată în cadrul reuniunii 894 a Delegaţilor Comitetului de Miniştri din 9.09.2004; întrebarea scrisă nr. 456 a dlui Vlad Cubreacov „Situaţia elevilor români din teritoriile moldoveneşti ocupate”.

94

Delegaţia Republicii Moldova la CPLRE este alcătuită din cinci membri şi cinci supleanţi,

care sunt reprezentanţi ai administraţiei publice locale. De asemenea, CPLRE menţine contacte

strînse cu asociaţiile primarilor şi altor colectivităţi locale din ţară. În 2003, autorităţile

moldoveneşti au lansat iniţiativa de a elabora un Regulament care ar prevedea formarea şi modul

de activitate a delegaţiilor naţionale la CPLRE. În conformitate cu art. 3 p. 1 al Cartei CPLRE,

membrii delegaţiei Republicii Moldova la CPLRE sunt desemnaţi de către Guvern, la propunerea

Cancelariei de Stat prin consultarea asociaţiilor primarilor. Ministerul Afacerilor Externe

notifică oficial Consiliul Europei despre componenţa delegaţiei naţionale la CPLRE. Pentru un

stat în tranziţie precum este Republica Moldova, experienţa acumulată în cadrul CPLRE este

foarte utilă pentru definirea conceptului administrării publice locale din ţară.

Totodată, CPLRE efectuează vizite periodice în Republica Moldova pentru a evalua

situaţia. Urmare a acestor contacte, CPLRE a adoptat Rezoluţia nr.132 din 5 iunie 2002, care

conţinea un şir de recomandări pentru autorităţile moldoveneşti în vederea ameliorării

autonomiei locale. Urmare a acestei rezoluţii, a fost aprobat Planul de acţiuni privind

consolidarea democraţiei locale în Moldova. Planul prevede acţiuni comune cu experţii

Consiliului Europei la următoarele compartimente:

- promovarea distribuirii echilibrate a responsabilităţilor între diferitele nivele ale

autorităţilor publice;

- promovarea relaţiilor sănătoase interbugetare dintre diferitele nivele ale autorităţilor

administraţiei publice;

- asigurarea unui control administrativ eficace asupra activităţilor autorităţilor locale;

- consolidarea statutului aleşilor locali etc.

În perioada 1-2 martie 2004, o delegaţie din partea Congresului a efectuat o vizită oficială

în Republica Moldova, unul din obiectivele căreia l-a constituit evaluarea ultimelor realizări în

domeniul democraţiei locale în ţara noastră. Ca o consecinţă a îngrijorărilor exprimate urmare a

acestei vizite (licenţele posturilor de radio Antena C şi de televiziune Euro TV Chişinău, proiect

de legi cu privire la statutul municipiului Chişinău şi aleşii locali, finanţele publice etc.), la 22

martie 2004, în cadrul şedinţei Biroului Congresului a fost adoptată decizia de iniţiere a celui de-

al patrulea raport de monitorizare privind democraţia locală în Moldova. Recenta vizită a

CPLRE în cadrul acestei monitorizări a avut loc în luna iunie 2005. Deşi au fost apreciate unele

progrese, precum retragerea proiectelor privind statutul municipiului Chişinău şi aleşii locali,

remiterea spre avizare Consiliului Europei a unui proiect de lege de modificare a mai multor legi

în domeniul administraţiei publice locale, autorităţile moldoveneşti sunt chemate să respecte

95

implementarea Planului de Acţiuni pentru consolidarea autonomiei locale, profitînd de

declararea Anului 2005 drept unul al autorităţilor locale.

Republica Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Judecătorul Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acceptarea

jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi supunerea benevolă unui control

supranaţional din partea Republicii Moldova manifestă voinţa acesteia de a respecta drepturile

omului şi de a se apropia de standardele democratice. Curtea este alcătuită dintr-un număr de

judecători egal cu cel al statelor contractante. Astfel, Republica Moldova a desemnat şi ea un

judecător la Curte.

Este important de a reţine că judecătorul din partea unui stat la Curtea Europeană nu

reprezintă acest stat, îşi păstrează independenţa şi imparţialitatea şi nu poate fi acuzat pentru

voturile exprimate în luarea unei decizii de către completul de judecată european. Unica tangenţă

pe care o poate păstra judecătorul “moldovean european” cu ţara sa constă în asigurarea

echilibrului din punct de vedere geografic şi al diferitelor sisteme de drept în cadrul

mecanismului Curţii. Aceasta înseamnă că judecătorul Curţii nu reprezintă ţara sa, dar reprezintă,

într-un anumit mod, sistemul juridic al ţării sale, aceasta manifestîndu-se îndeosebi în timpul

examinării cauzelor contra statului său, cînd el este chemat să dea unele dezvăluiri şi interpretări

ale legislaţiei, jurisprudenţei şi practicii din ţara sa, ceea ce contribuie la o apreciere mai

obiectivă a cauzei de către judecătorii europeni şi, respectiv, la emiterea unei hotărîri corecte.

Judecătorul din partea Republicii Moldova este ales de către Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei în conformitate cu prevederile CEDO. La acest capitol, există o lacună în

ceea ce priveşte procedura internă de desemnare a celor trei candidaţi din partea ţării, care să fie

propuşi pentru alegere de către APCE. Conform practicii existente, aceştia au fost selectaţi de

către o comisie mixtă şi recomandaţi Parlamentului, iar Delegaţia naţională parlamentară

propune această listă APCE pentru a fi ales un judecător. Credem că ar fi judicios de a

reglementa printr-un act normativ procedura naţională de desemnare a candidaţilor pentru funcţia

de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, apare necesar ca, în vederea întăririi statutului judecătorului la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului şi evitării oricăror genuri de influenţă asupra activităţii acestuia,

pe lîngă regulile prevăzute în Regulamentul Curţii de la Strasbourg să fie adoptate şi

reglementări naţionale, de rînd cu legile referitoare la sistemul judecătoresc, care să acorde

garanţii juridice şi politice judecătorului la Curte atît în momentul desemnării lui pe plan intern,

96

cît şi în timpul exercitării funcţiei sale şi, mai ales, după întoarcerea sa în ţară odată cu expirarea

mandatului său la Curte.

Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Legăturile dintre

Republica Moldova şi Curtea Europeană sunt asigurate de către Reprezentantul Guvernului său

la CEDO – Agentul Guvernamental. Convenţia europeană a drepturilor omului nu conţine

menţiuni exprese cu privire la funcţia de Agent Guvernamental. Prevederi mai specifice se

conţin în Regulamentul Curţii, care prevede în punctul 35: “Părţile Contractante trebuie să fie

reprezentate de către Agenţi, care pot fi asistaţi de către avocaţi sau consilieri.”Agentul

Guvernamental îndeplineşte, în special, următoarele funcţii:

- este punctul de contact şi reţea de comunicare între Curte şi Guvern;

- este reprezentantul legal al statului, responsabil pentru pregătirea observaţiilor scrise

şi susţinerea pledoariilor;

- este responsabil pentru cooperarea cu grefa Curţii şi răspunde solicitărilor de

informare, documentare etc.;

- este responsabil pentru negocierile în vederea soluţionării amiabile a cauzelor;

- este responsabil pentru asigurarea executării deciziilor şi prezintă Comitetului de Miniştri

informaţiile cu privire la implementarea măsurilor întreprinse de către Guvern.

Reieşind din aceste obligaţiuni internaţionale, în Republica Moldova instituţia Agentului

Guvernamental este creată în cadrul Ministerului Justiţiei. La 28 octombrie 2004, Parlamentul

Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Agentul Guvernamental, care constituie un

mecanism important în realizarea dialogului constructiv între Guvernul Republicii Moldova şi

Curtea de la Strasbourg. Cu toate acestea, constatăm un şir de deficienţe ale Legii adoptate atît în

ceea ce priveşte raportul ei cu alte acte normative naţionale, cît şi din punctul de vedere al aplicării

şi eficienţei acesteia (spre exemplu, art. 4 vine în contradicţie cu art. 5 al Legii cu privire la

serviciul diplomatic, art. 25 – cu art. 2 al Legii cu privire la actele de identitate din sistemul

naţional de paşapoarte, art. 6 d) – cu Regulamentul cu privire la reprezentarea Republicii Moldova

în organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, aprobat prin Hotărîrea

Guvernului nr. 1209 din 9.10.2003, art. 17 – cu articolele 1 şi 57 ale CEDO ş.a.).

Conform practicii altor state membre ale Consiliului Europei, instituţia Agentului

Guvernamental este creată fie în cadrul Ministerului Justiţiei, fie în cadrul Ministerului

Afacerilor Externe. Susţinem adoptarea primei soluţii în Republica Moldova, deoarece Agentul

Guvernamental are funcţia de a explica în procedurile din faţa Curţii legislaţia şi jurisprudenţa

naţională. Cu toate acestea, Agentul va urma să colaboreze strîns cu Ministerul Afacerilor

Externe, care, în conformitate cu Statutul Consiliului Europei, reprezintă Republica Moldova în

97

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Potrivit art. 46 al. 2 al Convenţiei europene a

drepturilor omului, „hotărîrea finală a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care

supraveghează executarea ei”. Din momentul în care o hotărîre a Curţii devine definitivă,

executarea acesteia constituie nu atît o chestiune juridică, cît, mai ales, una politică. La această

fază, Agentul Guvernamental îşi continuă activitatea pe plan intern în vederea luării măsurilor cu

caracter individual şi general şi urmează să conlucreze strîns şi să acorde asistenţă informaţională

necesară Ministerului Afacerilor Externe şi, implicit, Reprezentanţei Permanente a Republicii

Moldova pe lîngă Consiliul Europei, care asigură reprezentarea statului în procedurile

execuţionale în faţa Comitetului de Miniştri şi la Reuniunile DH (Drepturile Omului). De aceea,

am propune ca Agentul Guvernamental să fie numit şi eliberat din funcţie de către Guvern la

propunerea Ministerului Justiţiei, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe. Avînd în vedere

specificul activităţii Agentului Guvernamental şi cu scopul de a-i acorda autonomie

administrativă şi funcţională necesară în raporturile sale cu Curtea de la Strasbourg, considerăm

oportună includerea acestuia în rangul I al funcţiilor publice, în conformitate cu Legea

serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.1995. În aceeaşi ordine de idei, este important ca

Agentul Guvernamental să beneficieze de o anumită independenţă şi autoritate pentru a prezenta

cerinţele Curţii către Guvernul său, fără a avea careva temeri în ceea ce priveşte eliberarea sa din

funcţie, aceasta fiind atinsă prin definirea unor condiţii stricte de eliberare din funcţie.

Hotărîri ale Curţii contra Republicii Moldova. Ratificînd în anul 1997 Convenţia

europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Republica

Moldova şi-a asumat, conform art. 1, angajamentul de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub

jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Titlu 1 al Convenţiei. Astfel, ţara noastră a

acceptat dubla obligaţie ce decurge din acest articol. În primul rînd, ea trebuie să asigure că

dreptul său intern este compatibil cu Convenţia. În consecinţă, s-a purces la anumite adaptări ale

legislaţiei şi practicii naţionale la normele europene. În al doilea rînd, hotărîndu-se să ratifice

Convenţia, Republica Moldova trebuie să înlăture orice nerecunoaştere a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, pe întreg teritoriul său. Această obligaţiune a fost reconfirmată în

procesul de examinare a cazului Ilaşcu c. Moldovei şi Rusiei, cînd Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a respins obiecţia preliminară a Republicii Moldova cu privire la rezerva

referitoare la aplicarea teritorială a Convenţiei.

Acordînd cetăţenilor săi dreptul la recurs individual la Curtea de la Strasbourg, Republica

Moldova a acceptat să satisfacă cererile acestora pentru a evita încălcările depistate. Pînă în

prezent, la Curte au fost înaintate circa 960 de cereri contra Moldovei, dintre care 106 se află pe

98

rol, iar asupra a 15 cazuri au fost deja pronunţate hotărîri ale Curţii50, atît de condamnare, cît şi

decizii de radiere.

Dintre toate cererile adresate şi hotărîrile pronunţate deja, cea mai mare parte revine

problemei neexecutării deciziilor judecătoreşti şi calea de recurs în anulare (care se referă la

articolul 6 al Convenţiei). Ultima problemă a fost, de fapt, scoasă cu ocazia adoptării noului Cod

de Procedură Civilă al Republicii Moldova. Însă cererile depuse rămîn valabile şi Curtea se va

pronunţa asupra lor. Pe de altă parte, remarcînd sporirea numărului de hotărîri pronunţate contra

Republicii Moldova, prin care Curtea a constatat încălcarea art. 6(1) al Convenţiei, devine şi mai

stringentă urgentarea punerii în aplicare a Codului de executare 51 în conformitate cu

recomandările experţilor europeni, deoarece aceasta ar putea fi una din condiţiile înaintate întru

executarea hotărîrilor instanţei europene şi ar reduce şirul încălcărilor şi, respectiv,

condamnărilor similare pentru viitor.

Prima hotărîre a Curţii emisă contra Republicii Moldova se referă la cazul Mitropoliei

Basarabiei52. Cei trei ani de la pronunţarea acestei decizii ilustrează reacţia Guvernului moldovenesc

faţă de condamnările internaţionale şi lasă să se ghicească atitudinea sa potenţială faţă de deciziile

ulterioare. Hotărîrea de la Strasbourg în cazul Mitropoliei Basarabiei din 13 decembrie 2001 a

devenit definitivă la 27 martie 2002. În cadrul procedurii de supraveghere a executării hotărîrilor

Curţii de către Comitetul de Miniştri, Guvernul Republicii Moldova a fost atenţionat asupra

necesităţii prezentării unor clarificări mai ample, în special în ceea ce priveşte măsurile de caracter

individual (înregistrarea şi dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei) şi general (modificarea

legislaţiei corespunzătoare în scopul evitării apariţiei pe viitor a unor cazuri similare).

În ceea ce priveşte măsurile de caracter individual, ţara noastră a dat dovadă de

exemplaritate53 [125, p.118], acestea fiind îndeplinite prin înregistrarea oficială a Mitropoliei

Basarabiei (certificatul de recunoaştere nr.1651 din 30 iulie 2002). Pentru moment, unicul

obstacol pentru închiderea definitivă în Consiliul Europei a cazului Mitropolia Basarabiei şi

Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova constă în tărăgănarea adoptării noii Legi cu privire la

libertatea conştiinţei şi asociaţiile religioase, în textul căreia urmează a fi implementate

50 Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova, din 13 decembrie 2001; Gheorghe Amihalachioae c. Moldova, din 20 aprilie 2004; Prodan c. Moldova din 18 mai 2004; Sîrbu şi alţii c. Moldova, Pasteli şi alţii c. Moldova, Luntre şi alţii c. Moldova – toate din 15 iunie 2004; Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, din 8 iulie 2004; Bocancea şi alţii c. Moldova, din 6 iulie; Croitoru c. Moldova, din 20 iulie 2004; Ţîmbal c. Moldova din 14 septembrie 2004; Nicolae Frunze c. Moldova şi Oleg Rahoţchii c. Moldova din 14.09.2004; Busuioc c. Moldova, din 21 decembrie 2004; Popov c. RM din 18.01.2005; Ziliberberg c. RM din 1.02.2005; Roşca c. Moldova din 22 martie 2005, precum şi Dumbrăveanu c. Moldova din 25 mai 2005. 51 Adoptat prin Legea nr.443-XV din 24.12.2004. 52 Publicată în Monitorul Oficial al RM, Anul IX, Ediţie specială din 09 iulie 2002. 53 Conform practicii altor state referitor la executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost identificate patru modalităţi de abordare a acestei probleme: exemplaritatea, excesul de zel, indiferenţa şi disidenţa.

99

recomandările experţilor europeni. Avînd în vedere că acest proiect de lege a fost avizat de către

Consiliul Europei şi discutat în reuniuni mixte ale experţilor naţionali şi cei europeni 54 ,

ajungîndu-se la un compromis conform standardelor democratice ale Organizaţiei, orice

tărăgănare în adoptarea acestei legi de către Parlamentul Republicii Moldova este nejustificată şi

negativ apreciată.

Un alt caz special al Curţii Europene care vizează Republica Moldova este Hotărîrea pe

cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Federaţia Rusia.55 Particularitatea acestei hotărîri constă în

numeroasele sale nuanţe politice şi premiera pe care a adus-o pe plan european prin recunoaşterea

imixtiunii Federaţiei Ruse în afacerile interne ale Republicii Moldova, îndeosebi prin influenţa

exercitată în Transnistria. Republica Moldova a demonstrat disponibilitatea sa de a executa

hotărîrea Curţii de la Strasbourg, realizînd deja primii paşi în această direcţie: traducerea şi

publicarea Hotărîrii în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi plata satisfacţiei echitabile. Cea

mai dificilă cerinţă spre a fi executată constă în eliberarea membrilor rămaşi ai Grupului Ilaşcu,

deoarece poziţia intransigentă a autorităţilor transnistrene, precum şi lipsa de cooperare din partea

Federaţiei Ruse creează un şir de obstacole. În consecinţă, la 22 aprilie 2005, Comitetul de Miniştri

a adoptat două rezoluţii interimare cu privire la hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în

cazul Ilaşcu (în aprilie şi iulie 2005), prin care autorităţile ruseşti sunt invitate de urgenţă să

execute în totalitate hotărîrea, iar autorităţile moldoveneşti sunt invitate să continue eforturile lor

pentru eliberarea deţinuţilor rămaşi întemniţaţi la Tiraspol. În orice caz, considerăm că Republica

Moldova ar putea culege beneficii de pe urma acestei hotărîri, în sensul atragerii atenţiei

internaţionale asupra problemei. Odată cu recunoaşterea de către Curtea Europeană a jurisdicţiei

Federaţiei Ruse asupra teritoriului din Transnistria, lasă loc Republicii Moldova de a adresa Curţii

o cerere interstatală contra Federaţiei Ruse, în conformitate cu art. 33 al CEDO.

Caracterul obligatoriu al jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg rezultă în mod expres din

art. 46 al.1, conform căruia “Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor

definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.” Pentru a se conforma cerinţelor acestui

articol, Republica Moldova ar trebui să depună eforturi pentru a modifica, reforma, abroga,

retrage sau anula actul sau decizia care a constituit încălcarea. Însă, odată cu creşterea numărului

de decizii ale Curţii contra ţării noastre, presupunem că vor apărea dificultăţi pentru executarea

acestora, în special, din următoarele două motive.

Prima se referă la faptul că hotărîrile Curţii Europene nu sunt înzestrate cu titluri executorii.

De asemenea, este de neconceput ca un stat membru al Consiliului Europei să fie constrîns de către o

54 14-15 iulie 2003, 26-27 ianuarie 2004. 55 Publicată în Monitorul Oficial al RM, Ediţie specială din 21 septembrie 2004.

100

forţă armată de a se supune hotărîrilor pronunţate contra lui de către judecătorii de la Strasbourg. De

aceea, executarea hotărîrilor Curţii este lăsată la latitudinea statului, sancţionat doar prin

supravegherea din partea Comitetului de Miniştri (art. 46, al. 2). Totuşi, acest factor politic nu este

cel mai redutabil, deoarece toate statele care au ratificat Convenţia şi protocoalele sale adiţionale au

interesul suprem de a păstra sau de a obţine nivelul democraţiei respectuoase pentru drepturile

omului. În plus, art. 3 al Statutului Consiliului Europei prevede că respectarea drepturilor omului este

principiul fundamental pentru apartenenţa unui stat la Consiliul Europei, iar art. 8 al Statutului

permite Comitetului de Miniştri să suspende sau chiar să excludă din Consiliu orice stat membru

vinovat de serioase încălcări ale drepturilor omului.

În realitate, influenţa slabă a hotărîrilor Curţii asupra sorţii victimei ar putea ţine de

motive mai mult tehnice. De fapt, violările Convenţiei care ar rezulta din aplicarea unei legi

moldoveneşti de fond sunt în general constituite din deciziile judecătoreşti care dobîndesc

definitiv autoritatea asupra lucrului judecat. Pentru ca soarta individuală a unei victime să fie

direct influenţată prin hotărîrea Curţii de la Strasbourg, ar trebui să fie instituit un mecanism de

recurs special care să permită întoarcerea autorităţii lucrului judecat. În acest sens, este salutabilă

introducerea în noul Cod de Procedură Penală, în art. 453, a unui nou temei pentru recursul în

anulare, care permite reexaminarea unei decizii penale urmare a pronunţării unei hotărîri a Curţii

Europene a Drepturilor Omului. Urmează a fi activizată promovarea punerii în aplicare a acestei

prevederi legale.

În concluzie, ţinem să accentuăm că ar fi mult mai uşor, pentru autorităţile moldoveneşti

şi mult mai benefic pentru imaginea externă a ţării, să fie prevenite şi evitate noi hotărîri ale

Curţii Europene a Drepturilor Omului contra Republicii Moldova. Acest lucru se poate realiza

prin soluţionarea satisfăcătoare a cauzelor respective la nivel naţional, în special, avînd în vedere

că ordinea juridică internă permite acest lucru. Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova

(art. 4 al. (2)), precum şi din hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.1999 privind

interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,

respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova, cu deosebirea că

Convenţia europeană are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Iar sarcina

primordială cu privire la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a

Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţele de judecată

urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi

şi libertăţi garantate de CEDO sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de

incompatibilitate, instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în

101

hotărîrea sa.[99] În cazul în care legea naţională nu prevede dreptul la recurs efectiv în privinţa

încălcării unui anumit drept prevăzut de sistemul european, instanţa de judecată urmează să

primească plîngerea respectivă şi să soluţioneze cauza conform procedurii civile sau penale,

aplicînd direct prevederile Convenţiei.[99]

În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de a

acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui o cale de recurs

importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi va

contribui la reducerea volumului de lucru al Curţii în spiritul reformării acestei instituţii iniţiate

prin Protocolul nr.14.

§ 2. Activitatea Consiliului Europei pentru Republica Moldova

Biroul de Informare al Consiliului Europei

Asistenţa Consiliului Europei pentru ţara noastră este simţită, în primul rînd, prin

asigurarea unei prezenţe permanente a sa în Republica Moldova. Astfel, În 1997, la solicitarea

Guvernului Republicii Moldova, la Chişinău a fost inaugurat Centrul de Informare al Consiliului

Europei, în scopul cunoaşterii mutuale şi apropierii între Republica Moldova şi Consiliul

Europei. [1] Statutul acestei instituţii a fost întărit prin transformarea Centrului în Biroul de

Informare al Consiliului Europei (BICE), în baza Acordului între Guvernul Republicii Moldova

şi Consiliul Europei semnat la 15 noiembrie 2000. 56 În aşa mod a fost realizat dreptul de

reprezentare pasivă a Consiliului Europei ca organizaţie internaţională. Biroul are menirea de a

răspunde cerinţelor de informare şi documentare referitor la activitatea şi experienţa Consiliului

Europei, difuzînd autorităţilor publice, asociaţiilor, ONG-urilor, cetăţenilor informaţii şi

documente atât la solicitare, cât şi din iniţiativa Biroului.

Ca instrument documentar, Biroul are următoarele funcţii: promovarea informaţiei şi

documentelor cu privire la activitatea Consiliului Europei; stimularea şi susţinerea activităţilor

publice orientate spre promovarea acţiunilor Consiliului Europei; consultarea documentelor în

bibliotecă; traducerea şi publicarea documentelor Consiliului Europei; diseminarea selectivă a

documentelor; editarea unor publicaţii specifice, realizate de către Birou asupra temelor de

interes pentru Consiliul Europei.

56 Acest lucru s-a întîmplat urmare a Rezoluţiei (99)9 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind crearea Birourilor de Informare ale Consiliului Europei care substitue actualele Centre de Informare şi Documentare ale Consiliului Europei.

102

O altă direcţie a activităţii Biroului o constituie promovarea ideilor Consiliului Europei

prin organizarea conferinţelor, meselor rotunde, seminarelor în domeniile de activitate ale

Consiliului Europei, precum şi organizarea unor expoziţii referitoare la relaţiile dintre Moldova

şi Consiliul Europei.

Deşi nu este înzestrat cu funcţii politice şi de decizie, BICE contribuie în mod indirect la

formarea şi dezvoltarea relaţiilor dintre Consiliul Europei şi Republica Moldova prin

mediatizarea şi conştientizarea valorilor fundamentale ale Organizaţiei în rîndurile populaţiei,

începînd de la cetăţeni individuali pînă la organele supreme ale statului.

Reprezentantul Special al Secretarului General al Consiliului Europei la Chişinău

Atenţia Consiliului Europei faţă de Republica Moldova a fost consolidată prin

propunerea Secretarului General de a acorda o asistenţă specială ţării noastre, asigurând prezenţa

unui reprezentant special al său la Chişinău. Această decizie a fost adoptată de către Comitetul

de Miniştri la 20 octombrie 2002 şi formalizată printr-un schimb de scrisori care a pus bazele

unui acord între Guvernul Republicii Moldova şi Consiliul Europei cu privire la statutul

Reprezentantului Special al Secretarului General.

Conform acestui Acord menţionat, Reprezentantul Special al Secretarului General la

Chişinău are următoarele funcţii:

- coordonarea implementării Programului-pilot de cooperare, precum şi a Programului

comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene, în strînsă coordonare cu

Directoratul pentru Planificare Strategică şi celelalte directorate operaţionale;

- legătură, în acest context, cu autorităţile Republicii Moldova (în primul rînd, cu

Guvernul şi Parlamentul), comunitatea internaţională (atît organizaţii

interguvernamentale, cît şi neguvernamentale) şi reprezentanţii societăţii civile în

vederea consolidării prezenţei Consiliului Europei în Republica Moldova;

- participarea ca observator oficial al Consiliului Europei la reuniunile mesei rotunde a

partidelor politice din Republica Moldova; [80]

- raportare, în mod regulat, Secretarului General, precum şi Directorului pentru afaceri

politice al Consiliului Europei pe marginea evenimentelor din Republica Moldova;

- cooperarea cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chişinău pentru

realizarea unei politici active de promovare a principiilor, standardelor, activităţilor şi

programelor Consiliului Europei;

- promovarea asistenţei pentru vizitele Consiliului Europei, inclusiv misiuni de experţi

în Republica Moldova.

103

Spre deosebire de BICE, Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului

Europei îi revin mai multe funcţii politice care impulsionează un şir de acţiuni corespunzătoare.

Pe plan naţional, Reprezentantul Special apare deseori şi în calitate de mediator, cum ar fi în

rîndul partidelor politice, în cadrul diverselor contacte cu autorităţile din partea de Est a

Republicii Moldova. De asemenea, prin rapoartele57 sale prezentate Consiliului Europei, sunt

generate dezbateri în Comitetul de Miniştri pe marginea evenimentelor de actualitate din

Republica Moldova şi sunt luate decizii în contextul monitorizării ţării noastre şi lansării

programelor de asistenţă pentru ea.

Reprezentantul Special al Secretarului General în Republica Moldova beneficiază de

privilegiile şi imunităţile prevăzute în Acordul General al Consiliului Europei în domeniu.

Monitorizare şi asistenţă pentru Republica Moldova

Angajamente de aderare ale Republicii Moldova. La momentul aderării sale la Consiliul

Europei, Republica Moldova a subscris la o serie de angajamente cu caracter general care derivă

din Statutul Consiliului Europei şi, particular, contractate şi formulate în Avizul nr. 188 din 1995

al Adunării Parlamentare referitor la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei.

Angajamentele cu caracter general sunt deduse din art. 3 al Statutului Consiliului Europei,

şi anume, fiecare membru al Consiliului Europei trebuie:

a) să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană

aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale

ale omului;

b) să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului Consiliului Europei de a

realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea

principiilor şi idealurilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea

progresului lor economic şi social.

Concepţia statului de drept a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, în perioada

liberală din secolele XVIII-XIX, ca o reacţie împotriva arbitrarului, a statului dictatorial care l-a

oprimat pe om, fie prin abuzuri şi ilegalităţi, fie prin educarea şi aplicarea unor legi nedrepte.

[163, p.92] Anume din acest motiv, ţinînd cont de factorii istorici, politici, socio-economici şi

juridici care au impulsionat crearea Consiliului Europei, conceptul statului de drept a devenit o

valoare adevărată pentru organizaţie şi pentru statele care o reprezintă. Definind, sintetic, statul

57 Acestea pot fi spontane şi confidenţiale la subiecte specifice, precum şi periodice, ce ţine de activitatea generală a reprezentanţilor speciali ai Secretarului General al Consiliului Europei (spre exemplu, SG/Inf(2004)20 din 15 iulie 2004, Rapoarte ale oficiilor teritoriale ale Consiliului Europei şi alte posturi externe, p. 14-16).

104

de drept ca fiind statul organizat pe baza legilor şi divizării puterilor care promovează şi

garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, se reţin următoarele trăsături

caracteristice ale statului de drept [147, p.148-150; 157, p.90-91]: supremaţia legii; divizarea

puterii în stat; garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului; răspunderea

reciprocă a cetăţenilor şi statului; un înalt nivel al culturii şi conştiinţei juridice a societăţii;

existenţa societăţii civile ş.a.

Republica Moldova şi-a declarat ataşamentul faţă de principiile statului de drept în

articolul 1 al. 3 din Constituţie, conform căruia „Republica Moldova este un stat de drept,

democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a

personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate”,

urmînd să continue şi să dezvolte reformele în acest sens.

În sensul angajamentului cerut de către Consiliul Europei în această direcţie, este vorba

despre asigurarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor

omului. O confirmare a acestui fapt sunt şi discuţiile din cadrul Consiliului Europei pe marginea

coexistenţei sistemelor drepturilor omului instituite de Convenţia europeană şi alte instrumente

internaţionale, spre exemplu, ale CSI58. Republica Moldova a reconfirmat recunoaşterea oricărei

persoane aflate sub jurisdicţia sa a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu art.

1 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Totodată, Republica Moldova a consacrat

drepturile şi libertăţile fundamentale în Titlul II al Constituţiei sale, iar în art. 4 declară

prioritatea tratelor internaţionale în domeniul drepturilor omului asupra legilor naţionale.

Totodată, menţionăm că aceste angajamente generale ţin de însăşi esenţa apartenenţei

statului la Consiliul Europei, la normele şi valorile acestuia, iar realizarea acestora nu este

limitată, fiind cerută în mod continuu şi deplin. Iar pentru neîndeplinirea acestor angajamente, în

virtutea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei statul riscă excluderea din Organizaţie.

Referindu-ne la angajamentele de aderare particulare, menţionăm că acestea sunt

identificate şi fixate pentru fiecare stat în parte, reieşind din situaţia sa specifică. Astfel,

Republica Moldova şi-a asumat un şir de angajamente particulare stabilite prin Opinia nr. 188 a

APCE cu privire la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei. Acestea sunt

nişte criterii ale căror îndeplinire este necesară pentru dobîndirea şi menţinerea calităţii de

membru, apropierea de valorile Organizaţiei şi statele membre. Aceste angajamente ar putea fi

58 Pentru prima dată Consiliul Europei şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la eventualele incompatibilităţi ale ratificării Convenţiei europene a drepturilor omului şi Convenţiei drepturilor omului a CSI anume în cadrul discuţiilor cu privire la aderarea Republicii Moldova, care a fost reluată ulterior şi în cazul altor state. A se vedea raportul Secretariatului SG/Inf (95)17 şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la competenţa Curţii de a da aviz consultativ din 2 iunie 2004.

105

divizate în două categorii: juridico-politice, care ţin de realizarea mai multor reforme

democratice, de ordin politic, administrativ şi legislativ, şi „convenţionale”, care se referă la

obligaţiunea de a semna şi ratifica cele mai importante tratate ale Consiliului Europei.

În ceea ce priveşte angajamentele „convenţionale”, acestea vor fi examinate în paragraful 3

al acestui capitol. Am dori doar să menţionăm că Republica Moldova a îndeplinit majoritatea

acestor prevederi, aderînd la instrumentele juridice fundamentale ale Organizaţiei. Excepţie face

Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale, care a fost semnată de către Republica Moldova

la 11.07.2002. Dat fiind faptul că instrumentul internaţional în cauză reprezintă un document destul

de complex şi impune un şir de angajamente sub multiple aspecte (educaţional, judiciar, cultural,

economic, social, în domeniul autorităţilor administrative şi serviciilor publice, mass-media etc.) în

raport cu statele ratificatoare, devine imperioasă necesitatea creării pe plan intern a premiselor

corespunzătoare în vederea asigurării unei implementări adecvate şi eficiente a prevederilor

actului internaţional respectiv. Un alt motiv pentru care se consideră prematură, deocamdată,

ratificarea Cartei Europene nominalizate, era condiţionat de efectuarea unui recensămînt al

populaţiei ţării noastre şi determinării zonelor geografice populate compact de persoane aparţinînd

minorităţilor naţionale şi a limbilor acestora, în urma căruia se va determina lista şi statutul

limbilor minoritare sau regionale - specificarea dată urmînd a fi efectuată, potrivit art. 3 al Cartei

enunţate. Acesta ar fi fost unul din numeroasele motive pentru care Consiliul Europei şi-a oferit

asistenţa sa în vederea monitorizării recensămîntului, în baza unui Memorandum de înţelegere între

Consiliul Europei şi Guvernul Republicii Moldova, încheiat la 24 iulie 2004.

În ceea ce priveşte celelalte angajamente prevăzute în Opinia 188 a APCE, acestea

vizează un şir de reforme politice, juridice, legislative şi administrative care au fost deduse din

practica statelor membre ale Consiliului Europei şi experienţa istorică a Republicii Moldova,

avînd menirea de a pune bazele tînărului stat democratic şi de a accelera progresele în toate

aceste domenii. Aceste angajamente au fost mai mult sau mai puţin implementate, după cum

urmează:

Articolele 54 şi 55 ale Constituţiei Republicii Moldova nu vor fi aplicate într-un mod

care ar limita drepturile fundamentale ale persoanelor, în contradicţie cu normele

internaţionale. Practica judiciară demonstrează că articolele 54 (Restrîngerea exerciţiului unor

drepturi sau a unor libertăţi) şi 55 (Exercitarea în sistem a drepturilor şi obligaţiunilor) ale

Constituţiei se aplică într-un mod care, în general, nu limitează drepturile fundamentale ale

persoanelor şi nu sunt în contradicţie cu normele internaţionale. Reamintim aici prevederile

constituţionale din art. 4, conform cărora nomele internaţionale au superioritate faţă de

reglementările internaţionale şi sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă. Pe de altă parte,

106

limitările admise în articolele 54 şi 55 corespund sensului articolelor 16-18 ale Convenţiei

europene a drepturilor omului. Respectiv, orice abuz în recurgerea la aceste măsuri poate fi

invocat în faţa Curţii de la Strasbourg. În acest context, considerăm că îndeplinirea acestui

angajament ar fi amplificată prin introducerea recursului individual al cetăţenilor la Curtea

Constituţională din Republica Moldova, care este cea mai competentă de a constata şi a decide

despre justeţea restricţiilor efectuate în baza articolelor 54 şi 55 ale Constituţiei.

Rolul şi funcţiile Procuraturii vor fi modificate astfel încît această instituţie să devină un

organ în conformitate cu exigenţele statului de drept şi normele Consiliului Europei. În legătură

cu adoptarea modificărilor la Legea cu privire la procuratură, majoritatea obiecţiilor faţă de

această instituţie au fost epuizate. Vom menţiona aici modificarea dispoziţiilor Legii cu privire la

procuratură şi ale altor acte legislative conform cărora procurorul putea elibera mandat de arest

unei persoane suspectate sau acuzate de comiterea unei crime, fapt care venea în contradicţie

directă cu Convenţia europeană a drepturilor omului.

Consecinţele juridice potenţiale ale unei cunoaşteri insuficiente a limbii oficiale vor fi

reduse şi va fi garantată o prelungire notabilă a termenului pentru însuşirea acestei limbi.

Legea din 1 septembrie 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii

Moldova garantează termeni şi acordă condiţii favorabile cetăţenilor alolingvi ai Republicii

Moldova în vederea însuşirii şi cunoaşterii limbii oficiale a statului. Mai mult decît atît, toţi

termenii prevăzuţi iniţial de Lege (către anul 1994 limba oficială a Republicii Moldova trebuia să

intre în funcţiune pe tot teritoriul ţării) au fost depăşiţi considerabil, ceea ce poate fi calificat ca o

respectare fără rezerve a prezentului angajament.

Responsabilitatea pentru sistemul penitenciar va fi transferată de la Ministerul de

Interne la Ministerul Justiţiei în toamna anului 1995. Prin Decretul preşedintelui Republicii

Moldova nr. 347 din 30 octombrie 1995, responsabilitatea pentru sistemul penitenciar a fost

transferată de la Ministerul Afacerilor Interne către Ministerul Justiţiei, în cadrul căruia a fost

creat Departamentul Instituţii Penitenciare.

Adoptarea noului Cod Penal şia noului Cod de Procedură Penală, elaborate în

conformitate cu normele Consiliului Europei, timp de un an de la aderare. Deşi cu întîrziere de

cîţiva ani, acest angajament a fost implementat prin adoptarea şi punerea în vigoare noului Cod

Penal şi a noului Cod de Procedură Penală ale Republicii Moldova, iar standardele europene au

fost încorporate în conţinutul acestora urmare a avizării lor de către experţii Consiliului Europei.

Pe parcurs, evident, va apărea necesitatea introducerii de noi modificări în aceste două acte

normative, datorită evoluţiilor care au loc în însuşi Consiliul Europei.

107

Articolul 116, paragraful 2 al Constituţiei va fi modificat timp de un an după aderare

într-un mod în care să asigure independenţa puterii judiciare conform normelor Consiliului

Europei. În iulie 1996, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la

modificarea Constituţiei Republicii Moldova. Astfel, judecătorii sunt numiţi pentru prima dată pe

un termen de cinci ani, apoi pînă la atingerea plafonului de vîrstă. Anterior, art. 116, paragraful 2

al Constituţiei prevedea trei termeni de numire a judecătorilor instanţelor judecătoreşti – iniţial

pentru cinci ani, după care pe un termen de zece ani, apoi pe o perioadă de 15 ani şi abia după

aceasta – pînă la atingerea plafonului de vîrstă, astfel fiind posibilă influenţarea puterii judiciare

din Republica Moldova. Prin urmare, acest angajament a fost satisfăcut din punct de vedere

constituţional. În prezent continuă dialogul autorităţilor moldoveneşti cu Consiliul Europei în

ceea ce priveşte revizuirea legilor naţionale cu privire la organizarea sistemului judecătoresc, în

special, numirea judecătorului în funcţie şi alte garanţii ale independenţei sale.

Legile şi practica ţării în domeniul autonomiei locale vor fi modificate în conformitate cu

Carta europeană a autonomiei locale. În rezultatul Recomandării 110 a CPLRE din 2002 cu

privire la autonomia locală în Republica Moldova, serviciile juridice ale Secretariatului

Consiliului Europei împreună cu Grupul de lucru instituit in ţara noastră au elaborat un aviz

juridic asupra legislaţiei moldoveneşti respective adoptată în decembrie 2001. Urmare unor

expertize ale Consiliului Europei şi reuniuni mixte ai experţilor naţionali cu cei europeni,

Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 18.03.2003 Legea privind administraţia publică

locală. La adoptarea noii Legi s-a ţinut cont de prevederile Cartei europene pentru autonomia

locală şi de toate amendamentele şi propunerile experţilor Consiliului Europei, modificînd

conceptual Legea la mai multe capitole. În prezent se lucrează, în aceeaşi manieră, asupra legilor

cu privire la finanţele publice locale, statutul alesului local, audiovizualul local şi altele. Este

important, în această direcţie, ca planul de acţiuni adoptat de către Guvernul Republicii Moldova

şi Consiliul Europei, care reprezintă un compromis în materie de autonomie locală, să fie pus în

aplicare fără tărăgănare nejustificată.

A depune eforturi necesare pentru reglementarea diferendelor internaţionale sau interne

prin mijloace paşnice, această obligaţie revenind tuturor statelor membre ale Consiliului

Europei. Acest angajament se respectă reieşind din principiile fundamentale ale dreptului

internaţional şi declararea neutralităţii Republicii Moldova (art. 11 din Constituţie). Un exemplu

în acest sens sunt încercările Republicii Moldova de a soluţiona pe căi diplomatice conflictul din

partea de Est a Nistrului.

A confirma libertatea deplină a credinţei religioase pentru toţi cetăţenii fără

discriminare şi a soluţiona pe cale paşnică conflictul dintre Biserica Ortodoxă Moldovenească

108

şi Biserica Ortodoxă a Basarabiei. Constituţia Republicii Moldova garantează libertatea

conştiinţei. Pentru a îndeplini pe deplin acest angajament este necesar de a urgenta adoptarea noii

Legi cu privire la libertatea religiei şi asociaţiile religioase, care a fost cerută pentru a evita, în

viitor, încălcări similare ca în cazul Mitropoliei Basarabiei.59

A coopera la punerea în aplicare a procedurii Adunării Parlamentare cu privire la

respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării la Consiliul Europei, referitoare la

chestiuni ce ţin de valorile şi principiile fundamentale ale Organizaţiei, precum şi la procesul de

monitorizare, instituit în baza Declaraţiei Comitetului de Miniştri din 10 noiembrie 1994.

Respectarea acestui angajament trebuie să se manifeste prin implicarea tuturor structurilor de stat

ale Republicii Moldova atît în procesul de aplicare a procedurii de monitorizare a Adunării

Parlamentare cu privire la respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării Republicii

Moldova la Consiliul Europei, cît şi la monitorizarea din cadrul Comitetului de Miniştri. Această

implicare presupune o cooperare şi coordonare eficientă şi operativă la acest subiect a organelor

administraţiei publice, prezentarea în termen a informaţiilor ample şi argumentate Consiliului

Europei, instituirea unui mecanism naţional propriu de supraveghere a evoluţiilor în realizarea

angajamentelor internaţionale şi impulsionare a reformelor necesare.

În concluzie, deşi putem afirma că majoritatea angajamentelor de aderare ale Republicii

Moldova au fost îndeplinite, monitorizarea Republicii Moldova la acest capitol încă nu s-a

încheiat. Diferite aspecte ale acestor angajamente precum şi alte probleme identificate pe

parcursul cooperării Organizaţiei cu autorităţile moldoveneşti sunt reluate în cadrul altor

proceduri de monitorizare, ce vor fi examinate în cele ce urmează.

Angajamente speciale ale Republicii Moldova. Reieşind din angajamentele generale de

aderare ale statelor la Consiliul Europei, Organizaţia urmăreşte, în mod constant, evoluţiile

democratice din Republica Moldova. Astfel, prin diverse contacte cu autorităţile moldoveneşti

(vizite de evaluare, rapoarte cu privire la diferite subiecte şi în baza diferitor proceduri, inclusiv

cele de monitorizare tematică, adresări la Consiliul Europei etc.) sunt identificate dificultăţi

specifice ţării noastre care împiedică avansarea reformelor democratice. Consiliul Europei

evidenţiază aceste lacune în cadrul mai multor proceduri de monitorizare ale sale, care însă sunt

interconexe şi creează o imagine generală a ţării. Am putea exemplifica cu Rezoluţia APCE 1280

[80] şi 1303 [81], precum şi Recomandarea APCE 1554 cu privire la funcţionarea instituţiilor

democratice în Republica Moldova, ale căror preocupări au fost preluate de către Comitetul de

Miniştri în Răspunsul său la Recomandarea 1554 a APCE. La rîndul său, în domeniul

59 A se revedea paragraful 1 al prezentului capitol.

109

autonomiei locale, APCE face referinţă la recomandările CPLRE. Printre aceste angajamente

am menţiona următoarele:

- menţinerea moratoriului cu privire la sistarea manifestaţiilor PPCD din iarna 2002 şi

suspendarea urmăririlor judiciare contra deputaţilor PPCD;

- transformarea companiei de stat Teleradio Moldova în companie publică

independentă;

- menţinerea moratoriului asupra reformelor vizînd studierea şi statul limbii ruse şi

modificarea programelor de studiere a istoriei;

- revizuirea Legii din 1994 cu privire la statutul deputatului, în special, a prevederilor

care se referă la ridicarea imunităţii parlamentare şi revocarea mandatului;

- executarea integrală a Hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul

Mitropoliei Basarabiei;

- organizarea mesei rotunde a partidelor politice;

- extinderea cooperării cu Comisia de la Veneţia şi CPLRE în vederea perfecţionării

practicilor şi legislaţiei în domeniul autonomiei locale;

- abţinerea de la reformele în domeniul sistemului judecătoresc, fără consultarea

prealabilă a experţilor Consiliului Europei.

Majoritatea acestor angajamente, în sensul în care erau percepute la momentul formulării

lor, au fost realizate atrăgînd un şir de reforme juridico-politice în Republica Moldova şi anume:

1) În urma vizitei la Chişinău (22-24 ianuarie 2002), experţii Consiliului Europei (Dna

M. Macovei, România, şi dl A. Rzeplinski, Polonia) au prezentat Secretarului General

un raport critic asupra situaţiei în ce priveşte libertatea de expresie şi de informare în

Republica Moldova, situaţia în Moldova la acest capitol fiind apreciată ca provocînd

o îngrijorare serioasă. În baza acestui raport şi urmare a protestelor angajaţilor

Teleradio Moldova din februarie 2002, APCE, prin Rezoluţia 1280 şi Recomandarea

1554 din 24.04.2002, precum şi Comitetul de Miniştri, prin Răspunsul său la

Recomandarea 1554 a APCE, a invitat autorităţile moldoveneşti să transforme

statutul Companiei de Stat Teleradio Moldova în instituţie publică independentă. Pe

data de 18 decembrie 2002, în atenţia autorităţilor moldoveneşti au fost transmise

comentariile expertului Consiliului Europei asupra a trei proiecte de amendamente la

Legea cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania Teleradio

Moldova, precum si asupra unui proiect de alternativă. În consecinţă, la 13.03.2003,

Parlamentul RM a adoptat Legea nr.107-XV pentru modificarea şi completarea Legii

nr.1320-XV din 26.07.2002 cu privire la instituţia publică a audiovizualului

110

Compania Teleradio Moldova, prevederile căreia au fost puse în concordanţă cu

standardele Consiliului Europei. Astfel, a fost creată instituţia publică Teleradio

Moldova, fiind prima televiziune publică din spaţiul CSI.

2) Raportul de expertiză asupra Legii privind statutul deputatului în Parlamentul

Republicii Moldova a fost transmis în atenţia autorităţilor naţionale la 14 noiembrie

2002. Experţii Consiliului Europei au evidenţiat doua probleme fundamentale la acest

capitol: revocarea mandatului parlamentar, cauzele si procedura ce conduc la aceasta

măsură radicală nefiind definite cu suficientă precizie, nici însoţite cu suficiente

garanţii; imunitatea parlamentară care ar trebui sa fie acordată atît in materie penala,

cît şi în materie civilă. Drept urmare, a fost revizuită Legea cu privire la Statutul

deputatului, abilitînd Curtea Constituţională să decidă asupra ridicării imunităţii

deputatului şi revocării mandatului parlamentar. În baza recomandărilor formulate de

către experţii Consiliului Europei a fost elaborat un proiect de lege pentru

modificarea şi completarea unor acte legislative prin care au fost operate unele

modificări în Legea nr. 39-XIII din 7.04.1994 despre statutul deputatului, Legea nr.

317-XIII din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul Jurisdicţiei

Constituţionale. Acest proiect de lege a fost adoptat de către Parlamentul RM la

21.03.2003 şi a avut drept scop respectarea principiului de bază potrivit căruia

mandatul parlamentar este irevocabil.

3) Crearea Mesei Rotunde a Partidelor Politice, cu asistenţa Consiliului Europei, în care

aveau oportunitatea de a participa nu doar partidele parlamentare, dar şi cele

extraparlamentare.

Deşi la moment părea că aceste angajamente speciale ale Republicii Moldova au fost

îndeplinite, reluarea examinării lor, sub diferite forme şi aspecte, demonstrează necesitatea

respectării principiilor statului de drept în mod continuu. Astfel, spre exemplu, evoluţiile din ţară

sunt evaluate în rapoarte periodice ale Secretarului General şi examinate în cadrul reuniunilor

Grupului de Raportori pentru Stabilitate Democratică (GR-EDS) al Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei. [43] Mai mult ca atît, un exemplu ilustrativ este următorul: în baza ultimului

Raport al Secretarului General cu privire la cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei

[88], au avut loc dezbateri în cadrul reuniunii GR-EDS din 16 ianuarie 2004, în cadrul cărora s-a

convenit de a relua ulterior discuţiile în lumina unor evaluări mai noi. În această perspectivă,

Secretariatul Consiliului Europei a pregătit un alt raport cu privire la cooperarea Republicii

Moldova cu Consiliul Europei. [89] Aceste evaluări au fost examinate în cadrul reuniunii

Delegaţilor Comitetului de Miniştri din 30 aprilie 2004, care au însărcinat Grupul de Raportori

111

pentru Stabilitate Democratică (GR-EDS) să continue urmărirea evoluţiilor din Republica

Moldova şi să examineze activităţile de asistenţă necesară. În consecinţă, urmare a examinării

acestei situaţii la şedinţa GR-EDS din 04.06.2004, Secretariatul Consiliului Europei a decis

efectuarea unei vizite de documentare în Republica Moldova în perioada 29-30 septembrie.60

Aceste constatări abordează subiecte ce provin din angajamentele democratice ale ţării, asupra

cărora statele membre exercită un control continuu. Astfel, spre exemplu, ultimele discuţii din

cadrul GR-EDS referitoare la Republica Moldova s-au axat pe astfel de probleme ca:

- implementarea recomandărilor de expertiză ale Consiliului Europei, în special, pe

marginea Codului electoral, Legii cu privire la statutul municipiului Chişinău, Legii

cu privire la audiovizualul local, cadrul normativ în vederea asigurării eficienţei

justiţiei ş.a.;

- implementarea noului Cod Penal şi a noului Cod de Procedură Penală şi

modernizarea justiţiei penale;

- libertatea mass-mediei şi retragerea licenţelor postului de radio Antena C şi canalului

de televiziune Euro TV;

- implementarea Planului de Acţiuni în domeniul autonomiei locale.

În acelaşi context, precum şi cu ocazia desfăşurării alegerilor parlamentare, Republica

Moldova a fost vizitată în ianuarie 2005 de către Terry Davis, Secretarul General al Consiliului

Europei, în luna martie – de Adam Rotfeld, Preşedintele Comitetului de Miniştri, Ministrul

Afacerilor Externe al Poloniei, în luna mai – de Josette Durrieu, Raportorul APCE pentru

Republica Moldova.

Pe lîngă cerinţele descrise mai sus, care sunt o continuitate a angajamentelor de aderare

generale şi particulare ale Republicii Moldova, Consiliul Europei reacţionează la evenimentele

politice de actualitate din ţară, punînd în discuţie următoarele:

- şcolile moldoveneşti cu predare în grafia latină din Transnistria;

- observarea şi evaluarea recensămîntului din Republica Moldova de către Consiliul

Europei;

- situaţia de la Teleradio Moldova şi greva jurnaliştilor;

- observarea alegerilor parlamentare;

- altele.

Deşi, la prima vedere, procedura de monitorizare pare a fi incomodă şi indezirabilă

pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile statale, conştientizînd existenţa reală a deficienţelor

60 Urmare vizitei a fost elaborat Raportul SG/Inf (2004)29 „Moldova: evaluarea cooperării cu Consiliul Europei”.

112

identificate de către partenerul său european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin

includerea în agenda europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul

transnistrean, precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa

Organizaţiei în redresarea lor.

Monitorizarea tematică în baza diferitor convenţii europene. Precum am menţionat în

Capitolul II, Comitetul de Miniştri a instituit procedura de monitorizare tematică pentru a evalua

realizările şi dificultăţile din toate statele membre ale Consiliului Europei într-un anumit

domeniu identificat. Astfel, Republica Moldova, în virtutea calităţii sale de stat membru, este şi

ea supusă acestui control. Dintre toate cele zece subiecte de monitorizare tematică fixate pînă în

prezent în cadrul Consiliului Europei, Republica Moldova a fost cel mai mult vizată la capitolele

libertatea de exprimare, funcţionarea şi protecţia instituţiilor democratice, funcţionarea

sistemului judiciar, democraţia locală, libertatea conştiinţei şi a religiei. Am menţionat deja, că

rapoartele elaborate în acest context au alimentat discuţii în cadrul tuturor procedurilor de

monitorizare instituite de către Consiliul Europei.

Statutul Consiliului Europei nu conţine o prevedere generală cu privire la monitorizarea

de către Comitetul de Miniştri a implementării diferitor convenţii europene de către statele

membre. Totuşi, rezultatele diferitor proceduri de control instituite în baza tratatelor Consiliului

Europei dau naştere dezbaterilor în cadrul celorlalte mecanisme de monitorizare despre care am

vorbit mai sus.

Cel mai elocvent exemplu în acest context este Convenţia europeană a drepturilor

omului. Prin ratificarea ei, Republica Moldova a fost supusă concomitent la două forme de

control. În primul rînd – din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, care poate fi sesizată

de orice persoană sau stat membru cu privire la încălcări ale drepturilor omului în Republica

Moldova. Astfel, Curtea emite hotărîri contra Republicii Moldova, care sunt obligatorii pentru

ţara noastră şi produc efecte juridice importante în ordinea ei juridică internă, ajungînd pînă la

modificări de ordin legislativ, constituţional şi administrativ. În al doilea rînd, Convenţia

europeană a drepturilor omului prevede şi un sistem de raportare, modelat în baza art.52,

conform căruia Secretarul General al Consiliului Europei poate cere oricărui stat membru

explicaţii cu privire la felul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor

dispoziţiilor acestei convenţii. Pînă în luna februarie 2002, aceste prevederi au fost aplicate de

şase ori (în 1964, 1970, 1975, 1983, 1988, şi 1999). În primele cinci cazuri acestea au fost

aplicate tuturor statelor părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar a şasea oară - doar

faţă de un singur stat - Federaţia Rusă. Acest exerciţiu de compatibilitate a fost aplicat pentru

Republica Moldova în 2002, cînd Secretarul General, printr-un mesaj din 4 februarie 2002, în

113

virtutea împuternicirilor acordate prin art. 52, a adresat Ministrului Afacerilor Externe al

Republicii Moldova o scrisoare solicitînd Guvernului furnizarea de explicaţii asupra unor

momente. Principalele fapte care au stat la originea cererii Secretarului General constau în

decizia din 18 ianuarie 2002 a Ministerului Justiţiei de suspendare pe termen de o lună a

activităţii unuia dintre partidele politice de opoziţie, Partidul Creştin Democrat (PPCD), precum

şi alte iniţiative recente ale autorităţilor moldoveneşti în domeniul învăţământului, limbilor,

istoriei şi autonomiei locale. Raportul privind compatibilitatea legislaţiei moldoveneşti cu

dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului a fost prezentat Secretarului General la 29

martie 2002. Apreciind eforturile autorităţilor naţionale de a prezenta o informaţie cît mai

detaliată, Secretarul General al Consiliului Europei a invitat Guvernul Republicii Moldova să

examineze minuţios legislaţia şi practica sa pe plan naţional la obiectul compatibilităţii cu

Convenţia şi să ia în mod rapid măsurile necesare pentru a corija insuficienţele constatate.[87]

Aplicarea altor tratate europene la care este parte Republica Moldova este supravegheată

de către comitetele existente ale Consiliului Europei, create conform art. 17 al Statutului, sau de

către comitete special instituite în baza unei convenţii concrete.

Programe de asistenţă ale Consiliului Europei pentru Republica Moldova

Prin procedurile de monitorizare reflectate mai sus, ajungem la asistenţa acordată de

Consiliului Europei, care ţine de strategia sa de post-aderare, şi anume, de a oferi noilor state

membre ajutorul necesar în dezvoltarea reformelor democratice şi ajustarea cadrului politic,

juridic, economic şi social la valorile Organizaţiei. În virtutea acestor acţiuni, Republica

Moldova a beneficiat de mai multe programe de asistenţă ale Consiliului Europei atît generale,

orientate spre mai multe direcţii, cît şi speciale, axate pe un anumit domeniu.

La 26 septembrie 2004 a fost aprobat un nou Program comun al Comisiei Europene şi

Consiliul Europei pentru Republica Moldova pentru perioada 2004-2006, menit să continue

realizarea acţiunilor fixate în Programul anterior şi avînd următoarele obiective generale:

• Asigurarea dezvoltării statului de drept în conformitate cu standardele europene;

• Consolidarea democraţiei locale;

• Asistenţa vizînd furnizarea eficientă a serviciilor sociale, în special pentru categoriile

cele mai vulnerabile ale populaţiei;

• Consolidarea protecţiei drepturilor omului la nivel naţional, în special în cadrul

instanţelor judecătoreşti interne.

Trebuie menţionat faptul că un şir de activităţi enumerate sunt deja incluse în programele

de asistenţă existente (cu finanţare asigurată), dar care încă nu au fost implementate, inclusiv din

114

cauza lipsei unui răspuns suficient din partea autorităţilor moldoveneşti interesate. Este de la sine

înţeles că succesul şi eficienţa oricărui program de cooperare depinde de suportul politic şi

operaţional deplin al autorităţilor competente vizate. Autorităţile moldoveneşti, în mod constant,

au exprimat dorinţa lor de a colabora cu Consiliul Europei pentru implementarea programelor de

cooperare în vederea asistării ţării în îndeplinirea angajamentelor sale în calitate de stat membru

al Organizaţiei, însă, pînă în prezent, aceste intenţii nu au fost suficient transformate în acţiuni

concrete pentru implementarea deplină şi eficientă a programelor de cooperare şi reluarea

acestora în legi, regulamente şi practici aplicabile în Republica Moldova. Ne referim, în mod

special, la faptul că opiniile experţilor Consiliului Europei asupra legilor şi regulamentelor în

vigoare sau proiectelor de legi trebuie să fie accesibile tuturor celor interesaţi, inclusiv opoziţiei

parlamentare. Concomitent cu evaluarea proprie a rezultatelor programelor de cooperare şi

impactul acestora asupra dezvoltării democratice în ţară, Comitetul de Miniştri a solicitat ca

autorităţile moldoveneşti să furnizeze, în mod regulat, informaţii cu privire la implementarea

recomandărilor din actele de expertiză legislativă ale Consiliului Europei şi a altor activităţi de

cooperare. Asemenea informaţii vor contribui, cu certitudine, la consolidarea transparenţei

procesului legislativ. În acest context, suportul acordat societăţii civile (îndeosebi organizaţiilor

pentru drepturile omului) şi dezvoltarea unei culturi democratice în diferite straturi ale populaţiei

sunt de o importanţă crucială.

Implementarea cu succes a programelor de asistenţă necesită contacte constante pe teren

cu toate autorităţile competente şi alte cercuri interesate şi reactualizarea permanentă a

informaţiei obiective privind schimbările legislative şi instituţionale din ţară în aşa fel încît

Consiliului Europei să-i fie prezentate la timp actele normative relevante. Prin urmare, se

consideră necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a implementării programelor şi

impactului acestora asupra dezvoltării democratice a ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de

asistenţa acordată de către Consiliul Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua

necesităţile şi utiliza corect mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală

a ţării de avansare pe calea reformelor democratice.

115

§3. Republica Moldova în contextul cooperării juridice europene

Aderarea Republicii Moldova la Convenţiile Consiliului Europei

Consiliul Europei este de neconceput fără cadrul său juridic, normele sale creînd un

spaţiu comun de acţiune a statelor în cele mai diverse domenii. Republica Moldova nu a putut

rămîne izolată de acest spaţiu, integrîndu-se prin ralierea (prin semnare şi/sau ratificare) la peste

80 de convenţii, dintre care circa 60 sunt deja în vigoare pentru ţara noastră.

Analizînd participarea Republicii Moldova la tratatele europene, constatăm două căi

generale: cea benevolă sau facultativă şi cea obligatorie sau condiţională. Vom începe cu

descrierea celei de-a doua modalităţi, deoarece aceasta ţine, în majoritatea cazurilor, de

angajamentele de aderare ale Republicii Moldova. Prin urmare, este vorba de acele convenţii

europene ale căror semnare şi ratificare au constituit unele din condiţiile de acceptare a ţării

noastre ca membru al Consiliului Europei. Nu este vorba despre o implicare forţată, contrar

voinţei, a ţării în instrumentele juridice europene, dar despre o accelerare a acestui proces, fiind

stabilite termene fixe pentru realizarea lui. Astfel, în baza Opiniei 188(1995) a APCE cu privire

la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, ţara noastră şi-a asumat

următoarele angajamente:

- să semneze Convenţia europeană a drepturilor omului în momentul aderării;

- să ratifice Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele adiţionale nr.

1,2,4,7 şi 11 în termen de un an de la momentul aderării;

- să semneze şi să ratifice Protocolului nr. 6 al Convenţiei europene a drepturilor

omului cu privire la abolirea pedepsei capitale în timp de pace în termen de trei ani de

la aderare şi să menţină moratoriul asupra executărilor pînă la abolirea totală a

pedepsei capitale;

- să semneze şi să ratifice, în timp de un an de la aderare, Convenţia europeană pentru

prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;

- să semneze şi să ratifice, timp de un an de la aderare, Convenţia cadru pentru

protecţia minorităţilor naţionale;

- să semneze şi să ratifice, timp de un an de la aderare, Carta europeană a autonomiei

locale şi să examineze, în vederea ratificării, Carta socială europeană şi Carta

europeană a limbilor minoritare şi regionale;

- să examineze, în vederea ratificării, şi să aplice principiile centrale ale altor convenţii

ale Consiliului Europei, în special, cele cu privire la extrădare, asistenţă mutuală în

116

probleme penale, transferul persoanelor condamnate, spălarea, căutarea şi confiscarea

produselor crimelor;

- să semneze şi să ratifice, în termen de un an de la aderare, Acordul General cu privire

la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei.

Această enumerare a angajamentelor convenţionale ale Republicii Moldova ilustrează

convenţiile prioritare ale Consiliului Europei, care ţin de însăşi esenţa lui. Totodată, am putea

remarca şi influenţa circumstanţelor generale în care au fost selectate aceste criterii. Astfel, spre

exemplu, APCE se referă la obligaţiunea de a ratifica Protocolul nr.6 al Convenţiei europene, şi

nu la Protocolul nr.13, care, spre deosebire de primul, aboleşte pedeapsa cu moartea în toate

circumstanţele. Explicaţia acestui fapt rezidă în factorul de timp, şi anume, că, la momentul

aderării Republicii Moldova, Protocolul nr. 12 încă nu exista, acesta fiind elaborat mult mai

tîrziu, la 3 mai 2002. O altă particularitate care este dedusă din această trecere în revistă şi anume

insistenţa asupra tratatelor în domeniul minorităţilor (Convenţia cadru pentru protecţia

minorităţilor naţionale, Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale, Carta europeană a

autonomiei locale) constă în accentuarea conflictelor etnice şi regionale în Europa din acea epocă,

care au dictat priorităţile fixate de şefii de state şi de guverne în timpul Summitului din 1993.

[106, p.472] Mai mult ca atît, Consiliul Europei a ieşit dincolo de frontierele sale, recomandînd

Republicii Moldova “să se abţină de la ratificarea Convenţiei Drepturilor Omului a CSI înainte

ca Consiliul Europei să fi clarificat implicaţiile coexistenţei acestei convenţii cu Convenţia

europeană a drepturilor omului, în special, în ceea ce priveşte mecanismul de control, în afară de

această, să nu ratifice Convenţia CSI fără acordul prealabil al Consiliului Europei.” Astfel,

Republica Moldova nu a ratificat această convenţie a CSI şi, probabil, nu o va face, avînd în

vedere atitudinea Consiliului faţă de conţinutul ei61.

Fiind deja membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, Republica Moldova este

liberă să aleagă şi alte instrumente juridice europene pentru a deveni parte, conform intereselor

sale practice şi priorităţilor politice. În aşa mod, ea urmează calea benevolă sau facultativă,

despre care am vorbit mai sus, luînd decizii de sine stătătoare cu privire la tratatul care urmează a

fi semnat şi ratificat, termenul pentru aceasta etc. Dispunînd de o marjă de apreciere proprie în

acest sens, totuşi putem atesta o relativitate a libertăţii de exprimare a consimţămîntului de a fi

legată printr-un tratat al Consiliului Europei. Această relativitate este o consecinţă indirectă a

61 Pentru prima dată Consiliul Europei şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la eventualele incompatibilităţi ale ratificării Convenţiei europene a drepturilor omului şi Convenţiei drepturilor omului a CSI anume în cadrul discuţiilor cu privire la aderarea Republicii Moldova, care a fost reluată ulterior şi în cazul altor state. A se vedea raportul Secretariatului SG/Inf (95)17 şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la competenţa Curţii de a da aviz consultativ din 2 iunie 2004.

117

evoluţiilor curente din sînul Organizaţiei, precum şi de pe întreg continentul european. Aşa se

explică semnarea de către Republica Moldova, la 5 noiembrie 2003, a Convenţiei revizuite cu

privire la protecţia animalelor în timpul transportului internaţional, care nu reglementează un

domeniu prioritar pentru ţara noastră, dar a fost deschisă pentru semnare la Chişinău, în timpul

încheierii Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, acest eveniment unic dînd

semnificaţii deosebite şi acţiunilor conexe. Sau, semnarea Protocolului de amendare al

Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului şi eforturile autorităţilor moldoveneşti de a-l

semna cît mai curînd posibil, în pofida faptului că legislaţia ţării nu permite ratificarea acestuia

fără rezerve, se datorează valului mondial de reacţionare la pericolul în ascensiune al

terorismului internaţional.

Consimţămîntul Republicii Moldova de a fi legată printr-un tratat al Consiliului Europei

este exprimat conform procedurii generale prevăzute în Legea privind tratatele internaţionale

[94], precum şi conform Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor [9]. Spre

deosebire de practica generală din ONU, tratatele Consiliului Europei nu specifică un termen-

limită pentru semnarea lor. Chiar şi tratatele care au fost elaborate în anii ’50 ai sec.XX rămîn

deschise pentru semnare de către statele membre. Dar simpla semnare de către Republica

Moldova a unei convenţii europene, în majoritatea cazurilor62, nu o angajează să o implementeze,

dar numai marchează intenţia ţării de a deveni parte. Aceasta trebuie să fie urmată de ratificarea

convenţiei respective pentru a o pune în vigoare pentru Republica Moldova. Semnarea şi

depunerea instrumentului de ratificare pentru majoritatea tratatelor Consiliului Europei se face

din numele Republicii Moldova, în prezenţa Secretarului General al Organizaţiei. De obicei,

aceste acte sunt îndeplinite de către Ministrul Afacerilor Externe sau de către Reprezentantul

Special din Strasbourg, iar, în unele cazuri – de către ministrul responsabil pentru domeniul

reglementat de tratat. Pentru fiecare caz este semnat un proces-verbal de către Secretarul General

şi reprezentantul Republicii Moldova, iar statele membre ale Consiliului Europei şi alte părţi ale

convenţiei sunt notificate despre fiecare semnătură sau depunere a instrumentului de ratificare de

către Republica Moldova.

Deşi Republica Moldova a semnat, într-o perioadă relativ scurtă, un număr impunător de

tratate europene, acestea încă nu produc efecte juridice pe teritoriul său, deoarece nu au fost

ratificate. Printre principalele impedimente în ratificarea acestor convenţii, am menţiona

următoarele:

62 Unele tratate ale Consiliului Europei pot prevedea următoarele: consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat să fie exprimat prin simplă semnare (semnare fără rezerva ratificării, acceptării sau aprobării).

118

1. În conformitate cu Legea nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele internaţionale ale

Republicii Moldova şi Regulamentul privind mecanismul de încheiere a tratatelor

internaţionale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 120 din 12.02.2001 şi modificat prin

Hotărîrea Guvernului nr. 169 din 19.02.2003, ratificarea este actul prin care Republica

Moldova îşi exprimă consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat internaţional. Aceasta

este o procedură complexă, care necesită înfăptuirea mai multor acţiuni, cum ar fi:

traducerea textului tratatului, reexaminarea şi argumentarea necesităţii încheierii lui,

coordonarea oportunităţii ratificării acestuia cu organele publice centrale competente în

domeniul reglementat de tratatul în cauză etc. Grija cu care este examinată oportunitatea

aderării Republicii Moldova la unele tratate este determinată de tendinţa ţării noastre,

care s-a evidenţiat pe parcursul ultimilor ani, de a se conduce de criteriul calitativ, şi nu

de cel cantitativ, în procesul de legare a sa prin acestea.

2. În conformitate cu art. 11 al. 2 al Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii

Moldova, dacă tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii Moldova

spre examinare implică adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare,

proiectul legii privind ratificarea tratatului internaţional şi proiectele legilor privind

modificările în legislaţie se prezintă concomitent. Acesta a fost cazul ratificării

Convenţiei penale privind corupţia, cu a cărei ocazie a fost elaborat proiectul legii

naţionale în domeniu; sau Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la

prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, a cărei intrare în vigoare este

condiţionată de existenţa unei reglementări interne similare. Din aceste considerente,

în unele cazuri, procedura de ratificare a instrumentelor juridice internaţionale

durează o perioadă mai lungă de timp, dar are ca scop armonizarea legislaţiei

naţionale cu normele europene.

3. Din cauzele enunţate mai sus a început reexaminarea oportunităţii ratificării unor

tratate internaţionale, cauzată de adoptarea noului Cod Penal, noului Cod de

Procedură Penală etc. ale Republicii Moldova.

4. Avînd în vedere exigenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la

neacceptarea rezervelor referitoare la aplicarea teritorială (exprimată de Curte în

cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia), precum şi în contextul iniţiativei de

elaborare a unei noi Constituţii, s-a ajuns la concluzia că, la etapa actuală, pînă la

soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean, este inoportună ratificarea de către

ţara noastră a unor tratate europene care se referă la drepturile fundamentale. Aceasta

este situaţia Protocolului nr.13 al Convenţiei europene pentru drepturile omului,

119

semnat de Republica Moldova la 3 mai 2002, care prevede abolirea pedepsei cu

moartea în toate circumstanţele.

5. În alte cazuri, ratificarea unor tratate europene de către ţara noastră trebuie să fie

precedată de crearea premiselor de ordin politic, social şi tehnic, care să permită

implementarea respectivelor norme. Spre exemplu, ratificarea Cartei europene a

limbilor regionale sau minoritare, semnată de către Republica Moldova la

11.07.2002, este condiţionată de identificarea zonelor geografice populate compact de

persoane aparţinînd minorităţilor naţionale şi a limbilor acestora, în urma căreia se va

determina lista şi statutul limbilor minoritare sau regionale - specificarea dată urmînd

a fi efectuată în baza articolului 3 al Cartei.

Aplicarea normelor europene în dreptul intern al Republicii Moldova

În general, Republica Moldova, ca stat suveran, este liberă în alegerea mijloacelor

convenabile pentru asigurarea aplicării eficiente a principiilor enunţate într-un tratat, fie prin

încorporare sau nu, însă trebuie să fie garantat un rezultat cert – conformarea dreptului său intern

la obligaţiunile convenţionale.

Aderînd la un şir de convenţii ale Consiliului Europei, Republica Moldova dobîndeşte o

dublă obligaţie: faţă de organizaţie (angajîndu-se să execute tratatul şi să ia măsurile necesare

pentru ca acesta să producă efecte) şi faţă de membrii societăţii sale (garantîndu-le respectarea şi

accesul la beneficiile prevăzute în tratatul respectiv). Astfel, din condiţia de membru al

Consiliului Europei, apare necesitatea coordonării normelor de drept naţional al Republicii

Moldova cu cele ale Consiliului Europei. Dreptul intern al ţării noastre urmează a fi coordonat

atît cu prevederile normative ale ordinii juridice a Consiliului Europei în ansamblu (principiile şi

valorile fundamentale ale Organizaţiei), cît şi cu o normă concretă sau un grup de norme strict

determinate (dispoziţiile tratatelor europene). Această coordonare îşi propune de a apropia şi mai

mult sistemul juridic al ţării noastre de cel al familiei europene, şi anume, prin:

1) înlăturarea dispoziţiilor contrare din cele două sisteme;

2) elaborarea prescripţiilor normativ-juridice asemănătoare;

3) stabilirea unei forme generale a prescripţiilor;

4) evitarea unei astfel de realizări a normelor unui sistem juridic care ar fi

contradictoriu normelor celuilalt sistem;

5) prevenirea sau soluţionarea conflictelor care pot apărea între cele două sisteme;

6) armonizarea diferitor sisteme juridice şi, pe cît e posibil, unificarea acestora.

120

Astfel, sub influenţa “dreptului” Consiliului Europei, în dreptul intern al ţării noastre apar

noi norme, se modifică sau se abrogă cele existente, adică dreptul naţional moldovenesc este

supus modificărilor determinate de necesitatea realizării angajamentelor sale internaţionale.

Republica Moldova este mai mult în favoarea abordării dualiste [189, p.427-450], fiind

necesar actul intern de ratificare, în mod normal legea care aprobă tratatul şi autorizează

depunerea instrumentului de ratificare, ceea ce “transformă” normele substanţiale ale tratatului

sau le “adoptă” în ordinea legislativă internă.

Prin art. 4, al. (1) şi (2) din Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată o soluţie monistă

cu privire la aplicarea normelor dreptului internaţional ce ţin de drepturile şi libertăţile omului.

Declaraţia universală a drepturilor omului, pactele şi tratatele ratificate de Republica Moldova în

baza art. 4 din Constituţie sunt de aplicabilitate directă în ordinea juridică a ţării. În caz de

neconcordanţă a legilor interne cu aceste tratate, prioritate au reglementările internaţionale. Dacă un

drept al cetăţeanului este violat, el poate invoca direct în organele judiciare normele acestor tratate.

Ele au un statut constituţional în ordinea juridică internă, fapt constatat de Curtea Constituţională prin

Hotărîrea nr. 38 din 15 decembrie 1998 (“Din dispoziţiile constituţionale ale art. 4 rezultă că

acordurile şi convenţiile internaţionale asupra drepturilor omului, încheiate şi ratificate în

conformitate cu Constituţia, primează asupra reglementărilor legislative interne, iar Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, pactele şi tratatele privind drepturile şi libertăţile omului au un

statut constituţional în ordinea juridică internă.”).

Conform art. 4, al. (1) al Constituţiei Republicii Moldova, “dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este

parte.” Această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunînd, mai întîi, că organele de

drept, inclusiv Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti, în limitele competenţelor ce le

revin, sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului

internaţional în cazurile stabilite de legislaţie.[97] În concluzia examinării problemelor ridicate

de art. 4, al. (1) din Constituţie, relevăm că în cazul interpretării şi aplicării prevederilor

referitoare la drepturile omului în concordanţă cu actele internaţionale în domeniu, se impune

formula [175, p.57] conform căreia: de fiecare dată cînd în legislaţia internă apar prevederi ce

reies din dispoziţiile constituţionale, însă datorită unei interpretări sau aplicări incorecte nu sunt

în concordanţă cu actele internaţionale, să opereze implicit principiul de ilegalitate a lor şi să se

aplice actele internaţionale care se bucură de supremaţie. Art.4, al. (2) prevede: ”Dacă există

neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.

121

În concluzie este necesar să menţionăm că textul constituţional analizat are unele

consecinţe majore [179, p.59], în perspectiva aplicării prevederilor stipulate. Astfel, întotdeauna,

cînd se vor examina şi se vor adopta proiecte de legi, ele vor fi supuse unei verificări

suplimentare, pentru a se constata deplina concordanţă cu actele internaţionale din domeniul

drepturilor omului la care Republica Moldova este parte. Totodată, subiecţii abilitaţi cu

negocierea, încheierea sau ratificarea actelor internaţionale vor fi nevoiţi să vadă corelaţia dintre

ele şi reglementările interne, în situaţii dificile însă va trebui să se recurgă la procedurile de

formulare a rezervelor şi de emitere a declaraţiilor.

Subliniem, totodată, că prioritatea reglementărilor internaţionale operează numai în cazul

unor contradicţii între textele referitoare la drepturile fundamentale ale omului. În alte cazuri de

neconcordanţă sunt aplicabile prevederile art. 8 al. (2) din Constituţie, conform cărora intrarea în

vigoare a unui tratat internaţional ce conţine dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată

de revizuirea prevederilor constituţionale, iar pentru aplicarea lor internă este necesară adoptarea

unei legi pentru transpunerea lor în ordinea juridică naţională.

Aceste prevederi constituţionale sunt dezvoltate în Legea privind tratatele internaţionale

ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24.09.1999. Articolul 20 al Legii menţionate stipulează:

“Dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica

în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt

direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru realizarea

celorlalte dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative corespunzătoare”. Din conţinutul

acestui articol putem deduce două forme de aplicare a normelor internaţionale în ţara noastră:

1) aplicarea directă a normelor internaţionale pentru reglementarea relaţiilor interne; şi

2) aplicarea indirectă, prin edictarea actelor interne care reglementează aceleaşi

probleme ca şi normele juridice internaţionale.

Însă prima formă contravine dispoziţiilor constituţionale, deoarece Constituţia Republicii

Moldova consacră aplicabilitatea directă doar a tratatelor din domeniul drepturilor omului.

Astfel, normele internaţionale din domeniul drepturilor omului pot fi aplicate în Republica

Moldova fie concomitent cu normele juridice ale ţării noastre, fie în locul acestora, fără

transformarea lor în norme de drept intern. Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art.

4 al. (2)), precum şi din hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.1999 privind

interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,

respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că ea are prioritate

faţă de restul legilor interne care îi contravin. Această abordare a fost confirmată în practică de

122

către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova. [99] Deşi, formal, soluţia este adoptată,

ea comportă totuşi două lacune:

a) în primul rînd, deşi, practic, toate tratatele Consiliului Europei ţin de domeniul

drepturilor omului, analizele de mai sus arată că aplicabilitatea directă în ordinea

juridică internă a Republicii Moldova îi este recunoscută doar Convenţiei europene a

drepturilor omului;

b) în al doilea rînd, chiar şi în acest caz, mai există încă unele ezitări ale organelor de

aplicare a dreptului în ceea ce priveşte aplicarea directă a prevederilor Convenţiei a

drepturilor omului, pledînd pentru legile naţionale.

În privinţa celorlalte tratate europene, este adoptată concepţia dualistă, prin încorporarea

lor formală în legislaţie internă. Articolul 11 al. 2 al Legii privind tratatele stipulează că, „dacă

tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii Moldova spre examinare implică

adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, proiectul legii privind ratificarea,

acceptarea, aprobarea sau aderarea la tratatul internaţional şi proiectul legilor privind

modificările în legislaţie se prezintă concomitent.” Această soluţie îşi păstrează raţiunea în cazul

în care toate actele normative naţionale sunt adoptate în conformitate cu angajamentele europene

şi nu contravin normelor Consiliului Europei. În această direcţie, considerăm următoarele:

Curtea Constituţională a Republicii Moldova, fiind un organ de control al constituţionalităţii,

dispune de largi competenţe în domeniul controlului compatibilităţii. Spre exemplu, exercitînd

controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 781-XV din 28.12.2001 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 186-XIV din 6.11.1998 privind administraţia publică locală,

Curtea a invocat Carta Europeană a Autonomiei Locale şi a declarat neconstituţionale un şir de

prevederi din respectiva lege neconstituţionale, deoarece vin în contradicţie cu Carta Europeană

a Autonomiei Locale.[98] Pentru a spori eficienţa acestor proceduri, considerăm că un control al

compatibilităţii legilor naţionale cu normele europene înainte de adoptarea legii sau ratificarea

tratatului ar fi mult mai util şi rezultativ.

Avizarea legislativă a actelor normative ale Republicii Moldova de către experţii

Consiliului Europei

Pentru Republica Moldova, care este un stat tînăr şi se află în perioada de tranziţie,

suportul internaţional în elaborarea cadrului său legislativ este de o mare importanţă. Acest

proces are o dublă semnificaţie: pe de o parte, implicarea concursului experţilor europeni în

vederea perfecţionării cadrului normativ naţional şi ajustării acestuia normelor internaţionale şi,

123

pe de altă parte, asistarea Republicii Moldova în procesul de conformare standardelor

internaţionale şi îndeplinire a angajamentelor sale asumate pe plan extern.

În principal, Consiliul Europei acordă asistenţa sa proceselor legislative din statele

membre prin intermediul Comisiei europene pentru democraţie prin drept, numită şi Comisia de

la Veneţia. Pornind de la ideea dreptului ca garant al democraţiei, Comisia de la Veneţia a fost

înfiinţată urmare a unui acord parţial al Consiliului Europei din mai 1990.

Republica Moldova, fiind membru al Comisiei de la Veneţia din 25.06.1996, a beneficiat

de suportul acesteia, şi anume, prin expertizarea proiectului Legii cu privire la modificarea

Constituţiei referitor la statutul Găgăuziei, [67] proiectului Legii cu privire la Curtea

Constituţională, proiectului Legii cu privire la partidele politice [68], Codului electoral [63],

Legii cu privire la statutul deputatului [62] şi altor legi. În plus, Comisia de la Veneţia şi-a

anunţat deja disponibilitatea de a asista ţara noastră în procesul de reformă constituţională în

vederea federalizării ţării şi creării statului integrat Republica Moldova.

Expertiza furnizată în cadrul programelor de asistenţă ale Consiliului Europei se

deosebeşte de cea a Comisiei de la Veneţia, în primul rînd, prin faptul că ea vizează oricare

domeniu de reglementare juridică şi nu doar legile constituţionale, dar şi cele organice şi

ordinare. La solicitarea statului, Consiliul Europei numeşte unul sau mai mulţi experţi însărcinaţi

cu efectuarea expertizei unui act normativ sau proiect de act normativ al statului în cauză. Cu

toate că experţii nu reprezintă Consiliul Europei, iar concluziile rapoartelor lor de expertiză nu au

decît caracter de recomandare, totuşi aceste propuneri prezintă interes şi trebuie să fie luate în

consideraţie de către stat în procesul de elaborare legislativă deoarece ele sunt fundamentate pe

principiile şi normele de bază ale Consiliului Europei63, toate fiind obligatorii pentru Republica

Moldova. Astfel, implementarea recomandărilor experţilor europeni în legislaţia naţională

contribuie, pe de o parte, la o îmbunătăţire calitativă a reglementărilor normative ale statului,

fiind în pas cu progresele şi noutăţile din toate domeniile, iar pe de altă parte, previne atragerea

la răspundere a statului pentru neîndeplinirea angajamentelor sale asumate prin aderarea la

Organizaţie şi ratificarea diferitor tratate.

Pe această bază, experţii europeni au evaluat peste 50 de acte normative ale Republicii

Moldova, printre care: Codul Muncii, proiectul Legii cu privire la administrarea publică locală,

proiectul Legii cu privire la instituţia publică a audiovizualului, Codul Penal, Codul de Procedură

Penală,Codul Civil şi altele. Recomandările experţilor europeni sunt de mare utilitate pentru

63 Conform art.3 al Statutului Consiliului Europei, fiecare membru al Consiliului Europei „trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. Tratate Internaţionale, vol.9.

124

înlăturarea lacunelor existente în legislaţia ţării noastre, perfecţionarea şi ajustarea ei

standardelor şi normelor internaţionale, precum şi noilor tendinţe din lumea contemporană.

Concluziile experţilor internaţionali, în majoritatea cazurilor, sunt preluate şi implementate la

nivel naţional. Drept exemplu al contribuţiei experţilor europeni ar putea fi menţionate Codul

Penal şi Codul de Procedură Penală ale Republicii Moldova. Astfel, ţinîndu-se cont de

recomandările experţilor europeni, noul Cod Penal conţine o serie de elemente novatoare, cum ar

fi răspunderea juridică penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de antreprenoriat;

noi categorii de pedepse ca, de exemplu, munca social-utilă gratuită în beneficiul comunităţii; un

capitol aparte este consacrat măsurilor de siguranţă şi multe altele.

Urmare celor expuse, am putea evidenţia următoarele raţionamente pentru asigurarea

implementării recomandărilor de expertiză ale Consiliului Europei în legislaţia naţională:

1. profitarea de cunoştinţele şi experienţa juriştilor europeni pentru perfecţionarea

cadrului legislativ moldovenesc;

2. confirmarea ataşamentului Republicii Moldova faţă de valorile democratice, precum

şi încheierea monitorizării ţării noastre la un şir de capitole care necesită asigurarea

unui cadru juridic adecvat;

3. evitarea încălcărilor conştiente a drepturilor omului şi alte multiple condamnări

costisitoare pentru imaginea şi bugetul Republicii Moldova din partea Curţii

Europene a Drepturilor Omului;

4. apropierea Republicii Moldova de acquis-ul comunitar, ceea ce va confirma

prioritatea politică a ţării noastre de integrare europeană şi va facilita acceptarea ei în

Uniunea Europeană (îndeosebi, avînd în vedere faptul că un şir de legi examinate de

către Consiliul Europei sunt incluse în Planul Acţiuni Republica Moldova - Uniunea

Europeană);

5. respingerea imputărilor aduse Republicii Moldova cu privire la o atitudine

necooperantă şi ignorantă faţă de normele europene şi consolidarea imaginii

favorabile a ţării noastre pe arena europeană.

În vederea eficientizării şi operaţionalizării recomandărilor de expertiză europeană asupra

legilor moldoveneşti, considerăm necesar iniţierea şi realizarea următoarelor acţiuni:

1. instituirea unui mecanism de coordonare a acţiunilor în domeniul ajustării legislaţiei

moldoveneşti la standardele şi normele europene;

2. investirea acestui mecanism cu o procedură de monitorizare a proiectului de lege de

la momentul apariţiei sale şi pînă la adoptarea finală în Parlament;

125

3. asigurarea unui dialog constructiv cu experţii Consiliului Europei depinde mult de

abilităţile experţilor naţionali de a selecta în mod adecvat recomandările şi de a

argumenta convingător neacceptarea altor propuneri ale experţilor;

4. informarea permanentă a Consiliului Europei, prin intermediul Ministerului

Afacerilor Externe, asupra evoluţiei realizării programelor de asistenţă acordată prin

expertiză legislativă, etapelor la care se află implementarea recomandărilor,

impedimentele existente în acest sens, termenele adoptării legilor, precum şi a

amînării acestora, hotărîrile adoptate etc.

Parţial, aceste sarcini ar putea fi realizate prin punerea în aplicare a Hotărîrii

Parlamentului Republicii Moldova nr. 377-XV din 18 noiembrie 2004 cu privire la

Regulamentul cu privire la modul de remitere a proiectelor de legi spre expertizare la Consiliul

Europei şi de implementare a recomandărilor acestuia. Deja adoptarea acestui act este o mărturie

a disponibilităţii autorităţilor moldoveneşti de a implementa cu maximă eficienţă standardele

europene în cadrul juridic naţional.

Participarea Republicii Moldova la perfecţionarea cadrului juridic european

Deşi la etapa actuală pare ireal ca Republica Moldova să contribuie la perfecţionarea

cadrului juridic european, considerăm cu certitudine că, posibilităţi pentru o astfel de participare

a ţării noastre există. În favoarea acestei afirmaţii, aducem următoarele argumente:

În primul rînd, prin însăşi apartenenţa la Consiliul Europei şi, implicit la spaţiul său

juridic, Republica Moldova contribuie la consolidarea acestuia, în special, lărgind efectele lui

teritoriale şi asupra persoanelor. Devenind un element al cadrului juridic comun european,

Republica Moldova oferă noi practici care urmează a fi luate în consideraţie pentru interpretarea

şi aplicarea instrumentelor juridice ale Consiliului Europei. Pe de altă parte, prin implementarea

tratatelor europene, pot fi depistate anumite lacune care, spuse partenerilor europeni, ar

impulsiona dinamica normativă a Consiliului Europei. Astfel, ţara noastră, indirect, aduce o

contribuţie la ameliorarea şi avansarea cadrului juridic european, cu toate că, în ceea ce priveşte

preluarea modelelor ţării noastre de către alte state membre, la etapa actuală poate să fie doar un

obiectiv al legislatorului naţional.

În al doilea rînd, Republica Moldova îşi poate aduce contribuţia la perfecţionarea

cadrului juridic european prin înaintarea şi susţinerea elaborării de convenţii noi în domenii

neacoperite. Activismul ţării noastre în această direcţie s-a manifestat, îndeosebi, în timpul

Preşedinţiei sale la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în cadrul căreia Preşedinţia

Moldavă a susţinut „adoptarea Convenţiei europene pentru lupta cu traficul de fiinţe umane,

126

optînd nu doar pentru reprimarea acestui fenomen, dar, în egală măsură, şi pentru prevenirea

acestuia şi protecţia şi reintegrarea socială a victimelor.” [19] Convenţia Consiliului Europei cu

privire la lupta contra traficului de fiinţe umane a fost deschisă spre semnare la 16 mai 2005, la

cel de-al III-lea Summit al Consiliului Europei, unde a fost semnată din partea Republicii

Moldova de către Preşedintele ţării.

În fine, Republica Moldova poate participa la elaborarea şi dezvoltarea instrumentelor

juridice europene prin intermediul reţelei sale de experţi în organele de lucru ale Comitetului de

Miniştri al Consiliului Europei. Particpînd în diverse comitete ale Comitetului de Miniştri, care

au sarcina de a elabora, redacta, revedea, modifica, completa un tratat european, experţii

naţionali au oportunitatea de a împărtăşi experienţa ţării lor şi de a contribui la redactarea unui

text cu adevărat comun pentru toate statele europene.

§ 4. Preşedinţia Republicii Moldova în cadrul Comitetului de Miniştri

al Consiliului Europei şi perspectivele sale în procesul

de cooperare cu Consiliul Europei

Experienţă unică

Preluarea Preşedinţiei în cadrul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru

perioada 15 mai – 6 noiembrie 2003 a fost şi rămîne a fi un eveniment de importanţă majoră

pentru Republica Moldova, ea fiind primul stat din CSI care a exercitat această funcţie,

responsabilitate, iar următoarea şansă de acest gen va reveni ţării noastre peste cel puţin 22 de

ani. Pe de altă parte, Preşedinţia Moldovenească la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei,

avînd genericul „Unitate prin Diversitate”, a constituit o curiozitate chiar pentru întreaga

Organizaţie şi statele europene. Importanţa acestei experienţe rezidă în oportunităţile unice pe

care le oferă calitatea de Preşedinte al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cum ar fi:

- sporirea imaginii ţării noastre pe plan internaţional;

- consolidarea relaţiilor bilaterale;

- lansarea unui semnal pozitiv pentru toate instituţiile internaţionale şi cercurile de

afaceri, influenţînd restabilirea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca

Mondială;

- confirmarea seriozităţii declaraţiilor de integrare europeană;

127

- îmbogăţirea experienţei diplomatice a Republicii Moldova în gestionarea unor

organizaţii internaţionale importante.

Ceremonia oficială de preluare a Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei a avut loc la 15 mai 2003, în cadrul celei de-a 112-a Sesiuni Ministeriale. Felicitînd

populaţia Republicii Moldova cu ocazia acestui „eveniment istoric” [183], Prim-ministrul ţării a

menţionat: „În pofida tuturor greutăţilor, Republica Moldova a învins.” Aceasta vroia să însemne

că preluarea Preşedinţiei de către Republica Moldova a fost percepută pe arena europeană ca un

act de încredere a Organizaţiei în aptitudinile ţării noastre şi recunoaştere a realizărilor

obţinute.64 Pe de altă parte, Republica Moldova a fost conştientă de faptul că această funcţie nu

înlătură obligaţiunile ce-i revin din calitatea de membru al acestei Organizaţii, îmbinînd aceste

două statute, care s-au impulsionat reciproc.

Perioada de pregătire

Perioada de pregătire pentru preluarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri de către

Republica Moldova a fost marcată atît de exercitare a unor funcţii ce i-au revenit ţării noastre în

calitate de vicepreşedinte65, precum şi de realizare a unor acţiuni proprii în vederea sporirii

capacităţii naţionale a ţării de a deţine această funcţie. Pregătirea ţării noastre pentru preluarea

Preşedinţiei Comitetului de Miniştri a avut un specific al său datorită faptului că Republica

Moldova a trebuit să-şi concentreze toate eforturile şi resursele disponibile în scopul îndeplinirii

angajamentelor sale faţă de Consiliul Europei şi demonstrării vocaţiei sale de stat democratic,

demn să fie în fruntea celor patruzeci şi cinci de state europene.

Cu şase luni înainte de preluarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri (din 7 noiembrie

2002), Republica Moldova a exercitat funcţia de prim-vicepreşedinte al Comitetului de Miniştri,

iar Reprezentantul Permanent al RM pe lîngă Consiliul Europei în calitatea sa de prim-

vicepreşedinte al Comitetului de Miniştri a prezidat toate reuniunile Delegaţilor Comitetului de

Miniştri consacrate supravegherii executării deciziilor CEDO (CM-DH) şi a reprezentat

Delegaţii Comitetului de Miniştri la diferite reuniuni atunci cînd Preşedintele nu era disponibil.

Acesta a fost un prim exerciţiu pe calea pregătirii pentru Preşedinţie.

Pentru eficientizarea acestei activităţi, au fost adoptate Planul de Acţiuni pentru

pregătirea Preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi Planul de

64 Aceasta avînd în vedere discuţiile exact anterioare preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la capacitatea statului de a exercita această funcţie şi de a oferi un model democratic tuturor statelor membre.

128

Acţiuni pentru exercitarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Aceste

planuri includeau un şir de măsuri cu caracter legislativ-organizatoric, financiar-economic, de

armonizare a legislaţiei interne cu standardele europene, de punere în aplicare a convenţiilor

Consiliului Europei, acţiuni cu caracter oficial, protocolar şi de curtoazie. Conform Planului de

Acţiuni pentru pregătirea preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei de

către Republica Moldova, au fost întreprinse un şir de măsuri.

Pe plan local, prin Decretul [96] Preşedintelui Republicii Moldova a fost creată Comisia

Naţională în vederea pregătirii pentru preluarea şi exercitarea Preşedinţiei Comitetului de

Miniştri al Consiliului Europei de către Republica Moldova, sub conducerea dlui Vladimir

Voronin, Preşedintele Republicii Moldova. Din componenţa comisiei făceau parte prim-ministrul,

miniştri şi consilieri ai Preşedintelui şi un secretar – Viceministrul Afacerilor Externe. Comisia

avea sarcina de a elabora şi aproba măsurile necesare pentru pregătirea în vederea preluării şi

exercitării Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, iar ministerele şi departamentele

ai căror reprezentanţi făceau parte cin Comisia Naţională urmau să constituie grupuri de lucru

care să asigure asistenţa operaţională a activităţii acestora şi să prezinte propuneri privind

proiectele de decizii ale Comisiei.

La 11 februarie 2003, Republica Moldova a achitat integral în bugetul Consiliului

Europei datoria pentru anii precedenţi, precum şi cota de membru pentru anul 2003, iar la 31

martie 2003 a fost achitată integral datoria faţă de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.

De asemenea, au fost suplimentate cu noi unităţi Secţia Consiliul Europei din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe şi Reprezentanţa Permanentă a Republicii Moldova pe lîngă

Consiliul Europei şi au fost desemnate persoanele de contact în cadrul ministerelor şi

departamentelor în vederea asigurării informaţionale şi organizatorice a relaţiilor Republicii

Moldova cu Consiliul Europei.

Pe de altă parte, au fost semnate şi ratificate un şir de convenţii prioritare ale Consiliului

Europei. Ministerul Afacerilor Exetrne a elaborat Regulamentul cu privire la reţeaua de experţi

naţionali la Consiliul Europei (Regulamentul cu privire reprezentarea Republicii Moldova în

organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei), aprobat prin Hotărîrea

Guvernului RM nr. 1209 din 9.10.2003.

Procesul de ajustare a legislaţiei naţionale la standardele europene a luat forma avizării de

către Consiliul Europei a proiectelor actelor normative, acţiune inclusă în Programul de

65 Conform procedurii, Preşedinţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este deţinută pe rînd şi în ordine alfabetică, de către statele membre, iar două Preşedinţii anterioare şi două posterioare exercită funcţia de vice-preşedinţi şi, împreună cu preşedintele în exerciţiu, alcătuiesc Biroul Comitetului de Miniştri.

129

cooperare cu Moldova pentru acordarea asistenţei în vederea îndeplinirii angajamentelor

(implementarea Programului urmînd a fi realizată pînă în luna august 2003).

În acelaşi scop, au fost efectuate vizite de studiu la nivel înalt pentru schimb de

experienţă în state care au deţinut Preşedinţia (spre exemplu, Lituania), cu scopul acumulării

experienţei în gestionarea dosarelor, pregătirea şi exercitarea preşedinţiilor forumurilor europene,

precum şi la Consiliul Europei, în vederea iniţierii unui dialog direct cu funcţionarii Consiliului

Europei care se ocupă de dosarele Moldovei şi, în special, cu cei din Secretariatul Consiliului

Europei, care asistă orice nouă Preşedinţie a Organizaţiei.

La 14 februarie 2003, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a organizat la

Chişinău mini-conferinţa internaţională “Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri

al Consiliului Europei: aşteptări şi recomandări”. Printre concluziile acestei reuniuni, s-a accentuat

faptul că Republica Moldova, prin prisma Preşedinţiei la Comitetul de Miniştri al Consiliului

Europei, are posibilitatea de a-şi promova interesele sale naţionale în contextul recentelor iniţiative

ale Preşedintelui Vladimir Voronin în scopul soluţionării diferendului transnistrean şi reintegrării

ţării. De asemenea, experţii Consiliului Europei au invitat autorităţile moldoveneşti să asigure în

cadrul Preşedinţiei promovarea nu numai a intereselor naţionale, ci şi să asigure continuitatea

priorităţilor iniţiate de preşedinţiile anterioare, în special de “Grupul 4L” (Letonia, Liechtenstein,

Lituania, Luxemburg) şi Malta. Concomitent a fost susţinută teza posibilităţii iniţierii unor

iniţiative pe termen lung, care ar putea prezenta interes pentru următoarele preşedinţii (Olanda şi

Norvegia). Din totalitatea ideilor exprimate de către participanţii la Conferinţă urmau a fi selectate

cele mai importante, care corespund obiectivelor Preşedinţiei Moldoveneşti în cadrul Comitetului

de Miniştri al Consiliului Europei şi genericului “Unitate prin diversitate”. În special, se va pune

accentul pe soluţionarea conflictelor etno-culturale, traficul de fiinţe umane, migraţiune, accesul la

drepturile sociale şi diversitatea culturală.

În martie-aprilie 2003, în ajunul preluării Preşedinţiei de către Republica Moldova,

Raportorii APCE pentru Republca Moldova, dna Josette Durrieu şi Lauri Vahtre, precum şi

Secretarul General al CE, dl Walter Schwimmer, au efectuat vizite de lucru la Chişinău în cadrul

cărora au remarcat progresele realizate de ţara noastră şi au apreciat Republica Moldova ca fiind

pregătită pentru preluarea şi exercitarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri.

“Unitate prin diversitate”: priorităţi, program, agendă

Programul Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este un document

important care stabileşte priorităţile Organizaţiei pentru jumătate de an şi reflectă principalele

direcţii de acţiune. Programul Preşedinţiei Moldovei a fost elaborat de către Ministerul

130

Afacerilor Externe, prin coordonarea autorităţilor naţionale şi consultarea Secretariatului

Consiliului Europei. Acesta a fost un proces de durată de reflecţie şi examinare a activităţii

Organizaţiei şi cooperării ţării noastre cu ea, de identificare a priorităţilor europene, cît şi

naţionale şi de elaborare a recomandărilor. La elaborarea documentului s-a ţinut cont de trei

momente importante: I. Permanenţă, II. Continuitate, III. Intenţii.

Capitolul permanenţă se referea la următoarele subiecte:

1. Lărgirea Consiliului Europei

- Serbia şi Muntenegru era pe cale de a deveni membru cu drepturi depline al

Consiliului Europei fie în mai, fie în iunie 2003;

- Monaco, stat a cărui aderare la Consiliul Europei putea fi examinată şi definitivată

în timpul Preşedinţiei Moldoveneşti;

- Belarus;

2. Strategii de post-aderare, acordarea asistenţei membrilor noi ai Consiliului Europei

(Azerbaidjan, Georgia, Armenia);

3. Organizarea celui de-al III-lea Summit al Consiliului Europei;

4. Cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Moldova urma să participe la

Reuniunea Mixtă Consiliul Europei - Uniunea Europeană şi Reuniunea Mixtă

Consiliul Europei – OSCE şi să ţină cont de o nouă tendinţă în cadrul Organizaţiei -

consolidarea relaţiilor cu NATO (însă ţara noastră rămînea liberă să aleagă de a

prelua sau nu această prioritate în Programul său);

5. Reformarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. O decizie finală la acest subiect

era preconizată de a fi adoptată în cadrul Sesiunii Comitetului de Miniştri din mai

2003, iar Republica Moldova trebuia să implementeze aceste modificări;

6. Aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

7. Lupta contra terorismului;

8. Consolidarea cooperării în cadrul Organizaţiei, în special cu APCE şi CPLRE. De

asemenea, Moldova putea examina oportunitatea fixării în Programul său a

consolidării relaţiilor Consiliului Europei cu organizaţiile neguvernamentale.

În ceea ce priveşte asigurarea continuităţii, activitatea trebuia orientată spre două direcţii

de bază: acţiunile iniţiate de preşedinţiile anterioare şi cele preconizate de preşedinţiile viitoare.

De la preşedinţiile anterioare puteau fi preluate următoarele iniţiative:

1. Interzicerea pedepsei cu moartea, ratificarea Protocolului nr.13 al CEDO;

2. Spălarea banilor;

3. Accesul la drepturile sociale, făcînd referinţă la realizările în domeniu ale Maltei;

131

4. Iniţiativa finlandeză cu privire la crearea Forului European al Romilor;

5. Migraţiunea;

6. Traficul de fiinţe umane, problemă căreia i se acordă o atenţie sporită şi în cadrul

OSCE;

7. Dimensiunea mediteraneană, dialogul intercultural şi interreligios lansat de Malta;

8. Cooperarea regională (Preşedinţia Lituaniei);

9. Itinerarele culturale, care au fost susţinute de Luxemburg; în acest context, fiind

binevenită elaborarea unui proiect concret;

10. Conflictul din Cecenia;

Din consultările cu delegaţiile Olandei şi Norvegiei, ţări care au preluat Preşedinţia

Comitetului de Miniştri după Republica Moldova, au fost identificate următoarele priorităţi:

1. Orientarea activităţilor Consiliului Europei spre coeziune socială şi cooperare

culturală;

2. Procedura de monitorizare văzută sub două aspecte:

- asigurarea coerenţei dintre monitorizare şi programele de asistenţă şi

- identificarea experienţelor reuşite;

3. Organizarea evenimentelor culturale la Chişinău şi Strasbourg.

Reprezentanţii Secretariatului Comitetului de Miniştri au menţionat că majoritatea

acestor momente au fost prevăzute în proiectul Priorităţilor Preşedinţiei RM prezentat de

Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. De asemenea, a fost evidenţiată structura

reuşită a proiectului şi genericul “foarte convingător”.

La rubrica intenţii, a fost, în special, susţinută şi apreciată de către statele membre

iniţiativa Moldovei de a pune problema conflictelor etno-culturale pe baza exemplului

Transnistriei, salutînd ideea de a organiza la Chişinău Conferinţa Internaţională “Reintegrarea

Republicii Moldova în condiţiile situaţiei post-conflictuale: perspective, forme şi metode”.

Astfel, în scopul asigurării continuităţii între diversele preşedinţii ale Comitetului de

Miniştri şi a cursului unic al activităţii Consiliului Europei, a fost elaborat Programul Preşedinţiei

RM la Comitetul de Miniştri, în baza studierii priorităţilor preşedinţiilor anterioare, a valorilor,

principiilor, precum şi a noilor tendinţe ale Organizaţiei, ţinîndu-se cont de specificul naţional şi

genericul propus – “Unitate prin Diversitate”.[19] Documentul este divizat în două capitole:

1. Consolidarea unificării Europei în domeniile politic şi juridic, valorificînd

oportunităţile oferite de Consiliul Europei, cum ar fi: structurile sale interioare,

relaţiile bilaterale, precum şi cooperarea cu alţi actori de pe arena europeană şi cea

internaţională şi, în consecinţă, consolidarea continentului european în general.

132

2. Evidenţierea diversităţii sociale şi culturale în spaţiul european prin valorificarea

diversităţii sociale, culturale, lingvistice şi spirituale, în vederea creării unui

patrimoniu comun, care ar avea la origine înţelegerea reciprocă şi acceptarea

diferenţelor.

La capitolul Unitate s-a pus accentul pe extinderea Consiliului Europei şi interacţiunea

acestuia cu Uniunea Europeană. Consiliul Europei ar trebui să continue să joace un rol pan-

european veridic, ca o organizaţie unde ţările membre ale Uniunii Europene, la fel şi ţările ne-

membre, să aibă posibilitatea de a discuta aspecte legate de problematica drepturilor omului,

subiecte politice, sociale şi culturale, precum şi să continue să stabilească şi să dezvolte

standarde pentru aplicarea drepturilor omului.

Preşedinţia RM s-a angajat să acorde atenţie deosebită consolidării mecanismelor

internaţionale de protecţie a drepturilor omului bazate pe principii ne-discriminatorii. Respectul

şi implementarea la nivel naţional a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind esenţială

pentru păstrarea inviolabilităţii sale, a susţinut integral reforma demarată a Curţii Europene

pentru Drepturile Omului, precum şi activităţile îndreptate spre identificarea mijloacelor de

asigurare a eficacităţii sale pe termen lung.

Drept alte subiecte de natură pan-europeană au fost identificate: migraţiunea, traficul de

droguri, corupţia şi spălarea banilor, traficul cu fiinţe umane şi terorismul. Totodată, ţara noastră

a acordat o atenţie deosebită luptei împotriva contrabandei şi traficului cu fiinţe umane. În

această privinţă, Preşedinţia Moldovenească a impulsionat adoptarea unei Convenţii Europene

privind lupta împotriva traficului cu fiinţe umane, pledînd nu doar pentru reprimarea acestui

fenomen, dar, în primul rînd, pentru prevenirea acestuia, precum şi pentru protecţia victimelor şi

reintegrarea lor socială.

În contextul cooperării cu alte organizaţii europene în spiritul păcii, stabilităţii şi

securităţii, a fost accentuată necesitatea colaborării cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare

în Europa, în special prin prisma eforturilor comune în soluţionarea conflictelor regionale.

Consiliul Europei trebuie să devină un garant al democraţiei, drepturilor omului şi statului de

drept în regiunile de conflict şi trebuie să sporească implicarea sa în procesul soluţionării

“conflictelor îngheţate” de lungă durată din Europa.

Referitor la cele două state ne-membre ale Consiliului Europei, Republica Moldova a

declarat că, în timpul Preşedinţiei sale, va urmări îndeaproape activitatea Adunării Parlamentare

cu privire la cererea de aderare a Principatului Monaco (care a devenit membru la 5 octombrie

2004), apreciind recentele progrese înregistrate de către acesta, şi regretă îndepărtarea Bielarusiei

de valorile şi normele Consiliului Europei.

133

Preşedinţia a apreciat Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) ca

fiind un instrument extrem de eficient pentru dezvoltarea standardelor europene în domeniul

legislativ şi a încurajat, în baza propriului exemplu, cererile statelor membre faţă de această

structură subsidiară a Consiliului Europei.

Realizarea acestor priorităţi era percepută în strînsă cooperare cu toate structurile

instituţionale ale Organizaţiei, pledînd pentru o sincronizare eficientă între Comitetul de Miniştri

şi Adunarea Parlamentară, precum şi luînd în consideraţie tendinţele de regionalizare în Europa

şi autonomia largă a regiunilor, susţinute de Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.

Pe de altă parte, diversitatea, în toate formele sale de manifestare – fie socială, culturală,

lingvistică, religioasă sau spirituală – întotdeauna a fost o forţă de mişcare în evoluţia

democraţiilor europene. Diversitatea, care, în mod necesar, cuprinde respectul reciproc între

diverse grupuri ale societăţii, este o sursă-cheie a valorilor europene şi un element esenţial în

consolidarea drepturilor fundamentale ale omului.

Republica Moldova a împărtăşit punctul de vedere al Consiliului Europei prin care accesul

la drepturile sociale constituie unul din mijloacele de bază de combatere a sărăciei şi excluderii

sociale şi de promovare a coeziunii sociale. Obiectivul consta în găsirea unor căi de asigurare a

susţinerii îngrijirii medicale, garantînd eficienţa sa atît financiară, cît şi organizaţională, cu o

concentrare specială asupra administrării şi calităţii serviciilor de transfuzie a sîngelui.

Fiind o ţară de origine şi de tranzit pentru lucrătorii migranţi, Moldova a acordat o

importanţă considerabilă dezvoltării politicilor de management al fluxurilor migraţionale, prin

respectarea principiilor statului de drept în timpul asigurării protecţiei şi integrării migranţilor şi

prin promovarea cooperării între toate statele afectate de acest proces.

Dat fiind faptul că cultura este un factor universal care reuneşte diferite naţiuni,

Preşedinţia Moldovenească s-a dedicat acestei dimensiuni a construcţiei Europei, pornind de la

un set de principii comune, precum respectarea identităţii şi practicilor culturale, abordarea egală

a tuturor culturilor şi confesiunilor religioase. În vederea promovării imaginii Consiliului

Europei în domeniul cultural şi consolidării identităţii culturale europene prin respectarea

componentelor diversităţii sale, Moldova a pledat în favoarea elaborării proiectelor bazate pe

diversitatea culturală între statele Europei de Vest şi de Est. Astfel, va fi evidenţiat rolul culturii

ţărilor de Est şi impactul lor asupra procesului socio-politic din Vest.

Fiind conştientă de faptul că aceste priorităţi nu pot fi atinse decît printr-o implicare

activă a tuturor statelor membre şi prin eforturi comune ale tuturor forţelor Consiliului Europei

în colaborare cu alte organizaţii europene, Preşedinţia Moldovenească a apelat la suportul

statelor membre ale Consiliului Europei şi, în special, a preşedinţiei anterioare – Malta, şi a celei

134

viitoare – Olanda. De asemenea, pentru a înlătura discrepanţa dintre obiective şi resursele

disponibile a ales utilizarea dialogului politic, cooperării şi promovarea experienţelor reuşite,

invitînd toate statele membre spre consolidarea valorilor europene în vederea confirmării

conceptului de unitate prin diversitate.

Realizările Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al

Consiliului Europei

La 15 mai 2003, Republica Moldova a preluat Preşedinţia Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei, în cadrul Sesiunii 112, unde şi-a prezentat priorităţile sale. Aceste priorităţi,

fixate pentru Organizaţie de către Preşedinţia Moldoveanscă pentru perioada 15 mai-6 noiembrie

2003, nu au fost simple declaraţii politice, dar au fost urmate de participare activă a ţării noastre

la un şir de evenimente europene.[195]

În primul rînd, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al Comitetului de Miniştri, Republica

Moldova a participat la un şir de acţiuni statutare ale Consiliului Europei, precum:

1) La 20-22 mai 2003, la Strasbourg, a avut loc Sesiunea a 10-a a Congresului Puterilor

Locale şi Regionale din Europa, pe agenda căreia au fost incluse pentru dezbateri

astfel de subiecte ca lupta contra terorismului, violenţa în şcoală, locul regiunilor şi

capitalelor în Europe de mîine şi măsurile destinate implicării tinerilor în viaţa

municipală, etc. În adresarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei către Congres, au fost evidenţiate necesitatea continuării dialogului între

Comitet şi Congres, precum şi rolul constructiv al CPLRE faţă de situaţia democraţiei

locale în ţara noastră. Totodată, s-a făcut referinţă la progresele înregistrate de RM în

aşa domenii ca dialogul între forţele politice, perspectivele reglementării politice a

situaţiei în regiunea transnistreană şi democraţia locală.

2) La 27 mai 2003, la Chişinău, şi-a ţinut lucrările Comisia Permanentă a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei.

3) La 17 iunie, a avut loc Reuniunea Quadripartită Consiliul Europei - Uniunea

Europeană la Luxembourg. La Reuniune au participat Nicolae Dudău, Ministrul

Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în calitate sa de Preşedinte în exerciţiu al

Comitetului de Miniştri, Walter Schwimmer, Secretar General al Consiliului Europei,

Giorgios Papandreou, Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (Ministrul

Afacerilor Externe al Republicii Elene), şi Eneco Landaburu, Director General al

Comisiei Europene. Subiectele discutate în cadrul reuniunii s-au axat pe:

135

- evoluţiile instituţionale: lărgirea celor două Organizaţii, Convenţia cu privire la

viitorul Europei, al III-lea Summit al Consiliului Europei;

- chestiuni politice, programe comune şi alte iniţiative pentru Caucazul de Sud-Est,

Federaţia Rusă şi Belarus;

- migraţiunea.

S-a efectuat şi un schimb de opinii cu privire la procesul de soluţionare politică a situaţiei

din Transnistria. Comisia Europeană a anunţat decizia sa de a lansa un nou Program comun cu

Consiliul Europei în vederea oferirii asistenţei RM în implementarea angajamentelor sale.

4) La 26 iunie 2003, la Strasbourg, Preşedintele în exerciţiu al Comitetului de Miniştri a

prezentat raportul statutar al Comitetului de Miniştri în cadrul sesiunii de vară a

Adunării Parlamentare a CE şi a răspuns la întrebările parlamentarilor. Această

reprezentare statutară a fost reluată la 1 octombrie 2003, cînd Nicolae Dudău a

prezentat raportul statutar al Comitetului de Miniştri în cadrul sesiunii de toamnă a

APCE. La această Sesiune a participat în calitate de oaspete de onoare şi dl Vladimir

Voronin, Preşedintele Republicii Moldova. În cadrul întrevederilor bilaterale cu înalţi

funcţionari ai Consiliului Europei au fost înalt apreciate progresele RM pe calea

reformelor democratice, care şi-a îndeplinit majoritatea angajamentelor sale şi

manifestă cooperare.

Pe lîngă aceste activităţi, care sunt obligaţiuni ale Preşedintelui Comitetului de Miniştri

ce reies din prevederile statutare ale Consiliului, Preşedinţia Moldovenească a realizat un şir de

iniţiative proprii, reieşind din actualitatea politică existentă la acel moment.

Astfel, la 4-5 iulie 2003, MAE al RM, în cooperare cu Comisia de la Veneţia şi

Departamentul Relaţii Interetnice a organizat la Chişinău Seminarul „Consolidarea statului şi

identitatea naţională”, scopul căruia a fost valorificarea diferitor modele multi-etnice şi a

experienţei altor state care cooperează în acest domeniu în cadrul Consiliului Europei. Întru

confirmarea genericului Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, participanţii la

Seminarului au formulat un şir de concluzii, printre care:

- îmbinarea intereselor diferitor grupuri etnice, lingvistice, religioase contribuie la

consolidarea statului;

- integrarea şi cooperarea diferitor grupuri menţionate mai sus are un impact pozitiv

asupra dezvoltării economice a ţării;

- pacea interetnică şi integrarea diferitor minorităţi îmbunătăţeşte relaţiile statului cu

ţările vecine şi comunitatea internaţională în general.

136

Rezultatele acestui seminar au fost publicate ca o contribuţie la cercetările UniDem

(Unversitatea pentru Democraţie), care se încadrează în Studiile Comisiei de la Veneţia asupra

temei dreptului comparat, publicate în colecţia „Ştiinţa şi tehnica democraţiei”.

La 8-9 iulie 2003, în conformitate cu Programul Comun al Comisiei Europene şi

Consiliul Europei pentru consolidarea stabilităţii democratice în Republica Moldova, la Chişinău

a avut loc conferinţa “Descentralizarea în Republica Moldova: evoluţiile recente şi tendinţele de

viitor”. În cadrul reuniunii au fost abordate astfel de subiecte ca reforma administraţiei publice

locale în Republica Moldova, standardele europene privind autonomia locală, realizarea

Recomandării 110(2002) a CPLRE cu privire la democraţia locală şi regională din Republica

Moldova, distribuirea competenţelor între diferite niveluri ale administraţiei publice şi controlul

administrativ al activităţii acestora. Urmare Conferinţei, au fost evaluate progresele atinse în

cadrul reformei administrative în curs, identificate dificultăţile cu care s-ar putea întîmpina

descentralizarea în Republica Moldova şi s-a convenit asupra următorilor paşi ce urmează a fi

întreprinşi în vederea implementării depline a standardelor europene cu privire la democraţia

locală în Republica Moldova.

În perioada 24-25 iulie 2003, dl Klaus Schumann, Director al Directoratului Afaceri

Politice al Consiliului Europei, a fost invitat într-o vizită de lucru în Republica Moldova. Această

vizită a avut drept scop:

- participarea la forumul organizaţiilor neguvernamentale cu genericul “Construirea

unui nou model al cooperării civice ca metodă de soluţionare a problemei

transnistrene. Rolul iniţiativelor civice”;

- evaluarea realizărilor Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al

Consiliului Europei şi schimbul de opinii cu autorităţile naţionale asupra unor

domenii de interes reciproc;

- prezentarea noului Reprezentant Special al Secretarului Generala al Consiliului

Europe în Republica Moldova.

La 4-5 septembrie 2003, Nicolae Dudău, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, a întreprins o vizită de lucru în Principatul

Monaco, în cadrul căreia a avut întrevederi cu Prinţul Rainer III, Ministrul de Stat al

Principatului Monaco, Patrik Leclercq, Preşedintele Consiliului Naţional, Stefan Valeri, Şeful

Justiţiei şi alte oficialităţi monegasce. Scopul vizitei a fost evaluarea progreselor realizate de

acest stat pentru aderarea sa la Consiliului Europei. În acest context, a fost apreciată reforma

constituţională din martie 2002, reforma legislaţiei electorale şi revizuirea Tratatului de prietenie

137

din 1918. Concomitent , au fost abordate unele aspecte ale stabilirii relaţiilor şi cooperării

bilaterale între Republica Moldova şi Principatul Monaco.

La 8-9 septembrie 2003, Nicolae Dudău, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, a vizitat Serbia şi Muntenegru, pentru a evalua

progresele de după aderarea recentă la CE a acestui stat. Pe parcursul vizitei, Nicolae Dudău a

avut întrevederi cu Ministrul Afacerilor externe al Serbiei şi Muntenegru, dl Goran Svilanovic,

Vice-preşedintele Parlamentului Federal, Milorad Drljevic, Şeful Misiunii OSCE în Serbia şi

Muntenegru, precum şi cu Ambasadorii statelor membre ale Consiliului Europei acreditaţi în

Belgrad. În cadrul întrevederilor au fost abordate un şir de subiecte legate de respectarea

angajamentelor de către Serbia şi Muntenegru, precum şi intenţiile acestei ţări de a semna şi

ratifica convenţiile Consiliului Europei privind lupta contra terorismului, Carta socială europeană

şi altele. De asemenea,a fost abordată şi perspectiva cooperării bilaterale între Republica

Moldova şi Serbia şi Muntenegru. Părţile şi-au exprimat disponibilitatea pentru impulsionarea

relaţiilor comercial-economice, dialogului politic, precum şi asupra oportunităţii deschiderii

misiunilor diplomatice în capitalele celor două state pe principii de reciprocitate.

La 11-12 septembrie 2003, Preşedinţia Moldovenească a organizat la Chişinău Conferinţa

internaţională „Conflictele îngheţate în Europa: dimensiunea securităţii democratice şi cazul

Transnistriei”. Astfel, Republica Moldova a pus, pentru prima dată, în agenda Consiliului

problema conflictelor îngheţate şi necesitatea reglementării lor paşnice. În alocuţiunea sa,

Nicolae Dudău, Preşedintele în exerciţiu al Comitetului de Miniştri, Ministrul Afacerilor Externe

al Republicii Moldova, a menţionat: “Soluţionarea unor astfel de conflicte constituie interesul

întregii familii europene,care doreşte realizarea unor obiective comune – unitate prin diversitate,

cooperare, înţelegere, creşterea bunăstării populaţiei, asigurarea drepturilor omului pe întreg

spaţiul european.” Reluînd aceste idei, Preşedintele Republicii Moldova a propus şi Uniunii

Europene “să se implice mai activ în soluţionarea principalelor probleme ale statalităţii

moldoveneşti” şi a invitat reprezentantul ei să “participe mai activ la procesul permanent de

negocieri în vederea reglementării transnistrene”. Rezultatele acestei Conferinţe au fost apreciate

şi preluate în cadrul Sesiunii Comitetului de Miniştri din noiembrie 2003. Comisia de la Veneţia

a reiterat disponibilitatea sa de a acorda Republicii Moldova asistenţa necesară în vederea

elaborării noii Constituţii.

Pe lîngă acţiunile enumerate, pe parcursul Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul

de Miniştri al Consiliului Europei, au fost realizate unele proiecte în domeniul social. În baza

conlucrării cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei au fost stabilite cîteva domenii

138

prioritare care urmează a fi creditate de către BDCE. Astfel, proiectele ce urmează a fi

implementate sunt următoarele:

1. Regenerarea centrului naţional de transfuzie a sîngelui;

2. Program-pilot în vederea creării locurilor de muncă (prioritar în spaţiul rural);

3. Proiect-pilot în domeniul migraţiei (în mod special protejarea şi ajutorarea

persoanelor plecate la lucru peste hotare. Ideea ar fi plasarea unor micro-proiecte în

cadrul unui proiect mai mare deja existent în Europa).

La 15 septembrie 2003, Republica Moldova a semnat Codul european pentru securitate

socială.

În prezent, Republica Moldova poate beneficia de statutul său de membru al Comitetului

de Miniştri pentru a asigura continuitatea priorităţilor Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de

Miniştri al Consiliului Europei, precum şi de a promova la un nivel mai înalt interesele ţării

noastre ca stat membru al forului european şi a demonstra aspiraţia sa de integrare europeană.

Sesiunea 113 a Comitetului de Miniştri la Chişinău

Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a

culminat prin desfăşurarea celei de-a 113-a Sesiuni Ministeriale a Organizaţiei la Chişinău în

perioada 5-6 noiembrie 2003. Importanţa acestui eveniment nu rezidă doar în faptul că a

însemnat încheierea mandatului de Preşedinte al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

pentru Republica Moldova, dar e marcat şi prin aprecierea şi încrederea pe care au exprimat-o

statele europene faţă de ţara noastră prin însăşi alegerea locului desfăşurării acestei Sesiuni

Ministeriale – la Chişinău.66.

Astfel, Miniştrii Afacerilor Externe ai 45 de state membre ale Consiliului Europei s-au

întîlnit la Chişinău în zilele de 5-6 noiembrie 2003, la invitaţia Republicii Moldova, care deţinea

Preşedinţia Comitetului de Miniştri.[20]

Potrivit Programului, în seara zilei de 5 noiembrie, Sesiunea 113 a fost precedată de o

reuniune ministerială neformală, în timpul căreia miniştrii au discutat referitor la scena

66 Conform prevederilor Statutului Consiliului Europei, sesiunile ministeriale se desfăşoară, ca regulă la Strasbourg. De la acest principiu s-au făcut doar cinci excepţii: pentru Londra, Lisabona, Roma, Budapesta şi Vilnius, Chişinău fiind a şasea. În contextul discuţiilor asupra reformelor instituţionale din acel moment, care pledau pentru locul desfăşurării sesiunilor Comitetului de Miniştri numai la Strasbourg, diplomaţia moldovenească a depus eforturi considerabile în vederea obţinerii acceptului statelor membre de a se întruni în capitala Republicii Moldova. În adresarea Ministrului Afacerilor Externe către Comitetul de Miniştri la acest subiect, se menţiona: „desfăşurarea Sesiunii în capitala statului care deţine Preşedinţia va servi drept exemplu elocvent de fidelitate a ţării noastre faţă de standardele europene, contribuind nu numai la dezvoltarea activităţilor Consiliului Europei, ci şi la sporirea interesului politic al cetăţenilor ţărilor noastre faţă de activităţile polivalente ale Consiliului Europei.”

139

instituţională europeană şi rolurile respective ale diferitor organizaţii care activează în cadrul ei

(în special, Consiliul Europei, UE şi OSCE).

În aceeaşi zi a avut loc reuniunea consultativă “2+2” la nivel înalt dintre Consiliul

Europei-OSCE, în cadrul căreia Nicolae Dudău, Preşedinte al Comitetului de Miniştri şi Walter

Schwimmer, Secretar General, au reprezentat Consiliul Europei, iar dl Jaap de Hoop Scheffer,

Preşedinte în exerciţiu, şi Jan Kubis, Secretar General, au reprezentat OSCE. Concluziile

adoptate la închiderea acestei reuniuni reprezintă o importantă contribuţie la discuţiile din timpul

întregii Sesiuni Ministeriale.

La începutul Sesiunii Ministeriale din 6 noiembrie a fost deschisă pentru semnare

Convenţia europeană revizuită cu privire la protecţia animalelor în timpul transportului

internaţional, care a fost semnată de către 12 state.[12]

La 6 noiembrie 2003, sub preşedinţia Ministrului Afacerilor Externe al Republicii

Moldova, dl Nicolae Dudău, a avut loc şedinţa Comitetului de Miniştri, în cadrul căreia miniştrii

au confirmat angajamentul lor faţă de orice formă de cooperare europeană în cadrul Consiliului

Europei, în vederea promovării democraţiei şi instituţiilor democratice pe întreg continentul,

precum şi consolidării drepturilor omului şi statului de drept. Sesiunea a fost o ocazie pentru

miniştri să revadă cele mai importante evoluţii de pe agenda Consiliului Europei de-a lungul

precedentelor şase luni. Discuţiile substanţiale din cadrul Sesiunii s-au axat, în special, asupra

următoarelor probleme: cooperarea între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană; Summitul III

al Consiliului Europei; Finalitatea acţiunilor discutate în cadrul Sesiunii 112.

La sfîrşitul reuniunii, Miniştrii au adoptat Declaraţia politică de la Chişinău cu privire la

Cooperarea transfrontalieră şi interteritorială între statele din Europa de Sud-Est, în care

Comitetul de Miniştri a susţinut şi încurajat o serie de iniţiative de promovare a cooperării

transfrontaliere în Europa de Sud-Est, subliniind că hotarele nu ar trebui să împiedice contactul,

schimbul ş dialogul între naţiuni şi civilizaţii. De asemenea, Miniştrii au salutat participarea

statului Monaco la Sesiunea Ministerială 113, în perspectiva viitoarei acceptări acestuia ca cel

de-al 46-lea stat membru.

În fine, Ministrul Olandez al Afacerilor Externe a prezentat priorităţile ţării sale pentru

următoarele şase luni. În timpul prînzului care a urmat, Preşedintele Comitetului de Miniştri,

Nicolae Dudău, a transmis Preşedinţia noului Preşedinte, Jaap de Hoop Scheffer.

În timpul Sesiunii Ministeriale, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a

avut cîteva întrevederi cu miniştrii afacerilor externe ai Letoniei, Elveţiei şi Irlandei, în cadrul

cărora au fost discutate chestiuni de interes reciproc şi semnate acorduri bilaterale.

140

În concluzie, nu ezităm să afirmăm că cele două zile de desfăşurare a Sesiunii

Ministeriale a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei a înscris pentru totdeauna ţara

noastră în istoria europeană, iar oraşul Chişinău a devenit un punct remarcabil în geografia

Consiliului Europei. Chiar la finele Sesiunii, participanţii au exprimat înalte aprecieri şi

mulţumiri gazdei moldoveneşti pentru buna organizare şi desfăşurare a acestui eveniment

important. Iar Preşedinţia Italiană a Uniunii Europene, apreciind înalt prestaţia Republicii

Moldova în Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, a calificat cea de-a 113-a Sesiune

Ministerială a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, organizată la Chişinău, ca

reprezentînd “încununarea unei munci excelente, exercitate cu competenţă şi

responsabilitate”.[182]

Pe de altă parte, Preşedintele Republicii Moldova, în alocuţiunea sa rostită la deschiderea

Sesiunii 113 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei la Chişinău, a remarcat

următoarele: ”Preşedinţia în cadrul Comitetului de Miniştri a fost un eveniment istoric pentru

Republica Moldova, care a avut un impact benefic nu doar asupra relaţiilor noastre multilaterale,

dar şi pe plan intern, accelerînd avansarea pe calea reformelor democratice. Totodată, îmi exprim

speranţa că activitatea noastră pe durata acestui mandat s-a soldat cu unele experienţe şi rezultate

utile atît pentru Consiliul Europei, cît şi pentru statele lui membre, ilustrînd concludent

viabilitatea principiului unităţii prin diversitate. Experienţa colaborării constructive cu Consiliul

Europei pe parcursul acestei perioade serveşte pentru Republica Moldova un bun stimulent

pentru a astabili noi sarcini, principala dintre care fiind atingerea obiectivului strategic al

integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.”

Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri a avut multe ecouri pozitive şi

de apreciere înaltă din partea Consiliului Europei şi statelor sale membre, creînd o imagine

favorabilă pentru ţara noastră. În prezent, Republica Moldova beneficiază de o percepţie bună şi

de credibilitate atît la nivelul conducerii Organizaţiei, cît şi al statelor membre. Important este,

acum, ca ea să continue eforturile în vederea avansării pe calea reformelor democratice şi să-şi

reafirme ataşamentul său faţă de valorile Organizaţiei, ceea ce va demonstra aspiraţia sa de

integrare europeană şi îi va permite să realizeze acest obiectiv. Pe de altă parte, acest eveniment

a combătut politica dublelor standarde a Consiliului Europei, demonstrînd că şi statele mici sau

noile democraţii pot juca un rol considerabil în arhitectura europeană.

141

§ 5. Consiliul Europei şi dinamizarea procesului de

integrare europeană a Republicii Moldova

Descriind procesul de aderare şi de participare cu drepturi depline a Republicii Moldova

în cadrul Consiliului Europei, am demonstrat formarea democratică a ţării noastre, dat fiind

faptul că calitatea de membru al Consiliului Europei este, frecvent, echivalată cu aprecierea

statului membru ca fiind democratic. Privită în ansamblu, calea parcursă de către Republica

Moldova este, bineînţeles, una progresivă: începînd de la renaşterea statului şi acceptarea

acestuia în sînul Organizaţiei, apoi evoluţia lui în paralel cu ceilalţi membri europeni, de la care a

preluat practicile utile şi cunoştinţele istorice, pînă la situarea la cîrma acestei familii europene

pentru o perioadă de jumătate de an pe timpul Preşedinţiei la Comitetul de Miniştri şi, în fine,

participarea de rînd cu celelalte state la construcţia europeană. Astfel, deşi procesul reformelor

ghidate de către Consiliul Europei sunt încă în curs în Republica Moldova, credem că ţara

noastră, de asemenea, ar putea împărtăşi o experienţă în anumite domenii celorlalţi colegi ai săi.

Avînd în vedere recenta aderare a Principatului Monaco la Consiliul Europei, Belaurs fiind unica

ţară europeană care a rămas pe celălalt mal, putem afirma că lărgirea Consiliului este practic

împlinită, ceea ce deschide posibilitatea revizuirii valorilor şi normelor sale în sensul creării unui

patrimoniu contemporan şi înlăturării dublelor standarde. În această perspectivă, Republica

Moldova ar avea de jucat un rol important, avînd în vedere specificul său determinat de un şir de

factori politici, geopolitici, sociali şi demografici şi, de ce nu, culturali şi economici.

Deocamdată însă, sunt un şir de beneficii care pot fi sesizate deja din cooperarea

Republicii Moldova cu Consiliul Europei, de care ţara noastră poate să profite şi în continuare:

1) Lansarea Republicii Moldova pe arena europeană ca stat independent şi democratic;

2) Modelarea imaginii externe a Republicii Moldova şi atragerea atenţiei comunităţii

internaţionale asupra realizărilor şi problemelor sale;

3) Catalizarea reformelor politice, legislative, administrative şi socio-economice pe plan

intern urmare a ratificării tratatelor Consiliului Europei, exercitării diferitor proceduri

de monitorizare şi prin intermediul numeroaselor programe de asistenţă ale

Organizaţiei;

4) Garantarea drepturilor omului şi oferirea cetăţenilor Republicii Moldova a unui recurs

european contra încălcărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

5) Accelerarea stabilirii contactelor diplomatice cu un şir de parteneri europeni într-un

cadru multilateral care înlocuieşte şi facilitează numeroase negocieri bilaterale;

142

6) Participarea la stabilirea comună a priorităţilor pe termen lung pentru Europa şi

construirea viitorului european.

În legătură cu cele expuse, putem afirma că calitatea de membru al Consiliului Europei a

devenit pentru Republica Moldova un prim pas spre integrarea europeană. Referindu-ne la cele

trei cicluri (şi trei viteze) de integrare, despre care a vorbit în 1989 Jacques Delors Preşedintele

Comisiei Europene [187, p.80], Consiliul Europei, împreună cu OSCE, trebuie să joace un rol

semnificativ, astfel încît procesul de integrare să poată cuprinde, la timpul potrivit, şi celelalte

state care nu sunt printre cele 25. Deşi Comunităţile europene sunt astăzi, cu certitudine, forţa

motivatoare a procesului de integrare europeană, istoria a demonstrat că Consiliului Europei îi

revine un rol complementar şi constructiv în acest proces [120, p.90], creînd calea, prin

intermediul lucrărilor sale axate pe formarea legilor şi practicilor democratice în ţările din

Europa Centrală şi de Est, spre Uniunea Europeană pentru ţările din această regiune. Astfel,

dezbaterile care au avut loc în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei contribuie la

crearea “unei noi arhitecturi europene” şi crearea unei Europe pe baza menţinerii comune a

valorilor democratice, printre care libertatea de exprimare, libertatea de informare, fără

îndeplinirea acestor criterii, după cum este cerut de către Consiliul Europei, ţările din Europa

Centrală şi de Est vor fi în incapacitate de a obţine calitatea de membru al UE. Astfel, guvernarea

democratică solidă şi armonizarea juridică, pentru care militează Consiliul Europei, este, de

asemenea, relevantă pentru “strategia de pre-aderare” a Uniunii Europene. Ea permite ţărilor

interesate, printre care se numără şi Republica Moldova, să accelereze reformele şi să-şi

mărească şansele de aderare. UE confirmă acest concept prin contribuţia sa la co-finanţarea

Consiliului Europei. Pînă acum aceste acţiuni comune s-au aplicat mai multor state, printre care

şi statelor baltice, care de la 1 mai 2004 au devenit membri ai UE.

Aşadar, pentru a menţine imaginea favorabilă a Republicii Moldova, autorităţile trebuie

să depună şi în continuare toate eforturile în vederea avansării pe calea reformelor democratice şi

conformării normelor şi standardelor Consiliului Europei, acesta fiind cel mai sigur, eficient şi

rapid instrument de atingere a obiectivului de integrare europeană. Prin conformarea normelor şi

standardelor Consiliului Europei, beneficiind de asistenţa Organizaţiei în acest sens, Republica

Moldova are ocazia de a-şi crea un fundament pentru aliniere la acquis-ul comunitar, ajustare la

valorile politico-economice ale UE. Profitînd de participarea sa pe picior de egalitate în cadrul

Consiliului Europei, ţara noastră are oportunitatea de a lansa concomitent statelor membre ale

UE mesajul cu privire la principala prioritate a politicii sale interne şi externe – integrarea în

Uniunea Europeană [180, p.39], informîndu-le şi solicitîndu-le concursul în realizarea

143

obiectivelor strategice ale Guvernului Republicii Moldova, soluţionarea problemei transnistrene,

asigurarea respectării drepturilor omului.

Relaţia dintre calitatea de membru al Consiliului Europei şi integrarea în UE poate fi

demonstrată pentru Republica Moldova şi prin examinarea criteriilor [130, p.21] obligatorii de

aderare la UE, adoptate de Summitul de la Copenhaga (Tratatul asupra UE, art. 49), şi anume:

1) Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile care ar fi garante ale democraţiei,

supremaţiei legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost

desfăşurat mai tîrziu în Acordul de la Amsterdam, declarîndu-se că “Uniunea este

fondată în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, a supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate

statele membre (art. 6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni

membru al Uniunii Europene.

Prin urmare, fiind acceptată ca membru al Consiliului Europei, Republica Moldova, în

principiu, a îndeplinit acest criteriu.

2) Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele

politice, economice şi monetare ale UE, precum şi existenţa unor structuri

administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului

comunitar.

În cadrul cercetării domeniilor de activitate ale Consiliului Europei, am observat că

opera normativă a Consiliului Europei a inspirat şi a creat baza pentru acquis-ul UE, în

special în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului, protecţia socială, minorităţile

naţionale şi alte sfere de competenţă exclusivă a Consiliului Europei. În special, Tratatul

asupra Uniunii Europene (art. 6 p. 2) stabileşte cele trei principii ale Consiliului Europei şi

CEDO drept adevărate principii constituţionale ale Uniunii Europene şi face trimitere în mod

formal la CEDO (art. 6 p. 2). Curtea Europeană de Justiţie aplică tot mai frecvent Convenţia

astfel după cum este interpretată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. [24] În

fine, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată la Nisa la 7 decembrie

2000, face referinţă la CEDO şi stipulează că nivelul de protecţie pe care îl oferă nu poate fi

inferior celui al Convenţiei, transformată într-un minimum de standarde. Prin urmare, o

implementare eficientă şi corectă a tratatelor Consiliului Europei, ar permite Republicii

Moldova să-şi niveleze ordinea sa juridică internă pentru recepţionarea acquis-ului comunitar.

Această capacitate este completată prin procesul de expertizare a legislaţiei moldoveneşti de

către Consiliul Europei, inclusiv în baza programelor comune Consiliul Europei - Uniunea

144

Europeană, ceea ce contribuie la ajustarea legilor Republicii Moldova la normele europene

generale şi perfecţionarea acesteia.

3) Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă

forţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.

La acest capitol, influenţa Consiliului Europei este mai puţin sesizabilă, ea fiind una

indirectă, spre exemplu: descentralizarea economiei prin crearea statului de drept, creşterea

economică prin asigurarea drepturilor sociale, elaborarea unei legislaţii favorabile

investiţiilor etc. Chiar şi în ipoteza în care am admite imposibilitatea acţiunii Consiliului

Europei în baza acestui criteriu, îndeplinirea celorlalte două prime criterii printr-o cooperare

constructivă cu Consiliul Europei şi îndeplinirea adecvată şi de durată a angajamentelor pe

care le atrage calitatea de membru al lui, ar lăsa Republicii Moldova să negocieze cu UE

doar criteriul economic, ceea ce ar reduce volumul şi timpul negocierilor şi ar grăbi

integrarea sa europeană.

Întru confirmarea celor expuse, vin Programele comune ale Consiliului Europei şi

Comisiei Europene pentru Republica Moldova din 2002 şi 2004. De asemenea, Planul de Acţiuni

Republica Moldova – Uniunea Europeană, în special capitolul ce se referă la legislaţie67, vizează

un şir de domenii care sunt deja abordate în cadrul cooperării Republicii Moldova cu Consiliul

Europei şi pot fi consolidate şi prin intermediul diverselor programe ale acestuia.

Prin intermediul aceluiaşi for – Consiliul Europei, Republica Moldova are prilejul de a

identifica şi alte modalităţi de cooperare care ar apropia-o mai mult de Uniunea Europeană,

inclusiv prin sprijinul activ (politic, tehnic şi financiar) din partea statelor comunitare, a celor în

curs de aderare şi a celor candidate.

Cu toate acestea, să nu uităm că Consiliul Europei şi Uniunea Europeană sunt totuşi două

organizaţii distincte, fiecare implicînd calitatea de membru distinctă pentru state. De asemenea,

trebuie să recunoaştem că, în pofida cooperării instituite între organizaţiile europene în general,

mai există totuşi o rivalitate latentă în privinţa sferelor de competenţă de tangenţe. Republica

Moldova ar putea profita de aceste circumstanţe de rivalitate pentru avansare în procesul de

reglementare a problemei transnistrene. Utilizîndu-şi capacitatea politică şi diplomatică în cadrul

Consiliului Europei prin includerea şi menţinerea pe agenda Organizaţiei a problemei

transnistrene, Republica Moldova va atrage atenţia generală a comunităţii europene asupra

subiectului, determinînd organizaţiile şi statele competente să se implice mai activ în

soluţionarea acestui conflict. Considerăm că Consiliul Europei ar putea juca un rol important,

67 Spre exemplu, reforma administrativă şi consolidarea autonomiei locale, eficientizarea sistemului judiciar, legea cu privare la traficul de fiinţe umane şi altele.

145

alături de OSCE şi UE, în procesul de soluţionare politică definitivă a conflictului din regiunea

de Est a ţării noastre.

În fine, Consiliul Europei este deocamdată unicul for pan-european în care Republica

Moldova, pe picior de egalitate, are oportunitatea de a-şi urmări propriile interese şi pentru a-şi

exterioriza problemele interne. Cel mai recent exemplu în acest sens a fost participarea

Preşedintelui Vladimir Voronin la cel de-al III-lea Summit al Consiliului Europei, de la Varşovia

(16-17 mai 2005), în cadrul căruia, pe lîngă sfidările majore şi noua arhitectură ale continentului

european, în atenţia comunităţii europene au fost aduse problemele ţării noastre - soluţionarea

problemei transnistrene şi obiectivul de integrare europeană. Succesul acestei intenţii depinde de

voinţa determinată a liderilor politici, capacitatea diplomaţiei moldoveneşti, fixarea priorităţilor

politice, precum şi de conştientizarea identităţii europene a ţării noastre la nivel naţional.

În concluzie menţionăm că, avantajele obţinute de către Republica Moldova din

cooperarea sa în cadrul şi cu Consiliul Europei sunt multiple: atît pe plan extern – prin

promovarea imaginii ţării şi stabilirii contactelor cu partenerii internaţionali, cît şi intern – prin

stimularea reformelor politice, legislative, sociale şi culturale. Vorbind în capitolul precedent

despre necesitatea operării unor reforme în cadrul Consiliului Europei, care i-ar optimiza

activitatea şi i-ar confirma viabilitatea, amintim că acestea pot fi realizate doar cu susţinerea

din interiorul statelor membre. Exemplul Republicii Moldova este ilustrativ în acest sens şi, de

aceea, vom recapitula momentele pe care le considerăm semnificative în impulsionarea

procesului de cooperare a ţării noastre cu Consiliul Europei

În primul rînd, principiile de organizare şi funcţionare ale Consiliului Europei pot fi

susţinute prin adoptarea unor măsuri de ordin intern în Republica Moldova:

1) Avînd în vedere că parlamentele naţionale fixează proceduri proprii de numire a

membrilor delegaţiilor lor la APCE, reiterăm ideea unei reprezentări directe a

popoarelor europene în APCE, Republica Moldova putînd aduce un exemplu în acest

sens prin abilitarea cetăţenilor săi cu alegerea celor cinci membri pentru forumul

european.

2) În scopul întăririi statutului judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

şi evitării oricăror genuri de influenţă asupra activităţii acestuia, pe lîngă regulile

prevăzute în Regulamentul Curţii de la Strasbourg, venim cu propunerea de

elaborare şi adoptare a unor reglementări naţionale, de rînd cu legile referitoare la

sistemul judecătoresc, care să acorde garanţii juridice şi politice judecătorului la

Curte atît în momentul desemnării lui pe plan intern, cît şi în timpul exercitării

146

funcţiei sale şi, mai ales, după întoarcerea sa în ţară odată cu expirarea mandatului

său la Curte.

În al doilea rînd, activitatea orientată spre consolidarea cooperării Republicii Moldova

cu Consiliul Europei în vederea respectării principiilor fundamentale ale acestuia urmează a fi

axată asupra următoarelor aspecte:

1) Ar fi mult mai uşor pentru autorităţile moldoveneşti şi mult mai benefic pentru

imaginea externă a ţării, să fie prevenite şi evitate noi hotărîri ale Curţii Europene a

Drepturilor Omului contra Republicii Moldova. În acest sens, urmează a fi creat un

mecanism naţional de supraveghere a compatibilităţii legislaţiei moldoveneşti cu

Convenţia europeană a drepturilor omului şi actualizării permanente a acesteia

conform standardelor europene.

2) În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de

a acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui o

cale de recurs importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului şi va contribui la reducerea volumului de lucru al Curţii, în

spiritul reformării acestei instituţii iniţiate prin Protocolul nr. 14.

3) Pentru ca soarta individuală a unei victime a violării drepturilor omului să fie direct

influenţată prin hotărîrea Curţii de la Strasbourg, ar trebui să fie instituit un

mecanism de recurs special care să permită întoarcerea autorităţii lucrului judecat.

În acest sens, este salutabilă introducerea în noul Cod de Procedură Penală, în art.

453, a unui nou temei pentru recursul în anulare, care permite reexaminarea unei

decizii penale urmare a pronunţării unei hotărîri a Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Urmează a fi activizată promovarea punerii în aplicare a acestei prevederi

legale.

4) Deşi la prima vedere procedura de monitorizare instituită de către Consiliul Europei

pare a fi incomodă şi indezirabilă pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile

statale, conştientizînd existenţa reală a deficienţelor identificate de către partenerul

său european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin includerea în agenda

europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul transnistrean,

precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa

Organizaţiei în redresarea lor.

5) Prin urmare, se consideră necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a

implementării programelor şi impactului acestora asupra dezvoltării democratice a

ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de asistenţa acordată de către Consiliul

147

Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua necesităţile şi utiliza corect

mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală a ţării de

avansare pe calea reformelor democratice.

În fine, profitînd de participarea sa pe picior de egalitate în cadrul Consiliului Europei,

ţara noastră are oportunitatea de a lansa concomitent statelor membre ale UE mesajul cu

privire la principala prioritate a politicii sale interne şi externe – integrarea în Uniunea

Europeană, informîndu-le şi solicitîndu-le concursul în realizarea obiectivelor strategice ale

Guvernului Republicii Moldova, soluţionarea problemei transnistrene, asigurarea respectării

drepturilor omului.

148

CONCLUZII

Proclamîndu-şi independenţa la 27 august 1991, Republica Moldova a devenit unul dintre

primele state suverane de pe teritoriul fostei URSS. Suveranitatea sa a fost consolidată prin

recunoaşterea ca atare de către alte state, precum şi prin primirea Republicii Moldova într-un şir

de organizaţii internaţionale universale şi regionale.

O importanţă deosebită pentru Republica Moldova în acest context o au organizaţiile

internaţionale, care oferă oportunităţi suplimentare de participare la formarea noii ordini

mondiale, la consolidarea principiilor şi normelor corespunzătoare. Astfel, Concepţia politicii

externe recunoaşte că „integrarea în structurile europene oferă Republicii Moldova o reală

posibilitate de consolidare a securităţii naţionale şi de asigurare a integrităţii teritoriale,

contribuind astfel la instaurarea stabilităţii politice în zonă.”

Raliindu-ne la importanţa politicii externe pentru dezvoltarea Republicii Moldova ca stat

suveran, am încercat să demonstrăm în această lucrare direcţiile prioritare în care ar trebui

intensificată activitatea Republicii Moldova ca participant egal la relaţiile internaţionale. Această

problemă a fost abordată sub trei aspecte interdependente:

1) consolidarea rolului organizaţiilor internaţionale în viaţa internaţională contemporană,

acestea fiind forme instituţionalizate ale comunităţii internaţionale, din care face parte

şi Republica Moldova;

2) impactul fenomenului de integrare europeană asupra dezvoltării statelor, pe baza

exemplului evoluţiei Consiliului Europei;

3) interacţiunea specifică între organizaţia internaţională şi statele sale membre, ilustrînd

cooperarea între Consiliul Europei şi Republica Moldova.

Referindu-ne la organiztaţiile internaţionale în general, constatăm că o astfel de

formaţiune complicată, cum este comunitatea internaţională, nu poate exista fără o structură

organizaţională, inclusiv juridică. Spre exemplu, Carta ONU, şi normele şi principiile tangente

cu acesta, apare ca o constituţie a comunităţii internaţionale. Statutul determină principalele

scopuri şi principii ale comunităţii internaţionale, lor trebuie să le corespundă toate ramurile,

institutele şi normele dreptului internaţional. Pe această baza se va desfăşura şi dezvoltarea

dreptului internaţional.

Activitatea curentă a organizaţiilor internaţionale deseori este supusă criticii, însă, am

nota aici, şi mecanismul mult mai complex al statelor, de asemenea, nu este perfect. Ca răspuns

la acuzaţiile că multe rezoluţii şi norme ale organizaţiilor internaţionale sunt lipsite de forţă

juridică obligatorie, am contesta lipsa influenţei acestora asupra comportamentului statelor.

149

Actele organizaţiilor internaţionale joacă un rol important în contextul legitimităţii colective,

care se bazează pe conştientizarea faptului că o soluţionare durabilă a unei probleme poate fi

doar una corectă, care ia în consideraţie interesele tuturor părţilor implicate şi a comunităţii în

general. Cel mai strălucit exemplu este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948

care, deşi are statut de recomandare, a pus începutul formării uneia dintre principalele ramuri ale

dreptului internaţional – protecţia internaţională a drepturilor omului.

Din aceste raţionamente, am dedus în această lucrare că organizaţiile internaţionale

reprezintă o formă instituţionalizată a cooperării statelor şi oferă o ordine juridică pentru buna

desfăşurare a relaţiilor între acestea. Bineînţeles, ca în orice alt sistem organizaţional, şi în cazul

organizaţiilor internaţionale sunt necesare unele ameliorări:

1) În primul rînd, considerăm necesar de a fi elaborat un instrument juridic

internaţional cu privire la organizaţiile internaţionale, care să fie o codificare a

dreptului organizaţiilor internaţionale şi să ofere principalele definiţii, principii şi

mecanisme de creare şi activare a acestora. Un asemenea instrument ar putea fi

compus dintr-o parte generală, ce ţine de aria suverană a statelor, manifestată prin

libera decizie asupra definirii organizaţiei internaţionale, principiilor şi criteriilor de

constituire şi funcţionare ale ei, modalităţilor de stabilire a competenţelor şi rezervării

sferelor de acţiune exclusivă a statelor etc.; precum şi dintr-o parte specială care ar fi

deja caracteristică caracterului autonom al organizaţiei internaţionale de după

constituirea sa şi ar viza unele norme generale privind organizarea internă, mijloacele

de activitate, forţa juridică a actelor sale, relaţiile cu membrii şi alţi subiecţi de drept

internaţional etc. Prin urmare, Republica Moldova s-ar putea implica în elaborarea

unor instrumente juridice internaţionale care să fixeze standarde unice în ceea ce

priveşte noţiunea şi personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, principiile

generale de competenţă în raport cu suveranitatea statelor, lăsînd pentru reglementare

prin actele constitutive aspectele legate de scopul înfiinţării, funcţiile specifice ale

fiecărei organizaţii, calitatea de membru etc.

2) Pe de altă parte, a crescut considerabil şi rolul organizaţiilor internaţionale în

activitate de creare a normelor juridice internaţionale. Datorită lor a fost instituit un

nou mecanism de activitate normativă: rezoluţiile adoptate conţin norme dorite, care,

treptat, sunt recunoscute de către state drept norme cutumiare ale dreptului

internaţional. Cu toate acestea, intuim că, pe viitor, scopul primar al organizaţiilor

internaţionale va consta nu în elaborarea normelor de drept, ci în consolidarea şi

punerea în aplicare a normelor care au fost deja create în cadrul acestora. În acest

150

sens, mecanismul instituit de către Consiliul Europei ar putea servi ca punct de

plecare şi pentru alte organizaţii.

3) Astfel, Republica Moldova nu poate rămîne izolată de aceste modificări substanţiale

din sistemul dreptului internaţional, în special, de înlocuirea relaţiilor cu caracter

prioritar bilateral prin interacţiunea universală între state şi popoare. Sub influenţa

acestor procese, am constatat că, pentru Republica Moldova, ca participant activ în

relaţiile internaţionale, structurarea şi ordonarea relaţiilor interstatale, care este oferită

de către Consiliul Europei, prezintă importanţă prin facilitarea dialogului cu alţi

parteneri şi afirmarea suveranităţii şi caracterului democratic al statului nostru. În

special, este semnificativă apartenenţa la sistemul juridic comun instituit în cadrul

acestei Organizaţii, care, prin Convenţia europeană a drepturilor omului, a înaintat

postulatul existenţei unei ordini publice europene.

Din perspectiva dezvoltării dreptului organizaţiilor internaţionale, am demonstrat în

cercetarea de faţă interesantul proces evoluţionist prin care a trecut Consiliul Europei de la

momentul creării sale în 1949. Ponderea sa politică şi independenţa în raport cu alte organisme

regionale şi internaţionale s-au afirmat prin fixarea unei agende proprii şi competenţe exclusive.

Determinarea Consiliului Europei ca for pentru dialog politic european a devenit şi mai

pertinentă după 1989, cînd Consiliul Europei, gradual, a început să-şi extindă influenţa şi asupra

statelor din Europa Centrală şi de Est.

Dimensiunea pan-europeană a Consiliului Europei este o realizare importantă în zilele

noastre, dar, de asemenea, constituie şi una dintre cele mai importante sfidări ale Organizaţiei.

Scopul este de a asigura ca acest club elitar european să nu-şi coboare exigenţele în legătură cu

crearea democraţiei, statul de drept şi promovarea drepturilor omului – orientate spre situaţia în

care statele membre îşi onorează angajamentele asumate la momentul aderării la Consiliul

Europei. Cunoaşterea largă a acestei probleme, împreună cu evidenţierea rolului procedurii de

monitorizare, este semnificativă nu doar datorită importanţei acestei chestiuni pentru state şi

societăţi care se află sub “jurisdicţia” Consiliului Europei. Este ceva mai mult decît atît – de a

defini funcţiile originale ale Consiliului Europei printre celelalte organizaţii care funcţionează pe

continentul european.

În acest context, Consiliul Europei nu ar putea aspira la o poziţie de frunte în domeniul

securităţii europene, unde marea parte a lucrului revine OSCE şi NATO, însă el poate contribui

la acest proces prin crearea circumstanţelor securităţii democratice. În sfera economică,

bineînţeles, cheia îi revine Uniunii Europene, în special, avînd în vedere că un număr tot mai

mare de state şi-au exprimat dorinţa de a adera la aceasta şi de a-şi transforma economiile în

151

concordanţă cu criteriile UE. Odată ce Consiliul Europei s-a dezis de unificarea economică şi

monetară a Europei, lui i-a revenit sarcina celei mai dificile unificări: culturală, socială şi

judiciară. Însă prioritatea care îi revine Consiliului Europei este în domeniul drepturilor omului.

Cu certitudine, o importanţă fundamentală în acest context o are Convenţia europeană a

drepturilor omului şi centrul de aplicare a ei – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Ţinînd cont de aceste evoluţii şi de absorbţia de către Uniunea Europeană a tot mai multe

sfere de competenţă, am putea prevedea o apropiere imediată, iar pe termen lung poate chiar o

fuziune între Uniunea Europeană, a cărei extindere este departe de a fi finisată, şi Consiliul

Europei, a cărui majoritate de state membre tind să adere la Uniunea Europeană.

Examinînd Consiliul Europei drept un sistem de reglementare a relaţiilor interstatale, nu

putem trece cu vederea unele lacune care împiedică optimizarea eforturilor statelor membre în

realizarea obiectivelor de integrare europeană. Dintre acestea vom reţine următoarele:

1) Ne referim, în primul rînd, la procedura adoptării deciziilor Comitetului de Miniştri

prin consens, care oferă fiecărui stat membru posibilitatea să împiedice exercitarea

voinţei de solidaritate a celorlalte state membre. Considerăm că soluţia ar fi în

extinderea spectrului de probleme care să poată fi adoptate cu majoritate simplă sau

absolută, lăsînd pentru unanimitate doar chestiunile ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa

Organizaţiei.

2) Pe de altă parte, este regretabil faptul că Adunarea Parlamentară, care, în esenţă,

reprezintă popoarele europene, nu dispune suficientă putere pentru punerea în

aplicare a ideilor sale progrsiste. Din acest motiv, avînd în vedere că parlamentele

naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor naţionale

la APCE, considerăm că fiecare stat în parte, inclusiv Republica Moldova, ar putea, în

mod individual, opta pentru alegerile reprezentanţilor săi în APCE direct de către

popor.

3) Văzînd rezultatele celor trei summituri ale Consiliului Europei, care întrunesc toate

statele europene pe picior de egalitate, susţinem în continuare ideea

instituţionalizării summiturilor, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau trei

ani. În acest context, organizarea reuniunilor de vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:

a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii

particulare pentru toate statele vizate; b) apropierea statelor şi promovarea intereselor

naţionale în raport cu alte organizaţii internaţionale, din care primele nu fac parte; c)

precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi consecutive, avînd în

vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.

152

4) O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea

eficacităţii mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata

cauze ale căror număr nu încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi

Convenţia devine tot mai cunoscută publicului. Eficienţa mecanismului de

funcţionare a jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin implicarea

activă a statelor membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi

cetăţenilor lor a iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor

naţionale la spiritul Convenţiei şi al protocoalelor adiţionale şi crearea unui mediu

favorabil de remediere internă, precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de

executare a deciziilor Curţii.

Cu toate acestea, Consiliul Europei este, în primul rînd, un sistem de cooperare

interguvernamentală, care devine foarte evident în procesul de elaborare a convenţiilor şi

standardelor cooperării juridice internaţionale. Problema rezidă în faptul că atît Comitetul de

Miniştri, cît şi organele sale de cooperare interguvernamentală activează în baza

confidenţialităţii. În consecinţă, această mare realizare a Consiliului Europei, deşi este destinată

securităţii popoarelor europene, nu este expusă publicului şi nu este atrasă în construirea

autorităţii Consiliului Europei. În rezultat, Consiliul Europei este o organizaţie mai puţin

cunoscută opiniei publice, avînd în vedere evoluţiile sale actuale în domeniul democraţiei şi

drepturilor omului pe continent. Acest fapt nu suscită conştientizarea din partea societăţilor

europene, ceea ce este necesar pentru o mai mare susţinere a necesităţilor Consiliului Europei din

partea parlamentelor şi guvernelor europene.

Republica Moldova, prin aderarea sa la Consiliul Europei, are ocazia de a contribui la

consolidarea poziţiei acestei Organizaţii pe plan mondial, prin extinderea spaţiului în care

democraţia, statul de drept şi drepturile omului sunt consfinţite ca valori supreme. Deşi

admiterea în Consiliul Europei este calificată de către comunitatea internaţională ca un test de

maturitate democratică, Republica Moldova trebuie să înveţe a utiliza cu maximă eficienţă

avantajele care decurg din participarea sa în cadrul Forului European. Acestea sunt reflectate, în

primul rînd, în perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional în conformitate cu normele

Consiliului Europei. În al doilea rînd, fiind un tînăr membru al Organizaţiei, Republica Moldova

beneficiază de programe de asistenţă din partea Organizaţiei şi partenerilor săi europeni. Din

aceste considerente, vom reitera principalele recomandări pentru optimizarea cooperării

Republicii Moldova cu Consiliul Europei:

1) Demonstrînd că Consiliul Europei este un spaţiu juridic european, considerăm că

trebuie revizuită procedura de ratificare a tratatelor europene de către Republica

153

Moldova. În primul rînd, este vorba de voinţa de a fi legat prin tratat, care atinge toate

statele membre, în sensul necesităţii promovării unei cutume conform căreia, odată ce

un tratat a fost elaborat în cadrul Consiliului Euopei, statele membre îşi asumă

obligaţia de a crea condiţiile naţionale necesare pentru punerea în aplicare a acestuia

în ordinea juridică internă. Pornind de la această premisă, pentru procedura internă de

ratificare a Republicii Moldova este importantă ameliorarea în sensul verificării a

priori (dar nu ulterior) a legalităţii şi compatibilităţii, iar în cazul unor

necorespunderi între normele juridice naţionale şi cele europene primele trebuie

ajustate ultimelor (în locul renunţării la a deveni parte la respectivul tratat).

2) În scopul prevenirii şi evitării emiterii de noi hotărîri al Curţii Europene a Drepturilor

Omului contra Republicii Moldova, urmează a fi creat un mecanism naţional de

supraveghere a compatibilităţii legislaţiei moldoveneşti cu Convenţia europeană

a drepturilor omului şi actualizării permanente a acesteia conform standardelor

europene.

3) În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de a

acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui

o cale de recurs importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului şi va contribui la reducerea volumului de lucru ale Curţii, în

spiritul reformării acestei instituţii iniţiate prin Protocolul nr.14.

4) Deşi la prima vedere, procedura de monitorizare instituită de către Consiliul Europei

pare a fi incomodă şi indezirabilă pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile statale,

conştientizînd existenţa reală a deficienţelor identificate de către partenerul său

european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin includerea în agenda

europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul transnistrean,

precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa

Organizaţiei în redresarea lor.

5) Prin urmare, considerăm necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a

implementării programelor şi impactului acestora asupra dezvoltării democratice a

ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de asistenţa acordată de către Consiliul

Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua necesităţile şi utiliza corect

mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală a ţării de

avansare pe calea reformelor democratice.

6) Totodată, nu în ultimul rînd, participarea la Forul pan-european, oferă Republicii

Moldova ocazia de a atrage atenţia întregii comunităţi europene asupra unor probleme

154

de importanţă majoră pentru dezvoltarea sa, cum ar fi integritatea teritorială şi

conflictul transnistrean, asigurarea drepturilor omului pe întreg teritoriul ţării,

exercitarea democraţiei pluraliste etc. De asemenea, nu mai puţin importantă este

cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei în contextul priorităţii sale

politice de integrare europeană. La acest capitol, prestaţia Republicii Moldova la

Consiliul Europei constituie o trambulină pentru admiterea ei în Uniunea Europeană,

deoarece angajamentele faţă de primul constituie nici mai mult nici mai puţin aşa -

numitele criterii politice de la Copenhaga pe care trebuie să le îndeplinească un stat

aspirant la integrarea europeană. Astfel, subiectele care constituie obiectul

monitorizării Republicii Moldova de către Consiliul Europei au fost preluate şi în

Rezoluţia Parlamentului European cu privire la Republica Moldova din 18.12.2003.

Statele membre ale Uniunii Europene, cît şi cele candidate, fiind toate fără excepţie

membre ale Consiliului Europei, au posibilitatea de a testa cu regularitate prin

intermediul diverselor mecanisme de monitorizare ale Consiliului Europei situaţia

democraţiei şi drepturilor omului din Republica Moldova şi, prin urmare, au toată

puterea de a influenţa viteza apropierii sale de aderarea la UE.

În concluzie, constatăm că Republica Moldova dispune acum, mai mult ca niciodată, de

toate premisele pentru apropierea sa de societatea europeană contemporană, beneficiind în acest

sens de susţinerea deplină a Consiliului Europei. Consiliul s-a dovedit a fi un partener de

încredere pentru ţara noastră, decizia în ultimă instanţă aparţinînd autorităţilor moldoveneşti şi

voinţei politice de a ajusta legislaţia şi practica internă la standardele europene. Precum am

observat în această lucrare, procesul respectiv este deja în derulare. Devenirea Republicii

Moldova ca stat european veritabil este, astfel, orientată în două direcţii: realizarea modificărilor

în interior, urmare a angajamentelor asumate faţă de Consiliul Europei, şi promovarea

realizărilor obţinute pe plan internaţional, pentru consolidarea imaginii externe a ţării şi

profitarea de avantajele oferite de participarea în viaţa internaţională. Considerarea tuturor

acestor aspecte va deschide perspective pe termen lung pentru creşterea sigură şi durabilă a

Republicii Moldova şi includerea cetăţenilor ei în circuitul mondial de dezvoltare.

155

BIBLIOGRAFIE Izvoare normative

a. Tratate ale Consiliului Europei şi alte acte internaţionale

1. Acordul General cu privire la Centrul de Informare şi Documentare a Consiliului Europei la

Chişinău, semnat la 21 mai 1997 între Directorul pentru Afaceri Politice al Consiliului

Europei şi Directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.

2. Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, Ed. Of. Tratate

internaţionale, vol. 13.

3. Carta europeană a autonomiei locale, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 14.

4. Carta europeană a limbilor minoritare sau regionale, încheiată la Strasbourg, la 5 noiembrie

1992.

5. Carta Europeană Socială, Carta Socială Europeană revizuită în aplicare, Biroul de informare

al Consiliului Europei în Moldova, Chişinău 2001.

6. Carta Organizaţiilor Naţiunilor Unite.

7. Codul european de securitate socială, încheiat la Strasbourg, la 16 aprilie 1964.

8. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor între state si organizaţii internaţionale sau intre

organizaţii internaţionale, încheiată la Viena, la 21 martie 1986.

9. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 4.

10. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

adoptată la Roma, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 1.

11. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentului inuman sau

degradant, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 1.

12. Convenţia europeană pentru protecţia animalelor în timpul transportului internaţional

revizuită, adoptată la Chişinău, la 6 noiembrie 2003.

13. Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu

caracter universal.

14. Protocolul nr.11 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, Ed. Of. Tratate Internaţionale, vol. 1.

15. Protocolului 14 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale de amendare a sistemului de control al Convenţiei, adoptat la 13 mai 2004

16. Statutul Consiliului Europei, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 9.

17. Appendix to Statutory Resolution (2000) 1, Charter of the Congress of Local and Regional

Authorities of Europe (CLRAE), adoptată la 15.03.2000.

156

18. Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971 cu privire la

consecinţele juridice pentru state a prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia.

19. CM/Inf(2003)19 15 mai 2003, Priorités de la présidence moldave du Comité des Ministres

du Conseil de l’Europe (15 mai – 7 novembre 2003).

20. CM/Inf(2003)40 révisé (restricted) 17 octombrie 2003, 113ème Session du Comité des

Ministres Chişinǎu, 5-6 novembre 2003, Document d'information préparé par le Secrétariat

du Comité des Ministres.

21. Committee on the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the

Council of Europe, Albania, Co-rapporteurs: Mr. Jerzy Smorawinski (Poland, EPP/CD), Mr.

Jordi Sole Tura (Spain, SOC), Preliminary draft report, 30 iulie 1999.

22. Council of Europe’s conventional “acquis” which is of interest for accession to the European

Union, Doc. JUR/DIR *99 (2 din 27 ianuarie 1999).

23. CPJI, avizul din 3 martie 1928, cauza privind competenţa tribunalelor din Dantzig.

24. Decizia CJCE, 8 iulie 1999, Montecani SpA c/ Comisiei.

25. Declaraţia de la Strasbourg, adoptată la 11 octombrie 1997, în cadrul Summit-ului II al

Consiliului Europei.

26. Declaraţia de la Viena, adoptată la 9 octombrie 1993, în cadrul Summit-ului I al Consiliului

Europei.

27. Doc. 8496, Honouring of Obligations and Commitments by Slovakia, report, Committee on

the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the Council of Europe

(Monitoring Committee), Rapporteurs: Mr. Goran Magnusson (Sweden, SOC) and Mr. Juris

Sinka (Latvia, EDP), 6 septembrie 1999.

28. Doc. 10249, Întrebarea scrisă a membrilor Adunării parlamentare către Comitetul de Miniştri

nr. 449 a dlui van der Linden: „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari

moldoveni”, CM(2004)122 9 iulie 2004.

29. Doc. 6653, Blockade of Cuba, Motion for resolution, presented bz Mr. Piero Pierali and

others, 1 septembrie 1992.

30. Doc. 737 din 22 octombrie 1957, Moţiunea de recomandare cu privire la instituirea Curţii

Supreme Europene.

31. Doc. 7633 şi anexele, Report on the activities of the Bureau and the Standing Committee, 23

septembrie 1996.

32. Doc. 7928, Motion for a recommendation on the situation in Algeria presented by Mr

Atkinson and others, 25 septembrie 1997.

157

33. Doc. 8153, Actions of the Belarus Government against Embassies of Foreign Countries,

Motion for Resolution presented by Mr Zingeris and others, 24 iunie 1998.

34. Doc. 8218, Emergency action plan for children in Kosovo, Motion for recommendation

presented by Mrs Pozza Tasca and others, 15 octombrie 1998.

35. Doc. 8226, Calling for an independent and effective international criminal court, Motion for

resolution presented by Lord Russel-Johnston, 3 iulie 1998.

36. Doc. 8226, Legal problems arising from the coexistence of the Commonwealth of

Independent States Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms and the

European Convention on Human Rights, Motion for resolution presented by Mr. Gross and

others, 6 octombrie 1998.

37. Doc. 8236, Violations of Human Rights in the eastern part of the Republic of Moldova,

Motion for recommendation presented by Mr Nedelciuc and others, 9 octombrie 1998.

38. Doc. 8260, Rendering more humane the proceedings for expelling immigrants and asylum-

seekers whose papers are not in order, Motion for resolution presented by MM. Clerfayt,

Beaufays and others, 3 noiembrie 1998.

39. Doc. 8267, Fundamentalist regime’s treatment of women, Motion for a resolution presented

by Mrs Bušic and others, 25 noiembrie 1998.

40. Doc. 8359, Progress Report of the Monitoring Committee (1998-1999), Information Report,

Committee of the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the

Council of Europe (Monitoring Committee), Rapporteur: Mr. Jordi Sole Tura (Spain, SOC),

19 martie 1999.

41. Doc. 8519, East Timor, Motion for recommendation, presented by Mr. Martins and others,

17 septembrie 1999.

42. Doc. 8534, Situation in East Timor, Report, Political Affairs Committee, Rapporteur: Mr.

Luis Maria de Puig (Spain, SOC).

43. GR-EDS(2004)CB11 din 17 septembrie 2004, Rezumat al reuniunii din 13 septembrie 2004.

44. GT-MON(2004)16 (restricted) 5 iulie 2004, Proiectul Raportului Final cu privire la

reformarea procesului de monitorizare tematică a Comitetului de Miniştri.

45. Hotărîrea CEDO Bocancea şi alţii c. Moldovei, din 6 iulie, Monitor Oficial, Ed. Specială, 16

noiembrie 2004 .

46. Hotărîrea CEDO Croitoru c. Moldovei, din 20 iulie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială, 16

noiembrie 2004.

47. Hotărîrea CEDO Gheorghe Amihalachioae c. Moldovei, din 20 aprilie 2004, Monitor Oficial,

nr. 150-155 din 20 augsut 2004.

158

48. Hotărîrea CEDO Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, din 8 iulie 2004, Monitor Oficial, ediţie

Specială, 21 septembrie 2004.

49. Hotărîrea CEDO Irlande c. Regatului unit, 18.01.1978, GA, nr. 11.

50. Hotărîrea CEDO Loizidou c. Turciei, 23 martie 1995.

51. Hotărîrea CEDO Luntre şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,

16 noiembrie 2004.

52. Hotărîrea CEDO Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova, din 13

decembrie 2001, Monitor Oficial, Ed. Specială, 9 iulie 2002.

53. Hotărîrea CEDO Nicolae Frunze c. Moldovei, din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed.

Specială, 31 ianuarie 2005.

54. Hotărîrea CEDO Oleg Rahoţchii c. Moldovei, din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed.

Specială, 31 ianuarie 2005.

55. Hotărîrea CEDO Pasteli şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,

16 noiembrie 2004.

56. Hotărîrea CEDO Prodan c. Moldovei din 18 mai 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială, 31

ianuarie 2005.

57. Hotărîrea CEDO Sîrbu şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,

31 ianuarie 2005.

58. Hotărîrea CEDO Ţîmbal c. Moldovei din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,

31 ianuarie 2005.

59. International Court of Justice, Reports, 1949.

60. Întrebarea scrisă a APCE nr. 449 „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari

moldoveni”.

61. Întrebarea scrisă nr. 456 a dlui Vlad Cubreacov „Situaţia elevilor români din teritoriile

moldoveneşti ocupate” .

62. Opinia Comisiei de la Veneţia CDL-AD (2002)223 din 8.10.2002 pe marginea Legii RM cu

privire la statutul deputatului.

63. Opinia Comisiei de la Veneţia CDL-AD (2003)1 din 16.01.2003 asupra legislaţiei electorale

din Republica Moldova.

64. Opinia nr. 188(1995) a APCE cu privire la cererea de aderare a Moldovei la Consiliul

Europei.

65. Order of Business of the fourth part of the 1999 Ordinary Session (20-24 September 1999),

Strasbourg – 20 septembrie 1999.

66. Presidency Conclusions, Dublin European Council, 13-14 decembrie 1996.

159

67. Raportul Comisiei de la Veneţia CDL (2002)40 din 12.03.2002 cu privire la statutul

Găgăuziei.

68. Raportul Comisiei de la Veneţia CDL (2003)9 din 5.02.2003 pe marginea proiectului de

Lege a RM cu privire la partidele politice.

69. Recomandarea 110 (2002) asupra Democraţiei locale şi regionale în Moldova, discutată la a

9-a Sesiune a CPLRE şi adoptată la 5 iunie 2002 (doc. CG (9) 6, proiect de recomandare

prezentat de Dl C. Casagrande şi Dl Y. Mildon, raportori).

70. Recomandarea 1554(2002) a APCE cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în

Republica Moldova, adoptată la 24 aprilie 2002.

71. Recomandarea 38(1998) cu privire la situaţia autonomiei locale şi regionale din Republica

Moldova.

72. Recomandările APCE cu privire la Republica Cehă – 1338(1997) şi Lituania – 1339(1997),

precum şi rezoluţiile cu privire la Slovacia – 1196(1999) şi Bulgaria – 1211(2000).

73. Recomandările Comitetului de Miniştri nr. 231 (1960), 372 (1963) şi 454 (1996) cu privire la

interpretarea uniformă a tratatelor europene.

74. Regulamentul Comitetului de Miniştri, adoptat de către Comitetul de Miniştri la Sesiunea 9-a

(august 1951) cu modificări adoptate la Sesiunea 10-a (martie 1952), Sesiunea 16-a (iulie

1955), Sesiunea 23-a (decembrie 1958), Sesiunea 73-a (iunie 1959) şi Sesiunea 133-a a

Delegaţilor Comitetului de Miniştri (iulie 1964).

75. Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

76. Rezoluţia (76)3 privind structura, mandatele şi metodele de lucru ale comitetelor, adoptată de

Comitetul de Miniştri la 18 februarie 1976.

77. Rezoluţia (99)50 cu privire la Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei,

adoptată de Comitetul de Miniştri la 7 mai 1999 în cadrul celei de-a 104 Sesiune.

78. Rezoluţia (99)9 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind crearea Birourilor de

Informare ale Consiliului Europei.

79. Rezoluţia 1115 (1997), cu privire la instituirea Comitetului de Monitorizare a îndeplinirii

obligaţiunilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei

80. Rezoluţia 1280(2002) a APCE cu privare la funcţionarea instituţiilor democratice în

Republica Moldova, adoptată la 24 aprilie 2002.

81. Rezoluţia 1303(2002) a APCE cu privare la funcţionarea instituţiilor democratice în

Republica Moldova adoptată la 26 septembrie 2002.

160

82. Rezoluţia 132 (2002) asupra Democraţiei locale şi regionale în Moldova, discutată la a 9-a

Sesiune a CPLRE şi adoptată la 5 iunie 2002 (a se vedea doc CG (9) 6, proiect de

recomandare prezentat de Dl C. Casagrande şi Dl Y. Mildon, raportori).

83. Rezoluţia APCE 1226(2000) cu privire la executarea hotărîrilor Curţii Europene a

Drepturilor Omului.

84. Rezoluţia statutară (93) 26 cu privire la statutul de observator, adoptată de Comitetul de

Miniştri la 14 mai 1993.

85. Rules of Procedures of the Parliamentary Assembly and the Statute of the Council of Europe,

Varşovia, 1999.

86. SG/Inf (2004)29 „Moldova: evaluarea cooperării cu Consiliul Europei”.

87. SG/Inf(2002)20 6 mai 2002, Raportul Secretarului General privind recursul la împuternicirile

acordate de Articolul 52 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului faţă de Moldova.

88. SG/Inf(2003) 46 din 12ianuarie 2004 cu privare la cooperarea Republicii Moldova cu

Consiliul Europei (perioada iulie-decembrie2003).

89. SG/Inf(2004)15 din 14 mai 2004 cu privire la Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul

Europei (perioada iunie-mai 2004).

90. SG/Inf(2004)20 din 15 iulie 2004, Rapoarte ale oficiilor teritoriale ale Consiliului Europei şi

alte posturi externe.

91. Statutory Resolution (2000) 1 on the Congress of Local and Regional Authorities of Europe,

adoptată de către Comitetul de Miniştri la 15 martie 2000.

92. The Council of Europe’s contribution to the enlargement of the European Union – Fields of

Justice and Home Affairs covered by Title VI of the Treaty on European Union, Doc.

DIR/JUR 98(5 rev. din 27 ianuarie 1999.

b. Acte legislative şi normative ale Republicii Moldova

93. Legea nr.761-XV din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic, (Monitorul Oficial, 02

februarie 2002, nr. 20/80)

94. Legea nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova,

(Monitorul Oficial, 02 martie 2000,nr.24-26/137)

95. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Statutului Consiliului

Europei, nr. 522-XIII din 12 iulie 1995, (Monitorul Oficial, 28 iulie 1995, nr.41-42)

96. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind constituirea Comisiei Naţionale pentru

pregătirea în vederea preluării şi executării de către Republica Moldova a Preşedinţiei

161

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, nr. 820-III din 1.08.2002, (Monitorul Oficial,

08 august 2002, nr. 115-116)

c. Hotărîri ale Curţii Constituţionale a Republicii Moldova

97. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia

Republicii Moldova, nr. 55 din 14 octombrie 1999 (Monitorul Oficial, 28 octombrie 1999,

nr. 118-119/64)

98. Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire controlul constituţionalităţii unor prevederi din

Legea nr. 781-XV din 28.12.2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 186-XIV din

6.11.1998 privind administraţia publică locală, nr. 13 din 14 martie 2002 (Monitor Oficial,

04 aprilie 2002, nr. 46-48)

d. Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

99. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 17 privind aplicarea în practica judiciară de

către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale din 19.06.2000, Buletinul C.S.J. 9-10’2000.

Izvoare speciale

a. Manuale, monografii

100. Anghel, I., Anghel, V., Răspunderea în dreptul internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1998

– 375 p.

101. Anghel, Ion., Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti,1998. –191 p.

102. Bindschedler, R., International organizations, General aspects, în:) Encyclopedia of public

international law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.

103. Boulouis, J.,. Chevallier, R.M., Grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés

européennes, Dalloz, Paris, 1991 – 470p.

104. Burban, J.L., L’élection du parlement européen au suffrage universel, Panthéon-Sorbonne,

Paris, 1973.

105. Burban, J.L., Le Conseil de l’Europe, Presses Universitaires de France, Paris, 1996 -128 p.

106. Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei la Bucureşti., Manualul

Consiliului Europei, Bucureşti, 1999 – 500 p.

107. Ciachir, N., Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648) până în

contemporanietate (1947), Bucureşti, 1998.

162

108. Couloubaritsis, L., De Leeuv, M., Nöel, E., Sterckx, C., The Origins of European Identity,

Bruxelles, 1993 – 187 p.

109. Curtis, D., The future of the Council of Europe, Londra, 1960.

110. De Vel, G., Comité des Ministres du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995 – 148 p.

111. Defarges, Ph., Les institutions européennes, Armand Colin, Paris, 2002 – 246 p.

112. Diaconu, I., Drept internaţional public, Bucureşti, 1995 – 309 p.

113. Ginther, K., International organizations, Responsibility, în:) Encyclopedia of public

international law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.

114. Gomien, D., Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului,

Consiliul Europei, 1998 – 157 p.

115. Günther, J., European Integration, , în:) Encyclopedia of public international law, North-

Holland, 1995, vol. 4 – 1650 p.

116. Huber, D., Une décennie pour l’histoire - Conseil de l’Europe 1989-1999, Conseil de

l’Europe, 1999 – 314 p.

117. Jaskiernia, J., The parliamentary assembly of the Council of Europe, Varşovia, 2003 – 436

p.

118. Kelsen, H., The Law of the United Nations, Londra, 1951.

119. Klebes, H., Die Parlamentarische Versammlung als “Politisches Gewissen” Europas (în:)

Österreich im Europarat 1956-1986- Bilanz einer 30jahrigen Mitgliedschaft, Viena, 1988.

120. Klebes, H., Hartland, J., A full Pan-European Role of the Council of Europe’s

Parliamentary Assembly, (în:) C. K. Jain, Triumph of Democracy. An Overview of world

Parliaments, New Delhi, 1993.

121. Lalumière, C., The Council of Europe and Democratic Security, (în:) J.D. Mroz, D. Pinto,

F. Rosentiel (ed.), Securing the Euro-Atlantic Bridge. The Council of Europe and the

United States, New-York-Praga-Budapesta, 1993.

122. Lambert-Abdelgawad, E., Executarea hotărîrilor Curţii europene a Drepturilor Omului,

Ediţii ale Consiliului Europei, Chişinău, 2004 – 72 p.

123. Lamoureux, F., Molinie, J., Un exemple de coopération intergouvernementale. Le Conseil

de l’Europe, Presses universitaires de France, collection Thémis, Paris, 1972.

124. Lamoureux, F., Molinié J., Le Conseil de l’Europe, PUF, “Dossiers Thémis”, 1972.

125. Marguénaud, J.P., La Cour Européenne des Droits de l’Homme, Dalloz, Paris, 2002 -141 p.

126. Mayne R., Postwar. The Dawn of Today’s Europe, London, 1983.

127. Niciu, M., Chivu, G., Organizaţii internaţionale guvernamentale, Cluj-Napoca, 1998.

128. Niciu, M., Organizaţii Internaţionale (Guvernamentale), Iaşi, 1994.

163

129. Polakiewicz, J., Treaty-making in the Council of Europe, Council of Europe Publishing,

1999 – 219 p.

130. Pronicţchi, E., Proniţchi, S., Analiza perspectivelor de integrare a Republicii Moldova în

Uniunea Europeană, (în:) Republica Moldova şi Integrarea Europeană, elemente de

strategie, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003.

131. Reuter, P., Droit International Public, PUF, Paris, 1993 – 595 p.

132. Reuter, P., Organisations européennes, PUF, coll. “Thémis”, 1965 – 489 p.

133. Robertson, A.H., Consiliul Europei, structura, funcţiile şi realizările lui, Leyde, 1962.

134. Robertson, A.H., Manual of the Council of Europe: Structure, Functions and Achievements,

South Hackensack, 1970.

135. Ruda, J.M., States, Fundamental Rights and Duties, în:) Encyclopedia of public

international law, North-Holland, 1995, vol. 4.

136. Scăunaş, S., Drept Internaţional public, Bucureşti, 2002.

137. Schemers, H., International institutional law, Leiden, 1972, vol. 1.

138. Schemers, H.G., Blokker N.M., International Institutional Law, Haga, 1995.

139. Schreuer, Ch., International law in municipal law: law and decisions, în:) Encyclopedia of

public international law, North-Holland, 1995, vol. 4 – 1650 p.

140. Sîrcu, D., Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: condiţii de admisibilitate,

Centrul de Drept, Chişinău, 2001 – 123 p.

141. Skubiszewski, K., International Legislation, în:) Encyclopedia of public international law,

North-Holland, 1995, vol. 4 1650 p.

142. Soulier, G., L’Europe. Histoire, civilisation, institutions, Paris, 1994 – 461 p.

143. Sudre, F., La Convention Européenne des Droits de l’Homme, PUF, Paris, 2002 -127p.

144. Sudre, F., Les grands arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme (Recueil des

décisions) ; PUF, Paris, 1997.

145. Tarschys, D., Europe: invention et nécessité, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg,

1999 – 118 p.

146. Verosta S., History of the law of nations, in:) Encyclopedia of public international law,

North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.

147. Vonica, R., Introducere generală în drept, Lumina Lex, Bucureşti, 2000 – 599 p.

148. Wolfrum, R., International Law of cooperation, in:)Encyclopedia of public international

law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.

149. Wright, Q., International Law and the United Nations?, New-York, 1960.

150. Zuleeg, M., International Organizations, EPIL II, 1995.

164

151. Бекяшев, К., Международное публичное право, Проспект, Москва, 2001 – 636 с.

152. Бобров, Р., Основные проблемы международного права, Moсква, 1968.

153. Зайцева, О., Международные межправительственные организации, Moсква,1983.

154. Казанский, П., Учение о международной администрации, Одесса, 1901.

155. Кривчикова, Э., Основы теории права международных организаций, Moсква, 1979.

156. Левин, Д., Актуальные проблемы международного права, Moсква, 1974.

157. Малько, А.В., Теория государства и права в вопросах и ответах, Юристъ, Москва,

1998 – 198 с.

158. Маргиев, В., К вопросу об определении внутреннего права международных

организаций. Вопросы универсальности и эффективности международного права,

Свердловск, 1981.

159. Мартенс, Ф., Современное международное право цивилизованных народов, Т. 1,

Москва, 1996.

160. Моравецкий, В., Функции международной организации, Moсква, 1976.

161. Морозов, Г., Международные организации. Некоторые вопросы, Moсква, 1974.

162. Мюллерсон, Р.., Тункин, Г., Курс международного права, т. 1.

163. Нерсесянц, В., Философия права, Москва, 1998 – 647 c.

164. Тункин, Г., Вопросы международного права, Moсква, 1962.

165. Тункин, Г., Теория международного права, Moсква, 1970

166. Ушаков, А., Правовое регулирование использования силы в международных

отношениях, Москва, 1997.

167. Ушаков, Н., Международное право, Юристъ, Москва, 2000. – 302 с.

168. Фердросс, А., Международное право, Moсква, 1959.

169. Шибаева, Е., Поточный М., Правовые вопросы структуры и деятельности

международных организаций, МГУ, Москва, 1980.

170. Шибаева, Е., Право международных организаций, Moсква, 1986. – 157 с.

b. Articole şi alte publicaţii

171. Bribosia, D., Le Protocole No 11 à la Convention européenne des droits de l’homme: une

révolution de palais à Strasbourg?, “Journal des Tribunaux, Droit Européen, 1995, no. 17.

172. Burban, J.L., La Communauté européenne et la Défence, Revue de la Défence nationale,

iulie 1980.

173. Bushsbaum, T.M., The Council of Europe and the CSCE: Partners in Leadership,

„Annuaire européen”, 1992, vol. 40.

165

174. Consiliul Europei. 800 milioane de europeni, Chişinău, 2001. – 116 p.

175. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol. I, Civitas, Chişinău, 2000.

176. Déletraz, H., Le Conseil de l’Europe et l’OSCE. Sont-ils complémentaires ou concurrents?,

„Objectif Europe”, 1997, nr. 47-48.

177. Delors, J., Address to the Council of Europe, “Bulletin of the European Communities”,

1989, No. 9.

178. Furrer, H.-P., La dimension pan-européenne du Conseil de l’Europe, “Bulletin européen”,

1998, No. 2.

179. Keohane, R., International Organizations and the Crisis of Interdependence. –

International Organizations, 1975, vol. XXIX, nr. 2.

180. Lynch, D., Moldavie, Laboratoire de la nouvelle stratégie européenne, (în:) Le courrier

des pays de l’Est, Les nouveaux voisins de l’Europe élargie, nr. 1042, 2004.

181. Manfred, S., Le Conseil de l’Europe et la protection des droits de l’homme, “Revue de

droit International et de Sciences Diplomatiques et Politiques”, 1950, No. 1.

182. MOLDPRES, Preşedinţia Italiană a UE apreciază pozitiv rezultatele Preşedinţiei Moldave

în Comitetul de Miniştri al CE, MOLDPRES, nr. 16033 IUL/AGS, Chişinău, 19 noiembrie,

2003.

183. MOLDPRES, Vasile Tarlev.:”Preluarea de către Republica Moldova a Preşedinţiei

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este un moment istoric”, 15 iulie 2003.

184. Publicaţia Consiliului Europei: Rezumate ale Tratatelor Consiliului Europei, Direcţia

Afaceri Juridice, Strasbourg, 18 septembrie 1998, versiunea română.

185. Robertson, A.H., Relations between the Council of Europe and the United Nations,

„Europeans Yearbook”, 1970, vol. 18.

186. Rouchereau, F., L’espace judiciaire européen, “Regards sur l’Actualité”, 1997, No 235

187. Saint-Quen, F., Les “Cercles d’intégration”, Cadmos, 1991, nr. 55.

188. Seyersted, F., The legal nature of international organizations – Nordisk Tidsskrift for

International Ret., vol. 51, 1982.

189. Stein, E., International Law in Internal Law: Toward Internationalization of central and

eastern European Constitutions, AJIL, 88(1994).

190. Дипломатический вестник. 1992, nr. 2-3.

191. Усенко, Е. Сущность и принципы социалистической экономической интеграции, -

Советское государство и право, 1971, nr. 11.

166

c. Pagini internet

192. http://assembly.coe.int/AboutUs/procedureF.htm

193. http://conventions.coe.int/Treaty/EN/cadreprincipal.htm

194. http://www.coe.int/events/3rdSummit

195. http://www.coe.int/T/e/Com/files/CM_chair-sessions/chair/moldova

196. http://www.un.org

167

LISTA ABREVIERILOR

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite.

CEE – Comunitatea Economică Europeană.

C.E.C.A. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.

OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

UE – Uniunea Europeană.

CE – Consiliul Europei.

CM – Comitetul de Miniştri

SG – Secretarul General

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

APCE – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

CPLRE – Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.

CDDH – Comitetul Director pentru Drepturile Omului.

RM – Republica Moldova.

BICE – Biroul de Informare a Consiliului Europei.

ONG – Organizaţie Ne-Guvernamentală.

GR-EDS – Grupul de Raportori pentru Stabilitate Democratică.

MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene.

Art. – articol.

p. – pagină.

из.- издательство.

с.- страница.

168

ADNOTARE Vitalie Slonovschi. Teză de doctor la tema

„Aspecte politico-juridice privind relaţiile de cooperare a Consiliului Europei cu Republica Moldova”

Teză prezentată pentru obţinerea titlului de doctor în drept, specialitatea 12.00.10 – Drept

internaţional public, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2006, Manuscris.

Cuvinte – cheie: Organizaţie internaţională, Consiliul Europei, Comitetul de Miniştri,

Adunarea Parlamentară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a

Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului, drepturile omului, decizii, recomandări,

rezoluţii, integrare europeană.

Această lucrare sub formă de investigaţie ştiinţifică pune în discuţie problematica legată

de organizarea, activitatea şi competenţele organizaţiei internaţionale contemporane, fiind

elucidat în mod special exemplul Consiliul Europei.

Făcînd referinţă la gradul de cercetare a mai multor aspecte legate de organizarea şi

funcţionarea Consiliului Europei, a competenţelor, mecanismelor lui de funcţionare, putem

adnota că ele şi-au găsit relevanţă în literatura de specialitate. În acest sens un pas important în

codificarea dreptului organizaţiilor internaţionale ar putea să-l constituie elaborarea şi adoptarea

unui instrument internaţional menit să guverneze întreg domeniul de activitate a organizaţiilor

internaţionale, inclusiv prin punerea în aplicare a normelor juridice elaborate şi instituirii unui

mecanism comun de control asupra implementării acestora.

Analizînd problematica pusă în discuţie, am identificat rolul Consiliului Europei prin

prisma conexiunilor sale cu instituţiile publice ale statelor membre. Obiectivul propus a fost atins

prin formularea unor direcţii noi prioritare de activitate cum ar fi implicarea în procesele de

securitate şi stabilitate europeană, precum şi dezvoltarea economică pan-europeană – aspecte noi

şi importante, luînd în consideraţie rolul de garant al ordinii publice în Europa.

Prezenta lucrare poate fi considerată drept o contribuţie la identificarea poziţiei şi

acţiunilor Republicii Moldova referitor la integrarea sa plenară în familia statelor europene. În

special, elaborarea şi aplicarea mecanismelor eficiente de control asupra implementării normelor

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului într-o societate modernă, inclusiv prin aplicarea

acesteia pe întreg teritoriul Republicii Moldova, problema transnistreană devenind un punct

cheie pe agenda politică europeană.

169

РЕЗЮМЕ Виталий Слоновски. Докторская диссертация на тему

„Политико - юридические аспекты сотрудничества Совета Европы и Республики Молдова”

Диссертация на соискание ученной степени доктора права по специальности

12.00.10 – Международное публичное право. Молдавский Государственный Университет,

Кишинэу, -2006, Рукопись.

Ключевые слова: Международная организация, Совет Европы, Комитет

Министров, Парламентская Ассамблея, Европейский Суд по Правам Человека,

Европейская Конвенция по Правам и Основным Свободам Человека, права человека,

решения, рекомендации, резолюции, европейская интеграция.

Настоящая работа как научное исследование рассматривает ряд вопросов

связанных с организацией, деятельностью и компетенциями современной международной

организации, в частности будучи рассмотрен пример Совета Европы.

Ссылаясь на степень исследования различных аспектов связанных с организацией и

деятельностью Совета Европы, его компетенций, механизмов его деятельности, нужно

отметить, что они были отображены в специализированной литературе. В этом смысле,

важным шагом в кодификации права международных организаций могло бы стать разработка

и принятие единого международного документа, предназначенного для обеспечения

деятельности международных организаций, в том числе через применение разработанных

юридических норм и учреждения совместного механизма контроля за их внедрением.

Анализируя рассматриваемую проблематику, мы идентифицировали роль Совета

Европы через призму его взаимоотношений с общественными учреждениями государств-

членов. Предложенная цель была достигнута посредством формулирования новых

приоритетных направлений деятельности, таких как включение в процессы европейской

безопасности и стабильности, а также пан - Европейское экономическое развитие – новые и

важные аспекты, если принять во внимание роль гаранта общественной безопасности в Европе.

Настоящая работа может рассматриваться в качестве вклада в идентификацию

позиции и деятельности Республики Молдова относительно своей всемерной интеграции

в семью европейских государств. В частности, разработка и применение действенных

механизмов контроля над выполнением норм Европейской Конвенции по Правам

Человека в современном обществе, включая их применение на всей территории

Республики Молдова, приднестровский вопрос становясь важным пунктом на

политической повестке дня европейской политики.

170

SUMMARY Vitalie Slonovschi. The Doctor Degree Thesis on

“Political and legal aspects of cooperation relations of Council of Europe with Republic of Moldova”

PhD thesis is presented for obtaining the title of Doctor in Law, specialty 12.00.10 –

International Public Law, State University of Moldova, Chisinau, 2006, Manuscript.

Keywords: International organization, Council of Europe, Council of Ministers,

Parliamentary Assembly, European Court of Human Rights, the European Convention for the

Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, human rights, decisions,

recommendations, resolutions, European integration.

This thesis, in form of a scientific investigation, puts in discussion issues related to the

organization, activity and competencies of a modern international organization, the example of

the Council of Europe being particularly elucidated.

With reference to the degree of mapping many aspects of the organization and

functioning of the Council of Europe, competencies, its mechanism of functioning, we could

mention their presence in the specialized literature. In the same time, we mention that the science

of Law knows several opinions and doctrinal conceptions that are not definitively explicit on the

eventual enlargement of Council of Europe’s action field. One important step in the codification

of the international organizations Law could be the elaboration and adoption of an international

instrument assigned to govern the whole field of international organizations’ activity, inclusively

by applying the elaborated juridical norms and establishing a common mechanism of control

over their implementation.

Analyzing the problems under discussion, we identified the role of the Council of Europe

through the prism of its connections with member-states’ public institutions. The suggested

objective has been reached by formulating such new priority directions of activity as the

implication in the processes of European security and stability, as well as the pan-European

economic development – new and important aspects if taking into consideration the role of

guarantor of public order in Europe.

The present paper might be considered as a contribution to identifying the position and

actions of Republic of Moldova related to its full integration into the family of European states.

In particular, elaboration and application of efficient control mechanisms over the

implementation of the European Convention of Human Rights norms in a modern society,

including by their application on the whole territory of Republic of Moldova, the Transnistria

issue becoming a key point of the European political agenda.

171