Universitatea de Stat din Moldova

Cu titlu de manuscrisC.Z.U.: 341.96:347.65

Şeremet Igor

REGIMUL JURIDIC AL SUCCESIUNII ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PRIVAT

Specialitatea: 12.00.03 – Drept privat (internaţional privat)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: ____________________ Violeta COJOCARU,doctor habilitat în drept,conferenţiar universitar

Autor:Igor Şeremet ____________________

Chişinău, 2010

2

© Şeremet Igor, 2010

3

C U P R I N S

FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ……………………………….…………..………2

ADNOTARE …………….……………………………………………………………………….4

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ……………………………………………7

INTRODUCERE...........................................................................................................................9

1. FUNDAMENTUL DREPTULUI LA MOŞTENIRE...........................................................17

1.1. Evoluţia istorică şi filosofico – juridică a instituţiei moştenirii..............................................171.2. Explicaţii terminologice ale conceptului dreptului la moştenire............................................241.3. Tezele ştiinţifice supuse cercetării din perspectiva dreptului internaţional privat..................321.4. Concluzii la capitolul 1...........................................................................................................43

2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE REGIMULUI SUCCESORALŞI DOMENIUL DE APLICARE A LEGII SUCCESORALE................................................44

2.1. Cerinţele legale pentru a putea moşteni şi deschiderea succesiunii........................................442.2. Persoanele cu vocaţie succesorală..........................................................................................59

- Devoluţiunea legală- Devoluţiunea testamentară

2.3. Partajul şi transmiterea averii succesorale..............................................................................742.4. Concluzii la capitolul 2...........................................................................................................84

3. SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI DE CALIFICĂRI PRIN PRISMA CORELĂRIIREGIMULUI MATRIMONIAL ŞI REGIMULUI SUCCESORAL ÎN MATERIASTATUTULUI PERSONAL......................................................................................................85

3.1. Rolul normei conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului succesoral.........................853.2. Rolul normei conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului matrimonial......................973.3. Expuneri doctrinare şi jurisprudenţiale pe marginea conflictelor de calificări cu privire laregimul matrimonial şi regimul succesoral..................................................................................1193.4. Concluzii la capitolul 3.........................................................................................................143

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI..................................................................145

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................149

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII....................................................163

CURRICULUM VITAE AL AUTORULUI............................................................................164

4

ADNOTAREŞeremet Igor, „Regimul juridic al succesiunii în dreptul internaţional privat”,

teză de doctor în drept, Chişinău, 2010Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii, bibliografia din 231 numiri, 166 de

pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 7 lucrări ştiinţifice. Cuvinte cheie:

regimul juridic al succesiunii, moştenire legală şi testamentară, moştenitor şi testator,

devoluţiune legală şi testamentară, capacitate succesorală şi testamentară, masă succesorală, bun,

opţiune succesorală, normă conflictuală, succesiune vacantă, conflict de calificări, regim

matrimonial.

Domeniul de studiu al prezentei lucrări constă în soluţionarea conflictului de calificări

prin prisma corelării regimului matrimonial şi regimului succesoral în materia statutului

personal. Principalele obiective întru realizarea acestui deziderat sunt: 1.analiza evoluţiei istorice

şi filosofico-juridice a instituţiei moştenirii; 2.configurarea explicaţiilor terminologice ale

conceptului dreptului la moştenire; 3.rolul normei conflictuale în materia succesiunii;

4.evidenţierea problemelor legate de legea aplicabilă regimului succesoral; 5.formularea

argumentată a aspectelor comparative privind punctele de legături – domiciliu, reşedinţa

temporară şi reşedinţa obişnuită; 6.analiza reglementărilor naţionale prin prisma reglementărilor

internaţionale; 7.expunerea soluţiilor din legislaţia naţională şi formularea de soluţii proprii ce

îmbracă haina unor propuneri de lege ferenda.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei constă în formularea anumitor concluzii de

ordin teoretic şi practic, şi înaintarea propunerilor de lege ferenda care ar rezulta logic din

cercetările ştiinţifice efectuate în lucrare, contribuind la îmbogăţirea doctrinei în domeniul

dreptului internaţional privat, la perfecţionarea legislaţiei în vigoare, stabilind compatibilitatea cu

reglementările naţionale şi internaţionale deja existente. Metodologia cercetării tezei constă în

folosirea metodei analizei istorice, logice, comparative, sistemice, dinamice, de sinteză.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei rezidă în faptul că a fost efectuată o tratare

multi-aspectuală a reglementărilor juridice ce ţin de regimul juridic al succesiuni şi regimul

juridic matrimonial conform dreptului internaţional privat. În teză este efectuată o analiză

ştiinţifică complexă a raporturilor de succesiune cu element de extraneitate atît din punct de

vedere teoretic, cît şi practic; se utilizează cunoştinţe din domeniul ştiinţei dreptului, legislaţiei în

vigoare precum şi a legislaţiei internaţionale din domeniu. Implementarea rezultatelor ştiinţifice

constă în faptul că, recomandările formulate vor servi cu precădere pentru perfecţionarea

programelor de studiu instituţiilor şi facultăţilor de drept, la predarea disciplinei drept

internaţional privat, la perfecţionarea specialiştilor din domeniu, la elaborarea cursurilor sau a

manualelor de drept internaţional privat, la perfecţionarea legislaţiei de drept privat, în general.

5

АННОТАЦИЯШеремет Игорь, „Правовой режим наследования по международному частномуправу”, диссертация на соискание ученой степени доктора права, Кишинев, 2010

Структура работы состоит из введения, трёх глав, заключений и библиографии.

Результаты работы были опубликованы в 7 научных статей. Ключевые слова:

правовой режим наследования, наследование по закону и по завещанию, законный

наследник и завещатель, правоспособность на наследование по закону и по завищанию,

наследственная доля, вещь, принятие наследства, коллизионная норма, выморочное

имущество, конфликт квалификаций, имущественные и неимущественные отношения

между супругами.

Область данной работы является существенный анализ правовых норм решающих

конфликтов квалификации в контексте взаимосвязи имущественных и неимущественных

отношений между супругами, и правового режима наследования по личному статусу

физического лица. Главные цели поставленные для реализации этого изучения состоят в

анализе появления и развития этих отношений и их правовых регулирований, определение

концепта права наследования и установление юридической натуры коллизионной нормы

которая указывает на материальную норму применимая наследственным отношениям,

доказывание роли натуры вещи в определении применимого закона правовому режиму

наследования и т.д.. Существенная научная новизна, а также оригинальность

диссертации состоит из того что в работе делаются конкретные теоретические и

практические выводы, и предлагаются определённые изменения в законодательстве. Это

существенно способствует обогащению доктрины, совершенствованию законодательства,

делая её более совместимой с уже существующими международными и национальными

нормами.

Теоретическое и применительное значение темы исходит из того что в работе

пробуется сделать многовидовую трактовку правовых норм регулирующих общественные

отношения касающиеся правового режима наследования по международному частному

праву. Внедрение научных результатов. В работе совершается комплексный научный

анализ этого института права, как с точки зрения теоретической, так и с практической;

используется знания из области юридической доктрины, национального законодательства

и законодательства других стран, а также международного законодательства в этой сфере,

каторые могут быть использованые в разработке програм по прeподование

международного частного права в учебных ввузах, в повышение квалификации

специалистов, а также, в улучшение национального частного права, в общем.

6

SUMMARYfor the PhD paper: The legal regime of inheritance under private international law,

carried out by Seremet Igor Chisinau, 2010.

The structure of the PhD paper: introduction, three chapters, conclusions, bibliography

of 231 items, 166 pages of basic text. The results are published in 7 scientific papers.

Keywords: legal regime of inheritance, legal and testamentary inheritance, heir and

testator, legal and testamentary devolution, inheritance and testamentary capacity, inheritance

goods, the good, successor options, conflict rule, vacant inheritance, conflict of qualification,

matrimonial regime.

Area of study of this paper is to study the conflict of qualifications in terms of correlation

matrimonial and inheritance regime in personal status matters. The main objectives include the

1.analysis of the historical and legal-philosophical evolution of the inheritance institution;

2.analysis of the terminological explanations of the concept of inheritance right; 3.the role of

conflict rule in inheritance cases; 4.identification of problems related to the applicable law for

inheritance regime; 5.motivation of the comparative aspects of the connecting points – domicile,

temporary residence, habitual residence; 6.analysis of national regulations under the international

framework; 7.analysis of the solutions provided by the national law and elaboration of own lege

ferenda solutions

Novelty and originality of this paper is the expression of the theoretical and practical

conclusions and submission of the lege ferenda proposals that would result from the

investigations made in the paper, contributing to the enrichment of the private international law

doctrine, to the improvement of the in force legislation, by making it more compatible with the

existing national and international regulations.

Research methodology includes the following methods: historical method, logical

method, comparative method, systemic method, dynamic method, synthetic method, etc.

Theoretical and applicative values of this paper consist in the attempts to analyze multi

aspectual the legal regime of the inheritance and legal matrimonial regime under the

international private law. In this context, the work is a complex scientific analysis of the

inheritance relations with foreign element, from theoretical and practical points of view by using

the law science knowledge and in force national and international legislation. Implementation of

the scientific results consists in: The formulated recommendations may be used for

improvement the university curriculum of law faculties, for teaching international private law,

for training the specialists in this area as well as for development of university courses and

handbooks of international private law and for improvement the legislation in this area.

7

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEXT

Alin. – aliniat.

Art. – articol.

Cap. – capitol.

Constituţie – Constituţia Republicii Moldova.

Convenţia CSI – Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale din 22 ianuarie 1993.

Cod civil RM – Cod civil al Republicii Moldova.

Cod de procedură civilă RM – Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

Codul belgian – Codul de drept internaţional privat din Belgia, adoptat la 16 iulie 2004.

Codul lui Bustimante – Convenţia de drept internaţional privat din Havana, adoptată la 20

februarie 1928.

Codul civil nou al României – adoptat prin Legea României nr.287 din 17 iulie 2009, publicată

în Monitorul Oficial nr.511 din 24 iulie 2009, care nu a intrat în vigoare prin Lege specială.

ed. – editura.

ex. – exemplu.

lit. – litera.

Legea nr. 105/1992 – Legea română nr.105 din 22 septembrie 1992 „Cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat”, actualmente în vigoare.

M.O. – Monitor Oficial al Republicii Moldova.

nr. – numărul.

pct. – punctul.

p. – pagina.

R.N.D.- Revista Naţională de Drept.

UNIDROIT – Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat.

Vol. – volumul.

8

GLOSAR DE EXPRESII JURIDICE LATINE

Ab intestat – legitim, legal.

Ad probationem – ca dovadă/pentru a face dovadă.

Ad solemnitatem – pentru solemnitate.

Condicio iuris – condiţie de drept.

De facto – de fapt.

De iure – de drept.

De cujus – persoană decedată.

Erga omnes – faţă de toţi.

Ex officio – din oficiu, din obligaţie morală, din datorie.

In stricto sensu – în sens strict.

In lato sensu – în sens larg.

Lex domicili – legea domiciliului.

Lex fori – legea forului.

Lex casae – legea cauzei.

Lex loci actus – legea locului încheierii actului.

Lex loci solutionis – legea locului de soluţionare.

Lex rei sitae – legea locului situării bunului.

Lex patriae – legea naţională.

Lex processualis fori – legea procedurală a instanţei.

Locus regit actum – locul ce guvernează actul.

Lex voluntatis – legea voinţei.

Mortis causa –cauză de moarte.

Status civitas – statutul cetăţeanului.

Ut singuli – singulare.

9

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa temei investigate.

Succesiunea este considerată una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului civil,

fiind indisolubil legată de proprietate.

Dreptul civil reglementează, prin intermediul normelor sale, întreaga viaţă a omului, încă

înainte de naştere şi pînă la moarte. Fiinţa umană de-a lungul secolelor a înfruntat destinul fiind

în acest sens, artizanul propriului confort şi bunăstării, perfecţionarea uneltelor de muncă

constituind o consecinţă a unui trai mai bun. Iată de ce, omul poate fi calificat ca un creator al

istoriei şi un făuritor al propriului destin. Ca fiinţă trecătoare, omul este supus unui destin

implacabil: se naşte, trăieşte şi piere inevitabil prin moarte.

Peirea fizică a omului, juridic, duce la dispariţia sa ca subiect de drept, însă rămîn

bunurile pe care acesta le-a agonisit pe parcursul vieţii. A vorbi despre un mort ca despre un act

nul, ca despre ceva ce nu ar fi existat niciodată este de-a dreptul aberant. Iată de ce, odată cu

apariţia proprietăţii private apar şi primele reglementări succesorale iniţial sub formă de obicei,

iar ulterior consacrate în acte normative scrise.

Dezvoltarea proprietăţii private, eliberarea acesteia de îngrădirile ce au existat de-a lungul

secolelor duc la creşterea importanţei succesiunii în orice societate, deoarece proprietatea se

perpetuează transmiţîndu-se. Tendinţa dominantă, în prezent, se manifestă prin lărgirea

patrimoniului succesoral al de cujus-ului (defunctului) prin includerea în conţinutul acestuia a

oricăror bunuri susceptibile de a satisface necesităţile materiale şi culturale ale omului, cu

excepţia a însăşi personalităţii umane, care evident nu poate fi transmisă prin succesiune.

Apariţia primelor probleme şi norme de drept internaţional privat în materia succesorală

au fost determinate de prezenţa unor anumiţi factori social – economici, şi anume: existenţa

statelor, regiunilor sau altor unităţi teritoriale, care, fiind suverane, au sisteme proprii de norme

juridice civile, diferite prin conţinutul lor; între locuitorii acestor ţări sau provincii există un

circuit intens de mărfuri şi, respectiv, deplasări de oameni dintr-o parte în alta; schimbarea

aşezămintelor persoanelor fizice şi raporturile cu autorităţile; se recunosc străinilor unele drepturi

dobîndite conform legii lor personale şi astfel apar elemente de recunoaştere a efectelor legii

străine, etc.

Din acest punct de vedere, analiza ştiinţifică a regimului juridic al succesiunii conform

dreptului internaţional privat, în cadrul tezei de doctorat, este nu numai actuală pe plan teoretic şi

practic, dar şi necesară.

10

Acest studiu ne va permite, ţinînd cont de laturile lacunare ale reglementărilor referitoare

la normele conflictuale în materia dreptului succesoral, să creăm un curs optim pentru legislaţia

civilă în proces de dezvoltare a Republicii Moldova.

Relaţiile social-economice din ultimul deceniu în Republica Moldova au format climatul

necesar a unor noi acte legislative în vederea reflectării adecvate şi reglementării acestora în

conformitate cu experienţa statelor cu democraţii consolidate şi economie de piaţă eficientă.

Adoptarea noilor Cod civil, Codul familiei şi Codului de procedură civilă, implementarea

reformei economice au stat la baza creării noii legislaţii moldoveneşti. Prin adoptarea actelor

normative menţionate, cu tentativa de a reglementa raporturile juridice cu element de

extraneitate, s-a constituit ca o simbioză între teorie şi practică, ţinîndu-se cont de doctrinele

contemporane în materie de drept internaţional privat, tendinţele jurisprudenţei altor state,

specificul naţional şi tradiţia reglementării raporturilor de drept în Republica Moldova, fapt ce va

da posibilitate participanţilor la circuitul civil internaţional să-şi realizeze interesele în cadrul

unei economii de piaţă modernă.

Succesiunea, fiind în dependenţă directă de formele de proprietate, de relaţiile de

producţie ale sistemului economic al statului unde derulează, abordînd interesele unor pături

largi ale populaţiei, fie cetăţeni naţionali, cetăţeni străini sau apatrizi, şi reprezentînd unul dintre

modurile de dobîndire şi transmitere a proprietăţii private, a fost şi este cea mai importantă

verigă a vieţii sociale. Prin aceasta şi se explică investirea instituţiei moştenirii cu element de

extraneitate.

În acest sens, este Constituţia Republicii Moldova care prevede în art.46 alin.(6):

„Dreptul la moştenire al proprietăţii private este garantat”, art.19 alin.(1): „Cetăţenii străini şi

apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile

stabilite de lege” şi art.128: „În Republica Moldova este ocrotită proprietatea a cetăţenilor străini

şi a apatrizilor. Modul şi condiţiile de exercitare a dreptului de proprietate al persoanelor fizice şi

juridice străine, precum şi al apatrizilor, pe teritoriul Republicii Moldova sunt reglementate prin

lege”. Ceea ce înseamnă că statul nu se limitează doar la recunoaşterea formală a dreptului de

moştenire atît de către cetăţenii proprii, cît şi de către cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie,

dar şi asigură prin intermediul instituţiilor sale protecţia juridică a acestui important drept.

Dreptul la respectarea bunurilor sau mai corect – dreptul la proprietate, se prezintă ca unul

dintre pilonii societăţii occidentale, chiar dacă nu mai are astăzi acel caracter „inviolabil şi sacru”

atribuit de revoluţionarii francezi.

11

Actualitatea temei care face obiectul prezentei lucrări se impune în contextul reabilitării

importanţei relaţiilor civile care o perioadă simţitoare de timp au fost sfidate fără a mai analiza

modul de soluţionare în acest context a situaţiilor conflictuale. Însă, actualmente, cînd valorile

sociale şi-au găsit albia cuvenită în cadrul relaţiilor sociale, necesitatea efectuării unor studii în

acest domeniu poate fi calificată ca binevenită.

În contextul poziţiei ocupate actualmente de Republica Moldova pe arena politică,

economică şi social-culturală internaţională şi, ţinînd cont de tendinţele tot mai pronunţate ale

statului nostru de a se implica activ în diversele domenii ce interesează circuitul valoric

interstatal şi, mai ales, deplasarea persoanelor în spaţiul european, se impune, în mod imperios,

adoptarea unui cadru juridic corespunzător ce ar garanta, ar simplifica şi ar proteja eficient un

asemenea circuit. Evident că relaţiile cu element de extraneitate vizează cu prioritate circuitul

civil. Un asemenea gen de relaţii juridice provoacă şi o serie de situaţii specifice, care necesită o

reglementare la fel de specifică. Ne referim, în conjunctura celor ce urmează a fi analizate în

continuare, la situaţiile specifice ce ţin de soluţionarea conflictelor de legi în materia succesiunii.

Deoarece ponderea esenţială a participanţilor la circuitul civil cu element de extraneitate o

reprezintă persoanele fizice, dreptul internaţional privat al Republicii Moldova necesită în

această materie o reglementare minuţioasă, coerentă şi lipsită de ambiguităţi în procesul de

interpretare, lucru realizabil prin revizuirea de soluţii oferite şi prin completarea lapsusului

legislativ existent.

Majoritatea normelor conflictuale, inclusiv şi cele referitoare la regimul juridic al

succesiunii, le găsim cuprinse în Cartea a V-a a Codului civil RM. În ceea ce priveşte

dezvoltarea doctrinară asupra dreptului conflictual, pînă în prezent se resimte un oarecare deficit

de comentarii aduse în această materie. Comentariile şi adnotările asupra normelor conflictuale

cuprinse în Cartea a V-a din Codul civil (Colectiv de autori, Comentariul Codului Civil al

Republicii Moldova, vol. II, Editura ARC, Chişinău, 2005), chiar dacă reprezintă o dezvoltare

doctrinară multaşteptată, nu acoperă destul de suficient toate aspectele ce pot fi urmărite în

cadrul aplicării acestor norme. La fel, tratatele, monografiile şi notele de curs existente tratează,

de cele mai multe ori, acest capitol al dreptului internaţional privat de pe poziţia Codului civil

din 1964 care nu mai este în vigoare. În ceea ce priveşte articolele ştiinţifice, comunicările şi

diferite rapoarte, ne rezervăm dreptul de a susţine că nu suplinesc în măsura necesară vidul

doctrinar în materia dreptului succesoral, aşa cum apare acesta reglementat în legislaţia actuală.

Ne-am propus, în acest sens, să contribuim, în măsura în care ne permit rigorile formale

ale unei asemenea lucrări, la o suplinire parţială a acestui spaţiu liber dispus unor analize

ştiinţifice prin elaborarea unei lucrări teoretice asupra regimului juridic al succesiunii conform

12

dreptului internaţional privat, aşa cum acesta apare reglementat în legislaţia actuală a Republicii

Moldova.

Pe de altă parte, chiar la o primă analiză a prevederilor dreptului internaţional privat

moldovenesc în domeniul succesoral, adică asupra normelor conflictuale în materia capacităţii

succesorale, stabilirii legii aplicabile regimului succesoral, am sesizat o serie de inadvertenţe de

ordin terminologic. La fel, conţinutul unor texte de legi ni s-au părut, dintr-un început,

necoroborate cu prevederile speciale, menite de a le completa. Lipsa de coerenţă, terminologia de

multe ori eronată şi reglementarea lacunară în materia regimului conflictual al relaţiilor

succesorale, a constituit o motivaţie decisivă pentru lansarea într-un studiu amănunţit a

subiectului respectiv.

Din perspectiva celor enunţate, actualitatea temei pare a fi evidentă şi, prin urmare, o

tratare amănunţită a unui asemenea subiect sub forma unei teze de doctorat ni se pare binevenită

şi oportună. În acelaşi timp, ţinem să menţionăm că lucrarea nu are menirea de a emite tot timpul

noi ipoteze reprezentate de implicaţii esenţiale în cîmpul dezbaterilor existente. Prin urmare, am

urmărit să oferim şi o sinteză de opinii purtate de mult timp în doctrina dreptului internaţional

privat vizavi de:

1. problemele conflictuale legate de capacitatea succesorală;

2. regimul juridic al bunurilor care formează masa succesorală;

3. calificarea conceptelor privind regimul matrimonial şi regimul succesoral;

4. oferirea de soluţii pentru rezolvarea conflictelor de calificări, etc..

Scopul şi obiectivele tezei.

Lucrarea are drept scop scoaterea în evidenţă a problemelor generate de raporturile legate

de capacitatea succesorală, momentul şi locul deschiderii moştenirii, partajul şi transmiterea

averii succesorale, soluţionarea conflictelor de calificări cu privire la regimul matrimonial şi

regimul succesoral, atunci cînd acestea sunt afectate de un element străin, transpunerea soluţiilor

oferite de dreptul conflictual în această materie, schiţarea obiecţiilor de rigoare şi oferirea, în

acest sens, în funcţie de complexitatea problemei, a unor soluţii proprii. În acelaşi timp, lucrarea

îşi propune de a prezenta regimul juridic al succesiunii în dreptul internaţional privat prin lumina

unei retrospective a dezvoltării conceptelor sale.

Am considerat, argumentat după părerea noastră, că atunci cînd vorbim în dreptul

internaţional privat despre regimul juridic al succesiunii ne referim de fapt la ceea ce a fost

denumit în doctrina de specialitate ca fiind regimul juridic al moştenirii. Din considerentul

pentru a nu se ajunge la cercetarea relaţiilor succesorale în sens îngust, am considerat că titlul

tezei „Regimul juridic al succesiunii în dreptul internaţional privat” ar reprezenta exact ceea

13

ce înţelege dreptul internaţional privat al Republicii Moldova prin regimul juridic al relaţiilor

succesorale în sens larg al cuvîntului. Această concluzie pare a fi întărită şi de terminologia

Codului civil din 2002, care, atunci cînd se referă la categoria de norme conflictuale din Titlul al

II-lea al Cărţii a V-a privind legea aplicabilă regimului juridic al succesiunii, denumeşte

Capitolul VI – Raporturile de succesiune cu element de extraneitate. Susţinem aceasta şi

ţinînd cont de faptul că legiuitorul a plasat în cîmpul problemelor abordate de acest capitol nu

numai acelea referitoare la relaţiile succesorale, ci şi alte instituţii, cum ar fi acelea ce se referă la

condiţiile de formă a actului testamentar, regimul juridic al bunurilor care formează masa

succesorală, etc. Astfel, ne-am propus drept scop prospectarea dreptului conflictual ce are în

vizor domeniul legii succesorale aplicabile, capacitatea succesorală a moştenitorilor şi vocaţia

succesorală a acestora, calificarea regimului matrimonial şi regimului succesoral.

Am motivat în conţinutul tezei că între regimul patrimonial al soţilor şi regimul succesoral

al acestora, lipseşte careva tangenţe de subordonare, problema dată fiind competentă să o rezolve

instanţa de judecată conform regulii lex fori. Însă, după cum apare pe larg analizat în lucrare, am

apelat la opiniile autorilor şi practicii altor state care analizează subordonarea reciprocă a

regimurilor matrimoniale şi succesorale prin prisma soluţionării conflictelor de calificări

conform lex causae sau conform teoriei adaptării. Dificultăţile practice ale aplicării succesive a

legii regimului matrimonial şi legii regimului succesoral ar putea surveni numai în ipoteza în

care instituţia juridică expresie a aspectelor de fapt supuse operaţiunii calificării, se află la

graniţa dintre cele două categorii juridice.

Valoarea universală a aplicării succesive a legii regimului matrimonial şi a legii regimului

succesoral a fost subliniată de literatura de drept internaţional privat în contextul lichidării

patrimoniului soţilor. Astfel, s-a statuat asupra existenţei a două faze în procesul lichidării

patrimoniului conjugal, respectiv determinarea patrimoniului comun al soţilor şi a drepturilor

soţului supravieţuitor, determinarea bunurilor proprii ale lui de cujus şi cota parte din comunitate

cu privire la care soţul supravieţuitor nu poate emite nici o pretenţie. Potrivit acestui sistem,

pretenţiile generate de regimul matrimonial constituie drepturi preexistente disoluţiei căsătoriei,

iar pretenţiile succesorale sunt simple drepturi eventuale.

Aşadar, obiective lucrării privesc:

1. analiza evoluţiei istorice şi filosofico-juridice a instituţiei moştenirii;

2. configurarea explicaţiilor terminologice ale conceptului dreptului la moştenire;

3. rolul normei conflictuale în materia succesiunii;

4. evidenţierea problemelor legate de legea aplicabilă regimului succesoral;

14

5. formularea argumentată a aspectelor comparative privind punctele de legături –

domiciliu, reşedinţa temporară şi reşedinţa obişnuită;

6. analiza reglementărilor naţionale prin prisma reglementărilor internaţionale;

7. expunerea soluţiilor din legislaţia naţională şi formularea de soluţii proprii ce îmbracă

haina unor propuneri de lege ferenda.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute.

Elementul novator, constituind firul roşu al fiecărei lucrări ştiinţifice, este indispensabil şi

prezentei lucrări. Reieşind din cele specificate mai sus vizavi de insuficienţa tratărilor doctrinare

din domeniul dreptului internaţional privat moldovenesc asupra regimului juridic al succesiunii,

considerăm că încercarea de a prospecta ştiinţific acest tărîm poate fi calificată drept novatoare.

În acest sens, noutatea ştiinţifică a lucrării constă în faptul că pentru prima dată în literatura de

specialitate din Republica Moldova a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare teoretică

sistematizată a normelor conflictuale privind regimul juridic al succesiunii, aşa cum apare acesta

în lumina reglementărilor legislaţiei Republicii Moldova. Mai mult decît atît, lucrarea apare

periodic însoţită de critici asupra unor prevederi legale, lucru explicabil, ţinînd cont atît de

aspecte lacunare ale normelor conflictuale în materia succesiunii prevăzute de Cartea a V-a din

Codul civil al Republicii Moldova, cît şi de caracterul deja depăşit al normelor conflictuale

prevăzute de Titlul VI din Codul familiei al Republicii Moldova. Pe de altă parte, nu ne-am

rezumat numai la atenţionarea asupra unor inexactităţi, ci am ţinut să însoţim aceste obiecţii cu

oferirea unor soluţii, unele dintre acestea, credem noi, ar putea fi calificate ca adevărate

propuneri de lege ferenda.

Putem menţiona că ţin de novaţie şi acele încercări de a transpune în spaţiul dreptului

internaţional privat unele idei novatorii din dreptul conflictual al altor state şi acte normative

internaţionale, esenţiale şi pentru materia regimului juridic al succesiunii. Astfel, spre exemplu,

în Convenţia din 01 august 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte,

adoptată în Cadrul Conferinţei de la Haga privind dreptul internaţional privat, sau în Codul din

16 iulie 2004 de drept internaţional privat din Belgia, s-a reglementat instituţia reşedinţei

obişnuite pe tărîmul dreptului internaţional privat plasată atît în cîmpul conflictului de legi, cît şi

în cel al regimului juridic succesoral sub formă de domiciliu, reşedinţă sau locul cu care

persoana are cele mai strînse legături. Aşa cum am menţionat mai sus, formulînd unele idei noi,

am încercat să demonstrăm că conceptele utilizate la calificare de către legislaţiile altor state şi

cele internaţionale sunt cu mult mai eficace în soluţionarea conflictelor de legi în materia

succesorală.

15

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.

Rezultatele cercetării şi concluziile teoretice formulate pot fi utilizate la perfecţionarea

cadrului legislativ în materia dreptului internaţional privat, dreptului civil, precum şi în materia

altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, concluziile şi recomandările formulate au fost propuse

pentru utilizarea lor în procesul perfecţionării legislaţiei atît în domeniul drept internaţional

privat, cît şi a întregii legislaţii ce ţine de reglementarea raporturilor juridice de drept privat în

domeniul regimului juridic al succesiunii.

De asemenea, rezultatele investigaţiei pot fi folosite pentru perfecţionarea programelor de

studiu instituţiilor şi facultăţilor de drept, la predarea disciplinei drept internaţional privat, la

perfecţionarea specialiştilor din domeniu, la elaborarea cursurilor sau a manualelor de drept

internaţional privat, la perfecţionarea legislaţiei de drept privat, în general.

Aprobarea rezultatelor.

Tema a fost elaborată la Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice

Externe a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, a fost discutată la şedinţa

Catedrei Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice Externe, şi, ca rezultat, a fost

recomandată pentru a fi discutată şi aprobată la Seminarul Ştiinţific de Profil din cadrul

Universităţii de Stat din Moldova, la şedinţa căruia a fost propusă spre susţinere în cadrul

Consiliului Ştiinţific Specializat.

Sumarul compartimentelor tezei.

În introducere este redată caracteristica generală a lucrării, se argumentează actualitatea

temei şi a obiectului de cercetare, se determină obiectul principal şi scopul tezei de doctorat,

noutatea ei ştiinţifică, se indică baza empirică, suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific, baza

informativă, importanţa teoretică şi practică a lucrării, sunt formulate tezele esenţiale pentru

susţinere.

Primul capitol „Fundamentul dreptului la moştenire” are caracter mai mult teoretic. El

este divizat în trei secţiuni. În prima secţiune a fost analizată evoluţia istorică şi filosofico-

juridică a instituţiei moştenirii prin prisma doctrinelor şi curentelor filosofice care şi-au lăsat

amprenta pe configurarea normelor conflictuale în materia regimului succesoral. Secţiunea a

doua a fost consacrată explicaţiilor terminologice ale conceptului dreptului la moştenire şi

argumentării oportunităţii utilizării conceptului de succesiune decît cel de moştenire,

circumstanţe importante la calificarea terminologiei specifice relaţiilor succesorale. Ultima

secţiunea priveşte formularea tezelor ştiinţifice supuse cercetării din perspectiva dreptului

internaţional privat.

16

Capitolul 2 este consacrat analizei „Determinării legii aplicabile regimului succesoral şi

domeniului de aplicare a legii succesorale” şi constituie o examinare a normelor conflictuale

naţionale şi internaţionale privind cerinţele legale pentru a putea moşteni şi deschiderea

succesiunii, persoanele cu vocaţie succesorală, cît şi partajul şi transmiterea averii succesorale.

Capitolul 3 „Soluţionarea conflictului de calificări prin prisma corelării regimului

matrimonial şi regimului succesoral în materia statutului personal” reprezintă un studiu al rolului

normelor conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului succesoral şi regimului matrimonial

prin prisma aspectelor comparative a legilor de drept internaţional privat din alte stat, al

expunerilor doctrinare şi jurisprudenţiale pe marginea conflictelor de calificări cu privire la

regimul matrimonial şi regimul succesoral.

Concluziile prezentate în lucrare dezvăluie gradul evoluat al studiului şi tendinţa de

individualizare în cercetări teoretice de acest sens, cît şi de formare a unor piloni utili pentru

specialiştii practicieni.

Analizînd şi sintetizînd doctrina, actele normative naţionale şi ale altor state, precum şi

cele internaţionale cu obiect distinct în materia regimului succesoral, am elaborat lucrarea de

doctorat întru abordarea aspectelor conflictuale ce vor apărea mai frecvent în practică graţie

maturizării în societatea noastră a relaţiilor succesorale cu elemente de extraneitate prin

dezvoltarea factorilor social-economici actuali: migrarea, căsătoriile în străinătate, achiziţionarea

bunurilor mobile şi imobile peste hotarele ţării, etc.

17

1. FUNDAMENTUL DREPTULUI LA MOŞTENIRE

1.1. Evoluţia istorică şi filosofico-juridică a instituţiei moştenirii

Tratarea normativă actuală a dreptului la moştenire reprezintă o cale amplă de

compromisuri istorice, condiţionate atît de anumite necesităţi ordinare ale vieţii sociale, cît şi de

permanenta tendinţă spre perfecţionare.

Din punct de vedere istoric, dreptul la moştenire s-a manifestat încă din comuna

primitivă.

În această perioadă, proprietatea privată încă nu exista. Numai asupra uneltelor exista o

stăpînire. Astfel, pentru a supravieţui, oamenii din acea perioadă se unesc pentru a înfrunta

forţele naturii şi animalele sălbatice, şi pentru a-şi procura mijloace de existenţă. În aceste

condiţii, a luat naştere acea grupare permanentă întemeiată pe rudenie care era ginta sau

comunitatea gentilică.

La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginţii, ele împărţindu-se între

rudele cele mai apropiate în linie maternă în cazul ginţii matriarhale, iar în cazul ginţilor

patriarhale între rudele după tată ale defunctului.

Dreptul la moştenire a început să se dezvolte odată cu ivirea familiei monogame: casa,

gospodăria casnică, animalele domestice trecînd în proprietatea familiei mari patriarhale, şi, apoi,

în proprietatea familiei mici, monogame. Principalele mijloace de producţie ale acelei epoci au

devenit obiect de proprietate privată, dar nu individuală, ci familială [129, p.23-24].

Treptat, proprietatea grupului familial începe să dispară făcînd loc proprietăţii

individuale. Chiar şi după dispariţia sa, coproprietatea familială a lăsat urme adînci în dreptul

roman, sistemul succesiunilor ab intestat neputînd fi explicat decît „printr-o supravieţuire a ideii

proprietăţii colective familiale” [73, p.15].

Într-o societate fundamentată pe proprietate privată, dreptul de proprietate nu se poate

stinge prin moartea proprietarului ci el trebuie prelungit dincolo de moartea acestuia, devenind

perpetuu şi transmiţîndu-se astfel moştenitorilor [6, p.138; 17, p.10].

În Egiptul Antic, copiii rezultaţi din căsătorie aveau dreptul la succesiunea tatălui lor,

moştenirea împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, fiul cel mai mare luînd ceva mai mult şi

trebuind în schimb să se ocupe de funerarii [28, p.290; 85, p.289; 86, p.220].

În această perioadă se cunoştea instituţia testamentului, defunctul putînd dispune prin

testament asupra cotelor părţi destinate soţului supravieţuitor, cultului funerar, etc..

Cît priveşte dreptul babilonian, moştenirea se împărţea după numărul copiilor. În cazul

fetelor, acestea erau excluse de la moştenire în cazul în care primiseră dotă, iar în caz contrar

18

primeau o parte din virilă din averea mobiliară a tatălui, dar nu în deplină proprietate, ci numai în

folosinţă, sau fraţii se obligau să o doteze [83, p.223].

În cazul în care o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fiii soţiilor succesive veneau

la moştenire în mod egal. Din acest punct de vedere dreptul babilonian se deosebea de alte

legislaţii care acordau drepturi diferite fiilor ce proveneau din alte căsătorii. Ca exemplu poate

servi dreptul neobabilonian, în care copilul născut din prima căsătorie primea 2/3 din

succesiunea tatălui, iar cel din a doua căsătorie primea 1/3. Dacă unul din moştenitori era minor,

dreptul său la moştenire era mai mare, luînd din moştenire peste partea sa succesorală anumite

bunuri mobile, în calitate de terhtun în vedera căsătoriei pe care o va contracta ulterior.

Codul Hamurabi nu prevedea în mod expres instituţia testamentului, dar acorda tatălui

posibilitatea de a avea preferinţă pentru unul din moştenitori [110, p.250].

Concomitent, moştenirea în dreptul indian, la început, era bazată pe dreptul primului

născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare lua singur întreaga avere părintească, iar

ceilalţi trebuiau să trăiască sub tutela sa, aşa cum ar trăi şi sub tutela tatălui. Mai tîrziu, s-a

acordat un drept de succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în vîrstă obţinea o cotă mai mare şi

mai bună din punct de vedere calitativ [65, p.34].

Soţia nu avea nici un drept la succesiunea soţului, dar fiul adoptiv avea aceleaşi drepturi

succesorale ca şi fiul legitim.

Totodată, dobîndirea moştenirii obliga la anumite ritualuri şi sacrificii religiose pentru

pomenirea celui mort.

Instituţia succesiunii era cunoscută şi în Grecia Antică sub două feluri: legală şi

testamentară. Testamentul a apărut destul de tîrziu în dreptul atenian, fiind considerat o excepţie

de la regulă. Defunctul nu putea dispune de averea sa prin testament decît în lipsă de moştenitori,

care pe de o parte nu puteau să fie dezmoşteniţi fără o justă cauză, iar pe de altă parte nu puteau

să repudieze moştenirea, oricît de oneroasă ar fi fost [114, p.162].

Avea dreptul de a testa persoana care nu avea copil legitim de sex masculin. În situaţia

existenţei unei fiice testatorul putea testa în favoarea unei persoane străine, cu condiţia ca aceasta

să ia în căsătorie pe fiică.

În cazul în care decedatul nu lăsa testament intervenea succesiunea [65, p.75]. Erau

chemaţi la moştenire mai întîi fiii defunctului, fiicele trebuind să se mulţumească doar cu zestrea

constituită. Între fraţi (băieţi) moştenirea se împărţea în cote-părţi egale, iar în lipsa succesorilor

direcţi erau chemate la moştenirea rudele colaterale (fraţii şi nepoţii, unchii, verii primari, etc.).

19

Conform legilor lui Solon, pe de o parte testamentul nu se putea face decît în cazul în

care nu existau moştenitori legali, iar pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii

şi nebunii [149, p.321].

O amprentă remarcabilă în evoluţia instutuţiei succesiunii a lăsat-o şi China Antică. În

perioada Şan-In se obişnuia ca succesiunea să fie dată fiului cel mai mic al decedatului. Mai

tîrziu, bunurile treceau de la tată la fiul cel mai mare al primei soţii care se numea „tunţii”. În

cazul în care decedatul nu avea copii, succesiunea trecea la rudele lui cele mai apropiate şi numai

în lipsa acestora era chemată la moştenire soţia.

Dreptul roman, la rîndul său, se înfăţişează ca un punct de plecare şi un sistem de

referinţă pentru foarte multe sisteme de drept naţionale actuale constituind cel mai avansat sistem

juridic din antichitate.

În dreptul roman, succesiunile erau de trei feluri: succesiunea legală (ab intestat),

testamentară şi contratestamentară.

Conform Legii celor XII Table, ar fi contrare noţiunii de moştenitor persoanele străine

familiei, asemenea agnaţilor şi gentililor, care nu intră în joc decît tocmai în lipsa descendenţilor

direcţi şi care nu pot să-i succeadă defunctului în privinţa puterii personale asupra familiei în

sens strict, tocmai deoarece în lipsa lui sui heredes, odată cu decesul lui pater familias, dispare

raţiunea existenţei unei puteri pămînteşti ca urmare a inexistenţei obiectului asupra căruia se

răsfrînge [147, p.199].

Deşi mai veche, succesiunea ab intestat avea un caracter subsidiar, deoarece se deschidea

numai în cazul în care exista testament, dreptul de a institui un moştenitor printr-un act de ultimă

voinţă fiind considerat la romani ca unul din drepturile cele mai esenţiale ale cetăţeanului.

La nici un popor testamentul nu era mai cunoscut decît la romani, unde dreptul de a testa

a fost instituit solemn prin Legea celor XII Table care prin dispoziţia pater familias, uti legassit

super pecunia tutelave suo rei, ita ius esto (ceea ce părintele de familie a dispus prin testament

asupra bunurilor sau tutelei copiilor săi să fie ca o lege) acordă lui pater familias libertatea de a

dispune de patrimoniul său [81, p.61; 127].

Instituirea eredelui. În dreptul roman, testamentul trebuia să cuprindă, sub sancţiunea

nulităţii, instituirea eredelui, conform regulii heres este caput et fundamentum totius testamenti.

Aşadar, instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului şi să premeargă alte

dispoziţii. Valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui

(fundamentum) [7, p.443].

Frecvenţa testamentului. De regulă, romanii foloseau testamentul, deoarece prin

intermediul acestuia se rezolvau numeroase probleme, ca de exemplu: stabilirea unei alte ordini

20

de preferinţă la împărţirea averii, numirea unui tutore, dezrobirea unui sclav, dezmoştenirea unei

persoane care ar fi fost chemată la succesiune, stabilirea modului în care defunctul urma să fie

înmormîntat religios, moştenitorul nefiind un simplu succesor de bunuri, ci un continuator al

cultului privat al celui dispărut [111, p.141].

Succesiunea contratestamentară reprezintă „o transmitere a patrimoniului care, în

condiţiile existenţei unui testament, se face în alt mod decît cel prevăzut în testament” [6, p.165].

Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoştenirii neregulate sau al

omisiunii şi în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.

Comparativ cu cel roman, în vechiul drept francez şi germanic nu exista decît

succesiunea legală, în care sens o maximă germană zicea: „Cine are sîngele meu este

moştenitorul meu”. Acest sistem se întemeia pe maxima formulată de Glanuilla, care la finele

secolului XIII zicea: Solus deus heredem facere potest non homo - numai Dumnezeu poate să

creeze moştenitori, nu însă şi voinţa omului [91].

Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul

familiei patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de epoca întăririi statului. La

moştenire veneau numai fiii, iar mai tîrziu şi fiicele. În cazul în care defunctul nu avea copii

moştenirea era culeasă de părinţii săi, iar dacă şi aceştia, erau precedaţi de fraţii săi. De regulă,

fiul mai mare avea o parte dublă faţă de ceilalţi moştenitori, cu motivaţia ca patrimoniul familiei

să nu se destrame complet. Cu timpul, s-a admis şi dreptul de succesiune reciproc între mamă şi

fii şi între soţi.

La rîndul lui, testamentul nu a avut o importanţă prea mare, prin el testatorul nu-şi putea

lăsa averea decît tot moştenitorilor legali, însă o putea împărţi în alte cote decît cele stabilite în

mod expres de lege.

La fel, instituţia moştenirii şi-a găsit oglindire şi în dreptul cutumiar românesc, potrivit

căruia moştenitorul putea moşteni doar cînd era demn, deoarece în caz contrar de cuyus putea

să-i dezmoştenească şi pe cei mai apropiaţi coerezi [130, p.195].

Numai după ce persoanele îndrituite de a accepta îşi dovedeau calitatea de moştenitor, se

deschidea şi moştenirea. Această dovadă se făcea cu ajutorul martorilor întrucît lipsea un sistem

organizat al actelor civile.

Cei care erau chemaţi la moştenire beneficiau de un drept de opţiune, ei putînd fie să

accepte moştenirea, fie s-o repudieze în cazul în care era insolvabilă. În situaţia în care erau mai

mulţi moştenitori, ei puteau să rămînă în stare de indiviziune, iar în cazul în care doreau să iasă

din indiviziune puteau să-şi împartă bunurile prin bună învoială. În situaţia în care moştenitorii

21

nu se înţelegeau pe cale amiabilă, se puteau adresa instanţelor judiciare pentru a le fi rezolvate

neînţelegerile.

În perioada vechiului drept românesc, transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe

cale legală, fie pe cale testamentară.

În cadrul moştenirii legale, copiii legiuţi şi adoptivi (atît băieţii, cît şi fetele) aveau o

vocaţie succesorală egală asupra bunurilor de baştină (ocine, dedine), sau care au fost cumpărate

de părinţii lor decedaţi. Copiii naturali veneau numai la moştenirea mamei lor. Copilul vitreg

avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun, nu

şi la moştenirea soţului acestuia [84, p.96].

Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor un drept de moştenire în concurs cu copiii.

În vechiul drept românesc, instituţia succesiunii testamentare a îmbrăcat două forme:

diata (testamentul scris cunoscut şi sub denumirile de scrisoare, carte sau zapis) ce reprezenta

actul ce conţinea ultima voinţă a testatorului şi limba de moarte (testamentul oral, nuncupativ).

Legiurea Caragea împarte la rîndul ei succesiunea în moşteniri „cu diată” sau „fără

diată”, după cum transmiterea patrimoniului avea loc testamentar sau pe baza unei dispoziţii

legale [79, p.116]. Codul Calimach precizează: „Dreptul moştenirii se întemeiază pe cea de pe

urmă voinţă a testatorului, arătată după a legilor orînduială, sau pe lege” [32].

De asemenea, vechiul drept românesc cunoştea mai mulţi termeni pentru a denumi

transmiterea patrimoniului unei persoane moarte către urmaşii săi:

- a moşteni, moştenire, moşie vine de la cuvîntul latin moş, care înseamnă strămoş.

Găsim expresia moşul său în Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab;

- uric înseamnă şi hotărîrea domnească de confirmare a unui drept de proprietate, dar şi

dreptul de moştenire la acea proprietate. În majoritaea documentelor se întîlneşte fraza

următoare: să-i fie lui şi de la noi uric, adică de moştenire. Este un cuvînt de origine slavă şi se

întîlneşte la unguri şi la slavi;

- detină de la slavonescul ded – bunic, întrebuinţat în înţelesul de bun de moştenire, în

Bosnia, Serbia şi Boemia;

- ocina este cuvînt slav de la otac – tată, înseamnă patrimoniu moştenit de la tată;

- ohabnic era folosit în documentele muntene şi cele moldoveneşti, spre a arăta că moşia

o are în moştenire de la părinţi;

- baştină, de la baştă – tată, e de origine slavă şi înseamnă tot moştenire [8, p.221].

Începînd cu secolul al XVIII-lea, odată cu introducerea pravilelor şi cu accentuarea

influenţei greceşti, găsim şi expresia clironomie – în înţelesul de moştenire.

22

Apariţia primelor probleme de reglementare a relaţiilor succesorale, cît şi ale altor relaţii

juridice cu elemente de extraneitate, au fost determinate în ordine consecutivă de anumiţi factori

social-economici, şi anume: existenţa statelor, regiunilor sau altor unităţi teritoriale, care, fiind

suverane, au sisteme proprii de norme juridice civile, diferite prin conţinutul lor, între locuitorii

acestor formaţiuni există relaţii de rudenie, şi respectiv, transmiteri de bunuri de la unul la altul,

străinilor li se recunosc unele drepturi dobîndite conform legii lor personale şi astfel apar

elemente de recunoaştere a legii străine. Soluţionarea corespunzătoare a eventualelor divergenţe,

care pot parveni în cadrul spectrului de circumstanţe apărute, a devenit obiectul preocupării unui

şir de curente filosofico-juridice [227].

După căderea Imperiului Roman de Apus, popoarele cuceritoate au deosebit sistemele de

obiceiuri care reglementau relaţiile proprii şi a celor băştinaşe, în dependenţă de subiecţii

rapoartelor succesorale, instituţia fiind în mod diferit interpretată. Abia, către sec.IX, se

conturase unele principii unice de stabilire a dreptului aplicabil unor asemenea relaţii,

testamentul fiind înfăptuit după obiceiul testatorului [206].

Izvoarele dreptului roman au prezentat şi punct de reper pentru apariţia teoriei statutare

italiane din sec.XIII-XV, potrivit căreia a fost determinat de şcoala postglosatarilor caracterul

real al bunurilor care urmau a fi moştenite. Respectiv, cele imobile erau moştenite după

obiceiurile locului aflării lor, dar cele mobile potrivit ultimului loc de domiciliu al autorului.

Ulterior, prin prisma dezvoltării regulii lex rei sitae, în sec.XV-XVI, juristul francez Jean

Maseur, reprezentant al şcolii statutarilor francezi, considera că, bunurile din masa succesorală se

supun regimurilor mai multor cutume în funcţie de teritoriile diferite unde se aflau bunurile. Iar

în cazul drepturilor succesorale ale soţilor supravieţuitori asupra bunurilor din căsătorie,

statutarul apreciază că, acestea vor fi reglementate în cazul mobilelor, de legea locului

contractării căsătoriei, iar în cazul bunurilor imobile de legea locului aflării lor.

Alt reprezentant al acestei şcoli, Bertrand D’Argentré, a fost autorul unei teorii care, după

cum se va vedea pe parcursul următoarelor perioade de evoluţie a dreptului internaţional privat, va

schimba radical direcţia de dezvoltare a acestei materii. Comentînd art.128 al Constituţiei

Britaniei, conform căruia persoana poate dona altcuiva decît moştenitorilor săi cel mult o treime

din patrimoniu, D’Argentré se întreabă dacă această prevedere s-ar putea aplica şi bunurilor

existente pe teritoriul altor cutume [200,p.91].

Distincţia esenţială pe care o realizează este că toate reglementările juridice se referă fie la

bunuri, fie la persoane şi că statutele vor fi astfel, în funcţie de obiectul său, statute care au ca

obiect bunurile, adică imobilele şi statute care au ca obiect persoanele (la care sunt ataşate şi

bunurile mobile). D’Argentré încadra în grupa statutelor reale şi succesiunile. Statutele reale sunt

23

esenţialmente teritoriale, aplicîndu-se numai bunurilor situate pe teritoriul de aplicabilitate al

cutumei, iar odată trăite, depăşite, autoritatea statului dispare - finitae potestatis fuuta est virtus. În

ceea ce priveşte statutele personale, persoanele şi bunurile ce se supun acestor statute vor fi

cîrmuite de legea domiciliului, deci de o extrateritorialitate propriu-zisă.

D’Argentré mai adaugă că distincţia făcută în statute personale şi reale este incompletă,

apărînd astfel şi o a treia categorie, statutele mixte, adică acele statute care au ca obiect de

reglementare atît persoanele cît şi bunurile, şi care din punct de vedere al efectului lor sunt strict

teritoriale, la fel ca şi statutele reale. D’Argentré nu a dat o aşa mare importanţă acestei categorii

de statute mixte, şcoala olandeză şi statutarii francezi din sec. al XVIII-a, Jean Boushier, Louis

Boullenois utilizînd mai mult această împărţire.

Ideile lui D’Argentré, filtrate prin doctrinele olandeze ajung din nou în Franţa, după

aproape două secole, acceptate şi dezvoltate de juriştii timpului. Cei mai importanţi dintre aceştea

sunt Louis Froland şi Louis Boullenois ca reprezentanţi ai teoriei franceze a statutelor : sec. XVIII-

lea. Această perioadă nu se observă prin anumite înovaţii deosebite ci dimpotrivă prin sporirea

importanţei personalităţii legilor, spre deosebire de D’Argentré şi statutarii olandezi care mai mult

se axau pe caracterul real al bunurilor.

Ideile glosatarilor olandezi Ulrich Huber şi Jean Voet, au servit ca punct de reper pentru

teoria lui Joseph Story, întemeietor al doctrinei anglo-americane a dreptului internaţional privat.

Potrivit, acestei teorii, legile statului guvernează toate raporturile, ce ţin de proprietate sau

persoane în limitele teritoriului şi se aplică tuturor subiecţilor născuţi aici sau străinilor cu privire

la contracte sau acte, săvîrşite de aceştia [79, p.90-91].

În aşa fel, nici un stat nu poate pretinde aplicarea legii proprii referitoare la bunuri care

formează obiectul moştenirii sau subiecţilor acestor relaţii din afara propriului teritoriu. În opinia

lui Story, chiar dacă unele legi capătă o aplicare extrateritorială, se întîmplă în exclusivitate graţie

bunăvoinţei autorităţilor teritoriale.

Spre deosebire de statutari şi părtaşii acestora, conform teoriei naţionale a lui Pascuale

Mancini, legile substanţiale ale unui stat, de fapt, sunt personale, şi nu teritoriale, deoarece scopul

legii este de a proteja persoana şi de a o cîrmui oriunde, s-ar găsi ea.

Respectiv, încît dreptul civil este personal şi concomitent naţional, urmînd persoana în

afara patriei sale, aceasta este în drept să ceară de la autoritatea străină recunoaşterea şi respectarea

dreptului la moştenire, ca al său naţional - lex patriae [203, p.51].

24

1.2. Explicaţii terminologice ale conceptului dreptului la moştenire

Arierarul reglementărilor dreptului civil cuprinde întreg spectru al vieţii omului, încă

înainte de naştere şi pînă la moarte.

Prima justificare a moştenirii, în ordine cronologică, a fost dată de caracterul familial al

proprietăţii. Atît timp cît bunurile erau proprietatea familiei şi nu aparţineau individului, şeful

familiei exercita toate drepturile grupului. La moartea şefului familiei, un alt membru devenea

şef, continuînd exercitarea drepturilor asupra bunurilor care erau coproprietatea familiei

[60, p.159].

Promotorii acestei idei au fost şi postmoderniştii, care susţineau că, evoluţia relaţiilor

sociale trebuie să ajungă la subordonarea moralei la lege. Ulterior, vor servi premise de formare

a unei solidarităţi familiale între soţi, prielnică pentru responsabilitate reciprocă a acestora, pilon

cheie la fundamentarea instituţiei filiaţiei, stabilirii claselor de moştenitori, a succesiunii

testamentare, etc..

Aşadar, moartea determină transmiterea puterilor de la un şef la altul, şi nu transmiterea

unei universalităţi de drepturi şi obligaţii de la un titular de patrimoniu la altul [73, p.27].

Astfel, în dreptul roman clasic se vorbea de heres sui et necesarii, expresie care

semnifică faptul că succesorul dobîndeşte prin moştenire bunuri ce îi aparţineau înainte, cu titlu

de coproprietate, şi de asemenea, că succesorul dobîndeşte aceste bunuri în mod necesar,

neputînd să repudieze moştenirea [74, p.16].

În acest sens, normele succesorale sunt configurate prin anumite elemente care

precizează conceptul instituţiei, şi anume:

A). Moştenirea, in stricto sensu, presupune transmiterea patrimoniului unei persoane

fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori

statul) [75, p.260; 5, p.1253; 18, p.103].

Potrivit explicaţiilor terminologice, „moştenire” este: 1). Drept de succesiune; (concr.)

totalitatea bunurilor materiale rămase de la o persoană decedată şi intrate în posesiunea altcuiva;

p. rest. bun obţinut prin drept succesoral; 2). fig. Patrimoniu cultural, bunuri morale, intelectuale,

artistice care se transmit de la generaţie la alta. * p. ext. Caracter fizic, însuşiri care se transmit

ereditar [70, p.655].

De asemenea, Sachsenspiegel (oglinda saxonă-culegere de legi saxone medievale)

prevedea că bunul cu care omul moare se numeşte moştenire (Mit welchem Gut der Manuerstrib,

das hust man alles Erbe) [10, p.180].

Persoanele fizice ca succesori sunt cele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui

ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii concepuţi în timpul vieţii şi născuţi vii după decesul

25

acestuia, în cazul succesiunii testamentare indiferent de faptul dacă sunt sau nu ai defunctului

(art.1433 alin.(1) pct.a) şi b) din Codul civil R.M.).

Succesori pot fi şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul

decesului celui ce a lăsat moştenirea (art.1433 alin.(1) pct.a) din Codul civil R.M.).

Statul ca succesor dispune de capacitate testamentară, cît şi capacitate succesorală asupra

unui patrimoniu succesoral vacant (art.1433 alin.(2) din Codul civil RM). Conform art.1515 din

Codul civil R.M., patrimoniul este vacant dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali

sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sunt privaţi de

dreptul la succesiune. Rezultă că, regulile care guvernează moştenirea se pot aplica numai în

cazul morţii unei persoane fizice (art.1432 alin.(1) din Codul civil RM), nu şi în cazul încetării

existenţei unei persoane juridice [15, p.63].

Fiinţă trecătoare, omul (persoana fizică) piere, inevitabil prin moarte. Peirea fizică a

omului, juridic, duce la dispariţia sa ca subiect de drept, dar patrimoniul lui (drepturile şi

obligaţiile cu conţinut patrimonial) rămîne. Deci, „sub pedeapsa de anarhie şi imobilizm, nu s-ar

putea spune despre un mort, ca despre un act nul, că este considerat a nu fi existat niciodată:

achiziţiile sale, obligaţiile sale nu pot fi tabula rasa”[193, p.117]. Hereditas nihil alind est, quam

succesio in universum jus, quod defunctus habuerit - moştenirea nu este altceva decît dreptul de

a succede cu toate drepturile defunctului. Patrimoniul unei persoane fizice conceput ca totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale şi a bunurilor care aparţin acesteia este însoţitorul

permanent al persoanei pe parcursul întregii sale existenţe [71, p.15; 167, p.209].

În acest sens, moştenirea cuprinde drepturile şi obligaţiile din patrimoniul defunctului cu

excepţia celor strict personale;

B). Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de cujus,

abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui

moştenire, bunuri este vorba) [218, p.195; 171, p.503].

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, defunct este om mort, răposat,

decedat [70, p.271].

Termenul de cujus (defunct) este folosit în special în moştenirea legală. În moştenirea

testamentară este utilizat şi termenul de testator, pentru a desemna de cujus -ul care a dispus de

patrimoniul său pentru cauză de moarte.

Fără îndoială, persoana decedată se bucură prin tradiţie de un anumit respect, fiind

protejată, sens în care se vorbeşte de un drept al cadavrului la protecţia intimităţii imaginii sale,

de un drept la integritatea acestuia, de un drept la pacea ultimului lăcaş şi de un drept la respectul

memoriei celui decedat [194, p.216].

26

Dar şi cum a remarcat autorul M.Meau-Latour „Codul Civil nu cunoaşte dreptul mortului,

el nu se interesează decît de cei vii” [207, p.266].

După ce bunurile au încetat să mai fie coproprietatea familiei, dreptul la moştenire apare

ca o consecinţă firească a apariţiei proprietăţii private, fie că aceasta este privită ca funcţie

economică, fie ca putere juridică a proprietarului [112, p.20].

Din momentul în care bunurile ce constituiau obiectul proprietăţii individuale erau supuse

voinţei testatorului, s-a admis că acesta putea dispune de bunurile sale şi după moartea sa,

moştenirea găsîndu-şi izvorul şi justificarea, şi în voinţa exprimată sau prezumată a lui de cujus

„voinţa juridic respectată, căci este a proprietarului” [74, p.17].

Astfel, s-a considerat că instituţia moştenirii este „corolarul necesar al dreptului de

proprietate”. Între dreptul de moştenire şi dreptul de proprietate există o legătură indisolubilă,

naşterea şi dezvoltarea dreptului de moştenire fiind determinate de naşterea şi prefacerele

dreptului de proprietate ca urmare a schimbărilor petrecute în relaţiile de producţie, „ca o

consecinţă a dezvoltării forţelor de producţie, oglindind astfel, în fiecare moment al dezvoltării

istorice, organizarea economică şi de clasă a fiecărei societăţi” [73, p.23].

Deci, legea materială nu face decît să reglementeze regulile după care patrimoniul

defunctului se transmite la moştenitorii acestuia, sens în care art.320 alin.(2) din Codul civil RM,

recunoaşte succesiunea ca modalitate de dobîndire a proprietăţii, adică “este translativă de

proprietate”, configurînd astfel lato sensu al conceptului de succesiune ca orice transmitere de

drepturi;

C). Persoanele care dobîndesc patrimoniul defunctului se numesc moştenitori sau

succesori, termeni cu care operaţionează şi actualul Cod civil al RM, fiind întîlniţi şi termenul de

comoştenitori în cadrul moştenirii testamentare (art.1452 din Codul civil RM) cît şi legatul

(art.1486 din Codul civil RM) [38].

Terminologic, prin conceptul de moştenitor se subînţelege: 1). Persoană care moşteneşte

bunuri materiale sau care devine prin succesiune beneficiarul unui drept; persoană care urmează

pe cineva într-un post, într-o demnitate; succesor, urmaş; 2). Fiu, copil (în raport cu părinţii săi)

[196, p.271].

Dreptul la moştenire, în sensul art.320 din Codul civil RM, este „o modalitate de

dobîndire a proprietăţii”. Definiţia nu ar fi completă dacă nu s-ar preciza cauza juridică în

temeiul căreia este dobîndit acest drept. Cauza constă din îndreptăţirea anumitor persoane, legate

de de cujus succesione agitur prin raporturi de rudenie de a dobîndi proprietatea acelor bunuri.

Dacă acesta, în general, este dreptul de moştenire pentru cauză de rudenie în mod firesc se pune

întrebarea, care este raţiunea acelui atribut al persoanei de a transmite propriile bunuri după

27

moartea sa, precum şi îndreptăţirea persoanelor care sunt legate prin filiaţie de de cujus de a le

prelua.

Potrivit filosofului idealist, G.Laszle, „Testamentul nu ar avea nici o putere, dacă sufletul

n-ar fi nemuritor”. Din această cauză defunctul rămîne şi după moarte unicul şi principalul

proprietar, iar succesorii nu sunt altceva decît simpli supraveghetori, lăsaţi de către defunct să-i

păzească averea.

În acest context, este necesar de menţionat fundamentul dreptului la moştenire prin

prisma explicaţiilor a două mari concepte filozofico-juridice:

· Potrivit opiniei filozofilor Grotius, Puffendorf, Domat dinaintea marii revoluţii

franceze din 1789, succesiunea, sub forma transmiterii de bunuri şi a dreptului celor chemaţi la

ea de a le prelua a fost fundamentată pe regulile dreptului natural. Se spune că, transmisiunea

este o instituţie a dreptului natural care este un drept universal, imuabil şi izvor al tuturor legilor

pozitive. Ea nu este decît raţiunea naturală - naturalis ratio - care guvernează pe toţi oamenii.

Dreptul la moştenire ar fi astfel o instituţie conform dreptului natural, originea sa negăsindu-se în

altă parte [123, p.9].

În una din lucrările sale, Du droit, de la guerre et la paix, doctrinarul H.Grotius,

menţiona că „succesiunea este bazată pe dreptul natural”. Esenţa teoriilor sale se reduce la faptul

că natura l-a înzestrat pe om ca şi pe celelalte fiinţe cu instinctul de a-şi asigura urmaşii cu toate

cele necesare pentru a supravieţui. H.Grotius conchide că normele dreptului succesoral sunt în

concordanţă „cu legile naturii”, adică cu normele dreptului natural. Practic, aceasta înseamnă că

trebuie să existe un sistem unic de norme succesorale pentru toate timpurile şi pentru toate

popoarele;

· Autorii, jurişti şi filozofi care au contribuit la redactarea Codului Civil francez -

Codul lui Napoleon, au considerat însă că fundamentarea ”succesiunii” se află în dreptul pozitiv

al fiecărei ţări, fiind o creaţie a legii, fără unele alte rădăcini în afara legii [201, p.9].

Charles Louis de Secondat Montesquieu, exponent de seamă a iluminismului, este de

părerea că „normele de drept succesoral sunt instituite de stat, esenţa lor se explică prin esenţa

statului şi vor exista atît timp cît va exista el”. El a intuit legitatea proceselor social-istorice şi a

subliniat caracterul legilor, în general, definite ca „raporturi necesare care derivă din natura

lucrurilor”. În spiritul legilor, opera sa principală, Montesquieu, în cap.VI şi XXVI susţine că

„Ordinea succesiunilor depinde de principiile de drept politic sau civil şi nu de drept natural.

Partajul bunurilor, legile aplicate acestui partaj, succesiunea după moartea acelui ce a făcut acest

partaj: toate acestea nu pot fi reglementate decît de societate şi în consecinţă de legile politice şi

civile. Legea naturală ordonă strămoşilor de ai întreţine pe copiii lor, dar nu-i obligatoriu să-i

28

facă moştenitori. Întreţinerea copiilor este o obligaţie de drept natural, să le acorzi succesiunea

este o obligaţie de drept civil sau politic”;

Autorul, R.Petrescu, în lucrarea sa, Drept succesoral, nu este de acord în totalitate nici cu

unul din aceste puncte de vedere accentuînd că succesiunea nu poate fi considerată numai o

creaţie a legii deoarece indiferent de popor sau de timpul la care raportăm, aceasta nu a încetat să

se justifice prin solidaritatea membrilor familiei, prin „legitime şi fireşti tendinţe ale omului şi

familiei” [117, p.13].

Aceasta a fost de altfel şi motivul pentru care legiuitorul moldovenesc a tratat separat

succesiunea legală de cea testamentară. Concluzia în cauză, cît şi alte obiective menite să

dezvolte cercetările doctrinarilor menţionaţi sunt reflectate de către autorul tezei de doctor

împreună cu doctrinarul autohton, V.Cojocaru, în articolul, Explicaţii terminologice ale

conceptului dreptului la moştenire [56].

Astfel, succesiunea legală îşi are temeiul în dreptul natural, la originea căruia se află

următoarele idei:

· ideea obligaţiei morale, care prin puterea voinţei divine ar lega pe membrii

aceleiaşi familii, adică aşa-zisa solidaritate de familie [197, p.559 - 560]. Ideea obligaţiei

morale justifică dreptul de moştenire în general şi instituţia rezervei în special, care

ocroteşte pe copii, părinţi şi pe soţul supravieţuitor împotriva voinţei liberale a

defunctului, asigurîndu-le împotriva acestei voinţe o parte importantă din moştenire

[71, p.16];

· ideea heres sui, adică de preluare a ceea ce este al său prin contribuţia

moştenitorului la constituirea patrimoniului familial;

· ideea „afecţiunii prezumate a defunctului şi consolidării familiei prin conservarea

bunurilor moştenite” [83, p.223]. Se presupune că defunctul are faţă de persoana care îl

moşteneşte o anumită afecţiune, care priveşte în mod special pe moştenitorii rezervatari.

Fundamentul dreptului la succesiune este dat de lege, Codul civil al RM prin art.1487

enumerînd printre modurile de dobîndire ale proprietăţii şi legatul.

Deşi legatul este întocmit în timpul vieţii titularului dreptului subiectiv, el îşi produce

efectul translativ de proprietate la încetarea din viaţă a titularului, deoarece dacă s-ar considera

că proprietatea este legată de existenţa fizică ar însemna ca la data încetării din viaţă fără

moştenitori bunurile lui de cujus să fie considerate fără stăpîn şi să fie dobîndite de primul

ocupant [117, p.14]. Prin urmare, dreptul de a dispune după moartea sa de propriile bunuri este

conferit de lege.

29

D). În cadrul dreptului de moştenire noţiunea de moştenire sau succesiune se

întrebuenţează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate

către una sau mai multe persoane în fiinţă, dar şi pentru desemnarea a însuşi patrimoniului

transmis din cauza de moarte, deci în sens de masă succesorală. Hereditas est pecunia quae

morte alicujus ad quem quam parvenit – adică succesiunea consistă în bunurile care, prin

moartea cuiva, se transmit unei persoane.

După explicaţiile terminologice, „masa succesorală” este o sintagmă ce desemnează

patrimoniul transmis pentru cauză de moarte, formată deci, din ansamblul bunurilor şi valorilor

(pozitive şi negative) care în totalitatea lor alcătuiesc averea succesorală rămasă după defunct şi

care constituie obiectul împărţelii moştenirii. Nu se include în componenţa masei succesorale

contravaloarea primelor de asigurare plătite afară numai dacă se dovedeşte că respectiva

asigurare a constituit, în realitate, o libertate, cum ar fi o donaţie indirectă făcută în favoarea

unuia dintre moştenitori [59, p.57; 3, p.373; 25, p.301].

Astfel, conform art.1444 din Codul civil RM, „patrimoniul succesoral include atît

drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît şi obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe

care cel ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului”, cu excepţia „drepturilor şi

obligaţiilor patrimoniale care poartă un caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat

moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract sau de lege, care sunt valabile

numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui” (art.1446 din

Codul civil RM).

Moştenitorul nu poate avea mai multe drepturi decît avea de cujus-ul, pentru că nimeni

nu poate transmite mai multe drepturi decît el are însuşi (Nemo plus juris ad alium tranferre

potest, quan ipse habet). În acest sens se vorbeşte de moştenirea (succesiunea) lăsată de defunct,

de moştenirea dobîndită de moştenitori, de moştenirea sau succesiunea vacantă hereditas iacens,

adică fără stăpîn hereditas caduca, etc. [68, p.6].

Întrucît clauza de împuternicire înscrisă în contractul de mandat este o reprezentare, care

încetează la moartea mandantului de cujus, suma înscrisă în contract la data morţii lui face parte

integrantă din moştenire, ca şi obligaţia mandatarului de a da socoteala moştenitorilor cu privire

la sumele ridicate în temeiul clauzei de împuternicire (art.1051 alin.(2) din Codul civil RM).

E). În limbajul comun prin succesiune se înţelege o însuşire de persoanei, fapte sau

fenomene.

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul „succesiune” provine din latinescul succesio, -

onis, care poate fi tradus prin „urmarea lucrurilor (unul după altul), înlocuire, moştenire”

[113, p.637].

30

În sens juridic, succesiunea sau moştenirea, care sunt sinonime, au un înţeles specializat

desemnînd transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe

persoane în fiinţă. O precizare se impune în legătură cu noţiunea de „succesiune”. Deci, a

succede, înseamnă a lua locul unei alte persoane. Astfel, cumpărătorul succede vînzătorul, fiind

un succesor cu titlu particular între vii, fiind utilizată accepţiunea de transmitere de succesiune în

sensul de transmitere de drepturi. În dreptul succesoral termenul de „succesiune” are două

semnificaţii:

1) ”de transmisiune” succesorală obiect al căreia îl constituie fie întregul patrimoniu al

defunctului (transmisiune universală), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu

universal), fie un bun sau altul – individual determinat sau de gen – din acest patrimoniu

(transmisiune cu tiltu particular). Astfel, spre deosebire de actele juridice între vii, care nu pot fi

decît cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în viaţă fiind incesibil ca atare, obiectul

transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul său sau o cotă parte din acesta,

adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a aparţinut unei persoane

fizice decedate [202, p.18].

Rezultă că, termenul de succesiune desemnează într-o primă accepţiune un mod specific

de dobîndire sau de transmitere a proprietăţii pentru cauză de moarte mortis causa, şi anume

succesiunea legală ab intestat, alături de aceasta art.1486 din Codul civil RM, enumerînd şi

legatul, care este tot un mod de dobîndire (transmitere) a proprietăţii pentru cauză de moarte

mortis causa, dar care are la bază voinţa celui decedat, iar nu legea cum se întîmplă în cazul

moştenirii ab intestat;

2) noţiunea de succesiune (moştenire) are şi un al doilea sens, şi anume, acela de

universalitate a activului şi pasivului patrimonial, care trece de la defunct la moştenitorii săi,

altfel zis de masă succesorală. Se vorbeşte astfel de bunurile cuprinse în moştenire sau

succesiune, de moştenire sau succesiune mobiliară sau imobiliară sau că un bun face parte din

moştenire sau nu. Cu alte cuvinte prin acest termen se desemnează uneori şi obiectul

transmisiunii succesorale – Heriditas est pecunia quae morte alicujus ad quemquam pervent

(Succesiunea consistă în bunurile care, prin moartea cuiva, se transmit unei persoane). În

actualul Cod civil RM s-a realizat o preocupare de unificare a terminologiei cu toate că

uniformizarea ar duce la sărăcia expresiei în domeniu. Dacă termenii de moştenire, succesiune

sunt sinonimi, nu se pot totuşi realiza aceleaşi construcţii lingvistice specifice domeniului cu

fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” şi „rezervă succesorală”, dar

sintagma nu se poate realiza cu noţiunea de „moştenire”. Varietatea termenilor conferă, aşadar,

31

mai largi posibilităţi de exprimare decît uniformizarea lor, care nu e de dorit, fiind preferabil în

tratarea subiectului, termenul de succesiune [35, p.31-37].

Termenul „succesiune” poate fi înţeles in stricto şi lato sensu. În sensul restrîns al

cuvîntului, prin moştenire înţelegem transmisiunea patrimoniului (drepturile şi obligaţiile) unei

persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane

juridice sau statul). În acest sens se spune că a moşteni sau a succede înseamnă a lua locul altei

persoane.

„Hereditas nihil aliud est, dum succesio in universum jus quod defunctus habuerit”-

moştenirea nu este altceva decît dreptul de a succede în toate drepturile defunctului.

„Hereditas este pecunia quae morte alicujus ad quem quam parvenit” - succesiunea

consistă în bunurile care, prin moartea cuiva, se transmit unei persoane.

În lato sensu, în cadrul dreptului civil noţiunea de „succesiune” desemnează orice

transmitere de drepturi. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu

particular al vînzătorului. Prin urmare, noţiunea de „succesiune” numai în sensul restrîns al

cuvîntului – transmisiune pentru cauza de moarte – este echivalent al noţiunii de moştenire,

ereditate.

32

1.3. Teze ştiinţifice supuse cercetării din perspectiva dreptului internaţional privat

Actualmente, analiza comparativă a situaţiei în domeniul regimului succesoral conform

dreptului internaţional privat diferă mult comparativ cu cîteva decenii în urmă. Şi aici situaţia

poate fi privită sub două aspecte: în planul cercetărilor naţionale şi în planul cercetărilor altor

state.

În planul cercetărilor în domeniu al altor state decît Republica Moldova, putem cu

certitudine afirma că instituţia succesiunii cu element de extraneitate reprezintă un subiect al

unor dispute înverşunate ale specialiştilor în domeniu, graţie specificităţii acesteia. Printre

acestea vom menţiona cu prioritate studiile cercetătorilor francezi, ruşi, români etc.

Cît priveşte cercetările naţionale, literatura de specialitate autohtonă, iniţial îşi fundamenta

realizările pe moştenirea ştiinţei juridice sovietice, care, din păcate nu a atras o atenţie deosebită

problemelor conflictule în materia succesorală. Însă, cu adoptarea noului Cod civil, au fost

întreprinse unele tentative de cercetare a regimului succesoral conform dreptului internaţional

privat. Unghiul îngust al cercetărilor în acest domeniu a servit imbold pentru realizarea prin

lucrarea dată a obiectivelor privind probleme conflictuale referitor la capacitatea succesorală,

regimul juridic al bunurilor care formează masa succesorală, calificarea conceptelor privind

regimul matrimonial şi regimul succesoral, soluţionarea conflictelor de calificări, etc..

Desigur că realizarea acestui scop nu ar fi fost posibilă fără existenţa unor contribuţii

esenţiale anterioare elaborării prezentei lucrări. În acest context, vom enumera cîteva nume ale

autorilor din domeniul dreptului internaţional privat ale căror opinii au fost luate în consideraţie

cu precădere, la elaborarea prezentei teze: B.Audit, A.E. von Overbeck, A.Bacaci, O.Bantea,

R.Bobei, H.Batiffol, P.Lagarde, H.Batiffol, V.Ciucă, D.Chirică, Christian von Bar, N.Diaconu,

J.Derrupe, I.P.Filipescu, M.V.Jakotă, Frederich Carl von Savigny, A.Fuerea, R.H.Graverson,

C.Hamangiu, W.S. Jonson, A.Juvara, P.Lerenburg-Pigronniere, Y.Loussouarn, C.Morris,

P.Mayer, J.P.Niboyet, P.A.Popescu, Bianca M.Predescu, A.Pricopi, Fr.Rigaux, D.-A.Sitaru,

R.Savatier, E.F.Scoles, P.Hay, J.Valery, N.Watte, A.Weiss, S.Zilberstein, R.H.Graverson,

О.В.Абльозгова, Л.П.Ануфриева, Г.Амфитеатров, А.Солидолов, Н.Р.Баратянц,

М.Борщевский, М.М.Богуславский, К.А.Бекашев, А.Г.Ходаков, П.К.Димитриева,

В.П.Звенков, Х.Кох, У.У.Магнус, М.Винклер Фон Моренфельс, Л.А.Лунц, Г.Федосеев.

Cît priveşte doctrina din Republica Moldova, la studiul problemei vizate au contribuit

Violeta Cojocaru, Valeriu Babără, Aurel Băieşu, Ion Căpăţînă, Galina Bostan, Gheorghe Chibac,

Sergiu Băieşu, Alexandru Rotari, Oleg Efrim, Elena Constantinescu, Oxana Robu şi alţii.

În cele ce urmează, am dori să purcedem la o analiză profundă a publicaţiilor ştiinţifice la

33

tema tezei, în dependenţă de diferitele obiective pe care ni le-am pus întru realizarea scopului

preconizat în prezenta cercetare. În cadrul acestei analize vom încerca să tratăm comparativ

situaţia existentă în domeniu, cu descrierea avantajelor şi lacunelor, vom formula problemele de

cercetare şi direcţiile lor de soluţionare.

Aşadar, obiectivele supuse analizei ştiinţifice a situaţiei în domeniu au fost accentuate de

autorii I.P.Filipescu, M.V.Jakotă, A.Juvara, C.Hamangiu, N.H.Angelescu, O.Căpăţână,

F.Boulanger, P. Lagarde, H.Batiffol, Y.Loussouarn, P.Bourel, G.S.Cheshire, R.H.Graverson şi

alţii.

Respectiv, doctrinarul român, I.P.Filipescu, în lucrarea, Dreptul internaţional privat, dă

iniţial unele soluţii remarcante în rezolvarea unui eventual conflict de calificări. Astfel, între

moştenire şi dreptul de proprietate personală există o legătură indisolubilă, interesînd mai mult

dreptul familiei, regimul juridic al bunurilor şi regimul juridic al actelor juridice. Legea

aplicabilă succesiunii depinde după cum se pune accentul pe asemenea legături, în sensul că este

mai mare cu dreptul familiei ori cu una din celelalte două domenii, adică după calificarea care se

dă succesiunii.

Dreptul comparat cunoaşte fie soluţia că succesiunea-fără a distinge între cea mobiliară şi

cea imobiliară-este supusă legii naţionale a defunctului (Codul italian, art.23; Codul civil

portughez din 1966, art.66; Codul civil grec, art.28) fie soluţia că succesiunea bunurilor imobile

este supusă legii situaţiei (lex rei sitae), iar succesiunea bunurilor mobile este supusă legii

ultimului domiciliu al defunctului (dreptul englez, cel al S.U.A. şi cel francez) ori (este vorba de

succesiunea mobiliară) legii naţionale de la data morţii a celui ce lasă succesiunea (dreptul

român). Aşadar, pentru succesiunea bunurilor mobile se aplică de unele sisteme de drept legea

ultimului domiciliu al defunctului, iar de altele legea lui naţională din momentul decesului

[79, p.459].

Obiectivele date au fost cercetate de autorul tezei de doctor prin prisma actelor normative

naţionale şi internaţionale în cadrul articolului întitulat, Expuneri doctrinare şi jurisprudenţiale

pe marginea conflictelor de calificări cu privire la regimul matrimonial şi regimul succesoral

[137].

Pe de altă parte, autorii francezi, H.Batiffol şi P.Lagarde, în lucrările, Droit international

privé şi Traité élémentaire de droit international privé, consideră că transmiterea succesorală

mobiliară este consecinţa unui fapt juridic, care este decesul. În dreptul intern, acest fapt juridic

se localizează la locul deschiderii succesiunii, iar acest loc este ultimul domiciliu al defunctului.

În consecinţă, dreptul internaţional privat, pentru a asigura aplicarea unei singure legi succesiunii

34

mobiliare, foloseşte localizarea din dreptul intern care se referă la faptul generator al drepturilor

succesorale.

Respectiv, succesiunea imobiliară trebuie supusă legii domiciliului defunctului, pentru a

asigura supunerea întregii succesiuni unei singure legi. Însă, locul situării imobilului este

elementul (punctul) de legătură privilegiat pentru succesiunea imobiliară, faţă de alte puncte de

legătură [185, p.237; 186, p.305-307].

Importanţa locului deschiderii succesiunii în vederea determinării legii aplicabile

raportului succesoral cu element de extraneitate a format pentru autorul tezei de doctor ca obiect

de cercetare în cadrul articolului întitulat, Aspecte conflictuale privind cerinţele legale pentru a

putea moşteni şi deschiderea succesiunii [132].

Un al obiectiv ţine de aspectele conflictuale privind devoluţiunea succesorală, concept

definit destul de argumentat de autorii francezi, Y.Loussouarn şi P.Bourel, în lucrarea, Droit

internatinal privé, reprezentînd determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul

unei persoane fizice, care poate fi opera legii sau a testamentului. Ţine de devoluţiunea

moştenirii: deschiderea succesiunii (data acesteia); cerinţele legale pentru a moşteni;

determinarea succesibililor şi a părţii lor ce le revine din moştenire; reprezentarea succesorală;

rezerva succesorală.

Toate aceste materii sunt supuse legii succesorale, care diferă în raport de natura

bunurilor succesorale, mobile (legea naţională a defunctului) şi imobile (legea situării bunului).

Fiind determinată legea succesorală, aceasta va fi competentă a guverna şi vocaţia succesorală,

cu unele excepţii care o interesează: stabilirea filiaţiei din căsătorie sau din afara acesteia, în

vederea chemării la moştenire, care este supusă legii personale; calitatea de soţ se determină

potrivit legii aplicabile căsătoriei, respectiv determinarea bunurilor comune şi a celor proprii

defunctului, stabilirea paternităţii defunctului în bunurile comune sunt supuse legii aplicabile

efectelor căsătoriei.

Domeniul dat de obiective este cercetat mai detaliat de către autorul tezei de doctor în

cadrul articolului întitulat, Norma conflictuală cu privire la regimul matrimonial [136].

La fel, autorii consideră că capacitatea succesorală a moştenitorului ca condiţie legală

pentru a moşteni este supusă legii succesorale, şi nu legii personale, deoarece nu este o problemă

de capacitate de exerciţiu. Dreptul la moştenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în

sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conţinutul

capacităţii sale de folosinţă, ci în sensul dreptului asupra unei moşteniri deschise, iar pentru ca o

persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moştenire, adică să aibă o

vocaţie succesorală-legală sau testamentară [200, p.538].

35

Aspectele respective au fost dezvoltate de către autorul tezei de doctor în cadrul

articolului întitulat, Unele situaţii conflictuale de drept internaţional privat privind persoanele

cu vocaţie succesorală [133].

Însă, în mod diferit, considerăm reuşit, este adusă interpretarea capacităţii testamentare,

de M.V.Jakotă, în lucrarea, Drept internaţional privat, care se referă la capacitatea de exerciţiu,

legată doar de persoana care încheie raportul juridic. În raportul juridic distingem, alături de

subiectele lui, persoane fizice şi juridice, şi obiectul raportului, cît şi actul sau faptul juridic care

dau naştere raportului. Cînd practicianul sau interpretul are în faţă o situaţie conflictuală,

constată că unul sau altul din elementele raportului are o importanţă mai mare, de exemplu,

lucrul care formează obiectul raportului este un imobil şi atunci poate fi condus să aplice

capacitatea arătată de legea locului unde este situat imobilul. Acelaşi lucru putem spune despre

actul juridic sau faptul juridic. Totul depinde de calificarea pe care o dă interpretul situaţiei

juridice sau conflictuale.

Dacă situaţia conflictuală priveşte lucrul (o chestiune de calificare), atunci interpretul se

referă la legea situării lucrului, sau dacă situaţia conflictuală se referă la un fapt juridic (sau apare

preponderent problema faptului juridic). Dacă se pune problema capacităţii sau incapacităţii de a

primi un imobil situat în străinătate sau, dimpotrivă, situat în România şi persoana este străină,

capacitatea se apreciază după legea situaţiei imobilului.

Respectiv, cel care face testament trebuie să fie capabil de a dispune prin acest act. De

asemenea, cel care primeşte legatul trebuie să fie capabil de a dobîndi cu acest titlu. În măsura în

care este vorba de capacitatea de exerciţiu, se aplică, după caz, legea naţională a persoanei care

face testamentul sau primeşte legatul.

Atît în privinţa capacităţii de exerciţiu în materia testamentului cît şi în privinţa

incapacităţilor speciale de a dispune ori a celor de a primi prin testament trebuie să determinăm

legea aplicabilă, inclusiv data la care ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă, de exemplu,

legea naţională de la data decesului autorului succesiunii. Dacă, la data întocmirii testamentului

autorul avea o cetăţenie, iar la data decesului său o altă cetăţenie, este vorba de conflict mobil de

legi, problemă de drept internaţional privat.

După ce am determinat legea aplicabilă, se pune problema de a şti, după această lege, la

ce moment trebuie să existe capacitatea de a dispune prin testament (la data întocmirii

testamentului ori la data decesului testatorului, sau în cazul donaţiei acceptată prin act separat de

oferta de donaţie, momentul acceptării ofertei, momentul notificării acceptării ofertei de donaţie)

ori la ce moment gratificatul trebuie să fie capabil de a primi prin act cu titlu gratuit. De data

aceasta, este vorba de determinarea domeniului de aplicare în timp a legii competente, tot aşa

36

după cum conflictul mobil de legi nu se confundă cu determinarea domeniului de aplicare în

timp a normelor conflictuale [90, p.16-17].

Capacitatea testamentară a format obiect de cercetare a autorului rus, Л.А.Лунц care a

remarcat în lucrarea, Международное частное право, faptul că este guvernată de legea

naţională a testatorului la momentul întocmirii testamentului, fiind concomitent o problemă de

capacitate de exerciţiu. Însă, nu numai capacitatea întocmirii, modificării şi revocării actului

testamentar, dar şi efectele viciilor de consimţămînt la formarea testamentului sunt guvernate de

legea ţării a cărei cetăţenie testatorul deţinea la momentul exprimării voinţei [163, p.420].

De asemenea, autorul autohton, V.Babără, în lucrarea, Drept internaţional privat,

accentuează că capacitatea testamentară se referă la condiţiile de fond ale oricărui act juridic

urmînd a fi guvernată prin coroborare la norma conflictuală în acestă materie de către legea

naţională a testatorului. Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de

efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, iar persoana în favoarea căreia

operează dispoziţia să aibă capacitatea de a primi prin testament. Capacitatea persoanei fizice de

a dispune prin testament este cîrmuită de legea sa naţională, fiind vorba de capacitate de

exerciţiu. La fel, autorul a remarcat caracterul generos al regimului de drept internaţional privat

în ceea ce priveşte validitatea formală a testamentului, care este considerat valabil dacă

îndeplineşte condiţiile de formă ale oricărei din următoarele legi:

a) legea naţională a testatorului;

b) legea domiciliului acestuia;

c) legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat;

d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;

e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a

averii succesorale, aplicîndu-se astfel principiul legii mai favorabile în materia formei

testamentare [9, p.302-303].

Testamentul este valabil dacă respectă condiţiile de formă impuse de oricare dintre legile

menţionate, aplicabile la data decesului testatorului. Astfel, se soluţionează şi un eventual

conflict mobil de legi. La fel, autorul autohton a remarcat şi importanţa locului deschiderii

succesiunii, care de regulă, nu reprezintă punct de legătură în cadrul normelor conflictuale în

materie.

Prin excepţie, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea legii

aplicabile întocmirii, modificării sau revocării testamentului cînd coincide cu legea domiciliului

testatorului la momentul manifestării voinţei, alternativ cu alte puncte de legătură incidente în

materie. Locul deschiderii succesiunii produce importante consecinţe în planul determinării

37

competenţei în dreptul internaţional privat. Astfel, potrivit legislaţiei procesuale civile, de

competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova sunt litigiile în care

ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii Moldova

[9, p.304].

O poziţie contraversată este formulată de către autorii ruşi, М.М.Богуславский şi

В.П.Звеков, în lucrările ambilor, Международное частное право. Respectiv, în pofida faptului

că testamentul reprezintă prin natura sa o „tranzacţie civilă unilaterală” (односторонняя

сделка), nu-i pot fi aplicabile principiile generale conflictuale specifice actelor juridice. Normele

conflictuale ale multor state în această materie au un caracter imperativ. Adică libertatea voinţei

(principiul autonomiei de voinţă) nu se referă la testament, ori dispoziţie testamentară pentru

cauză de moarte. Aceste norme conflictuale poartă un caracter imperativ

[154, p.455; 160, p.501].

Deci, capacitatea persoanei fizice la întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului,

inclusiv şi în privinţa bunului imobil, la rînd cu forma testamentului sau actului de revocare sunt

guvernate de legea ţării, unde testatorul la momentul întocmirii sau revocării a avut domiciliul.

Însă, testamentul sau revocarea lui nu pot fi recunoscute nule urmare a nerespectării condiţiilor

de formă, dacă corespunde condiţiilor legii ţării unde a fost întocmit sau revocat sau legislaţiei

ruse.

În acest caz rezultă un şir de concluzii practice, care constau în faptul că, pentru

determinarea capacităţii testamentare nu au importanţă următoarele circumstanţe:

a) testamentul a fost întocmit nu în ţara unde testatorul a avut la acel moment domiciliul,

dar în ţara aflării temporare sau în afara teritoriul oricărei ţări (spre exemplu pe nava aflată în

marea liberă);

b) legea statului unde testatorul îşi are domiciliul la momentul întocmirii testamentului nu

coincide cu legea sa naţională;

c) relaţiile de moştenire a bunurilor transmise prin testament pot fi guvernate de legea

altui stat decît cea al statului care guvernează capacitatea testamentară – dacă domiciliul la

momentul întocmirii testamentului nu coincide cu ultimul domiciliu al testatorului sau locul

aflării bunului imobil care îi aparţine cu titlu de proprietate.

Argumente care demonstrează dezavantajele practice ale poziţiei doctrinarilor ruşi sunt

formulate de către autorul tezei de doctor în articolul întitulat, Condiţia juridică a străinului în

dreptul succesoral [135].

În această materie, autorul englez, R.H.Graverson, în lucrarea, Conflict of Laws, distinge

două probleme remarcabile:

38

a) data la care ne situăm pentru a determina legea aplicabilă (data întocmirii actului ori

data decesului autorului actului);

b) data la care trebuie să existe, după legea aplicabilă, determinată de capacitatea de a

dispune ori capacitatea de a primi prin testament.

Pentru problemele care pot să apară în primul caz, de exemplu legea personală a

testatorului (în dreptul englez legea domiciliului) de la data decesului este diferită de legea sa

personală din momentul întocmirii testamentului, astfel încît reglementarea capacităţii de a testa

ori reglementarea celorlalte condiţii de fond ale testamentului sunt diferite la cele două date. Se

are în vedere că cele două legi sunt diferite datorită autorului succesiunii, care şi-a schimbat

cetăţenia ori domiciliul. În dreptul englez se aplică testamentului legea domiciliului testatorului

de la data decesului său. O problemă distinctă este aceea în care capacitatea testatorului sau

celelalte condiţii de fond ale testamentului sunt supuse unei reglementări deosebite independent

de voinţa testatorului, de exemplu între timp, adică fără să fi avut loc schimbarea domiciliului

(între data întocmirii testamentului şi data decesului testatorului) se schimbă conţinutul

reglementării legii aplicabile, în sensul că după reglementarea anterioară testamentului nu era

valabil, dar este valabil potrivit noii reglementări sau invers, testamentul era valabil după

reglementarea anterioară, dar devine, nevalabil potrivit noii reglementări. De data aceasta, atît

pentru reglementarea anterioară, cît şi pentru cea nouă, ne situăm la aceeaşi dată şi anume data

decesului testatorului, presupunînd că testamentul este supus legii domiciliului din momentul

morţii testatorului; dacă se ia în considerare data întocmirii testamentului, nu este posibilă ultima

problemă menţionată [174, p.485-486, p.493-494].

Un element al obiectivului privind analiza problemelor legate de determinarea legii

aplicabile regimului succesoral îl reprezintă transmisiunea moştenirii, cercetată în mod deosebit

de către autorii francezi, P.Lorenburg-Pigronniere şi Y.Loussouarn, în lucrarea, Droit

international privé. Aceştia deosebesc transmisiunea activului şi transmisiunea pasivului. Pe de

altă parte, în ce priveşte transmisiunea activului succesiunii, trebuie să fie distinsă transmisiunea

posesiunii moştenirii şi aceea a dreptului de proprietate şi altor drepturi cuprinse în moştenire sau

legat.

O continuare a obiectivelor cercetate de doctrinarii francezi este realizată de către autorul

tezei de doctor prin articolul întitulat, Aspecte conflictuale privind partajul şi transmiterea averii

succesorale [134].

Determinarea succesorilor care au sezina şi a celor care nu au sezina este strîns legată de

stabilirea bunurilor asupra cărora există sesiză. Aşa fiind, legea situării bunului se va aplica în

ambele privinţe.

39

Referitor la efectele sezinei se deosebesc:

a) intrarea în stăpînirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată de legea situării

bunului;

b) exerciţiul activ şi pasiv al acţiunilor ce au aparţinut defunctului este supus legii

aplicabile succesiunii, deoarece nu este vorba de posesiunea asupra bunurilor.

În schimb, exerciţiul acţiunilor posesorii este supus legii situării bunului. Natura juridică

a sezinei este cîrmuită de legea situării bunului. Aceeaşi lege se aplică şi în ce priveşte trimiterea

în posesiune şi predarea legatelor. În schimb, procedura trimiterii în posesiune şi cea a predării

legatului este cîrmuită de legea forului. Legea succesorală arată dacă moştenitorul are ori nu

sezina sau este nevoie de trimiterea în posesiune.

În mod practic, problema interesează cînd legea succesorală şi legea situării bunului sunt

diferite în ce priveşte recunoaşterea sezinei, în sensul că una recunoaşte şi alta nu. Deci, legea

succesorală şi cea a situării bunurilor pot să nu coincidă în cazul succesiunii mobiliare şi uneori

tot în acest caz să aibă reglementări deosebite privind sezina şi trimiterea în posesiune

[198, p.610].

Alt element al aceluiaşi obiectiv este instituţia opţiunii succesorale, cercetată de

doctrinarul român, O.Căpăţână, în articolul, Etude comparativ du droit international privé en

France et en Allemange, fiind guvernată de legea succesorală, unele aspecte care interesează

opţiunea succesorală fiind guvernate de alte legi, şi anume:

a) legea naţională reglementează capacitatea cerută pentru a putea opta, precum şi

întregirea lipsei sau restrîngerii capacităţii de exerciţiu, de exemplu reprezentarea sau

încuviinţarea prealabilă a minorului din partea ocrotitorului său legal, autorizaţia din partea

autorităţii tutelare;

b) regula locus regit actum reglementează formele exterioare ale acceptării sau ale

renunţării;

c) regula lex rei sitae se aplică în ce priveşte întocmirea inventarului bunurilor

succesorale, formele de publicitate referitoare la aceste bunuri, actele de conservare cu privire la

bunurile succesorale. Această regulă se aplică şi efectelor beneficiului de inventar şi în ce

priveşte administrarea bunurilor succesorale. Legea situării bunului se aplică efectelor separaţiei

de bunuri [63, p.230].

La fel, autorul român, St.Cărpenaru, în lucrarea, Dreptul de moştenire, stabileşte

domeniul împărţirii moştenirii care la fel este guvernată de legea succesorală. Această operaţie

poate interveni numai în cazul în care defunctul a lăsat mai mulţi succesori universali sau cu titlu

universal, legea succesorală cîrmuind:

40

a) determinarea celor care se găsesc în indiviziune şi deci a celor între care intervine

împărţirea moştenirii;

b) raportul donaţiilor şi al datoriilor deoarece influenţează partea ce revine fiecărui

moştenitor. În măsura în care raportul donaţiei produce efecte asupra drepturilor reale şi

interesează drepturile terţilor se aplică legea situării bunului. În cazul bunurilor imobile, legea

succesorală şi legea situării bunului coincid;

c) formarea loturilor moştenitorilor;

d) obligaţia de garanţie reciprocă a copărtaşilor – efectele garanţiei copărtaşilor, care

interesează pe terţi, sunt supuse şi legii situării bunurilor.

Legea situării bunului mai cîrmuieşte următoarele aspecte privind împărţirea moştenirii:

a) regimul juridic al indiviziunii, de exemplu în ce condiţii se pot face acte de folosinţă,

administrare sau dispoziţie privind bunurile aflate în indiviziune;

b) termenul în care se poate cere împărţirea bunurilor moştenirii, inclusiv actele juridice

care pot interveni în această privinţă, cum este convenţia de indiviziune;

c) punerea peceţilor, inventarul bunurilor, măsurile de conservare a bunurilor;

d) efectul declarativ al împărţirii moştenirii. În materia moştenirii se mai aplică atît legea

forului-în ce priveşte formele procedurale ale împărţirii, cît şi legea personală-în ce priveşte

capacitatea pentru a putea face împărţirea. Problema dacă un copărtaş poate face împărţirea pe

cale amiabilă ori trebuie să urmeze calea partajului judiciar este supusă legii lui naţionale

[62, p.137].

Ca obiectiv final al prezentei lucrări este analiza succesiunii vacante, tratată de autorul

V.Babără, în lucrarea, Drept internaţional privat. Potrivit opiniei enunţate, dacă dreptul

Republicii Moldova este lex causae în ceea ce priveşte succesiunea mobiliară vacantă, aceasta îi

va reveni statului al cărui cetăţean a fost persoana care a lăsat moştenirea la data morţii sale în

baza unui drept de moştenire (de iure hereditatis), pe cînd succesiunea imobiliară vacantă

aparţine statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului

fiind calificat ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpîn aflate pe teritoriul său (drept

de desherenţă), în temeiul suveranităţii sale (de iure imperii) [9, p.306].

Dreptul internaţional privat posedă izvoare interne şi internaţionale. Acest dualism al

izvoarelor constituie una din trăsăturile sale şi se datorează, în principal, obiectului

reglementării: situaţiile cu un element străin.

Prezenţa elementului străin dă o calitate nouă, din această cauză întîlnim frecvent termeni

ca raport internaţional, competenţă internaţională, proces internaţional, etc.. Situaţia cu un

element străin interesează, în primul rînd, particulari din state diferite, interesează şi statele

41

cărora le aparţin persoanele care iau parte la circuitul economic. O situaţie de felul acesta este

susceptibilă de a fi reglementată de una sau de alta din legile aflate în conflict.

Noţiunea de izvor de drept intern al dreptului internaţional privat trebuie înţeleasă într-un

sens larg, care cuprinde legea internă, actele subordonate legii emise de organele competente ale

statului respectiv, precum şi practica judiciară, în ţările în care aceasta este recunoscută ca izvor

de drept.

Studierea şi cunoaşterea izvoarelor interne ale dreptului internaţional privat prezintă

importanţă prin faptul că în majoritatea cazurilor, după ce a fost soluţionat un conflict de legi şi

s-a determinat legea aplicabilă, aceasta va fi o lege naţională.

Izvoarele naţionale (sau interne) ale dreptului internaţional privat se clasifică în două

categorii:

1). Izvoarele tipice, în care prevalează normele destinate nemijlocit reglementării

raporturilor cu element internaţional (Spre exemplu, Legea României nr.105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; Legea federală a Elveţiei cu privire la

dreptul internaţional privat, adoptată la 18 decembrie 1987; Legea federală a Austriei cu privire

la dreptul internaţional privat, adoptată la 15 iunie 1978, etc..) [14, p.35];

2). Izvoarele atipice, adică acele acte normative care interesează alte ramuri de drept, dar

care conţin şi norme de drept internaţional privat (Ca exemplu, Codul civil al Republicii

Moldova – Cartea a V-a; Codul familiei – Titlul VI, etc..) [14, p.36].

Cu regret, legislaţia Republicii Moldova nu a cunoscut pînă în 2003 o autentică

dezvoltare în ceea ce priveşte dreptul internaţional privat, fapt ce a condiţionat starea de lucruri

privind crearea şi sistematizarea unui cadru legislativ conturat în materie de drept internaţional

privat. Respectiv, la 11.06.2002, prin Decretul nr. 719-III al Preşedintelui Republicii Moldova, a

fost promulgat Codul civil, intrat în vigoare la 12.06.2003, Cartea V conţine norme conflictuale

în materie civilă.

Pînă la adoptarea noului Cod civil, doctrinarii autohtoni, A.Băieşu şi I.Căpăţînă, în

lucrarea, Drept internaţional privat, afirmau că, principalul izvor de drept internaţional privat

rămîne Codul civil, respectiv vechi, din care, pe cale de interpretare, judecătorii deduceau toate

soluţiile, fapt ce reclama necesitatea adoptării unui izvor specific, codificat de norme privind

soluţionarea conflictelor de legi.

Astfel, majoritatea principiilor existente sunt de facto nescrise, autorii şi practicienii fiind

nevoiţi să le deducă din principiile generale ale dreptului, din referirea la dreptul comparat şi la

principiile logice, toate acestea rămînînd considerabil în urmă faţă de noile evoluţii ale dreptului

internaţional privat din Europa Occidentală. Tot astfel, se impune necesitatea completării

42

golurilor, ajustării şi corectării întregii legislaţii, inclusiv prin adoptarea unor norme ce se conţin

în legislaţiile europene recente [14, p.36].

Totuşi, actualmente, în legislaţia Republicii Moldova, în lipsa unei legi specifice care ar

reglementa raporturile de drept internaţional privat, predomină izvoarele atipice de drept

internaţional privat. Din categoria acestora pot fi menţionate următoarele acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 8,9,19 şi 126-129);

2. Codul civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002 (Cartea V – Drept Internaţional

Privat);

3. Codul de procedură civilă din 30 mai 2003 (Titlul IV – Procedura în procesele cu

element de extraneitate);

4. Codul familiei din 26 octombrie 2000 (Titlul VI – Reglementarea relaţiilor familiale cu

elemente de extraneitate);

5. Alte acte normative speciale care reglementează şi unele aporturi de drept internaţional

privat:

a. Legea nr. 275-XIII din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi

al apatrizilor în Republica Moldova;

b. Legea nr. 1024-XIV din 02.06.2000 cu privire la cetăţenie (art. 6 - statutul juridic al

cetăţenilor Republicii Moldova, al cetăţenilor străini şi al apatrizilor);

c. Legea nr. 134-XIII din 03.06.1994 privind vînzarea de mărfuri (art. 32 – Aplicarea

legii asupra contractelor economice externe),etc.

43

1.4. Concluzii la capitolul 1

Din multipla gamă a aspectelor vieţii, reglementată de dreptul civil se întîlnesc şi acelea

care sunt determinate de un eveniment firesc şi inevitabil, cum este moartea unei persoane,

efectele juridice ale acestuia fiind precizate prin intermediul reglementărilor succesorale.

Datorită importanţei pe care o are această instituţie în dreptul civil, în doctrină s-au ridicat

nenumărate probleme în legătură cu fundamentul dreptului unei persoane de a dispune prin acte

juridice mortis causa de bunurile sale [56, p.27].

Condiţia juridică a străinului în materia succesiunii reprezintă o complexitate de

prescripţii legale fiind aplicabile în dependenţă de elementul de extraneitate specific raportului

juridic de succesiune, care este stabilit de legislaţia în vigoare şi acordurile internaţionale la care

Republica Moldova este parte;

Tratarea terminologică a conceptului dreptului la moştenire prin prisma aspectelor

doctrinare, legislative şi etimologice are importanţă la calificarea conceptelor specifice relaţiilor

succesorale în contextul art.1577 alin.(1) din Codul civil RM efectuată conform lex fori, iar cu

titlu de excepţie, în materia bunurilor, în contextul art.1601 alin.(2) din Codul civil RM, conform

lex causae.

Fundamentarea conceptuală a instituţiei succesiunii priveşte pe lîngă elementele de bază

şi o axare a fluxului interpretativ al acesteia prin prisma evoluţiei istorice. Remarcabil este faptul

că, amprenta timpului a radiat multe lacune ale tandemului practic între regulile existente în

materia succesiunii şi necesităţile sociale, care în mod pretenţios îşi confirmă rolul primordial.

De asemenea, pilonii diriguitori ai raporturilor succesorale cu elemente de extraneitate au

găsit soluţii diferite în dependenţă de natura valorilor sociale existente la anumite etape de

evoluţie, marcînd multiple tangenţe şi carenţe atît cu natura fiinţei umane sau bunurilor mobile şi

imobile, cît şi cu normele unanim acceptate, fiind printre unele instituţii care mediază la limitele

acestora.

Pentru formularea problemei de cercetare şi direcţiilor de soluţionare, a scopului şi

obiectivelor tezei de doctor, s-a impus necesitatea cercetării regimului juridic al succesiunii cu

element de extraneitate prin prisma evoluţiei de la concept puţin configurat cu trăsături

filosofico-juridice formulate de doctrinari remarcanţi ai timpurilor, pînă la instituţie dictinctă de

drept internaţional privat, la etapa actuală tratată în mod diferit la nivel normativ şi doctrinar în

dependenţă de climatul sistemelor de drept aplicabile.

44

2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE REGIMULUI SUCCESORAL ŞIDOMENIUL DE APLICARE A LEGII SUCCESORALE

2.1. Cerinţele legale pentru a putea moşteni şi deschiderea succesiunii

Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic al transmiterii moştenirii ce

reprezintă o importanţă juridică deosebită întrucît chiar şi potrivit art.1432 alin.(2) al Codului

civil RM moştenitorii indiferent că sunt legali sau testamentari, nu pot dobîndi nici un drept

asupra patrimoniului succesoral pînă la momentul deschiderii prin cauză de moarte, deoarece

patrimoniul unei persoane nu poate fi transmis şi dobîndit prin moştenire.

Deci, conform art.1432 al Codului civil RM „moştenirea este transmisiune de drepturi

pentru cauză de moarte ...”.

O persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici, regula că nu

poate fi moştenit un om viu - nulla est viventis hereditas.

În sensul art.1440 alin.(1) din Codul civil RM, prin moarte se subînţelege moartea

naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată prin examenul cadavrului sau declarată

printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti rămase definitive [132, p.138].

Respectiv, este necesar de concretizat deosebirea efectelor declarării unei persoane

absente fără de veste şi declarării morţii lui. Deci, potrivit art.1440 alin.(2) al Codului civil RM

această concretizare are importanţă pentru stabilirea momentului deschiderii succesiunii. Astfel,

are importanţă juridică la momentul deschiderii succesiunii numai declararea definitivă, printr-o

hotărîre a instanţei judecătoreşti, a persoanei ca fiind moartă, ceea ce presupune că declararea

persoanei absentă fără de veste prezumă socotirea acesteia în viaţă pînă la momentul declarării

morţii.

Conform art.1442 al Codului civil RM pentru momentul deschiderii succesiunii n-are

importanţă momentul intrării definitive a hotărîrii instanţei judecătoreşti privind declararea

morţii unor persoane, dacă iniţial aceştia, printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti au fost

declarate absente fără de veste.

Cercetînd aspectul juridic al deschiderii succesiunii fiind prezent şi elementul de

extraneitate, este necesar de analizat două coordonate ale sale: data şi locul deschiderii

succesiunii.

Legea succesorală se aplică numai în ce priveşte data deschiderii succesiunii, nu şi în ce

priveşte locul. Potrivit art.1621 lit.a) al Codului civil RM, legea aplicabilă succesiunii (legea

succesorală) se referă la momentul (data) deschiderii succesiunii care coincide cu momentul

decesului persoanei fizice (art.1440 alin.(2) din Codul civil RM) şi este determinat în cazul

45

moştenirii legale în ce priveşte bunurile mobile conform legii naţionale a defunctului, în cazul

bunurilor imobile conform legii statului situării bunurilor - lex rei sitae.

Însă, în sensul art.1623 alin.(1) din Codul civil RM, moştenirii testamentare pe lîngă

regulile comune specifice moştenirii legale, pot fi aplicate atît legea domiciliului defunctului,

legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, legea locului unde se află imobilul

ce constituie obiectul succesiunii testamentare, legea instanţei de judecată sau a organului care

îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale, cît şi alte legi la discreţia testatorului,

cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative.

Conform art.47 al Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa

juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96, „deschiderea testamentului este în atribuţia

autorităţii competente a Părţii Contractante pe teritoriul căreia se află testamentul. Copia

certificată a testamentului şi a procesului-verbal referitor la deschiderea, starea şi conţinutul

testamentului, precum, şi originalul testamentului dacă se cere, se transmit autorităţii competente

a celeilalte Părţi Contractante, dacă defunctul a fost cetăţean al acesteia sau dacă o autoritate a

acestei Părţi Contractante este competentă să efectueze procedura succesorală. Autoritatea

competentă a Părţii Contractante al cărei cetăţean a fost testatorul la data decesului şi care are în

păstrare testamentul, va remite, la cerere, autorităţii competente cu luarea măsurilor de

conservare a succesiunii, o copie certificată de pe testament” [138].

În acest caz, prin coroborare la art.1623 alin.(2) lit.e) din Codul civil RM, întocmirea,

modificarea sau revocarea acestui testament vor fi considerate valabile dacă actul respectă

condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data

decesului testatorului, conform legii instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte

procedura de transmitere a averii succesorale. Conform art.40 al Tratatului între Republica

Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din

13.12.1993, „testamentul se deschide şi se citeşte de către organul competent al acelei Părţi

Contractante pe teritoriul căreia s-a aflat testamentul. Copia autentificată a testamentului,

precum şi copia procesului-verbal de deschidere şi citire a lui, se expediază organului

corespunzător de competenţa căreia ţine cauza succesorală” [140].

Dacă, în materie de succesiune legală sau testamentară norma conflictuală determină

aplicarea legii succesorale a Republicii Moldova, atunci momentele legate de data deschiderii

succesiunii cad sub incidenţa Codului Civil al Republicii Moldova, Cartea a IV-a – Dreptul

succesoral.

Importanţa juridică a datei deschiderii moştenirii este deosebită deoarece în funcţie de

acest element se determină:

46

· Persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se

cuvin asupra moştenirii (în cazul de moştenitori legali, cotele-părţi ce li se cuvin

din moştenire) (art.1433 din Codul civil RM);

· Data de la care începe termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului de acceptare a

succesiunii (art.1517 din Codul civil RM);

· Conform art.1464 al Codului civil RM „în testament trebuie să se indice data

întocmirii lui. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului doar dacă nu sunt

înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul

întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a

cîtorva testamente.

În ce priveşte locul deschiderii succesiunii, conform art.1443 al Codului civil RM, este

ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se

află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii

succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă

nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor

mobile.

Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din considerente de ordin practic

întrucît la ultimul domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului (inclusiv şi testamentul

întocmit de defunct) şi tot acolo se pot culege mai uşor şi informaţiile despre moştenitori (rudele

şi alte persoane apropiate) defunctului şi despre masa succesorală [39].

Prin domiciliu, în general, constată G.Beleiu, se înţelege acel atribut de identificare a

persoanei fizice ce o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc avînd această semnificaţie

juridică [13, p.327].

Domiciliu poate fi de drept comun şi domiciliu legal, precizează autorul E.Safta –

Romano. Domiciliu de drept comun al persoanei fizice, numit şi „voluntar” este locuinţa sa

statornică ori principală. Prin legal înţelegem domiciliul care este stabilit de lege pentru anumite

categorii de persoane fizice. Astfel, în ce priveşte minorul, locul deschiderii moştenirii va fi, de

regulă, la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, fie în temeiul

înţelegerii părinţilor, fie în temeiul hotărîrii instanţei judecătoreşti. Dacă minorul se află sub

tutelă sau persoana este pusă sub interdicţie, atunci deschiderea succesiunii va avea loc la

domiciliul tutorelui [129, p.41].

Autorul, M.Eliescu, consideră că „în situaţia în care o persoană a decedat în altă parte

decît la domiciliul său, de exemplu, în timpul unei deplasări de serviciu sau în timpul studiilor,

instituţia de învăţămînt fiind în altă localitate decît domiciliul celui care lasă moştenirea, precum

47

şi în situaţia în care nu se ştie dacă există sau nu un domiciliu permanent (de exemplu, atunci

cînd cel care lasă moştenirea a fost geolog sau nomad), locul deschiderii moştenirii va fi acolo

unde se află patrimoniul sau o parte componentă a lui, iar în lipsă de bunuri, la locul unde s-a

înregistrat moartea” [72, p.56].

La fel, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea organelor

notariale competente în privinţa procedurii necontencioase şi pentru determinarea competenţei

instanţelor judecătoreşti chemate a se pronunţa în litigii născute în legătură cu succesiunea. În

ambele cazuri competenţa se determină de legea forului.

Conform art.461 alin.(1) lit.h) din Codul de procedură civilă RM, de competenţa

exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt procesele cu elemente de

extraneitate în care ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul

Republicii Moldova.

Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru a determina organele

competente teritoriale să rezolve diferite probleme privind moştenirea. Pentru stabilirea locului

deschiderii succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici

locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.

Potrivit art.35 alin.(3) din Legea nr.1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat, în

îndeplinirea atribuţiilor sale, notarul are competenţă generală, cu excepţia următoarelor situaţii:

a). Procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi desfăşoară

activitatea pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu;

b). În cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare din notarii care

desfăşoară activitate pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu.

Astfel, pentru determinarea competenţei notarului în materie de succesiune deosebim:

a. Potrivit art.1556 al Codului civil RM persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere

notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor;

b. Reieşind din dispoziţiile aceluiaşi articol, în cazul în care domiciliul defunctului nu

este cunoscut, se aplică competenţa notarului din locul aflării bunului sau dacă în cazul bunurilor

moştenite aflate în diferite locuri se va aplica competenţa notarului din locul unde se află partea

mai valoroasă sau partea principală ca valoare a bunurilor (mobile sau imobile). Aceste reguli se

aplică atît cetăţenilor Republicii Modova, cît şi cetăţenilor străini dacă nu au avut domiciliul în

ţară, dar au lăsat bunuri pe teritoriul Republicii Moldova.

Potrivit autorului, F.Deak, această soluţie pentru determinarea competenţei notarilor

publici a desfăşura procedura succesorală necontencioasă, este aplicabilă şi pentru determinarea

competenţei instanţei de judecată sau a altor organe cu atribuţii în materie de moştenire, chiar

48

dacă, la data morţii, defunctul avea în ţară o reşedinţă. De altfel, în privinţa locului deschiderii

moştenirii nu s-ar ajunge în situaţia nefirească ca procedura succesorală necontencioasă să fie

începută la un birou notarial, în funcţie de locul unde sunt situate bunurile defunctului, iar după

ivirea neînţelegerilor, de la locul reşedinţei defunctului (care poate fi diferită) [68, p.124].

Din punct de vedere juridic stabilirea locului deschiderii moştenirii prezintă interes

pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind

moştenirea:

a. Potrivit art.1552 al Codului civil RM, pentru ocrotirea intereselor moştenitorilor, a

legatarilor şi a intereselor publice, notarul de la locul deschiderii succesiunii, la iniţiativa

persoanelor interesate, a executorului testamentar sau din oficiu, ia măsurile pentru paza şi

păstrarea averii succesorale pînă la expirarea termenului stabilit pentru acceptare. Însă, legislaţia

admiţînd situaţia în care bunurile – patrimoniu succesoral – aflîndu-se în diferite părţi sau dacă

locul aflării succesiunii este diferit de domiciliul defunctului, atunci notarul din acest loc

însărcinează notarul de la locul aflării averii să ia măsuri pentru paza şi păstrarea ei (art.1553 din

Codul civil RM).

Conform art.50 al Convenţiei C.S.I. cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice

în materie civilă, familială şi penală din 22.01.1993, „instituţiile Părţilor Contractante adoptă, în

conformitate cu legislaţia lor, măsurile necesare de protecţie a moştenirii, lăsate pe teritoriile lor

de cetăţenii altor Părţi Contractante, sau în vederea administrării ei. Despre măsurile în cauză se

va informa imediat misiunea diplomatică sau consulară a acelei Părţi Contractante, al cărei

cetăţean era testatorul. Misiunea dată poate participa la realizarea acestor măsuri. La cererea

instituţiei de justiţie, competente în cauze referitoare la succesiune, precum şi la cererea misiunii

diplomatice sau consulare, măsurile luate pot fi modificate, anulate sau suspendate” [36].

La fel, conform art.46 al Tratatului între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu

privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din

25.02.1993, „instituţiile unei Părţi Contractante, pe al cărei teritoriu se află bunurile

succesorale, lăsate de cetăţeanul altei Părţi Contractante, iau măsurile necesare de ocrotire a

acestor bunuri în conformitate cu legislaţia proprie. Instituţiile responsabile pentru luarea

măsurilor de ocrotire a succesiunii, după moartea cetăţeanului altei Părţi Contractante, sunt

obligate să informeze fără întîrziere reprezentanţa diplomatică sau instituţia consulară a

acestei Părţi Contractante despre moartea testatorului şi despre persoanele care şi-au declarat

dreptul de succesori, despre circumstanţele cunoscute de ei ce ţin de persoanele cu drept

succesoral şi despre reşedinţa lor, despre existenţa testamentului, despre masa succesorală şi

valoarea succesiunii, precum şi despre măsurile luate în vederea ocrotirii succesiunii. Bunurile

49

succesorale mobile şi actele celui decedat sunt transmise reprezentanţei diplomatice sau oficiului

consular, la cererea acestora” [139].

Potrivit art.46 alin.(1) al Tratatului dintre Republica Moldova şi România „autorităţile

competente ale fiecărei Părţi Contractante vor lua, de îndată în conformitate cu legea statului lor,

măsurile necesare pentru conservarea sau administrarea bunurilor succesorale rămase pe

teritoriul lor în urma decesului unui cetăţean al celeilalte Părţi Contractante, sau care ar reveni

unui cetăţean al acestei Părţi” [138].

Conform art.734 al Codului civil al Spaniei din 24 iulie 1889, „spaniolii, care se află în

altă ţară, la fel pot întocmi testamentul său, deschis sau închis, cu concursul funcţionarului

diplomatic sau consular al Spaniei, care îndeplinesc funcţiile de notar la locul întocmirii

testamentului” [46].

La fel, conform art.89 al Legii federale a Elveţiei din 18 decembrie 1987 privind

dreptul internaţional privat, „măsurile luate pentru paza temporară a patrimoniului succesoral

aflat în Elveţia, care aparţine testatorului cu ultim domiciliu în străinătate, sunt întreprinse de

oficialităţile eleveţiene de la locul aflării bunurilor succesorale. Concomitent, potrivit art.96,

decizia, măsurile şi actele privind moştenirea, la fel ca şi drepturile apărute în legătură cu

deschiderea succesiunii în străinătate, sunt recunoscute în Elveţia:

1. dacă au fost emise, primite, întocmite sau autentificate, sau recunoscute în statul

ultimului domiciliu al testatorului ori în statul legii căruia testatorul a supus moştenirea

patrimoniului său, sau

2. dacă au fost emise, primite, întocmite sau autentificate, sau recunoscute în statul

unde bunul imobil se află, la care se referă. În privinţa bunurilor imobile, aflate în statul care-şi

declară competenţa exclusivă sunt recunoscute doar deciziile, măsurile şi actele ivite din acest

stat.

În Elveţia sunt recunoscute măsurile de pază a patrimoniului succesoral, primite în statul

unde se află patrimoniul” [104].

Potrivit art.467 alin.(4) din Codul civil RM, nu pot fi puse în executare pe teritoriul

Republicii Moldova numai acele hotărîri judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de

asigurare şi cele cu executare provizorie;

b. În cazul judecării cererilor privitoare la validitatea şi executarea dispoziţiilor

testamentare, dacă executorul testamentar se abate intenţionat sau din imprudenţă, de la

îndeplinirea obligaţiilor încredinţate prin testament, va purta răspundere pentru prejudiciile

cauzate în faţa instanţei de judecată de la domiciliul executorului, iar nu în faţa instanţei locului

deschiderii moştenirii, nefiind vorba de executarea dispoziţiilor testamentare [7,p.237].

50

Conform art.48 al Convenţiei C.S.I. cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice

în materie civilă, familială şi penală din 22.01.1993, „procedura în cauzele referitoare la

succesiunea bunurilor mobile ţine de competenţa instituţiei Părţii Contractante, pe teritoriul

căreia testatorul domicilia la data morţii sale. Procedura în cauzele referitoare la bunurile

imobile ţine de competenţa instituţiei Părţii Contractante, pe teritoriul căreia se află bunurile

date. Dispoziţiile date se aplică şi examinării litigiilor, apărute în legătură cu procedura în

cauzele referitoare la succesiune” [36].

De asemenea, conform art.45 al Tratatului între Republica Moldova şi Federaţia Rusă

cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din

25.02.1993, „procedura în cauzele cu privire la succesiunea bunurilor mobile ţine de

competenţa instituţiei Părţii Contractante pe teritoriul căreia testatorul a avut domiciliu stabil la

data morţii sale. Dacă toate bunurile mobile succesorale se află pe teritoriul altei Părţi

Contractante unde testatorul n-a avut domiciliu stabil la data morţii, la cererea moştenitorului

sau legatarului, dacă toţi moştenitorii sunt de acord, procedura în cauză cu privire la

succesiune este de competenţa instituţiilor acestei Părţi Contractante. Procedura în cauzele

succesorale privind bunurile imobile este de competenţa instituţiilor Părţii Contractante pe al

cărei teritoriu se află bunurile. Dispoziţiile prezentului articol se aplică în modul corespunzător şi

pentru litigiile succesorale” [139].

Potrivit art.41 al Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa

juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, „cauzele succesorale

referitoare la patrimoniul mobil ţin de competenţa organelor respective ale acelei Părţi

Contractante, cetăţean al căruia era testatorul la momentul decesului. Cauzele succesorale

referitoare la imobile ţin de competenţa organului respectiv al acelei Părţi Contractante, pe

teritoriul căreia se află acest patrimoniu. În cazul cînd tot patrimoniul mobil care a rămas după

decesul cetăţeanului unei Părţi Contractante se află pe teritoriul altei Părţi Contractante, atunci,

conform cererii succesorului, cauza este gestionată de organul altei Părţi Contractante, dacă cu

aceasta sunt de acord toţi succesorii” [140].

Reglementarea dată prin tratatele de asistenţă juridică prezintă unele aspecte specifice în

ce priveşte determinarea competenţei autorităţilor de stat în materie succesorală.

Într-adevăr, instituţiile (notariat, instanţele de judecată) competente în materie

succesorală (deschiderea moştenirii, procedura şi litigiile succesorale) se determină după cum

succesiunea este mobiliară sau imobiliară.

Deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum şi litigiile succesorale privind

bunurile imobile sunt de competenţa autorităţilor Părţii Contractante al cărei cetăţean a fost

51

defunctul la data morţii, în afară de cazul în care dacă toate bunurile succesorale rămase de pe

urma cetăţeanului uneia din Părţi Contractante sunt situate pe teritoriul celeilalte Părţi

Contractante şi dacă toţi succesorii sunt de acord, la cererea oricărui succesor sau al altei

persoane care are drepturi ori pretenţii faţă de succesiune, competenţa revine autorităţii acestei

Părţi Contractante [138].

Regula generală care rezultă din prevederile legislaţiei civile referitor la capacitatea

succesorală a moştenitorilor constă în existenţa acesteia, în momentul deschiderii moştenirii, fapt

ce îi dă posibilitatea de a avea capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.

Astfel, potrivit art.1443 al Codului civil RM pot fi moştenitori:

· În cazul succesiunii testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul

decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul

vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de

faptul dacă sunt copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică la

momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;

· În cazul succesiunii legale – persoanle care se aflau în viaţă la momentul

decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea

concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia;

· În cazul patrimoniului succesoral vacant, statul dispune de capacitate succesorală,

în alte cazuri precum şi de capacitatea testamentară.

Legislaţia nu dă expres noţiunea de capacitate succesorală, dar operaţionează cu acest

concept în art.1433 alin.(3) al Codului civil RM. În scopul determinării elementelor distincte ale

capacităţii succesorale, este necesar de a face o conexiune cu capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

Autorul, D.Macovei, consideră capacitatea succesorală – concept ce ia existenţă la

momentul deschiderii succesiunii a persoanei chemate la moştenirea celui decedat, fiind socotită

diferită de capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei [109, p.157].

Însă potrivit lui I.Dogaru, această capacitate se include în cea de folosinţă, nefiind altceva

decît o parte a acesteia [71, p.147].

Potrivit art.18 al Codului civil RM, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice

reprezintă capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile fiind recunoscută în egală măsură

tuturor persoanelor fizice, în timp ce capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobîndi

drepturi şi obligaţii specifice, care se referă la succesiune.

Prin capacitate succesorală se înţelege totalul calităţilor a căror întrunire asupra unei

persoane îi dă aptitudine de a moşteni [88, p.257].

52

În sensul art.19 al Codului civil RM, „capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea

persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a executa drepturi civile, de a-şi asuma personal

obligaţii civile şi de a le executa”, interesînd capacitatea testamentară.

Respectiv, capacitatea testamentară este o componentă a capacităţii de exerciţiu, excepţie

fiind persoana fizică concepută, cu condiţia că se va naşte vie, absorbită de capacitatea de

folosinţă. În lipsa dispoziţiilor normative exprese privind legea aplicabilă capacităţii

testamentare, prin coroborare la art.1609 din Codul civil RM privind norma conflictuală în

materia actului juridic şi art.1590 alin.(1) din Codul civil RM cu privire la legea competentă în

materia capacităţii de exerciţiu, concluzionăm că capacitatea testamentară a cetăţenilor străini şi

a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională [132, p.142].

La fel, în sensul art.1587 alin.(2), (3) şi (4) din Codul civil RM, legea personală: 1.a

cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are; 2.a apatridului se consideră legea

statului în care îşi are domiciliul sau reşedinţa; 3.a refugiatului se consideră legea statului care îi

acordă azil

Conform art.152 al Codului de Drept Internaţional Privat (Codul lui Bustimante din

1928), aprobat în Havana la 20.02.1928, „capacitatea de a moşteni conform testamentului sau

fără, este reglementată de legea naţională a testatorului sau moştenitorului, sau celui care o

refuză” [29].

Potrivit art.47 al Legii italiene nr. 218 din 31 mai 1995 privind reforma sistemului italian

de drept internaţional privat, „capacitatea de dispoziţie cu patrimoniul succesoral prin întocmirea

testamentului, modificarea sau anularea acestuia este reglementată de legea naţională a

testatorului la momentul întocmirii, modificării sau anulării” [101].

Conform art.3529 al Codului civil din Statul Luiziana din 1825, Cartea IV „Norme

conflictuale”, apobată prin Legea nr.923 din 01 ianuarie 1992, „persoana este capabilă în

întocmirea testamentului dacă la momentul întocmirii va dispune de capacitate testamentară

conform legii statului unde domicilia, inclusiv la momentul decesului. Dacă testatorul avea

capacitatea de a întocmi testament conform legilor ambelor state, voinţa lui, exprimată în

testament, este considerată liberă de vicii, dacă ea este considerată ca atare conform legii, cel

puţin a unui din aceste state. Dacă testatorul era capabil în întocmirea testamentului conform

legii doar unui din state, indicate în primul paragraf, voinţa acestuia, exprimată în testament, este

considerată liberă de vicii, dacă ar fi considerată ca atare conform legii acestui stat”. Potrivit

art.3530, „capacitatea sau nedemnitatea moştenitorului sau legatarului sunt determinate de legea

statului, unde defunctul a avut domiciliul la momentul decesului. Totodată, în privinţa

53

imobilelor, aflate în statul dat, legatarul trebuie să fie recunoscut ca persoană abilitată cu astfel

de drepturi conform legii statului dat” [49].

Potrivit art.94 al Legii federale a Elveţiei din 18 decembrie 1987 privind dreptul

internaţional privat, „persoana este în drept de a face dispoziţie pentru cauză de moarte, dacă la

momentul dispoziţiei este capabilă conform legii statului ultimului său domiciliu sau reşedinţei

temporare sau conform legii unui stat al cărui cetăţean la moment este” [104].

De asemenea, conform art.1327 şi 1328 ale Codului civil din Mexic din 1928 pentru

circumscripţia federală pe întrebări generale şi pentru toată Republica pe întrebări federale,

„cetăţenii străini şi persoanele juridice au capacitatea civilă de dobîndire a proprietăţii prin

testament sau fără; însă capacitatea acestora are limită, stabilită prin Constituţia politică a

Statelor Unite ale Mexicii şi legile corespunzătoare, reglementate de normele constituţionale. În

lipsa reciprocităţii internaţionale, nu au capacitatea de moştenire testamentară sau legală după

locuitorii circumscripţiei federale, străinii, care conform legii naţionale nu pot transmite

succesiunea sau lăsaţi fără patrimoniul succesoral în favoarea mexicanilor” [50].

În acelaşi sens poate fi interpretat art.1580 alin.(1) din Codul civil RM potrivit căruia

„instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul Republicii Moldova se

aplică raporturilor analoage în statul respectiv, cu excepţia cazurilor în care aplicarea normelor

de drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzut de legea Republicii Moldova”. La fel,

conform alin.(2) din acelaşi articol „în cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată

de reciprocitate, existenţa ei se prezumă pînă la dovada contrară”.

Persoanele care au capacitate succesorală:

1. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală,

reieşind din art.16 alin.(2) al Constituţiei Republicii Moldova, fără deosebire de rasă, de

naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de

avere sau de origine socială [37].

Conform Tratatului între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa

juridică şi raporturile în materie civilă, familială şi penală este proclamat principiul egalităţii în

drepturi cît priveşte moştenirea, care constă în faptul că „cetăţenii unei Părţi Contractante se

bucură pe teritoriul altei Părţi Contractante de aceleaşi drepturi succesorale ca şi cetăţenii acelei

Părţi Contractante. Prin urmare, în domeniul dreptului succesoral interesează calitatea de

moştenitor şi nu cea de cetăţean” [139].

În sistemul de drept musulman – de origine religioasă (Coran şi profeţiile lui Mahomad) -

principiul egalităţii cunoaşte multe excepţii. De exemplu, fiul defunctului are o cotă dublă faţă de

fiica lui; în raporturile succesorale dintre soţi, femeia are o cotă redusă la jumătate faţă de bărbat:

54

non-musulmanul (kafu necredincios) nu poate moşteni un musulman; părăsirea Islam-ului

(apostasia) atrage o incapacitate absolută de a moşteni, cel în cauză fiind considerat mort,

moştenirea lui fiind culeasă de trezorăria publică, bunurile achiziţionate înainte de apostasie vor

fi culese de către moştenitorii musulmani iar cele achiziţionate ulterior de către trezorărie

[199, p.96].

Dovada existenţei fizice a persoanei se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al

moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces

sau hotărîrea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă moartea

moştenitorului, după deschiderea succesiunii, persoanele interesate pot dovedi contrariul prin

orice mijloace de dovadă admise de lege.

Potrivit art.54 din Legea privind actele de stare civilă „decesul se înregistrează în

temeiul: a) certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară; b)

actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei supuse

represiunilor şi ulterior reabilitate conform legislaţiei respective; c) hotărîrii instanţei

judecătoreşti privind constatarea decesului sau privind declararea persoanei ca fiind decedată”

[94];

2. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. În acest sens, din

prevederile art.50 alin.(2) din Codul civil RM reiesă faptul că cel dispărut este socotit a fi în viaţă

dacă nu a intervenit o hotărîrire declarativă de moarte rămasă definitivă, din considerente că

declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor

acesteia.

Potrivit art.38 al Tratutului dintre Republica Moldova şi România „pentru declararea pe

cale judecătorească a dispariţiei unei persoane sunt competente instanţele Părţii Contractante al

cărei cetăţean era acea persoană la data cînd, potrivit ultimelor ştiri, mai era în viaţă. Prin

excepţie, instanţele judecătoreşti ale unei Părţi Contractante, la cererea unor persoane care

domiciliază pe teritoriul acesteia, sunt competente să declare dispariţia unui cetăţean al celeilalte

Părţi Contractante, dacă potrivit legii Părţii Contractante solicitate, acele persoane au drept la o

asemenea acţiune” [138].

Prin urmare, persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată de lege a fi în

viaţă, indiferent că a intervenit sau nu o hotărîre judecătorească declarativă a dispariţiei şi

indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.

Însă, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se diferenţiază, cu efect

retroactiv, dacă se constată fizic sau prin hotărîre judecătorească definitivă a morţii că nu mai

există la data morţii cel care a lăsat moştenirea (art.52 alin.(3) din Codul civil RM).

55

Astfel, potrivit art.52 alin.(1) şi (2) al Codului civil RM, „persoana poate fi declarată

decedată prin hotărîre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri

despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie

de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Un militar

sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiunile militare poate fi declarată

decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare”.

Potrivit art.1593 al Codului civil RM, „hotărîrea judecătorească cu privire la declararea

dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se

anulează conform legii sale naţionale. În cazul în care este imposibilă determinarea acestei legi,

se aplică legislaţia Republicii Moldova”. La stabilirea legii naţionale a cetăţeanului străin şi a

apatridului, instanţa de judecată se va conduce de art.1587 al Codului civil RM.

În caz contrar, conform art.13 alin.(3) al Codului de procedură civilă RM, instanţa va

aplica legea naţională, adică cea a Republicii Moldova. La fel, în baza art.461 alin.(2) lit.c) al

Codului de procedură civilă RM, „instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt

competente dacă persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără veste sau

morţii a avut pe teritoriul Republicii Moldova ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea

acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu

domiciliu sau sediul în Republica Moldova”, inclusiv şi în materie succesorală.

O problemă deosebită reprezintă data repartiţiei dispărutului cît şi data declarării

definitive prin hotărîre a instanţei de judecată a morţii lui, ca fiind o reacţie definitorie a

capacităţii succesorale provizorie a celui dispărut fără de veste. Astfel, dacă această dată este

ulterioară deschiderii moştenirii la care are vocaţie succesorală atunci, în toate aceste cazuri, el şi

prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi vor putea culege prin transmisie,

respectiv vor păstra drepturile primite.

Astfel, potrivit art.1523 alin.(1) al Codului civil RM, dacă moştenitorul a decedat după

deschiderea succesiunii şi pînă la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cotă succesorală trece

la moştenitorii săi. Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea

rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se

prelungeşte pînă la 3 luni. Ca excepţie de la această regulă este imposibilitatea de a se transmite

succesorilor moştenitorului decedat o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva

succesorală.

În situaţia în care o persoană declarată absentă fără de veste întruneşte termenul prevăzut

în art.1523 alin.(1) al Codului civil RM, pentru declararea acesteia ca fiind moartă, moştenitorii

fiind în raportul de întîrziere şi imposibilitatea de a înainta în instanţa de judecată o cerere de

56

declarare a morţii, au posibilitate de a fi recunoscuţi de instanţa de judecată că au acceptat

succesiunea dacă instanţa va considera cauzele emiterii testamentului întemeiate (art.1523

alin.(2) din Codul civil RM).

Însă dacă data celor două cazuri este anterioară datei morţii celui care lasă moştenirea, tot

ce s-a primit în moştenire în numele dispărutului va trebui restituit moştenitorilor care au fost

înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa dispărutului sau ale căror cote-părţi din moştenire au fost

astfel micşorate;

3. Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Cu toate că

existenţa persoanei fizice începe din ziua naşterii, Codul Civil recunoaşte existenţa copilului qui

in utero est din ziua conceperii cu singura condiţie de a se naşte viu – infanus concepus pro nato

habetur, quoties de commodis eins agitur (art.18 alin.(3) Cod civil RM).

În acest sens, pentru ca să fie recunoscută capacitatea succesorală a unui copil nenăscut la

momentul deschiderii succesiunii, este important de stabilit cu precizie data conceperii.

Astfel, potrivit art.57 alin.(1) Codul familiei RM, copilul este proprietar al bunurilor

moştenite [40].

Deci, importanţa constă în faptul că dacă momentul conceperii este anterior datei

deschiderii succesiunii, atunci copilului îi este recunoscut dreptul de a moşteni. Însă, cînd această

dată este ulterioară, dreptul la moştenire îşi pierde orice efect juridic. Persoanele interesate care,

pretind dreptul la moştenire a succesiunii deschise, în interesul copilului conceput, sunt obligaţi

să facă dovada datei conceperii copilului. În cazul în care nu se aduce dovezi corespunzătoare în

legătură cu confirmarea datei conceperii, art.47 alin.(3) din Codul familiei RM dă o condiţie

prezumtivă care spune că „copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp de 300 zile din

momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului

are drept tată pe soţul (fostul soţ) mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”.

Cum vedem, legea nu indică expres parametrii stabilirii conceperii copilului, dar

analizînd conţinutul acestei dispoziţii formulăm următoarea concluzie: Termenul general este de

300 zile prin care se poate stabili prezumtiv conceperea copilului, cu toate că termenul în cauză

serveşte pentru stabilirea provenienţei copilului. De asemenea, el prezintă interes în vederea

realizării iniţiale a stabilirii paternităţii tatălui decedat pînă la moştenirea copilului, care

corespunzător are dreptul de a moşteni dobîndind capacitate succesorală (este vorba despre

naşterea copilului cel mult la 300 zile după decesul soţului mamei);

4. Persoanele juridice de a dobîndi corespunzător testamentului întocmit de defunct ce

coincide cu:

a. momentul înregistrării de stat – este vorba despre persoanele juridice de drept privat;

57

b. momentul intrării în vigoare a actului normativ prin carte se aprobă regulamentul ori

statutul ei sau în momentul indicat în act.

Aceste momente determină apariţia personalităţii juridice ce constă în posibilitatea de

a-şi exercita anumite drepturi şi libertăţi precum şi asumarea anumitor obligaţii, inclusiv dreptul

de a dobîndi moştenire prin testament.

Persoanele care nu au capacitate succesorală:

· Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă. Dat

fiind faptul că, au capacitate succesorală numai persoanele care „există” la data deschiderii

succesiunii (art.1433 din Codul civil RM), persoanele fizice precedate (inclusiv declararea

judecătorească a morţii) şi persoanele juridice care au încetat de a avea fiinţă mai înainte de data

deschiderii succesiunii nu au capacitate succesorală (nefiind subiecte de drept) şi deci nu vor

putea moşteni. Potrivit art.1504 al Codului civil RM, în cadrul reprezentării succesorale, partea

din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate cu condiţia că ar fi fost în viaţă la data

deschiderii moştenirii, va putea fi culeasă – în cadrul moştenirii legale – de descendenţii săi.

Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorii în drepturi ai reprezentantului nu vor avea

drepturi asupra părţii din moştenirea lui de cujus;

· Comorienţii. Potrivit art.1441 al Codului civil RM, „persoanele cu vocaţie succesorală

reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia se

prezumă că au murit concomitent (comorienţii şi codecedaţii). Astfel, dacă nefiind rude şi nici

soţi – unul dintre comorienţi a făcut testamentul în favoarea celuilalt, prezumîndu-se moartea lor

concomitentă neavînd o vocaţie succesorală reciprocă, legatul devine caduc din lipsa capacităţii

succesorale a legatarului”.

Conform dispoziţiei menţionate mai sus nu se stabilesc elementele ce ar deosebi

comorienţii de codecedaţi.

Potrivit lui F.Deak, prin comorienţi înţelegem: a. două sau mai multe persoane; b.

decedate în aceleaşi împrejurări; c. în astfel de condiţii încît nu se poate stabili dacă una a

supravieţuit alteia [68, p.238].

Ultima condiţie este stabilită în art.1441 al Codului civil RM, şi anume, ca între

persoanele în cauză „să existe vocaţie succesorală reciprocă”, avînd importanţă pentru stabilire

cu precizie a momentului morţii fiecăreia.

În dreptul roman, în cazul comorienţilor (comorientes sau mai frecvent simul periunt) se

prezuma că persoanele considerate mai puternice după sex şi vîrstă au supravieţuit şi deci, fiind

în viaţă la data deschiderii moştenirii, puteau moşteni. În alte cazuri, de exemplu, dacă între

58

comorienţi nu exista legătura de sînge (de rudenie) se considera că ei au murit deodată

[82, p.360].

În ce priveşte moştenirea lăsată de comorienţi, ea va fi culeasă de proprii moştenitori.

Vorbind despre vocaţia reciprocă ca o condiţie a conceptului de comorienţi existentă între

soţi şi avînd moştenitori legali – decedează în aceleaşi împrejurări fără a se stabili care dintre ei a

supravieţuit celuilalt, în lumina prezumţiei morţii concomitente nici unul nu va putea moşteni în

urma celuilalt, fiindcă nu se poate dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a unuia dintre

ei în momentul morţii celuilalt soţ.

Astfel, dacă se constată decesul numai a unuia dintre soţi, atunci el va moşteni în concurs

cu părinţii soţiei, jumătate din moştenirea ei, bunuri care s-ar transmite, în cadrul moştenirii

lăsate de el, părinţilor lui;

· Codecedaţii – în esenţă întrunesc aceleaşi condiţii specifice comorienţilor, cu

excepţia faptului că, astfel, dacă moartea survine în aceeşi zi şi oră, dar nu survine „în

aceleaşi împrejurări”, ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar

minutul morţii nu poate fi stabilit. Soluţionarea acestei probleme tot face trimitere la

art.1441 alin.(1) al Codului civil RM, adică prezumţia morţii concomitente, cu consecinţa

lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.

Potrivit art.1441 alin.(2) al Codului civil RM, din cauza imposibilităţii de a dovedi

supravieţuirea comorienţilor sau codecedaţilor, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute şi

corespunzător lipseşte capacitatea succesorală.

59

2.2. Persoanele cu vocaţie succesorală

a. Devoluţiunea legală a moştenirii

Determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice

decedate se numeşte devoluţiunea moştenirii. Această determinare poate fi opera legii sau

testamentului, regulă aplicabilă şi vocaţiei succesorale în dependenţă de felul moştenirii. Se

subînţelege prin devoluţiunea moştenirii: deschiderea succesiunii (data acesteia); cerinţele legale

pentru a moşteni; determinarea succesibililor şi a părţii lor ce le revine din moştenire

[200, p.538].

Ca efect, fiind prezent elementul de extraneitate, toate aceste materii sunt supuse legii

succesorale, care diferă, în raport de natura bunurilor succesorale, mobile (legea naţională a

defunctului) şi imobile (legea situării bunului). După cum am menţionat, ca o persoană să poată

moşteni, pe lîngă capacitatea succesorală trebuie să dispună de vocaţie succesorală, să nu fie

nedemnă şi să nu fie înlăturată de la moştenire (direct sau indirect) prin voinţa testatorului

(dezmoştenire, exheredare) [133, p.54].

În sensul art.1621 lit.b) din Codul civil RM, legea succesorală, de asemenea, se aplică în

ceea ce priveşte vocaţia succesorală. Această lege arată persoanele care sunt chemate la

moştenire şi ordinea chemării lor.

Potrivit legislaţiei civile, au dreptul la vocaţie succesorală persoanele care se află într-un

anumit raport cu defunctul, şi anume în raport de familie sau rudele lui – din căsătorie, din afara

căsătoriei, din adopţie, şi corespunzător soţul supravieţuitor. În acest sens, legea succesorală

stabileşte şi categoriile de moştenitori ce au dreptul la cote egale din patrimoniul succesoral în

mod nelimitat în grad. Potrivit art.1500 al Codului civil RM deosebim următoarele clase de

moştenitori legali:

a. De clasa I – descendenţii (fiul şi fiica celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi

vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi descendenţii

privilegiaţi (părinţi, înfietori) celui ce a lăsat moştenirea;

b. De clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţi ordinari

(bunicii, atît din partea tatălui, cît şi din partea mamei) a celui ce a lăsat moştenirea;

c. De clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşele) ai celui ce a lăsat

moştenirea. Vocaţia succesorală o au în mod nelimitat pînă la gradul al IV-lea de

rudenie, inclusiv – colateralii. În ce priveşte drepturile succesorale ale soţului

supravieţuitor sunt, de asemenea, cîrmuite de legea succesorală.

60

În scopul relizării efective a vocaţiei succesorale, cu caracter general, este necesar de a

stabili unele trăsături ale reciprocităţii acesteia [58].

În acest sens putem menţiona următoarele trăsături esenţiale:

· Reciprocitatea este prezentă la transmiterea moştenirii pentru cauză de moarte -

mortis causa, despre ce nu putem vorbi la posibilitatea de transmisiune a moştenirii de

către stat sau de către o persoană juridică. Deşi acestea din urmă dispun de vocaţie

succesorală legală, nu pot transmite o moştenire;

· În sens pozitiv, reciprocitatea vocaţiei succesorale este specifică doar transmiterii

moştenirii legale între persoanele fizice;

· Reciprocitatea nu este aplicabilă domeniului moştenirii testamentare. Chiar dacă,

în concret, două persoane (de exemplu soţi) şi-ar conferi, prin actele lor separate de

ultimă voinţă, vocaţie succesorală testamentară reciprocă. Nu este aplicabil pentru că cele

două testamente sunt acte juridice unilaterale independente, iar vocaţia succesorală a

legatarilor nu este independentă. De altfel, vocaţia succesorală testamentară este, în

majoritatea cazurilor, unilaterală. Numai în cazul soţilor se obişnuieşte conferirea

reciprocă a vocaţiei succesorale prin testamente distincte;

· Reciprocitatea vocaţiei succesorale legale poate avea şi un caracter negativ în

cazul în care dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la moştenirea unei persoane

atunci şi acesta din urmă nu va avea vocaţie sucesorală la moştenirea primei, cu excepţia

declarării nulităţii căsătoriei între soţi printr-o hotărîre a instanţei de judecată intervenită

după decesul unui soţ. Deci, va fi recunoscută vocaţia succesorală a soţului de bună-

credinţă care a supravieţuit pe celălalt soţ şi corespunzător recunoscîndu-se dreptul de a

moşteni. Însă, dacă soţul de rea-credinţă a supravieţuit atunci acestuia nu i se va

recunoaşte vocaţia succesorală legală.

O altă categorie, distinctă de specificul său de vocaţie generală legală este vocaţia legală

concretă (efectivă, utilă), care pe lîngă menţiunile referitoare – care persoane sunt chemate la

moştenire, mai stabileşte unele reguli în ce priveşte ordinea chemării lor, în scopul evitării

eventualelor fărămiţări a averii succesorale în părţi de o valoare neînsemnată [72, p.88].

Conform art.1515 alin.(1) din Codul civil RM, „patrimoniul succesoral trece în

proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă nu există

nici succesori testamentari, nici legali sau dacă aici unul din succesori nu a acceptat succesiunea

sau dacă toţi succesorii sunt privaţi de dreptul la succesiune”.

61

Statul, în calitatea sa dublă atît de moştenitor legal cît şi testamentar, potrivit lui

I.P.Filipescu, din considerente al dreptului său de a culege bunurile vacante poate fi calificat

diferit: drept de moştenire, drept originar de a culege bunurile fără stăpîn aflate pe teritoriul său

(drept de desherenţă). Pe planul dreptului internaţional privat, această calificare prezintă interes

[79, p.267].

Astfel, dacă un cetăţean moldovean decedează şi lasă bunuri vacante în străinătate, ele se

vor cuveni statului nostru, dacă se admite concepţia că statul culege bunurile vacante în calitate

de moştenitor, şi statul străin respectiv, dacă se admite cealaltă concepţie. Invers, dacă un

cetăţean străin decedează şi lasă bunuri vacante pe teritoriul ţării noastre, ele se vor cuveni

statului al cărui cetăţean este, în concepţia că statul este moştenitor, şi statul nostru, în cealaltă

concepţie.

Tratatele de asistenţă jurică au prevederi referitoare la bunurile vacante. Acestea se cuvin

statului, care însă este diferit după cum bunurile sunt mobile sau imobile [138, art.41].

În primul caz, bunurile se cuvin statului al cărui cetăţean a fost defunctul în momentul

morţii. În cel de-al doilea caz, bunurile se cuvin statului pe teritoriul căruia se află.

Unele aspecte interesînd vocaţia succesorală sunt reglementate de legea succesorală. În

acest sens am spune că regula constă în aplicarea legii succesorale devoluţiunii legale a

moştenirii, însă de exemplu, stabilirea provinienţii copilului (filiaţiei) din căsătorie sau din afara

acesteia, în vederea chemării la moştenire, este supusă legii personale. Calitatea de soţ se

determină potrivit legii aplicabile căsătoriei, respectiv determinarea bunurilor comune şi a celor

proprii defunctului, stabilirea părţii defunctului în bunurile comune sunt supuse legii aplicabile

efectelor căsătoriei.

Conform art.7 alin.(2) al Convenţiei din 01 august 1989 privind legea aplicabilă

succesiunilor pentru cauză de moarte adoptată în cadrul Conferinţei de la Haga de drept

internaţional privat, „legea statului unde defunctul a avut ultima reşedinţă obişnuită guvernează:

a. vocaţia succesorală a moştenitorilor şi legatarilor, determinarea cotelor succesorale a

acestor persoane, taxele cărora sunt impuse de către defunct, astfel şi a altor drepturi asupra

succesiunii izvorîtă din deces, inclusiv atribuţiile asupra succesiunii a unei autorităţi

judecătoreşti ori de altă autoritate în favoarea persoanelor apropiate ale defunctului.

b. dezmoştenirea şi nedemnitatea succesorală;

c. raportul de reducere a libertăţilor, astfel luînd în considerare calculul cotelor

moştenitorilor;

d. cotitatea disponibilă, rezervele şi alte restricţii de libertăţi de a dispune pentru cauză de

moarte;

62

e. validitatea fondului dispoziţiilor testamentare” [33].

Respectiv, actul internaţional priveşte determinarea legii competente regimului

succesoral şi domeniul de aplicare a legii succesorale în materia bunurilor mobile.

La fel, comparativ cu norma conflictuală prevăzută de art.1622 alin.(1) din Codul civil

RM, conform Convenţiei de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de

moarte, legea succesorală este determinată conform reşedinţei obişnuite a defunctului ci nu legii

naţionale. De asemenea, domeniul legii succesorale este mai extins decît cel prevăzut de norma

conflictuală naţională, fiind înlăturată necesitatea coroborării cu alte reglementări în materia

interesată [133, p.55].

Totodată, guvernarea de către legea ultimei reşedinţe a defunctului a validităţii fondului

dispoziţiilor testamentare dă Convenţiei de la Haga un caracter de normă conflictuală imperativă

ci nu facultativă.

În raporturile de vocaţie succesorală, cînd este aplicabilă legea succesorală străină şi

contravine, în sensul art.1581 al Codului civil RM, ordinii publice a Republicii Moldova,

intervine clauza de ordine publică ce va înlătura legea succesorală străină, şi se va aplica legea

succesorală a Republicii Moldova.

Pentru a dispune de posibilitatea de a veni la moştenire, persoana, pe lîngă condiţia

dispunerii de vocaţie succesorală generală şi concretă, trebuie să întrunească şi o condiţie

negativă, şi anume, să nu fie nedemnă de a moşteni. Nedemnitatea, ca şi condiţie, este specifică

moştenirii legale ce constă în decăderea moştenitorului cu vocaţie succesorală din dreptul de a

moşteni un patrimoniu succesoral determinat, la fel şi la rezerva la care ar avea dreptul din acest

patrimoniu, purtînd vina de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea.

Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală conform art.1434 al Codului civil RM, priveşte

şi succesiunea testamentară.

Astfel, nedemnitatea defineşte următoarele caractere juridice, reieşind din faptul că,

doctrinarul St.Cărpenaru, o consideră ca o sancţiune civilă [61, p.381]:

· Se aplică numai în cazul săvîrşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege;

· Nedemnitatea, precum şi circumstanţele nedemnităţii sunt constatate de către

instanţa de judecată;

· Fiind o sancţiune se aplică şi produce efecte doar în privinţa autorului faptei.

Sancţiunea de nedemnitate are un caracter personal - intuitu personae, cu

excepţia, cînd efectele se referă la decăderea din dreptul de moştenire prin

reprezentare a descendenţilor şi colateralilor pînă la gradul al IV-lea de rudenie

63

din considerente al calităţii de succesori ai moştenitorului nedemn decedat

(excepţie prevăzută de art.1504 alin.(3) al Codului civil RM);

· Nedemnitatea produce efecte relative, în sensul că sancţiunea aplicată nu priveşte

alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de

care a săvîrşit fapta;

· Sancţiunile trebuie să fie aplicate faptelor ce au fost săvîrşite cu vinovăţie, adică

moştenitorul să fi acţionat cu descernămînt, în lipsa descernămîntului nevorbindu-

se de vinovăţie.

În ce priveşte cazurile de nedemnitate, art.1434 al Codului civil RM stabileşte

următoarele: „ Nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:

a) A comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei

voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste

circumstanţe sunt constate de instanţa de judecată;

b) A pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat

moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a

persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor

acestora;

c) Nu pot fi succesori ai copiilor lor, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti

care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi şi

nici părinţii (adoptatori) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au

eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce

a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de

judecată”.

Astfel, legislaţia nu determină cauzele concrete pentru constatarea persoanei ca nedemnă,

ci numai specifică elementele de configurare ai acesteia. Deci, în cazul, spre exemplu, dacă

moştenirea va cădea sub imperiul legii succesorale române, atunci şi în cazurile de nedemnitate

vor fi stabilite potrivit ei. Codul Civil român, actualmente în vigoare, prin art.655 prevede trei

cazuri de nedemnitate:

· Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;

· Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;

· Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea [44].

Însă, potrivit art.958 alin.(1) şi art.959 alin.(1) din Codul civil nou al României, se face

delimitare între cazurile de nedemnitate de drept: a.persoana condamnată penal pentru săvîrşirea

64

unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea ; b.persoana condamnată

penal pentru săvîrşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l

ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvîrşirii faptei, ar fi

înlăturat sau ar fi restrîns vocaţia la moştenire a făptuitorului, şi cazurile de nedemnitate

judiciară: a.persoana condamnată penal pentru săvîrşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă

moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, unor fapte care au

avut ca urmare moartea victimei; b.persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus

sau a falsificat testamentul defunctului; c.persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe

cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul [45].

Un moment distinct, prin care se stabileşte efectele juridice ale vocaţiei succesorale

concrete, îl prezintă stabilirea a două criterii legale – şi anume tehnico-juridice – de prezentare la

moştenire în dependenţă de clasa de moştenitori şi gradul de rudenie, fiind stabilit în acest sens

trei principii, ca piloni ale devoluţiunii legale:

a.Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali.

Conform art.1501 al Codului civil RM, moştenitori de clasă posterioară sunt chemaţi la

succesiune legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele precedente sau dacă aceştia nu

acceptă ori refuză succesiunea. Ei sunt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii

de clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul de succesiune;

b.Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă. Astfel,

conform acestui principiu moştenitorii din aceeaşi clasă legală vin la moştenire în dependenţă de

apropierea gradului de rudenie. Deci, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad

înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad - proximior excludit remotiorum;

c.Principiul egalităţii între rudele de aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.

În situaţia în care la moştenire sunt chemaţi succesori din aceeaşi clasă şi grad, conform

principiului în cauză, împart moştenirea în părţi egale.

Conform art.1621 lit.b) al Codului civil RM, legea succesorală determinată potrivit

art.1622, guvernează categoriile de persoane cu vocaţie succesorală. Respectiv, nedemnitatea

succesorală la fel este supusă legii succesorale, deoarece nu este o problemă de capacitate de

exerciţiu. De asemenea, legea succesorală potrivit art.1621 lit.e) al Codului civil RM, este

aplicabilă reprezentării succesorale (moştenitorii care beneficiază de reprezentare, condiţiile

reprezentării succesorale, efectele acesteia), precum şi în ce priveşte partea ce se cuvine fiecărui

moştenitor, rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă [133, p.56].

65

b.Devoluţiunea testamentară a moştenirii

Conform art.1449 al Codului civil RM, testamentul este un act juridic solemn, unilateral,

irevocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale

din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.

De aici deosebim următoarele caractere juridice ale testamentului:

1.Din considerente că cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a

produce efecte juridice, testamentul este un act juridic unilateral;

2.Astfel, testamentul este încheiat de către o persoană care are capacitate de a testa, adică

realizează acest act în mod personal fără reprezentare sau încuviinţarea altor persoane. Conform

art.1449 alin.(2) şi (3) al Codului civil RM, testator poate fi doar persoana cu capacitate de

exerciţiu, fiind exceptată întocmirea testamentului prin reprezentant. De asemenea, rezultă şi

caracterul individual, în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei singure persoane,

interzicîndu-se ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act;

3.Datorită faptului, că legea limitează forma testamentului la cea solemnă, el, sub

sancţiunea nulităţii absolute trebuie să fie întocmit în strictă conformitate cu cea prevăzută de

lege (art.1449 al Codului civil RM);

4.Testamentul este un act pentru cauză de moarte, act unilateral, şi îşi produce efectele

juridice din momentul decesului testatorului. Astfel, se pune accentul pe momentul încheierii

testamentului şi momentul producerii efectelor juridice. Deci, la momentul întocmirii

testamentului, testatorul este în viaţă şi are dreptul la dispoziţie asupra bunurilor de care dispune

prin testament. Însă momentul decesului, pune capăt acestui drept şi produce efecte juridice în

favoarea celui care moşteneşte;

5.Testamentul este un act revocabil, se subînţelege faptul că pînă la ultima clipă a vieţii,

testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare.

Prin prizma regimului de drept internaţional privat al moştenirii testamentare, pentru a

avea valabilitate testamentul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă şi de fond.

A. Condiţiile de formă. Luînd în consideraţie importanţa şi gravitatea efectelor pe care

le produce dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea voinţei testatorului împotriva unor

influenţe şi presiuni, precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului manifestării

de voinţă, legea prevede forma scrisă şi autentificată pe cale notarială [2, p.143].

Dat fiind faptul că, în sensul art.320 alin.(2) din Codul civil RM, succesiunea reprezintă

un mod de dobîndire a dreptului de proprietate, în cazul succesiunii testamentare, are loc prin act

juridic translativ de proprietate, cu respectarea unor condiţii de formă. Potrivit normei materiale

66

prevăzută de art.1458 al Codului civil RM, testamentul poate fi întocmit doar în una din

următoarele forme:

a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;

b) autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;

c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat

notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Conform art.1456 al Codului civil RM, sunt stabilite dispoziţii prin care testamentul

trebuie să fie scris în întregime, datat şi semnat de testator, indicîndu-se locul întocmirii şi

autentificat pe cale notarială.

Potrivit art.1459 şi art.1462 ale Codului civil RM dacă, testatorul, din cauza unor defecte

fizice, a unei boli sau din alte motive, nu poate semna cu propria mînă testamentul, atunci la

rugămintea lui îl poate semna, în prezenţa notarului sau a unei persoane cu funcţii de răspundere,

care are dreptul de a autentifica testamentul şi cel puţin a doi martori, un alt cetăţean cu

capacitate de exerciţiu, nefiind moştenitor testamentar, cu indicarea cauzelor, în virtutea cărora

testatorul nu a putut să semneze.

Condiţiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punct de vedere al dreptului

internaţional privat, prevederilor art.1623 al Codului civil RM. Aceste dispoziţii stabilesc că

forma testamentului şi a actului de anulare a acestuia se reglementează de legea ţării, unde

testatorului a avut domiciliul la momentul întocmirii actului. Dar testamentul sau anularea lui nu

pot fi declarate nule din cauza nerespectării formei, dacă aceasta din urmă corespunde legii

locului de întocmire a actului sau prevederilor legii Republicii Moldova.

Forma actului testamentar are un rol important la determinarea normei materiale

competentă a reglementa întocmirea, modificarea sau revocarea acestuia. Astfel, conform

art.1623 alin.(2) al Codului civil RM, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt

considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit,

modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei din următoarele legi:

a) legea naţională a testatorului - lex patriae;

b) legea domiciliului acestuia- lex domicilii;

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat- locus regit actum;

d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare- lex

rei sitae;

e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a

averii succesorale lex fori sau auctor regit actum.

67

Totodată, conform art.1 din Convenţia privind conflictele de legi în materia formei

dispoziţiilor testamentare din 05 octombrie 1961, adoptată în cadrul Conferinţei de la Haga de

drept internaţional privat, „o dispoziţie testamentară este valabilă cînd forma acesteia

îndeplineşte condiţiile legii interne:

a. locului unde testatorul a dispus, sau

b. naţionalităţii testatorului la momentul cînd a dispus, a fost la momentul decesului,

ori

c. locului unde testatorul avea domiciliul său, a fost la momentul cînd a dispus, a fost la

momentul decesului său, sau

d. locului unde testatorul a avut reşedinţa obişnuită, fie la momentul cînd a dispus, fie

la momentul decesului său, sau

e. pentru imobile, locului situării lor.

În sensul prezentei Convenţii, dacă legea naţională aparţine unui sistem neunificat,

legea aplicabilă este determinată de regulile în vigoare în sistemul dat, şi absenţa unor astfel de

reguli, prin legătura cea mai strînsă care o are testatorul cu una din legislaţiile care formează

acest sistem. Întrebarea de a şti dacă testatorul a avut domiciliul într-un loc determinat este

rezolvată de legea aceluiaşi loc” [34].

Reieşind din cele menţionate se impun următoarele aspecte comparative:

1. conform normei conflictuale a Republicii Moldova nu se face o acomodare expresă

între legile care determină valabilitatea condiţiilor de formă cu momentele de dispunere de către

testator. În sensul normei conflictuale din actul internaţional fiecare moment de dispunere de

către testator îşi găseşte aplicabilitate expresă în dependenţă de legea aleasă, adică:

a. legea locului unde testatorul a dispus – este strict legată de data şi locul dispunerii de

către testator fiind identică cu cea aplicabilă în Republica Moldova;

b. legea naţionalităţii testatorului la momentul cînd a dispus – strict legată de

naţionalitatea testatorului în vigoare la data dispunerii prin testament sau la cea a decesului său –

situaţie identică în Republica Moldova;

c. legea statului unde testatorul a avut domiciliul la momentul dispunerii sau decesului –

situaţie analogică în legislaţia Republicii Moldova;

d. legea statului unde testatorul a avut reşedinţa obişnuită la momentul cînd a dispus sau

decesului său – punct de legătură nou propus pentru a fi implementat în legislaţia Republicii

Moldova;

e. legea locului situării bunurilor imobile – care la fel ca şi legislaţia Republicii Moldova

pune accent pe natura bunului care formează obiectul succesiunii testamentare;

68

2. Convenţia de la Haga privind conflictele de legi în materia formei dispoziţiilor

testamentare nu stabileşte ca alternativă legea instanţei de judecată sau a organului care

îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale privind recunoaşterea valabilităţii

formale a actului testamentar, deoarece lex fori mai mult priveşte aspectele procesuale decît

conflictuale şi îşi găseşte aplicabilitate corespunzătoare doar cînd coincide cu lex rei sitae

aplicabilă aspectelor procesuale legate de opţiunea succesorală – actele de conservare a bunurilor

succesorale, formele de publicitate privind aceste bunuri (prin coroborare cu art.1602 alin.(1) din

Codul civil RM privind norma conflictuală la dobîndirea şi stingerea drepturilor reale);

3. prin norma conflictuală unificată se dă soluţie în eventualele conflicte de calificări a

domiciliului;

4. în mod identic este prevăzută soluţia privind determinarea legii competente din dreptul

statului cu o pluralitate de sisteme de drept (fapt prevăzut de art.1579 din Codul civil RM).

Concomitent, conform art.47 al Convenţia CSI cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 22.01.1993, „capacitatea persoanei

de a întocmi şi anula testamentul, precum şi forma testamentului şi anulării acestuia se stabilesc

conform dreptului acelui stat, în care testatorul îşi avea domiciliul la momentul întocmirii

testamentului. Însă testamentul sau anularea acestuia nu pot fi recunoscute nevalabile drept

urmare a nerespectării formei, dacă aceasta corespunde cerinţelor dreptului locului întocmirii

lui” [36].

Conform art.39 al Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa

juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, „modul de întocmire sau

anulare a testamentului este determinat de legislaţia acelei Părţi Contractante, cetăţean al căreia

era testatorul la momentul întocmirii sau anulării testamentului. Cu toate acestea, este suficientă

respectarea legislaţiei acelei Părţi Contractante, pe teritoriul căreia testamentul a fost întocmit

sau anulat”[140].

Potrivit art.42 al Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa

juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96, „forma întocmirii, modificării şi revocării

testamentului este cea prevăzută, la data întocmirii, modificării sau revocării sale, de legea Părţii

Contractante al cărei cetăţean a fost defunctul sau de legea Părţii Contractante pe teritoriul

căreia aceste acte au fost făcute. În privinţa capacităţii de a testa, modifica ori revoca

testamentul, precum şi în privinţa consecinţelor juridice ale viciilor de voinţă, se aplică legea

Părţii Contractante al cărei cetăţean a fost defunctul la data întocmirii, modificării sau revocării

testamentului. După aceeaşi lege se stabilesc şi felurile de dispoziţii testamentare care sunt

admise”[138].

69

Conform art.36 al Hotărîrii din Ungaria nr.13 din 1979 privind dreptul internaţional

privat, „testamentele sunt examinate în baza legii naţionale a defunctului la momentul decesului

său. Testamentul şi anularea lui din punct de vedere al formei sunt valabile, dacă corespunde

legii ungureşti sau:

a. legii locului şi momentului întocmirii sau anulării, sau

b. legii naţionale a testatorului la momentul întocmirii sau anulării testamentului ori

momentul decesului, sau

c. legii domiciliului ori reşedinţei temporare a testatorului la momentul întocmirii

testamentului, anulării acestuia ori la momentul decesului, sau

d. în cazul testării bunului imobil, legii locului aflării bunului imobil” [87].

Potrivit art.3528 al Codului civil din Statul Luiziana din 1825, Cartea IV, Norme

conflictuale, aprobată prin Legea nr.923 din 01 ianuarie 1992, „dispoziţia testamentară este

valabilă din punct de vedere al formei, dacă este scrisă şi întocmită conform:

1. legii statului dat; sau

2. legii statului întocmirii la momentul respectiv; sau

3. legii statului, unde testatorul a avut domiciliu la momentul întocmirii sau la momentul

decesului; sau

4. în privinţa imobilului, - de legea, care a fost aplicată de instanţele statului, unde se

află imobilul” [49].

Conform art.22 alin.(4) al Legii Turciei nr.2675 din 20 mai 1982 privind dreptul

internaţional privat şi procesul civil internaţional, „forma dispoziţiilor testamentare pot fi

săvîrşite sau în forma prevăzută de legea locului încheierii, sau în forma, prevăzută de legea, care

reglementează conţinutul acesteia. Dispoziţiile testamentare săvîrşite în forme stabilite de legea

statului cetăţeniei testatorului, la fel sunt valabile” [103].

Potrivit art.732 din Codul civil al Spaniei din 24 iulie 1889, „spaniolii pot face

testamente peste frontierile naţionale, respectînd formele, stabilite de legile statelor unde se află.

Aceştia pot face testament şi în marea liberă în cadrul navigării pe o corabie străină cu

respectarea legilor statului căreia îi aparţine. Notă: Acesta prevede că, astfel de testament poate fi

întocmit de o persoană majoră; că testamentul trebuie să fie complet şi semnat de testator cu

indicarea anului, lunii şi datei întocmirii; că dacă actul va conţine date neclare, corectate şi

cuvinte între rînduri, atunci acestea trebuie să fie vizate de testator prin semnătură; că cetăţenii

străini pot întocmi testamente olografice în limba care o vorbesc”[46].

Respectiv, pe lîngă cerinţele legale pentru a putea moşteni, capacitatea succesorală,

vocaţia succesorală, demnitatea succesorală, guvernate de legea succesorală, în cadrul

70

succesiunii testamentare, se impune respectarea formei actului testamentar, care cade sub

incidenţa legii statului pe teritoriul căruia a fost întocmit, modificat sau revocat – locus regit

actum sau oricărei legi stabilite de legislaţia civilă conform principiului legii mai favorabile în

materia formei testamentare.

B.Condiţiile de fond. În ce priveşte condiţiile de fond ale testamentului, ca să fie

recunoscut valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate ale actului juridic:

Capacitatea de a dispune prin testament.

Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de efecte juridice,

testatorul trebuie să aibă capacitate de a dispune, iar persoana în favoarea căreia operează

dispoziţia să aibă capacitatea de a primi prin testament. De asemenea, cel care primeşte legatul

trebuie să fie capabil de a dobîndi cu acest titlu. În măsura în care este vorba de capacitatea de

exerciţiu, se aplică după caz legea naţională a persoanei care face testamentul sau primeşte

legatul.

Deci, potrivit art.19 al Codului civil RM, capacitatea deplină a persoanei „de a dobîndi

prin fapta proprie şi de a executa drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le

executa”, apare la împlinirea vîrstei de 18 ani.

Conform art.1590 al Codului civil RM, se stabileşte egalitatea în capacitate de exerciţiu

al cetăţenilor străini sau apatrizi şi cetăţenii Republicii Moldova, invocînd următoarele condiţii:

„Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor

naţională. Altfel spus, capacitatea de exerciţiu al cetăţeanului străin este reglementată de legea sa

naţională, iar al apatridului de legea domiciliului acestuia; Persoana ce nu beneficiază de

capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de

exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu

excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa

capacităţii de exerciţiu; Capacitatea de exerciţiu a acestora în ceea ce priveşte tranzacţiile

înfăptuite în Republica Moldova este reglementată de legea acesteia; Apartenenţa unei persoane

la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobîndit şi recunoscut conform legii

aplicabile anterior”.

În ce priveşte incapacităţile, acestea sunt excepţii în materie de acte juridice, însă regula

în acest domeniu este capacitatea. Astfel, Codul Civil RM, de exemplu, se referă la nulitatea

actului juridic încheiat de un minor care nu a împlinit vîrsta de 18 ani (art.224 din Codul civil

RM), nulitatea actului juridic încheiat de un cetăţean fără descernămînt sau care nu îşi putea

dirija acţiunile (art.225 din Codul civil RM), nulitatea actului juridic încheiat prin înşelăciune,

violenţă, ameninţare (art.227-230 din Codul civil RM).

71

Reieşind din faptul că incapacităţile de a dispune prin testament se referă la capacitatea

persoanei, ele urmează a fi cîrmuite de legea personală, şi interesînd materia testamentară,

urmează a fi aplicată legea succesorală [79, p.465].

Atît în privinţa capacităţii de exerciţiu în materia testamentară, cît şi în privinţa

incapacităţii speciale de a dispune ori a celor de a primi prin testament, trebuie determinată legea

aplicabilă, inclusiv data la care ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă, de exemplu, legea

naţională de la data decesului autorului succesiunii testamentare.

Dacă, la data întocmirii testamentului, autorul avea o cetăţenie, iar la data decesului său o

altă cetăţenie, este vorba de conflict mobil de legi, problemă de drept internaţional privat. În

acest caz, conform art.1606 al Codului civil RM, la data întocmirii testamentului, testatorul avea

o cetăţenie diferită de cea existentă la decesul său, atunci condiţiile de fond ale actului juridic

sunt guvernate sau de legea aleasă de autorul lui, sau de legea cu care actul juridic are cele mai

strînse legături, sau de legea locului unde actul juridic unilateral a fost întocmit. Deci, în materie

de succesiune, condiţiile de fond ale testamentului, totuşi vor fi guvernate de legea locului unde a

fost întocmit.

După ce este determinată legea aplicabilă, se pune problema de a identifica în ce moment

apare capacitatea de a dispune prin testament (la data întocmirii testamentului ori la data

decesului testatorului) ori în ce moment moştenitorul trebuie să fie capabil de a primi prin act cu

titlu gratuit.

Potrivit art.42 alin.(2) al Tratatului între Republica Moldova şi România „în privinţa

capacităţii de a testa, modifica ori revoca testamentul, precum şi în privinţa consecinţelor juridice

ale viciilor de voinţă, se aplică legea Părţii Contractante al cărei cetăţean a fost defunctul la data

întocmirii, modificării sau revocării testamentului. După aceeaşi lege se stabilesc şi felurile de

dispoziţii testamentare care sunt admise” [138].

Consimţămîntul.

Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testaorul să aibă

capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa (consimţămîntul) să nu fie

alterat de un viciu de consimţămînt: eroare, dol sau violenţă. El reprezintă un element esenţial a

oricărui act juridic, deci şi al testamentului, întrucît exprimă voinţa autorului la încheierea actului

juridic respectiv.

Lipsa consimţămîntului, adică manifestării unilaterale de voinţă în cazul testamentului,

este sancţionată cu nulitate, acestuia lipsindu-i în acest caz unul din elementele de valabilitate

fără de care nu poate exista [22, p.93].

72

Potrivit art.199 al Codului civil RM, „consimţămîntul este manifestarea, exteriorizată de

voinţă a persoanei de a încheia un act juridic şi este valabil dacă provine de la o persoană cu

descernămînt, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat”.

Consimţămîntul este supus legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii

[79, p.466].

Astfel, deşi testamentul este un act juridic unilateral, totuşi legea acestuia

(a testamentului) nu se determină la fel ca legea actului juridic unilateral, ci după norme proprii.

Legea testamentului este legea succesorală, care diferă după cum succesiunea este

mobiliară sau imobiliară, dar aceasta numai dacă testatorul nu a supus transmiterea succesorală

unei alte legi.

Viciile de consimţămînt sunt reglementate de legea succesorală. De asemenea, legea

succesiunii se aplică şi modalităţilor voinţei de a face legat.

Potrivit legii cehe de drept internaţinal privat (art.17 şi 18), „legea aplicabilă

capacităţii de a face testament ori de a-l revoca sau de a determina ce dispoziţii din cauză de

moarte sunt permise dacă coincide cu legea succesiunii, adică legea naţională a defunctului,

respectiv a testatorului, numai că data existenţei cetăţeniei este diferită în cele două situaţii: legea

succesorală este legea naţională din momentul decesului; legea testamentului este legea naţională

din momentul declaraţiei de voinţă. Dar, legea testamentului priveşte numai capacitatea de a face

şi de a revoca testamentul” [105].

Legea poloneză de drept internaţional privat (art.34 şi 35) prevede că „legea

testamentului reglementează validitatea testamentului, inclusiv, celelalte condiţii de fond decît

capacitatea precum şi condiţiile de formă, legea testamentului fiind legea naţională a testatorului

de la data întocmirii lui, iar legea succesorală este legea naţională a autorului succesiunii de la

data decesului; aşa dar, cele două legi coincid, deşi cetăţenia se ia în considerare la momente

diferite” [97].

Alte reglementări de drept internaţional privat prevăd că legea testamentului este cea a

ultimului domiciliu, dar se are în vedere data întocmirii testamentului, cu precizare că legea

testamentului se referă numai la capacitatea de a întocmi şi revoca testamentul, în timp ce legea

succesorală depinde după cum bunurile sunt mobile (legea naţională a defunctului la data

decesului) ori bunurile imobile situate în ţară - lex rei sitae.

Deci, legea aplicabilă capacităţii de a întocmi testamentul ori condiţiilor lui de formă

poate să nu coincidă cu legea aplicabilă raporturilor succesorale. Legea succesorală

reglementează următoarele probleme: cercul moştenitorilor şi ordinea chemării lor la moştenire;

partea ce li se cuvine din bunurile succesorale, libertatea dispoziţiilor testamentare (cercul posibil

73

de succesori testamentari, cotele lor în bunurile succesorale, moştenitorii rezervatari, mărimea

rezervei lor); termenul de acceptare a moştenirii şi cel de renunţare la moştenire.

Obiectul

Pentru ca dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lîngă condiţiile de

capacitate şi consimţămîntul valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat şi determinabil şi

licit. Problemele speciale apar, sub acest aspect, în legătură cu legatele, avînd în vedere că

cuprinsul principal al testamentului este legatul.

Potrivit art.1487 din Codul civil RM, se stabileşte că „obiectul legatului ce constă în

transmiterea de către cel ce recepţionează legatul (legatar) în proprietate, folosinţă sau cu un alt

drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea către

acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestări de

servicii şi altele”.

Legea succesorală reglementează condiţiile de validitate a legatului, de exemplu,

desemnarea legatului trebuie să fie făcută personal de testator prin testament. Sub imperiul

succesiunii cade şi rezerva, desemnarea şi puterile executorului testamentar, cauzele de

ineficacitate a legatelor (caducitatea, revocarea judecătorească şi unilaterală, nulitatea).

Cauza

Ca ultimă condiţie este cauza testamentului care pentru a fi valabilă este necesar să fie

licită şi morală.

Potrivit art.207 al Codului civil RM, „actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o

cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”. Reieşind din dispoziţiile aceluiaşi articol

„cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrară”, ea cade sub cenzura instanţei de

judecată. Conform alin.(3) al aceluiaşi articol „este ilicită cauza care contravine legii, ordinii

publice sau bunelor moravuri”.

Deci, în cazul în care cauza unui testament cu element de extraneitate contravine, potrivit

art.1581 al Codului civil RM, ordinii publice, legea străină succesorală aplicabilă acesteia va fi

înlăturată şi vor fi aplicabile dispoziţiile legii succesorale în această materie a Republicii

Moldova. În cazul în care cauza contravine bunurilor moravuri, instanţa de judecată poate

sancţiona testamentul cu nulitate. Astfel, cauza ca condiţie de fond al testamentului cade sub

incidenţa normativă a legii succesorale.

74

2.3. Partajul şi transmiterea averii succesorale

Instituţia transmiterii moştenirii reprezintă o formă de trecere a activului sau pasivului

succesiunii la moştenitor sub statut de transmisiune a posesiunii moştenirii şi a dreptului de

proprietate, şi a altor drepturi cuprinse în moştenire sau legat.

În conformitate cu legislaţia noastră civilă, dobîndirea posesiunii moştenirii se face

diferit, după cum succesorii sunt legali sau testamentari. În ceea ce priveşte succesorii legali

dobîndesc posesiunea de drept a moştenirii, prin trimiterea în posesiune. Legatarii dobîndesc

posesiunea prin predarea legatului, respectiv a obiectului legatului (art.1487 al Codului civil

RM).

Succesorii legali, fără ai deosebi, dobîndesc dreptul de proprietate şi devin titulari ai

celorlalte drepturi cuprinse în moştenire, de drept, de la data deschiderii succesiunii. În acelaşi

fel, legatarii dreptului cuprins în legat. Dar dacă transmisiunea activului se face în temeiul legii,

la data deschiderii succesiunii, ea nu este definitivă, nici obligatorie. Succcesorii şi legatarii au

un drept de opţiune, în temeiul căruia pot să accepte pur şi simplu, sau să accepte sub beneficiu

şi să renunţe la succesiune sau legat.

Deci, în legislaţia Republicii Moldova, atît în cazul moştenirii legale, cît şi în cazul

moştenirii testamentare, transmiterea bunurilor succesorale operează de drept din momentul

deschiderii succesiunii. Potrivit art.1539 al Codului civil RM, efectele juridice ale acceptării sau

renunţării la succesiune survin în momentul deschiderii succesiunii. Cu toate că transmiterea

succesiunii se produce de drept din momentul deschiderii, succesorul are dreptul de a alege între

a accepta (art.1516 din Codul civil RM) sau a renunţa la aceasta în condiţiile prevăzute de

art.1526 al Codului civil RM.

Conform art.80 alin.(2) din Codul de drept internaţional privat din Belgia, adoptat la 16

iulie 2004, „acceptarea sau renunţarea la succesiune are loc conform modului prevăzut de dreptul

Statului pe teritoriul căruia bunurile care formează obiectul sunt situate la momentul decesului,

atunci cînd legea impune formalităţi particulare. Bunurile mobile sunt considerate a fi situate la

locul reşedinţei obişnuite a defunctului la momentul decesului” [51].

Art.1523 al Codului civil RM, referindu-se la transmiterea dreptului de acceptare a

succesiunii, stabileşte că dacă moştenitorul chemat la succesiunea legală sau testamentară, a

decedat după deschiderea ei, fără a reuşi s-o accepte în cursul termenului stabilit de art.1517 al

aceluiaşi cod, dreptul de a accepta partea ce i se cuvine de succesiune se transmite moştenitorului

lui. Dacă termenul prevăzut a fost depăşit i se acordă recunoaşterea în calitatea de succesor al

moştenitorului decedat, prin instanţa de judecată.

75

A. Posesiunea succesiunii

Referitor la posesiunea succesiunii în literatura de specialitate se duc un şir de dezbateri

referitor la delimitarea de „sezină” [68, p.348].

În spiritul legislaţiei civile române sezina reprezintă aceeaşi posesiune asupra succesiunii

care o deosebeşte de posesiune prin anumite subtilităţi. Astfel, sezina este posibilitatea de a intra

în stăpînirea bunurilor succesorale şi de a exercita drepturile şi acţiunile dobîndite de la defunct

sau intrare în moştenire ulterior (dreptul de fructe), fără a fi necesară atestarea prealabilă a

calităţii de moştenitor pe cale notarială şi judecătorească [72, p.103].

Astfel, conform legislaţiei civile din Republica Moldova, această cirumstanţă îşi produce

efecte juridice numai în cazul acceptării succesiunii, care corespunde intrării în posesiunea

patrimoniului succesoral fără a fi necesar primirea certificatului de moştenitor (art.1516 alin.(3)

din Codul civil RM).

Conform art.1, 2, 24 şi 30 ale Convenţiei de la Haga privind administrarea internaţională

a succesiunilor, adoptată la 02 octombrie 1973, în vigoare din 01 iulie 1993, în cadrul

Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat, „Statele contractante instituie certificatul

internaţional desemnînd persoanele abilitate în administrarea succesiunii mobiliare şi indicînd

împuternicirile acestora. Certificatul este stabilit de către autoritatea competentă în Statul

reşedinţei obişnuite a defunctului. În cadrul procedurii de recunoaştere, desemnarea sau

împuternicirile titularului de certificat sunt contestate pentru orice motiv de fond, autorităţile

Statului solicitant avînd posibiliate de a suspenda efectele provizorii ale certificatului şi

procedurilor de statutare, fixînd cazul în timpul corespunzător pentru a înainta acţiune în fond

faţă de tribunalul competent. Dacă una din moştenirile din certificat este modificată în Statul a

cărui autoritate l-a emis, acesta trebuie să anuleze certificatul şi să stabilească unul nou. Dacă

legea în conformitate cu care certificatul a fost stabilit, acordă titularului său împuterniciri

privind imobilele situate în străinătate, autoritatea emitentă va indica expres aceste împuterniciri

în certificat. Alte State contractante vor avea facultate de recunoaştere a acestor împuterniciri în

totalitate sau în parte. Statele contractante care vor uza de facultăţile prevăzute de aliniatul

precedent vor indica în care măsură vor recunoaşte aceste împuterniciri” [30].

De asemenea, conform art.1516 alin.(4) al Codului civil RM, dacă succesorul a intrat în

posesiunea unei părţi din patrimoniu se consideră că a acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar

afla şi din ce ar consta. Respectiv, instituţia sezinei nu este recunoscută în legislaţia civilă a

Republicii Moldova, deoarece indiferent de faptul că moştenitorul intră în posesiunea

76

patrimoniului succesoral, el nu are dreptul să dispună de el pînă la expirarea termenului de

opţiune succesorală şi pînă la primirea certificatului de moştenitor.

Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, interesează determinarea

succesorilor care au posesiune asupra bunurilor, în privinţa cărora va fi aplicabilă legea situării

lor - lex rei sitae. Referitor la efectele posesiunii deosebim:

· intrarea în stăpînirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată de legea situării

bunului;

· exerciţiul activ şi pasiv al acţiunilor posesorii este supus legii situării bunului.

Astfel, lex rei sitae este aplicabilă şi trimiterii în posesiune şi predării legatelor, dat fiind

faptul că, art.1621 al Codului civil RM, admite aplicarea legii străine asupra exercitării dreptului

de posesiune asupra averii rămase de la defunct.

Deci, trimiterea în posesie este supusă legilor moldoveneşti dacă este vorba de un bun

situat în ţara noastră. De asemenea, pentru trimiterea în posesia succesorilor defunctului

moldovean pentru imobilele situate în străinătate sunt competente autorităţile din ţara unde se

află bunurile.

Transmisiunea activului succesiunii, inclusiv trimiterea în posesiune, este supusă legii

succesiunii, care însă precizează că dreptul de a se pune în posesiunea bunurilor moştenite

priveşte prin obiectul lui, statutul său [198, p.410].

Potrivit celor menţionate, legea succesorală arată dacă moştenitorul are sau nu în

posesiune sau este nevoie de trimitere în posesiune. Asfel, problema interesează cînd legea

succesorală şi legea situării bunului sunt diferite în ce priveşte recunoaşterea posesiunii, în sensul

că una o recunoaşte şi alta nu. În cazul bunurilor imobile, legea succesorală şi legea situării

bunurilor coincid.

Deci, legile (succesorală şi cea a situării bunurilor) pot să nu coincidă în cazul succesiunii

mobiliare şi uneori tot în acest caz să aibă reglementări deosebite privind trimiterea în posesiune.

În schimb, procedura trimiterii în posesiune şi cea a predării legatului este cîrmuită de legea

forului - lex fori processualis.

B. Opţiunea succesorală

Potrivit legislaţiei civile (art.1516, 1526 şi 1540 ale Codului civil RM) opţiunea

succesorală constă în posibilitatea succesibilului – după deschiderea moştenirii – de a alege trei

posibilităţi:

· Acceptarea pură şi simplă a moştenirii (ultra vires hereditas – răspunde şi cu

activul din moştenire pentru datoriile defunctului);

77

· Renunţarea la moştenire (succesibilul renunţă cu efect retroactiv la vocaţia sa

succesorală);

· Acceptarea sub beneficiul de inventar (intra vires hereditas – va răspunde de

pasiv în limita activului moştenit).

Referitor la opţiunea succesorală putem deosebi următoarele caractere juridice:

1. Act juridic unilateral. În acest sens opţiunea succesorală este un act ce reprezintă

voinţa unilaterală a persoanei care în cadrul unor mai mulţi succesibili, nu poate fi realizată

opţiunea „colectivă”, ci numai fiecare în parte neadmiţîndu-se afectarea reciprocă a acestora;

2. Act juridic voluntar. În primul rînd, nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i

se cuvine - nemo invitus heres. În al doilea rînd, succesibilul nu poate fi obligat să justifice

motivele pentru care a acceptat sau a renunţat la moştenire şi să nu răspundă pentru consecinţele

alegerii făcute. În al treilea rînd, dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să

opteze în sensul dorit indiferent de alegerea făcută de ceilalţi. Este, deci, posibil, ca unii să

accepte moştenirea, iar alţii să renunţe le ea;

3. Act juridic irevocabil. Moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu mai poate

reveni asupra alegerii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării

pure şi simple a moştenirii. Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se

consolidează calitatea de moştenitor (senul heres, semper heres – o dată moştenitor, moştenitor

pentru totdeauna), el nu mai poate reveni asupra alegerii făcute [53, p.85];

4. Act juridic indivizibil. Exercitînd dreptul de opţiune, succesibilul trebuie să se

pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a

moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest - nemo pro parte heres, ori pură şi

simplă pentru parte şi acceptarea sub beneficiul de inventar pentru cealaltă parte (art.1527 al

Codului civil RM); Ca excepţie de la caracterul indivizibil al opţiunii succesorale este dacă în

devoluţiunea succesorală intervine un element de extraneitate, condiţiile şi efectele opţiunii

succesorale fiind supuse unor legi deosebite - lex patriae, în ce priveşte bunurile mobile şi lex rei

sitae, în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, succesibilul – prin derogare de la

caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii – va putea opta diferit, acceptînd o masă de bunuri şi

renunţînd la alta;

5. Act juridic declarativ de drepturi. Opţiunea succesibilului produce efecte retroactive,

de la data deschiderii moştenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare (pură şi

simplă, sub beneficiu de inventar) drepturile şi obligaţiile asupra moştenirii dobîndite din

momentul deschiderii ei, se consideră retroactiv (art.1516 al Codului civil RM), iar în caz de

78

renunţare, renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor (art.1526 al Codului civil

RM) devenind retroactiv, persoană străină de moştenire [126];

6. Act juridic nesusceptibil de modalităţi. Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de

termen sau condiţie, deci trebuie să fie un act juridic pur şi simplu (neafectat de modalităţi).

Soarta juridică a moştenirii nu poate să depindă de un eveniment viitor şi incert sau de un

termen, fie şi cert [192].

În materie de drept internaţional privat, referitor la opţiunea succesorală legea

succesorală se aplică privitor la următoarele aspecte:

· Subiectul dreptului de opţiune succesorală;

· Posibilităţile pe care le are succesibilul (adică persoana care poate moşteni) de a

accepta sau renunţa la succesiune;

· Situaţia juridică a succesibilului pînă la data exercitării opţiunii sau pînă la

prescrierea dreptului la opţiune;

· Termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală;

· Transmiterea dreptului de opţiune al succesibilului decedat înainte de exercitarea

sa, către moştenitorii săi. Aceasta presupune că succesibilul (care nu şi-a exercitat

dreptul său de opţiune şi care se află încă în termenul pentru a putea opta)

decedează;

· Efectele acceptării sau renunţării la moştenire şi data pînă la care se produce

aceasta;

· Determinarea actelor care valorează acceptarea moştenirii, inclusiv acceptarea

forţată a succesiunii;

· Consecinţele prescrierii dreptului de opţiune succesorală şi determinarea

persoanelor în favoarea cărora se produce aceste consecinţe. Respectiv, cînd

succesiunea se deschide în favoarea unui străin şi cuprinde un imobil în România,

succesibilii indiferent de cetăţenia lor, trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune,

înăuntrul termenului de prescripţie prevăzută de legea română [79, p.468].

Unele aspecte privind opţiunea succesorală sunt guvernate de alte legi decît cea

succesorală:

1) Legea personală reglementează capacitatea cerută pentru a opta, precum şi

întregirea lipsei sau restrîngerii capacităţii de exerciţiu;

2) Regula lex rei sitae se aplică în ce priveşte întocmirea inventarului bunurilor

succesorale, formele de publicitate referitoare la aceste bunuri, actele de

79

conservare cu privire la bunurile sucesorale. Această regulă se aplică şi efectelor

beneficiilor de inventar şi în ce priveşte administrarea bunurilor succesorale.

Legea situării bunurilor se aplică efectelor separaţiei de bunuri [54];

3) Regula locus regit actum reglementează formele exterioare ale acceptării sau ale

renunţării. Potrivit dreptului nostru, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau

tacită (art.1516 al Codului civil RM). Regula locus regit actum se aplică în

privinţa acceptării exprese. Unele precizări sunt necesare în ce priveşte acceptarea

tacită. Această acceptare rezultă dintr-un act juridic pe care succesibilul nu-l putea

face decît în calitatea sa de moştenitor din care rezultă neînoielnic intenţia de a

accepta (art.1516 alin.(3) al Codului civil RM). Se prezumă deci acceptarea

moştenirii. În acest caz se aplică legea succesorală. Valorează acceptarea tacită

numai actele de dispoziţie şi cele de administrare care angajează viitorul şi nu au

un caracter urgent cu privire la anumite bunuri succesorale. Astfel, va fi

considerat acceptat succesibilul care a vîndut, ipotecat, grefat cu servituţii unui

imobil din moştenire. De asemenea, va fi socotit acceptant succesibilul care a

făcut un act juridic, avînd ca obiect universalitatea moştenirii sau o cotă parte din

ea. Forma exterioară a tuturor actelor menţionate, în măsura în care nu există o

reglementare diferită, este supusă regulii locus regit actum, fiind acte juridice.

Problema dacă asemenea acte juridice valorează acceptarea tacită (deci

interpretarea conduitei succesibilului) este supusă legii succesorale [134, p.67].

Regula locus regit actum se aplică şi în privinţa renunţării exprese. În cazul renunţării

tacite nu se pune asemenea problemă.

C.Transmiterea pasivului succesiunii.

Legea succesorală reglementează de asemenea şi răspunderea moştenitorului pentru

datoriile celui ce a lăsat moştenirea. Deci, prin moştenire se transmite nu numai activul, şi

pasivul succesoral. Potrivit art.1540 al Codului civil RM, moştenitorul care a acceptat

succesiunea răspunde pentru datoriile celui ce a lăsat moştenirea, în limitele valorii reale a

bunurilor succesorale care au trecut la el. După aceeaşi regulă, răspunde şi statul, în cazul cînd au

fost transmise bunuri potrivit art.1515 al Codului civil RM. Dacă există mai mulţi moştenitori, ei

răspund pentru datoriile celui ce a lăsat moştenirea, fiecare proporţional cu cota sucesorală

primită.

Legea succesorală mai este ţinută de pasivul succesoral, de exemplu, numai succesorii

universali şi cei cu titlu universal sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile succesiunii. Legatarii cu titlu

particular nu au această îndatorire (art.1490 al Codului civil RM). Legea succesorală arată

80

măsura în care succesorii sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii (ultra sau intra vires

hereditas).

Unele aspecte privind transmiterea succesiunii îşi găsesc reflectare şi în tratatele încheiate

de Republica Moldova (Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la

asistenţă juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993

[141]; Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţă juridică şi la

raporturile juridice în materie civilă, familială ţi penală din 09.02.1993 [142]; Tratat din

26.10.2004 între Republica Moldova şi Republica Azerbaidjan cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.2005 [143]; Acord între

Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în materie civilă,

comercială şi penală din 22.05.96 [1]).

Astfel, Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică

şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală prin dispoziţiile art.49 stabilesc

următoarele:

· „Dacă averea succesorală mobilă sau suma bănească primită în urma realizării

succesorale mobile sau imobile, după încheierea procedurii succesorale urmează

a fi transmisă moştenitorilor, domiciliul sau reşedinţa cărora se află pe teritoriul

altei Părţi Contractante, averea succesorală sau suma bănească primită este

transmisă reprezentanţei diplomatice sau instituţiei consulare ale acestei Părţi

Contractante;

· Instituţia competentă în cazurile cu privire la succesiune emite o dispoziţie vizînd

eliberarea averii succesorale reprezentanţei diplomatice sau consulare;

· Bunurile pot fi transmise moştenitorilor, dacă:

a. Au fost rambursaţi sau asiguraţi toţi creditorii moştenitorilor ce şi-au exprimat

pretenţiile în termenul stabilit de legislaţia Părţii Contractante pe al cărei teritoriu

se află bunurile succesorale;

b. Toate taxele succesorale şi cheltuielile legate de moştenire au fost plătite sau

asigurate;

c. Instituţiile competente au dat, dacă a fost necesar, aprobare pentru exportul

bunurilor succesorale;

d. Transmiterea sumelor de bani se efectuează în conformitate cu legislaţia în

vigoare pe teritoriul Părţii Contractante” [139].

În art.48 alin.(3) din Tratatul între Republica Moldova şi România se aduce o adăugere

dispoziţiilor menţionate mai sus, şi anume: „Dacă cetăţeanul unei Părţi Contractante decedează

81

în timpul călătoriei pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, unde nu a avut domiciliul sau

reşedinţa, obiectele pe care le-a avut asupra sa se predau, fără vre-o altă procedură, misiunii

diplomatice sau oficiului consular al Părţii Contractante al cărui cetăţean a fost” [138].

În ipoteza în care la moştenirea unei persoane vine un singur moştenitor, acesta va stăpîni

în continuare bunurile succesorale. Dacă însă la moştenire vin mai multe persoane cu vocaţie

succesorală, patrimoniul succesoral se va transmite în indiviziune. Potrivit art.1564 al Codului

civil RM, dacă prin înţelegerea tuturor moştenitorilor care acceptă moştenirea nu se stabileşte

altfel, averea al cărei partaj în natură va avea drept consecinţă pierderea sau diminuarea

destinaţiei sale economice se consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate

comună pe cote-părţi ideale respective. Împărţirea sau partajul moştenirii este o operaţiune

juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune (coproprietate) succesorală prin împărţirea în

natură sau prin echivalent a bunurilor.

Împărţirea bunurilor succesorale este reglementată de dispoziţiile art.1560 al Codului

civil RM, conform cărora „partajul averii succesorale se face prin actul moştenitorilor după

primirea certificatului de moştenitor”, corespunzător cu cotele părţi ce li se cuvin. Dacă nu se

ajunge la o înţelegere, partajul se face pe cale judecătorească (art.1571 al Codului civil RM).

Conform art.46 alin.(3) al Legii nr. 218 din 31 mai 1995 privind reforma sistemului

italian de drept internaţional privat, „partajul averii succesorale este reglementat de legea

statului aplicabilă moştenirii, cu excepţia cazurilor, cînd persoanele participante la partaj au

convenit despre aplicarea legii statului deschiderii succesiunii sau legea statului unde se află o

parte din bunurile ce formează masa succesorală” [101].

Potrivit art.81 din Codul de drept internaţional privat din Belgia, adoptat la 16 iulie 2004,

„modul de formare şi atribuire a cotelor este reglementat de legea Statului pe teritoriul căruia

bunurile sunt situate la momentul partajului” [51].

În continuare, se stabileşte dacă există un moştenitor conceput, moştenitorii au dreptul să

procedeze la partajul succesiunii numai dacă separarea cotei-părţi, i se cuvine acestuia.

Împărţirea moştenirii poate interveni numai în cazul în care defunctul a lăsat mai mulţi succesori

universali sau cu titlu universal. Deci, legea succesorală cîrmuieşte următoarele domenii:

1.Determinarea celor care se găsesc în indiviziune şi deci a celor între care intervine împărţirea

moştenirii; 2.Raportul moştenirii şi al datoriilor deoarece influenţează partea ce revine fiecărui

moştenitor. Următoarele datorii sunt supuse raportului: a.împrumutul acordat de autorul

moştenirii unuia dintre moştenitori; b.suma datorată de un moştenitor cu titlu de despăgubiri,

pentru prejudiciul cauzat celui care lasă moştenirea. Aceste două rapoarte alcătuiesc raportul

succesoral. Raportul datoriilor este supus legii succesorale, dar nu poate fi impus moştenitorului,

82

ceea ce înseamnă că este supus ambelor legi: succesorală şi a situaţiei bunului. Prin raportul

datoriilor, comoştenitorii au dreptul să ia din masa succesorală, înainte de a fi împărţită, bunuri

în limita cotei de creanţă la care au dreptul în datoriile supuse raportării, astfel că se asigură

egalitatea tuturor moştenitorilor. Rezultă, că în măsura în care interesele terţilor moştenitorului

care trebuie să raporteze nu sunt afectate, nu sunt în joc, se aplică legea succesorală, deoarece

este vorba de determinarea părţilor care revin moştenitorilor; 3.Obligaţia de garanţie reciprocă a

copărtaşilor. Efectele garanţiei copărtaşilor, care interesează pe terţi, sunt supuse şi legii situării

bunurilor. În cazul imobilelor, cele două legi coincid. În cazul mobilelor, terţul poate invoca

regula „posesiunea de bună credinţă valorează proprietate, dacă este prevăzută de legea situării

bunului”. Privilegiul copărtaşului este supus legii succesorale, dar se aplică şi legea situăriii

bunului în măsură în care interesează drepturile reale. Dreptul creditorilor unuia dintre

moştenitori de a interveni la împărţirea moştenirii este reglementată de legea succesorală, cum

este dreptul de opoziţie la împărţire prevăzut de art.1543 al Codului civil RM. Desfiinţarea

împărţirii succesorale (nulitatea absolută sau relativă) este supusă aceleiaşi legi care conţine

dispoziţia a cărei nesocotire justifică nulitatea absolută sau relativă. Astfel, dacă anularea

împărţirii se cere pe motivul incapacităţii copărtaşului, se aplică legea naţională a acestuia, dacă

anularea împărţirii se cere pe motivul că un copărtaş nu a participat la împărţire şi acesta s-a

făcut prin buna învoială (în lipsa acelui copărtaş) se aplică şi legea situării bunului, în măsura în

care este vorba de regimul drepturilor reale. Din punct de vedere al dreptului internaţional privat,

legea succesorală cîrmuieşte şi următoarele aspecte legate de partajul bunurilor succesorale:

4.Regimul juridic al indiviziunii, de exemplu în ce condiţii se pot face acte de folosinţă,

administrare sau dispoziţie privind bunurile aflate în indivizie; 5.Termenul în care se poate cere

împărţirea bunurilor moştenirii, inclusiv actele juridice care pot interveni în această privinţă, cum

este convenţia de indiviziune; 6.Inventarul bunurilor, măsurilor de conservare a bunurilor;

7.Efectul declarativ al moştenirii.

În materia împărţirii moştenirii se mai aplică atît legea forului, cît şi cea personală.

Astfel, legea forului se aplică în ce priveşte formele procedurale ale împărţirii, iar legea

personală în ce priveşte capacitatea pentru a putea face împărţirea. Problema dacă un copărtaş

poate face împărţirea pe cale amiabilă ori trebuie să urmeze calea partajului judiciar este supus

legii lui naţionale [79, p.471].

83

2.4. Concluzii la capitolul 2

Dacă legea testamentului, ca act unilateral este legea naţională a testatorului, iar

succesiunea este supusă unei legi care diferă după cum este vorba de bunuri mobile - lex patriae

ori bunuri imobile – lex rei sitae, se pot ivi situaţii în care legea testamentului şi legea

succesorală nu coincid (sunt diferite). Momentul la care se ia în considerare legea personală a

testatorului poate diferit după cum coincide cu data cînd actul testamentar a fost întocmit,

modificat sau revocat, ori cu data decesului testatorului.

În ce priveşte interpretarea testamentului, este reglementată de legea aplicabilă

testamentului, fiind însă implicată şi legea succesorală, în cazul cînd testatorul nu se apreciază cu

legea aplicabilă. Schimbarea de către testator a legii aplicabile testamentului prin alta decît cea

succesorală va fi posibilă în condiţiile respectării legii situării bunurilor care face clasificarea în

mobile şi imobile în calitate de normă imperativă şi condiţiilor de formă şi fond al legii

încheierii, modificării sau revocării actului juridic testamentar.

Spre deosebire de norma conflictuală prevăzută de art.1622 din Codul civil RM privind

legea aplicabilă bunurilor succesorale, care este diferită după natura mobilă sau imobilă, potrivit

art.2633 din Codul civil nou al României, „moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul

căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită”, care determină legea aplicabilă atît

bunurilor succesorale mobile, cît şi bunurile succesorale imobile [231].

În sensul art.1623 alin.(1) din Codul civil RM, posibilitatea nelimitată a alegerii de către

testator la transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte legi decît cea a naţională, în cazul

bunurilor mobile, sau locului situării bunurilor imobile, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile

imperative, condiţionează eventuale conflicte de calificări, care pune în dificultate instanţa de

judecată competentă a determina norma conflictuală potrivită în soluţionarea conflictelor de legi.

De asemenea, conform art.1623 alin.(2) din Codul civil RM, nu sunt prevăzute aspecte

conflictuale privind legea aplicabilă întocmirii, modificării şi revocării testamentului, cît şi legea

aplicabilă condiţiilor de fond ale testamentului, fiind necesară coroborare cu art.1609 alin.(1) şi

(2) din Codul civil RM.

Totodată, apar dificultăţi în calificarea elementului din domeniul legii succesorale prevăzut

în art.1621 lit.c) din Codul civil RM – condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă.

Conform doctrinei de drept internaţional privat acest element este calificat ca condiţii legale ale

dreptului la moştenire. Potrivit art.2636 lit.c) din Codul civil nou al României este denumit

„calităţile cerute pentru a moşteni” [45].

La fel, considerăm a fi oportună ratificarea de către Parlamentul Republicii Moldova

conform procedurii prevăzute de Legea nr.595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele

84

internaţionale ale Republicii Moldova, a reglementărilor Convenţiei de la Haga privind legea

aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte din 01 august 1989, din următoarele motive:

1)Actul internaţional formulează soluţii practice privind determinarea legii competente

regimului succesoral şi domeniul de aplicare a legii succesorale în materia bunurilor mobile şi

imobile. Comparativ cu norma conflictuală prevăzută de art.1622 alin.(1) din Codul civil RM,

conform Convenţiei de la Haga, legea succesorală este determinată conform reşedinţei obişnuite

a defunctului şi nu potrivit legii naţionale. Legea reşedinţei obişnuite a defunctului este punctul

de legătură obligatoriu la determinarea legii competente a guverna raporturile de succesiune, în

lipsa acestuia, în subsidiar, fiind aplicabilă legea naţională a defunctului;

2)Guvernarea de către legea ultimei reşedinţe a defunctului a validităţii fondului

dispoziţiilor testamentare stabilită prin Convenţia de la Haga conferă normei conflictuale un

caracter imperativ şi nu facultativ;

3)Domeniul legii succesorale este mai extins decît cel prevăzut de norma conflictuală

naţională, fiind înlăturată necesitatea coroborării cu alte reglementări în materia interesată, avînd

rolul de formare a unor piloni privind soluţionarea conflictelor de calificări în materia regimului

succesoral şi regimului matrimonial;

4)Reprezintă o normă conflictuală unificată privind determinarea altor legi competente a

guverna raporturile de moştenire în materia bunurilor imobile, decît cea stabilită conform lex rei

sitae. Respectiv, conform art.5 alin.(1) din Convenţia de la Haga, voinţa exprimată prin

testament va produce efecte juridice dacă la momentul decesului testatorului, legea indicată

privind guvernarea regimului succesoral al bunurilor imobile va coincide cu cea a reşedinţei

obişnuite sau personale a moştenitorului testamentar.

85

3. SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI DE CALIFICĂRI PRIN PRISMACORELĂRII REGIMULUI MATRIMONIAL ŞI REGIMULUI SUCCESORAL ÎN

MATERIA STATUTULUI PERSONAL

3.1. Rolul normei conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului succesoral

Întru configurarea rolului normei conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului

succesoral este necesar de a supune analizei în această materie a conflictelor de legi în spaţiu, în

timp şi spaţiu, şi conflictelor mobile de legi.

Deci, vorbind despre conflictele de legi în materie succesorală, notăm apariţia acestora în

momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, ori la data decesului testatorului.

Conflictul este generat de prezenţa unuia sau mai multor elemente străine într-un raport juridic.

Pentru a soluţiona o situaţie conflictuală este important să cunoaştem dacă este vorba

despre momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, ori despre momentul

determinării efectelor raportului juridic de succesiune, în baza unei legi străine [175, p.304].

1. Conflictul de legi în spaţiu apare atunci cînd trebuie stabilită legea succesorală

competentă ce urmează a se aplica unei situaţii conflictuale la momentul întocmirii, modificării sau

revocării unui testament. Spre exemplu, un cetăţean străin moşteneşte prin testament patrimoniul

unui testator – cetăţean al Republicii Moldova. Conform art.1623 alin.(1) din Codul civil RM,

testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale după legea naţională a

testatorului, legea situării bunului - lex rei sitae, sau unei alte legi.

În cazul moştenirii legale, dacă moştenitorul este un cetăţean străin sau apatrid şi se

încadrează în unele din clasele de moştenitori legali şi are dreptul la o cotă de participare egală,

atunci legea succesorală aplicabilă actului de moştenire va fi determinată în conformitate cu

art.1622 din Codul civil RM, adică în cazul în care raporturile de succesiune privesc bunuri

mobile, acestea vor fi sub imperiul legii naţionale a defunctului, în cazul bunurilor imobile de

legea situării acestora - lex rei sitae;

2. Conflictul de legi în timp şi spaţiu apare atunci cînd trebuie determinate efectele pe care

o moştenire, care se întocmeşte, modifică sau se revocă, le poate produce în alte ţări. Spre

exemplu, un cetăţean al Republicii Moldova, care a dobîndit în baza legii capacitate de exerciţiu ce

îi dă posibilitate să dispună prin testament, se deplasează într-o altă ţară, în care el nu va trebui să

dobîndească din nou această capacitate, ci se va folosi de situaţia lui juridică de persoană cu

capacitate deplină de exerciţiu. Acest exemplu prezintă un conflict de legi în timp şi spaţiu –

conflictul intervenit între legea în baza căreia a luat naştere acest drept şi legea în baza căreia acest

drept se invocă.

86

Deci, capacitatea persoanei se referă la condiţiile de fond ale testamentului, care potrivit

art.1609 alin.(2) din Codul civil RM, sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea

statului cu care actul juridic are cele mai strînse legături. În materie de succesiune legea aplicabilă

condiţiilor de fond al testamentului va coincide cu cea care guvernează testamentul.

Astfel, dacă conform legislaţiei noastre civile persoana cu capacitate de exerciţiu deplină,

dobîndită la 18 ani, poate dispune de patrimoniul succesoral, atunci conform legislaţiei altor ţări,

unde capacitatea de exerciţiu deplină este dobîndită la o vîrstă mai mare decît 18 ani, va dispune

conform condiţiilor noi de fond aplicabile relaţiilor succesorale;

3. Conflictul mobil de legi există atunci cînd raportul juridic de succesiune este reglementat

consecutiv, datorită schimbărilor punctelor de legătură, de două sisteme de drept diferite.

În materie de succesiune, conflictul mobil, în mod obişnuit se poate referi la forma

testamentului întocmit conform legii naţionale a testatorului, şi ulterior, invocat într-un alt stat în

care testatorul a obţinut cetăţenie înainte de deces. În acest sens, legea a stabilit următoarea

soluţie: - Conform art.1623 alin.(2) din Codul civil RM, „întocmirea, modificarea sau revocarea

testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data

cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei

legi:

· legea naţională a testatorului;

· legea domiciliului acestuia;

· legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

· legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;

· legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de

transmitere a averii succesorale.

Soluţia dată de autorul I.P.Filipescu se determină potrivit regulilor după care se

soluţionează conflictul de legi în timp din dreptul intern. Deci, condiţiile de valabilitate ale

testamentului şi efectele produse pînă la data schimbării punctului de legătură rămîn supuse legii

anterioare, iar efectele viitoare sunt supuse legii noi, devenită aplicabilă prin schimbarea

punctului de legătură [79, p.176].

Vorbind despre conflictul mobil de legi în materie de succesiune, legea anterioară

(iniţială, prin care s-a întocmit testamentul) va fi aplicabilă continuu pînă la momentul în care

succesorul nu va invoca recunoaşterea efectelor acestuia în statul în care testatorul a obţinut

cetăţenia înainte de deces [4, p.460; 181, p.957].

87

Potrivit explicaţiilor terminologice, „străin” este: 1. Persona care face parte din populaţia

altei ţări decît aceea în care se află sau trăieşte; (om, fiinţă) care este originară din altă regiune,

localitate, etc., decît aceea în care se află sau locuieşte, trăieşte. *(Persoană) care aparţine unei

naţionalităţi ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate naţională. 2. Care este altul decît cel

de origine al cuiva. *Care aparţine sau este propriu altui popor decît cel al persoanei despre care

este vorba [70, p.1025].

În acest sens, prezintă interes determinarea regimului juridic al străinului în dreptul

succesoral, care poate fi definit ca o totalitate a normelor juridice prin care se determină

drepturile şi obligaţiile moştenitorului sau testatorului (în calitatea sa de străin) într-o anumită

ţară, a cărei lege este determinată competentă a guverna raportul succesoral [108, p.373].

Condiţia juridică a străinului este determinată de legea statului în care acesta se găseşte

sau cu jurisdicţia căruia are legături [9, p.178].

Sensul larg al categoriei de „străin”, cuprinde orice persoană fizică cetăţean străin,

inclusiv apatrid, cît şi juridică, ce nu aparţin statului în care se află, legea naţională a cărora este

determinată de ordinea statului a cărui cetăţenie o deţine sau unde îşi are domiciliul sau reşedinţa

(specific sistemului de drept romano-germanic) ori în care îşi are doar domiciliul (specific

sistemului de drept anglo - saxon), în cazul agenţilor economici în dependenţă de anumite criterii

(voinţa fondatorilor, sediul social, locul unde se află centrul activităţii economice, locul

înregistrării statutului, etc.) [188, p.131; 224, p.354].

E de menţionat că conform art.1 şi 2 ale Legii cu privire la statutul juridic al cetăţenilor

străini şi apatrizilor în Republica Moldova, „cetăţeanul străin este persoana care nu are cetăţenia

Republicii Moldova, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat, însă în cazul apatridului fiind

infirmată apartenenţa oricărui stat” [93].

Deşi, condiţia juridică a străinului interesează capacitatea de folosinţă a moştenitorului,

apartenenţa dreptului internaţional privat este condiţionată de eventualele conflicte de legi ce

apar treptat, consecinţă a valorificării drepturilor şi obligaţiilor născute din relaţiile juridice

succesorale, în dependenţă de legea aplicabilă succesiunii, care portivit art.1621 din Codul civil

RM, se referă la:

a). momentul deschiderii succesiunii;

b). categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;

c). condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;

d). exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;

e). condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;

f). întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;

88

g). drepturile statului asupra succesiunii vacante [9, p.123].

Astfel, raportul între legea naţională a moştenitorului şi legea străină succesorală

competentă determină următoarele situaţii:

a. legea succesorală unde se găseşte străinul refuză dreptul de a moşteni;

b. legea succesorală a ţării unde se găseşte moştenitorul străin îi recunoaşte dreptul de a

moşteni, iar legea naţională refuză;

c. legea succesorală a ţării unde se găseşte moştenitorul străin recunoaşte dreptul de

moştenire, iar legea naţională, de asemenea, recunoaşte;

d. nici legea succesorală a ţării unde se găseşte moştenitorul străin şi nici legea lui

naţională nu-i recunosc dreptul de a moşteni.

Respectiv, în acest sens se configurează următoarele regimuri juridice:

1. Regimul naţional care este mai mult sau mai puţin apropiat de cel al cetăţenilor, dar

niciodată sau aproape niciodată identic [89, p.114].

Potrivit art.1588 din Codul civil RM, „în materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini

şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute

în Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care

Republica Moldova este parte”.

Potrivit art.11 al Legii cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în

Republica Moldova, „cetăţenii străini şi apatrizii au dreptul de a dispune de casă şi de alte bunuri

în proprietate privată, de a moşteni sau de a testa bunuri” [93].

Doctrinarul rus, Л.П.Ануфриева, este de părerea că în unele state, condiţia juridică a

străinilor în materia moştenirii legale cu atît mai mult în relaţiile juridice testamentare, nu

întotdeauna se echivalează chiar în mod formal cu statutul juridic al cetăţenilor proprii. Astfel, în

Franţa există o instituţie specifică droit de prevelement, potrivit căreia dacă masa succesorală

parţial se află pe teritoriul francez cît şi în alte state, atunci cetăţenii francezi, care nu sunt

moştenitori după legea materială străină aplicabilă moştenirii, dar care ar putea fi în cazul

aplicării legii franceze au dreptul de a primi din masa succesorală, aflată pe teritoriul Franţei, o

cotă care ar putea s-o pretindă, dacă statutul succesoral este determinat de legea franceză

[151, p.530].

Ca excepţie, este capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor fiind

guvernată de legea lor naţională, păstrîndu-şi valabilitatea chiar şi în caz de invocare într-un alt

stat. De exemplu, art.1590 alin.(2) din Codul civil RM, prevede că „persoana care nu beneficiază

de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii

89

de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic”

[135, p.270].

În materia succesiunii ca persoana să poată moşteni pe lîngă condiţia să fie demnă de a

moşteni şi să aibă vocaţie succesorală mai trebuie să dispună de capacitate succesorală, adică de

aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii distincte, care se referă la succesiune, şi corespunde cu

capacitatea de exerciţiu mai absorbind şi capacitatea de folosinţă. Deci, în sensul îngust al

capacităţii succesorale (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii referitoare la succesiune), va fi

dobîndită de la stat la stat în mod diferit în dependenţă de legea naţională. În Franţa şi Germania

majoratul se atinge la vîrsta de 18 ani; în Elveţia majoratul apare la 20 de ani; dar în SUA în

dependenţă de stat variază de la 18 la 21 ani [176, p.503; 226].

De asemenea, regimul naţional presupune un tratament egal aplicat tuturor străinilor prin

prisma recunoaşterii şi respectării internaţionale a drepturilor dobîndite în alt stat dacă ele nu

contravin ordinii publice de drept internaţional privat (art.1585 din Codul civil RM ).

În conformitate cu art.39 al Tratatului dintre Republica Moldova şi România privind

asistenţa juridică în materie civilă şi penală, este recunoscut principiul egalităţii în tratament al

cetăţenilor Părţilor Contractante în materie de succesiune. Astfel, „cetăţenii uneia dintre Părţile

Contractante sunt egali cu cetăţenii celeilalte Părţi Contractante atît în ceea ce priveşte

capacitatea de a dobîndi prin moştenire sau testament bunuri situate pe teritoriul acesteia, sau

drepturi ce urmează a fi realizate pe acest teritoriu, cît şi în ce priveşte capacitatea de a întocmi,

modifica sau revoca un testament referitor la astfel de bunuri ori drepturi” [138].

Deci, volumul drepturilor şi obligaţiilor persoanei străine în stat depinde de nivelul

relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre state în care străinul se află şi statul al cărui cetăţean

persoana fizică este. Nivelul relaţiilor interstatale se materializează în regimul juridic acordat

condiţiei juridice a străinului – cetăţeni ai Republicii Moldova şi României.

Realizarea drepturilor presupuse de condiţia juridică a străinului într-un stat se face în

conformitate cu condiţiile legii statului în care se află persoana. Potrivit art.40 din Tratatul dintre

Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală „dreptul la

succesiune asupra bunurilor mobile este determinat de legea Părţii Contractante al cărei cetăţean

era, la data morţii sale, autorul succesiunii. Dreptul la succesiune asupra bunurilor imobile este

determinat de legea Părţii Contractante pe teritoriul căreia se află acele bunuri - lex rei sitae.

Bunurile succesorale sunt considerate mobile sau imobile în conformitate cu legea Părţii

Contractante pe al cărui teritoriu sunt aflate” [138].

2. Regimul special potrivit căruia legea naţională stabileşte un regim juridic special al

străinului, care diferă după conţinutul său de regimul naţional.

90

Conform art.6 alin.(3) al Legii privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a

pămîntului, „în cazul în care cetăţenii străini sau apatrizii devin proprietari de terenuri cu

destinaţie agricolă sau ale fondului silvic prin moştenire legală sau testamentară, ei au dreptul de

a le instrăina prin acte juridice între vii numai cetăţenilor Republicii Moldova” [95].

Însă, comparativ cu art.41 alin.(2) din Constituţia României „cetăţenii străini şi apatrizii

nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, prezumînd orice dobîndire, inclusiv şi

prin moştenire. De asemenea, în temeiul legii României fondului funciar (art.47 alin.(2)),

„persoanele fizice, străinii care dobîndesc în proprietate prin moştenire terenuri, sunt obligate să

le înstrăineze în termen de un an de la data dobîndirii, sub sancţiunea de a le vedea trecute în

proprietatea statului fără despăgubiri. Se face referinţă la străinii care au domiciliul în străinătate,

cît şi la cei care au domiciliul în România” [66, p.296].

Astfel de restricţii, de regulă, sunt stabilite prin lege. Însă privind prin retrospectiva

istorică, frecvent pot fi găsite exemple de metode utilizate în acest sens. Potrivit autorului rus

Л.П.Ануфриева, acestea se manifestă în cadrul legilor materiale cît şi sferei jurisdicţionale a

anumitor ţări în scopul limitării străinilor în drepturile succesorale şi stabilirii privilegiilor

deosebite în favoarea subiecţilor naţionali [151, p.525].

În pofida principiului regimului naţional stabilit în majoritatea statelor, discriminarea

moştenitorilor-cetăţeni din statele socialiste sau aşa zisele „state nedorite” era realizată prin

metode cazuistice în soluţionarea litigiilor corespunzătoare în procesele de judecată. Ca exemplu

de astfel de metode erau: cerinţa de prezenţă obligatorie a moştenitorului în şedinţa de judecată

(fiind cea mai răspîndită); procedură distincă de prezentare a probelor, precum şi mijloacelor de

identificare a personalităţii, aplicarea clauzei ordinii publice, etc.. În unele state din S.U.A. astfel

de reguli erau stabilite individual de instanţele de judecată (Visconsia), iar în altele prin lege

(Masaciusets, Montana). În statul Montana regula obligatorie se combina cu cerinţa reciprocităţii

conform căreia sumele de bani moştenite de către cetăţenii statelor ce ofereau americanilor

„dreptul subiectiv reciproc de moştenire”, dar limitau transferul de bani în S.U.A., erau date de

instanţele judecătoreşti în administrare fiduciară. Moştenitorul va putea cere instanţei de judecată

încetarea administrării fiduciare şi eliberarea sumei de bani doar în cazul dacă se va afla

nemijlocit în statul Montana [170, p.50-85].

Cerinţa prezenţei obligatorii în şedinţa de judecată era impusă chiar şi în caz de

imposibilitate fizică. Spre exemplu, în cauza soluţionată de o instanţă de judecată din San-Remo

s-a dispus ca în mod obligatoriu, să se prezinte moştenitorul în vîrstă de 80 ani [151, p.528].

În afară de aceasta, în practica instanţelor de judecată americane se întîlneau precedente

inexplicabile. Astfel, judecata din districtul Waine din statul Micigan în multiple hotărîri a

91

declarat, că toţi moştenitorii, domiciliul permanent al cărora este pe teritoriul statelor

„socialiste”, trebuie să fie considerate „ persoane absente fără de veste”.

În unele cazuri practica judecătorească anglo-americană recurgea la aşa mijloace ca

exagerarea cerinţelor faţă de probaţiunea formală sau sofisticarea procedurii probaţiunii, dacă la

soluţionarea cauzei moştenitorii au cetăţenia statelor Europei de Est sau altor foste state

socialiste. Astfel, potrivit dreptului anglo-saxon obligaţia stabilirii fundamentului apariţiei

dreptului de moştenire era pusă în sarcina custodelui moştenirii. Anume ultimul acumulează

probe, le cercetează şi formulează concluziile sale într-un raport, adresat instanţei de judecată.

Poziţia luată în majoritatea cazurilor de instanţele de judecată în ce priveşte persoana inclusă de

custodele moştenirii în lista moştenitorilor îl eliberează de necesitatea dovedirii faptelor

corespunzătoare ce figurează în raport pentru întemeierea pretenţiilor la moştenire. Drept

consecinţă, s-a format prezumţia (spre exemplu în Pensilvania) că persoana, inclusă de custode

în listă, sub condiţia lipsei de pretenţii, este moştenitor. Totuşi, este formulată o ipoteză diferită

cînd această persoană este dintr-o ţară „necapitalistă”. Trimiterea la clauza ordinii publice în

cadrul practicii instanţelor judecătoreşti atît din sistemul de drept anglo-saxon, cît şi romano-

germanic la soluţionarea cauzelor de moştenire se caracteriza printr-un „extremism şi lipsa unui

temei juridic”[157, p.48; 230].

3. Regimul reciprocităţii potrivit căruia moştenitorii, cetăţeni străini, au anumite drepturi

într-o ţară cu condiţia că aceleaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor ţării respective.

Raporturile de succesiune cu elemente de extraneitate sunt realizate, în mod efectiv, prin

aplicarea principiului reciprocităţii formale sau legislative, potrivit căruia străinii dobîndesc acele

drepturi civile şi fundamentale care rezultă din legile statului şi pe care le au cetăţenii proprii cu

condiţia că drepturile similare, care rezultă din legea statului străin, vor fi recunoscute cetăţenilor

săi. Realizarea acestui regim al condiţiei juridice a străinului trezeşte îndoieli, deoarece la o

analiză minuţioasă găsim o asemănare uluitoare cu regimul naţional, dar acordată cu condiţia

reciprocităţii [135, p.271-272].

Potrivit lui I.P.Filipescu, „sumele care rezultă din lichidarea bunurilor succesorale în ţara

noastră al străinilor se pot transfera în străinătate, dacă există reciprocitate în statul străin

respectiv” [79, p.383].

Legea cehă de drept internaţional privat conţine în &45 dispoziţii cu privire la

reciprocitatea legislativă. Ele se referă la procedura notarială în materia succesiunii a unui străin.

Respectiv, „se aplică procedura notarială cehă dacă statul al cărui supus este de cujus nu

eliberează succesiunile cetăţenilor cehi către notarii cehi şi nu recunoaşte efecte juridice ale

deciziilor luate de notarii cehi în materie de succesiune în care sunt competenţi. Dacă statul

92

străin refuză să se ocupe de succesiune ori nu se pronunţă, se aplică legea cehă şi notarul ceh este

competent, dacă de cujus-ul avea domiciliul în Cehia şi un moştenitor care rezida aici, precum şi

în cazul cînd este vorba de un imobil situat în Cehia” [105].

Potrivit vechii legi introductive la Codul civil german (CCG), cetăţeanul R.F.G este în

drept să înainteze pretenţii unui moştenitor străin domiciliat în R.F.G., chiar dacă nu puteau fi

înaintate conform legii statului, căruia îi este supus regimul juridic al succesiunii. Însă, această

regulă, nu-şi găsea izbîndă în cazurile cînd după legea statului căreia îi aparţine testatorul,

moştenirea cetăţeanului german este supusă legii naţionale (art.25 din Legea introductivă al

CCG). De facto, în acest caz se impunea condiţia reciprocităţii încît cerinţa referitoare la ordinea

ţării în care îşi are domiciliul cetăţeanul german, ar admite legea R.F.G. ca lege a cetăţeniei

testatorului. Excluderea din regula conflictuală generală-posibilitatea de înaintare a pretenţiilor

faţă de moştenitor – reprezintă prin sine nu altceva decît măsură reciprocă în acele cazuri cînd

legea Germaniei nu se răsfrînge asupra germanilor domiciliaţi în statele corespunzătoare. Dar

aceasta are loc doar în acele situaţii în care legea locală determină statutul moştenirii în baza

principiului domiciliului [100].

O altă formă a regimului reciprocităţii este cea diplomatică, care ca exemplu, este

prevăzută în art.11 din Codul civil francez din 1804 (Codul lui Napoleon) ce prevedea că

„străinii se vor bucura în Franţa de aceleaşi drepturi civile care sunt sau vor fi acordate

francezilor de tratatele naţiunii căreia acest străin îi aparţine” [43].

Doctrinarul, M.V.Jakotă, consideră că această reciprocitate în formularea ei este cea mai

strictă. Însă, ieşire din această situaţie au găsit-o instanţele de judecată franceze, care au

interpretat textul legii şi au ajuns la concluzia că art.11 se referă numai la drepturile civile, nu şi

la drepturile naturale сe privesc dreptul de succesiune [89, p.199].

Rolul normei conflictuale în stabilirea legii aplicabile regimului succesoral, în afară de

condiţia juridică a defunctului sau moştenitorului legal sau testamentar, mai este configurat şi de

criteriile de clasificare a bunurilor care formează masa succesorală. La fel, este importantă şi

legătura reciprocă între instituţia calificării şi criteriile de clasificare a bunurilor.

Calificarea bunurilor care formează masa succesorală este realizată în dependenţă de

faptul dacă sunt mobile sau imobile, dat fiind faptul că, conflictele de legi în materia succesiunii

apar datorită acestei clasificări.

Întru relevarea importanţei rolului acestui criteriu, e interesantă tratarea noţiunilor

bunurilor imobile şi mobile prin prisma legislaţiei naţionale şi doctrinei juridice.

Privite în natura lor intrisecă, potrivit lui Matei B.Cantacuzino, lucrurile exterioare sunt

nemişcătoare sau mişcătoare după cum ele se ţin sau nu de pămînt fie prin rădăcini, opera naturii,

93

fie prin temelie sau lucrări de orice specie, opera omului, în alte cuvinte ceea ce dă unui lucru

caracterul nemişcător este pămîntul de care el se ţine [19, p.38].

Conform art.288 alin.(2) din Codul civil RM, prin imobil se înţeleg bunurile a căror

deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Însă, noţiunea de

mobil este dată nu din punct de vedere a caracteristicilor sale, dar din acela al cercului de obiecte

ce le constituie. Respectiv, alin.(5) din acelaşi articol, spune că „bunurile care nu sunt raportate la

categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi titlurile de valoare, sunt considerate bunuri mobile”.

Considerăm că, legislaţia nu numai trebuie să indice cercul de bunuri, dar să formuleze o

noţiune complexă care ar stabili parametrii determinanţi pentru fixare dacă bunul este mobil sau

imobil.

O tratare a noţiunii de bun imobil şi mobil o face legislaţia fiscală, potrivit căreia, bunurile

imobile reprezintă bunurile care au o aşezare fixă şi nu se pot muta dintr-un loc în altul. Iar

bunurile mobile, sunt bunurile care n-au o aşezare fixă şi se pot muta dintr-un loc în altul. Actul

normativ mai enumeră şi cercul de bunuri care fac parte din cel al bunurilor imobiliare „terenurile

şi/sau îmbunătăţirile de pe ele – construcţii, clădiri, apartamente şi alte încăperi izolate, a căror

strămutare este imposibilă fără cauzarea de prejudicii destinaţiei lor” [41].

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, imobilul reprezintă - 1.Care stă în

nemişcare, neclintit, fix; 2.Imobiliar – care nu poate fi transportat [103, p.476]. Dar mobilul:

1.Care se mişcă, se deplasează sau care poate fi mişcat, deplasat; Bunurile mobile sau avere

mobilă – obiecte constituite din obiecte care se pot transporta dintr-un loc în altul; 2.Corp în

mişcare; 3.Nestabil, schimbător, variabil: care îşi schimbă uşor expresia, care este mereu în

mişcare; 4.Cauză determinată a unei acţiuni, impuls, imbold, scop obiectiv [70, p.643].

Suplimentar, noţiunea de mobil este dată de Codul Vamal RM, prin care se înţelege

„obiecte şi alte valori, inclusiv valori valutare (valută străină şi monedă naţională în numerar,

documente de plată şi valori imobiliare exprimate în valută străină şi monedă naţională), gaze

naturale, energia electrică, energia termică, alt fel de energie, precum şi cele pentru transportul

internaţional de pasageri şi mărfuri, inclusiv containere şi alte instalaţii de transport” [42].

Cît priveşte bunurile vacante, caracterul vacant în majoritatea cazurilor se aplică doar la

cele imobile, în special la succesiunile vacante, care conform art.1515 alin.(1) din Codul civil RM,

aparţin statului, dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din

succesori nu a acceptat moştenirea sau dacă toţi succesorii sunt privaţi de dreptul la succesiune.

Astfel, dacă defunctul a instituit prin testament unul sau mai mulţi moştenitori testamentari,

dar care nu au vocaţie la întreg patrimoniu succesoral, în condiţiile în care nu există moştenitori

legali, statul va culege partea rămasă cu titlu de moştenire legală.

94

În cazul în care defunctul nu a instituit nici un moştenitor prin testament, în schimb a

prevăzut exheredarea moştenitorilor legali, şi dacă unul sau mai mulţi dintre moştenitorii

exheredaţi sunt moştenitori rezervatari, ei vor culege din moştenire – ca moştenitori legali – cota

corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral (cotitatea disponibilă) revenind

statului [189, p.697; 190, p.130; 150, p.153].

În acest sens, doctrinarul F.Deak, a afirmat că vocaţia concretă a statului poate coexista şi

cu drepturile moştenitorilor legali, iar patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului total sau

parţial în cazurile în care nu există moştenitori (legali sau testamentari), iar dacă există, vocaţia lor

succesorală concretă nu se întinde întotdeauna asupra întregii mase succesorale [67, p.493].

Prin sintagma „nu există moştenitori legali sau testamentari” trebuie să înţelegem nu doar

absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea la moştenire ori de înlăturarea lor de la

moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii sau dacă testamentul este revocat, caduc sau nul

(cu condiţia că nu există moştenitori legali) [68, p.155].

Potrivit cercetătorului, D.Chirică, statul dobîndeşte moştenirea vacantă în baza unui drept

de moştenire legală, el avînd calitatea de moştenitor [23, p.109].

Această teorie şi-a găsit reglementare în legislaţia Germaniei (art. 1936 BGB), Elveţiei

(art.466 din Codul elveţian), Italiei (art. 586 al Codului civil italian), Spaniei (art. 956 al Codului

civil spaniol).

Acelaşi lucru rezultă din prevederile art.1433 alin.(2) al Codului civil RM: „... statul

dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi capacitate succesorală asupra unui

patrimoniu succesoral vacant”.

Cît priveşte norma conflictuală în această materie, în sensul art.1621 lit.g) din Codul civil

RM, domeniul legii materiale succesorale cuprinde şi drepturile statului asupra succesiunii

vacante.

În privinţa drepturilor statelor asupra succesiunilor vacante - bona vacantia se face

distincţie între bunurile mobile şi bunurile imobile. Statul culege succesiunea mobiliară vacantă în

baza unui drept de moştenire - de jure heredita, ale cărui cetăţean a fost defunctul la data

decesului, iar bunurile imobile se cuvin statului pe teritoriul căria se găsesc, în temeiul

suveranităţii sale - de jure imperii. Dreptul statului de a culege bunurile vacante poate fi calificat

diferit fie ca drept de moştenire, fie ca drept originar de a culege bunurile fără stăpîn aflate pe

teritoriul său [173, p.593; 195, p.313].

Problema determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante

prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci mai ales practică. În cazul în care un cetăţean al

Republicii Moldova încetează din viaţă fără a avea moştenitori şi lasă bunuri mobile în străinătate

95

sau un cetăţean străin domiciliat în ţara noastră ori în străinătate decedează fără moştenitori şi lasă

bunuri mobile pe teritoriul Republicii Moldova, aceste bunuri în ambele ipoteze vor fi culese de

statul al cărui cetăţean a fost cel despre a cărui moştenire este vorba, dacă împărtăşim teza statului

moştenitor, ori de către statul pe teritoriul căruia se află bunurile mobile, dacă adoptăm teza

suveranităţii.

Concepţia statului suveran, spre deosebire de acea a statului moştenitor, este una

individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moşteniri vacante o soluţie ultimă şi

excepţională doar în lipsa oricărei pretenţii din partea defunctului [92, p.119; 204, p.624].

Prezintă interes pentru stabilirea legii aplicabile moştenirii şi clasificarea bunurilor în

dependenţă de caracterul izolat şi de universalitate [208, p.498; 164, p.201].

Bunurile izolate sunt bunurile considerate în individualitatea lor. Dacă bunurile nu sunt

privite izolat, ci ca formînd un ansamblu, o universalitate, în care bunurile se află legate între ele şi

constituie simple elemente ale ansamblului, ele formează o universalitate de bunuri

[210, p.739; 171, p.738].

O universalitate este deci, o masă juridică de bunuri, în care bunurile, ca elemente ale

masei sunt supuse la reguli identice [209, p.502; 153, p.438].

Romanii distingeau universitatis juris (succesiunea, data peculium) în care bunurile erau

legate între ele numai în mod juridic, formînd un ansamblu fictiv, şi universitates facti (fondul de

comerţ), în care bunurile erau legate între ele în mod natural şi real [116, p.407; 162, p.478].

Ca exemplu de universalităţi este chiar şi patrimoniul care conţine în sine unele

universalităţi mai reduse ca masele succesorale de bunuri, fondurile de comerţ, bunurile comune şi

bunurile proprii ale soţilor, etc. [211, p.817; 155, p.805].

Universalităţile de bunuri pot fi juridice şi de fapt. Universalităţile juridice spre deosebire

de cele de fapt, au un activ şi un pasiv. Conform art.298 din Codul civil RM, „universalitatea de

fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg”, iar cea „de drept

este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună sunt

considerate ca un tot întreg”. O universalitate de drept este patrimoniu [11, p.107].

Obiectul transmiterii moştenirii îl formează patrimoniul în totalitate sau o fracţiune al celui

decedat, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare

economică şi care au aparţinut persoanei decedate (art.1444 din Codul civil RM).

Potrivit lui D.Chirică, transmiterea moştenirii poate fi asupra unei universalităţi de bunuri

sau asupra unei cote-părţi din această universalitate, şi nu asupra unui bun specific determinat, cum

este în cazul transmisiunii prin acte juridice între vii. La transmisiunea mortis causa şi la cea

96

universală odată cu activul se transmite şi pasivul moştenirii, adică patrimoniul în integritatea lui

[23, p.6].

Principiul universalităţii transmiterii succesorale operează nu numai atunci cînd

moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală, dar şi atunci cînd au o vocaţie cu titlu

universal. În situaţia în care nu sunt moştenitori legali rezervatari, este posibil ca întreaga

moştenire să fie culeasă de moştenitorii testamentari cu titlu universal. De exemplu, doi

moştenitori testamentari au vocaţie la cîte o doime din moştenire, deci cu titlu universal.

Bineînţeles că şi în acest caz transmisiunea este universală, în sensul că moştenirea lăsată de

defunct se transmite la succesori ca universalitate juridică, şi, în ultimă instanţă, ea trebuie să fie în

integritate dobîndită de moştenitori. Faptul că prin testament se pot institui moştenitori

testamentari cărora li se transmit bunuri singulare sau legatari cărora li se transmit bunuri privite ut

singuli nu este în măsură să contrazică universalitatea transmisiunii succesorale, deoarece chiar în

prezenţa unor astfel de legate sau dispoziţii testamentare, chiar dacă ele epuizează activul

succesoral, cineva (moştenitori legali, moştenitori testamentari universali sau cu titlu universal) are

totuşi vocaţie la universalitatea succesorală [212, p.476; 158, p.511].

Statutul bunului se aplică doar asupra bunului considerat în mod individual ut singuli, ca un

obiect izolat a circuitului civil. Aparţinerea unui bun la o universalitate, spre exemplu bunurile

soţilor, masa succesorală a unei persoane se va supune unui alt drept stabilit conform altor norme

conflictuale. În cazul unei concurenţe dintre statutul bunului şi statutul universalităţii, apare o

problemă de calificare, care va fi soluţionată în sensul art.1601 alin.(2) din Codul civil RM de

legea statului unde majoritatea bunurilor, ce formează universalitatea, se află.

Doctrina juridică aduce mai multe clasificării interesante a bunurilor, însă elucidarea celor

menţionate a fost axată prioritar pe scoaterea în vileag doar a criteriilor care prezintă interes

pentru instituţia dreptului la moştenire prin analizarea aspectelor compatibile cu clasificarea în

mobile şi imobile, criteriu de bază pentru rezolvarea problemelor de calificare a legii materiale

competente.

Deci, potrivit art.1622 alin.(1) din Codul civil RM, oriunde s-ar afla bunurile mobile,

moştenirea lor va fi supusă legii naţionale a defunctului- lex patriae, în vigoare la momentul

decesului.

Cît priveşte moştenirea bunurilor imobile, în sensul art.1622 alin.(2) din Codul civil RM,

moştenirea lor va fi guvernată de legea statului pe teritoriul căruia se află aceste bunuri, operînd

regula tradiţională lex rei sitae ca normă conflictuală cu caracter unilateral.

97

3.2. Norma conflictuală cu privire la regimul matrimonial

În fiecare stat este determinat regimul drepturilor şi obligaţiilor personale nepatrimoniale

şi patrimoniale ale soţilor. Ca pilon al principiului egalităţii depline între soţi sunt dispoziţiile

constituţionale. Conform art.48 alin.(2) al Constituţiei Republicii Moldova, familia se întemeiază

pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi

îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor [37].

Potrivit doctrinarului I.Lipovanu, „Codul familiei reglementează relaţii cu caracter

personal nepatrimonial, care sunt intim legate (s.n.) de persoana soţilor (căsătorie, divorţ) sau a

copiilor (filiaţia), precum şi relaţiile cu caracter personal patrimonial (regimul legal al

comunităţii de bunuri). Relaţiile personal patrimoniale sunt subordonate finalităţii relaţiilor

personale nepatrimoniale, ca atare fac parte şi ele din conţinutul legii personale (s.n.). Aşa încît

familia aparţine integral, în dreptul nostru, conţinutului legii personale” [106, p.602],.

Însă, Codul familiei al Republicii Moldova prevede că, „drepturile şi obligaţiile personale

nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor, ca efect al încheierii căsătoriei, se determină de

legislaţia statului în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun – a legislaţiei

statului unde au avut ultimul domiciliu comun” (art.157 alin.(1) din Codul civil RM).

Avînd în vedere că căsătoria ţine de starea civilă, care potrivit art.1587 din Codul civil

RM este cîrmuită de legea naţională, prin coroborare rezultă că şi efectele căsătoriei ar urma să

fie guvernate de legea naţională a soţilor. Respectiv, efectele personale şi nepatrimoniale ale

căsătoriei vor fi guvernate, în principal, de legea naţională comună a soţilor, iar în subsidiar, de

legea domiciliului comun. În situaţia cînd soţii nu au cetăţenie comună sau domiciliu comun,

efectele căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei comune, iar în lipsa acesteia, legii statului cu care

întreţin în comun cele mai strînse legături [136, p.155].

Efectele juridice ale căsătoriei pot fi reglementate prin convenţii internaţionale bilaterale,

avînd norme comune în această materie. De exemplu, Tratatul între Republica Moldova şi

Ucraina privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 13.04.1993, prevede în art.25

alin.(1) că „raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt determinate de legislaţia acelei

Părţi, cetăţeni ai căreia sunt soţii la momentul depunerii cererii. Dacă în timpul depunerii cererii

unul dintre soţi este cetăţean al unei Părţi, iar celălalt-cetăţean al altei Părţi, atunci în cauzele

care prevăd raporturile personale şi patrimoniale între ei, acţionează legislaţia acelei Părţi pe al

cărui teritoriu ei au domiciliu. În cazul în care unul dintre soţi are domiciliul unei din Părţi, iar

altul pe teritoriul alteia, acţionează legislaţia Părţii, în instanţa căreia s-a intentat cauza”. Potrivit

alin.(3), „în cauzele care prevăd raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor, în situaţia

98

prevăzută de alin.(1), competentă este instanţa judecătorească a acelei Părţi, cetăţeani ai cărei au

fost soţii la momentul depunerii cererii” [140].

Conceptele de domiciliu şi reşedinţă sunt utilizate de Constituţia Republicii Moldova în

contextul art.27 alin.(2) privind apărarea dreptului la libera circulaţie garantat cetăţeanului [37].

Conform art.30 al Codului civil RM, domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta îşi

are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atît timp

cît nu şi-a stabilit altul. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau

secundară. Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată

la locul reşedinţei sale. În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul

unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile de

drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei

fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa

persoanei fizice să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă

persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală.

Dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea

are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa sa principală.

Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice în

spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi

evidenţiată sub următoarele aspecte:

- de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art.49 al Codului civil

RM) şi declararea morţii acesteia (art.52 al Codului civil RM);

- în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive

şi celor judecătoreşti;

- după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art.573 al Codului civil RM),

locul deschiderii succesiunii (art.1443 al Codului civil RM) şi alte drepturi şi obligaţii ale

persoanelor fizice.

Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.

Reşedinţa de asemenea este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un

drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul

libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale.

Reşedinţa poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decît cea în care îşi are domiciliul.

99

În acest sens, dacă la definirea domiciliului se pune accent pe libera circulaţie a

persoanelor fizice, atunci ar reprezenta locuinţa statornică, de bază sau principală, constituind

unul dintre indicii de identificare a persoanei. Iar reşedinţa este locuinţa nestatornică,

neprincipală, adică temporară şi de felul căreia persoana poate avea mai multe.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul statornic este interpretat prin

prisma unei aşezări omeneşti, care nu-şi schimbă locul; stabil, fix, temeinic, consolidat

[70, p.1016].

Observăm că în configurarea noţiunii de domiciliu, legislaţia pune accent doar pe

apartenenţa legală a persoanei fizice unei ordini juridici, în unele cazuri fiind confundată cu lex

nationales, în sensul domiciliului legal. Caracterul statornic al reşedinţei persoanei fizice poate fi

interpretat în spiritul înregistrării la locul unde îşi are locuinţa.

O tentativă de definire a reşedinţei obişnuite s-a făcut prin art.2 din Proiectul de Lege cu

privire la Recensămîntul general al populaţiei din 2012, potrivit căruia reprezintă locul în care o

persoană îşi petrece în mod normal perioada de odihnă zilnică, indiferent de absenţele temporare

în scopul recreării, al vacanţei, al vizitelor la rude şi prieteni, al afacerilor, al tratamentului

medical sau al pelerinajelor religioase [231].

Prin această noţiune, locul unde persoana fizică este oficial înregistrată are şi o

semnificaţie viabilă.

Dacă persoana fizică are un loc unde, în mod normal, îşi petrece perioada de odihnă, dar

legal nu este înregistrat în modul corespunzător, atunci acesta poate fi interpretat ca locul cu care

are cele mai strînse legături [180, p.353].

Spre deosebire de noţiunea de domiciliu cea a reşedinţei obişnuite consumă mai multe

elemente care ar fi mai practicabilă în stabilirea regimului juridic al drepturilor patrimoniale şi

nepatrimoniale ale soţilor reieşind din specificul personal al acestora. Reşedinţa obişnuită a

persoanei fizice utilizată în calitate de punct de legătură în cadrul normelor conflictuale în

materia regimului matrimonial ar reprezenta cumularea elementelor specifice domiciliului soţilor

şi locul cu care au cele mai strînse legături [136, p.157].

Potrivit doctrinarului rus, М.М.Багуславский, la stabilirea legii ce urmează a fi aplicată

relaţiilor dintre soţi, cetăţeni străini sau dacă unul din ei este străin, domiciliaţi pe teritoriul

Federaţiei Rusă, de bază este principiul domiciliului acestora, dar nu cel al cetăţeniei

[154, p.419].

În contextul dominării principiului domiciliului comun atît în legislaţia naţională, cît şi

cea rusă, în literatura de specialitate s-a exemplificat o dovadă de practicare a acestuia de către

instanţele judecătoreşti la determinarea legii aplicabile drepturilor şi obligaţiilor personale

100

nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor. Deci, un student, cetăţean egiptean, care îşi făcea

studiile în oraşul Santk – Peterburg, a încheiat căsătoria cu o cetăţeancă rusă. O anumită perioadă

soţii au locuit în acest oraş, după care soţii au divorţat, iar soţul plecat în Egipt. În consecinţă, s-a

ivit un litigiu privind patrimoniul procurat în perioada traiului comun (apartament, depuneri

băneşti, etc.). Astfel, cererea de chemare în Judecătoria din oraşul Sankt – Peterburg privind

partajul averii urmează a fi examinată conform legii materiale ruse (art.161 al Codul familiei din

Federaţia Rusă), deoarece ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Federaţia Rusă

[160, p.510].

Potrivit &18 al Legii federale din Austria privind dreptul internaţional privat la

determinarea legii aplicabile regimului matrimonial, dominant este principiul domiciliului

soţilor. Însă, norma austriacă mai oferă o soluţie interesantă la determinarea legii aplicabile

drepturilor şi obligaţiunilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale în cazul cînd soţii nu au şi

nici nu au avut domiciliu comun. Respectiv, drepturile şi obligaţiunile soţilor, pe teritoriul

Austriei vor fi determinate conform legislaţiei austriece. Dacă, soţii au legături mai strînse cu un

stat terţ, conform legislaţiei căruia căsătoria produce aceleaşi efecte juridice, atunci determinantă

în locul legii austriece va fi cea a statului terţ [98].

Altă soluţie, în absenţa legii comune proprii, şi respectiv domiciului comun al soţilor,

dată de & 39 alin. (3) al Hotărîrii Prezidiumului Republicii Populare Ungare privind dreptul

internaţional privat, constă în legea aplicabilă a acelui stat în privinţa drepturilor şi obligaţiilor

persoanale nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor, a cărui instanţă judecătorească sau altă

autoritate publică examinează cauza privind determinarea acestora [87].

În cazul lipsei atît a domiciliului comun, cît şi a celui ultim comun al soţilor, art. 3089 din

Codul civil al Quèbec – ului dă soluţia de reglementare a relaţiilor personal nepatrimoniale şi

patrimoniale conform legii locului încheierii căsătoriei [47].

Pînă la determinarea legii aplicabile conform domiciliului comun al soţilor, în baza art.17

al Legii poloneze privind dreptul internaţional privat, drepturile personale nepatrimoniale şi

patrimoniale între soţi sunt reglementate preferenţial de legea naţională comună la fiecare

moment. Conform art.2 al aceleiaşi legi, legea naţională a persoanei fizice este cea a statului a

cărui cetăţean este. Potrivit legii naţionale comune se determină, la fel, şi admisibilitatea

încheierii, modificării şi rezilierii contractului matrimonial. Legea poloneză exclude lex

voluntatis la încheierea contractului matrimonial, relaţiile patrimoniale născute din acesta fiind

reglementate de legea naţionala comună a soţilor la încheierea tranzacţiei [97].

101

În ordine de consecutivitate, potrivit legii poloneze, legea naţională comună se determină

dacă soţii au cetăţenie comună, domiciliu comun sau au cele mai strînse legături cu un anumit

sistem de drept, în absenţa acestora fiind competentă legea poloneză [12, p.2-4].

Ca pilon la soluţionarea conflictelor de legi în materia regimului matrimonial, în Statul

Luiziana, serveşte prioritar cele interterregionale sau interprovinciale (între statele membre ale

Statelor Unite ale Americii), fără a indica posibilitatea de reglementare convenţională. Legislaţia

luiziană pune accent la determinarea legii aplicabile regimului matrimonial în dependenţă de

faptul dacă bunurile sunt mobile sau imobile. Potrivit art.3523 al Codului civil din Luiziana,

drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor asupra bunurilor mobile, unde nu s-ar afla soţii,

procurate de către unul dintre soţi în cadrul căsătoriei, sunt reglementate de legea domiciliului

soţului care procură bunul la momentul efectuării tranzacţiei. În sensul art.3524 din Codul civil

al Luizianei, drepturile şi obligaţiile soţilor cît priveşte imobilele aflate pe teritoriul Statului

Luiziana sunt reglementate de legea locului situării bunului. Întrebarea dacă imobilele sunt

proprietate în devălmăşie sau separată se determină în conformitate cu legea statului unde se află

bunul, fără referire la domiciliul soţului cumpărător la momentul cînd tranzacţionează [49].

Însă, legislaţia luiziană face anumite excepţii în privinţa legii aplicabile bunurilor imobile

în cazul încetării convieţuirii soţilor. În baza art.3525 al aceluiaşi cod, în cazul încetării traiului

în comun între soţi, dintre care măcar unul este domiciliat în Statul Luiziana, drepturile şi

obligaţiile acestora în privinţa bunurilor imobile, aflate pe teritoriul altui stat din Statele Unite ale

Americii, procurate în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi fiind domiciliaţi în Statul Luiziana,

care ar fi proprietate în devălmăşie, dacă s-ar afla pe teritoriul Statului Luiziana, sunt determinate

conform legislaţiei luiziane. Aceste dispoziţii pot fi implementate obligatoriu prin decizie

judecătorească, ce ar recunoaşte dreptul soţului la cotă din imobil sau echivalentul bănesc.

Legea conflictuală luiziană determină legea materială competentă la reglementarea

drepturilor şi obligaţiilor în privinţa bunurilor mobile şi imobile în rezultatul încetării convieţuirii

în condiţiile dobîndirii acestora de către unul dintre soţi cu domiciliul la acel moment în alt stat.

În astfel de situaţii prezintă interes încetarea convieţuirii în rezultatul decesului unuia dintre soţi.

Respectiv, potrivit art.3526 al Codului civil luizian, la încetarea traiului în comun în

rezultatul decesului sau desfacerii căsătoriei între soţi, oricare din ei domiciliind în statul dat,

drepturile şi obligaţiunile corespunzătoare legate de imobile, aflate aici, şi mobile, unde s-ar afla,

procurate în timpul căsătoriei de oricare dintre ei în timpul domiciliului în alt stat, sunt stabilite

în felul următor:

1. Patrimoniul calificat comun potrivit legii statului dat, este interpretat conform acestei

legi ca şi comun; şi

102

2. Patrimoniul necalificat comun a soţilor, este interpretat ca proprietate a soţului care-l

procură. Însă, după celălalt soţ, sunt recunoscute, în valoare bănească, aceleaşi drepturi privind

patrimoniul dat, care ar fi acordate de legea statului, unde soţul care l-a dobîndit ar fi domiciliat

la momentul procurării.

La decesul soţului domiciliat peste hotarele statului, imobilele acestuia, aflate în statul în

cauză şi procurate de defunct în timpul cînd domicilia peste hotarele statului, care nu sunt

proprietate comună conform legii statului, sunt supuse doar în valoare bănească, aceloraşi legi, în

favoarea soţului supravieţuitor cum sunt prevăzute de legea domiciliului defunctului la

momentul decesului (art. 3527 din Codul civil al Statului Luiziana).

Normele conflictuale menţionate ţin doar de soluţionarea conflictelor interne de legi ale

Statelor Unite ale Americii, unde Statul Luiziana participă ca membru federativ. Conflictul

internaţional de legi ar apărea doar în raport cu sistemul de drept al unui stat ce nu face parte din

organizarea federală în cauză, fiind concurente legislaţiile statului federal şi cel terţ.

Ca punct de legătură la determinarea legii aplicabile regimului matrimonial al soţilor,

potrivit art.14 al Legii turcă de drept internaţional privat şi proces civil internaţional, apare

legea locului aflării bunurilor proprietate în devălmăşie. De menţionat că, aceasta îşi găseşte

aplicabilitate doar în cazul cînd soţii n-au ales legea aplicabilă a domiciliului sau statului a cărui

cetăţeni sunt la momentul încheierii căsătoriei. În lipsa alegerii date se aplică consecutiv sau

legea cetăţeniei comune sau în lipsa acesteia, legea domiciliului comun la momentul încheierii

căsătoriei. Cetăţenii care după încheierea căsătoriei dobîndesc o altă cetăţenie, pot să se conducă

potrivit legii naţionale noi cu condiţia ca drepturile subiective ale persoanelor terţe să nu fie

încălcate [103].

Altă posibilitate de reglementare a relaţiilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale

între soţi prevăzută de Codul familiei RM constă în încheierea contractului matrimonial, ce le pot

organiza pe durata căsătoriei sau după desfacerea acesteia [118, p.14].

Într-o formulă sintetică doctrinarii, C.Stătescu şi C.Bârsan, definesc contractul ca fiind

„acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dînşii raporturi

juridice” [131, p.219].

Pentru a înţelege mai bine ce este contractul matrimonial, ar trebui să vedem, în primul

rînd, cum a fost acesta definit în literatura de specialitate. Astfel, „contractul de căsătorie”,

„contractul matrimonial”, sau „convenţia matrimonială” reprezintă:

- „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial,

condiţia bunurilor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din

căsătorie” [83, p.4];

103

- „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convenţional şi în

limitele, anume determinate, efectele patrimoniale ale puterilor şi ale

incapacităţilor rezultînd din căsătoria privită ca raport de stat civil” [19, p.697];

- „actul convenţional prin care viitorii soţi, uzînd de libertatea conferită de

legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul

căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit” [64, p.11];

- „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale

esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei” [146, p.184].

Conform art.27 din Codul familiei RM, „contractul matrimonial este convenţia încheiată

benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, conform căruia se

determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în cazul

desfacerii acesteia”.

Prin încheierea convenţiei matrimoniale, soţii au posibilitatea de a schimba regimul

proprietăţii în devălmăşie stabilit prin legislaţie, de a stabili regimul comun, pe cote-părţi şi

proprie a proprietăţii privind întregul patrimoniu, anumite categorii sau privind patrimoniul

fiecărui soţ [21, p.583].

Potrivit art.157 alin.(3) din Codul familiei RM, „contractul matrimonial poate fi supus

legislaţiei statului unde îşi are domiciliul unul dintre soţi, în baza acordului unuia dintre soţi”.

Însă, potrivit art.161 alin.(2) al Codului familiei din Federaţia Rusă, la încheierea

convenţiei matrimoniale, soţii care nu au cetăţenie sau domiciliu comun, au posibilitatea de a

determina prin proprie voinţă legea aplicabilă contractului încheiat între aceştia [169].

Persistă o coincidenţă mare între Convenţia din 14 martie 1978 privind legea

aplicabilă regimurilor matrimoniale, adoptată în cadrul Conferinţei de la Haga privind dreptul

internaţional privat, valabilă pentru trei state: Austria, Olanda şi Franţa, şi mecanismele, utilizate

în art.15 al Legii cadru la Codul Civil al Germaniei, art.42 al Codului belgian de drept

internaţional privat din 16 iulie 2004, art.30 al Legii cu privire la reforma sistemului italian al

dreptului internaţional privat. Ideea constă în faptul că, alegerea dreptului aplicabil să fie limitată

de legislaţia statelor, unde unul dintre soţi are sau va avea reşedinţa obişnuită sau cetăţenia căreia

o deţine unul dintre ei [31].

Unele state, ca exemplu, Germania, cele parte la Convenţia de la Haga din 14 martie

1978, la fel, Marea Britanie şi Olanda, permit soţilor să aleagă legea aplicabilă în dependenţă de

locul aflării bunului, dacă ar fi vorba de imobil. Această posibilitate, ce, iniţial, nu era specifică

multor sisteme de drept, a fost criticată pentru faptul că încalcă unicitatea regimului matrimonial

între soţi. Pe de altă parte, posibilitatea dată formează oportunităţi, pentru anumite bunuri

104

imobiliare, la unificarea legii, aplicabilă drepturilor patrimoniale asupra bunului (dreptul de

proprietate, etc.), cu legea, ce reglementează succesiunea şi cea ce determină regimul

matrimonial al soţilor. Ar fi posibil refuzul de la o astfel de posibilitate al alegerii legii aplicabile

în privinţa bunului imobil, aflat în careva stat membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca,

normele conflictuale privind regimul matrimonial între soţi şi succesiunea să fie unificate.

La fel, este evidentă şi o altă tendinţă în statele membre ale Uniunii Europene, ce se

referă la stabilirea punctului de legătură conflictual regimului matrimonial al soţilor, cînd soţii nu

au ales legea aplicabilă. De aceea, există divergenţe majore între statele, ce preferă utilizarea

legii cetăţeniei comune, şi statele ce folosesc la stabilirea dreptului aplicabil legea domiciliului

soţilor [77, p.393].

La prima grupă se atribuie Germania, Austria, Spania şi Portugalia, la cea de a doua –

Franţa, Luxenburg, Marea Britanie şi Belgia.

Din punct de vedere tehnic, preferinţa legăturii de cetăţenie constă în asigurarea unicităţii

dreptului aplicabil în privinţa regimului preferenţial, adică efectelor relaţiilor personal

nepatrimoniale ale căsătoriei şi regimului matrimonial al soţilor [172, p.1304].

Însă preferinţa este relativă. Posibilitatea alegerii dreptului aplicabil duce la divizarea

acestor două elemente. În afară de aceasta, regimul preferenţial, deseori este aplicat în stat, doar

cu caracter imperativ, cu titlu de aşa numită „Lege poliţienească” (Normele interne de drept

material, menite aplicării imediate şi necesare în adresa relaţiilor sociale în pofida importanţei

sociale indiferent de norma aplicabilă acestora), nu numai soţilor cetăţeni ai statului respectiv,

dar şi celor străini domiciliaţi pe teritoriul său [76, p.193].

Dacă legătura conflictuală a regimului patrimonial al soţilor trebuie să asigure în tot

sensul cuvîntului, apropierea de reglementarea aplicabilă, ci nu „credinţa” faţă de un anumit stat,

domiciliul sau reşedinţa obişnuită sunt mult mai acomodate la astfel de model conflictual. Spre

exemplu, în proporţii europene, legătura locului domiciliului este mai preferinţială, ce dă

posibilitate de a evita orice premisă ce determină discriminarea după principiul naţionalităţii, fapt

interzis potrivit art.12 (fostul art.6) al Tratatului cu privire la crearea Uniunii Europene [144].

Convenţia de la Haga din 14 martie 1978 foloseşte legea statului, unde soţii au ales după

căsătorie domiciliul comun, însă concomitent, încurajînd statele, care folosesc cetăţenia în

calitate de punct de legătură [31].

Statele respective pot declara aplicarea legii proprii faţă de relaţiile patrimoniale ale

soţilor cu condiţia că, ambii au cetăţenia acestora, şi astfel de declaraţie, în pricipiu, leagă şi alte

state.

105

În orice caz, punctul de legătură - domiciliului comun condiţionează crearea problemei

conflictului mobil de legi. Această problemă are două specte. Primul se referă la autonomia de

voinţă. Este oare admisibil ca, soţii să dispună de posibilitatea, în cadrul căsătoriei, să supună

regimul patrimonial altei legi? Astfel, art.6 al Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978 admite

această posibilitate, şi paralel cu art.3 pct.2 al Convenţiei de la Roma din 1980 cu privire la legea

aplicabilă obligaţiilor contractuale, este folosită des în practica autentificării notariale [35].

În special, Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă regimurilor matrimoniale,

permite soţilor, în prezenţa acordului de voinţă comun, să excludă orice dubii în privinţa legii

aplicabile relaţiilor sale patrimoniale, în cazurile multiple, cînd în primii ani de căsătorie şi-au

schimbat des locul domiciliului comun. Ar fi necesar să mergem mai departe, admiţînd

schimbarea automată a legii aplicabile obiectiv în cazul strămutării reşedinţei obişnuite a

familiei.

Conform art.7 alin.(2) pct.2) din Convenţia de la Haga din 14 martie 1978, schimbarea

automată a legii aplicabile obiectiv în cazul strămutării reşedinţei obişnuite a familiei se admite

doar în unele cazuri, spre exemplu, cînd locuiesc obişnuielnic într-un loc nou în decursul a 10 ani

[31].

Potrivit Legii federale a Elveţiei privind dreptul internaţional privat, în cazul

schimbării de către soţi a locului domiciliului în alt stat, relaţiile patrimoniale vor fi guvernate de

legea statului noului domiciliu, ce are efect retroactiv şi este considerată aplicabilă din momentul

încheierii căsătoriei. Soţii au posibilitate ca prin acord scris să excludă efectul retroactiv.

Schimbarea domiciliului nu influenţează schimbarea legii aplicabile, dacă soţii n-au convenit în

scris asupra acestui fapt sau nu reiesă din contractul matrimonial [104].

În favoarea schimbării automate a legii aplicabile pot fi aduse realitatea şi

practicabilitatea acestor soluţii, însă rămîne riscul „uimirii” soţilor, care în majoritatea cazurilor

nu vor şti despre schimbarea legii aplicabile relaţiilor patrimoniale, ce de iure a avut loc. Acesta

este factorul în conformitate cu care legislaţia multor state europene nu acceptă o astfel de

schimbare completă a legii aplicabilă relaţiilor patrimoniale ale soţilor: Germania, Marea

Britanie, etc..

Fiind determinată legea materială aplicabilă, ce reglementează relaţiile patrimoniale ale

soţilor, urmează a fi hotărîtă întrebarea privind domeniul de aplicare [108, p.308].

Desigur că, legea ce reglementează relaţiile patrimoniale ale soţilor, va fi competentă să

rezolve întrebările privind admisibilitatea încheierii convenţiei matrimoniale, posibilitatea soţilor

de a alege unul sau alt regim matrimonial aplicabil în lipsa convenţiei matrimoniale, privind

drepturile reciproce ale soţilor, privind încetarea relaţiilor patrimoniale, etc.. Majoritatea actelor

106

normative sunt restrînse la acest capitol, cu excepţia Codului Belgiei privind dreptul internaţional

privat.

Conform art.53 al Codului Belgiei privind dreptul internaţional privat, domeniul legii

aplicabile regimului matrimonial determină:

1. valabilitatea consimţămîntului la alegerea dreptului aplicabil;

2. admisibilitatea şi validitatea contractului matrimonial;

3. posibilitatea alegerii altui regim matrimonial;

4. dacă şi în ce măsură soţii au posibilitatea de a schimba regimul, şi dacă noul regim are

carater retroactiv sau dacă soţii au posibilitate de a face acte cu efect retroactiv;

5. componenţa patrimoniului şi atribuţiile de administrare;

6. dizolvarea şi lichidarea regimului matrimonial, la fel şi regulile partajului [51].

În acest sens, domeniul legii aplicabile regimului matrimonial va cuprinde elementele

menţionate dacă nu va contravine legii aplicabile formei unui regim matrimonial, condiţie

prevăzută de art.52 al Codului belgian, conform căruia, alegerea unui regim matrimonial este

valabilă ca formă dacă ea corespunde oricărei legi aplicabile regimului matrimonial la momentul

alegerii, sau oricărei legi a statului pe teritoriul căruia a fost manifestată. Trebuie la fel să facă

obiectul unui înscris datat şi semnat de ambii soţi. Schimbarea regimului matrimonial are loc în

funcţie de formalităţile prevăzute de legea statului pe teritoriul căruia a fost efectuată

[190, p.112].

Adevărate dificultăţi apar la delimitarea sferelor între aplicarea legii drepturilor

patrimoniale ale soţilor şi celei, aplicabile la determinarea efectelor nepatrimoniale ale căsătoriei

prin regimul iniţial. Efectele nepatrimoniale ale căsătoriei în majoritatea cazurilor sunt

reglementate de legea personală a soţilor, însă, legea reşedinţei obişnuite a soţilor deseori se

aplică în calitate de „poliţienească” (se invocă ordinea publică), imperativă, în special, cînd se

impune protejarea intereselor persoanelor terţe.

Prin art.1585 al Codului civil RM, s-a reglementat survenirea unor astfel de eventualităţi,

şi anume, drepturile dobîndite în alt stat sunt recunoscute şi respectate în Republica Moldova

dacă ele nu contravin ordinii publice.

Spre exemplu, regula răspunderii solidare al soţilor pentru creanţele debitoriale ale unuia

dintre ei, născute în legătură cu ducerea unei gospodării comune, poate fi indicată de către

creditorul unui soţ în baza răspunderii altui soţ, chiar dacă această normă nu este cunoscută de

legea aleasă în baza legii personale a soţilor [177, p.203].

Conform art.19 alin.(1) al Codului familiei RM, „bunurile dobîndite de către soţi în

timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie”. Art.24 alin.(1) al aceluiaşi

107

cod menţionează că soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate

în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei.

Altă dificultate priveşte efectele aplicării unui regim matrimonial în raport cu persoanele

terţe. Valabilitatea sau semnificaţia contractului încheiat de unul din soţi, pot fi puse sub dubii în

dependenţă de regimul matrimonial al soţilor [119].

Potrivit art.1415, 1424 şi 1427 din Codul civil al Franţei, regimul proprietăţii în

devălmăşie al soţilor presupune că soţul nu poate de sine stătător să dispună de proprietatea

imobiliară sau antrepriză, ce formează proprietatea lor comună, nici să gajeze sau să formeze

creanţe debitoriale pe seama proprietăţii în devălmăşie. În cazul cînd unul din soţi şi-a depăşit

dispoziţia proprietăţii comune, altul are posibilitatea de a se adresa în instanţa de judecată cu

cerere de recunoaştere a nulităţii tranzacţiei respective [43].

Concomitent, conform art.21 alin.(4) al Codului familiei RM, convenţia încheiată de unul

dintre soţi poate fi declarată nulă de către instanţa judecătorească, la cererea celuilalt soţ, dacă se

va stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva

încheierii convenţiei respective.

Concomitent, art.369 alin.(1) al Codului civil RM, prevede că fiecare din coproprietarii

devălmaşi poate dispune de bunul mobil proprietate comună în devălmăşie dacă acordul încheiat

între ei nu prevede altfel.

O precizare pe care trebuie să o facem în legătură cu actele de dispoziţie, pe care le poate

face oricare din coproprietarii devălmaşi, se referă la aceea că aceste acte trebuie să fie cu titlu

oneros. Deşi, din textul art.369 alin.(1) al Codului civil RM, nu rezultă o atare precizare, totuşi,

natura juridică a acestor acte impune a trage asemenea concluzii, fiindcă mandatul prezumat

trebuie exercitat în toate cazurile numai în interesele comunităţii de bunuri ce aparţin soţilor ca

coproprietari devălmaşi.

Cît priveşte actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună, conform

art.369 alin.(2) al Codului civil RM, este necesar acordul scris al tuturor coprietarilor devălmaşi,

condiţie obligatorie şi în sensul art.21 alin.(2) al Codului familiei RM. Pentru ca aceste acte de

dispoziţie să fie valabile este necesar acordul scris al soţului coproprietar devălmaş.

Consimţămîntul expres se poate realiza, fie prin participarea personală a tuturor coproprietarilor

devălmaşi la încheierea actului juridic de dispoziţie, fie în baza unui mandat special prin care

coproprietarul devălmaş împuterniceşte o persoană terţă (ori un alt coproprietar) să încheie acte

de dispoziţie, fie prin eliberarea unei recipise din conţinutul căreia să reiasă acordul la săvîrşirea

actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie. Lipsa

consimţămîntului unuia din coproprietarii devălmaşi la încheierea unui act juridic de dispoziţie

108

cu privire la bunuri imobile comune nu poate fi suplinită nici chiar printr-o hotărîre

judecătorească.

În ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit, acestea vor putea fi făcute de unul

dintre soţi coproprietar devălmaş doar cu consimţămîntul celuilalt, indiferent de faptul dacă

acestea se referă la bunuri mobile sau imobile [217].

În acest caz dificultăţi privind determinarea legii care va fi aplicabilă pentru stabilirea

legalităţii tranzacţiei. Alternativele constau în legea regimului matrimonial al soţilor sau cea

aplicabilă însăşi tranzacţiei între soţ şi persoana terţă, sau, ca finalitate, legea domiciliului

părţilor contractante. Un şir de izvoare normative conţin răspuns la această problemă. Art.9 al

Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978, art.16 al Legii cadru la Codul civil al Germaniei,

art.54 al Codului belgian de drept internaţional privat au reieşit din ideia analogică: efectele

regimului matrimonial al soţilor în raport cu persoanele terţe sunt reglementate, conform regulii

generale, de legea aplicabilă relaţiilor patrimoniale ale soţilor.

Totodată, dacă soţii sau unul dintre ei, cît şi persoana terţă, locuiesc în acelaşi stat, legea

căruia nu poate fi aplicabilă regimului patrimonial al soţilor, atunci acest regim nu poate fi opus

persoanei terţe de bună-credinţă, dacă măsurile, ce asigură publicitatea realizării drepturilor

subiective, ca exemplu, înregistrarea în cadastrul bunurilor imobile, nu au fost respectate

[225, p.290].

Legea federală eleveţiană privind dreptul internaţional privat comparativ cu Codul

familiei al Republicii Moldova merge mai departe în apărarea persoanelor terţe, stabilind prin

art.57 faptul că, aplicabilă relaţiilor între părţile contractante va fi legea domiciliului comun al

soţilor, cu excepţia cazului, cînd persoana terţă ştia că legea aplicabilă relaţiilor patrimoniale ale

soţilor este cea a altui stat, inevitabil va duce la aplicarea legii regimului domiciliului comun al

soţilor la ziua încheierii tranzacţiei cu persoana terţă [104].

În acest sens, considerăm că opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi este

reglementată de legea aplicabilă regimului matrimonial. Oricum, cînd terţii şi soţii creditori ai

acestora au avut reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat la naşterea datoriei, legea acestui

stat este aplicabilă, dacă:

1. condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă

regimului matrimonial au fost îndeplinite; sau

2. terţii au cunoscut regimul matrimonial la apariţia datoriei sau nu l-a ignorat din

cauza unei imprudenţe din partea sa, sau

109

3. sunt respectate regulile de publicitate prevăzute de legea statului pe teritoriul

căruia imobilul este situat în materia drepturilor reale imobiliare.

Legea aplicabilă regimului matrimonial determină dacă şi în care măsură o datorie

contractată de către unul dintre soţi pentru necesităţile casnice sau educaţia copiilor obligă

celălalt soţ.

Determinarea legii aplicabile, potrivit art.14 alin.(4) şi art.15 alin.(3) ale Legii cadru la

Codul civil din Germania, trebuie să fie autentificată notarial. Dacă legea aplicabilă a fost

stabilită în Germania, atunci este suficient, cînd determinarea legii corespunde condiţiilor de

formă impuse convenţiei matrimoniale potrivit legii alese sau condiţiilor locului determinării

legii aplicabile [100].

În unele sisteme de drept la determinarea legii aplicabile relaţiilor patrimoniale între soţi

este necesară stabilirea celei aplicabile relaţiilor personale nepatrimoniale. Potrivit art. 29 şi 30

ale Legii cu privire la reforma sistemului italian al dreptului internaţional privat relaţiile

personale nepatrimoniale între soţi, cetăţeni ai diferitor state sau a aceluiaşi stat, sunt

reglementate de legea statului unde îşi au domiciliul. La rîndul său, relaţiile patrimoniale între

soţi sunt reglementate de legea aplicabilă relaţiilor personal nepatrimoniale al acestora [101].

Cît priveşte utilizarea lex voluntatis la determinarea legii aplicabile convenţiei

matrimoniale, legea italiană dă doar alternativa între legea statului, al cărui cetăţean este măcar

unul dintre soţi sau pe teritoriul căruia unul dintre ei domiciliază. Acordul soţilor privind legea

care urmează a fi aplicată este valabil dacă corespunde legii alese sau legii statului încheierii

convenţiei matrimoniale. Regimul matrimonial supus legii străine, este opozabil persoanelor

terţe doar în cazul dacă au fost informaţi despre astfel de regim sau n-au ştiut despre acesta din

proprie vină. Drepturile patrimoniale asupra bunurilor imobile sunt opozabile persoanelor terţe în

cazul cînd a fost respectată forma publicităţii acestor drepturi, stabilită de legea statului, pe

teritoriul căruia se află patrimoniul dat [101].

Comparativ cu legislaţia italiană, cea din Lihteştein privind dreptul internaţional

privat, prin art.21 oferă soţilor alegerea legii aplicabile regimului matrimonial, între domiciliul

comun sau care îl vor avea după încheierea căsătoriei ori domiciliul unuia dintre soţi în statul al

cărui cetăţean este. Însă regula constă în libera alegere de către soţi a oricărei legi aplicabile

regimului patrimonial al acestora. În lipsa soluţiilor menţionate, reglementarea regimului

matrimonial între soţi este supusă legii, care la momentul încheierii căsătoriei, este dominantă

efectelor relaţiilor personale nepatrimoniale ale căsătoriei [102].

Întru formarea premiselor favorabile la determinarea legii aplicabile regimului

matrimonial al bunurilor, legislaţia franceză impune respectarea anumitor proceduri interne

110

doar cu condiţia alegerii de către soţi a prevederilor Convenţiei privind dreptul aplicabil

regimului relaţiilor matrimoniale încheiată la Haga în 14 martie 1978.

Potrivit art.1397-2 al Codului civil francez, în cazul cînd legea aplicabilă a fost indicată

pînă la încheierea căsătoriei, viitori soţi prezintă persoanei cu funcţii de răspundere în domeniul

stării civile, actul, prin care au făcut trimitere la legea aplicabilă sau certificatul eliberat de

persoana competentă în perfectarea actelor oficiale. În certificat se indică numele şi prenumele

soţilor, locul, unde ei locuiesc, data, la fel, şi numele, statutul şi locul reşedinţei persoanei, care l-

a perfectat [43].

Dacă alegerea legii este efectuată în timpul căsătoriei, soţii sunt obligaţi să întreprindă

măsuri de publicitate privind indicarea legii aplicabile conform condiţiilor şi formelor prevăzute

de legea procesuală franceză. Încheind convenţia matrimonială, clauza privind legea aplicabilă

este indicată în originalul acesteia.

În acelaşi timp cu alegerea legii pînă şi în timpul căsătoriei, soţii au dreptul să indice

natura regimului relaţiilor patrimoniale ales de ei [205].

Legislaţia franceză introduce o disciplină la indicarea în convenţia matrimonială nu

numai a legii aplicabile, dar şi a anumitor condiţii privind genul activităţii soţilor care poate

influenţa în mod deosebit regimul bunurilor dobîndite pînă şi în cadrul căsătoriei.

Respectiv, conform art.1397-3 alin.(4) din Codul civil francez, dacă unul dintre soţi este

comerciant în timpul căsătoriei sau a devenit astfel în rezultatul acesteia, actul determinării legii

aplicabile, perfectat pînă la încheierea căsătoriei sau în timpul ei, este publicat sub riscul

sancţionării, prevăzut de dispoziţiile registrelor comerciale.

Cît priveşte terţele persoane, legea aplicabilă determinată de către soţi în timpul

căsătoriei, va fi opozabilă doar după trei luni cu respectarea formalităţilor privind formele de

publicitate.

Însă, în lipsa respectării acestor formalităţi, trimiterea la legea aplicabilă este opozabilă

persoanelor terţe, dacă în actele încheiate cu ei soţii au declarat despre legea aplicabilă regimului

relaţiilor patrimoniale (art.1397-4 alin. (2) din Codul civil francez).

În cazul cînd regimul matrimonial a fost modificat în favoarea unei legi străine alta decît

franceză, prima reglementînd efectele căsătoriei, potrivit art.1397-5 din Codul civil francez soţii

sunt obligaţi să realizeze formalităţile publicităţii prevăzute de legea procesuală franceză.

Unele legislaţii formează un climat favorabil de recunoaştere a efectelor juridice ale

convenţiilor matrimoniale încheiate conform legislaţiei altui stat avînd ca obiect bunurile imobile

aflate pe teritoriul său [152, p.193].

111

Conform art.22 alin.(2) al Legii venesuelă privind dreptul internaţional privat,

contractele matrimoniale, valabile potrivit legii competente a statului terţ, pot fi înregistrate

oricînd în Registrul corespunzător al Venesuelei, dacă produc efecte juridice în privinţa

persoanelor terţe de bună voinţă, fiind aplicabilă în astfel de cazuri legea bunului imobil,

amplasat pe teritoriul Republicii Venesuela [99].

Norma conflictuală spaniolă, conform art.9 alin.(3) al Codului civil, la fel pune accent

pe condiţiile care trebuie să fie respectate la încheierea într-un stat terţ a unei convenţii

matrimoniale. Convenţia sau contractele matrimoniale, prin care se stabilesc, modifică sau

schimbă regimul patrimoniului din cadrul căsătoriei, sunt valabile, cînd corespund sau legii, care

stabileşte efectele căsătoriei, sau legii cetăţeniei ori domiciului oricărei din părţi la momentul

întocmirii acestora [46].

Comparativ celor descrise, legislaţia portugheză oferă soluţii şi în cazul convenţiilor

matrimoniale încheiate pînă la celebrarea căsătoriei. Respectiv, conform art.53 al Codului civil

portughez, conţinutul şi efectele tranzacţiilor încheiate înaintea căsătoriei şi regimul patromonial,

legal sau convenţional, sunt determinate de legea cetăţeniei persoanelor fizice la momentul

încheierii căsătoriei. Dacă cei care se căsătoresc nu au aceeaşi cetăţenie, aplicabilă va fi legea

locului domiciliului comun la data încheierii căsătoriei, în lipsa acesteia, - de legea locului

primei reşedinţe în calitate de soţi [48].

Potrivit art.21 al Legii române nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internaţional privat se fac careva distincţii privind legea aplicabilă convenţiei

matrimoniale [96]:

A. Condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt prevăzute de

legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Prin urmare, se aplică cele două legi în mod

distribuitiv, adică fiecare trebuie să repecte condiţiile cerute de legea sa naţională. Dar aceasta

presupune că viitorii soţi au cetăţenie comună ori au cetăţenii diferite. Întrebare apare ce lege se

va aplica, dacă însă unul dintre viitorii soţi este apatrid sau ambii sunt apatrizi. Legea română nu

dă o soluţie în acest sens. Respectiv, legea care reglementează efectele căsătoriei se aplică şi

convenţiei matrimoniale, dar aceasta presupune căsătoria încheiată, însă convenţia matrimonială

se poate încheia şi înainte de căsătorie, urmînd a fi aplicată aceeaşi lege [78, p.434 - 451].

Legea aplicabilă efectelor căsătoriei privesc raporturile personale dintre soţi, capacitatea

de exerciţiu a femeii care se căsătoreşte înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani şi raporturile

patrimoniale dintre soţi.

Conform art.157 alin.(3) al Codului familiei RM, contractul matrimonial şi contractul

privind plata pensiei de întreţinere, în baza unui acord dintre soţi – lex voluntatis, pot fi supuse

112

legislaţiei statului unde îşi are domiciliu unul dintre soţi. În lipsa unui atare acord, contractelor în

cauză li se aplică prevederile alin.(1) şi (2) al aceluiaşi cod. Acestea prevăd că drepturile şi

obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor se determină de legislaţia statului

în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun – a legislaţiei statului unde

aceştia au avut ultimul domiciliu comun. Însă, dacă soţii nu au şi nu au avut anterior un

domiciliu comun, drepturile şi obligaţiile lor personale nepatrimoniale şi patrimoniale se

determină pe teritoriul Republicii Moldova în baza legislaţiei Republicii Moldova.

Soluţiile oferite în acest sens sunt deja depăşite fiind necesară o coraborare cu

reglementările stabilite de art.1610, 1611 şi 1613 din Codul civil RM. Respectiv, în sensul

art.1610 alin.(1) condiţiile de fond ale contractelor sunt guvernate de legea aleasă prin consens

de părţi, iar art.1611 alin.(1) stabileşte că în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile

contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături,

considerîndu-se că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei specifice,

la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul (reşedinţa). Cît priveşte legea aplicabilă

condiţiilor de formă, art.1613 alin.(1) din Codul civil RM prevede că contractul trebuie să

corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută în art.1609 alin.(1) din Codul civil

RM. În continuare, art.1613 alin.(2) din Codul civil RM stabileşte că contractul este valabil în

cazul în care: a)părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi

sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste state; b)reprezentantul

unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui

teritoriu se află la momentul încheierii contractului [136, p.158].

După cum observăm, legislaţia naţională nu pune accentul pe deţinerea de către soţi a

cetăţeniilor unui anumit stat, dar pe punctul de legătură - domiciliu, ce poate să-l dispună atît un

cetăţean străin, cît şi un apatrid.

Potrivit art.20 al Legii române nr.105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi

sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse

domiciliului comun. Sintagma, naţionalităţi deosebite, presupune şi categoria apatrizilor şi

refugiaţilor.

Conform art.1587 alin.(3) şi (4) din Codul civil RM, „legea naţională a apatridului se

consideră legea statului în care el îşi are domiciliu sau reşedinţa, iar cea a refugiatului se

consideră legea statului care îi acordă azil”.

Actualmente, unele sisteme de drept, pentru a simplifica formulările conflictuale din

legislaţie şi pentru a evita instituirea regulii de lege naţională pentru cetăţeni şi a excepţiei de la

această regulă – legea domiciliului sau a reşedinţei – pentru apatrizi ori refugiaţi, prevăd expres

113

în textul legii că statutul personal va fi cîrmuit de legea personală. Situaţia dată se datorează

faptului că legea personală se prezintă sub două aspecte: legea naţională (lex patriae) şi legea

domiciliului (lex domicilii). Pe cale de consecinţă, între noţiunea de lege personală, pe de o parte,

şi noţiunile de lege naţională şi a domiciliului, pe de alta, există corelaţia de parte-întreg.

Astfel, pentru cetăţenii unui stat legea personală este legea naţională şi pentru apatrizi,

legea personală este legea domiciliului (sau a reşedinţei). Asemenea prevederi cuprind, de

exemplu, normele de drept internaţional privat al Federaţiei Ruse. Astfel, art.1195 Cod civil al

Federaţiei Ruse prevede următoarele: „Личным законом (s.n.) физического лица считается

право страны, гражданство которой это лицо имеет” (alin.1); „Личным законом (s.n.)

лица без гражданства считается право страны, в которой это лицо имеет место

жительства” (alin.5); „Личным законом (s.n.) беженца считается право страны,

предоставившей ему убежище (alin.6)”. Problema sub aspect terminologic din codul civil

moldovenesc s-a iscat din cauza unei traduceri nereuşite a prevederilor articolului respectiv din

legislaţia rusă. O situaţie contrară prevede art.11 din Legea română nr.105 din 1992. Luarea

cetăţeniei ca punct de legătură constituie regula în materie, de la care, prin dispoziţii speciale, se

pot stabili excepţii. Aceste excepţii sunt dictate de situaţiile în care se aplică legea domiciliului

sau a reşedinţei pentru apatrizi (art.12, alin.4). Aşadar, legea domiciliului (lex domicilii) şi, în

lipsa acestuia, a reşedinţei au un caracter subsidiar faţă de lex patriae. În această ordine de idei,

spre deosebire de soluţia dată de legislaţia română, sistemul rusesc de drept internaţional privat

stabileşte expres că legea naţională (lex patriae) şi legea domiciliului (lex domicilii) sau a

reşedinţei se subsumă noţiunii mai generale de lege personală (lex personalis). Astfel, se evită

instituirea unei reguli de la care să se prevadă excepţii [148, p.11-12].

Din analiza celor relatate şi în intenţia de a remedia sub aspect terminologic textul

art.1587 din Codul civil al Republicii Moldova, autorul autohton, C.Vrabie, s-a expus ca starea şi

capacitatea persoanei fizice să fie cîrmuite de legea sa personală; legea personală a cetăţeanului

străin este legea sa naţională; legea personală a apatridului se consideră legea statului în care îşi

are domiciliul sau în lipsa acestuia reşedinţa; legea personală a refugiatului se consideră legea

statului care îi acordă azil [148, p.11-12].

Domiciliul interesează cu precădere dreptul conflictual în calitatea sa ca punct de legătură

pentru normele conflictuale referitoare la statutul personal, raporturile de familie, condiţiile de

fond ale actului juridic sau ca un element de determinare a competenţei jurisdicţionale

[128, p.176; 26, p.70].

Respectiv, legislaţia naţională, pune accentul la determinarea legii aplicabilă relaţiilor

patrimoniale doar pe domiciliul comun al soţilor, fie ambii cetăţeni ai Republicii Moldova cu

114

domiciliul în străinătate sau cu cetăţenii diferite, apatrizi şi refugiaţi sau pe ultimul domiciliu al

acestora, în cazul cînd nu-l au şi nu l-au avut anterior.

Însă, legea română nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internaţional privat, comparativ cu cea naţională, prin art.20 alin.(3) oferă expres alte puncte de

legătură în lipsa de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, şi anume, reglementarea relaţiilor

personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut

reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strînse legături.

În acest context, cît priveşte determinarea legii care reglementează raporturile personale

şi patrimoniale dintre soţi, deosebim:

a. Soţii au aceeaşi cetăţenie,

1. Potrivit Legii române nr.105/1992 se aplică legea naţională comună a soţilor, în:

- raporturile personale şi patrimoniale rezultînd din căsătoria a doi soţi cetăţeni români

care se găsesc în străinătate sunt reglementate de legea română;

- raporturile personale şi patrimoniale rezultînd din căsătoria a doi soţi care au aceeaşi

cetăţenie străină şi se găsesc în România sunt supuse legii lor naţionale comune.

Trezeşte interes sintagma „găsirea în străinătate”, care poate poate fi interpretată ca

domiciliu, reşedinţă sau cele mai strînse legături. În sensul celor descrise, considerăm că legea

naţională este înţeleasă ca legea cetăţeniei soţilor, care este aceeaşi pentru ambii fără a pune

careva accente pe celelalte puncte de legătură [107, p.15].

În ambele cazuri, legea naţională comună reglementează capacitatea de exerciţiu a femeii

care se căsătoreşte înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani.

2. În sensul art.157 al Codului familiei RM, raporturile personale şi patrimoniale sunt

reglementate de legea domiciliului comun al soţilor, indiferent de faptul dacă soţii au aceleaşi

sau diferite cetăţenii. Prin coroborare la reglementările din art.1587 din Codul civil RM, am

ajuns la concluzia că în cazul cetăţeniilor comune, raporturile patrimoniale şi personale între soţi

vor fi guvernate de legea lor naţională comună.

b. Soţii au cetăţenii diferite.

În acest caz soluţiile date de ambele legislaţii sunt identice. Raporturile personale şi

patrimoniale ale soţilor sunt supuse legii domiciliului lor comun, adică ale ţării în care ei îşi au

domiciliu, fie că locuiesc împreună, fie că locuiesc separat.

Spre deosebire de Codul familiei RM, Legea română nr.105/1992, prevede alte puncte de

legătură la determinarea legii aplicabile raporturilor personale şi patrimoniale în cazul cînd soţii

nu au cetăţenie comună şi nici domiciliu comun. Acestea sunt supuse legii statului pe teritoriul

115

căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strînse legături.

Textul poate fi interpretat în mod diferit:

· Menţionăm următoarele legi: legea reşedinţei comune, în lipsa acesteia legea

ţării unde au avut reşedinţa comună; în lipsa şi a acesteia, legea ţării cu care soţii

întreţin cele mai strînse legături;

· Legile se aplică fără a se respecta ordinea enumerată, ceea ce ar rezulta din

formularea „... legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună

sau cu care întreţin în comun cele mai strînse legături”, fără ca textul să

precizeze aşa cum face mereu, că „în lipsă”, se aplică legea indicată în ordinea

următoare. În această interpretare ar urma că legea care se aplică este

determinată de instanţa competentă.

· Dacă soţii nu au cetăţenie comună, dar în sensul că un soţ este cetăţean al unui

stat, iar celălat este apatrid, sau amîndoi sunt apatrizi, se aplică legea

domiciliului comun. În lipsa acestuia, se aplică una din legile arătate, potrivit

uneia din interpretările precedente.

Totodată, legea română dă o soluţie diferită de cea naţională în cazul cînd unul sau ambii

soţi sunt apatrizi, raporturile personale şi patrimoniale ale acestora fiind reglementate de legea

domiciliului comun, în lipsa acestuia, nu de ultimul domiciliu comun, ci de legea reşedinţei

comune ori a fostei reşedinţe comune sau legea ţării cu care întreţin în comun cele mai strînse

legături.

B. Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale se determină prin coroborare potrivit

legii indicate de art.1609 alin.(1) şi art.1613 alin.(2) din Codul civil RM, adică de: 1)Legea

locului încheierii acestei convenţii; 2)Legea care reglementează fondul convenţiei matrimoniale,

cînd aceasta impune o anumită formă autentică; 3)Legea aplicabilă potrivit dreptului

internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea convenţiei matrimoniale; 4)Părţile

care se găsesc la data cînd au încheiat convenţia matrimonială, în state diferite, au îndeplinit

condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state, deci oricare din aceste legi;

5)Legea statului unde reprezentantul părţii s-a aflat în momentul încheierii convenţiei

matrimoniale şi dacă a îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de această lege.

De asemenea, apar întrebări privind legea aplicabilă drepturilor asupra unui bun mobil

dobîndit în timpul căsătoriei peste hotarele ţării, adică sunt supuse legii efectelor căsătoriei sau

legii situării bunului (lex rei sitae).

116

Potrivit art.1601 alin.(1) Cod civil al RM, conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate

şi a altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină

potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.

Concomitent, conform art.1602 alin.(1), Cod civil RM, dobîndirea şi stingerea dreptului

de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului se determină în baza legii statului pe al cărui

teritoriu se afla sau era situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce

a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor drepturi reale

dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel, adică conform regulii lex rei sitae.

În cazul unei convenţii matrimoniale, drepturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale

vor fi cîrmuite de legea desemnată de către soţi cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.1613

alin.(2) din Codul civil RM, adică:

1). Părţile care se găsesc la data cînd au încheiat convenţia matrimonială, în state diferite,

au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state, deci oricare din

aceste legi;

2). Legea statului unde reprezentantul părţii s-a aflat în momentul încheierii convenţiei

matrimoniale şi dacă a îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de această lege. La dobîndirea

dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunurilor aflate în străinătate de către unul

dintre soţi, în cadrul convenţiei matrimoniale se cere respectarea condiţiilor impuse de art.1609

alin.(1) al Codului civil RM.

Respectiv, în sensul art.1609 alin.(1) din Codul civil RM, convenţia matrimonială

încheiată în afara Republicii Moldova se consideră valabilă din punct de vedere al formei dacă

respectă condiţiile prevăzute de: 1)Legea locului unde a fost întocmit actul juridic de procurare

de către soţ al bunului mobil sau imobil; 2)Legea care reglementează fondul actului juridic, cînd

acesta impune o anumită formă autentică; 3)Legea aplicabilă potrivit normei conflictuale a

autorităţii care examinează validitatea actului juridic;4)Legea Republicii Moldova.

Conform art.3 alin.(1) al Convenţiei de la Haga privind legea aplicabilă regimurilor

matrimoniale, soţii au posibilitate să desemneze legea aplicabilă regimului matrimonial doar

înainte de încheierea căsătoriei. Soţii au alternativele de desemnare a legii aplicabile a statului:

1)a cărui cetăţean este unul din ei la momentul corespunzător; 2)pe teritoriul căruia unul dintre

soţi are reşedinţa obişnuită la momentul desemnării; 3)pe teritoriul căruia unul din soţi va stabili

reşedinţa obişnuită după căsătorie, cu titlu de excepţie [31].

Însă, reglementări deosebite decît Legea nr.105/1992 (actualmente, în vigoare) în materia

regimului matrimonial sunt formulate în Codul civil nou al României prin Cartea a VII-a,

Dispoziţii de drept internaţional privat [45].

117

Potrivit art.2590 din Codul civil nou al României este stabilită regula că, „Legea

aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi. Ei pot alege: a)legea statului pe

teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii; b)legea statului a cărui

cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii; c)legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă

obişnuită comună după celebrarea căsătoriei”. În sensul art.2590 „Convenţia de alegere a legii

aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la

momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei. Condiţiile de formă ale convenţiei de

alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea aplicabilă regimului matrimonial, fie de

legea locului unde aceasta se încheie. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie

expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic

din clauzele unei convenţii matrimoniale. Atunci cînd este aplicabilă legea română, trebuie

respectate condiţiile de formă prevăzute pentru validitatea convenţiei matrimoniale. Soţii pot

alege oricînd o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor prevăzute

mai sus. Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu poate

prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor”.

Conform art.2952 din Codul civil nou al României, „dacă soţii nu au ales legea

aplicabilă”, în subsidiar, „regimul lor matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale

ale căsătoriei”. „Efectele generale ale căsătoriei”, potrivit art.2589, „sunt supuse legii reşedinţei

obişnuite comune a soţilor, iar, în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei

comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. Legea astfel

determinată se aplică atît efectelor personale, cît şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care

legea le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial ales de

ei. Prin excepţie de la prevederile date, drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi

regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este

situată”. Cît priveşte „condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale”,

conform art.2594, „sunt cele prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele

prevăzute de legea locului unde aceasta se încheie”[45].

Analiza comparativă a legislaţiei de drept internaţional privat privind regimul

matrimonial, a iscat conflicte de calificări ai conceptului de domiciliu, reşedinţă obişnuită, locul

cu care titularul dreptului are cele mai strînse legături, în calitate de puncte de legătură

dominante la stabilirea legii materiale aplicabile relaţiilor matrimoniale cu elemente de

extraneitate.

Portivit art.1 alin.(1) pct.10) din Protocolul final din 08.04.2005 la Acordul dintre

România şi Republica Federală Germania privind securitatea socială, „reşedinţa obişnuită este

118

determinată de şederea concepută în vederea unei rămîneri efective, legale, de lungă durată,

precum şi de centrul intereselor vitale” [122].

Cît priveşte rezolvarea conflictelor de calificări, legislaţia comunitară prevede soluţia ca

termenul de „reşedinţă obişnuită” să fie interpretat în conformitate cu obiectivele

Regulamentului (CE) nr.2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi

executarea hotărîrilor judecătoreşti în materia matrimonială şi în materie de răspundere

părintească, precum şi legislaţia aplicabilă în materie matrimonială. Semnificaţia termenul

trebuie stabilită de instanţă de la caz la caz pe baza faptelor, adică locul statornic şi legăturile

cele mai strînse avute cu acesta de către soţi. Acest termen nu trimite la un concept existent în

legislaţia naţională, ci la o noţiune de sine stătătoare din legislaţia comunitară. În sensul

Amendamentului 7 la art.2 pct.11a la Regulamentul (CE) nr.2201/2003, conform căruia

„reşedinţă obişnuită înseamnă locul în care o persoană locuieşte în mod obişnuit, în cadrul

relaţiilor matrimoniale, ar reprezenta locul unde soţii sunt înregistraţi oficial şi cu care au cele

mai strînse legături vitale, adică în sensul posibilităţii de a valorifica şi dispune în devălmăşie sau

conform unei convenţii matrimoniale de drepturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale”

[125].

Respectiv, la determinarea legii aplicabile drepturilor personal nepatrimoniale şi

patrimoniale ale soţilor, reieşind din practicabilitatea şi eficienţa conceptului de reşedinţă

obişnuită, în calitatea sa de element de extraneitate, îşi găseşte o aplicabilitate mai amplă decît

cel utilizat de legislaţia naţională al domiciliului comun.

119

3.3. Expuneri doctrinare şi jurisprudenţiale pe marginea conflictelor de calificări cuprivire la regimul matrimonial şi regimul succesoral

Analiza separată a conflictului de calificări cu privire la situaţia de fapt ce poate fi

subsumată fie regimului matrimonial, fie regimului succesoral se impune, avînd în vedere

caracterul preponderent oneros al regimului matrimonial [182, p.95].

Subsumarea aspectelor de fapt conceptului „regim matrimonial” sau „regim

succesoral” este diferită de la un sistem de drept la altul, întrucît distincţia netă între acestea nu

este întotdeauna evidentă. Întrucît raţiunea unei astfel de analize este practică, eventualul conflict

de calificări cu privire la regimul matrimonial şi/sau regimul succesoral se soluţionează de

instanţa moldovenească în conformitate cu principiul calificării lex fori [137, p.108].

La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se

va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova,

dacă legea şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel

(art.1577 alin.(1) din Codul civil RM).

Aspectele de fapt ce pot fi subsumate fie regimului matrimonial, fie regimului

succesoral sunt analizate în cadrul conflictului de calificări cu privire la instituţia juridică a

patrimoniului.

Potrivit unei viziuni doctrinare, patrimoniul, în sensul obiectivului cercetat, este însuşi

dreptul subiectiv privit din punct de vedere al valorii economice a puterilor, aptitudinilor şi

facultăţilor pe care le cuprinde, precum şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri,

facultăţi şi aptitudini sau din care se renasc [19, p.753].

Astfel, pot fi identificate conflicte de calificări cu privire la administrarea

patrimoniului, conflicte de calificări cu privire la devoluţiunea legală a patrimoniului, conflicte

de calificări cu privire la lichidarea patrimoniului, conflicte de calificări cu privire la constituirea

patrimoniului [120, p.206].

Speţa clasică în materia conflictului de calificări cu privire la devoluţiunea legală a

patrimoniului a fost soluţionată de Curtea de Apel din Alger la 24 decembrie 1889. Sistemul de

drept maltez reglementa în favoarea soţului supravieţuitor dreptul de uzufruct asupra unei

pătrimi din bunurile soţului precedat, dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: soţii nu au

încheiat nici o convenţie matrimonială, nu au rezultat copii din acea căsătorie. În speţă, doi

cetăţeni maltezi s-au căsătorit în Malta în conformitate cu dispoziţiile legale malteze. La moartea

unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor a solicitat instanţei de judecată partajarea bunurilor imobile

situate în Franţa şi dobîndite în timpul căsătoriei. Prealabil soluţionării conflictului de legi în

prezenţă, legea franceză sau legea malteză, se impunea soluţionării conflictului de calificări.

120

Respectiv, faţă de instanţa de judecată a apărut întrebarea dacă dreptul de uzufruct asupra unei

pătrimi din bunurile soţului precedat este o instituţie ce aparţine regimului matrimonial sau

regimului succesoral. Calificarea respectivului drept de uzufruct ca fiind o problemă de regim

matrimonial determina aplicarea legii malteze, cu fireasca consecinţă a recunoaşterii dreptului de

uzufruct în favoarea soţului supravieţuitor. Calificarea dreptului de uzufruct ca fiind o problemă

de regim succesoral determina aplicarea legii franceze, ce nu reglementa o astfel de instituţie

juridică [182, p.44-52].

Conform teoriei şi practicii franceze, încă de la Charles Dumoulin, susţinătorul teoriei

franceze a statutelor din secolele XVI – XVIII, regimul matrimonial este guvernat de convenţia

expresă ori în lipsă de convenţie expresă, de legea unde soţii intenţionau să-şi fixeze domiciliul

matrimonial după căsătorie[89, p.181].

Charles Dumoulin a fost primul care a ridicat problema calificării operaţiunilor

juridice, considerînd că regimul matrimonial aparţine categoriei contractelor, pentru a da

posibilitate părţilor să aleagă singure legea competentă aplicabilă ca şi în cazul oricărui contract,

astfel plasînd regimul matrimonial al soţilor Ganay în categoria convenţiilor tacite sau

prezumate.

Totuşi, conflictul de calificări a fost soluţionat de instanţa de judecată franceză în

sensul subsumării dreptului de uzufruct categoriei regimului matrimonial.

Judecătorul îşi dădea seama că după calificarea franceză conform lex fori soţia

supravieţuitoare nu avea nici un drept la succesiunea soţului.

Însă apreciind soluţiile posibile potrivit calificărilor conform lex fori sau lex causae,

instanţa a decis, ultima făcînd accentul pe prezenţa în cadrul relaţilor date a elementelor de

extraneitate; încheierea căsătoriei în Malta între doi cetăţeni maltezi.

Regimul bunurilor soţilor în timpul căsătoriei era supus legii malteze pentru că, după

căsătorie, soţii au rămas un timp apreciabil în Malta şi abia mai tîrziu s-au stabilit în Algeria,

teritoriu francez. Din punct de vedere francez soţii aveau regimul matrimonial al legii malteze.

Calificarea după lex causae îi permite autorităţii care judecă să se conducă după una

din legile în conflict, una din legile care au legătură cu situaţia luată în considerare [89, p.184].

Deci, calificarea după lex causae îi permite autorităţii să se oprească la soluţia cea mai

favorabilă în proces.

Respectiv, în viziunea doctrinarului Robitson, promotor al sistemului calificării lex

causae, nu există decît două situaţii de calificare secundară, respectiv determinarea unei

probleme ca fiind de fond sau de procedură şi determinarea unei probleme de drept ca aparţinînd

121

instituţiei capacităţii sau condiţiilor de formă ale actului juridic. Sistematizarea concepţiei lui

Robertson este realizată de Fr.Rigaux [213, p.225].

Autorul englez confundă, în cadrul analizei obiectului calificării, sistemul calificării

primare cu sistemul calificării secundare. Determinarea unei probleme ca aparţinînd regimului

matrimonial sau succesoral este o problemă de calificare primară, determinarea tipului de regim

matrimonial (convenţional, legal sau mixt) este o problemă de calificare secundară.

Un alt exemplu de calificare şi consecinţele ei o constituie testamentul olograf format de

un olandez în Franţa, soluţionat de instaţele franceze în secolul al XIX-lea [198, p.284].

Un cetăţean olandez a întocmit în Franţa un testament olograf. Codul civil olandez din

acel timp interzicea cetăţenilor olandezi de a face asemenea testamente şi prevedea că această

interdicţie se aplică şi în cazul testamentelor olografe efectuate în străinătate.

În faţa instanţei franceze, sesizate pentru soluţionarea cauzei, s-a pus problema calificării

noţiunii de „testament olograf”. Cele două sisteme de drept, aflate în conflict, interpretau în mod

diferit această noţiune. Astfel, conform dreptului francez această noţiune era calificată ca o

problemă de formă a actului juridic şi intra în conţinutul normei conflictuale locus legit actum,

care trimitea la legea franceză şi considera testamentul valabil. Dreptul olandez, dimpotrivă,

califica testamentul olograf ca o problemă de capacitate a cetăţeanului olandez şi, în consecinţă,

conform normei conflictuale lex patriae, în conţinutul căreia intra, testamentul olograf era supus

dreptului olandez, care invalida testamentul.

Problema de drept internaţional privat care trebuia soluţionată în speţă era următoarea:

norma conflictuală locus regit actum comportă excepţii în cazurile prevăzute de legea naţională a

actului juridic unilateral. Cu alte cuvinte, aplicabilitatea sistemului calificării lex causae nu este o

consecinţă a soluţionării conflictului de calificări, ci o excepţie de la norma conflictuală locus

regit actum. Nu suntem în prezenţa unui conflict de calificări, ci în prezenţa unui conflict de legi.

Legea naţională a cetăţeanului olandez (ce invalidează testamentul în formă olografă) aplicabilă

cu titlu de lex causae, nu acreditează ideea potrivit căreia s-ar opta, în direcţia soluţionării

conflictului de calificări, întrucît ambele sisteme de drept califică testamentul olograf ca fiind o

problemă de formă. Legea olandeză se aplică cu titlu de excepţie de la norma conflictuală locus

regit actum.

Problema falselor calificări este reluată de literatura belgiană de drept internaţional privat

din perspectiva analizei insuficienţei practice a teoriei calificării [213, p.46-47].

Respectiv, problema de drept internaţional privat pe care a avut-o de soluţionat Curtea de

Apel din Aiy la 21 martie 1882, speţa „Kassab”, nu este o problemă de calificare, ci de

recunoaştere a drepturilor dobîndite. Pretenţiile văduvei Kassab cu privire la bunurile defunctului

122

soţ, în condiţiile în care moştenitorii defunctului dintr-o căsătorie anterioară emiteau pretenţii

succesorale, nu au fost calificate ca fiind o problemă de drept matrimonial sau succesoral,

întrucît instanţa franceză nu a considerat că se pune problema calificării unor astfel de drepturi.

Astfel, s-a considerat că, indiferent de calificarea pretenţiilor văduvei, acestea constituie un drept

pozitiv dobîndit şi imuabil. În consecinţă, instanţa franceză nu a calificat pretenţiile văduvei din

perspectiva regimului matrimonial sau succesoral, ci a ţinut cont în soluţionarea cauzei de teoria

recunoaşterii drepturilor dobîndite.

Un alt exemplu jurisprudenţial ce aduce în discuţie o carenţă a formulării teoriei

calificării în dreptul internaţional privat şi, implicit, a importanţei acesteia este relevat de speţa

„Lesieur” [213, p.50-51].

Deci, instituţiile juridice necunoscute legii forului sunt tratate, în mod tradiţional, ca fiind

excepţii de la sistemul calificării lex fori. În speţa menţionată, nu s-a pus problema calificării

unei instituţii necunoscute legii forului cu titlul de excepţie de la principiul calificării lex fori.

Instanţa franceză nu a calificat o instituţie juridică al cărui nume este necunoscut în dreptul

francez, ci a exclus-o din raţionamentul conflictual. Regimul legal al separaţiei de bunuri

reglementat de statul Virginia, sub incidenţa căruia se situau raporturile patrimoniale dintre soţii

Lesieur, prezenta drept caracteristică faptul că soţia supravieţuitoare avea dreptul, la moartea

soţului, la 1/3 din bunurile acestuia, instituţie necunoscută (douaire) de sistemul francez, în

condiţiile în care procesul de drept internaţional privat fusese declanşat în faţa instanţei franceze

(Douaire – biens reserves par un mari a sa femme en cas de veuvage) [192, p.574].

Speţele date, culese de doctrinarul, E.Bartin, argumentează concluziile acestuia la

definirea calificării, ce „este chestiunea de a şti care este legea aplicabilă într-un litigiu dat, supus

jurisdicţiilor unui anumit stat, naturii instituţiei care dă naştere acestui litigiu, locul pe care

această instituţie îl ocupă în clasificarea instituţiilor civile; natura şi locul după care judecătorul

sesizat va aplica acestei instituţii, în litigiu asupra căreia el trebuie să hotărască asupra

conflictului de legi, altfel spus, să determine legea aplicabilă diferitor instituţii de drept privat”

[196, p.387].

Argumentul esenţial în favoarea sistemului calificării lex fori constă în faptul că din

momentul ce normele conflictuale aparţin dreptului forului, este firesc ca noţiunile pe care le

utilizează acestea să aibă accepţiuni predeterminate pentru a evita cumulul aplicării de norme

materiale sau lipsa acestora. În schimb, principala critică a sitemului calificării lex causae are

drept obiect variabilitatea sensului noţiunilor utilizate de norma conflictuală. Această

variabilitate constituie o sursă de incoerenţă în sitemul dreptului internaţional privat atît timp, cît

definirea abstractă a noţiunilor juridice este abandonată legilor desemnate de punctul de legătură

123

al normei conflictuale. Această variabilitate se poate prezenta fie sub forma cumulului de norme

materiale aplicabile, fie sub forma unei lipse de reglementare [137, p.111-112].

Ca exemplu, poate fi contractul de donaţie între soţi spanioli, care are ca obiect bunuri

imobile situate în Franţa. Legea spaniolă, ca lege naţională a soţilor, reglementează interdicţia

încheierii contractului de donaţie între soţi ca aparţinînd statutului personal. Problema cumulului

de reglementări aplicabile pe fond raportului juridic cu element de extraneitate poate fi

sintetizată astfel: legea spaniolă este aplicabilă ca şi legea franceză, întrucît la aceasta din urmă

face trimitere cu titlu de lex rei sitae norma conflictuală franceză, contractul de donaţie între soţi

fiind încheiat în Franţa. Ipoteza inversă, a lacunei de aplicabilitate a unui sistem de drept, are

drept sursă faptul că regula de drept care reglementează posibilitatea încheierii contractului între

soţi nu poate fi calificată ca apaţinînd statutului personal sau real [120, p.232].

Remarcabil este faptul că, calificarea conform lex fori este, la fel, criticată de mulţi

doctrinari, care şi-au expus opinia în vederea posibilităţii de a nu fi exclusă calificarea conform

lex causae, atunci cînd ea duce la rezultate mulţumitoare din punct de vedere al echităţii

[108, p.108].

Totodată, regulile de drept internaţional privat în anumite situaţii dau soluţii

contradictorii ori nu dau nici o soluţie, fără ca sistemele de drept material să se armonizeze

reciproc [121, p.197].

În aceste cazuri, unii autori au propus ca autoritatea judiciară să aibă libertatea de a da o

soluţie satisfăcătoare bazată pe echitate sau o soluţie ex aequo et bono. Pentru doctrinarul, Leo

Raape, adaptarea nu este o problemă de drept internaţional privat, deoarece dificultatea se iveşte

după ce s-a descoperit legea materială competentă [225, p.106].

Însă, potrivit lui E.Vitta, adaptarea este un mod de a proceda conex cu aplicarea normei

conflictuale, ca o consecinţă a aplicării normei conflictuale, numai această normă poate să ducă

la o situaţie de felul acesta [223, p.158].

Autorul, E.Vitta, aduce următoarele exemple în acest sens. Succesiunea este supusă legii

naţionale a defunctului în momentul morţii. Un străin, fiu adoptiv, nu poate moşteni de la

părintele său adoptiv, pentru că legea naţională a defunctului nu-i poate atribui un drept la

succesiune. Pe de altă parte, fiul adoptat nu poate moşteni nici de la părinţii lui naturali, pentru

că legea lor naţională nu îi acordă succesiunea, deoarece a fost adoptat. În acest caz, fiul nu

primeşte succesiunea din nici o parte. Judecătorul poate fi autorizat să nu aplice una din legile

materiale despre care am vorbit. Fiul adoptat va primi fie succesiunea părintelui adoptativ, fie

succesiunea părinţilor naturali, după cum judecătorul crede că este mai convenabil. Soluţia nu

124

este una juridică: ea se bazează pe echitate sau pe cugetul şi chibzuinţa judecătorului, pe

aprecierea lui discreţionară.

În alte cazuri, M.V.Jakotă, recomandă să se aplice parţial fiecare dintre cele două legi,

care nu se armonizează. Astfel, soţii sunt căsătoriţi sub regimul comunităţii de bunuri. Ulterior,

îşi schimbă cetăţenia şi devin supuşii unui stat care recunoaşte ca regim legal separaţia de bunuri.

S-ar putea ca soţul supravieţuitor să nu primească moştenirea, în ultimul caz, nici în baza

reglementării bunurilor soţilor în timpul căsătoriei, nici în baza succesiunii [89, p.222].

În această situaţie, judecătorul ar aplica parţial fiecare din legile competente, luînd din

fiecare lege ceea ce era favorabil [178, p.1311].

E de menţionat faptul că în sistemele de drept internaţional privat codificate, adaptarea

este mai greu primită sau aplicată de judecători [214, p.237].

La fel, ca urmare a calificării primare se determină legea aplicabilă: legea forului sau o

lege străină. Fiind determinată aplicabilă o lege străină, calificarea ce urmează a fi efectuată este

cea secundară şi nu mai are importanţă pentru desemnarea legii după dreptul internaţional privat.

Ca exemplu: văduva pretinde averea soţului defunct. Judecătorul califică pretenţia drept

problemă de succesiune. Pentru succesiunea mobiliară, se va aplica legea naţională a soţului în

momentul morţii. În cazul în care legea (naţională) a soţului defunct consideră pretenţia soţiei ca

aparţinînd raporturilor patrimoniale dintre soţi, atunci judecătorul va recurge la normele din

legea străină (calificare secundară) relative la raporturile patrimoniale dintre soţi. Legea străină

(recunoscută competentă) este cea ce va fi folosită la calificare [179, p.167].

Însă situaţiile conflictuale sunt complexe şi trebuie de stabilit care este elementul

preponderent, acel care ne comandă calificarea pe care o adoptăm [145, p.201; 71, p.635].

În cazul unei femei spaniole care dobîndeşte un imobil în Franţa. După legea spaniolă, nu

poate primi prin succesiune imobilul. Instanţa franceză a descoperit că în speţă predomină

elementul imobil; era vorba despre dobîndirea unui imobil, trecerea proprietăţii unui imobil. A

admis că situaţia conflictuală se referă la transmiterea proprietăţii unui imobil situat în Franţa.

Imobilul era elementul preponderent. Instanţa a făcut calificarea după legea franceză; s-a aplicat

legea franceză, şi legea spaniolă nu a fost luată în considerare [89, p.224].

Respectiv, conform art.9 alin.(8) al Codului civil spaniol, succesiunea este reglementată

de legea cetăţeniei defunctului, stabilită la momentul decesului, indiferent de natura

patrimoniului şi statul unde se află [46].

Însă, dacă problema este interpretată ca transmitere a dreptului de proprietate a bunului

imobil, art.10 alin.(1) al Codului civil spaniol menţionează că, dreptul de posesiune, dreptul de

125

proprietate şi alte drepturi asupra bunurilor imobile, sunt reglementate de legea statului unde sunt

aflate.

Prin soluţia dată la 24 decembrie 1889 de către Curtea de Apel din Alger, conflictul de

calificări a fost soluţionat în sensul subsumării dreptului de uzufruct categoriei „regim

matrimonial”.

O soluţie jurisprudenţială contrară a fost adoptată de Curtea de Casaţie franceză la 4

aprilie 1881, în sensul subsumării instituţiei douaire categoriei „regim succesoral” [184, p.65].

Conform art.260 al noului proiect de Cod civil francez, prin instituţia juridică douaire se

înţelege situaţia cînd, prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să

preia fără plată, înainte de împărţeala succesorală, unul sau mai multe din bunurile comune,

deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.

În speţă, instanţa franceză a calificat instituţia douaire, reglementată de legislaţia statului

Virginia în materia regimului matrimonial, ca fiind o problemă de regim succesoral, cu fireasca

consecinţă a nerecunoaşterii drepturilor soţului asupra unor imobile din Franţa. Norma

conflictuală lex rei sitae în materia moştenirii imobiliare trimitea la legea franceză (legea locului

situării imobilelor), ce nu reglementa un astfel de drept în favoarea soţului supravieţuitor. După

cum observăm, instituţia douaire este o modalitate de scoatere prin convenţie matrimonială în

caz de deces al unuia dintre soţi a bunurilor comune din masa succesorală.

Legislaţia Republicii Moldova prevede la fel o modalitate de excludere a unor bunuri din

masa succesorală, însă ea se intrumentează prin dispoziţie testamentară în beneficiul persoanelor

care nu au calitatea de moştenitor, formînd instituţia legatului [38].

În acest sens, doctrinarii autohtoni menţionează că legatul este o dispoziţie testamentară

cuprinsă în testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai mulţi moştenitori să

transmită uneia sau mai multor persoane avantaje patrimoniale. Persoana în favoarea căreia este

făcut legatul se numeşte legatar şi nu are calitate de moştenitor. Legatar poate fi orice persoană,

precum şi cea concepută în timpul vieţii testatorului, dacă s-a năsut vie la data decesului

succesorului. Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea pot primi legate, dacă testatorul a

dispus ca un anumit bun să fie exclus din masa succesorală şi transmis acestora sub formă de

legat, sau a obligat pe ceilalţi moştenitori testamentari să execute un legat de altă natură în

favoarea altui moştenitor.

Dacă moştenirea testamentară poate fi executată atît de către moştenitorii testamentari, cît

şi de către un terţ, executor testamentar, desemnat în ordinea prevăzută de lege, apoi legatul

poate fi executat doar de către moştenitorii testamentari. Moştenitorii legali nu pot executa

126

legate, deoarece ei primesc moştenirea fără careva condiţii. Dacă moştenitorul testamentar este

concomitent şi moştenitor legal, el poate renunţa la moştenirea testamentară şi să accepte numai

moştenirea legală. În acest caz, el va fi eliberat de obligaţia de a executa legatul [24, p.674].

Dacă legatul priveşte un bun imobil, atunci la fel ca şi instituţia douaire, va fi guvernat

în sensul art.1622 alin.(2) al Codului civil RM, conform căruia raporturile de succesiune cu

privire la bunurile imobile sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste

bunuri, situaţia fiind calificată ca o problemă de drept succesoral.

Respectiv, conflictul de calificări cu privire la regimul matrimonial şi regimul succesoral

constituie o excepţie de la caracterul alternativ şi arbitrar al instituţiei conflictului de calificări în

general [161, p.302].

Aceste din urmă carateristici sunt relevate de doctrinarii francezi, E.Bartin şi A.Pillet

[210, p.104-105].

Astfel, divergenţa asupra naturii regulii de drept constituie conflictul de calificări, iar,

E.Bartin analizează instituţia conflictului de calificări din perspectiva următoarelor forme

alternative: legea aplicabilă raportului de drept X depinde de natura juridică a acelui raport

[185, p.67].

Dacă este un raport juridic ce aparţine categoriei regim matrimonial, acest raport este

reglementat de legea statului A. Dacă este un raport juridic ce aparţine categoriei regim

succesoral, se aplică legea statului B. În contextul conflictului de calificări cu privire la regimul

matrimonial şi regimul succesoral, acestei instituţii îi poate fi atribuit un caracter succesiv.

Lichidarea patrimoniului unei persoane căsătorite determină, în prezenţa unor elemente de

extraneitate, aplicarea legii regimului matrimonial şi a legii regimului succesoral.

Raportul dintre legea aplicabilă regimului matrimonial şi legea aplicabilă regimului

succesoral a fost relevată în literatura belgiană de drept internaţional privat din pespectiva

consacrării preeminenţei unei legi faţă de cealaltă [213, p.376-381].

După cum am văzut, tendinţa jurisprudenţei şi doctrinei franceze este în sensul

subordonării legii regimului matrimonial celei succesorale.

Însă, jurisprudenţa germană subordonează legea succesorală legii regimului matromonial.

Conform art.15 alin.(1) al Legii cadru la Codul civil german, efectele relaţiilor patrimoniale ale

căsătoriei sunt supuse legii, ce este determinantă, la încheierea căsătoriei, în privinţa efectelor

comune ale căsătoriei [100].

Printre efectele regimului patrimonial al soţilor este dobîndirea de către soţul

supravieţuitor a bunurilor acumulate în decursul căsătoriei ca proprietate comună cu defunctul.

127

Respectiv, potrivit art.13 alin.(1) al Legii cadru la Codul civil german, condiţiile

încheierii căsătoriei sunt supuse în privinţa fiecărei persoane care se căsătoreşte legii naţionale.

În situaţia cînd sunt apreciate legile aplicabile condiţiilor încheierii căsătoriei atunci poate

fi stabilită cea care va fi aplicabilă efectelor comune ale căsătoriei, care în sensul art.14 al Legii

cadru la Codul civil german poate fi:

a. legea acelui stat, cetăţeni ai căruia sunt ambii soţi sau cetăţeni ai căruia au fost ultima

perioadă a căsătoriei, dacă unul dintre ei încă este cetăţean al statului respectiv, însă dacă,

b. legea acelui stat, unde ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită sau unde au avut locul său

de reşedinţă obişnuită în decursul căsătoriei, dacă unul dintre ei încă îşi are reşedinţa obişnuită,

ori suplimentar,

c. legea acelui stat, cu care ambii soţi în alt fel au legături cele mai strînse.

Concomitent, în baza art.15 alin.(2) al Legii cadru la Codul civil german, soţii au

posibilitate să aleagă reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei: a. legea acelui stat,

cetăţean al căruia este unul dintre soţi; b. legea acelui stat, unde unul dintre ei îşi are reşedinţa

obişnuită; sau c. în privinţa bunurilor imobile – legea locului aflării acestora.

La rîndul său, moştenirea drepturilor pentru cauză de moarte, conform art.25 al Legii

cadru la Codul civil german, este guvernată de legea acelui stat, cetăţean al căruia este defunctul

la momentul decesului, norma conflictuală fiind unică atît pentru bunurile mobile, cît şi pentru

cele imobile [220, p.307].

Dificultăţile practice ale aplicării succesive a legii regimului matrimonial şi legii

regimului succesoral ar putea surveni numai în ipoteza în care instituţia juridică, expresie a

aspectelor de fapt supuse operaţiunii calificării, se află la graniţa dintre cele două categorii

juridice [219, p.579; 221, p.803].

Potrivit speţei Gourie, doctrinarul francez, Fr.Rigaux, a concluzionat că, facultatea de

alegere între beneficiul instituţiei douaire şi beneficiul legatului testamentar nu poate fi calificată

ca aparţinînd în mod exclusiv fie regimului matrimonial, fie regimului succesoral [213, p.49].

Şi din contra, o instituţie juridică al cărei caracter nu este mixt nu poate genera astfel de

probleme de aplicare succesivă a două legi aparţinînd la două categorii diferite.

Valoarea universală a aplicării succesive a legii regimului matrimonial şi a legii

regimului succesoral a fost subliniată de literatura de drept internaţional privat în contextul

lichidării patrimoniului soţilor [215, p.9-10].

Astfel, s-a statuat asupra existenţei a două faze în procesul lichidării patrimoniului

conjugal, respectiv determinarea patrimoniului comun al soţilor şi a drepturilor soţului

supravieţuitor (prima fază), determinarea bunurilor proprii ale lui de cujus şi cota-parte din

128

comunitate cu privire la care soţul supravieţuitor nu poate emite nici o pretenţie (a doua fază).

Potrivit acestui sistem, pretenţiile generate de regimul matrimonial constituie drepturi

preexistente disoluţiei căsătoriei, iar pretenţiile succesorale sunt simple expectative [166, p.533].

În acest sens, autorul I.Micescu, interpretează dreptul eventual ca fiind un drept care nu

este nici simplu, nici afectat de o modalitate, ci este un drept al căruia unul dintre elementele

esenţiale este în funcţie de o eventualitate care dacă se întîmplă, dreptul ia fiinţă, iar dacă nu se

întîmplă, dreptul nu ia fiinţă [109, p.19].

La fel, doctrinarul face o deosebire între un drept eventual şi un drept afectat de o

condiţie suspensivă. Respectiv, dreptul afectat de o condiţie suspensivă este un drept care are

toate elementele întrunite, care ar exista cu toată eficacitatea lui, dacă această existenţă nu ar fi

suspendată de întîmplarea evenimentului viitor şi nesigur care se numeşte condiţie suspensivă.

Dreptul eventual nu ia naştere imediat, fiinţa lui juridică nu întruneşte cele trei elemente

esenţiale, fără de care el nu se poate considera că există, fiindcă unul din aceste elemente este

afectat de o eventualitate care joacă rolul similar unei condiţii suspensive.

Astfel, un drept afectat de o condiţie, fie suspensivă, fie rezolutorie, este un drept şi are

toate elementele esenţiale existenţei lui; un drept eventual este un drept la care unul dintre

elementele esenţiale existenţei lui nu există încă [112, p.108-110].

Subordonarea legii regimului matrimonial legii succesorale, proclamată de soluţiile

jurisprudenţiale franceze, s-a impus în contextul negării unui conflict de calificări în această

materie.

Conflictul de calificări cu privire la situaţiile de fapt ce pot fi subsumate fie regimului

matrimonial, fie regimului succesoral se prezintă sub diverse forme. De exemplu, conflictul de

calificări se poate prezenta sub forma divergenţei de calificare a facultăţii de alegere între

beneficiul instituţiei douaire şi beneficiul instituţiei legatului testamentar.

Conform Titlului I şi II ale Codului civil francez, instituţia „donaţiei între soţi” se atribuie

regimului matrimonial al soţilor, aceştia avînd posibilitate de a face donaţii a bunurilor comune

în baza unei convenţii matrimoniale pînă a interveni relaţiile succesorale, şi respectiv, instituţia

legatului testamentar se referă la regimul succesoral, obiect al căruia poate fi transmiterea către

cel ce recepţionează legatul (legatar) în proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real a bunurilor

care fac parte din patrimoniul succesoral [43].

Instanţele franceze nu au fost nevoite să determine natura juridică a situaţiilor de fapt

consacrate legislativ în conţinutul şi legătura normei conflictuale din perspectiva regimului

matrimonial, ci au extins aplicarea normei conflictuale în materia succesiunii imobiliare (lex rei

129

sitae) regimului matrimonial, în care condiţie bunurile succesorale şi matrimoniale se aflau în

Franţa. În acest fel, se poate afirma subordonarea legii regimului matrimonial legii succesorale.

Subordonarea legii succesorale legii regimului matrimonial constituie celălalt curent

jurisprudenţial european în materia conflictului de calificări.

Operaţiunea calificării situaţiilor de fapt care prin natura lor aparţin regimului succesoral,

ca fiind parte integrantă a regimului matromonial se realizează condiţionat.

Astfel, este necesar ca instituţiile juridice ce constituie consacrarea juridică a acelor

situaţii de fapt să aibă ca obiect continuarea comunităţii de bunuri sau să fie o consecinţă

imediată a acesteia [213, p.76-78].

Subordonarea legii succesorale regimului matrimonial a fost consacrată de instanţele

germane într-o speţă soluţionată la 25 octombrie 1895. Două persoane s-au căsătorit în regimul

comunităţii universale de bunuri, reglementat de legislaţia westphaliană. Ulterior încheierii

căsătoriei, soţii au dobîndit bunuri imobile în Renania, unde era în vigoare codul napoleonian. La

moartea soţului său, soţia supravieţuitoare a ipotecat bunurile imobile din Renania, beneficiind

de dispoziţiile regimului matrimonial westphalian. Moştenitorii rezervatari au solicitat, în

temeiul legii succesorale renaniene, anularea ipotecării. Acţiunea moştenitorilor rezervatari a fost

respinsă din considerentul că atribuirea bunurilor imobile soţiei supravieţuitoare constituia un

efect al legii regimului matrimonial, a cărei aplicabilitate este anterioară regimului succesoral.

În sistemul de drept român de drept internaţional privat soluţionarea conflictului de

calificări cu privire la situaţiile de fapt ce pot fi subsumate fie regimului matrimonial, fie

regimului succesoral, se realizează în conformitate cu principiul lex fori, reglementat de art.3 din

Legea nr.105/1992 [96].

Acelaşi principiu, calificarea conform lex fori, este păstrat şi conform art.2558 alin.(1)

din Codul civil nou al României [45].

Raţionamentul subordonării uneia sau alteia din cele două legi ce reglementează regimul

matrimonial, respectiv regimul succesoral, este artificial chiar şi în ipoteza în care soţul

supravieţuitor solicită recunoaşterea unor drepturi asupra unor bunuri dobîndite în timpul

căsătoriei.

Efectuarea operaţiunii calificării nu este prioritară din perspectiva delimitării nete între

regimul matrimonial şi regimul succesoral, ci din perspectiva legii aplicabile raportului juridic cu

element de extraneitate. Ori, în sitemul de drept românesc, calificarea situaţiilor de fapt se

realizează în conformitate cu lex fori, identificarea categoriei „regim matrimonial” sau „regim

succesoral” fiind ulterioară soluţionării conflictului de calificări.

130

Soluţionarea conflictului de calificări cu privire la aspecte de fapt ce nu pot fi subsumate

nici unei instituţii juridice a forului (de exemplu, instituţia „douaire”) nu se realizează ca efect al

determinării clare între categoria „regim matrimonial” şi categoria „regim succesoral”.

În această situaţie, suntem în prezenţa uneia dintre excepţiile de la principiul lex fori,

respectiv calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului. Operaţiunea calificării

instituţiei douaire se efectuează potrivit sistemului de drept căreia îi aparţine, indiferent de

distincţiile pe care le reglementează respectivul sistem de drept între categoria „regim

matrimonial” şi categoria „regim succesoral”.

Aceste distincţii reprezintă o problemă de calificare secundară, ce excede sferei dreptului

internaţional privat. Numai conflictul de calificări primar constituie o problemă generală de drept

internaţional privat.

Potrivit doctrinarilor autohtoni, calificarea se face prin compararea instituţiei sau noţiunii

de drept (ori conceptului juridic) a legii materiale (care se află în conflict) cu categoria de

legătură a normei conflictuale. În sens tehnic, este vorba de calificare doar atunci cînd este cerută

aplicarea dreptului străin, cînd este de examinat chestiunea, sub care norma conflictuală cade o

norma materială străină, adică, în care normă conflictuală specială trebuie încadrată o

reglementare străină [24, p.124].

Respectiv, la fel ca şi sistemul de drept român, legislaţia Republicii Moldova aplică la

soluţionarea conflictului de calificări în materia interesată principiul lex fori, conform căruia, în

baza art.1577 alin.(1) al Codului civil RM, la determinarea legii aplicabile raporturilor de drept

civil cu element de extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată

conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care Republica

Modova este parte nu prevăd altfel.

Principiul lex fori, este regula, însă lex causae, excepţie în cazul în care, conform

art.1577 alin.(2) al Codului civil RM, conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sunt

cunoscute dreptului Republicii Modova ori sunt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt

conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la

calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat străin dacă astfel nu se limitează

drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă.

Însă conform art.1601 alin.(2) al Codului civil RM, apartenenţa bunurilor la categoria de

bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină

potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile.

Statutul bunului se aplică doar asupra bunului considerat în mod individual, ca un obiect

izolat a circuitului civil. Apartenenţa unui bun la o universalitate, spre exemplu bunurilor soţilor,

131

masa succesorală a unei persoane, se va supune unui alt drept determinat conform altor norme

conflictuale. În cazul unei concurenţe dintre statutul bunului şi statutul universalităţii, apare o

problemă de calificare.

Calificarea juridică a bunurilor mobile sau imobile conform legii situării acestora

constituie o derogare de la prevederea art.1577 al Codului civil RM, care dispune aplicarea legii

forului cu privire la calificare, deoarece constituie o excepţie de la acest principiu, fiind

interpretată restrictiv, în special la partea care ţine de „orice altă calificare juridică a bunurilor”.

Dreptul care reglementează regimul juridic al bunurilor se va aplica şi atunci, cînd

regimul juridic al bunurilor soţilor şi regimul juridic al succesiunii stabilesc norme speciale cu

privire la bunurile mobile şi imobile.

Un domeniu interesant al conflictului de calificări ar prezenta contractul de donaţie între

soţi, care este reglementat de dispoziţiile art.937 alin.(1) al Codului civil român şi analizat ca o

excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor [44].

Rezultă că donaţia dintre soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor,

în sensul că se poate stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu,

dar chiar şi de la forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că una dintre părţi poate, prin

voinţa sa unilaterală, să revoce donaţia.

Cît priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie

şi poate fi atît expresă, cît şi tacită, implicită, constînd într-un act ulterior al donatorului din care

rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia [27, p.403; 69, p.389].

Este necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donaţiei şi

obiectul revocării.

Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi sunt revocabile

pentru ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute înainte de încetarea, desfiinţarea sau

desfacerea căsătoriei şi cînd încetează influenţa pe care o avea unul dintre soţi asupra celuilalt.

Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, se interzice, sub sancţiunea nulităţii

absolute, donaţiile mutuale, reciproce între soţi făcute în acelaşi act şi donaţiile deghizate sau

făcute prin interpunere de persoane, chiar dacă nu aduc atingere rezervei succesorale,

prezumîndu-se că sunt persoane interpuse copiii soţului donatar dintr-o altă căsătorie (sau din

afara căsătoriei ori adoptat numai de acesta) şi acele rude ale soţului donatar (rude în linie directă

şi pînă la gradul IV inclusiv, pe linie colaterală) faţă de care, în ipoteza deschiderii succesiunii,

deci a morţii lor în momentul încheierii contractului de donaţie, el ar fi avut vocaţie succesorală

legală concretă şi utilă.

132

Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator, oricare ar fi forma de

realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual).

Potrivit doctrinei româneşti de drept civil, soţul donator (şi numai el personal, nu şi

creditorii sau moştenitorii lui) are dreptul de a revoca oricînd, fie în timpul căsătoriei, fie după

desfacerea prin divorţ sau desfiinţarea ori încetarea ei prin recăsătorirea soţului donatar de bună-

credinţă, care nu a ştiut că soţul donator, declarat mort, este în viaţă şi chiar după decesul soţului

donatar, împotriva moştenitorilor lui [16, p.187].

Comparativ cu temeiurile menţionate, potrivit art.835 alin.(1) al Codului civil RM,

revocarea donaţiei, inclusiv şi între soţi, poate fi efectuată dacă donatarul a atentat la viaţa

donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de

donator sau faţă de o rudă apropiată a acestuia, situaţii care atestă o ingratitudine gravă, sau dacă

refuză fără motive să acorde donatorului întreţinerea datorată.

Donaţia între soţi devine definitivă şi irevocabilă numai din momentul morţii donatorului.

Aceste donaţii sunt valabile, chiar dacă s-au făcut sub condiţie potestativă, chiar dacă se impune

donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă donatorul

şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite.

De asemenea, donaţiile între soţi nu se revocă de drept pentru survenienţă de copil. În

timpul vieţii donatorului nu este cazul a se aplica nici regulile privitoare la revocarea donaţiei

pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; el poate revoca şi fără a invoca cauzele

prevăzute de lege.

După moartea donatorului, cînd donaţia devine irevocabilă, moştenitorii acestuia pot cere

revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine, potrivit regulilor pentru aceste

cauze legale de revocare.

Potrivit art.832 lit.b) al Codului civil RM, este interzisă donaţia din partea soţului sau

rudelor de pînă la gradul IV inclusiv, fără ca această regulă să se aplice în relaţiile dintre rudele

de pînă la gradul respectiv.

Soluţionarea conflictului de calificări cu privire la contractul de donaţie între soţi se

impune cu necesitate în condiţiile în care unul dintre sistemele de drept în prezenţă, susceptibile

a fi aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate, nu reglementează sau interzic

încheierea unui astfel de contract. Analiza conflictului de calificări cu privire la contractul de

donaţie între soţi se va realiza avînd în vedere reglementarea actuală de drept civil moldovenesc.

Însă apare întrebarea dacă capacitatea unui soţ de a încheia un astfel de contract cu

celălalt soţ constituie o problemă de regim succesoral sau o problemă de regim matrimonial.

133

Autorul, R.-B. Bobei, afirmă că, formularea unui răspuns la această întrebare, precum şi

afirmarea unui punct de vedere propriu necesită o abordare de ordin istoric [16, p.303].

Nu puţine ori, instanţele franceze au fost nevoite să soluţioneze litigii de drept

internaţional privat cu privire la contractele de donaţie ce aveau ca obiect imobile situate în

Franţa, încheiate între soţi, cetăţeni italieni.

În condiţiile în care legea italiană interzicea încheierea contractelor de donaţie între soţi,

iar legea franceză reglementa un astfel de contract, dificultăţile de calificare ce preexistau

soluţionării litigiului propriu-zis, prin determinarea legii aplicabile, erau evidente.

Dacă facultatea soţilor de a face liberalităţi era calificată ca aparţinînd categoriei „regim

succesoral”, norma conflictuală lex rei sitae trimitea la legea franceză, ce reglementa validitatea

unei astfel de convenţii.

Dimpotrivă, dacă aceeaşi facultate era calificată ca aparţinînd categoriei „regim

matrimonial” norma conflictuală lex patriae trimiterea la legea italiană, ce invalida contractul de

donaţie între soţi.

Întrucît soţul donator, cu intenţie liberală, îşi micşora în mod actual şi irevocabil propriul

patrimoniu, modificînd activul masei succesorale, instanţele franceze au calificat facultatea

soţului de a încheia contractul de donaţie cu celălalt soţ ca aparţinînd categoriei „regim

succesoral”.

Contractul de donaţie încheiat între soţi poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale

soţului donator şi care devin astfel bunuri proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea

lor în comunitate.

Obiectul contractului de donaţie încheiat de soţul donator poate avea şi cota-parte ideală

ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul comunităţii sau

dreptul asupra unei moşteniri deschise care este bun propriu al soţului moştenitor.

Instanţa de judecată investită cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat

trebuie să califice aspectele de fapt cu privire la validarea contractului între soţi, ce constituie un

element de extraneitate, ţinînd cont de toate elementele. Revocabilitatea donaţiei între soţi

constituie o excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor.

Contractul de donaţie între soţi poate avea ca efect modificarea activului succesoral, dar

nu în detrimentul pretenţiilor soţului supravieţuitor.

În sens larg, legea aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului de donaţie este fie legea

aleasă de părţi, fie, în lipsa unei alegeri, legea naţională a donatorului.

Conform art.103 din Legea română nr.105/1992, în lipsa de lege convenită de părţi,

donaţiei se aplică legea naţională a donatorului [96].

134

În condiţiile în care normele conflictuale cu privire la statutul persoanei fizice au un

caracter imperativ, părţile contractului de donaţie, în speţă, soţii, nu pot conveni ca o altă lege

decît cea naţională să fie aplicabilă capacităţii de a încheia respectivul contract.

Prin statut personal, sistemul Codului civil RM, conform art.1587 alin.(1), şi Codului

familiei RM, conform art.155 alin.(1), reglementează starea civilă, capacitatea şi relaţiile de

familie. Totalitatea materiilor care ţin de starea şi capacitatea persoanelor formează statutul

personal, care este supus legii naţionale.

Caracterul de permanenţă al statutului personal impune ca şi legea care-l guvernează să

beneficieză de permanenţă. O persoană fizică rămîne aceeaşi oricîte frontiere ar trece, aşadar şi

regimul juridic al statutului personal este acelaşi [222, p.197].

Astfel de relaţii işi găsesc fundamentul în doctrina pesonalităţii legilor, formulată de omul

politic italian, Pascuale Manicini, potrivit căreia, statul creează şi garantează indivudului o serie

de drepturi inseparabile de personalitatea acestuia (libertatea personală, de exemplu), care sunt

proprii persoanei chiar şi atunci cînd ea se află pe teritoriul altui stat. Chiar dacă ele nu

corespund legilor statului în care se află persoana, drepturile garantate de legea proprie constituie

o valoare indiscutabilă a personalităţii, fapt care îndreptăţeşte persoana de a cere aplicarea legilor

sale naţionale raporturilor juridice la care ia parte [203, p.48].

De aceea, legile care se referă în mod direct la persoane, cum sunt cele relative la stare şi

capacitate, trebuie să cîrmuiască statutul personal în permanenţă. Scopul legilor care cîrmuiesc

statutul personal nu poate fi atins decît dacă aceste legi se bucură de caracterul de permanenţă.

Legea care cîrmuieşte statutul personal este concepută în mod diferit în sistemele de drept.

Astfel, unele adoptă, ca lege personală - legea ţării al cărei cetăţean este persoana fizică,

aşadar legea naţională (lex patriae), alte sisteme de drept - legea ţării în care persoana îşi are

domiciliul (lex domicilii).

Agumente deosebite por fi aduse în sprijinul fiecăreia dintre aceste două concepţii. În

favoarea legii domiciliului, ca lege personală, se aduc următoarele argumente:

a.fixarea voluntară a domiciliului într-o anumită ţară implică o supunere voluntară la

legile acelei ţări;

b.domiciliul reprezintă centrul vieţii juridice a unui individ, aşa cum este sediul pentru o

persoană juridică; pare firesc ca persoana respectivă să fie supusă în mod permanent legii ţării

unde îşi are domiciliul;

c.domiciliul exclude diferenţa între naţionali şi străini, din punct de vedere al ocrotirii lor;

d.securitatea creditului şi, în general, exigenţele comerţului internaţional sunt mai bine

satisfăcute prin legea domiciliului, întrucît se întemeiază pe un element de fapt, domiciliul, mai

135

uşor cunoscut decît cetăţenia, o relaţie de drept, imaterială, care rezultă din împrejurări mai greu

de cunoscut şi a căror probă este mult mai dificilă;

e.unitatea domiciliului este preferabilă cetăţeniei în condiţiile dreptului modern care

permite dubla cetăţenie;

f.tot astfel, unitatea domiciliului într-o familie se realizează mai uşor decît în cazul

cetăţeniei;

g.considerarea domiciliului ca element de legătură în dreptul internaţional privat

favorizează asimilarea străinilor şi evită intervenţii ale statului al cărui cetăţeni sunt aceştia, sub

formă de jurisdicţie graţioasă;

h.domiciliul se impune în cadrul acelor state pe teritoriul cărora se aplică mai multe

sisteme juridice, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, etc..

Argumentele în favoarea legii naţionale sunt următoarele:

a.cetăţenia fiind o legătură politică între individ şi stat, ţine de funcţia suveranităţii de a

fixa şi organiza condiţia juridică a cetăţenilor săi;

b.ocrotirea persoanelor fiind o datorie a statului, acesta trebuie să aibă şi mijloacele

necesare pentru a asigura ocrotirea cetăţenilor săi: ori, dacă aceştia ar fi supuşi, în privinţa

statutului personal, legii domiciliului, ar ieşi de sub posibilităţile de ocrotire ale statului ai cărui

cetăţeni sunt;

c.regulile care cîrmuiesc raporturile juridice ce formează statutul personal sunt edictate

ţinînd seama de mediul, temperamentul, nevoile, obiceiurile persoanelor respective şi ele

urmează a se aplica numai acestora, nu şi străinilor, pentru care nu au fost făcute;

d.unitatea statutului personal este o consecinţă a unităţii naţionale;

e.caracterul permanent al statutului personal poate fi asigurat mai curînd prin legea

naţională decît prin legea domiciliului, deoarece domiciliul poate fi schimbat prin voinţa omului,

în timp ce cetăţenia se schimbă prin acte ale autorităţilor publice, care nu depind numai de voinţa

individului;

f.în acest mod, există mai multe garanţii de stabilitate şi se evită frauda care ar fi posibilă

prin schimbarea domiciliului;

g.domiciliul este cel puţin tot atît de greu de stabilit ca şi cetăţenia, aşadar tot atît de greu

de cunoscut ca şi aceasta, deoarece elementele care-l compun sau îl condiţionează diferă de la un

sistem de drept la altul, aşa încît una şi aceeaşi persoană poate, în raport cu o lege, să aibă

domiciliul într-o ţară şi în raport cu criteriile altei legislaţii, să fie domiciliat în altă ţară sau chiar

în două ţări în acelaşi timp;

136

h.proba cetăţeniei se face cu documente publice a căror forţă probantă este indiscutabilă

[16, p.189].

Uneori, calificarea capacităţii succesorale ca o condiţie esenţială pentru a putea moşteni

consituie o excepţie de la sistemul calificării lex fori, în sensul că este un caz de calificare legală.

Acesta este argumentul în favoarea susţinerii punctului de vedere potrivit căruia

dispoziţiile art.1577 alin.(1) al Codului civil RM, prin raportare la dispoziţiile art.1587 alin.(1) al

aceluiaşi cod şi art.155 alin.(1) al Codului familiei RM, sunt aplicabile în ceea ce priveşte

calificarea facultăţii unuia dintre soţi de a încheia contracte de donaţie cu celălalt soţ ca

aparţinînd categoriei „statut personal”.

Opţiunea pentru o astfel de calificare poate fi susţinută şi în ipoteza în care contractul de

donaţie are ca obiect un imobil, a cărui legislaţie aplicabilă poate reglementa sau nu validarea

unui asemenea contract.

Analiza validităţii contractului de donaţie presupune, în mod inevitabil, evidenţierea

existenţei capacităţii de exerciţiu reglementate de legea naţională a acelei persoane.

În condiţiile în care revocabilitatea donaţiei între soţi este tratată din perspectiva

condiţiilor de validitate (de fond şi de formă) în sistemul de drept intern, iar statutul personal al

persoanei fizice este supus legii naţionale a acesteia, potrivit lui F.Deak, este prezentă

subsumarea capacităţii soţului de a încheia un contract de donaţie cu celălalt soţ categoriei

„statut personal” şi este în concordanţă cu principiile de drept internaţional privat intern

[68, p.120-140].

Aceleaşi idei sunt formulate de art.II al Convenţiei de la Washington din 1973 privind

forma testamentului internaţional, elaborată sub egida UNIDROIT, în sensul ca pentru asigurarea

liberatăţii de voinţă a testatorului şi caracterul personal, unilateral şi irevocabil al dispoziţiilor

testamentare, legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act una în

favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane [32].

Astfel de testamente, numite conjunctive, sunt interzise, pentru că pluralitatea de părţi ar

conferi testamentului caracter contractual şi, prin urmare, irevocabil prin voinţa unilaterală.

Înseamnă că liberatea de voinţă a testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului,

nici la revocarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.

În practică, problema se pune mai ales în cazul soţilor şi denotă preocuparea lor de a

asigura menţinerea dispoziţiilor testamentare mutuale şi corelative ori făcute în favoarea unei

terţe persoane. Ori, acest scop în nici un caz nu poate fi atins. Sub nici o formă nu se pot lua

măsuri care să garanteze menţinerea (irevocabilitatea) dispoziţiilor testamentare. Ele sunt, în

137

esenţă, dispoziţii revocabile pînă la ultima clipă a vieţii, iar dacă testamentul este conjuctiv,

intervine sancţiunea prevăzută de lege [228].

În literatura şi practica judecătorească s-a precizat că testamentul nu este conjunctiv dacă

două sau mai multe persoane testează pe aceeaşi coală de hîrtie, dacă actele de dispoziţie sunt

distincte, valabile în sine şi semnate separat, exprimînd fiecare voinţa unei singure persoane.

Prin urmare, testamentul este conjunctiv numai dacă este, ca act juridic, o operă comună a

mai multe persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi context. Dimpotrivă, dacă testamentele

sunt separate (actele de dispoziţie testamentară sunt separate), ele vor fi valabile, chiar dacă

conţin dispoziţii reciproce şi interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage

şi revocarea celuilalt, caz în care dispoziţiile dintr-un testament constituie motivul determinant al

intenţiei liberale a celuilalt testator.

Reciprocitatea dispoziţiilor nu împiedică revocarea lor unilaterală, testamentele fiind

separate. Este valabil şi testamentul unui dintre soţi, chiar dacă a fost semnat şi de către celălalt

soţ [80, p.90].

După cum vedem, dispunerea de către testator asupra unor bunuri prin testament sau prin

alt mod, cu excepţia convenţiei matrimoniale, în favoarea soţului său, exclude subordonarea

relaţiilor date regimului matrimonial al acestora.

La fel, cele mai frecvente conflicte de calificări au ca sursă distincţia între condiţiile de

fond şi de formă ale actului juridic, pe de o parte, aspecte de drept substanţial şi de drept

procesual, pe de altă parte.

Tipologia ce se realizează între condiţiile de fond şi de formă ale actului juridic al

căsătoriei este susceptibilă a fi analizată din perspectiva instituţiei conflictului de calificări în

dreptul internaţional privat.

Raţiunea practică a unei astfel de analize rezidă în faptul că în funcţie de subsumarea

aspectelor de fapt noţiunii „condiţii de formă” sau „condiţii de fond” se soluţionează conflictul

de calificări.

Potrivit art.155 al Codului familiei RM, „forma şi modul de încheiere a căsătoriei pe

teritoriul Republicii Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi sunt determinate de legislaţia

Republicii Moldova. Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara teritoriului Republicii Moldova,

încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova dacă

au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislaţia statului al cărui cetăţeni sunt.

Condiţiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii Moldova sunt

determinate de legislaţia Republicii Moldova, ţinîndu-se cont de legislaţia statului în care aceştia

îşi au domiciliul”.

138

De asemenea, conform art.156 alin.(2) al Codului familiei RM, „căsătoriile dintre

cetăţenii Republicii Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii străini

sau apatrizi încheiate în afara Republicii Moldova în conformitate cu legislaţia ţării în care a fost

încheiată căsătoria sunt recunoscute în Republica Moldova doar în cazul dacă au fost respectate

condiţiile art.11 şi 14 din prezentul cod”, şi anume:

-„pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul reciproc, neviciat, exprimat

personal şi necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se căsătoresc, precum şi atingerea de către

ei a vîrstei matrimoniale. Persoanele care doresc să se căsătorească sunt obligate să se informeze

reciproc despre starea sănătăţii lor”;

-„vîrsta matrimonială minimă este de 18 ani. Pentru motivele temeinice, se poate

încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale, dar nu mai mult decît cu doi

ani. Reducerea vîrstei matrimoniale va fi încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale

în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza

cererii acestora şi acordului părinţilor minorului”.

Regula consacrată în sistemul de drept moldovenesc de dispoziţiile art.1577 alin.(1) al

Codului civil RM, sau ca exemplu, în sistemul de drept românesc de dispoziţiile art.3 din Legea

nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, şi de literatura

franceză de drept internaţional privat [219, p.249-256] este în sensul soluţionării conflictului de

calificări în conformitate cu lex fori, analiza condiţiilor de fond şi de formă ale căsătoriei,

precum şi a aspectelor de fapt ce se subsumează acestora meritînd a fi detaliate.

Acest rol a avut importanţă la soluţionarea de către Curtea de Casaţie franceză, la 24

decembrie 1867, a unui conflict de calificări cu privire la imutabilitatea regimului matrimonial,

în sensul subsumării aspectelor faptice ce împiedică modificarea unui astfel de regim condiţiilor

de fond sau de formă ale convenţiei matrimoniale.

Principiul imutabilităţii este considerat retrograd, ceea ce a determiant înlocuirea acestuia

cu principiul mutabilităţii regimului matrimonial. Esenţa principiului mutabilităţii constă în

aceea că soţii au posibilitatea de a modifica regimul matrimonial atunci cînd interesele de familie

o cer [146, p.50-51].

Conform art.30 al Codului familiei RM, schimbarea regimului matrimonial în timpul

căsătoriei, este posibilă fie pe cale convenţională (regula), fie pe cale judecătorească (excepţie),

la cererea unuia dintre soţi.

În sensul art.28 alin.(3) al Codului familiei RM, în orice moment, soţii pot schimba

regimul matrimonial existent, ori de cîte ori doresc, cu un alt regim matrimonial prin act autentic

notarial, cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.

139

De asemenea, prin interpretarea art.21 al Codului familiei RM, instanţa, la cererea unuia

dintre soţi, poate hotărî aplicarea regimului separaţiei de bunuri, atunci cînd celălalt soţ încheie

acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, în pofida faptului că legislaţia nu

prevede expres această posibilitate.

Potrivit art.28 alin.(2) al Codului familiei RM, contractul matrimonial încheiat pînă la

înregistrarea căsătoriei intră în vigoare la data înregistrării acesteia.

Spre deosebire de legislaţia naţională, imutabilitatea regimului matrimonial presupunea,

în sistemul de drept francez, anterioritatea convenţiei matrimoniale faţă de încheierea căsătoriei.

Nerespectarea acestei succesiuni prin încheierea convenţiei matrimoniale ulterior

încheierii căsătoriei era sancţionată cu nulitatea convenţiei matrimoniale.

Sistemul de drept spaniol nu prevedea necesitatea încheierii convenţiei matrimoniale

anterior încheierii căsătoriei [46].

În condiţiile în care doi cetăţeni francezi se căsătoreau în Spania şi ulterior celebrării

căsătoriei încheiau o convenţie matrimonială, apar aspecte conflictuale privind valabilitatea celei

din urmă.

Dacă imutabilitatea regimului matrimonial ar fi fost subsumată noţiunii „condiţii de

formă”, valabilitatea convenţiei matrimoniale nu putea fi pusă la îndoială. Potrivit normei

conflictuale locus regit actum, legea aplicabilă condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale

era legea spaniolă, ce nu prevedea obligativitatea anteriorităţii încheierii convenţiei matrimoniale

faţă de încheierea căsătoriei.

Dacă imutabilitatea regimului matrimonial ar fi fost subsumată noţiunii „condiţii de

fond”, respectiva convenţie matrimonială nu era valabilă. Potrivit normei conflictuale lex

patriae, legea aplicabilă condiţiilor de fond ale convenţiei matrimoniale era legea franceză, ce

prevedea obligativitatea anteriorităţii încheierii convenţiei matrimoniale faţă de încheierea

căsătoriei, sub sancţiunea nulităţii respectivei convenţii.

Prealabil soluţionării conflictului de legi, instanţa franceză a soluţionat conflictul de

calificări prin subsumarea imutabilităţii noţiunii „condiţii de formă” ale convenţiei matrimoniale.

Din cele descrise este evident faptul că eficacitatea soluţionării conflictului de calificări

depinde de corectitudinea determinării instanţei competente în acest sens.

În materia succesorală, conform art.461 alin.(1) lit. h) al Codului de procedură civilă RM,

de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt procesele cu

element de extraneitate în care ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe

teritoriul Republicii Moldova [39].

140

Cît priveşte materia regimului matrimonial, conform art.461 alin.(1) lit.g) al Codului de

procedură civilă, competenţa exclusivă a instanţelor naţionale se manifestă doar în cazul cînd

ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii

Moldova sau apatrid, cu excepţia bunurilor imobile aflate în străinătate.

Spre deosebire de litigiile ivite din regimul matrimonial al soţilor în ţările europene sunt

aplicate diferite reguli speciale la soluţionarea litigiilor succesorale. Dificultăţi suplimentare apar

din cauza că în cadrul sistemelor de drept al multor state litigiile succesorale sunt soluţionate prin

proceduri speciale. Astfel de circumstanţe formează climat prielnic pentru alegerea de către

reclamanţi a instanţelor de judecată competente şi indirect a unei legi materiale competente mai

convenabilă.

Cel mai des, în calitate de temei pentru determinarea competenţei jurisdicţionale

internaţionale este folosit punctul de legătură – utimul domiciliu al defunctului, care în

majoritatea sistemelor de drept coincide cu locul deschiderii succesiunii, domiciliul pîrîtului în

cadrul unui litigiu civil şi locul aflării bunului – în special pentru bunurile imobile.

Corespunderea locului aflării forului cu cel al domiciliului defunctului este obiectivă şi

conform regulii generale, coincide cu locul aflării patrimoniului defunctului, în orice caz al

bunurilor mobile. Această regulă şi-a găsit aplicabilitate extinsă, în special, este folosită în

Germania (în procesul civil), Danemarca, Finlanda, Irlanda, Italia (în afara procesului civil),

Olanda, Portugalia, Suedia, la fel în Franţa, Belgia şi Luxemburg.

De rînd cu Republica Moldova, în multe ţări, spre exemplu, Franţa, Belgia şi Luxemburg,

competenţa jurisdicţională după ultimul domiciliu al defunctului nu se răspîndeşte asupra

bunurilor imobile ce se află în străinătate. În astfel de cazuri, legea aplicabilă succcesiunii se

împarte în două categorii: cea aplicabilă bunurilor mobile după domiciliul defunctului, iar cea

bunurilor imobile după locul aflării acestora.

Respectiv, regulile competenţei jurisdicţionale internaţionale, în astfel de materie,

urmează caracterul dualist al normelor conflictuale.

Competenţa jurisdicţională privind moştenirea bunurilor imobile ţine de forul unde

acestea sunt aflate, fapt care are un avantaj prin hotărîrea de către aceeaşi instanţă a problemei

dreptului succesoral şi dreptului de proprietate, care priveşte acelaşi bun imobiliar.

Competenţa jurisdicţională a instanţelor din statele unde se află bunurile imobile este

întîlnită în ţările care utilizează sistemul universal al legii aplicabile succesiunii.

În Olanda, legea nouă intrată în vigoare la 01 ianuarie 2002, a recunoscut prin practica

Curţii Supreme a Olandei că, instanţele olandeze sunt competente în soluţionarea litigiilor prin

141

procedură specială, cînd defunctul, domiciliat în străinătate, a lăsat pentru cauză de moarte

imobilul aflat în Olanda.

În Marea Britanie şi Scoţia, aflarea pe teritoriul său a bunurilor imobile şi mobile face

competente instanţele de judecată la numirea sau confirmarea executorului succesoral, care va fi

împuternicit în partajul acestora.

Un alt for răspîndit pe marginea cauzelor succesorale este cel al statului a cărui cetăţenie

o deţine defunctul, punct de legătură ce cuncurează cu cel al domiciliului defunctului, fiind

aplicabil în Italia, Austria şi Suedia, unde legea aplicabilă însăşi succesiunii, la fel, este cea a

cetăţeniei defunctului. În acest grup intră Finlanda şi Danemarca, însă, spre deosebire de

celelalte, legea aplicabilă succesiunii este cea a domiciliului defunctului.

La regulile specifice în determinarea competenţei în cadrul cauzelor succesorale, mai

sunt anexate şi normele generale, ca exemplu, forul domiciliului pîrîtului, forul cetăţeniei

reclamantului (Franţa) sau domiciliului acestuia (Belgia, Olanda), forul ales de către moştenitori

sau ca excepţie, forul nevoit, în scopul evitării refuzului în competenţă jurisdicţională.

Conform art.14 al Codului civil francez, cetăţeanul străin, chiar dacă nu se află pe

teritoriul Franţei, poate fi citat în instanţele franceze pentru executarea obligaţiunilor, încheiate

de el în Franţa cu un cetăţean francez; acesta poate fi atras în instanţele de judecată franceze pe

marginea obligaţiunilor încheiate în alt stat în privinţa unui cetăţean francez [43].

Cît priveşte forul nevoit, este vorba despre situaţiile de conflict negativ, cînd cîteva

instanţe competente refuză de la competenţa proprie în soluţionarea litigiului. Forul nevoit -for

necessite – reprezintă primirea unei retrimiteri în materie procesuală civilă, adică în competenţă

jurisdicţională internaţională.

Astfel de competenţe multiple se reflectă negativ şi formează impedimente la organizarea

de către defuncţi sau testatori ai viitoarelor succesiunii legale şi testamentare.

Să ne imaginăm situaţia cînd cetăţeanul Italiei, domiciliat în Olanda, deţine bunuri imobil

în Belgia, dar fiica sa a dobîndit cetăţenia Franţei. Reiesă că, competente conform legii persoanle

vor fi: instanţa olandeză – în privinţa întregii mase succesorale, instanţa belgiană – în privinţa

bunurilor imobile, instanţa italiană – în privinţa patrimoniului succesoral şi instanţa franceză,

dacă fiica se va adresa – în privinţa moştenirii bunurilor mobile.

Dacă concomitent, examinarea cauzei succesorale este pornită de către cîteva instanţe

potenţiale în acest sens, atunci regulile de legătură reciprocă ale proceselor duc în majoritatea

cazurilor la recunoaşterea competenţei instanţei care prima a iniţiat procesul litigios.

142

Însă regulile date nu sunt acceptate unanim (în special de către Belgia şi Spania), chiar şi

dacă se admit, nu sunt obligatorii pentru instanţe, deoarece nu este evidentă ca prima instanţa

care a iniţiat examinarea cauzei este cea mai acomodată pentru soluţionarea litigiului în fond.

De aceea, este binevenit ca la nivel european, regulile competenţei jurisdicţionale pe

marginea cauzelor succesorale să fie armonizate şi centralizate, între utilizarea unor criterii unice

la determinarea competenţei, care poate fi numai domiciliul defunctului.

Însă, interdependenţa proprietăţii şi succesiunii asupra bunurilor imobile, face imposibilă

excluderea competenţei forului din statul aflării bunurilor. Transmiterea dreptului de proprietate

asupra bunurilor imobile este înregistrată în registre speciale, în dependenţă de sistemul de drept

al fiecărui stat. Registratorul poate fi prezent în cadrul procedurii de înregistrare doar cu

dispunerea unor documente speciale, pe care organul competent sau persoana cu funcţie de

răspundere al statului străin nu sunt în stare să le prezinte. Respectiv, ar fi benefică competenţa

jurisdicţională a statului unde se află bunurile imobile, în situaţiile cînd legea internă prevede

competenţa la eliberarea documentelor necesare pentru înregistrarea, administrarea sau

partajarea averii succesorale. Competenţa instanţei statului unde se află bunurile imobile poate fi

limitată doar prin probleme ce privesc dreptul de proprietate al bunului imobil, dar nici într-un

caz dreptul succesoral.

Astfel de decizie s-a iniţiat de către Grupa Europeană privind dreptul internaţional privat

în cadrul sesiunii din Heidelberg din septembrie 1993. Textul propus are următorul conţinut:

„1.Competente în soluţionarea litigiilor succesorale sunt instanţele sau autorităţile Statelor

Contractante, pe teritoriul cărora defunctul a avut reşedinţa obişnuită la momentul decesului;

2.Dacă legea locului aflării patrimoniului cere pentru confirmarea statutului moştenitorului

perfectarea anumitor documente şi instanţele sau autorităţile statului, pe teritoriul căruia

defunctul a avut reşedinţă obişnuită la momentul decesului, nu eliberează documente

echivalente, atunci instanţele sau autorităţile Statelor Contractante, pe teritoriul cărora se află

patrimoniul, vor fi competente în eliberarea acestor documente. La determinarea drepturilor

succesorale, aceste instanţe sau autorităţi vor aplica legea, indicată de normele de drept

internaţional privat a statului unde defunctul a avut reşedinţa obişnuită la momentul decesului;

3.În cazul cînd legea statului unde se află patrimoniul cere participarea instanţei sau autorităţii

sale la întreprinderea măsurilor de administrare sau transmitere a acestui patrimoniu, instanţele

sau autorităţile acestui stat sunt competente în vederea realizării acestor măsuri. În cazul cînd

defunctul nu a avut la momentul decesului reşedinţă obişnuită pe teritoriul Statelor Contractante,

atunci competente vor fi instanţele sau autorităţile oricărui stat, legea cărora admite competenţa”

[229].

143

3.4. Concluzii la capitolul 3

Regimul juridic al bunurilor se stabileşte prin normele materiale şi conflictuale

desemnate drept competente. Normele în cauză sunt adoptate de către state, prin intermediul

cărora tinde să-şi asigure interesele majore (determinarea naturii drepturilor reale, executarea

forţată, expertiza, paza masei succesorale şi măsurile de conservare) în materie de bunuri mobile

şi imobile.

Rolul normei conflictuale la stabilirea legii aplicabile regimului succesoral este

determinat prioritar de soluţionarea conflictului de calificări al statutului bunurilor care formează

masa succesorală, dominantă fiind clasificarea în mobile şi imobile conform legii statului unde

aceste bunuri se află - lex rei sitae.

Cît priveşte domeniul legii aplicabile regimului matrimonial, prin prisma obiectivelor

cercetate, cuprinde:

a)condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia

capacităţii;

b)admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia

capacităţii;

c)limitele alegerii regimului matrimonial;

d)posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;

e)conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor,

precum şi regimul datoriilor soţilor;

f)încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala

bunurilor comune. Cu titlu de excepţie, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse

legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului – lex rei sitae.

Remarcabil este faptul că, legislaţia naţională nu dispune de prevederi care ar pune

accente certe pe subordonarea exclusivă legii regimului matrimonial celei succesorale sau invers,

raporturi care mult depind de:

a)ordinea statuării regimurilor patrimoniului soţilor;

b)soluţionarea conflictelor de calificări privind statutul bunurilor din proprietatea

devălmaşă a soţilor sau care formează masa succesorală, fapt ce condiţionează aplicarea

sistemului de drept potrivit;

c)conţinutul şi legătura normei conflictuale a căror noţiuni formează obiectul unei

calificări primare ca problemă generală de drept internaţional privat.

144

Soluţionarea conflictului de calificări cu privire la situaţiile de fapt ce pot fi subsumate fie

regimului matrimonial, fie regimului succesoral, se realizează în conformitate cu principiul

calificării lex fori, reglementat de art.1577 alin.(1) din Codul civil RM, competenţă determinată

în materie de regim matrimonial sau succesoral conform art.461 alin.(1) lit.g) şi h) al Codului de

procedură civilă RM.

De asemenea, conform art.601 alin.(2) din Codul civil RM, abrogat prin Legea nr.1125-

XV din 13.06.2003, bunurile succesorale mobile erau supuse legii ultimului domiciliu al

defunctului. Considerăm că, în pofida adoptării noului Cod civil, care potrivit art.1622 alin.(1) a

schimbat punctul de legătură în legea naţională a defuntului, legislatorul a păstrat ultimul

domiciliu al defunctului pe teritoriul Republicii Moldova, în vederea determinării conform

art.461 alin.(1) lit.h) din Codul de procedură civilă a competenţei exclusive a instanţelor

judecătoreşti naţionale în procesele privind moştenirea bunurilor mobile.

145

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI.

Efectuînd un studiu complex al reglementărilor juridice privind raporturile succesorale cu

element de extraneitate, în cele ce urmează vom formula unele concluzii generale:

1. În cadrul deschiderii succesiunii, relevant la determinarea legii materiale aplicabile

este momentul deschiderii, care în cazul moştenirii legale, în ce priveşte bunurile mobile este

guvernat de legea naţională a defunctului, iar în cazul bunurilor imobile de legea statului unde

bunul se află - lex rei sitae. La rîndul său locul deschiderii moştenirii, prin prisma normelor

conflictuale determinate de momentul deschiderii, are rolul de stabilire a organelor competente

în administrarea şi conservarea masei succesorale sau soluţionarea litigiilor succesorale. De

asemenea, în materia moştenirii testamentare, locul deschiderii succesiunii prezintă interes

pentru determinarea legii aplicabile întocmirii, modificării sau revocării testamentului, cînd

coincide cu domiciliul testatorului, alternativ cu alte puncte de legătură incidente în materie;

2. Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de efecte juridice,

testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, iar persoana în favoarea căreia operează

dispoziţia să aibă capacitate de a primi. Capacitatea persoanei fizice de a dispune prin testament

este cîrmuită de legea sa naţională, fiind vorba de capacitate de exerciţiu. Incapacităţile speciale

de a dispune prin testament sunt cîrmuite din punct de vedere al dreptului internaţional privat de

legea naţională, însă în măsura în care interesează şi succesiunea, se poate aplica şi legea

succesiunii. Însă, capacitatea succesorală, adică existenţa calităţii de subiect de drept la data

deschiderii succesiunii, este supusă legii succesorale şi nu legii naţionale, deoarece aceasta se

califică ca o condiţie esenţială pentru a moşteni şi nu o problemă de capacitate de exerciţiu.

3. Ca regulă, partajul şi transmiterea succesiunii sunt guvernate de legea materială

determinată de norma conflictuală conform statutului bunurilor care formează masa succesorală,

adică în cazul bunurilor mobile de legea naţională a defunctului la momentul decesului, iar în

cazul bunurilor imobile conform legii locului aflării acestora, însă ca excepţie, îşi găsesc

aplicabilitate alte norme conflictuale în materia realizării ambelor domenii cît priveşte actele de

acceptare sau de refuz (capacitatea cerută pentru exprimarea opţiunii succesorale, cerinţele de

formă ale opţiunii succesorale), trimiterea la posesie, predarea legatului, forme de publicitate

privind bunurile succesorale;

4. Conform art.1601 alin.(2) Cod civil RM, apartenenţa bunului la categoria de bunuri

mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii

statului pe al cărui teritoriu se află bunurile. Potrivit alin.(2) din acelaşi articol, se consfinţeşte

principiul stabilit de prevederea alin.(1), conform căruia conţinutul posesiunii, dreptului de

proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor

146

se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.

Dar constituie o derogare de la prevederea art.1577 alin.(1) din Codul civil RM, care dispune

aplicare legii forului cu privire la calificare. Pentru că constituie o excepţie de la principiul

calificării conform legii forului, prevederea art.1601 alin.(2) al Codului civil RM, va fi

interpretată restrictiv, în special în partea care ţine de „orice altă calificare juridică a bunurilor”.

Deci, dreptul care reglementează regimul juridic al bunului se va aplica şi atunci, cînd cel al

bunurilor soţilor şi moştenirii stabilesc norme materiale speciale cu privire la bunuri mobile şi

imobile în vederea delimitării acestora, în măsura în care aceasta este relevant pentru a şti care

normă conflictuală se aplică;

5. Nu este consecutivă expunerea reglementărilor privind raporturile de succesiune cu

element de extraneitate din Capitolul VI, Cartea a V-a din Codul civil RM urmînd a fi schimbate

conţinuturile art.1621 şi art.1622. Respectiv, art.1621 trebuie să reglementeze iniţial norma

conflictuală privind bunurile succesorale, iar art.1622 să privească domeniul legii aplicabile

succesiunii, şi nu invers.

Ca o finalitate logică a studiului ştiinţific realizat sunt înaintate anumite recomandări,

care, ar putea contribui la perfecţionarea legislaţiei şi aplicărea eficientă a acesteia:

1. Propunem lege ferenda ca punctul de legătură - legea naţională a persoanei fizice,

prevăzut de art.1587 din Codul civil RM să fie schimbat cu legea personală, deoarece, reieşind

din expunerile doctrinare şi reglementările altor state, este mai potrivit din punct de vedre

practic. Legea naţională priveşte doar persoanele fizice care sunt cetăţeni ai anumitor state, ci nu

apatrizii sau refugiaţii, care la fel sunt subiecţi de drept internaţional privat. Respectiv, legea

personală a cetăţeanului străin va fi cea a statului a cărui cetăţenie o are, a apatridului cea a

statului în care el îşi are reşedinţa obişnuită şi a refugiatului cea a statului care îi acordă azil. La

fel, propunem ca punctul de legătură - legea naţională, din norma conflictuală prevăzută de

art.1623 alin.(2) lit.a) din Codul civil RM să fie înlocuit cu legea personală a testatorului la

momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului ori la data decesului;

2. Graţie instrumentalizării într-un şir de legislaţii naţionale contemporane şi

internaţionale, se impune propunere de lege ferenda conform căreia punctele de legătură –

domiciliu şi reşedinţă prevăzute în Cartea a V-a din Codul civil RM vor fi schimbate cu cel care

le unifică – reşedinţă obişnuită. Respectiv, punctul de legătură – legea domiciliului a defunctului

şi a testatorului, prevăzute în art.1622 alin.(1) şi art.1623 alin.(2) lit.b) din Codul civil RM să fie

înlocuit cu punctul de legătură –legea reşedinţei obişnuite a defunctului şi a testatorului;

3. Întru facilitarea soluţionării eventualelor conflicte de calificări în vederea determinării

a legii aplicabile regimului succesoral şi domeniului de aplicare a legii succesorale, a legii

147

aplicabile condiţiilor de formă şi de fond ale testamentului, cît şi limitarea voinţei testatorului în

alegerea legii aplicabile actului testamentar, propunem lege ferenda ca: a. după schimbarea

consecutivităţii logice ale art.1621 şi 1622 din Codul civil RM, elementul din domeniul legii

succesorale prevăzut în art.1621 lit.c) să fie formulat - „condiţiile legale ale dreptului la

moştenire”, care se referă la existenţa capacităţii succesorale şi lipsa nedemnităţii succesorale; b.

norma conflictuală prevăzută de art.1621 din Codul civil privind domeniul de aplicare a legii

succesorale să fie completat în cuprins cu: „lit.h) condiţiile de fond ale testamentului;

lit.i)întocmirea, modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare; lit.î)incapacităţile speciale

de a dispune sau de a primi prin testament”; c. norma conflictuală prevăzută de art.1623 să fie

formulat cu noul cuprins: alin.(1) „O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă raporturilor de

succesiune, legea statului a cărui cetăţenie o are”; alin.(2) „Existenţa şi validitatea

consimţămîntului declaraţiei de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cîrmui

succesiunea prin testament. Declaraţia de alegere a legii aplicabile se poate face în oricare din

formele prevăzute pentru validitatea testamentului. Aceeaşi lege cîrmuieşte şi condiţiile de formă

pentru modificarea sau revocarea declaraţiei”. Dispoziţiile actuale din alin.(2) vor fi reflectate în

alin.(3) din art.1623 al Codului civil RM.

4. Norma conflictuală prevăzută de art.157 din Codul familiei RM este deja depăşită,

deoarece soluţiile în determinarea legii aplicabile relaţiilor patrimoniale şi personale între soţi

sunt găsite prin coroborare cu art.1578, 1610, 1611 şi 1613 din Codul civil RM.

În acest sens, ca propunere de lege ferenda ar fi noul cuprins al nomei conflictuale

prevăzută de art.157 din Codul familiei RM privind relaţiile patrimoniale şi personale între soţi,

şi anume: „(1) Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii reşedinţei obişnuite

comune a soţilor, iar, în subsidiar, legii personale comune a soţilor, iar, în lipsa acestora legii

statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. Legea reşedinţei obişnuite comună sau

legea personală comună a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul cînd unul

dintre ei îşi schimbă, după caz, legea reşedinţei obişnuite sau legea personală; (2) Condiţiile de

fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele stabilite de legea personală a

fiecăruia dintre viitorii soţi. Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sunt cîrmuite de legea

aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsa acestuia, de legea aplicabilă efectelor generale

ale căsătoriei conform alin.(1); (3) Soţii pot alege: a)legea statului pe teritoriul căruia unul dintre

ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii; b)legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre

ei la data alegerii; c)legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după

celebrarea căsătoriei; (4) Aceeaşi lege stabileşte dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea

148

convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimonială nu

poate aduce prejudicii terţilor”.

Impactul rezultatelor obţinute în prezenta lucrare au o importanţă deosebită şi

incontestabilă asupra ştiinţei şi jurisprudenţei. Asupra ştiinţei, prezenta lucrare are un impact pe

care trebuie să-l aibă în egală măsură orice teză de doctorat, indiferent în ce domeniu este

elaborată. Orice teză de doctorat îşi pune drept scop atingerea unui nou nivel de analiză şi sinteză

într-un domeniu anumit, nivel care, la rîndul său, trebuie să constituie ulterior punctul de plecare

al altor savanţi în cercetarea unor problematici mult mai aprofundate. După părerea noastră,

specificul impactului prezentei teze asupra ştiinţei rezidă în primul rînd în alegerea subiectului

propus pentru analiză (subiect care în Republica Moldova nu a constituit niciodată obiect de

cercetare distinct), dar şi în combinaţia cu succes a mai multor viziuni doctrinare naţionale şi ale

altor state în decursul evoluţiei instituţiei moştenirii. Asupra jurisprudenţei, realizările obţinute

au o importanţă deosebită în măsura în care soluţionarea conflictului de jurisdicţii privind

determinarea instanţei de judecată competentă a soluţiona un litigiu privind raporturile

succesorale cu element de extraneitate are impact asupra soluţionării conflictelor de calificări şi

de legi în vederea determinării normei competente a guverna relaţiile date.

În condiţiile celor sus-menţionate se învederează şi un plan de cercetări de perspectivă.

Astfel, considerăm că pe viitor este oportună cercetarea aspectelor cu privire la unificarea şi

armonizarea normelor conflictuale în materia regimului succesoral cu alte instituţii de drept

privat, în perspectiva uniformizării legislaţiei Republicii Moldova cu normele europene. Vor fi

studiate: Convenţia privind conflictele de legi în materia formei dispoziţiei testamentare din

05 octombrie 1961, Convenţia privind administrarea internaţională a succesiunilor din 2

octombrie 1973, Convenţia asupra legii aplicabile regimului matrimonial din 14 martie 1978.

149

BIBLIOGRAFIE

1. Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în

materie civilă, comercială şi penală din 22.05.96. În: Tratate internaţionale, 1999,

Vol.29. p.355. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.1017-XIII din 03.12.96;

2. Adam I., Rusu A. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: Europa Nova, 2003. 273p.;

3. Andrei P., Apetrei I. Drept civil. Iaşi: Editura Ankarom, 1998. 403 p.;

4. Antonescu E. Tratat teoretic şi practic de drept internaţional privat. Vol.I.

Bucureşti: 1934. 488 p.;

5. Antohi L., Baieş S., Băieşu A. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.

Vol.II. Chişinău: Ed.ARC, 2006.1356p.;

6. Anghel I. M. Drept privat roman. Vol.I. Bucureşti: Ed. Hyperion XXI, 1991. 165p.;

7. Alexandresco D. Principiile dreptului civil român cuprinzînd doctrina şi

jurisprudenţa pînă la zi. Tom.I.Bucureşti: Ed. III, 1926. 656p.;

8. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: Tipografia Centrală, 1995. 240p.;

9. Babără V. Drept internaţional privat. Chişinău: Ed. a 3-a, „Elena-V.I.” S.R.L.. 2009.

418p.;

10. Bacaci A., Comăniţă Gh. Drept civil. Succesiunile. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

2003. 199p.;

11. Baieş S., Roşca N. Drept civil. Persoana fizică. Persoana Juridică. Vol. I. Chişinău:

Editura Cartier, 2004. 400p.;

12. Bantea O. Dreptul internaţional privat. Chişinău: 2002. 276p.;

13. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil.

Bucureşti: 2003. 448p.;

14. Băieşu A., Căpăţînă I. Drept internaţional privat. Chişinău: Editura Garuda – Art,

2000. 325p.;

15. Bănărescu Iu. Noţiunea succesiunii vacante şi natura ei juridică/ Revista Naţională

de Drept, 2006. nr.10. p.61-64;

16. Bobei R.-B. Calificarea şi conflictul de calificări în dreptul inetrnaţional privat.

Bucureşti: Editura All Beck, 2005. 501p.;

17. Bostan G. Moştenirea legală. Chişinău: SRL Barcom, 2004. 29p.;

18. Bostan G. Succesiunea legală în Republica Moldova şi România. Teza de dr. în

drept. Chişinău, 169p.;

19. Cantacuzino M.B. Elementele dreptului civil. Bucureşti: Editura All

Educational,1998. 1077p.;

150

20. Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Ed.Press

Mihaela S.R.L., 1999. 390p.;

21. Chelaru I. Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept

comparat. Iaşi: Editura A 92 Acteon, 2003. 694p.;

22. Chirică D. Drept civil. Succesiuni. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999. 356p.;

23. Chirică D. Drept civil. Succesiuni şi testamente. Bucureşti: Rosseti. 2003. 233p.;

24. Chibac Gh., Băieşu A, Rotari Al-dru, Efrim O. Drept civil. Contracte speciale.

Vol.III. Chişinău: Editura Cartier juridic. 674p.;

25. Ciutacu F. Codul civil român. Ediţie îngrijită de Teora, 1999. 490p.;

26. Ciucă V. Procedura partajului succesoral. Iaşi: Polirom, 1997. 180p.;

27. Ciobanu V.M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol.I. Bucureşti:

Editura Naţional, 1996. 557p.;

28. Cocoş Ş. Drept roman. Bucureşti: Editura ALL – BECK, 2000. 312p.;

29. Convenţia de drept internaţional privat din Havana, adoptată la 20 februarie 1928.

(codul lui Bustimante), http://www.oas.org/;

30. Convenţia privind administrarea internaţională a succesiunilor din 2 octombrie 1973.

http://www.hcch.net ;

31. Convenţia asupra legii aplicabile regimului matrimonial din 14 martie 1978, în

vigoare din 01 septembrie 1992. http://www.hcch.net;

32. Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind legea uniformă asupra

formei testamentului internaţional elaborat sub egida UNIDROIT (Institutul

Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat). http://www.unidroit.org ;

33. Convenţia privind legea aplicabilă succesiunlor pentru cauză de moarte din 01 august

1989. http://www.hcch.net;

34. Convenţia privind conflictele de legi în materia formei dispoziţiei testamentare din

05 octombrie 1961, în vigoare din 05 ianuarie 1964. http://www.hcch.net;

35. Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale din 19 iunie

1980. În: Monitorul Oficial, 27.01.1998, nr.C – 027 din, p.0034-0046;

36. Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,

familială şi penală între Statele membre ale "Comunităţii Statelor Independente" din

22.01.1993. În: Tratate internaţionale, 1999, Vol.16, p.262. Ratificată prin Hotărîrea

Parlamentului nr.402-XIII din 16.03.95;

37. Constituţia Republicii Moldova. Din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova,12.08.1994, nr.1;

151

38. Codul civil al Republicii Moldova. Nr.1107-XV din 6 iunie 2002, În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2006, nr. 82 – 86/661;

39. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr.227-XV din 30 mai 2003. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr. 111 – 115/451;

40. Codul familiei al Republicii Moldova. Nr.1316-XIV din 26.10.2000. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 26.04.2001, nr. 47-48/210;

41. Codul fiscal al Republicii Moldova. Nr.1163 – XIII din 24.04.1997, Titlul IV. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.11.2000, nr. 139 – 140/992;

42. Cod vamal al Republicii Moldova. Nr.1149-XIV din 20.07.2000. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 23.12.2000, nr. 160-162/1201;

43. Codul civil francez din 1804, completat prin Legea nr. 97 – 987 din 28 octombrie

1997, Ed. Code Civil, Paris: Daloz, 1999. http://www.rabenou.org/civil.html.;

44. Codul Civil al României din 4 decembrie 1864, respectiv decretat la 26 noiembrie

1864, promulgat la 4 decembrie 1864, pus în aplicare la 1 decembrie 1865 cu ultimile

modificări, pînă la 19 octombrie 1999, http://legal.dntis.ro/codcivil/index - civil.html;

45. Codul civil nou al României, adoptat prin Legea României nr.287 din 17 iulie 2009,

publicată în Monitorul Oficial nr.511 din 24 iulie 2009, fără a fi pus în vigoare prin

Lege de către Parlamentul României, http://www.europeana.ro;

46. Cod civil al Spaniei din 25 iulie 1889. Revue critique de droit international privé,

1976, nr.2, p.397-423, http://vlex.com;

47. Cod civil al Quebecului din 04 iulie 1991, în vigoare din 01 ianuarie 1994. Revue

critique de droit international privé, 1992, nr.3, p.574-584”,

http://droit.unmontreal.ca;

48. Codul civil al Portugaliei din 25 noiembrie 1966, în vigoare din 01 iulie 1967. Revue

critique de droit international privé, 1968, nr.2, p.369-378;

49. Codul civil al Statului Luiziana din 1825, completat prin Legea nr.923 din 1993

privind codificarea reglementărilor conflictuale, în vigoare din 01 ianuarie 1992,

Revue critique de droit international privé, 1992, nr.2, p. 394-400;

50. Codul civil din Mexic, adoptat în 1928, în vigoare din 1932. Revue critique de droit

international privé, 1989, nr.3, p. 583-585;

51. Codul de drept internaţional privat din Belgia din 16 iulie 2004. http://juriscope.org;

52. Codul Calimah - Tipărită sub titlul de Legiuire a prea înălţatului şi prea

pravoslavnicului Domn şi oblăduitor a toată Ungro – Vlahia, Ioan Gheorghe Karagea.

Apărut în anul 1817 la Iaşi;

152

53. Cojocari E. Dreptul notarial. Chişinău: Ruxanda, 1998. 224p.;

54. Cojocaru V. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine în materia

civilă în Republica Moldova. Monografie. Chişinău: Editura CEP USM, 2007. 277p.;

55. Cojocaru V., Dorul V. Fundamentul dreptului la moştenire”/ Analele Ştiinţifice ale

Academiei Ministerului Afacerilor Interne, seria Drept privat. nr. 2/2003, p.31-37;

56. Cojocaru V., Şeremet I. Explicaţii terminologice ale conceptului dreptului la

moştenire/ Revista ştiinţifică „Studia Universitatis” – Seria „Ştiinţe sociale”, nr.8(28).

Chişinău, 2009. p.27-31;

57. Constantinescu E. Unele aspecte ale dreptului succesoral al Republicii Moldova.

Teză de dr. în drept. Chişinău, 200p.;

58. Constantinescu E. Ordinea de succesiune în Franţa/ Legea şi viaţa, 1995. nr.4;

59. Costin M.N. Dicţionar de drept civil: L – Z. Vol.III. Bucureşti: Lumina Lex, 2004.

680p.;

60. Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român. Vol. 2. Cluj – Napoca: Editura

Dacia, 1984. 187p.;

61. Cărpenaru St. Dreptul de moştenire în dreptul civil. Contractele speciale. Dreptul de

autor. Dreptul de moştenire. Bucureşti: Universitatea Bucureşti,1983. 570p.;

62. Cărpenaru St. Dreptul de moştenire. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Eciclopedică,

1982. 332 p;

63. Căpăţână O. Etude comparativ du droit international prive en France et en

Allemange/ Revista „Etudes et Recherches juridique”, nr.2/1964. p.230;

64. Crăciunescu C.M.. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000.

230p.;

65. Diaconu C., Simion M. Istoria statului şi dreptului. Craiova: Ed.Sitech, 1999.

234p.;

66. Diaconu N. Drept internaţional privat. Curs universitar. Bucureşti: Lumina Lex,

2002. 330 p.;

67. Deak Fr., Cărpenaru St. Drept civil. Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1983. 580p.;

68. Deak Fr. Tratat de Drept Succesoral. Bucureşti: Editura Actami, 1999. 607p.;

69. Deleanu I. Tratat de procedură civilă. Arad: Editura Servo – Sat, 1997. 482p.;

70. Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia Română. Institutul de

Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Ed.Univers Enciclopedic, 1998. 1192p.;

71. Dogaru I. Drept Civil. Succesiunile. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. 290p.;

153

72. Eliescu M. Transmiterea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR. Bucureşti:

Ed.Academiei, 1966. 257p;

73. Eliescu M. Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R.. Bucureşti:

Ed.Academiei, 1966. 280p.;

74. Eliescu M.. Curs de succesiuni. Bucureşti: Ed.Humaniras, 1997. 320p.;

75. Florescu D.C. Dreptul civil. Succesiunile. Bucureşti: Ed.Universităţii-Titu

Maiorescu, 2001. 275p.;

76. Filipescu I.P., Anca P., Calmuschi O., Eremia M.-I. Încheierea căsătoriei şi efectele

ei. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1981. 211p.;

77. Filipescu I.P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti: Editura All, 1998. 552p.;

78. Filipescu I.P. Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Bucureşti:

Editura ALL, 1999. 535p.;

79. Filipescu I.P. Dreptul internaţional privat. Bucureşti: Ed.Actami, 1999. 575p.;

80. Fuerea A. Drept internaţional privat. Bucureşti: Ed. Universul juridic, 2005. 431p;

81. Gogeanu P. Istoria statului şi dreptului. Vol.I. Bucureşti: 1970. 344p.;

82. Gabor H. Prezumţii referitoare la comorienţi în dreptul roman. Budapest: 1976.

360p.;

83. Hamangiu C., Rosetti – Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român.

Vol.III. Bucureşti: Editura All, 1998. 600p.;

84. Hanga V. Istoria dreptului românesc, Dreptul cutumiar. Iaşi: Ed.Fundaţiei

Chemarea, 1993. 390p.;

85. Hanga V., Jakotă M.V. Drept privat roman. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1964. 392p.;

86. Hanga V., Bocşan M.D. Curs de drept privat roman. Bucureşti: Editura Rosseti,

2005. 241p.;

87. Hotărîrea nr.13 din 31 mai 1979 al Prezidiumului Republicii Populare Ungare

privind dreptul internaţional privat, în vigoare din 01 iulie 1979. Revue critique de

droit international privé, nr.1, p. 161-176;

88. Ionaşcu Tr. Curs de drept civil. Succesiuni şi libertăţi. Iaşi: 1928. 446p.;

89. Jakotă M.V. Drept internaţional privat. Vol.I.. Iaşi: Ed. Chemarea, 1997. 290p.;

90. Jakota M.V. Drept internaţional privat. Vol.II. Iaşi: Ed. Chemarea, 1997. 276p.;

91. Jitaru L. Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine, latin, român, rus.

Chişinău: Editura MUSEUM, 2001. 256p.;

154

92. Juvara A. Curs de drept internaţional privat. Conflictele de legi. Bucureşti:

Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Văcăreşti, 1934. 138p.;

93. Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica

Moldova. Nr.275-XIII din 10.11.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

29.12.1994, nr.20/234;

94. Legea privind actele de stare civilă. Nr.100-XV din 26.04.2006. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001, nr.97-99/765;

95. Legea privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului. Nr.1308

– XIII din 25.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.09.1997,

nr.57-58/515;

96. Legea română nr.105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internaţional privat. În: Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.245;

97. Legea poloneză privind dreptul internaţional din 12 noiembrie 1965, în vigoare din

01 iulie 1965. Revue critique de droit international privé,1966, nr. 2, p. 323-327;

98. Legea federală a Austriei perivind dreptul internaţional privat din 15 iunie 1978, în

vigoare din 01 ianuarie 1979. Revue critique de droit international privé, 1979, nr.1,

p.174-185. http://www.ris.bka.gv.at;

99. Legea venesuelă din 06 august 1998 privind dreptul internaţional privat, în vigoare

din 06 februarie 1999. Revue critique de droit international privé, 1999, nr.2, p.392-

401;

100. Legea cadru la Codul civil al Germaniei din 18 august 1896, în vigoare din 01

septembrie 1986, Revue critique de droit international privé, 1987, nr.1, p. 170-197;

101. Legea nr.218 din 31 mai 1995 cu privire la reforma sitemului italian al dreptului

internaţional privat, în vigoare din 01 septembrie 1995. Revue critique de droit

international privé, 1996, nr.1, p.174-189;

102. Legea din Lihtenştein privind dreptul internaţional privat din 19 septembrie 1996,

în vigoare din 01 ianuarie 1997. Revue critique de droit international privé, 1997,

nr.4, p.858;

103. Legea Turciei nr.2675 din 20 mai 1982 privind dreptul internaţional privat şi

procesul civil internaţional, în vigoare din 22 noiembrie 1982. Revue critique de droit

international privé, 1983, nr.1, p.141-157;

155

104. Legea federală a Eleveţiei privind dreptul internaţional privat adoptat la 25 iunie

1891, în vigoare 25 iunie 1989. Revue critique de droit international privé, 1988,

nr.2, p.207-289;

105. Legea din Cehia nr.97 cu privire la dreptul internaţional privat, adoptată la 4

decembrie 1963, în vigoare de la 1 aprilie 1964. Revue critique de droit international

privé, 1965, nr.3, p.614-631;

106. Lipovanu I. Problemele de drept internaţional privat comparat în domeniul

statutului persoanelor fizice/ SCJ, 1973. nr.4. p.599- 605;

107. Lipovanu I. Norme conflictuale române referitoare la căsătorie şi divorţ/ RRD,

1970. nr.11. p.14-20;

108. Lupulescu D. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale

practice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1973. 431p.;

109. Macovei D. Drept Civil –Succesiuni. Iaşi: Ed. Fundaţiei Chemarea, 1993. 325p.;

110. Molcuţ E. Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic, 2003. 270p.;

111. Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. Bucureşti: Ed. Şansa, 1993. 280p.;

112. Micescu I. Curs de drept civil. Succesiuni ab intestat. Bucureşti: 1937. p.XIX;

113. Nădejde I. Dicţionar latino-român. Iaşi: Ed.Viaţa Românească, 1934. 320p.;

114. Nikitiuc P. Dreptul la moştenire. Chişinău: Cartea moldovenească, 1982. 189p.;

115. Popescu P.A. Drept internaţional privat. Vol.I-II: Lumina Lex, 1999. 1365p.;

116. Popescu D.A., Harosa M., Drept internaţional privat. Vol.I. Bucureşti:

Ed.Lumina LEX, 1999. 471p.

117. Petrescu R. Drept succesoral. Bucureşti: Ed.Oscar Print, 1997. 288p.;

118. Pînzari V. Dreptul familiei. Chişinău: Ed.Universitas, 2000. 162p.;

119. Pînzari V. Unele reflecţii cu privire la reglementarea regimului contractual al

bunurilor soţilor în legislaţia familiei a Republicii Moldova/ Revista Legea şi viaţa.

nr.3;

120. Predescu Bianca M.-C. Fundamentele normelor conflictuale. Bucureşti:

Ed.Actami, 2001. 267p.;

121. Pricopi A., Fuerea A. Drept internaţional privat. Note de curs. Bucureşti: Ed.

Actami, 1999. 256p.;

122. Protocolul final la Acordul dintre România şi Republica Federală Germania

privind securitatea socială. Din 08.04.2005. În: Monitorul Oficial al României,

30.12.2005, nr.1194;

123. Rarincescu M.G. Curs de drept civil. Bucureşti: 1945. 275p.;

156

124. Reghini I. Dreptul familiei. Vol. I. Târgu – Mureş: Universitatea Ecologică

„Dimitrie Cantemir”, 1994. 228p.;

125. Regulamentul (CE) al Consiliului Europei privind competenţa, recunoaşterea şi

executarea hotărîrilor judecătoreşti în materia matrimonială şi în materie de

răspundere părintească, precum şi legislaţia aplicabilă în materie matrimonială.

Nr.2201/2003 din 27.09.2007. În: EUR – Lex.europa.eu European Communities,

1998-2007; www.avocatnet.ro/content/articles?id=9977;

126. Robu O. Unele aspecte ale succesiunii în Republica Moldova la etapa actuală.

Teză de dr. în drept. Chişinău, 2009. 172p.;

127. Rădulescu S., Săuleanu L. Dicţionar de expresii juridice latine. Bucureşti:

Ed.Ştiinţifică, 1999. 396p.;

128. Sitaru D.- A. Dreptul internaţional privat. Lumina Lex, 2001. 575p.;

129. Safta-Romano E. Dreptul de moştenire. Iaşi: Ed.Graphix, 1995. 343p.;

130. Sîmbrian T. Drept roman. Craiova: Ed.Helios, 2001. 285p.;

131. Stătescu C., Bârsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti:

Ed.ALL, 1995. 320p.;

132. Şeremet I. Aspecte conflictuale privind cerinţele legale pentru a putea moşteni şi

deschiderea succesiunii/ Revista „Perspectiva - INT”. Diversitatea ştiinţelor socio-

umane:probleme şi soluţii pentru dezvoltarea europeană. Culegere de comunicări

ştiinţifice. Chişinău, 2009. p.138-148;

133. Şeremet I. Unele situaţii conflictuale de drept internaţional privat privind

persoanele cu vocaţie succesorală/ Revista Naţională de Drept.nr.2. Chişinău, 2010.

p.54-60;

134. Şeremet I. Aspecte conflictuale privind partajul şi transmiterea averii

succesorale/ Revista Naţională de Drept. nr.1. Chişinău, 2010. p.64-68;

135. Şeremet I. Condiţia juridică a străinului în dreptul succesoral/ Analele ştiinţifice

ale USM – Seria „Ştiinţe socioumanistice”.Vol.I. Chişinău, 2006. p.269-273;

136. Şeremet I. Norma conflictuală cu privire la regimul matrimonial/ Revista

Naţională de Drept.Ediţie specială. nr.10-12. Chişinău, 2009. p.155-161;

137. Şeremet I. Expuneri doctrinare şi jurisprudenţiale pe marginea conflictelor de

calificări cu privire la regimul matrimonial şi regimul succesoral/ Revista

Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. nr.4. Chişinău, 2009.

p.108-121;

157

138. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie

civilă şi penală din 06.07.96. În: Tratate internaţionale, 1999, Vol.20. Ratificat prin

Hotărîrea Parlamentului nr.1018-XIII din 03.12.96

139. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică

şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993. În: Tratate

internaţionale, 1999, Vol.21. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.260-XIII din

04.11.94;

140. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile

juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993. În: Tratate internaţionale, 1999,

Vol. 22. p.85. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 261-XIII din 04.11094;

141. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţă

juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993.

În: Tratate internaţionale, 1999, Vol.19. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului

nr.1487-XIII din 10.06.93;

142. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţă

juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială ţi penală din 09.02.1993.

În: Tratate internaţionale, 1999, Vol.19. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului

nr.1487a-XIII din 10.06.93;

143. Tratat din 26.10.2004 între Republica Moldova şi Republica Azerbaidjan cu

privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.

În: Tratate internaţionale, 1999, Vol.36. Ratificat prin Legea nr.33-XVI din

14.04.2005;

144. Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat de şefii de stat şi de guvern ai celor

doisprezece state, semnat în Maastricht, la 7 februarie 1992;

145. Ungureanu O., Jugastru C. Manual de Drept internaţional privat. Bucureşti:

Ed.All Beck, 1999. 226p.;

146. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Ed.Rosetti, 2003. 358p.;

147. Volcinschi V., Cojocari E. Drept privat roman, Chişinău: Ed.Business-Elita,

2006. 244p.;

148. Vrabie C. Statutul juridic al persoanei fizice în dreptul internaţional privat.

Autoref. tezei de dr. în drept. Chişinău, 2008. 20p.;

149. Zlătescu V. D. Drept privat comparat. Bucureşti: Ed.Oscar Print, 1997. 346p.;

150. Абльозгова О.В. Международное частное право. Москва: Изд.Эхамен,

2004. 161с.;

158

151. Ануфриева Л.П. Международное частное право. Особенная часть. Том 2.

Москва: Изд. БЕК, 2002. 768c.;

152. Антакольская М. Семейное право. Москва: Юридическая литература, 2000.

255с.;

153. Баратянц Н.Р. Международное частное право. Москва: Изд.International

Publishing group. 1994. 507с.;

154. Богуславский М.М. Международное частное право. Москва: Изд.Юрист.

2006. 606c.;

155. Бекашев К.А., Ходаков А.Г. Международное частное право. Сборник

документов. Москва: Изд. БЕК, 1997. 973с.;

156. Галенская Л.Н. Международное частное право. Ленинград: 1983. 233с.;

157. Гольская Д.Х. Правовые проблемы сотрудничества социалистических и

капиталистических стран в делах о наследовании. Москва: Изд.Юристь, 1980.

253с.;

158. Димитриева П.К. Международное частное право. Москва: Изд.Проспект,

2005. 656c.;

159. Ерпылева В.Г. Международное частное право. Учебник для вузов. Москва:

Изд.Юристь, 1999. 597с.;

160. Звеков В.П. Международное частное право. Москва: Изд.Юристь, 2004.

701c.;

161. Кох Х., Магнус У. У., Винклер Фон Моренфельс М.. Международное

частное право и сравнительное правоведение. Москва: Международные

отношения, 2000. 342c.;

162. Кибенко Е.Р. Международное частное право. Харьков: Изд.Espada, 2003.

511с.;

163. Лунц Л.А. Международное частное право. Особенная часть. Москва:

Изд.Юристь, 1975. 503с.;

164. Марышева Н.И. Международное частное право. Москва. Изд.дом

"ИНФРА-М", 2000. 233c.;

165. Муранов А.И., Жильцов А.Н. Международное частное право. Москва:

Исследовательский центр частного права «Статут», 2001. 891с.;

166. Нешатаева Т.Н. Международное частное право и международный

гражданский процесс. Москва: Изд.Городец, 2004. 624с.;

159

167. Никитюк П. Наследственное право и наследственный процесс. Кишинев:

Штиинца, 1973. 230с.;

168. Скаридов А.С. Международное частное право. Санкт – Петербург:

Изд.Михайлова В.А, 1998. 765с.;

169. Семейный кодекс Росийской Федерации nr.223-ФЗ от 29.12.1995, СЗ РФ.

1996. №1.

170. Тихомиров Л., Тихомиров М. Юридическая энциклопедия. Москва:

Юридическая литература, 1997. 330с.;

171. Толстой Ю. Наследственное право. Москва: Юридическая литература, 2000.

567с.;

172. Dicey and Morris Family Law Act. London: 1980. 1622p.;

173. Frederich Carl von Savigny Private International Law, A treatise on the conflict

of law and the limits of their operation in respect of place and time. Edinburgh: T&T

Clark. Law Publishers, 1869. 690p.;

174. Graverson R.H. Conflict of Laws. London: Sweets Maxwell edition, 1980. 623p.;

175. Jonson W.S. Conflict of Laws. Montreal: Wilson and Lafleur Ed., 1962. 490p.;

176. Morris C. The Conflict of Laws. London: Second Edition. Stevens and Sons, 1980.

552p.;

177. Mendes da Costa, Studies in Canadian Family. Vol.II. 1972. 409p.;

178. Scoles E.F., Hay P. Conflict of Law. London: Second Edition. West Publishing

Co., 1992. 1416p.;

179. Szasty I. Private international law in the european people s demovracies.

Budapesta: 1964. 260.;

180. A.E. von Overbeck. Le droit des personnes, de famille, des régimes matrimoniaux

et dessuccessions dans la nouvelle loi fédérale suisse sur le droit international privé.

Revue critique de droit international privé, 1988. p.353-355;

181. Audit B. Droit international privé. Paris: Ed.Economica 3 éd., 2000. 973p.;

182. Ancel B., Lequette Y. Grands arrets de la jurisprudence de droit international

prive. Paris: Sirey, 1987. 340p.;

183. Bartin E. Principes de droit international privé selon de loi et la jurisprudence

francaise. Vol.I: Paris: Ed.Domat – Montchrestein; 1930: 634p.;

184. Bartin E. Principes de droit international privé selon de loi et la jurisprudence

francaise. Vol.II: Paris: Ed.Domat – Montchrestein; 1932: 522p.;

160

185. Batiffol H., Lagarde P. Droit international privé. Paris: Librairie generale de

droit et de jurisprudence, 7 éd., 1983. 656p.;

186. Batiffol H. Traité élémentaire de droit international privé. Paris: Libraire

Générale de droit et de jurisprudence, 1959. 941p.;

187. Beigner B. Jurisprudence Commentaires. Paris: Le Dallos, nr.17/2000. 373 p.;

188. Bucher A. Droit international privé. Bâle: Ed.Helbing&Lichtenhahn, 2004. 205p.;

189. Calier J., Fallon M., Bernadette, Martin – Bosly Code de droit international

prive. Bruxelles: Edition Bruylant, 2004. 780p.;

190. Derrupe J. Droit international privé. Paris: Edition Dalloz, 1999. 149p.;

191. Despagnet Cours elementaire de droit international prive. Paris: Clunet, 1925.

253p.;

192. Dictionnaire Encyclopedique. Paris: Editions Hachette, 2001;

193. Grimaldi M. Les dernieres volontes. Paris: PUF, 1994. 385p.;

194. Gridel J.-P. L individu juriquement mort. Paris: „Le Dallos”, 1999. 266p.;

195. Gutmann D. Droit international prive. Paris: Dalloz, 2 edition, 2004. 345p.;

196. La doctrine des qualifications et ses rapport avec le caractere national des regles

du conflit de lois/ Recueil des cours. Haga, 1930. 565p.;

197. Laurent F. Principes de droit civil francais. Ed. a 4-a. Vol.III. Bruxelles – Paris:

1889. 603p.;

198. Lerenburg-Pigronniere P., Loussouarn Y. Droit international privé. Paris: Dalloz,

1966. 610p.;

199. Le droit musulman de la famille et des successiones a l,epreuve des ordres

juridiques occidentaux. Zurich: 1999. 450p.;

200. Loussouarn Y., Bourel P. Droit internatinal privé. Paris: Ed.Dalloz, 1993. 832p.;

201. Mazeaud J. Lecons de droit civil. Les succesions. Tome IV. Vol.II. 2004. 1950p.;

202. Malaurie Ph., Agnes L., Thery Ph. Cours de droit civil. Le biens. La publicité

foncier. 4-e edition. Paris: Cujas, 1998. 590p.;

203. Mayer P. Droit international privé. Paris: Gualina editeur, 1998. 700p.;

204. Mayer P., Heuze V. Droit international privé. Paris: Montchrestien, 2004. 729p.;

205. Mayer P. Evolution du statut de la famille en droit international prive/ Jornal du

droit international privé. 104 annee. 1997;

206. Mazeaud H., David R., Maury J. L influence du Code civil dans le monde/

Travaux de la semaine internationale du Droit. Paris: 1950;

161

207. Meau-Latour M. La transmission patrimoniale a cause de mort. Paris: Le

Dalloz, Supplement nr.16/2000;

208. Niboyet J.P. Traite de Droit international privé francais. Vol.I. Paris: 1 edition,

1994. 533p.;

209. Niboyet J.P. Traité de droit international privé francais. Vol.II. Paris: 2 edition,

1951. 582 p.;

210. Pillet A. Principes de droit international privé. Paris: 1903. 860p.;

211. Pillet A. Traité pratique de droit international privé. Vol.II. Paris: Ed.La Societe

Anonyme du Recueil Sirey, 1924. 960p.;

212. Plastara G. Droit international privé de la Roumanie//Repertoire de droit

international. Vol.VII. Paris: 1930. 525p.;

213. Rigaux Fr. Droit internatinal privé, droit positif belge. Larcier editeur, 1997.

260p.;

214. Rigaux Fr. La theorie des qualifications. Paris: Librairie Generale de droit et de

jurisprudence, 1956. 253p.;

215. Roguin P. Traité de droit civil compare, le regime matrimonial. Paris: 1905.

630p.;

216. Savatier R. Cours de droit international privé. Paris: Librairie Generale de droit et

le jurisprudence, 1953. 330p.;

217. Taverne M. La dissolution du mariage par volonte unilaterale dans les pays du

Maghreb/ Journal des tribunaux, 1981. nr.5171;

218. Terre F., Lequette Y Droit civil. Les succesions. Les liberalites. Paris: 1997.

220p.;

219. Valery J. Manuel de droit internatioanl privé. Paris: Fontemoing et Cie.Editeurs,

1914. 631p.;

220. Watte N. Droit international privé. Paris: Edition Larcier, 1992. 371p.;

221. Weiss A. Traité de droit international privé. Vol.III. Paris: 1912. 898p.;

222. Mengozzi P. La riforma del diritto internazionale privato italiano. Napoli: La

legge 31 magio 1995. nr. 218. II edizione, Editoriale Scientifica. 1997. 256p.;

223. Vitta E. Corso di diritto internazionale privato e processuale. Roma: 1991.

316p.;

224. Christian von Bar Internationales Privatrecht. München: C.H. Beck, 1987. 547p.;

225. Raape L. Internationales Privatrecht. München: 1961. 372 p.;

226. http://www.hcch.net , site-ul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga;

162

227. http://www.unidroit.org, site-ul Institutului Internaţional pentru Unificarea

Dreptului Privat;

228. http://www.juriscope.org, consultat la 03.05.2010;

229. http://www.droit.unmontreal.ca, consultat la 03.05.2010;

230. http://www.notiss.ru/usring/Lagard-ru.htm, consultat la 03.05.2010;

231. http://www.statistica.md/public/files/despre/legi_hotariri/Lege_Recens_Pop_proie

ct.doc-, consultat la 03.05.2010.

163

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,

se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmînd să suport consecinţele, în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Şeremet Igor

Data:

164

CURRICULUM VITAE

Numele: Şeremet

Prenumele: Igor

Sex: Masculin

Anul naşterii: 01 ianuarie 1981

Locul naşterii: s.Tănătari, r.Căuşeni

Naţionalitatea: Moldovean

Situaţia familiară: Căsătorit, un copil

Domiciliu: r. Anenii-Noi, c.Varniţa, str-la Izvoarelor 4

Telefon: 0(265)46227, 75-93-07, 068333302

E-mail: seremet-igor@rambler.ru

Studii:

2007 – 2011 - doctorand la Universitatea de Stat din Moldova, Secţia Studii

Postuniversitare Specializate Doctorat, Profilul Drept, Specializarea Drept internaţional

privat;

2003 – 2004 - magistrand la Universitatea de Stat din Moldova, Secţia Studii

Postuniversitare Specializate Masterat, Profilul Drept, Specializarea Drept Internaţional

fiind obţinut titlul de magistru în drept;

1998 – 2003 - student la Academia de Drept din Moldova, Specialitatea Drept,

Specializarea Drept Internaţional fiind obţinut titlul de licenţiat în drept;

1987 – 1998 - elev la Şcoala medie de cultură generală nr.12 din s.Varniţa, r-ul Anenii –

Noi, fiind obţinute studii medii generale;

Experienţa profesională:

2003 – 2004 - lector asistent al Catedrei Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor

Economice Externe a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova (Disciplini: Drept

Internaţional Privat şi Dreptul Comerţului Internaţional);

165

2004 – 2008 - inspector principal al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi

a Corupţiei, locotenent major – Direcţia Generală pentru Combaterea Crimelor Economice;

2008 – prezent - director general al S.C. „Den Broker” S.R.L. – broker vamal specializat

în perfectarea declaraţiilor vamale;

2009 – prezent - avocat stagiar în BAA „Casian şi Avocaţii”;

2008 – prezent - lector universitar al Catedrei Drept Intenaţional şi Drept al Relaţiilor

Economice Externe a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova: a. Predarea în

limba română a disciplinilor: „Drept internaţional privat” şi „Dreptul comerţului internaţional”;

b. Activitate de cercetare ştiinţifică.

Stagii, Burse, Practici profesionale:

07 mai 2009 – Participant la Conferinţa internaţională „Pace, prosperitate, drepturi ale

omului, creativitate şi inovare – răspunsuri europene provocărilor globale”, organizată de

Universitatea „Perspectiva - INT”, Republica Moldova, Chişinău.

16 octombrie 2009 - Participant la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică

consacrată împlinirii a 50 de ani de la fondarea Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din

Moldova „Educaţie şi cercetare într-un stat bazat pe drept”, organizată de Facultatea de Drept a

Universităţii de Stat din Moldova, Republica Moldova, Chişinău.

19 februarie 2010 – Participant la Seminarul metodic „Integrarea interactivă a

materialelor video în predarea dreptului”, organizat de Consiliul Absolvenţilor Programelor de

Schimb finanţate de Guvernul S.U.A. în colaborare cu Universitatea de Stat din Moldova,

Republica Moldova, Chişinău.

21-22 mai 2010 – Participant la Stagiul de formare „Drepturile omului, confidenţialitatea,

nedescriminarea şi repararea prejudiciilor morale ale persoanelor care trăiesc cu HIV”, organizat

de Institutul pentru drepturile omului în cadrul Proiectului „Reducerea impactului infecţiei HIV

în Republica Moldova”, Republica Moldova, Vadul-lui-Vodă.

Publicaţii ştiinţifice:

1).ŞEREMET, I. Condiţia juridică a străinului în dreptul succesoral/ „Analele ştiinţifice

ale USM” – Seria „Ştiinţe socioumanistice”.Vol.I. Chişinău, 2006. p.269-273, (0,5 c.a.);

2).COJOCARU, V. ŞEREMET, I. Explicaţii terminologice ale conceptului dreptului la

moştenire/ Revista ştiinţifică „Studia Universitatis” – Seria „Ştiinţe sociale”. nr.8(28). Chişinău,

2009. p.27-31, (0,6 c.a.); 3).ŞEREMET, I Norma conflictuală cu privire la regimul matrimonial/

Revista Naţională de Drept-Ediţie specială. nr.10-12. Chişinău, 2009. p.155-161/ Comunicările

166

prezentate în cadrul Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică consacrată împlinirii a 50 de ani

de la fondarea Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova „Educaţie şi cercetare într-

un stat bazat pe drept”, (0,9 c.a.); 4).ŞEREMET, I. Aspecte conflictuale privind cerinţele legale

pentru a putea moşteni şi deschiderea succesiunii/ Revista „Perspectiva - INT”. Diversitatea

ştiinţelor socio-umane:probleme şi soluţii pentru dezvoltarea europeană. Culegere de comunicări

ştiinţifice, Chişinău, 2009. p.138-148/ Comunicările prezentate în cadrul Conferinţei

internaţionale „Pace, prosperitate, drepturi ale omului, creativitate şi inovare – răspunsuri

europene provocărilor globale”, (0,9 c.a.); 5).ŞEREMET, I. Expuneri doctrinare şi

jurisprudenţiale pe marginea conflictelor de calificări cu privire la regimul matrimonial şi

regimul succesoral/ Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. nr.4.

Chişinău, 2009. p.108-121, (1,9 c.a.); 6).ŞEREMET, I. Aspecte conflictuale privind partajul şi

transmiterea averii succesorale/ Revista Naţională de Drept. nr.1. Chişinău, 2010. p.64-68, (0,6

c.a.); 7).ŞEREMET, I. Unele situaţii conflictuale de drept internaţional privat privind

persoanele cu vocaţie succesorală/ Revista Naţională de Drept. nr.2. Chişinău, 2010. p.54-60,

(0,6 c.a.).

Limbile cunoscute:

Limba Citit Vorbit Scris

Româna Excelent Excelent Excelent

Rusa Excelent Excelent Excelent

Engleza Bine Bine Bine

Posedarea computerului: Microsoft Word, Excel, Acces, utilizarea Internet, e-mail, etc.