În prima odaie aştepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată şi ea extrem de simplu, toată în negru; se ridică în picioare la sosirea vizitatorilor, dar fără să schiţeze un zîmbet măcar şi fără să-i întindă mîna cel puţin prinţului.

Privirea ei scrutătoare şi agitată se opri cu neastîmpăr asupra Aglaiei. Amîndouă se aşezară destul de departe una de cealaltă; Aglaia pe o canapea într-un colţ al odăii, Nastasia Filippovna aproape de fereastră. Cei doi bărbaţi rămaseră în picioare; de altfel, nici n-au fost poftiţi să se aşeze. Prinţul aruncă o privire îndurerată şi plină de nedumerire asupra lui Rogojin, dar acesta îi zîmbi — acelaşi zîmbet al său dintotdeauna. Tăcerea mai ţinu cîteva clipe.

În cele din urmă, pe chipul Nastasiei Filippovna se aşternu o umbră întunecată şi rău prevestitoare; căutătura ei, aproape duşmănoasă, stăruia cu asprime asupra vizitatoarei, Aglaia părea stînjenită, fără să se intimideze însă. Intrînd, ea aruncă o privire fugară spre rivala ei, iar după ce se aşeză, rămase o vreme cu ochii plecaţi, parcă dusă pe gînduri. De vreo două ori, în treacăt, examina odaia; o senzaţie de dezgust foarte pronunţată se arătă pe chipul ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se murdărească în locul acesta. Printr-un gest instinctiv, îşi potrivea mereu cutele rochiei şi într-un rînd îşi schimbă locul,retrăgîndu-se cu un aer neliniştit spre capătul canapelei. E probabil că toate aceste mişcări le făcea fără voie, cu totul inconştient, şi poate tocmai de aceea erau mai jignitoare. În sfirşit, o privi ferm în faţă pe Filippovna şi, în acelaşi timp, citi limpede tot ce licărea în ochii întunecaţi ai rivalei sale. Se înfruntau două femei. Femeia înţelese pe femeie; Aglaia tresări.