Teoria Organizatiilor Europene

110
UNIVERSITATEA UNIVERSITATEA “ ANDREI ŞAGUNA ANDREI ŞAGUNA” FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICE FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICE SUPORT DE CURS SUPORT DE CURS

description

Suport de curs

Transcript of Teoria Organizatiilor Europene

Page 1: Teoria Organizatiilor Europene

UNIVERSITATEA UNIVERSITATEA ““ANDREI ŞAGUNAANDREI ŞAGUNA””FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICEFACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SUPORT DE CURSSUPORT DE CURS

Page 2: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 1CURSUL 1BAZELE REALIZĂRII UNEI EUROPE UNITEBAZELE REALIZĂRII UNEI EUROPE UNITE

1.1. PRIMELE MIŞCĂRI FEDERALISTE EUROPENE1.1. PRIMELE MIŞCĂRI FEDERALISTE EUROPENE

Ideea unităţii europene a evoluat paralel cu disputele ce au avut loc între aliaţii din cel de-al doilea război mondial, Statele Unite şi Marea Britanie pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte. Amintim, în acest context, principalele evenimente ce au condus la războiul rece, precum divergenţele de opinie apărute între Statele Unite şi Uniunea Sovietică cu ocazia înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, urmate de discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, care a exprimat, prin expresia sa „Cortina de Fier”, separaţia între lumea liberă şi lumea comunistă: discursul lui Stalin, din 9 februarie 1946, care anunţa revenirea politicii sovietice la tezele cominterniste de dinaintea celui de-al doilea război mondial; discursul lui Truman, din martie 1947, privind sprijinul material şi logistic acordat Greciei şi Turciei pentru a rezista ofensivei comunismului; discursul generalului Marshall, din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard şi elaborarea planului care va ajuta la refacerea economică a Europei Occidentale, discursul lui Jdanov din septembrie 1947 şi crearea Cominformului (Biroul de Informare a Partidelor Comuniste).

În pofida acestui climat, ideea europeană a făcut progrese, astfel că, la 19 septembrie 1946, într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston Churchill, menţionând pericolele care ameninţau Europa, propunea refacerea familiei europene şi înfiinţarea unei organizaţii regionale, denumită sugestiv „Statele Unite ale Europei”.

Această construcţie regională se restrângea, în mare parte, la frontierele Europei Occidentale. Liderul englez a avut în vedere o uniune a statelor europene în jurul Franţei şi Germaniei, excluzând Marea Britanie, ce ar fi îndeplinit doar rolul de „naş” al acestei organizaţii.

Acest discurs a fost considerat de foarte mulţi istorici şi jurnalişti ca fiind punctul de plecare al mişcării europene de după al doilea război mondial.

Mişcările federaliste europene născute, în mare parte, în cadrul Rezistenţelor Europene contra nazismului şi fascismului, au luat amploare după discursul lui W. Churchill.

La scurt timp, în decembrie 1946, la Paris, a luat fiinţă Uniunea Europeană a Federaliştilor (UEF), al cărei preşedinte a fost ales provizoriu Henry Brugmans. Scopul acestei organizaţii era acela de a crea o Europă unită după un model federal. Ea va avea curând, în august 1947, un congres la Montreux, la care au participat

2

Page 3: Teoria Organizatiilor Europene

reprezentanţi a 33 de organizaţii, acoperind în jur de 150.000 de membri. Numărul acestora va creşte, astfel că, în martie 1952, la Aix-la-Chapelle, numărul asociaţiilor participante va ajunge la 36, acoperind în jur de 200.000 de persoane.

Această mişcare a constituit un model pentru alte mişcări federaliste, precum Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Noile Echipe Internaţionale (Creştin-Democrată), Uniunea Parlamentară Europeană a contelui Richard Coudenhove-Kalergi etc. La aceste mişcări s-au adăugat numeroase organizaţii naţionale proeuropene precum Movimento Federalista Europeo în Italia, Uniunea Europeană în Germania şi Elveţia, La Fédération în Franţa, Federal Union în Marea Britanie şi grupări aflate în exil cum a fost cazul Grupului Român pentru Europa Unită condus de Gabriel Bădărou şi Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al României înainte de al doilea război mondial.

În anul următor, mişcările europene au făcut primul pas către organizare prin înfiinţarea unui Comitet internaţional de coordonare (50-70 de membri), care va juca un rol important în convocarea Congresului de la Haga (7-10 mai 1948) în care se va decide crearea Consiliului Europei. Acest Comitet îşi va alege un Birou Executiv şi un Secretariat general.

Mişcările federaliste europene au fost alcătuite din personalităţi culturale, politice, din domeniul economic, juridic, partizani convinşi ai federalismului ca soluţie a eliminării disputelor dintre statele naţionale şi, totodată, adversari redutabili ai statului-naţiune centralizat, structurat după principii etno-naţionale. Foarte multe din aceste personalităţi erau conştiente de pierderea iniţiativei şi a rolului major al Europei în sistemul relaţiilor internaţionale. Ele invocau, ca argument major în refacerea prestigiului acesteia, necesitatea realizării unei federaţii europene independente, care să joace un rol de echilibru între cele două superputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

Trebuie să precizăm că membrii acestor mişcări nu au avut puncte de vedere unitare în ceea ce priveşte structura viitoarei Europe Unite, opiniile lor influenţând diferite curente de idei privind integrarea europeană.

În primii ani după al doilea război mondial, putem distinge, în cadrul Uniunii Europene a Federaliştilor, patru grupuri: un prim grup a fost cel al „mondialiştilor”, care credeau şi pledau pentru o federaţie mondială (includea mai ales majoritatea federaliştilor britanici şi un număr important de federalişti danezi şi suedezi); al doilea grup era al „integraliştilor” sau „personalităţilor”, sensibil influenţaţi de ideile lui Proudhon, care doreau reconstrucţia societăţii europene pe baza corporatismului sau comunitarismului, un fel de societate civilă europeană, formată separat de sistemele şi partidele politice, alcătuită din sindicate, organizaţii profesionale şi diferite grupări sociale („personaliştii” numărau în rândurile lor federalişti francezi şi elveţieni precum Alexandre Marc, Claude-Marcel Hytte şi Denis de Rougemont); cea de-a treia grupare era formată din „constituţionaliştii-

3

Page 4: Teoria Organizatiilor Europene

federalişti”, care chemau mişcările federaliste să fondeze un stat federal european, dotat cu o Constituţie (mai ales federaliştii italieni, precum Altiero Spinelli); ultimul grup, intitulat „gradualiştii” se pronunţau pentru o federaţie europeană construită pe principii funcţionaliste (federaliştii-funcţionalişti din jurul lui Jean Monnet). Cel din urmă grup a avut şi rezultatele cele mai performante, dacă ţinem cont de înfiinţarea Comunităţilor Europene.

Construcţia europeană va trebui să facă faţă unei probleme delicate, legată de concilierea dintre suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. De aici au rezultat cele două concepţii opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană:1. de o parte erau cei care erau preocupaţi de a menţine şi respecta suveranitatea

statelor şi care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituţii permanente, fără ca acestea să aibă putere de decizie;

2. de cealaltă parte erau cei care susţineau o Europă federală şi supranaţională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate decizională superioară.

Cele două concepţii au stat la baza tuturor demersurilor de unitate europeană după 1945. Constituirea consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului, în timp ce Comunităţile Europene pot fi caracterizate atât de elemente de supranaţionalitate cât şi de principii care menţineau rolul statelor naţionale în luarea deciziilor.

Organizaţiile europene constituite în contextul războiului rece şi al relaţiilor bipolare s-au inspirat din două concepte fundamentale: interguvernamentalismul, care privilegiază rolul statelor naţionale în procesul decizional, şi supranaţionalismul, care se bazează pe independenţa organizaţiei faţă de statele naţionale, transferul de competenţe efectuate în beneficiul acestuia şi pe raporturile directe care se stabilesc între organele comunităţii şi particularii din toate ţările membre.

Interguvernamentalismul pune accent pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea, prin întâlniri şi discuţii permanente, a unor acorduri liber consimţite. Organizaţiile rezultate prin cooperare se caracterizează printr-un aparat instituţional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanţii statelor şi alte organe subordonate primului şi cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la nivelul organizaţiei se bazează pe consensualism (unanimitate), neputând afecta suveranitatea statelor membre. În plan juridic, majoritatea organizaţiilor internaţionale se bazează pe această logică, prezentă în toate acordurile internaţionale.

Supranaţionalismul se fundamentează pe integrarea şi solidaritatea statelor membre, pe consimţământul acestora în ceea ce priveşte transferul de suveranitate către o organizaţie internaţională. Acest tip de organizaţie are puteri proprii,

4

Page 5: Teoria Organizatiilor Europene

asemănătoare funcţiilor superioare ale statelor care o compun; deliberările se pot face conform regulilor majorităţii, ceea ce creează o anumită flexibilitate în luarea deciziilor; are organe constituite din reprezentanţi ai particularilor din statele membre, care participă la luarea hotărârilor, iar puterile organizaţiei se exercită imediat fără intermediul guvernelor naţionale, în beneficiul sau în sarcina particularilor, modificând structurile juridice naţionale.

1.2. PROIECTE DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎN ANII 1.2. PROIECTE DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎN ANII ‘‘70 AI SECOLULUI XX70 AI SECOLULUI XX

Anii ’70, în ciuda primei mari lărgiri a Comunităţilor Europene (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda), au fost marcaţi de europesimism, de lipsa unei strategii foarte clare privind construcţia europeană. Crizele economice mondiale din anii ’70, marcate, fără îndoială, de cele două şocuri petroliere din 1973 şi 1979, au avut un efect negativ asupra construcţiei europene, cu toate că europenii comunitari au reacţionat diferit în cele două momente, experimentând solidarităţi europene nebănuite.

Nu puţini specialişti în integrare europeană şi partizani convinşi ai acestui demers au vorbit în perioada amintită de „euroscleroză”. Urmărind evoluţia evenimentelor, „euroscleroza” a fost cauzată şi de alţi factori, precum politica monetară a preşedintelui american Ronald Reagan, lărgirea CEE de la şase la nouă membri după Conferinţa de la Haga (1969), ceea ce a sporit dificultăţile legate de contribuţia financiară, armonizarea politicilor economice naţionale şi concertarea orientărilor politice generale.

Relansarea ideii de unitate europeană, la începutul anilor ’80, s-a făcut într-un context internaţional marcat de războiul din Afganistan (1978-1988), de sancţiunile economice cerute de S.U.A. contra U.R.S.S., la care europenii n-au răspuns totdeauna favorabil, de starea de asediu instaurată în Polonia în decembrie 1981 şi de desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20 şi apoi a celor americane PERSHING, urmată de valuri de proteste în Europa Occidentală, având uneori o conotaţie antiamericană etc.

Un efect deosebit asupra ideii de reformă a instituţiilor comunitare l-a avut alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal (1979), cu toate că foarte multe guverne s-au mulţumit să menţină rolul acestei instituţii în limitele impuse de Tratatul de la Roma I (1957).

Deceniul al optulea al secolului trecut a cunoscut atât lărgirea CEE către Grecia, Portugalia şi Spania, cât şi un demers susţinut pentru consolidarea internă a integrării. Un rol deosebit l-a avut Comisia Gaston Thorn, care, prin propunerile făcute în vederea creşterii atribuţiilor sale executive, a orientat integrarea europeană către un sistem comunitar.

5

Page 6: Teoria Organizatiilor Europene

Ideile privind realizarea unei „Uniuni Europene”, în anii ’70, în care un rol însemnat l-a avut părintele construcţiei europene Jean Monnet, au evoluat foarte dificil, luând o formă concretă abia la începutul anilor ’90 prin Tratatul de la Maastricht. Jean Monnet a propus, în 1973, un proiect conform căruia şefii de stat şi de guvern se constituiau într-un „guvernământ european provizoriu”. Acest „guvernământ european provizoriu” urma să elaboreze un proiect de înfiinţare a Uniunii Europene, al cărei sistem instituţional se baza pe un guvern şi o adunare aleasă prin vot universal.

Jean Monnet nu a fost singurul care dorea să conducă dezbaterile europene spre realizarea unui proiect de „Uniune Europeană”. Au existat iniţiative atât din partea statelor cât şi a unor instituţii comunitare precum Parlamentul European şi Comisia Europeană.

Comisia Europeană s-a pronunţat asupra ideii de „Uniune Europeană” la mijlocul anului 1975, acordând preferinţă unui guvern european format din personalităţi independente de administraţiile naţionale şi unei puteri legislative asigurate de un Parlament bicameral (Camera Popoarelor aleasă prin sufragiu universal şi Camera Statelor emanând de la guvernele naţionale).

Parlamentul European a susţinut un proiect asemănător, cerând, îndeosebi, alegerea sa prin vot universal. Faţă de aceste propuneri, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a mărginit doar la un raport cu caracter juridic, în timp ce Consiliul de Miniştri s-a manifestat rezervat, din cauza structurii sale interguvernamentale.

Pasul hotărâtor l-a făcut, însă, Consiliul European, din 9-10 decembrie 1974, care îl va însărcina pe primul-ministru belgian Leo Tindemans să elaboreze un raport cuprinzător. Acesta va prezenta raportul său un an mai târziu.

Partizan al unei Europe federale, Leo Tindemans nu a propus o „Constituţie europeană”, aşa cum doreau Comisia şi Parlamentul, ci o întărire a instituţiilor comunitare pentru a putea face faţă exigenţelor politicilor economice, monetare, sociale etc. În fapt, raportul Tindemans dorea conservarea acquis-ului comunitar, fără a modifica tratatele de bază. Pentru a menaja susceptibilităţile guvernelor naţionale, raportul nu ataca rolul instituţiilor interguvernamentale precum Consiliul de Miniştri, dar cerea o eficientizare a acestuia prin impunerea mecanismelor majoritare în deciziile sale şi creşterea rolului Consiliilor specializate.

Leo Tindemans şi echipa sa au abordat chestiuni sensibile cum ar fi: politica externă comună, armonizarea opiniilor privind politica de apărare şi înfiinţarea unei Agenţii. Totodată, primul ministru al Belgiei a dorit întărirea atribuţiilor instituţiilor ce puteau asigura pe viitor certitudini în construirea unei Europe federale. Ca urmare, el a cerut lărgirea puterilor de execuţie ale Comisiei şi întărirea autorităţii preşedintelui acesteia. Preşedintele comisiei urma să fie ales de Parlament, iar

6

Page 7: Teoria Organizatiilor Europene

Curtea de Justiţie îşi extindea competenţele de interpretare în noile domenii de activitate comunitară.

Cum era de aşteptat, raportul Tindermans nu a fost bine primit în mediile guvernamentale şi a fost în cele din urmă uitat.

Cu toate acestea, crearea Consiliului European, în 1974, alegerea Parlamentului prin sufragiu universal (1979) şi întărirea cooperării politice, mai ales în urma celui de-al doilea şoc petrolier (1979), făceau necesare un nou raport între instituţiile europene şi ameliorarea capacităţii de decizie a Comunităţii.

Problemele comunitare din acei ani au fost din ce în ce mai numeroase, Comunitatea trebuind să facă faţă atât provocărilor din mediul internaţional, cât şi din cel intern, marcat de orgolii şi neputinţe naţionale. Criza economică mondială din anii ’70 va determina multiplicarea normelor naţionale protecţioniste, iar puterea de decizie a Comunităţii era criticabilă din cauza ineficienţei instituţiilor sale.

Deşi avea drept de propunere, Comisia Europeană avea un rol modest, micşorat, îndeosebi, de unanimitatea la care apelau, mereu, membrii Consiliului de Miniştri. Autoritatea acestuia din urmă era diminuată şi de comoditatea miniştrilor de a transfera responsabilitatea politică Consiliului European care nu avea, încă, rolul de instituţie comunitară.

Cu toate aceste neajunsuri, Parlamentul European, conştient de legitimitatea sa, de rolul opiniilor publice în demersul integrării europene, dorea să fie asociat la procedura legislativă a Consiliului de Miniştri şi reclama un drept de propunere comparabil cu al Comisiei.

7

Page 8: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 2CURSUL 2PROIECTE MODERNE DE UNIUNE A EUROPEIPROIECTE MODERNE DE UNIUNE A EUROPEI

2.1. PROIECTUL LUI GASTON THORN2.1. PROIECTUL LUI GASTON THORN

Impedimentele integrării europene se regăsesc în raportul Comisiei Thorn (numită astfel după numele lui Gaston Thorn, fostul prim-ministru liberal din Luxemburg) din 1981. Pentru întărirea puterii de decizie a Comunităţii, Comisia propunea ca deciziile Consiliului de Miniştri să fie luate cu majoritate de voturi, să fie conforme cu propunerea Comisiei şi să aibă avizul Parlamentului, ales prin sufragiu universal, reprezentând voinţa legitimă a popoarelor europene.

Gaston Thorn a propus o conferinţă interguvernamentală care să elaboreze un nou proiect de tratat adaptat exigenţelor „Europei celei de-a doua generaţii”.

Deşi nu a fost aplicată, propunerea Comisiei n-a rămas fără ecou în rândul statelor comunitate şi, mai ales, în mediile politice ale acestora. La scurt timp, miniştrii de externe ai Germaniei Federale şi Italiei, Hans-Dietrich Genscher, şi, respectiv, Emilion Colombo, au prezentat Parlamentului European, la 18 noiembrie 1981, un „plan de act european”. Era vorba de un „act” pe care cele 10 guverne europene trebuia să-l adopte pentru a exprima voinţa lor politică de a întări Comunicaţiile Europene, de a dezvolta o politică externă comună, de a stabili o concertare în ceea ce priveşte securitatea Europei şi de a întări conştiinţa comună europeană, de a realiza o uniune juridică etc.

Toate aceste obiective erau necesare pentru a face faţă problemelor internaţionale şi terorismului, un fenomen din ce în ce mai pronunţat în acea perioadă. Pe plan instituţional, cei doi miniştri de externe acordau un rol major Consiliului European, care avea în responsabilitatea sa toate celelalte instituţii comunitare.

Parlamentul trebuia să delibereze în toate materiile ce ţineau de Comunităţi şi de cooperarea politică, să examineze un raport semestrial al Consiliului European şi să aibă un rol important în materie de tratate internaţionale.

Pentru a impulsiona cooperarea politică, propunerea celor doi viza întărirea rolului preşedintelui Consiliului European. Aceasta urma să dispună de un secretariat care să asigure atât regularitatea întâlnirilor, cât şi ordinea de zi.

Chestiunea votului în Consiliul de miniştri era rezolvată prin apelul la majoritate, cu excepţia cazurilor când guvernele interesate puteau aduce justificări scrise, bine argumentate.

„Actul european” trebuia să fie reexaminat după cinci ani, el având ca obiectiv încheierea unui tratat formal care să consacre juridic şi politic întregul acquis comunitar.

8

Page 9: Teoria Organizatiilor Europene

O analiză succintă a acestui document lasă impresia unui compromis între cooperarea interguvernamentală şi consolidarea construcţiei europene. El a fost criticat de foarte multe voci, unii acuzând interguvernamentalismul din conţinutul său, iar alţii au mers şi mai departe, văzând în el o manevră a ministrului german pentru a putea cere micşorarea contribuţiei ţării sale la bugetul comunitar.

În ciuda acestor critici, Consiliul European de la Londra (26-27 noiembrie 1981) a hotărât constituirea unui grup ad-hoc, însărcinat să analizeze propunerea germano-italiană.

După discuţii, în care s-au exprimat divergenţele de opinii între comunitari, Germania Federală a profitat de preşedinţia Consiliului European reunit la Stuttgart (19 iunie 1983) pentru a-i convinge pe partenerii săi să adopte Declaraţia solemnă asupra Uniunii europene. Acest document fixa ca ţel întărirea şi dezvoltarea Comunităţilor Europene, prin aprofundarea politicilor existente şi elaborarea politicilor noi în cadrul tratatelor de la Paris şi Roma I. S-a insistat asupra cooperării politice şi pe aspectele economice şi politice ale securităţii. Nu au fost neglijate nici cooperarea culturală şi nici apropierea legislaţiilor şi activitatea concertată contra delicvenţei internaţionale.

Declaraţia a urmărit să precizeze câmpul de acţiune al Uniunii Europene. În ceea ce priveşte Comunităţile, s-a subliniat importanţa unei strategii economice globale, de combatere a şomajului, întărirea Sistemului Monetar European şi a politicii comerciale comune, realizarea pieţei comune prin eliminarea obstacolelor la cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor), continuarea Politicii Agricole Comune a dezvoltării industriei şi a politicilor regionale şi sociale etc.

Toate aceste obiective erau concentrate pe ideile exprimate în Planul Schuman, mai ales în ceea ce priveşte favorizarea convergenţei nivelului de dezvoltare economică, şi, în general, standardul de viaţă şi nivelul de trai ale cetăţenilor din statele membre.

Forţa acestui document rezidă în insistenţa cu care s-a accentuat ideea de a avea o politică externă comună, atât de necesară pentru exprimarea identităţii Europei celor Zece.

Atât în această declaraţie, cât şi în propunerile prezentate anterior cu privire la Uniunea Europeană, s-a încercat armonizarea sistemului comunitar cu cooperarea politică, inserarea într-un fel sau altul a Consiliului European în ansamblul instituţiilor comunitare. Era o sarcină dificilă, deoarece mulţi partizani ai Europei supranaţionale puteau acuza accentuarea caracterului interguvernamental al viitoarei Uniuni, ceea ce în opinia acestora împiedica, în mod serios, crearea unei identităţi europene. Pentru a menaja susceptibilităţile acestora, Declaraţia de la Stuttgart (iunie 1983) a acordat loc, în economia textului său, pentru afirmarea

9

Page 10: Teoria Organizatiilor Europene

comisiei ca factor de impulsionare a procesului integrării europene şi întărirea rolului consultativ al Parlamentului European.

2.2. PROIECTUL LUI ALTIERO SPINELLI2.2. PROIECTUL LUI ALTIERO SPINELLI

Dusan Sidjanski consideră că proiectul Parlamentului European sau proiectul Spinelli oferea, ca şi alte proiecte federale, armătura politică necesară unei federaţii.

De la alegerea sa prin sufragiu universal, Parlamentul European (1979) a încercat să joace un rol mai vizibil în construcţia europeană, utilizându-şi puterile bugetare. Însă, iniţiativele sale s-au izbit, de foarte multe ori, de cele ale Consiliului de Miniştri, care refuza Parlamentului orice imixtiune în aria lui de competenţă decizională şi legislativă.

Deputaţii europeni au prezentat şi adoptat un proiect ambiţios, Tratatul Uniunii Europene. Textul proiectului era rezultatul lucrărilor comisiei instituţionale, prezidată de Altiero Spinelli (1907-1986), şi cuprindea cele trei tratate comunitare, precum şi activităţile ce ţineau de domeniul cooperării (cooperarea politică, sistemul monetar european, politicile noi).

Structura viitoarei Uniuni era de inspiraţie federală, fiind expresia gândirii lui Altiero Spinelli.

Ales deputat european în 1979 (pe listele Partidului Comunist Italian), Spinelli a fost numit vicepreşedinte al comisiei bugetare, fiind promotorul lărgirii competenţelor Parlamentului European în acest domeniu. Spinelli a creat „Clubul Crocodilul” (după numele restaurantului unde s-a ţinut reuniunea), un grup de aspiraţie federalistă, însărcinat să elaboreze propuneri în ceea ce priveşte reforma instituţiilor. Format din aproape 180 de deputaţi, grupul a propus reforma instituţiilor şi crearea de noi politici comunitare (Spinelli 1983).

Propunerile „Clubului” au incitat Parlamentul European să creeze o Comisie a Afacerilor Instituţionale, însărcinată să elaboreze revizuirile necesare. Prezidată de Spinelli şi bazată pe analiza proiectelor mai vechi cuprinse într-o culegere de texte de proiecte europene de la 1950 la 1982, Comisia a elaborat, în 1983, un proiect de tratat al Uniunii Europene.

La 14 februarie 1984, proiectul a fost adoptat cu o largă majoritate de către Parlament (Traité instituant L’Union européenne 1984).

Proiectul Parlamentului European constituia unul din motoarele relansării integrării europene. El se baza pe o abordare globală a domeniilor comunitare existente şi a unora noi, precum relaţiile externe, securitatea, mediul, cultura etc. Proiectul de tratat era susţinut de un singur text constituţional valabil pentru toate cele trei comunităţi, având ca scop „solidaritatea popoarelor europene în

10

Page 11: Teoria Organizatiilor Europene

respectarea personalităţii istorice, a demnităţii şi libertăţii lor în sânul instituţiilor comune”.

Tratatul ar fi consolidat foarte mult procesul democratic în sânul Uniunii, propunând o dublă participare: a popoarelor şi a statelor. În acelaşi timp, se făcea referire la comunităţile locale şi regionale şi rolul lor în construcţia europeană.

Principiul subsidiarităţii, un element important al federalismului, figurează de asemenea în Preambul. Conform acestui principiu, instituţiile comune păstrau numai acele competenţe pe care le puteau îndeplini într-o manieră mai satisfăcătoare decât statele-naţiune. Competenţe exclusive sunt atribuite Uniunii pentru realizarea pieţei comune, liberei circulaţii şi politicii de concurenţă. Nu întâmplător, proiectul acorda un loc în arhitectura comunitară comunităţilor locale şi regionale, chiar dacă nu acorda un statut de actor european major acestora. Formula găsită era cea a cooperării regionale, transfrontaliere, un concept din ce în ce mai dinamic în zilele noastre.

Pentru realizarea scopurilor sale de dezvoltare economică şi socială, de promovare a cooperării internaţionale şi a securităţii, Uniunea acţiona conform metodei acţiunii comune şi cooperării între statele membre.

Proiectul consolida instituţiile europene, astfel că Parlamentul European deţinea funcţiile legislativă şi bugetară, pe care le împărţea cu Consiliul de Miniştri. Parlamentul European, instituţia cea mai importantă în gândirea federalistă, învestea Comisia, analiza programul acesteia, posedând, în acelaşi timp, şi dreptul de control şi cenzură asupra politicii acesteia. Consiliul Uniunii, care reprezenta statele membre, participa la procedurile legislative în domeniul relaţiilor internaţionale. Votul majorităţii era foarte mult extins, deşi rămâneau domenii unde era cerută unanimitatea, Spinelli şi colegii săi înţelegând sensibilitatea statelor membre în domeniile securităţii, politicii externe etc.

Rolul Comisiei a fost mult întărit. Pe viitor, aceasta reprezenta executivul Uniunii. Membrii săi nu mai erau numiţi de statele membre, Consiliul având dreptul să numească preşedintele. Preşedintele alcătuia Comisia după consultarea cu Consiliul. Consiliul European devenea o instituţie a Uniunii şi apărea ca motorul cooperării şi integrării. El decidea lărgirea competenţelor Uniunii.

Inovaţii importante erau aduse şi în ceea ce priveşte Curtea de Justiţie. Judecătorii acesteia erau desemnaţi de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii, iar drepturile de recurs ale particularilor erau mult lărgite. În egală măsură, protecţia drepturilor fundamentale era consolidată. În plus, se accentua puterea de sancţiune a instituţiilor Uniunii. Curtea sancţiona, de asemenea, abaterile statelor. În caz de violare gravă a tratatului, Consiliul European putea exclude orice stat din orice organ al Uniunii.

Tratatul acorda, de asemenea, un loc important cetăţeniei europene, dezvoltării acquis-ului comunitar şi relansării cooperării în materie de relaţii

11

Page 12: Teoria Organizatiilor Europene

externe şi securitate. Se aveau în vedere noi politici comunitare: telecomunicaţii, cercetare şi dezvoltare, industrie, mediu, politică socială şi cultură şi realizarea unei uniuni monetare.

Aspectele federale sunt date şi de introducerea principiului resurselor proprii ale Uniunii. Ideea unui impozit federal ar fi întărit capacitatea autorităţilor unionale precum Parlamentul şi Consiliul Uniunii.

Respins de guvernele statelor membre, reticente la instaurarea unui stat federal, şi nebucurându-se de sprijinul parlamentelor naţionale, tratatul nu a fost luat în considerare în cadrul negocierilor deschise în vederea revizuirii sistemului comunitar. Cu toate acestea, ideile sale sunt prezente în dezbaterea actuală privind viitorul stat european. Una din ideile sale dezbătute intens în istoria noastră recentă este cea legată de identitatea Uniunii Europene în relaţiile internaţionale. Proiectul lui Spinelli prevedea creşterea eforturilor Uniunii în ceea ce priveşte menţinerea păcii şi securităţii, reducerea mutuală, echilibrată şi controlabilă a forţelor militare şi armamentelor, apărarea drepturilor fundamentale ale omului, dezvoltarea Lumii a Treia, ameliorarea relaţiilor economice, monetare şi comerciale internaţionale. În funcţie de problematica avută în vedere, proiectul propunea o metodă pragmatică şi graduală de realizare a obiectivelor Uniunii, o împărţire a competenţelor în materie de politică internaţională între instituţiile europene şi statele membre. Se prevedea, de asemenea, dreptul Uniunii de a avea reprezentare externă în funcţie de acţiunile comune. Astăzi observăm că acest principiu se regăseşte atât în reprezentanţele Uniunii pe lângă organizaţiile internaţionale cât şi prin delegaţiile permanente în statele membre şi statele candidate.

12

Page 13: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 3CURSUL 3ACTUL UNIC EUROPEANACTUL UNIC EUROPEAN

3.1. ELABORAREA ACTULUI UNIC EUROPEAN3.1. ELABORAREA ACTULUI UNIC EUROPEAN

Cu toate că proiectul Parlamentului European de a crea o Uniune Europeană guvernată de principii federaliste n-a fost acceptat de statele membre, ideea schimbării raporturilor dintre instituţiile comunitare şi consolidarea construcţiei economice a preocupat atât guvernele naţionale, cât şi mişcările paneuropene.

Începând cu 1985, mişcarea federală europeană va cunoaşte o revigorare influenţată de contextul economic de la mijlocul anilor ’80. În perioada respectivă, CEE constituia cea mai populară piaţă industrială, numărând nu mai puţin de 320 de milioane de locuitori. Era o piaţă fragmentată, fiecare stat din comunitate reprezentând o zonă restrânsă din afacerile economice ale sistemului mondial.

Europa comunitară ocupa primul loc în lume într-un anumit număr de producţii precum băuturi, piele, îmbrăcăminte etc., din păcate cu rată de creştere mică. În sectoarele cu tehnologie avansată şi rată de creştere ridicată, era contrabalansată de fragmentarea industriilor sale. Suveranităţile naţionale au împiedicat de foarte multe ori constituirea întreprinderilor puternice, care să încurajeze cercetarea, avansul tehnologic şi să realizeze economii la scară, elementul esenţial al competitivităţii. Mai mult decât atât, Europa comunitară a înregistrat la începutul anilor ’80 un declin relativ pe pieţele mondiale şi chiar pe propriile pieţe, trebuind să facă faţă concurenţei japoneze. Bătălia care se va angaja începând din acei ani va fi între industriile de vârf cu o înaltă tehnologie şi cu costuri variabile foarte mici.

Recesiunea economică i-a determinat pe liderii Comunităţii Europene să reacţioneze şi să conştientizeze că numai o piaţă fără obstacole, dotată cu o legislaţie comună va putea crea condiţiile stimulării economiilor europene. Realizarea acestei mari pieţe integratoare presupunea atât regândirea raporturilor între statele membre ale Comunităţii, între instituţiile comune şi acestea, cât şi modificarea echilibrului instituţional.

O evaluare făcută în acei ani arată că s-au înregistrat câteva succese. Primul ar fi dat de înlăturarea barierelor vamale. A urmat înlăturarea restricţiilor cantitative în ceea ce priveşte schimburile intracomunitare, dar fără a putea înlătura definitiv consecinţele unor reglementări naţionale în materie de transport şi în fixarea unor cote de producţie la unele produse. Existau totodată diferenţe între ratele de TVA şi dreptul accizelor, cuantumurile monetare compensatorii, norme sanitare, controale

13

Page 14: Teoria Organizatiilor Europene

relative în ceea ce priveşte licenţele de transport rutier, controale pentru respectul regulilor de securitate etc.

Cel mai mare obstacol în calea realizării pieţei interne rămâneau reglementările tehnice, care difereau de la o ţară la alta. Ele împiedicau libera circulaţie a produselor şi serviciilor. Omogenizarea sau înlăturarea lor rămânea o provocare importantă pentru CE.

La scurt timp după Consiliul European de la Fontainebleau, Comisia şi guvernele celor 10 au considerat că şansa creşterii competitivităţii rezida în pieţe fără frontiere, în suprimarea barierelor care împiedicau relansarea economică şi crearea unui spaţiu european. Demersul comunitar în acest sens a fost accelerat o dată cu alegerea lui Jacques Delors ca preşedinte al Comisiei Europene.

El va reuşi să facă din această utopie a „pieţei fără frontiere” un program concret. Încă din discursul său de învestitură, Delors se întreba asupra posibilităţii de suprimare a frontierelor interioare ale Comunităţii până în 1992. Drept urmare, el şi-a fixat trei ţinte: 1. o relansare a economiei europene, caracterizată de o slabă creştere, prin

realizarea pieţei interne; 2. o reformă instituţională care să permită o mai mare eficacitate în procesul

deciziei, prin impunerea votului cu majoritate calificată; 3. afirmarea uniunii politice, ca expresie a solidarităţii şi cooperării statelor

membre.Ideile sale vor sta la baza programului de lucru al Comisiei, elaborat în

martie 1985. Cuprinzând 321 de propuneri legislative, documentul, cunoscut sub denumirea de Cartea Albă, va fi aprobat de Consiliul European de la Milano (mai 1985).

Cartea Albă era un program de lucru care îşi propunea adoptarea de către Consiliul de Miniştri a peste 300 de propuneri concrete, care erau esenţiale pentru desăvârşirea pieţei interne.

Urmărind realizarea unui cadru economic integrat şi coerent, Cartea Albă a identificat toate piedicile existente şi a arătat toate consecinţele suprimării barierelor.

Propunându-şi ca obiectiv realizarea „Statului Europa”, Cartea Albă devenea un document foarte important pentru procesul construcţiei comunitare, un fel de lexic al Pieţei interne, ghid de voiaj şi orarul miniştrilor, comisarilor funcţionarilor, experţilor şi diplomaţilor. Ţintele sale constau, pe de o parte, în deplasarea controalelor şi formalităţilor în interiorul statelor membre, iar pe de altă parte în coordonarea politicilor şi apropierea legislaţiilor.

Impulsul politic şi cadrul juridic pentru constituirea unei Pieţei interne a fost asigurat de Actul Unic European.

14

Page 15: Teoria Organizatiilor Europene

Originea acestui document, fundamental pentru strategia de relansare a construcţiei europene, se înscrie în orientarea generală a „Proiectului” lui Altiero Spinelli.

Sub influenţa iniţiativelor şi lucrărilor Parlamentului European, sub presiunea crizei puterii decizionale în Comunitatea Europeană şi sub înalta direcţie a Consiliului European, guvernele au negociat şi adoptat Actul Unic European (la 17 februarie 1986 la Luxemburg şi 28 februarie 1986 la Haga). Un rol important l-a jucat Luxemburgul, care asigura preşedinţia Consiliului de Miniştri al CEE.

Conferinţa Interguvernamentală, convocată pentru modificarea sau revizuirea tratatelor, a avut loc, începând cu septembrie 1985, la Luxemburg. Şi-au dat concursul două grupuri de lucru, constituite în comitete. Comitetul politic, format din directorii politici ai Afacerilor externe ai Celor 12, a abordat şi analizat problema cooperării politice, ajungând, în scurt timp, la un acord de principiu.

Mai dificile au fost lucrările celui de-al doilea comitet, care se ocupa de revizuirea tratatelor comunitare. Acesta reunea reprezentanţii permanenţi ai ţărilor membre la Comunitate şi pe secretarul general al Comisiei, Emile Nöel, sub preşedinţia lui Jean Dondelinger, secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe al Luxemburgului. Lucrările acestui Comitet au fost impulsionate pozitiv de Cartea Albă a Comisiei Europene. Perspectivele unei Mari Pieţe Interne interesau şi ţările care se opuneau supranaţionalităţii şi întăririi instituţiilor comunitare (a se vedea Marea Britanie şi Danemarca). Propunând realizarea unui obiectiv economic, Comisia a reuşit să convingă ţările reticente că reforma instituţională (votul majoritar, creşterea rolului Parlamentului) era necesară.

Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1985) va decide reunirea propunerii celor două comitete într-un singur tratat, intitulat sugestiv „Actul Unic European”. Dusan Sidjanski, profesor al Universităţii din Geneva evidenţia că un rol esenţial în elaborarea noului tratat l-a avut Comisia Europeană condusă de Jacques Delors, care, prin propunerile sale de creare a unui spaţiu economic fără frontiere şi a unei competiţii tehnologice cu S.U.A. şi Japonia, a creat o sinergie între dinamica economică şi armătură instituţională. Nu poate fi uitată acţiunea Luxemburgului, ţară partizană, ca şi ceilalţi parteneri ai săi din Benelux, ai reformei instituţionale. Preşedinţia Luxemburgheză a invitat Comisia, în septembrie 1985, să prezinte strategia sa în care viza modificarea sau completarea tratatului în 6 domenii: piaţa internă, coeziune economică şi socială, cercetare şi dezvoltare tehnologică, mediu, cultură şi politică monetară. Astfel, Comisia a putut să dezvolte virtuţile sale de motor şi catalizator al procesului de integrare, suscitând o mişcare de coeziune graduală, în jurul unui ansamblu de obiective şi interese interactive. Un exemplu al acestui angrenaj dinamic a fost furnizat de Danemarca, care a propus adăugarea unui capitol de politică socială, dotând astfel Comunitatea cu o nouă dimensiune, care a contribuit la reanimarea participării Confederaţiei Europene a

15

Page 16: Teoria Organizatiilor Europene

Sindicatelor la activităţile comunitare. La rândul său, Grecia s-a angajat în favoarea unei coeziuni economice şi sociale, expresie a solidarităţii între regiunile bogate şi cele sărace, din care ea făcea parte, condiţia semnării acordului final cu Comunitatea. Astfel, cum remarca autorul citat mai sus, s-a dezvoltat o mişcare în spirală (spill-over) care a permis nu numai împământenirea politicilor existente, dar şi redefinirea unor politici şi obiective noi ca intervenţii care cereau o reformă parţială a Consiliului European. Ca urmare, cooperarea politică a fost înscrisă în Actul Unic European.

În preambulul noului tratat, statele membre ale CE s-au declarat animate de voinţa de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană, conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983, care să se bazeze pe Comunităţile Europene caracterizate de reguli proprii de funcţionare şi pe cooperarea europeană în materie de politică externă. Totodată, comunitarii se angajau să doteze Comunitatea cu mijloacele necesare de acţiune, să promoveze împreună democraţia şi drepturile fundamentale, să amelioreze situaţia economică şi socială prin consolidarea politicilor comune şi continuarea obiectivelor noi.

3.2. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN3.2. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN

Unul dintre scopurile fundamentale ale Actului Unic European a fost realizarea unei Pieţe Unice, bazate pe o piaţă internă fără obstacole la frontiere. În fapt, Actul Unic European a fost caracterizat ca o reformă constituţională necesară realizării Pieţei Comune a Comunităţilor Europene, constituia o prelungire a acţiunii întreprinse în 1958 şi o adaptare la condiţiile noi, oferite, îndeosebi, de provocările competiţiei mondial în materie de tehnologie şi mediu.

Actul Unic European şi-a fixat ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor care puteau împiedica libera circulaţie şi concurenţa sănătoasă pe teritoriul Celor 12. Printre aceste obstacole identificate de Cartea Albă, menţionăm: barierele administrative şi non-tarifare, normele tehnice de producţie, de compoziţie şi prezentare a produselor, normele de sănătate, securitate şi etică etc. Tratatul conţinea o panoplie de instrumente prevăzute pentru a asigura libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. În fond, era vorba de o liberalizare a pieţelor naţionale ce trebuia să atingă circuitul tradiţional al pieţelor publice.

Libera circulaţie şi concurenţa sănătoasă erau însoţite, în logica Actului Unic, de o politică regională pentru a evita disparităţile şi diferenţele între regiuni. Politica regională s-a bucurat, începând cu 1987, de o perfecţionare a instrumentelor comunitare, prin introducerea metodei programelor. Această metodă a permis, pe de o parte, conjugarea eficace a intervenţiilor specifice (subvenţii,

16

Page 17: Teoria Organizatiilor Europene

împrumuturi) cu descentralizarea acţiunii comunitare, dând spaţiu de manevră iniţiativelor locale sau regionale (investiţiilor şi locurilor de muncă), iar pe de altă parte, programele au facilitat încheierea de contract între Comunitate, statele membre şi regiuni. De o atenţie asemănătoare s-au bucurat şi politicile de transport (programe de construcţie a unor mari reţele infrastructurale) şi politica comună de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, vizând dezvoltarea cooperării între întreprinderi şi institute de cercetare din ţări diferite, definirea de norme comune în ceea ce priveşte cercetarea precompetitivă şi încurajarea mobilităţii geografice a universitarilor şi oamenilor de ştiinţă.

Actul Unic s-a deschis şi către dimensiunea socială, care n-a fost abordată decât marginal în tratatul CEE, şi către protecţia mediului. Cu toate că proiectul social a lui Jacques Delors nu a fost aplicat, cercul actorilor construcţiei europene s-a lărgit, fiind revigorară activitatea confederaţiei Europene a Sindicatelor. Dialogul cu partenerii sociali, problemele de locuri şi piaţa de muncă, libera circulaţie a muncitorilor şi politicile de migraţiune, conjugate cu preocupările de sănătate, securitate socială şi condiţii de viaţă, erau tot atâtea sectoare unde se desfăşura pe viitor acţiunea sindicală. Ea era un complement necesar intervenţiei bazate pe Fondul Social.

Politica socială a întărit coeziunea şi solidaritatea care formau, acum, o nouă dimensiune a Comunităţii. Asociind ideii de protecţie a resursei umane pe cea de protecţie a resurselor naturale, Actul Unic European a inaugurat şi a introdus în sfera activităţilor comunitare protecţia mediului. Această nouă politică comunitară purta marca principiului subsidiarităţii şi a funcţiei de coordonare. Ea era complementară politicilor naţionale de protecţie a mediului, asigurând, totodată, coordonarea măsurilor luate de statele membre. Actul Unic European a stabilit principiile de bază pe care trebuia să se fondeze acţiunea CEE în materie de mediu: acţiune preventivă, conectarea la sursa „poluator-plătitor” etc. Astfel, politica comună definea obiectivele comune şi priorităţile de ansamblu: să prezerve, să protejeze şi să amelioreze calitatea mediului, asigurarea unei utilizări raţionale a resurselor naturale etc., suscitând un efect de spill-over pentru unele state membre care nu se puteau lăuda cu o politică prea bună în domeniu, fără a frâna însă progresul celorlalte (Olanda avea norme foarte stricte pentru poluarea produsă de automobile).

Pentru a consolida politica de protecţie a mediului, Comunitatea a înfiinţat Agenţia Europeană de Mediu, astfel că foarte mulţi agricultori au fost stimulaţi prin prime în favoarea practicilor de producţie compatibile cu exigenţele spaţiului natural. Comunitatea a renunţat la unele acţiuni în favoarea unor agenţii naţionale sau observatori specializaţi, care se bucurau de autonomie şi lucrau strâns cu instituţiile de la Bruxelles.

17

Page 18: Teoria Organizatiilor Europene

În concluzie, putem constata, începând din această perioadă, implementarea unei căi federale de construcţie comunitară, prin descentralizarea unor acţiuni comunitare, protecţia mediului fiind doar un exemplu.

Europa federală nu putea fi realizată fără un transfer important de suveranitate în materie monetară. Uniunea Economică şi Monetară (UEM) s-a înscris în prelungirea firească a pieţei interne şi a politicilor comune de protecţia mediului, socială, tehnologică şi ştiinţifică, de transport etc. Dezvoltarea capacităţii monetare a Comunităţii s-a verificat în cadrul Sistemului Monetar European şi graţie evoluţiei ECU-ului. Expresie a suveranităţii naţionale, moneda este simbolul unităţii unui stat. Trecerea la o unitate monetară europeană s-a făcut pe fondul creşterii interdependenţei între statele europene. Rezistenţele naţionale s-au diminuat constant în faţa voinţei de a regăsi în comun capacitatea şi autonomia monetară. Era şi expresia efortului unei Europe în competiţie cu Statele Unite şi Japonia.

Noul concept care s-a impus la sfârşitul anilor ’80, în ciuda opoziţiei susţinute a Marii Britanii şi a liderului acesteia, Margaret Thatcher, era cel de suveranitate partajată. Marea Britanie s-a pliat acestui nou concept în 1990, când a aderat la Sistemul Monetar European. Era primul pas al acesteia către participarea sa la concepţia şi punerea în practică a Uniunii Economice şi Monetare.

Paralel cu extinderea competenţelor Comunităţii către noi politici sectoriale, Actul Unic European a lărgit semnificativ puterile de decizie ale instanţelor comunitare. Creşterea atribuţiilor unor instituţii comunitare şi modificarea parţială a echilibrului instituţional s-au datorat tot procedurii de spill-over, prezentată de Ernest Haas, autorul principal al teoriei neofuncţionaliste. Actul Unic nu face altceva decât să reconstituie o viziune de ansamblu, a cărei paternitate i-o atribuim lui Jean Monnet şi care înglobează o strategie de construcţie care se derulează din aproape în aproape, căutând o mai mare eficacitate şi o coerenţă crescută, în perspectiva unei diminuări a costurilor, raportându-se tot timpul la costul unei non-Europe.

În fapt, Piaţa internă şi pericolele care o însoţeau au determinat o mai mare coeziune economică şi socială în interiorul Comunităţii şi pe scena internaţională. Această coeziune, ce va fi întărită prin avansul integrării, va contribui într-o manieră lăudabilă la afirmarea unei identităţi europene şi la creşterea influenţei Comunităţii în sânul organizaţiilor internaţionale (GATT şi FMI).

Actul Unic European reconstituie, pas cu pas, unitatea şi complementaritatea indispensabilă între integrarea economică şi cea politică.

Funcţionarea Pieţei Interne, fără frontiere interioare, susţinută de o panoplie de politici şi instrumente comune, reclama o capacitate decizională pe măsură. Sinergia între Piaţa Internă, politicile comune şi instituţiile comunităţii au dat naştere la o serie de reforme instituţionale.

18

Page 19: Teoria Organizatiilor Europene

Consiliul European dobândea dreptul de a figura printre instituţiile şi organismele comunitare. Regula majorităţii calificate în hotărârile Consiliului de Miniştri s-a extins şi în alte domenii, rolul Comisiei în procesul decizional a fost mult întărit, folosindu-se directiva ca principal instrument de realizare a obiectivelor Actului Unic şi se înfiinţa Tribunalul de Primă Instanţă ce judeca diferendele între particulari şi statele naţionale etc.

La aceste reforme se adăuga inovaţia principală care a constat în încorporarea într-un singur tratat a cooperării politice şi a integrării economice.

În această nouă configuraţie, Consiliul European se profila la orizont ca forumul politic cel mai important datorită viziunii sale globale (fapt ce lipsea Consiliului de Miniştri) şi rolului crescut pe care era chemat să îl exercite în cadrul Comunităţii. Conform Actului Unic, Consiliul European reunea, cel puţin de două ori pe an, reprezentanţii politici cei mai înalţi ai statelor membre şi pe preşedintele Comisiei. El dădea impulsurile şi orientările generale, fixa obiectivele prioritare şi misiunile de îndeplinit pentru instituţiile comunitare.

Consiliul European nu a ezitat să arbitreze conflicte care riscau să paralizeze sistemul decizional al Comunităţii. Dispunând de puteri importante de orientare a politicilor comune, mai ales în noile domenii precum politica monetară, socială şi a protecţiei mediului, el se putea constitui chiar în consiliul Comunităţii, dacă se afirma o voinţă politică în acest sens.

La cooperarea politică erau asociate, pe de o parte, statele membre prin reprezentanţii lor principali (preşedinte şi prim-miniştri), dar şi instituţiile comunitare (preşedintele Comisiei Europene). Totodată, miniştrii afacerilor externe şi un membru al Comisiei se reuneau cel puţin de patru ori pe an, putând trata chestiuni de politică externă.

Actul Unic European s-a remarcat şi în ceea ce priveşte securitatea europeană care a fost integrară cooperării politice. Fără a se impune constrângeri în acest domeniu, statele membre au convenit să coordoneze mai eficient şi mai vizibil poziţiile lor cu privire la politicile economice şi de securitate. Reprezentanţii statelor membre au conştientizat că o cooperare politică mai strânsă în domeniul securităţii era de natură să întărească identitatea europeană. În fapt, se impunea o nouă concepţie în ceea ce priveşte securitatea, ce cuprindea, dincolo de aspectul militar, dimensiunea politico-economică şi comercială de la sfârşitul anilor ’90.

Inovaţia instituţională a constat, mai ales, în crearea Secretariatului Permanent, cu sediul la Bruxelles. Acesta asista Preşedinţia la pregătirea şi punerea în practică a acţiunilor ce priveau cooperarea politică.

Cu toate noutăţile aduse de Actul Unic European, instrumentele cooperării politice s-au dovedit insuficiente. Reforma timidă întreprinsă prin Actul Unic a fost infirmată îndeosebi, de războiul din Golf, referitor la statele membre care nu au reuşit să-şi concerteze punctele de vedere şi să exprime o identitate europeană.

19

Page 20: Teoria Organizatiilor Europene

Drept urmare, chiar începând cu 1990, Consiliul European a decis să întreprindă o revizuire completă a instrumentelor de politică externă, intenţia sa fiind de a realiza o adevărată uniune politică.

În altă ordine de idei, Actul Unic este, în plan politic o continuare parţială a Planului Fouchet din 1959, înscriindu-se în gândirea europeană mai nouă şi mai veche, conform căreia unitatea Europei era o creaţie continuă.

Succesul său a fost confirmat, mai ales, de atitudinea opiniei publice europene. Ideea de a uni Europa Occidentală s-a bucurat de o largă majoritate în toate ţările comunitare, opt din zece persoane fiind de acord cu unitatea Europei. Aceeaşi susţinere o găsim şi în ceea ce priveşte regula majorităţii (şase persoane din zece). De asemenea, planul central al Actului Unic de a crea un mare spaţiu european fără frontiere a primit un sprijin foarte larg.

Nouă metodă de construire a Europei unite era cea federală, bazată pe principiul subsidiarităţii. Această nouă concepţie, care căuta că concilieze exigenţa eficacităţii şi calitatea politicilor comunitare cu diversitatea activităţilor şi actorilor autonomi, se înscria pe linia creării unei pieţe echilibrate şi rentabile, în cadrul unui sistem democratic de tip federal. Ea se baza, totodată, pe recursul generalizat la două instrumente de bază: regula recunoaşterii mutuale şi cea a directivei.

Prima regulă va avea o largă aplicare în domeniul omologării şi autorizării produselor în Comunitate, dar şi în câmpul vast al activităţii deschise pentru recunoaşterea diplomelor şi formării profesionale.

Actul Unic European a ameliorat sensibil şi procesul de deciziei în patru puncte esenţiale:1. restaurarea rolului Comisiei în executarea actelor juridice;2. creşterea rolului Comisiei în executarea actelor juridice;3. creşterea participării Parlamentului European la adoptarea normelor

comunitare (procedura de cooperare);4. aprobarea acordurilor de aderare şi de asociere de către Parlament.

20

Page 21: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 4CURSUL 4TRANZIŢIA DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ LA UNIUNEATRANZIŢIA DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ LA UNIUNEA EUROPEANĂEUROPEANĂ

4.1. IDEEA DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎNAINTE DE CĂDEREA COMUNISMULUI

Consiliul European de la Strasbourg, din 8-9 decembrie 1989, pe baza raportului elaborat de „grupul Guigon”, a constatat că majoritatea simplă era întrunită pentru convocarea conferinţei Interguvernamentale al cărei rol era revizuirea tratatelor anterioare. Lucrările Conferinţei au trebuit însă amânate la cererea cancelarului Helmuth Kohl, aflat în plină campanie parlamentară.

Cu toate acestea, până la deschiderea lucrărilor conferinţei, o serie de măsuri necesare primei etape a UEM au fost puse în aplicare. Liberalizarea totală a capitalurilor a devenit efectivă în opt ţări. Obstacolele la libera prestaţie a serviciilor bancare, financiare şi de asigurare au fost, de asemenea, suprimate. Sistemul Monetar European a cunoscut o perioadă de consolidare. Marea Britanie a aderat, în octombrie 1990, la mecanismul de schimb, iar Italia a renunţat, la începutul lui 1990, la marja de 6%, aplicând-o pe cea de 2,5%.

Constatăm totodată o întărire a politicii economice în cadrul Consiliului de Miniştri şi o cooperare a băncilor centrale în domeniul monetar, datorată mai ales lărgirii atribuţiilor guvernatorilor.

Conferinţa Interguvernamentală nu se putea mărgini doar la un tratat privind UEM. Din punct de vedere instituţional, crearea UEM presupunea un transfer de competenţe de la nivelul parlamentelor naţionale către instituţiile de la Bruxelles, unde poziţia dominantă o avea Consiliul de Miniştri, un organism interguvernamental.

Parlamentul European, a cărui poziţie s-a consolidat prin procedura de cooperare, instituită prin Actul Unic European, a revendicat o”codecizie legislativă”, acuzând „Deficitul democratic” din cadrul Comunităţii.

Cea de-a treia alegere a Parlamentului European, din 15-18 iunie 1989, a relevat aceleaşi slăbiciuni, precum absenţa sistemului electoral uniform şi mize naţionale mai importante decât cele europene. Participarea la vot a fost modestă, ceea ce însemna că opinia publică nu era îndeajuns de convinsă de importanţa organismului parlamentar european în cadrul unei federaţii pe cale a se naşte.

Dezbaterile asupra reformei instituţionale a Comunităţii Europene se vor intensifica după căderea zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), când tehnocraţii şi

21

Page 22: Teoria Organizatiilor Europene

parlamentarii europeni au trebuit să gândească o reformă comunitară de profunzime, necesară atât consolidării construcţiei europene, cât şi lărgirii Comunităţii către noile state libere din fost Europa comunistă.

4.2. BAZELE UNITĂŢII EUROPENE DUPĂ COMUNISM

Falimentare economic, măcinate de concurenţa elitelor interne, depăşite de concurenţa tehnologică cu lumea apuseană, regimurile comuniste au căzut rând pe rând, în 1989. Căderea lor a fost accentuată de perestroika lui Gorbaciov din anii 1985-1989, pregătită anterior de Andropov, cel care a organizat „incubatoarele perestroikăi”.

Disoluţia regimurilor comuniste a atras după sine şi sfârşitul celorlalte structuri ale blocului de Est, precum Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) (9-10 ianuarie 1990) şi Pactul de la Varşovia (25 februarie-1 iulie 1991).

La scurtă vreme, Uniunea Sovietică avea să cunoască sfârşitul unui regim care, din 1917, a divizat lumea în două blocuri opuse. Foarte multe republici sovietice şi-au declarat independenţa, printre care: ţările baltice, Georgia, Ucraina, Belarus, Moldova, Tadjikistan., Armenia, Turkmenistan şi Kazahstan, în timp ce Federaţia Rusă a devenit moştenitoarea legală a URSS. Locul colosului sovietic a fost luat de Comunitatea Statelor Independente, o organizaţie care conserva o parte din autoritatea URSS, dar care acorda celor opt republici care o compuneau un spaţiu de libertate şi manifestare apreciabil.

Dornice de libertate şi de „reîntoarcerea în Europa”, statele din Europa Centrală au refuzat să participe la proiectul gorbaciovist al „Casei Comune Europene”, având şi sentimentul că erau, în acelaşi timp, excluse din Piaţa Unică Europeană.

Schimbările din 1989, ce însumează căderea regimurilor comuniste şi a imperiului sovietic, au oferit Europei şansa unei „regăsiri” aşa cum nu mai avusese din secolul al XVII-lea. Şansa aceasta depindea, pe de o parte, de capacitatea Europei Centrale şi Est de a face faţă provocărilor democraţiei şi economiei de piaţă şi integrării în spaţiul euroatlantic şi comunitar, iar pe de o altă parte, de disponibilitatea Comunităţii Occidentale de a-şi asuma sprijinul pentru „cealaltă Europă”.

Primii paşi care s-au făcut în direcţia apropierii celor două Europe au fost marcaţi de activitatea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), singura organizaţie europeană care reunea state europene occidentale, Statele Unite şi Canada, precum şi fostele ţări socialiste (mai puţin Albania).

Cele 10 principii enunţate în Actul Final de la Helsinki din 1975, consolidate prin declaraţiile reuniunilor CSCE, nu şi-au pierdut importanţa o dată cu sfârşitul

22

Page 23: Teoria Organizatiilor Europene

războiului rece. Din contră, implementarea drepturilor fundamentale ale omului într-un spaţiu marcat de mentalităţi era o condiţii necesară pentru funcţionarea democraţiei în ţările ex-comuniste. Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) şi documentul adoptat la Helsinki (1992) au întărit aceste principii.

Din nefericire, căderea comunismului a fost însoţită şi de fenomene negative, precum naţionalismul radical generator de conflicte interetnice, apărute cu o forţă şi un dinamism social parcă mai accentuat decât între cele două războaie mondial. Antagonismul între ideea de integritate teritorială şi dreptul popoarelor la autodeterminare va crea cât de curând în spaţiul Europei de Est şi mai ales de Sud-Est (fosta Iugoslavie) o situaţie incertă, tensionată, conflictuală, opunând orgolii naţionale greu de controlat.

În faţa noii realităţi, CSCE devenită, în 1994, Organizaţia Pentru Cooperare şi Securitatea în Europa (OSCE), s-a dovedit incapabilă să ofere soluţii. Dintr-un organism paneuropean, la care participau SUA şi Canada, OSCE s-a transformat într-o organizaţie europeano-americano-asiatică, structurată pe principii interguvernamentale, fără nici o posibilitate de intervenţie efectivă în zonele „calde” ale Europei.

Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale, organism creat în sânul acestei organizaţii, se va dovedi curând o copie fidelă a unor încercări interbelice de protecţie a minorităţilor, fără putere de decizie, rolul său fiind mai mult preventiv, consultativ şi informativ.

Ca o consecinţă a acestui vid de securitate, apărut imediat după terminarea războiului rece, statele centrale şi est-europene şi-au îndreptat atenţia spre structuri mai sigure care să le poată garanta securitatea, cum era Alianţa Nord-Atlantică. Reunite în grupul de la Vişegrad, statele Europei Centrale precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (februarie 1991) au cerut, în octombrie 1991, o asociere instituţionalizată la NATO, afirmând, în următorul an, că obiectivul lor major era integrarea deplină în această organizaţie. Aderarea imediată nu era posibilă deoarece NATO traversa o criză de identitate şi de adaptare la noile provocări ale mediului internaţionale determinat de conflicte regionale, interetnice, crimă organizată, pericolul utilizării armelor nucleare de către persoane iresponsabile din fostele republici sovietice şi ascensiunea naţionalismului etc.

Pentru a da un răspuns provocărilor mediului internaţional, Consiliul Atlanticului de Nord (7-8 noiembrie 1991) va propune, la iniţiativa Statelor Unite şi a Germaniei, crearea unui Consiliu de Cooperare Nord-Atlantică, un forum de consultări ce regrupa toate statele provenind din cele două alianţe (NATO şi Pactul de la Varşovia), destinat să întărească „securitatea şi cooperarea de la Vancouver la Vladivostok. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică nu era o organizaţie internaţională, ci doar o instanţă de dialog şi de consultare cu privire la chestiuni politice legate de securitate şi, eventual, un cadru pentru cooperările practice.

23

Page 24: Teoria Organizatiilor Europene

Organizaţia care va juca un rol important în apropierea celor două Europe va fi, fără îndoială, Consiliul Europei, un puternic mijloc de unificare în jurul principiilor occidentale. Statutul fiecărui membru era marcat de „respectabilitate”, semn că noul stat membru a rupt-o cu trecutul şi, în acelaşi timp, se angaja să respecte principiile drepturilor fundamentale ale omului, condiţie importantă şi necesară pentru asocierea statelor central şi est-europene la Uniunea Europeană. Nu întâmplător, acest state vor considera Consiliul Europei ca „anticamera” de intrare în structurile comunitare. Un număr important de state europene vor adera la Consiliul Europei: Ungaria (1990), Cehoslovacia (care se va diviza în 1993, în două state: Cehia şi Slovacia), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Estonia, Lituania, Slovenia şi România (1993).

Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, participarea la Consiliul Europei era importantă pe planul principiilor juridice şi politice, dar nesatisfăcătoare pentru reformele lor politice şi economice. Drept urmare, demersurile lor s-au orientat către comunitatea Europeană, al cărei proiect era unul regional şi global, iar mijloacele sale economice erau puternice, cu toate că procedurile de dobândire a calităţii de membru erau lungi şi dificile.

Construirea „Marii Europe” a coincis cu unificarea Germaniei, prilej ce va trezi unele suspiciuni în rândul partenerilor acesteia din Comunitatea Europeană, precum Franţa, Olanda etc. Aceste suspiciuni au fost diminuate la scurt timp, deoarece cancelarul Helmuth Kohl a susţinut cu tărie că unificarea germană era sustenabilă doar în cadrul procesului de integrare europeană. Declaraţia liderilor germani în favoarea proiectului de Europă unită a determinat Consiliul European de la Strasbourg (decembrie 1989) să se pronunţe pentru susţinerea unificării Germaniei, dar cu condiţia să fie respectate principiul autodeterminării şi principiile intangibilităţii frontierelor stabilite la Helsinki (1975), precum şi continuarea integrării europene.

Declaraţia comună a lui François Mitterrand şi Helmuth Kohl, din 20 aprilie 1990, în favoarea accelerării construcţiei politice a Celor 12 a deschis calea spre mult aşteptata Conferinţă Interguvernamentală, un pas important spre dezbaterile federaliste de la începutul anilor ’90. Cei doi au propus, într-o declaraţie comună, convocarea a două conferinţe, una vizând uniunea politică, iar cealaltă UEM. În ciuda poziţiei contrare a premierului britanic Margaret Thatcher, care refuza orice proiecte cu tentă supranaţional-federală, cei doi au reluat ideile într-un text comun din 6 decembrie 1990. Ei s-au pronunţat pentru o lărgire a competenţelor Comunităţii în domenii precum mediul, sănătatea, politica socială, energia, cercetarea, tehnologia, protecţia consumatorilor, afaceri interne, justiţie şi cetăţenie comună.

Se preconiza o reformă instituţională, creşterea rolului Parlamentului European, asocierea strânsă a parlamentelor naţionale (Franţa) şi a celor regionale

24

Page 25: Teoria Organizatiilor Europene

(Germania) la procesul de decizie comunitară. Pentru creşterea eficacităţii se punea accent pe întărirea rolului consiliului European şi generalizarea regulii majorităţii. S-a făcut, totodată, referire la o politică externă şi de apărare comună extinsă la toate domeniile, la un rol acordat Uniunii Europei Occidentale în procesul construcţiei unui stat european puternic.

Noua comunitate cuprindea în plus, începând cu 3 octombrie 1990, încă cinci landuri germane care vor beneficia de un „plan comunitar de subvenţii” (trei miliarde de ECU, în trei ani, o cincime din cheltuielile structurale ale CEE).

Structurile parlamentare comunitare au suferit, de asemenea, schimbări. Pentru prima dată, Germania număra mai mulţi eurodeputaţi (99) decât celelalte trei mari state europene: Franţa, Marea Britanie şi Italia. Numărul membrilor Parlamentului European a crescut de la 518 deputaţi la 567 în 1994. Era o modificare cerută de schimbările teritoriale şi demografice pe care unificarea germană le-a produs.

Problemele tranziţiei cu care se va confrunta Germania vor face din aceasta un partener pentru ţările fostei Europe comuniste.

25

Page 26: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 5CURSUL 5UNIUNEA EUROPEANĂUNIUNEA EUROPEANĂ

5.1. ÎNTRUNIRI PRELIMINARE PRIVIND ÎNFIINŢAREA UNIUNII EUROPENE

Prilejul reluării dezbaterilor asupra uniunii politice europene a fost oferit de Planul Delors I privind crearea unei Uniuni Economice şi Monetare, ce trebuia să răspundă exigenţelor Pieţei Unice. Cum trebuia să arate această Europă, care îi vor fi denumirea şi instituţiile – vor constitui tot atâtea subiecte de discuţie în cadrul celor două Conferinţe Interguvernamentale, ale căror lucrări vor începe la Roma, în 14 decembrie 1990. Negocierile s-au desfăşurat pe parcursul anului 1991, sub preşedinţia Luxemburgului şi a Olandei. În fapt, au avut loc două negocieri paralele, una pentru Uniunea Economică şi Monetară, ale cărei principii au fost definite de propunerile lui Delors din 1987 şi confirmate de consiliul European de la Madrid din 1989, iar alta pentru uniunea politică, ce implica probleme de politică externă, apărare, justiţie, afaceri interne etc.

Aceste negocieri au ţinut cont de propunerile celor doi lideri europeni din aprilie 1990. Propunerile lui François Mitterrand şi Helmuth Kohl, din aprilie 1990, erau axate pe următoarele obiective: întărirea legitimităţii democraţiei, creşterea eficienţei instituţiilor prin introducerea votului majoritar şi asigurarea coerenţei acţiunilor Uniunii în domeniile economice, monetar şi politic, definirea şi punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună reclamată, mai ales, de insuficienţa cooperării politice. Se făcea referire la o Conferinţă Interguvernamentală asupra Uniunii Politice, la care s-a adăugat propunerea belgiană, din martie 1990, ce viza, în mare, aceleaşi probleme precum vot majoritar în Consiliu, preşedinte ales al Comisiei, învestit de PE, care primea putere legislativă. Dezvoltarea cooperării în politica externă, extinsă la problemele de securitate, şi reducerea numărului de comisari au generat polemici între liderii statelor membre ale Comunităţii Europene. De departe, poziţia cea mai intransigentă a avut-o Margaret Thatcher.

Toate aceste propuneri au fost discutate în cadrul Consiliului European de la Dublin, din aprilie 1990. Cu această ocazie, preşedintele Comisiei Europene, Jackues Delors, agreând propunerea belgiană, a pledat pentru elaborarea unui nou tratat. Propunerea sa a fost însuşită de membrii Consiliului. Aceştia au cerut miniştrilor de externe să facă propuneri, pe care le regăsim într-o formă concretă în cel de-al II-lea Consiliu European de la Dublin (25-26 iunie 1990), prin hotărârea de a se convoca o Conferinţă Interguvernamentală asupra unificării politice.

26

Page 27: Teoria Organizatiilor Europene

Un rol important l-a avut şi preşedinţia italiană din a doua jumătate a anului 1990, care a reuşit, în ciuda circumstanţelor – războiul Irak-Kuweit – că continue dezbaterile privind cooperarea politică europeană, mai ales pe teme sensibile cum era politica externă şi de apărare comună. Cu toate acestea, Comunitatea a fost lipsită de mijloacele de acţiune, demonstrând încă o dată lipsa de eficienţă a cooperării politice.

Ca o reacţie firească la această lipsă a identităţii politice a comunităţii, tot mai multe voci s-au pronunţat pentru elaborarea unui tratat care să includă un capitol de politică externă şi de apărare comună.

La 22 octombrie 1990, Comisia a dat avizul său favorabil deschiderii Conferinţei Interguvernamentale. Ea s-a pronunţat în favoarea unei „Comunităţi Unice”, care să lege Uniunea Politică şi Uniunea Economică şi Monetară. Ea s-a pronunţat, de asemenea, pentru lărgirea rolului legislativ al PE, învestirea preşedintelui şi a Colegiului Comisiei de către acest organism şi a insistat pentru extinderea competenţelor comunitare.

Preşedintele Comisiei, Jacques Delors s-a pronunţat în acelaşi timp, pentru menţinerea „Echilibrului triunghiular între Consiliul de Miniştri, Comisie şi Parlament.

Importanţa pe care liderii comunitari o acordau elaborării unui nou tratat a fost relevată de convocarea unui Consiliu European extraordinar, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Roma în perioada 27-28 octombrie 1990. În cetatea eternă a fost aprobat raportul Carli (după numele ministrului de finanţe al Italiei), referitor la Uniunea Economică şi Monetară. Excepţie a făcut doar Marea Britanie care a refuzat să accepte proiectul monedei unice.

Margaret Thacher şi-a exprimat preferinţa pentru „moneda unică comună” utilizată în paralel cu monedele naţionale. A fost un refuz elegant al monedei unice, premierul britanic neacceptând în acest domeniu transferul de competenţe ale ţării sale către instituţiile comunitare. În ceea ce priveşte Uniunea Politică, „Doamna de Fier” considera proiectul european ca fiind lipsit de realism şi „grandilocvent”. Cu toate acestea, chiar poziţia Marii Britanii a cunoscut o evoluţie favorabilă accentuării integrării europene, mai ales după venirea în fruntea cabinetului britanic a lui John Major (28 noiembrie 1990), care a declarat că doreşte să plaseze Regatul Unit în „inima Europei”.

Demersurilor Consiliului European de la Roma li s-a adăugat, în luna noiembrie a aceluiaşi an, cele ale unei Conferinţe a Parlamentarilor Comunităţii Europene (1/3 reprezentanţi ai PE şi 2/3 reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale), având rolul de a armoniza punctele de vedere divergente cu privire la creşterea rolului legislativ şi decizional al PE. Parlamentarii europeni au pus accent pe „deficitul democratic”, surmontabil prin întărirea competenţelor PE, şi au reuşit să-i convingă pe colegii lor din parlamentele naţionale să sprijine reforma instituţională

27

Page 28: Teoria Organizatiilor Europene

a Comunităţii. Acest fapt va conta mult pentru lucrările Conferinţei Interguvernamentale.

Cel de-al II-lea Consiliu European de la Roma (14-15 decembrie 1990), cu toate rezervele pe care le-a exprimat faţă de mandatul pe care trebuia să-l acorde Conferinţei Interguvernamentale cu privire la Uniunea Politică /vot majoritar, apărare, relaţiile dintre Uniune şi UEO, rolul Consiliului European), a confirmat calendarul celor două Conferinţe Interguvernamentale: una pentru UEM şi alta pentru reforma politică. Ele trebuiau să se desfăşoare paralel, iar rezultatele lor urmau să fie ratificate de ţările membre înainte de sfârşitul anului 1992, obiectivul fiind acela de a face să coincidă intrarea în vigoare a noului tratat cu finalizarea Pieţei Unice, la 1 ianuarie 1993.

Desfăşurate pe tot parcursul anului 1991, negocierile din cadrul CIG (Conferinţă Interguvernamentală) au fost destul de dificile, astfel că la numai trei zile de la debutul conferinţelor, F. Lazare, jurnalist la Le Monde, acuza lipsa de consens şi de orientare precisă a Celor 12 în ceea ce priveşte uniunea politică şi UEM.

Acordul a fost obţinut, în decembrie 1991, la Maastricht, sub preşedinţia olandeză. Un rol important în convergenţa punctelor de vedere diferite l-au avut Franţa şi Germania, reuşindu-se izolarea Marii Britanii.

Deşi au avut loc două conferinţe, reprezentanţii statelor comunitare au decis să elaboreze un singur tratat care să grupeze toate dispoziţiile referitoare la Uniunea Politică şi UEM. Acest proiect de tratat a fost precedat de altul, elaborat sub preşedinţia luxemburgheză din primul semestru al anului 1991.

Proiectul a fost elaborat de guvernul luxemburghez şi avea un caracter general, însumând părerile din timpul negocierilor. Propunerile luxemburgheze au fost discutate la întâlnirea miniştrilor de externe a celor 12 state de la Dresda, din iunie 1991. Şi în acest context, au ieşit în evidenţă disputa dintre delegaţiile pro-federaliste şi Marea Britanie, putere deloc dispusă la concesii în ceea ce priveşte negocierea suveranităţii sale naţionale.

Pornindu-se de la proiectul luxemburghez, comisiile de lucru ale CIG 1990-1991 au elaborat un al II-lea proiect dezbătut şi respins în cadrul Consiliului European de la Luxemburg 28-29 iunie 1991.

Helmuth Kohl şi François Mitterrand au insistat, în octombrie 1991, din nou, asupra rolului UEO, solicitând reprezentarea de către UEO a Uniunii în chestiuni de securitate şi de apărare.

Pentru a grăbi într-un fel crearea „armatei europene”, Franţa şi Germania Federală anunţau crearea unor unităţi militare compuse din trupele lor, care puteau forma „nucleul unui corp european”. Insistenţa majorităţii comunitarilor pentru a dezvolta o identitate proprie de securitate va avea un ecou important în cadrul NATO.

28

Page 29: Teoria Organizatiilor Europene

Divergenţele de opinii, orgoliile naţionale şi rivalităţile mai vechi şi-au făcut loc şi în cadrul Consiliului European de la Maastricht (1991). Lucrările acestuia au debutat, la 9 decembrie 1991 cu dezbaterea asupra proiectului de tratat al Uniunii Economice şi Monetare. Dezbaterile s-au bucurat de asistenţa miniştrilor de finanţe ai celor doisprezece.

În cele din urmă, pentru a concilia punctele de vedere ale Franţei şi Marii Britanii, s-a decis că trecerea la cea de-a treia etapă (introducerea monedei unice) se va face cel târziu la 1 ianuarie 1999. Decizia urma să fie luată de Consiliul European, cu majoritate calificată, şi privea numai ţările care satisfăceau criteriile de convergenţă. Marea Britanie şi Danemarca beneficiau de un protocol special (opting aut) care ne permitea să rămână în afara procesului comunitar de introducere a monedei unice, având posibilitatea de a reveni asupra poziţiei lor.

5.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT. STRUCTURĂ ŞI INSTITUŢII

Din punct de vedere politic, Tratatul instituie o Uniune omogenă ale cărei scopuri erau:

- Promovarea programului economic şi social;- Afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, mai ales prin Politica

Externă şi de Securitate Comună;- Instaurarea unei cetăţenii a uniunii;- Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul afacerilor interne.Tratatul de la Maastricht a fost conceput pe trei piloni. Jean-Louis Quermone

afirmă că acesta semăna cu un „templu grec”, şi nu cu un „arbore cu mai multe ramuri”, aşa cum sugera Jacques Delors.

Comunitatea Europeană constituie primul pilon al Tratatului Uniunii Europene. El cuprinde Comunităţile Economice Europene şi Uniunea Economică şi Monetară, cum se poate constatat din articolul G. Acest pilon trebuia să asigure prin metoda comunitară guvernanţa pieţei interne şi a politicilor comune. Din păcate, el s-a subdivizat între această componentă şi Sistemul European de Bănci Centrale guvernat de Banca Centrală Europeană. Din nefericire, afirmă Quermonne, proiectul „Uniunii Economice” a rămas tributar puterii de decizie a ECOFIN-ului, cu alte cuvinte, unei puteri interguvernamentale.

Tratatul de la Maastricht instituie cooperarea şi în cadrul Justiţiei şi Afacerilor Interne. El reprezintă al treilea pilon al UE. Acţiunile comune în acest domeniu au fost determinare, pe de o parte de punerea în aplicare a libertăţii de circulaţie şi stabilire a persoanelor în interiorul Comunităţii, iar pe de altă parte, de provocările la care comunitarii trebuie să facă faţă (migraţiile clandestine, crima organizată, traficul de droguri şi de persoane etc.).

29

Page 30: Teoria Organizatiilor Europene

Chiar dacă pare o inovaţie, putem spune că au existat chiar înainte de semnarea Tratatului negocieri şi consultaţii în afara cadrului instituţional comunitar. Acestea s-au derulat atât în grupul „TREVI”, care a asociat Comunităţii Austria, Canada, SUA, Maroc, Norvegia, Suedia, Elveţia, cât şi cu ocazia semnării acordurilor Schengen din 4 iunie 1985.

Fiind vorba de un domeniu aproape nou care atingea un important segment al suveranităţii statelor, autorii acordului au avut grijă să „privilegieze” cooperarea interguvernamentală. Rolul cel mai important în procesul decizional îl avea şi în acest caz Consiliul de Miniştri, care statua în unanimitate, fiind asistat de un „comitet de coordonare”, compus din înalţi funcţionari.

Cu toate acestea, Comisia Europeană era deplin implicată în acest proces, ea dispunând de drept de iniţiativă, partajat cu statele membre în domeniile vizate la articolul K, punctele 1-6; politica privind azilul; regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului corespunzător, imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe, lupta contra toxicomaniei, a fraudei la scară internaţională şi cooperarea judiciară în materie civilă.

Folosirea modestă a metodei comunitare poate fi probată în acest domeniu dacă facem referire la art. 100.C, care definea condiţiile în care Consiliul stabilea lista ţărilor a căror cetăţeni trebuiau să dispună o viză pentru intrarea în spaţiul comunitar. Stabilirea acestei liste se putea face începând cu 1 ianuarie 1996, folosind procedura majorităţii calificate. Propunerea ţărilor de pe listă era făcută de Comisia Europeană, iar Consiliul trebuia să consulte PE în ceea ce privea principalele aspecte ale activităţii în domeniu.

30

Page 31: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 6CURSUL 6PROBLEME ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENEPROBLEME ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENE

6.1. RELANSAREA CONSTRUCŢIEI EUROPENE6.1. RELANSAREA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Tratatul de la Maastricht a relansat construcţia europeană. El prelungea, într-o manieră fericită, obiectivele Actului Unic European, chiar dacă pentru mulţi critici ai integrării europene a constituit o utopie. Obiectivul cel mai important pentru comunitari era realizarea Pieţei Unice, care, conform prevederilor Actului Unic, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993.

Proiectul Pieţei Unice trebuia, înainte de toate, să facă efectivă libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului în cadrul spaţiului european. Trebuiau eliminate diverse obstacole moştenite din tradiţiile naţionale, din constrângerile tehnice şi regulamentele protecţioniste. Unificarea pieţelor europene implica eliminarea barierelor tehnice, completată de eliminarea celor fizice şi a disparităţilor fiscale. Construirea unui spaţiu economic european fără frontiere avea nevoie, totodată, şi de asigurarea liberei concurenţe, care să permită Comunităţii Europene o dezvoltare rapidă, competitivă cu Statele Unite şi Japonia.

Comisia Europeană a dezvoltat o largă activitate de armonizare a legislaţiilor naţionale, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a mărfurilor, apelând la un principiu important din Cartea Albă (1985), recunoaşterea mutuală. Conform acestui principiu, orice produs care corespundea uneia din normele unui stat membru într-un mod satisfăcător putea să fie vândut fără modificare şi fără a suferi o nouă certificare în orice alt stat al Uniunii, chiar dacă el nu corespundea exact normelor în vigoare. Principiul recunoaşterii mutuale s-a aplicat la trei sferturi din produsele comercializate în interiorul Uniunii.

Există însă şi cealaltă parte, a produselor cărora nu li s-a aplicat acest principiu. Era vorba mai ales de produsele de sănătate şi securitate alimentară, unde funcţiona principiul armonizării minimale. Acest tip de produse au fost introduse prin directive ale Consiliului de Miniştri. Pentru a facilita armonizarea în domeniul medicamentelor, s-a înfiinţat, la 1 ianuarie 1995, Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentului, care a marcat intrarea progresivă în vigoare a sistemului de autorizare şi supraveghere a medicamentelor umane şi veterinare.

Libera circulaţie a produselor a fost marcată şi prin abolirea controalelor la frontiere, realizată progresiv la începutul anilor ’90. Aceasta a fost posibilă prin eliminarea barierelor non-tarifare şi prin armonizarea progresivă a ratelor de fiscalitate indirectă. Armonizarea fiscală a presupus câteva etape, plecându-se de la

31

Page 32: Teoria Organizatiilor Europene

o serie de directive, între 1991 şi 1992, ce au deschis calea spre o reală convergenţă.

În ceea ce priveşte TVA-ul, regimul adoptat în 1993 era considerat tranzitoriu şi trebuia să fie înlocuit, în 1997, printr-un regim definitiv, în care taxa era achitată în ţara de origine a produsului, chiar dacă era vorba de export.

Progrese importante s-au realizat şi în domeniul liberei prestaţii a serviciilor, mai ales în sectoarele considerate prioritare precum transporturile, comunicaţiile şi serviciile financiare.

În sectorul transporturilor, liberalizarea a fost cea mai puternică. Cabotajul intraeuropean trebuie să fie în întregime liber pentru transporturile de mărfuri, în 1998, şi pentru pasageri, în 1996. Transportul fluvial a fost complet liberalizat, în 1995, iar în transportul maritim liberalizarea totală va apărea doar din 1999. Discuţiile între Cei Doisprezece şi apoi Cei Cincisprezece au fost mai intense în ceea ce priveşte transportul aerian, în care cabotajul nu va fi autorizat decât începând din 1997.

Progresele tehnice din anii ’70 au revoluţionat serviciile de telecomunicaţii, ce cuprindeau: telefonia, transmiterea de texte, de imagini şi de surse, în general comunicaţiile mobile şi reţelele numerice integrate de servicii. Comisia a jucat un rol major în procesul de liberalizare a telecomunicaţiilor europene, foarte diferenţiate în funcţie de ţări. S-au distins, pe de o parte, sistemele de operatori privaţi (Marea Britanie) şi, pe de altă parte, cei publici (Franţa mai ales).

În domeniul televiziunii, o directivă intrată în vigoare în 1991 prevedea libera circulaţie a programelor televizate, fixând reguli de armonizare pentru publicitate, dreptul la replică şi protecţia minorilor. Trebuind reactualizată după cinci ani, directiva a suferit modificări în 1995, astfel că de această dată canalele erau obligate să transmită numai 50% din produsele europene timp de 10 ani. Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost una din componentele majore ale Pieţei Unice. Directiva din 1988 ce prevedea liberalizarea a intrat în vigoare la 1 iulie 1990.

Dincolo de mişcările de capitaluri, Piaţa Comună prevedea şi crearea unui spaţiu financiar omogen integrat şi liberalizarea serviciilor financiare. O directivă din 1977 a recunoscut libertatea de stabilire a băncilor în cadrul Comunităţii.

A doua directivă bancară, adoptată în 1989 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993, a ridicat şi ultimele bariere contra activităţii bancare în spaţiul european. Ca urmare, o bancă acceptată într-un stat european putea să-şi desfăşoare activitatea într-un alt stat membru fără autorizare reciprocă, supravegherea rămânând în responsabilitatea ţării de origine. Această dispoziţie a deschis calea concurenţei ridicate pe diferite pieţe de capital. Concurenţa a fost determinată şi de reglementările anterioare ale statelor. Concurenţa era mai mare în ţări precum Germania, unde sectorul bancar era foarte segmentat.

32

Page 33: Teoria Organizatiilor Europene

La 1 ianuarie 1993, când, conform AUE, Piaţa Unică trebuia să intre în vigoare, autorităţile comunitate dispuneau de o legislaţie aplicabilă (decizii ale Consiliului) în 264 din cele 282 de propuneri ale Cărţii Albe din 1985.

În acelaşi timp, succese au fost înregistrate şi în ceea ce priveşte transpunerea deciziilor consiliului de Miniştri în legislaţia ţărilor membre. Conform unei statistici din 1994, rata de transpunere a legilor comunitare în dreptul intern atingea în medie procentajul de 90%, existând totuşi importante disparităţi de la o ţară la alta. Rata era superioară procentajului de 95% în Franţa şi Danemarca dar nu atingea decât 79% în Grecia şi 81% în Germania.

Pentru a putea face faţă dificultăţilor de aplicare a regulilor Pieţei Unice, Comisia Europeană a adoptat, în decembrie 1994, un program strategic. Acest program viza acţiuni noi în domeniile fiscalităţii indirecte, proprietăţii intelectuale şi reţelelor transeuropene .

În paralel cu procesul de realizare a Pieţei Unice, construcţia europeană a cunoscut şi alte evenimente. La 2 mai 1992, s-au semnat la Porto acordurile între Comunitatea Economică Europeană şi ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, care prevedeau crearea unii Spaţiu Economic European.

Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, Acordul între Comunitatea Europeană şi Agenţia Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Suedia) extindea dispoziţiile Pieţei Unice la ţările membre ale acestei organizaţii, cu excepţia Elveţiei, ai cărei cetăţeni au refuzat ratificarea tratatului în 1992. Integrarea acestor ţări era destul de avansată, dacă avem în vedere că 61% din exporturi se realizau către Uniunea Europeană. În 1995, trei ţări membre în AELS s-au integrat în UE: Austria, Finlanda şi Suedia.

Pe viitor, Piaţa Unică cuprindea 370 milioane locuitori, ceea ce sporea sarcinile Comisiei Europene, mai ales în domenii foarte sensibile precum telecomunicaţiile. Executivul european a susţinut măsuri de liberalizare şi de aplicare a principiului recunoaşterii mutuale şi aici. Lărgirea spaţiului comunitar reclama, de asemenea, acţiuni contra unor tendinţe de renaţionalizare a pieţelor.

Până la conferinţa Interguvernamentală din 1996, rolul Comisiei Europene a fost dificil, ceea ce făcea şi mai necesară reforma instituţională a Uniunii.

6.2. MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ6.2. MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

Tratatul de la Maastricht prevedea implementarea ultimei etape a Uniunii Monetare până la 1 ianuarie 1999. Perioada ce a urmat intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht a fost dificilă, având în vedere clauza de excepţie acordată Marii Britanii şi Danemarcei, dar şi datorită interpretării date în Germania

33

Page 34: Teoria Organizatiilor Europene

de către Tribunalul Constituţional de la Karlsruhe, puţin favorabilă prevederilor de la Maastricht (hotărârea din 13 octombrie 1993).

Această hotărâre făcea referire la intrarea în fază finală, ceea ce i-a determinat pe foarte mulţi analişti ai construcţiei europene să se întrebe dacă nu cumva exista riscul ca prerogativa parlamentară recunoscută unor parlamente naţionale în chestiunea monetară să fie extinsă la toate ţările membre, ceea ce ar fi pus serioase probleme în calea respectării calendarului fixat la Maastricht.

Tratatul Uniunii Europene era caracterizat de o logică a evoluţiei progresive în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare.

El conţinea criterii de ordin instituţional şi economic. Criteriul instituţional favoriza crearea de Bănci Centrale Independente de autorităţile publice din statele membre. Criteriile economice erau cele prezentate în capitolul anterior. Nu facem decât să le reamintim:

1. rata de inflaţie anuală nu poate depăşi 1,5% din media celor 3 ţări cu cea mai scăzută inflaţie;

2. dobânda pe termen lung nu poate varia mai mult de 2%, raportându-se la media dobânzii celor 3 state cu cea mai mică dobândă;

3. dificultăţile bugetare naţionale trebuie să fie apropiate sau inferioare unei ponderi de 3% din Produsul Naţional Brut;

4. datoria publică nu poate exceda 60% din PNB;5. o monedă naţională trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie de

2,25% prevăzută de SME.După primul şoc petrolier (1973), toate statele europene au practicat politici

restrictive, justificate prin popularitatea ideilor liberale. Aceste politici au permis celei mai mari părţi din aceste state să reducă puternic deficitul lor bugetar şi să creeze iluzia unei convergenţe, dorită sau spontană în demersul lor bugetar. Reuniunea de la începutul anilor ’90 a relevat caracterul artificial şi fragil al acestor convergenţe.

În ciuda ataşamentului lor formal faţă de Tratatul de la Maastricht, statele membre au lăsat să fluctueze deficitul lor bugetar, independent unele de altele şi la niveluri care se îndepărtau tot mai mult de criteriile de convergenţă. Deficitul global al ţărilor Uniunii stabilit la 5% din PIB în 1992 a atins 6% în 1993, ca să coboare apoi la 5,6%, în 1994, la 3% în 1993 şi 2% în 1996. Germania şi Irlanda au avut un deficit inferior de 3%, în timp ce Luxemburgul a avut un excedent de 2%. Datoria publică brută a înregistrat o creştere de 5 puncte în 1993 pentru a ajunge la 73,4%, în 1996.

Această progresie rapidă se datorează nevoilor de finanţare netă a administraţiilor publice, dar şi ritmului lent de creştere a PIB cauzat de recesiunea din 1993. Cu toate acestea, cei mai mulţi comunitari continuau să spere în realizarea Uniunii Monetare şi în introducerea monedei unice.

34

Page 35: Teoria Organizatiilor Europene

Activităţi importante au fost întreprinse în acest sens sub egida Institutului Monetar European (IME), a cărui activitate a început la 1 ianuarie 1994. De asemenea, Comisia Europeană a analizat chestiunea monedei unice şi a prezentat o Carte Verde, în iunie 1995, care conţinea toate chestiunile referitoare la acest subiect.

Insistenţa cu care au fost prezentate opiniei publice analizele şi rapoartele Institutului Monetar European şi ale Comisiei Europene mărturiseau îngrijorarea europenilor pentru intrarea în cea de a treia etapă. Tot mai multe voci se pronunţau pentru amânarea acestora la 1 ianuarie 1999, având în vedere mai ales problemele tranziţiei şi dificultăţile înregistrate de SME după 1992.

Crizele SME au condus la retragerea lirei sterline şi a celei italiene din mecanismul de schimb european, la devalorizări consecutive ale pieţei lirei irlandeze şi al escudo-ului şi la creşterea marjelor de fluctuaţie de la 2,25% la 15% faţă de paritatea centrală.

Toate aceste evenimente referitoare la marjele de fluctuaţie au orientat atenţia comunitarilor spre alte criterii de convergenţă, în particular spre cele bugetare şi mai cu seamă spre cel al deficitului public.

Anul 1995 a însemnat o consolidare a interpretării riguroase a orientărilor de la Maastricht în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare, chiar dacă puţine ţări ale UE sperau să poată face faţă exigenţelor sus-amintite.

În cele ce urmează, ne vom referi la problematica solidarităţii europene, în anii 1993-1996, pornind de la două aspecte: bugetul şi dimensiunea socială. Acestea ilustrează foarte bine tensiunea permanentă între nivelul comunitar şi nivelul naţional, tensiune ce era alimentată mai ales de dezbaterea asupra „subsidiarităţii”.

Începând cu 1970, Comunitatea a fost dotată cu resurse proprii ce au contribuit la materializarea independenţei sale. Aceste resurse erau formate din drepturi de vamă, taxe agricole percepute la frontierele ei şi o parte din veniturile obţinute de statele membre din TVA. Dispozitivul se înscria foarte bine într-o logică federală: entitatea centrală dispune de taxele care se percep pe produse, servicii şi capitaluri ce vin din exterior şi de prelevările fiscale asupra transformărilor şi circulaţiei bunurile şi serviciilor.

Pachetul Delors I (1988-1992) a creat o a patra resursă comunitară, care pornea de la Produsul Naţional Brut al fiecărei ţări. În 1995, contribuţia dată de prelevările din PNB se ridica la 30% din totalul încasărilor Comunităţii.

Era limpede că veniturile Comunităţii au sporit în anii ’90, dar, cu toată această creştere, Uniunea Europeană nevoită să facă faţă unor cheltuieli legate de lărgirea spre Est şi de provocările din domeniile militare, sociale şi de politică externă, reclama noi contribuţii ale statelor membre.

35

Page 36: Teoria Organizatiilor Europene

În 1993, Comisia Europeană propunea o a cincea rezervă formată dintr-o taxă pe emisiile de dioxid de carbon (CO2) sau de vânzările de certificate de poluare, ceea ce ar fi asigurat Comunităţii un impozit propriu, independent de administraţie publice naţionale. Toate aceste propuneri, focalizate în direcţia reformei instituţionale şi financiare a UR, s-au regăsit în Pachetul Delors II (1993-1999) şi în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996.

O altă problemă care a stat în atenţia comunitarilor, în prima parte a anilor ’90 şi chiar după această perioadă, a fost cea a securităţii sociale. Întărirea dimensiunii sociale a Comunităţii i-a preocupat pe europeni încă din anii ’70, reuşind, în 1989, să semneze, cu excepţia Marii Britanii, acea Carte Communautaire des Droits Fondamentales des Travaileurs. Era primul efort structurat de definire a unei politice sociale europene.

Această cartă a afirmat principiul unei protecţii sociale adecvate şi ridicarea serviciilor de securitate socială la un nivel suficient pentru orice muncitor al Comunităţii europene. Ea a introdus, totodată, ideea că persoanele excluse de pe piaţa muncii trebuiau să beneficieze de „protecţie şi resurse suficiente adaptate la situaţia lor socială”. Semnată de 11 state membre, a oferit cadrul şi obiectivele unei acţiuni sociale a Uniunii.

Interesul pentru o politică socială a Uniunii a crescut pe măsura realizării Pieţei Unice, care a pus în competiţie sisteme sociale şi financiare diferite. Şi în cazul politicii sociale, a fost reclamată reforma instituţională, având în vedere faptul că cele mai multe decizii se luau conform principiului umanităţii.

Europa anilor ’90 s-a confruntat cu probleme sociale majore legate de finanţarea politicilor sociale în condiţiile liberalizării mişcării capitalurilor, a persoanelor, a serviciilor etc. Riscul fluxurilor migratorii către „paradisurile sociale şi fiscale” ale Uniunii putea afecta economiile ţărilor mai generoase. La acest risc se adăuga cel al „dumpingurilor sociale”, apărute din diferenţa de costuri de muncă între ţările comunitare şi ţările Europei Centrale şi de Est, dornice să se integreze în Uniunea Europeană.

6.3. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ6.3. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Un dosar destul de dificil a fost cel al Politicii Agricole Comune (PAC), care a suscitat vii controverse între ţările comunitare. Considerată o reuşită a anilor ’70, PAC a contribuit la modernizarea agriculturilor statelor membre ale CEE, făcând din Comunităţile Europene unul din marii exportatori de produse agricole. Cum afirmă foarte mulţi specialişti, PAC a fost o reuşită imperfectă şi precară. Mecanismele acestei politici (în particular cele legate de protecţia frontierelor prin sistemul de prelevări) făceau din Comunitate, în domeniul agricol, un spaţiu închis

36

Page 37: Teoria Organizatiilor Europene

în interiorul căruia agricultorii – mai ales producătorii de cereale – beneficiau de preţuri garantate şi de subvenţii la export. În interiorul GATT (Asociaţia Internaţională pentru Tarife şi Comerţ), Comunitatea a fost acuzată, de multe ori, că era o „fortăreaţă” greu de pătruns (a se vedea negocierile din runda Uruguay 1986-1994).

Costurile crescute ale acestei politici şi „războaiele comerciale” repetate cu Statele Unite au determinat o reevaluare a PAC în vederea propunerii unei reforme.

Prima etapă a acestei reforme a avut loc în 1992 şi a fost cunoscută şi sub numele de reforma Mac Sharry, după numele comisarului irlandez pentru agricultură. În cadrul noii PAC, mecanismul de subvenţionare a preţurilor a fost înlocuit cu un sistem de ajutor direct la venit. Dosarul reformei PAC a rămas deschis şi în a doua jumătate a anilor ’90, mai ales din raţiuni financiare.

La această provocare financiară s-a adăugat chestiunea lărgirii UE spre ţările Europei Centrale şi de Est. Aceaste ţări erau şi sunt în măsură mai agrare decât statele membre ale UE. De exemplu, în 1993 în cadrul Uniunii, partea medie a populaţiei active în agricultură se ridica la 6,2%, în timp ce în ţările Europei Centrale şi de Est varia de la 6,5% în Cehia la 30% în România.

Cu toate acestea, UE a reuşit să obţină un relativ succes prin renegocierea preacordului de la Blair House din 11 decembrie 1993, ce permitea creşterea exporturilor americane şi diminuarea celor europene. Acordul final al rundei Uruguay prevedea o diminuare, mai puţin drastică, a subvenţiilor agricole, ceea ce convenea Franţei, sprijinită în demersul său de Germania.

Pe viitor, situaţia agriculturii europene va fi din ce în ce mai dificilă, Organizaţia Mondială de Comerţ (1995), care a înlocuit GATT, propunându-şi să contribuie la liberalizarea schimburilor, ceea ce favoriza Statele Unite.

37

Page 38: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 7CURSUL 7PROBLEMELE APĂRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂPROBLEMELE APĂRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

7.1. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE APĂRARE COMUNĂ ÎN ULTIMUL DECENIU AL SECOLULUI XX

Reprezentând al doilea pilon al UE conform Tratatului de la Maastricht, Politica Externă şi de Securitate Comună devenise o reală provocare pentru integrarea europeană. Statul european federal nu putea fi conceput fără o politică comună în domeniile externelor şi apărării. Rezultatele acesteia din anii 1993-1996 au fost foarte modeste. Nici una din „acţiunile comune” pe care şi le-a propus Tratatul UE n-a fost decisivă, decât în cadrul unor operaţiuni de importanţă minoră.

„Acţiunile comune” prevedeau operaţiuni politice. Consiliile Europene de la Lisabona (26-27 iunie 1992) şi Bruxelles (28-29 oct. 1993) au prezentat următoarele puncte: proximitatea geografică a unei regiuni; existenţa unui interes important într-o regiune sau o ţară: ameninţarea intereselor UE în materie de securitate. La acestea s-au adăugat enumerarea unor domenii de interes pentru securitatea UE, precum procesul Conferinţei Pentru Securitate şi Cooperare în Europa, politica de dezarmare şi control al armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, politica de dezarmare şi controlul armamentelor, controlul transferurilor de energie militară către o terţă ţară şi al exporturilor de arme în regiunile în care UE era pregătită să angajeze „acţiuni comune”. Regiunile în care puteau să se deruleze acţiunile comune erau: Europa Centrală şi Orientală, fosta Iugoslavie, Rusia, Mediterana, în particular Maghrebul, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa de Sud.

UE se preocupa, de asemenea, de „promovarea stabilităţii” şi a păcii în Europa prin intermediul „Pactului de Stabilitate”.

Politica Externă şi de Securitate Comună, concepută ca un pac major faţă de Cooperarea Politică Europeană din anii’80, a stârnit rivalitatea între două grupuri de state din UE. Marea Britanie, Olanda şi Danemarca au rămas fidele Alianţei Nord-Atlantice, pe când Franţa, Belgia şi Germania erau favorabile unei identităţi europene în materie de apărare şi politică externă.

Divergenţele între comunitari şi votul unanim cerut în Consiliu în ceea ce priveşte PESC au constituit motive importante care au condus la eşecul acestei politici. Ocaziile de a se afirma o identitate europeană în materie de securitate europeană nu au lipsit, exemple putând fi date crizele din Bosnia-Herţegovina, Rwanda , Algeria, Cecenia etc.

Cu toate acestea, ar fi nedrept să stigmatizăm absenţa politică a Uniunii de pe scena internaţională. Ţările comunitare au recurs, mult mai des ca altădată, la o

38

Page 39: Teoria Organizatiilor Europene

cooperare sistematică. Cel puţin aşa arată declaraţiile şi comunicatele făcute în cadrul PESC.

Totodată, foarte mulţi reprezentanţi ai UE au fost implicaţi în probleme internaţionale, majore, fie că a fost vorba de procesul de pace din Orientul Mijlociu sau de grupul de contact din fosta Iugoslavie.

La aceasta s-au adăugat relaţiile comerciale, umanitare şi de dezvoltare ale UE, care au completat politica externă a Comunităţii.

Aşa s-au născut ideea unei globalizări a competenţelor Uniunii şi renunţarea la structura bazată de pe cei trei piloni. Dificultăţile survenite dintr-un astfel de demers ar fi întărit, fără îndoială, rivalităţile în interiorul UE, mai ales că foarte multe state erau din ce în ce mai puţin dispuse la transferul de suveranitate.

Aceste probleme au stat în atenţia Comisiei Europene care a adoptat un pre-raport al „Grupului de Reflecţie”, constituit pentru a pregăti Conferinţa Interguvernamentală din 1996. În cadrul acestui document, Comisia a subliniat coexistenţa în cadrul Tratatului de la Maastricht a două moduri de funcţionare diferite: comunitar şi interguvernamental. Din punctul său de vedere, acest fapt determina o problemă de coerenţă. Executivul european a propus Uniunii o dezvoltare a unei politici externe cu adevărat comună, în raport cu greutatea sa economică, cu mecanismele eficace de luare a deciziilor.

Reforma PESC a stat în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996. Această politică era criticată nu numai din cauza imaginii proaste a Uniunii în relaţiile internaţionale, dar şi pentru intensificarea naţionalismelor în unele ţări. Specialiştii considerau că problemele sale erau nu numai instituţionale, ci şi politice. Nici o dispoziţie juridică şi nici un tratat internaţional nu putea înlocui voinţa politică a statelor membre de a recurge la majoritate sau la unanimitate. Din fericire, teama de pierdere a suveranităţii naţionale, teama de un directorat franco-german în materie de apărare, lărgirea UE spre cele trei ţări (Suedia, Finlanda, Austria), statutul de „neutralitate” al Irlandei, lipsa Danemarcei din UEO şi extinderea UE către ţările Europei Centrale şi de Est reclamau o renegociere a Politicii Externe şi de Securitate Comună.

Viitorul PESC a făcut obiectul unei vaste dezbateri publice la care au participat responsabili politici, experţi, deputaţi europeni şi membri ai Comisiei. Dincolo de identitatea exterioară a UE, în joc era însăşi existenţa viitoare a construcţiei europene aflată între interguvernamentalism şi comunitarizare.

Extinderea UE către fostele ţări socialiste ridica numărul membrilor Uniunii de la 15 la aproape 30, ceea ce reclama un sistem cu un pronunţat caracter comunitar, pentru că aşa cum menţiona fostul ministru de externe al Franţei, Alain Lamassoure, o modalitate interguvernamentală de a gestiona relaţiile în cadrul unei Europe lărgite nu însemna altceva decât reinventarea CSCE sau a Societăţii Naţiunilor.

39

Page 40: Teoria Organizatiilor Europene

Cum era de aşteptat, reforma PESC trebuia să atingă şi cea de-a doua dimensiune a acesteia: identitatea europeană de apărare. În acest caz, divergenţele europene au fost cauzate nu numai de orgoliile naţionale dar şi de reticenţa Statelor Unite care doreau ca NATO să rămână principala organizaţie de apărare a Europei.

Apropiată de SUA, Marea Britanie s-a pronunţat pentru NATO. Rivalităţile franco-britanice au apărut la scurt timp, fiind influenţate şi de discuţiile, din anii 1990-1991, cu privire la rolul NATO în gestionarea crizelor europene.

Războiul bosniac a pus însă în lumină neputinţa occidentalilor de a gestiona prima mare criză după căderea comunismului şi a determinat o neîncredere europeană faţă de intervenţionismul şi leadership-ul american în spaţiul european. Acesta a permis o apropiere franco-britanică, datorită efortului militar comun din Bosnia şi poziţiile în dezacord cu politica americană.

Criza bosniacă a avut două mari consecinţe care i-au apropiat pe comunitari în vederea definirii unei identităţi de apărare: prima se referea la apropierea franco-britanică, concretizată, în 1994, prin câteva acorduri militate bilaterale şi un pragmatism accentuat de o parte şi de alta a Canalului Mânecii (francezii au admis cooperarea operaţională în cadrul NATO, iar britanicii au încetat a mai considera varianta europeană ca o operaţiune marginală în materie de apărare. A doua consecinţă era dată de raporturile existente între NATO şi UEO. La întâlnirea la nivel înalt a NATO, din 10-11 ianuarie 1994, şefii de stat şi de guvern au salutat eforturile europene pentru crearea unei identităţi de apărare şi au admis utilizarea mijloacelor NATO în cadrul UEO.

În alt registru, înlăturarea ambiguităţilor constituţionale germane asupra misiunilor Bundeswehr-ului a constituit, în egală măsură, o evoluţie importantă. Pe viitor, armata germană putea interveni şi în alte teatre de operaţiuni decât cele ale NATO.

Acest nou context a permis câteva realizări în materie de apărare, printre care amintim: întărirea operaţională a acestei organizaţii, crearea unei celule de planificare şi a unui centru de exploatare a imaginilor furnizate de satelit. De asemenea, trebuie menţionate desemnarea de către statele membre a forţelor militare ce vor fi plasate sub autoritatea UEO (Eurocorpurile), crearea unui Grup de Armament al Europei Occidentale, în perspectiva creării unei Agenţii Europene a Armamentului şi definirea misiunilor posibile ale UEO cuprinse în declaraţia de la Petersberg (1992).

Cu toate acestea, identitatea de apărare europeană nu s-a arătat operaţională în cazul crizei din Bosnia. În afară de supravegherea embargoului pe Dunăre şi Adriatica contra Serbiei şi Muntenegrului, celelalte misiuni militare în această zonă au fost expresia unor politici militare naţionale şi a NATO.

Perspectivele unei identităţi europene de apărare păreau destul de sumbre în anii 1995-1996. Trebuiau rezolvate, pe de o parte, modul de deciziei în această

40

Page 41: Teoria Organizatiilor Europene

chestiune, iar pe de altă parte, raporturile dintre UR şi UEO. Dificultatea, în acei ani, era dată de acceptarea majorităţii calificate. Nici o ţară nu era dispusă să trimită soldaţi pe câmpurile de luptă la ordinul unui Consiliu European ale cărui decizii ar fi fost luate cu majoritate calificată. Chestiunea legăturii între UE şi UEO a constituit mărul discordiei, atât în dezbaterile din anii 1990-1991, cât şi în cele din 1995-1996.

Problema între cele două organizaţii era determinată de identificarea unei instanţe de decizie supremă în materie de apărare comună. Trimiterile analiştilor se opreau asupra Consiliului Uniunii. Primul reunea toţi membrii UE, în timp ce al doilea viza doar statele membre ale UEO, considerându-se că doar acestea pot fi egale în materie de apărare.

Două opţiuni au fost exprimate: prima era reprezentată de britanici, care considerau UEO singurul organ abilitat în materie de apărare comună, independent de PESC şi Tratatul Uniunii. Marea Britanie, reticentă faţă de comunitarizarea politicii de apărare, se pronunţa pentru o politică de apărare comună în cadrul UEO. Cealaltă opţiune, promovată mai ales de Franţa şi Germania, favoriza politica de apărare în cadrul competenţelor Uniunii şi întărirea legăturii dintre UE şi UEO. Cele două ţări au avansat ideea unei reguli bazate pe consens în cadrul Consiliului European, completată cu dreptul de veto doar al ţărilor care făceau parte din ambele organizaţii. Aceste dezbateri privind instituţiile, la care s-au adăugat cele legate de extinderea UE spre Europa Centrală şi Est, au marcat strategiile de apărare europene.

Lărgirea NATO spre aceste ţări va compensa definirea unei politici comune de apărare. În acelaşi timp, relaţiile dintre Statele Unite şi UE vor fi regândite.

Un nou tratat bilateral de apărare mutuală şi de cooperare globală între Uniune şi SUA rămânea singurul credibil în acei ani, dacă se dorea să se dea noţiuni de parteneriat euro-american sensul unei cooperări fructuoase între doi parteneri egali în drepturi şi putere. La summit-ul NATO de la Berlin (iunie 1996), s-a decis ca „identitatea europeană de apărare şi securitate” să fie dezvoltată în cadrul acestei organizaţii, ceea ce arăta că europenii nu erau încă pregătiţi să dezvolte o identitate de sine stătătoare. Pentru a se realiza acest lucru, Uniunea Europeană trebuia să devină un stat federal, dotat cu mijloacele diplomatice şi militare demne de o mare putere. În acelaşi timp, ideea unui stat european va fi dezbătută de Conferinţa Interguvernamentală din 1996, care urma să clarifice raporturile dintre statele membre şi instituţiile europene.

41

Page 42: Teoria Organizatiilor Europene

7.2. POLITICA DE APĂRARE DUPĂ TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), pilonul II al Tratatului de la Maastricht a stat şi ea în atenţia şi pe agenda Conferinţei Interguvernamentale. Comunitarizarea acestui pilon întâmpina foarte multe dificultăţi, securitatea statelor membre constituind hard core-ul (nucleul) suveranităţii acestora, iar transferul de competenţe în acest domeniu punea în discuţie însăşi ideea de stat-naţiune.

La lucrările Conferinţei au fost subliniate următoarele puncte: clarificarea relaţiilor între Uniunea Europeană şi Uniunea Europei Occidentale; găsirea unor soluţii de consens în ceea ce priveşte apărarea; un posibil amendament al articolului 223 privind o posibilă piaţă a armamentelor.

Chestiunile politicii externe şi apărării au determinat poziţii diferite ale statelor membre. A apărut la un moment dat riscul constituirii a două grupuri: unul format din state care doreau aprofundarea procesului integrării şi integrarea politicii externe şi de securitate în logica acesteia şi un alt grup format din membri ataşaţi unei gândiri interguvernamentale.

Germania a manifestat un radicalism proeuropean ceea ce priveşte introducerea PESC în cadrul acquis-ului comunitar şi tot ea sugerat ca decizia în domeniu să se bazeze pe majoritate calificată, iar UEO să fie dezvoltată ca o componentă a politicii comune de apărare europeană. Acest punct de vedere era şi expresia dezbaterilor lansate de Uniunea Creştin-Democrată în Germania în timpul preşedinţiei germane a UE din 1994.

Aflată la putere cu cancelarul Helmuth Kohl, o facţiune din CDU a lansat la, 1 septembrie 1994, un document intitulat „Reflecţii asupra politicii europene”. Documentul redactat de Wolfgang Schaeuble şi Karl Lamers propunea constituirea unei Europe a „geometriei variabile” structurată în jurul nucleului dur format din Franţa, Germania şi ţările Beneluxului. Autorii au criticat „deficitul democratic” al UE, deficienţa europeană în gestionarea crizei din Iugoslavia din anii’90, limitele Tratatului de la Maastricht etc. Ei au susţinut cinci priorităţi pentru UE: dezvoltarea instituţională a Uniunii printr-o formulă federală deschisă, afirmarea „nucleului dur”, dar deschis şi altor ţări, intensificarea relaţiilor franco-germane, eficientizarea capacităţii de acţiune a PESC prin crearea unei formule de planificare, extinderea către Europa Centrală şi de Est pentru a evita rolul de echilibrator al Germaniei.

Franţa, cum era de aşteptat, având în vedere poziţiile anterioare ale acestei ţări, s-a pronunţat pentru întărirea pilonului european de apărare şi pentru crearea unui „Preşedinte al Uniunii sau a unui Secretar General al PESC”, ales pe 2 sau 3 ani care să reprezinte politica externă şi de apărare a Uniunii.

Grupul doi era împărţit în două subgrupuri: unul formai din Austria, Portugalia, Marea Britanie şi Danemarca. Austria şi Suedia erau observatori în cadrul UEO şi solicitau menţinerea neutralităţii lor, iar Finlanda s-a pronunţat

42

Page 43: Teoria Organizatiilor Europene

pentru menţinerea situaţiei sale geopolitice. Cele trei ţări se opuneau participării la acţiunile militare ale UE. Ele doreau limitarea acţiunilor de securitate la menţinerea păcii şi ajutoare umanitare, cu alte cuvinte, preferau o gestionare civilă a crizelor internaţionale şi europene.

Marea Britanie a manifestat vii reticenţe faţă de integrarea UEO în Uniunea Europeană şi a considerat că PESC trebuia să rămână în sfera cooperării interguvernamentale.

Cea mai reticentă ţară s-a dovedit a fi Portugalia, care considera NATO ca fiind crucială pentru securitatea europeană.

Dacă statele membre aveau poziţii diferite, grupul de analiză a dat dovadă de echilibru. El a elaborat două rapoarte în septembrie şi, respectiv, decembrie 1995. Propunerile sale vizau creşterea rolului Parlamentului şi Comisiei în cadrul PESC şi o accentuare a colaborării dintre UE şi UEO, mergând până la integrarea definitivă a celei din urmă. Pentru a face operaţional pilonul II, grupul de analiză propunea aplicarea regulii consensului, ceea ce trimitea spre ideea cooperării interguvernamentale.

Conferinţa Interguvernamentală nu a putut depăşi dificultăţile ridicate pe parcurs, precum opoziţia faţă de o reală politică externă şi de apărare europeană care să exprime identitatea UE în plan internaţional. În loc de a uni cele două dimensiuni ale identităţii externe ale Uniunii, Conferinţa va consacra fractura între acţiunea internaţională politică şi cea economică.

Nu numai că logica celor trei piloni, introdusă de Tratatul de la Maastricht, n-a fost pusă în cauză, dar ideea franceză de a crea o „Doamnă sau domn PESC” a contribuit la naşterea unei autorităţi paralele în politica externă, supusă unor logici procedurale diferite, fără nici o concertare între acţiunile economice-comerciale şi cele de politică internaţională. Instituţia unui responsabil PESC se adăuga altor 7 instituţii create pentru a gestiona PESC. Conform părerii lui Jean-Louis Bourlanges, ea nu avea altă justificare decât să exprime păreri contrare preşedintelui Comisiei şi să corecteze atitudinile preşedintelui Consiliului. Constituirea unei noi troici care a asociat „Doamna sau domnul PESC”, comisarul afacerilor internaţionale şi preşedintele Consiliului în exerciţiu permitea o ajustare a poziţiilor Consiliului şi Comisiei, dar nu contribuia deloc la elaborarea unei strategii internaţionale coerente. Într-adevăr, rolul responsabilului PESC era foarte limitat dacă avem în vedere că acesta nu avea la dispoziţie nici mijloace militare, ce rămâneau sub controlul NATO, şi nici finanţare, ce rămânea în competenţa Comisiei.

Dacă în ceea ce priveşte aplicarea regulii majorităţii calificate în luarea deciziilor de politică externă şi apărare era de înţeles că Cei 15 nu vor ajunge la un compromis, fiind vorba de aspectul esenţial al suveranităţii lor, partizanii integrării şi-au pus speranţele în dispoziţiile care permiteau introducerea unei flexibilităţi

43

Page 44: Teoria Organizatiilor Europene

suficiente pentru a permite unor state să manifeste iniţiative politico-diplomatice, fără a fi paralizate de opoziţia unora sau de inerţia altora.

Conferinţa din 1996-1997, la propunerea Germaniei şi Franţei, a luat în considerare două tipuri de dispoziţii. Una a fost clauza cooperării intensificate, iar cealaltă era clauza abţinerii pozitive. Prima clauză permitea unui grup de state membre să aibă o cooperare întărită, durabilă într-un domeniu prealabil definit. Cea de-a doua clauză introducea posibilitatea fiecărui stat de a se abţine de la iniţiativele diplomatice şi militare ale UE, fără a le putea bloca. A doua clauză părea foarte importantă dacă avem în vedere faptul că era un mijloc subtil de a corecta principiul unanimităţii, permiţând Uniunii să acţioneze în plan extern şi militar. Era singura ce permitea combinarea a trei elemente: puterea de iniţiativă pentru unii, datoria solidarităţii pentru majoritatea statelor membre şi dreptul de abţinere pentru minoritate.

44

Page 45: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 8CURSUL 8REFORME ALE UNIUNII EUROPENE

8.1. REFORME SOCIALE8.1. REFORME SOCIALE

În domeniul social, mult discutat anii trecuţi, având în vedere şi rata ridicată a şomajului în Uniune, textul propus instituia un Comitet de Protecţie Socială, cu caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre şi Comisie. El avea ca misiune:

- să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Comunitate;

- să faciliteze schimburile de informaţie, de experienţă şi practici între statele membre şi Comisie;

- să pregătească raporturile, să formuleze avize sau să întreprindă şi alte activităţi în domeniile ce ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.

Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul Social trebuia să stabilească contacte adecvate cu partenerii sociali. Fiecare stat membru şi Comisia numeau câte doi membri în noul organism.

8.2. REFORME INSTITUŢIONALE

Cele mai importante schimbări propuse de noul tratat au fost cele referitoare la instituţii. O primă schimbare pe care o aducea textul provizoriu era cea legată de includerea ţărilor candidate în cadrul dinamicii instituţionale a UE. Anexa nr. 1 prezenta „Protocolul asupra extinderii Uniunii Europene”, ce redimensiona poziţia fiecărei ţări membre în cadrul instituţiilor europene. Cea de-a doua anexă cuprindea cuantificarea cumulată a statelor membre şi candidate, în privind ponderii în cadrul Consiliului de Miniştri, PE; Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

Consiliul de Miniştri, instituţie prin excelenţă interguvernamentală, a rămas principalul decident legislativ al UE. Noul tratat va extinde procedura codeciziei, dar nu va tranşa chestiunea legată de rolul legislativ al PE.

Deciziile în cadrul Consiliului erau luate pe baza celor trei proceduri: unanimitate, majoritate calificată şi majoritate simplă pentru deciziile de procedură. În momentul elaborării tratatului, unanimitatea se aplica pentru: politica externă şi de apărare comună, cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, politica de azil şi imigrări, politica de coeziune economică şi socială, fiscalitate.

45

Page 46: Teoria Organizatiilor Europene

În al doilea caz, cel al majorităţii, fiecare stat avea un număr de voturi (ponderea voturilor), ceea ce însemna că statele membre erau egale ca membre ale Uniunii şi diferite în ceea ce priveşte populaţiile şi economiile lor. În sistemul de la Amsterdam, numărul de voturi este de 87 (4 state au 10 voturi, iar cele mai puţin populate, 2).

Majoritatea calificată era atinsă cu cel puţin 62 de voturi favorabile, adică 71,26% din totalul voturilor.

Era limpede pentru toţi participanţii la CIG 2000 că un acord unanim între 27 de membri va fi imposibil de atins. Ratificarea Tratatului de la Nisa va extinde aplicarea majorităţii calificate la încă 30 de dispoziţii guvernate până atunci de regula unanimităţii.

În ceea ce priveşte politicile comunitare, zece din acestea vor permite aplicarea regulii majorităţii calificate pentru ansamblul lor sau numai pentru o parte a materiilor pe care le reprezentau. Amintim aici deciziile în domeniul cooperării judiciare civile şi acordurile comerciale care se referă la servicii sau la proprietatea intelectuală. Ponderea voturilor va suferi modificarea prevăzută începând cu 1 ianuarie 2005.

Pe viitor, majoritatea calificată va fi definită în funcţie de aderările succesive. Decizia însă trebuia să se bucure de votul favorabil al tuturor statelor membre. În plus, un stat membru putea să ceară verificarea majorităţii calificate (ce trebuie să cuprindă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii). Dacă nu se atinge acest prag, decizia nu poate fi adoptată.

Conform noului tablou al ponderii voturilor, statele mari (cu număr mare de locuitori), precum Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, vor avea câte de 29 de voturi, ele vor fi urmate de Spania şi Polonia cu câte 27 de voturi, România va avea 14 voturi, Olanda 13 voturi, iar Belgia, Grecia, Portugalia, Ungaria şi Cehia câte 12, urmează Austria, Suedia, Bulgaria cu 10 voturi, Danemarca, Irlanda, Finlanda, Lituania şi Slovenia cu câte 4 voturi şi Malta cu 3 voturi.

Comisia Europeană era motorul legislativ al UE. Ea avea monopolul iniţiativei legislative. Ea punea în practică politicile comune, executa bugetele şi gestiona programele comunitare.

Pe plan extern, Comisia reprezenta Comunitatea şi conducea negocierile internaţionale (mai ales în cadrul OMC - Organizaţia Mondială a Comerţului).

Totodată, Comisia veghea la buna aplicare a dispoziţiilor tratatului şi a deciziilor luate de către instituţiile comunitare. Ea avea o responsabilitate colegială în faţa PE. Deciziile sale erau luate cu majoritatea simplă a celor 20 de comisari. De la origine, în componenţa sa intrau câte 2 membri pentru statele cele mai populare şi câte unul pentru celelalte. Începând cu 2005, componenţa Comisiei era limitată la un comisar pentru fiecare stat membru. Se prevedea că în momentul în care UE va număra 27 de membri, numărul comisarilor va fi plafonat. Consiliul

46

Page 47: Teoria Organizatiilor Europene

trebuie să decidă, în unanimitate, numărul precis de comisari, care trebuie să fie mai mic de 27. Naţionalitatea comisarilor se va stabili printr-un sistem de rotaţie egalitar între ţările componente. În acest caz, credem că vor exista multe probleme, deşi statutul comisarilor este unul internaţional, slujind doar interesele Uniunii. Cu toate acestea, ne punem întrebarea firească dacă statele mari şi cu vechime în cadrul UE vor dialoga eficient cu o Comisie formată din comisari români, cehi, polonezi, slovaci, sloveni, lituanieni, letoni, estoni, maltezi, bulgari? Vor fi estompate regulile naţionale, se vor putea adapta noii membri la exigenţele UE? Aceste întrebări erau puse responsabililor politici al Celor 15 şi ai ţărilor candidate şi, nu în ultimul rând, opiniei publice.

În egală măsură, Tratatul de la Nisa a decis să sporească puterile preşedintelui Comisiei, măsură indispensabilă pentru a asigura coerenţa colegiului lărgit la peste 20 de membri. Preşedintele va fi acela care va decide repartiţia sarcinilor şi va putea să remanieze responsabilităţile comisarilor pe parcursul mandatului său. El va avea, de asemenea, dreptul, după aprobarea acestei măsuri de către Colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. Această putere acordată preşedintelui, cu siguranţă, a constituit o problemă pentru unele state cu orgolii naţionale puternice. Marea Britanie, legată de partenerul său american, va accepta oare un preşedinte francez sau german care să concedieze comisarul său însărcinat cu PAC?

Componenţa Comisiei şi rolul crescut al preşedintelui vor sensibiliza, în mod sigur, partizanii statului-naţiune, pentru care transferul de suveranitate în domeniile-cheie ale vieţii Comunităţii, precum politica externă şi de apărare sau moneda unică, era atunci de neconceput.

După părerea noastră, prin Tratatul de la Nisa, Comisia a făcut un pas important către rolul său de instituţie supranaţională, de executiv al viitorului stat federal european.

8.3. REFORME ÎN JUSTIŢIE8.3. REFORME ÎN JUSTIŢIE

Aceasta este instituţia care asigură respectarea dreptului comunitar. Competenţele ei acoperă litigiile între statele membre, între Uniune şi statele membre, între instituţii şi particulari şi Uniune. Ea este, de asemenea, competentă să intercepteze orice text care ţine de dreptul comunitar şi să răspundă la întrebările unui judecător naţional, în cadrul unui litigiu în instanţă, instrumentat conform jurisdicţiilor naţionale. Această competenţă „prejudiciată” era esenţială pentru a asigura o interpretare uniformă a dreptului comunitar. Alături de ea, a fost instituit, în 1989, un Tribunal de Primă Instanţă, cu rolul de a prelua cazurile persoanelor fizice şi juridice. În anii trecuţi, agenda Curţii a devenit foarte încărcată şi va fi mai

47

Page 48: Teoria Organizatiilor Europene

încărcată după aderarea noilor state. Misiunea CIG 2000 a fost de a căuta o soluţie pentru a uşura activitatea acestei instituţii.

Textul provizoriu al Tratatului de la Nisa prevedea posibilitatea de a crea camere jurisdicţionale specializate în anumite domenii specifice, de exemplu, pentru litigiile ce implicau funcţionarii europeni. Membrii camerelor jurisdicţionale vor fi aleşi, precum în cazul Curţii şi al Tribunalului de Primă Instanţă, din rândul persoanelor independente având capacitatea cerută pentru a ocupa funcţiile jurisdicţionale. Ei vor fi numiţi de Consiliul de Miniştri printr-o hotărâre în unanimitate.

Tratatul menţiona, de asemenea, că viitoare Curte de Justiţie a Uniunii va putea statua în litigii legate de aplicarea actelor care se refereau la proprietatea intelectuală. În acest caz, competenţele Curţii erau hotărâte de Consiliu în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi a consultării PE.

Curtea va fi formată, ca şi înainte, dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor membre. Ea se putea reuni în camere de 13 judecători, fără a fi nevoie să-i reunească pe toţi judecătorii într-o formaţie deplină.

8.4. PARLAMENTUL EUROPEAN8.4. PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii statelor membre, mai ales după alegerea acestuia prin sufragiu universal, în 1979. În numeroase domenii, îndeosebi după intrarea în vigoare a Actului Unic European (1987), a tratatelor de la Maastricht (1993) şi Amsterdam (1999), PE a avut un rol de colegislator alături de Consiliu (a se vedea procedura de codecizie şi cooperare).

PE este şi autoritate bugetară. Are şi funcţia de control politic al Comisiei. În cadrul PE, deputaţii nu sunt structuraţi pe grupuri naţionale, ci pe bază de grupuri politice. Pentru a consolida rolul său de instituţie democratică, Tratatul de la Nisa, a prevăzut un „Statut al partidelor politice europene” şi reguli relative la finanţarea lor.

Partidele politice erau considerate importante pentru rolul lor de integrare şi formare a conştiinţelor europene. În acelaşi timp, ele exprimau voinţa politică a cetăţenilor europeni. Pentru a linişti statele membre, textul „Declaraţiei” CIG 2000, menţiona că dispoziţiile referitoare la partidele politice nu vor implica nici un transfer de competenţe către Comunitate şi nu vor afecta regulile constituţionale ale statelor membre.

Declaraţia conţinea şi principiul conform căruia finanţarea partidelor politice la nivel european din bugetul Uniunii nu putea fi utilizată, direct sau indirect, de partidele politice la nivelul naţional. Dispoziţiile cu privire la finanţarea partidelor politice se aplica pe aceeaşi bază la toate forţele politice reprezentate în Parlament.

48

Page 49: Teoria Organizatiilor Europene

În perspectiva lărgirii Uniunii, Tratatul de la Nisa a limitat numărul de membri ai PE la 732 de deputaţi. Ea a prevăzut, de asemenea, repartiţia locurilor între statele membre şi ţările candidate. Deputaţii ţărilor candidate urmau să participe la lucrările PE din momentul adeziunii lor. Dacă în rândul Consiliului numărul voturilor a fost împărţit oarecum în funcţie de puterea economică şi politică a statelor, în cadrul PE regula a fost cea a numărului cetăţenilor. Potrivit acestei repartiţii, Germania va avea 99 de deputaţi, Franţa, Marea Britanie şi Italia câte 72; Spania şi Polonia, 50; România, 33; Olanda, 25; Belgia, Grecia, Portugalia, 22; Ungaria şi Cehia, 20; Suedia, 18; Austria, Bulgaria, 17; Danemarca, Finlanda şi Slovacia, 13; Olanda şi Lituania, 12; Letonia, 8; Slovenia, 7; Luxemburg, Cipru şi Estonia, 6 şi Malta, 5.

8.5. CURTEA DE CONTURI8.5. CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Comunităţii, examinează legalitatea şi regularitatea intrărilor şi cheltuielilor bugetului comunitar şi asigură o bună gestiune financiară. În 2000, Curtea de Conturi număra 15 membri numiţi pe 6 ani de către Consiliu, pe baza procedurii unanimităţii. Cei 15 membri puteau fi realeşi. Ei dirijau activităţile de control ale agenţilor Curţii şi stabileau rapoartele şi avizele.

Tratatul de la Nisa a stabilit că această instituţie va cuprinde câte un reprezentant pentru fiecare stat membru. Numirea membrilor săi se va face de către Consiliu, cu majoritate calificată. Mandatul lor va fi tot de 6 ani.

Curtea va putea să creeze camere pentru a adopta anumite categorii de raporturi şi avize. Pentru o mai bună cooperare între această instituţie şi statele membre, tratatul invita instituţiile naţionale să coopereze cu Curtea de Conturi. Aceasta trebuia să se materializeze printr-un comitet de contact, format din preşedintele Curţii de Conturi şi preşedintele instituţiilor naţionale în domeniu.

8.6. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL8.6. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Comitetul Economic şi Social este compus din reprezentanţii diferitelor categorii socio-economice şi profesionale. El acordă avize consultative instituţiilor, îndeosebi în cadrul procedurii legislative. El era compus din 222 de membri.

Textul provizoriu al tratatului preciza că această instituţie trebuie să fie compusă din diferite componente ale societăţii civile organizate. Numărul CES a fost limitat la maximum 244 de membri, permiţând statelor membre să-şi menţină numărul actual. Conform noului tratat, marile state, Germania, Franţa, Marea

49

Page 50: Teoria Organizatiilor Europene

Britanie şi Italia aveau câte 24 de membri; Spania şi Polonia, 21 de membri; România, 15 membri; Austria, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Olanda, Portugalia, Cehia şi Suedia, 12 membri; Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia, 9 membri; Estonia, Lituania şi Slovenia, 7 membri, Cipru şi Luxemburg, 6 membri şi Malta, 5 membri.

Chiar dacă această instituţie are un rol consultativ având în vedere grupurile socio-profesionale şi patronatul pe care îl reprezintă, putem afirma că ea joacă şi va juca un rol important asupra deciziilor Uniunii. Aici se regăsesc grupurile financiare şi industriale care pot influenţa continuarea integrării (lobby-urile).

8.7. COMITETUL REGIUNILOR8.7. COMITETUL REGIUNILOR

Comitetul Regiunilor este un organism cu caracter consultativ şi este compus din reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale. El exprimă, la nivel european, interesele regiunilor. Componenţa sa este identică cu cea a CES. Tratatul de la Nisa a fixat şi pentru acesta numărul membrilor la 344. Noutatea adusă la Nisa consta în faptul că, pentru a realiza o mai bună legătură între Comitet şi colectivităţile pe care le reprezintă, va fi necesar ca membrii săi să aibă un mandat politic efectiv.

Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al Uniunii în vederea lărgirii sale. Imediat după publicarea textului Conferinţei, s-a impus cu necesitate o dezbatere mai largă şi mai aprofundată asupra viitorului UE.

În acest sens a fost anexată la tratat o Declaraţie asupra viitorului UE. Ca urmare a acestei declaraţii, preşedinţia suedeză în exerciţiu în prima parte a anului 2001 a avut rolul de a încuraja dezbaterea. Ea a fost susţinută de Comisie, PE, asociind şi parlamentele naţionale, mediile politice, economice, universitare, precum şi reprezentanţii societăţii civile.

Un raport al Consiliului European din iunie 2001, de la Göteborg, va sta la baza deciziei Consiliului European din decembrie acelaşi an, cu privire la dezbaterea ca urma să aibă loc. Temele acordate în cadrul acestui proces au fost: simplificarea tratatelor, regruparea dispoziţiilor fundamentale a celor patru tratate într-unul singur (acesta urma să fie prezentat într-o manieră mai clară şi mai lizibilă pentru cetăţeni), delimitarea competenţelor între UE şi statele membre pe baza principiului subsidiarităţii (s-a avut în vedere asigurarea unei complementarităţi mai bune între diferite niveluri de acţiune legislativă şi administrativă), statutul Cartei Drepturilor Fundamentale în tratat după proclamaţia de la Nisa, rolul parlamentelor naţionale în activitatea europeană.

În urma acestei dezbateri, o nouă CIG trebuia să fie convocată în 2004, pentru a analiza chestiunile amintite şi a aduce modificările necesare.

50

Page 51: Teoria Organizatiilor Europene

Conferinţa Interguvernamentală din 2004 nu putea să se opună lărgirii UE. Această menţiune nu credem că este suficientă, mai ales dacă ţinem cont de rezervele unor state membre (Germania, de exemplu), faţă de lărgire. Tot conform Declaraţiei privind viitorul UE, statele candidate care au încheiat negocierile de aderare la Uniune, vor fi invitate să participe la această Conferinţă, iar celelalte vor avea un statut de observator.

Pentru a încuraja această dezbatere publică asupra viitorului Uniunii Europene, Comisia va continua „Dialogul asupra Europei”.

Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a fost publicat în Official Journal of the European Union în 10 martie 2001. A urmat un proces de ratificare destul de dificil, mai ales din cauza primului referendum irlandez. Procesul s-a încheiat în 2003, când tratatul a intrat în vigoare.

Rezumând dezbaterile din cadrul CIG 2000, putem afirma că Uniunea Europeană se găsea în faţa celei mai mari extinderi din istoria sa şi a unei reforme profunde a instituţiilor sale. Douăsprezece state candidate au fost incluse explicit în reforma PE, Comisiei Europene, Consiliului de Miniştri, Comitetului Economic şi Social, Comitetului Regiunilor, Curţii de Justiţie a Uniunii, Curţii de Conturi etc. Extinderea votului majoritar a însemnat o extindere politică mai rapidă, precum şi o redefinire a balanţei de putere între statele mici şi mari din UE. CIG 2000 a luat în considerare şi comunitarizarea unor noi domenii, mai ales dintre cele aparţinând până atunci interguvernamentalismului ca, de exemplu, PESC. Comisia Europeană, motorul integrării, va avea pe viitor un rol sporit în politica externă, ceea ce va permite definirea unei identităţi europene în sistemul internaţional.

În altă ordine de idei, la Nisa s-a vorbit tot mai mult de o Europă constituţională şi democratică şi pe bună dreptate, dacă avem în vedere intenţia de grupare a tratatelor într-un singur text juridic, precum şi introducerea Cartei Drepturilor Fundamentale şi repartiţia locurilor în instituţiile europene.

Pentru prima dată, statele candidate aveau un loc în structura politico-instituţională a Uniunii Europene. Faptul că dispuneau de 103 voturi în Consiliul de Miniştri din 345 posibile era semnalul că ele vor conta în deciziile viitoare ale Uniunii.

ConcluziiTratatul de la Nisa, în vigoare din 2003, conţine multe schimbări

instituţionale menite să răspundă nevoilor de eficienţă şi coerenţă în cadrul unei Europe lărgite. Totodată tratatul are ca obiective apropierea Uniunii de cetăţenii săi şi flexibilizarea procesului decizional. Una din instituţiile care au reţinut atenţia specială a celor care au redactat textul tratatului a fost Parlamentul European, al cărui rol de colegislator a fost întărit. Cu toate acestea, PE n-a devenit o instituţie legislativă concretă, rolul său fiind doar acela de a participa activ la unele acte

51

Page 52: Teoria Organizatiilor Europene

legislative ale Consiliul de Miniştri, prin procedura de codecizie. Fără a se schimba rolul Consiliului de Miniştri, La Nisa au fost făcute câteva modificări în ceea ce priveşte ponderea voturilor în luarea deciziilor, înmulţindu-se în acelaşi timp domeniile în care hotărârile se puteau lua cu majoritate calificată: cooperarea judiciară civilă, acordurile care privesc serviciile sau proprietatea intelectuală.

52

Page 53: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 9CURSUL 9ORGANIZAŢIA TRATATATULUI NORD ATLANTIC. GENERALITĂŢI

9.1. SCURT ISTORIC AL NATO9.1. SCURT ISTORIC AL NATO

Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii ,imediate de reconstrucţie economică, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor Nord-americani au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat cu îngrijorare intenţia clară a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară la întreaga sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea naţională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior. La aceste temeri s-au adăugat, în multe ţări din Europa Centrală şi de Est, precum şi în alte părţi ale globului, impunerea unor forme nedemocratice de guvernământ, precum şi represiunea adevăratei opoziţii, ori a drepturilor şi libertăţilor civile şi umane fundamentale.

Între 1947 şi 1949, o serie de evenimente politice dramatice au agravat situaţia. Acestea au constat în ameninţări făţişe la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei şi a altor ţări vest-europene, lovitura de stat în Cehoslovacia, din iunie 1948, precum şi blocada ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie a aceluiaşi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles în martie 1948 a marcat hotărârea a cinci vest-europene – Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – de a dezvolta un sistem de apărare comun şi de a întări legăturile, în aşa fel, încât să poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor.

Negocierile cu Statele Unite ale Americii şi Canada au determinat crearea unei singure Alianţe-Atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente comune între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de către puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. În 1952, Grecia şi Turcia au aderat la Tratat. Republica Federală a Germaniei a intrat în alianţă în 1955, iar în 1982 Spania a devenit, de asemenea, membru NATO. Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO în 1999.

53

Page 54: Teoria Organizatiilor Europene

Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui Tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijină drepturile individuale ale acestora, precum şi obligaţiile internaţionale pe care le au statele, conform Cartei Naţiunilor Unite. Fiecare ţară membră este obligată să îşi asuma atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.

De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de istorie. În marea parte a acestei perioada, obiectivul central al NATO a fost acela de a asigura apărarea imediată şi securitatea ţărilor membre. Astăzi, aceasta rămâne funcţia sa centrală, dar scopul său imediat a suferit schimbări fundamentale. Trăsăturile-cheie ale acestei transformări sunt sintetizate în capitolele corespunzătoare ale acestui Manual.

9.2. ROLUL ŞI MISIUNILE NATO9.2. ROLUL ŞI MISIUNILE NATO

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianţei a dobândit o nouă semnificaţie odată cu sfârşitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii.

Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nici o ţară membră nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de securitate naţională în urma unui efort colectiv. Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.

54

Page 55: Teoria Organizatiilor Europene

Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 – care este baza legală şi contractuală a Alianţei – a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.Ca preambul la poziţia Tratatului, scopul Aliaţilor este acela de a „promova relaţii de pace şi prietenie în Zona Nord-Atlantică”. Cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să îşi apere membrii de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii capacităţii militare ale fostei Uniunii Sovietice.

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizaţie inter-guvernamentală în cadrul căreia ţările membre îşi păstrează, neatinse, suveranitatea şi independenţa. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare.

Astfel, ideea de securitate împărtăşită de către membrii Alianţei, indiferent de diferenţele specifice sau de capacităţile militare naţionale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiţii care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianţei, precum şi între membrii Alianţei şi alte ţări.

Mijloacele prin care Alianţa îşi exercită politicile de securitate includ menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi pentru a asigura o apărare adecvată; o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi; şi promovarea activă a dialogului cu alte naţiuni şi a unei abordări a securităţii europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi al dezarmării.

Pentru a-şi atinge scopul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de Tratatul de la Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de securitate:

„Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituţiilor democratice şi pe obligaţia rezolvării pe cale paşnică a disputelor, în care nici o ţară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin ameninţări sau prin folosirea forţei.

Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

55

Page 56: Teoria Organizatiilor Europene

Descurajare şi Apărare: Să descurajeze şi să se apere în faţa oricărui act de agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în Articolele 5 şi 6 din Tratatul de la Washington.

Şi pentru a întări securitatea şi stabilitatea din zona Euro-Atlantică:- Managementul situaţiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau

prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington , să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operaţiunile de ripostă în cazul situaţiilor de criză.

- Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări în zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de a acţiona în cadrul Alianţei.”

Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare operaţiunilor forţelor militare; şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de instrucţie. La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă complexă, care implică un personal administrativ, bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările membre ale Alianţei, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicaţii necesar în facilitarea consultării politice, comanda şi controlul forţelor militare şi suportul logistic în susţinerea acestora. Această structură este descrisă în partea a II-a.

9.3. ETAPELE EXTINDERII NATO9.3. ETAPELE EXTINDERII NATO

Obiectivul care stă la baza deschiderii Alianţei către noi membri este întărirea stabilităţii întregii Europe şi nu extinderea influenţei militare sau a capacităţilor NATO, ori modificarea naturii sale defensive. Garanţiile de securitate colectivă ale NATO şi dependenţa sa faţă de structurile de forţe multinaţionale oferă cele mai bune mijloace de realizare a obiectivului amintit, în baza repartizării egale a riscurilor, responsabilităţilor şi costurilor. Deschiderea Alianţei şi aderarea, în 1999, a trei noi membri, combinate cu influenţa parteneriatului şi cooperării în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace, permit structurii militare să se concentreze asupra nevoilor curente şi viitoare. Aceasta necesită capacităţi mai flexibile şi mai mobile, care să faciliteze răspunsul rapid şi consolidarea, precum şi

56

Page 57: Teoria Organizatiilor Europene

alte cerinţe din domeniul gestionării crizelor. Noile ţări membre participă la toată gama de misiuni şi responsabilităţi ale NATO. Ele se implică activ, alături de celelalte ţări participante la structura de comandă militară integrată, în planificarea, dezvoltarea şi furnizarea de personal pentru structurile de forţe ale NATO.

La Summit-ul de la Madrid, din iulie 1997, Polonia, Republica Cehă şi Ungaria au fost invitate să înceapă negocierile de aderare cu Alianţa. Acestea au fost încheiate, iar până la sfârşitul anul 1997 au fost semnate protocoale de aderare. Cele trei noi ţări au aderat la Alianţă în martie 1999. În această perioadă, în paralel cu procesul politic, a fost întreprinsă şi o activitate intensă, atât de către cele trei ţări, cât şi în cadrul NATO, în vederea adaptării forţelor armate ale Poloniei, Republicii Cehe şi Ungariei pentru viitorul lor rol, în aşa fel încât procesul de alăturare la structurile militare ale Alianţei să poată fi coordonat în mod eficient. Întâlnirile şi discuţiile de preaderare s-au desfăşurat în scopul pregătirii fiecărei ţări pentru obligaţiile pe care va trebui să şi le asume devenind membră a Alianţei, precum şi în scopul familiarizării acestora cu procedurile şi practicile corespunzătoare. Aceste pregătiri au ajutat la definirea participării fiecărei noi ţări membre în structurile NATO, la stabilirea metodelor prin care se va realiza integrarea lor şi la facilitarea implicării lor în activităţile Alianţei, pe durata perioadei de aderare.

9.4. ROLUL ROMÂNIEI ÎN CADRUL NATO 9.4. ROLUL ROMÂNIEI ÎN CADRUL NATO

Integrarea europeană şi euroatlantică reprezintă dezideratul României la toate nivelele de la cel politic, democratic, social, economic,

Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale ţării şi se pot defini astfel:

1. O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

Ca ţară europeană cu vocaţie euroatlantică, ne exprimăm sprijinul pentru o Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor ameninţări la adresa securităţii. Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă, în actualul context internaţional, un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democraţiilor transatlantice.2. Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est,

Caucaz şi Asia Centrală, în sprijinul stabilităţii şi dezvoltării lor democratice România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe

democraţie, libertate şi securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.

57

Page 58: Teoria Organizatiilor Europene

Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică, aspect reflectat distinct în cadrul comunicatului final de la Istanbul. România va contribui la dezvoltarea modalităţilor prin care NATO poate susţine eforturile statelor Mării Negre de consolidare a securităţii regionale, precum şi evoluţiile democratice şi aspiraţiile europene ale statelor sud-caucaziene.

Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor în structurile europene şi euro-atlantice. Prin sprijinirea fermă a acestei perspective şi a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.

România sprijină integrarea Albaniei, Croaţiei şi Macedoniei în NATO şi este gata să împărtăşească propria expertiză pentru susţinerea reformelor interne şi pregătirilor acestor state pentru aderarea la NATO.

Integrarea Serbiei şi Muntenegru şi Bosniei-Herţegovina în Parteneriatul pentru Pace cât mai curând posibil va reprezenta un important pas înainte spre o nouă paradigmă a Balcanilor de Vest : stabilizare prin reconciliere, consolidare democratică şi integrare în comunitatea euro-atlantică.

Vom sprijini constant Alianţa în decizia de a rămâne ferm implicată în Kosovo, unde NATO participă deja substanţial în eforturile de stabilizare şi identificare a unor soluţii eficiente pentru realizarea unui Kosovo multietnic.

La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat ferm şi activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei democratice şi vocaţiei sale europene.

România este alături de Ucraina în susţinerea evoluţiilor democratice şi progreselor interne necesare pentru adâncirea în continuare a cooperării cu NATO şi pentru împlinirea aspiraţiilor sale euro-atlantice.

Parteneriatul NATO - Rusia constituie contribuie la consolidarea securităţii euro-atlantice. România doreşte să aducă o contribuţie substanţială la promovarea şi diversificarea acestei relaţii.3. Succesul procesului de transformare al NATO şi a misiunilor Alianţei

Vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianţei capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să răspundă noilor tipuri de ameninţări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă). Am contribuit deja la generarea forţelor pentru NRF şi vom asigura un sprijin consistent pentru crearea batalionului CBRN (chimic, biologic, radioactiv şi nuclear).

Participăm la proiectele multinaţionale ale NATO de transport strategic aerian şi maritim.

România contribuie la toate misiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara spaţiului euro-atlantic;

58

Page 59: Teoria Organizatiilor Europene

Afganistan a demonstrat noul tip de operaţiuni pe care NATO trebuie să le gestioneze, adesea departe de casă, extrem de solicitante şi foarte diferite de operaţiunile pentru care Alianţa fusese pregătită în trecut. Prin preluarea echipelor de reconstrucţie provincială din afara Kabului, prin angajamentul de a sprijini procesul electoral, Alianţa a demonstrat că este pregătită să-şi sporească rolul de proiectare a securităţii şi stabilităţii şi în afara teritoriului său, printr-un efort coordonat cu alte organizaţii internaţionale cu relevanţă (ONU).

Prezenţa românească cu peste 540 de militari în cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Stabilizare din Afganistan, în operaţiunea Enduring Freedom şi în procesul de instruire a Armatei Naţionale Afgane.

In cadrul contribuţiei la procesul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului, România explorează modalităţile prin care ar putea contribui la asistenţa pe care Alianţa o va acorda forţelor de securitate irakiene. 4. Un aliat activ şi valoros în combaterea terorismului

Prin capacităţile sale, prin angajamentul politic ferm al statelor membre şi prin capacitatea de promovare şi apărare a valorilor împărtăşite ale democraţiei, libertăţii şi prosperităţii, Alianţa a jucat şi va continua să joace un rol major în combaterea terorismului.

România s-a implicat activ în acţiunile Alianţei în domeniul combaterii terorismului, încă din perioada de pre-aderare, având convingerea importanţei cooperării şi eforturilor comune ale aliaţilor şi partenerilor de a lupta împotriva acestui flagel.

Am sprijinit îmbunătăţirea pachetului de măsuri, adoptat la 2 aprilie 2004, în vederea sporirii contribuţiei Alianţei la efortul comunităţii internaţionale de combatere a ameninţărilor teroriste prin promovarea unei abordări cuprinzătoare şi adaptate fiecărei situaţii în parte.

Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în cadrul Summit-ului de la Istanbul, prevede dezvoltarea unor capacităţi destinate apărării civililor şi militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acestea includ:

- Apărarea împotriva armelor de distrugere în masă;- Protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor;- Protecţia elicopterelor împotriva ameninţărilor terestre;- Protecţia porturilor şi a flotelor civile şi militare;- Detectarea minelor.

Aceste măsuri noi adoptate au rezultat din analiza experienţei desfăşurate de Alianţă prin intermediul operaţiunilor sale, inclusiv patrulare în Marea Mediterană, operaţiuni împotriva grupurilor teroriste afiliate reţelei Al-Qaeda în Balcani, precum şi din cooperarea cu partenerii.

59

Page 60: Teoria Organizatiilor Europene

La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un mediu în care "securitatea naţională" înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă).

60

Page 61: Teoria Organizatiilor Europene

CURSUL 10CURSUL 10STRUCTURILE ORGANIZAŢIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

10.1. STRUCTURILE POLITICE10.1. STRUCTURILE POLITICE

Principala structură este Consiliul Nord-Atlantic. Are autoritate politică efectivă şi putere decizională şi este format din reprezentanţi permanenţi din toate ţările membre ce se întâlnesc cel puţin săptămânal. Consiliul se întruneşte şi la nivel mai înalt incluzând miniştrii de externe, miniştrii de apărare sau şefi de guverne, dar care are aceeaşi autoritate şi putere decizională, iar deciziile au acelaşi statut de validitate, indiferent de nivelul la care se iau.

Consiliul este unicul organism din Alianţă care îşi derivă autoritatea direct din Tratatul Nord-Atlantic. Consiliul are rolul de a stabili organisme subsidiare. Toţi membrii statelor NATO au drept egal de exprimare. Fiecare guvern are un reprezentant parlamentar în Consiliu, care este sprijinit de o delegaţie politică şi militară la NATO. Când Consiliul se întruneşte în acest format se numeşte „Consiliu Permanent”.

Când Consiliul este întrunit la nivelul miniştrilor apărării şi se lucrează cu probleme de apărare şi chestiuni referitoare la strategia de apărare, ale comitete, cum ar fi Grupul Executiv de Lucru poate fi implicat drept principal organ de consiliere. Dacă pe agendă sunt probleme de ordin financiar, Consiliul Superior al Resurselor, Comitetele de Bugete Militare sau Civile sau Comitetul de Infrastructură vor răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.

10.2. STRUCTURILE MILITARE10.2. STRUCTURILE MILITARE

a) Comitetul de Planificare a Apărării. Este compus din reprezetnanţi permanenţi dar se întruneşte la nivelul miniştrilor apărării cel puţin de două ori pe an şi se ocupă de probleme de apărare şi subiecte legate de planificarea colectivă a apărării. Cu excepţia Franţei, toţi membrii sunt reprezentaţi la acest forum. Comitetul acordă consiliere autorităţilor militare ale NATO, în ariile sale de responsabilitate are aceleaşi funcţii şi atribuţii şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul Nord-atlantic în probleme ce ţin de competenţa sa.

Lucrările sale sunt pregătite de o serie de comitete subordonate, cu responsabilităţi specifice, şi, în special, de Comitetul de Revizuirea Apărării care

61

Page 62: Teoria Organizatiilor Europene

supraveghează Procesul de Planificare a Forţei în NATO şi examinează şi alte probleme legate de Structura Militară Integrată.

b) Grupul de Planificare Nucleară. Miniştrii apărării care se întrunesc în Comitetul de Planificare a Apărării se vor întruni la intervale regulate şi în acest Grup, unde vor dezbate probleme de politică specifice asociate forţelor nucleare. Aceste discuţii acoperă o arie largă de probleme referitoare la politica nucleară, inclusiv siguranţa, securitatea şi supravieţuirea armelor nucleare, sistemelor de comunicaţii şi informaţii, problee de angajare şi chestiuni mai largi referitoare la preocuparea comună asupra controlului armelor nucleare şi proliferarea nucleară. Politica nucleară a Alianţei este ţinută sub supraveghere şi deciziile sunt luate unit pentru a modifica sau adopta în prisma noii dezvoltări şi pentru înnoirea procedurilor de planificare şi consultanţă.

10.3. COOPERAREA DINTRE NATO ŞI RUSIA10.3. COOPERAREA DINTRE NATO ŞI RUSIA

De la sfârşitul Războiului Rece, NATO a acordat o importanţă aparte dezvoltării de relaţii constructive şi de cooperare cu Rusia. În ultimii zece ani, NATO şi Rusia au reuşit să facă progrese substanţiale în dezvoltarea unui parteneriat veritabil şi să depăşească vechile confruntări şi rivalităţi, în scopul de a întări încrederea mutuală şi cooperarea.

Începând cu 1991, Alianţa şi Rusia au conlucrat într-o gamă largă de chestiuni privitoare la securitate şi apărare. În 1994, Rusia s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace, lărgind astfel dialogul NATO-Rusia. Participarea Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herţegovina a constituit o etapă cu semnificaţii aparte în realizarea unei noi relaţii de cooperare. Pentru prima dată, contingentele Aliate şi ruseşti au participat împreună la o operaţiune militară multinaţională.

Prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii, în mai 1997, NATO şi Rusia şi-au instituţionalizat şi îmbunătăţit substanţial parteneriatul. Ele s-au angajat să continue dezvoltarea relaţiilor pe baza intereselor comune şi au creat un nou forum pentru realizarea acestui scop. Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). Din iulie 1997, PJC a fost principala instanţă pentru consultări NATO-Rusia. Obiectivul său central este acela de a construi nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism pentru consultări sincere şi regulate. De la încheierea Actului fondator s-au înregistrat progrese încurajatoare în intensificarea consultărilor şi cooperării. PJC s-a transformat într-o instanţă importantă a consultărilor, promovării transparenţei şi dezvoltării încrederii reciproce, precum şi a sprijinirii relaţiilor de cooperare.

62

Page 63: Teoria Organizatiilor Europene

Cu toate acestea, lucrările iniţiale constructive din PJC au fost tot mai umbrite de apariţia crizei din Kosovo. Aceste evenimente au culminat cu suspendarea de către Rusia a cooperării din cadrul PJC la 24 martie 1999, ca rezultat al campaniei aeriene desfăşurate de către NATO pentru a pune capăt conflictului din Kosovo. După terminarea campaniei din Kosovo Rusia s-a întors la PJC, dar timp de câteva luni şi-a limitat programul la subiecte legate de Kosovo. De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe la Forţele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.

În urma piedicilor survenite în 1999, vizita la Moscova a Secretarului General al NATO, Lord Robertson, din februarie 2000, a ajutat la restaurarea unei relaţii mai largi, care a depăşit problema referitoare la Kosovo. Ca rezultat al acelei vizite, NATO şi Rusia sunt din nou angajate activ în implementarea obiectivelor Actului fondator. Bazându-se pe impulsul pozitiv dat de vizita Secretarului General, întâlnirile PJC lunare şi întrunirile ministeriale regulate ale PJC au dus mai departe relaţiile generale de cooperare NATO-Rusia. Acestea au inclus deschiderea unui Birou de Informaţii NATO la Moscova de către Secretarul General în februarie 2001 şi începerea consultărilor asupra înfiinţării la Moscova a unei Misiuni de coordonare militară NATO.

10.4. PARTENERIATUL PENTRU PACE10.4. PARTENERIATUL PENTRU PACE

Parteneriatul pentru Pace (PIP) este o iniţiativă majoră introdusă de NATO la Întâlnirea la Nivel Înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la Bruxelles în ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea şi securitatea din întreaga Europă. Invitaţia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC), precum şi altor state prezente la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care sunt capabile şi îşi doresc să participe la acest program. Invitaţia a fost acceptată până acum de 30 de ţări. Accesul în cadrul Alianţei al celor trei foste ţări PfP, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia, modifică numărul actual de participanţi PpP la 27. Activităţile pe care şi le asumă fiecare Partener se bazează pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun.

Programul PfP se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar depăşeşte cadrul dialogului şi cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare ţară Parteneră şi NATO. Cu timpul a devenit o caracteristică permanentă şi importantă în arhitectura securităţii europene şi ajută la extinderea şi intensificarea cooperării politice şi militare din întreaga Europă. Programul susţine creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea unor

63

Page 64: Teoria Organizatiilor Europene

relaţii mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică şi pe angajamentul faţă de principiile democratice, susţinute de Alianţă. În acord cu Documentul Cadru al PfP, emis de către şefii de stat şi de guvern odată cu Documentul Invitaţie la PfP, NATO îşi asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care acesta percepe o ameninţare directă la integrarea sa teritorială, independenţa politică sau securitatea sa.

Toţi membrii PfP sunt totodată membri în consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care asigură cadrul general al cooperării dintre NATO şi ţările Partenere. Cu toată acestea, Parteneriatul pentru Pace îşi păstrează propria identitate separată în cadrul oferit de către EAPC şi îşi menţine propriile elemente şi proceduri de bază. Acesta este fondat pe o relaţie bilaterală între NATO şi fiecare din ţările PfP.

10.5. RELAŢIILE NATO-UE10.5. RELAŢIILE NATO-UE

Un alt aspect important, dar oarecum complicat pentru contribuţia NATO la managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, este progresul făcut în dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeană “pentru punerea în comun a mijloacelor disponibile în scopul întăririi păcii şi securităţii”.

Analizând relaţiile NATO – UE, considerăm că este util să ne reamintim două dintre aprecierile făcute la adresa acesteia de către Jolyon Howorth şi John T.S. Keeler, care arătau că:

1 relaţia NATO – UE “reprezintă un pilon de reechilibrare sau întărire a NATO prin dezvoltarea unui pilon european”;

2 relaţia NATO – UE “reprezintă un număr de inovaţii instituţionale ce arată efortul crescând pentru autonomia europeană”.

În plus, îmbunătăţirea capabilităţilor UE fiind interpretată ca o creştere de ansamblu a eficacităţii NATO, şi sprijinul UE de către NATO este interpretat ca o alternativă pentru acţiunile alianţei.

Un alt raţionament al sprijinului NATO pentru UE a fost acela că UE va solicita mijloacele NATO (pentru punctele de comandă dislocabile, mijloace de transport strategic, acces la informaţiile satelit etc.) pentru operaţii militare de intensitate mai mare.

În sfârşit, un asemenea sprijin a fost văzut ca benefic pentru întărirea parteneriatului transatlantic.

Experienţa în cadrul ONU – NATO şi în cadrul operaţiilor conduse de NATO în Balcani au demonstrat dependenţa europeană faţă de SUA şi au declanşat ambiţiile Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate şi apărare

64

Page 65: Teoria Organizatiilor Europene

(European Security Defence Policy – ESDP), cu mijloace proprii pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor.

NATO a fost de acord cu sprijinul operaţiilor conduse de UE, atunci când alianţa nu este implicată în alte operaţii, având la bază mecanismele de cooperare dintre NATO şi Uniunea Europei Occidentale (West European Union – WEU).

După o lungă perioadă de dezbatere referitoare la participarea aliaţilor care nu sunt membri ai UE la soluţionarea problemelor apărării UE, la 16 decembrie 2002 a fost adoptată o declaraţie comună NATO – UE, care a deschis drumul şi a pus bazele unei cooperări între cele două organizaţii în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor. Documentul subliniază principiile politice ale cooperării NATO – UE şi oferă uniunii accesul la sistemul NATO de planificare şi la alte capabilităţi pentru dezvoltarea operaţiilor militare proprii. De asemenea, documentul subliniază acordul pentru stabilirea unei agende de lucru comune a celor două organizaţii, care cuprinde definirea modalităţilor concrete de consultări comune, cooperare şi transparenţă acţională. Astfel, în primăvara anului 2003 au fost prezentate modalităţi concrete de implementare a acordului “Berlin Plus”, referitor la angajamente şi proceduri pentru:

- “asigurarea accesului UE la capabilităţile de planificare ale NATO;- disponibilitatea de preidentificare a capabilităţilor şi mijloacelor comune;- identificarea opţiunilor de comandă europene;- adaptarea Sistemului NATO de Planificare a Apărării la cerinţele

operaţionale de care UE are nevoie”.În plus, acordul face referire la îmbunătăţirea sistemului de schimb de

informaţii şi documente clasificate între cele două organizaţii, care este esenţial pentru o cooperare eficientă în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor.

Summit-ul de la Praga a dat un nou impuls relaţiilor NATO – UE în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor. S-a convenit că: “Evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele ulterioare au subliniat importanţa unei mai bune cooperări şi asigurarea unei transparenţe sporite între aceste organizaţii în realizarea scopului comun referitor la securitate, apărare şi managementul crizelor pentru ca acestea să poată fi abordate din perspectiva celui mai potrivit răspuns militar şi al unui management eficient asigurat”1.

1 Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21 november 2002, para. 11.

65