TEORIA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1

Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Privind retrospectiv evoluţia teoriei comerţului internaţional, bazele ei se regăsesc în lucrările economiştilor clasici englezi. În Avuţia naţiunilor scrisă de Adam Smith în 1776 şi în Principiile economiei politice şi impunerii fiscale, elaborată de D.Ricardo şi aparută în 1826, se află diseminate primele teoretizări ale aspectelor fundamentale ale specificităţii activităţii de comerţ exterior.

Preluate şi dezvoltate de numeroşi continuatori, ele au dus la conturarea teoriei comerţului internaţional. Împreună cu Finanţele internaţionale, Teoria comerţului internaţional formează corpul teoretic al Economiei internaţionale, recunoscută ca secvenţă distinctă a Teoriei economice generale.

1.1 Delimitarea obiectului de analiză al teoriei comerţului internaţional

Problema fundamentală a teoriei economice generale o constituie alocarea optimă a resurselor. Este vorba, deci, de criteriile de structurare judicioasă a economiei naţionale pe sectoare şi domenii de activitate. Transpusă pentru cazul economiilor naţionale deschise, problema fundamentală a analizei economie o constituie optimizarea structurii specializării internaţionale şi participarea avantajoasă la comerţul internaţional.

În consecinţă, nucleul obiectului de analiză al teoriei comerţului internaţional îl reprezintă fundamentarea criteriilor cu valoare explicativă şi, totodată, normativă pentru participarea ţărilor la diviziunea muncii şi comerţul internaţional.

Privite în aplicabilitatea lor teoretică şi practică, criteriile de structurare a specializării internaţionale şi a comerţului exterior dezvăluie noi probleme care se înscriu în completarea sferei de cuprindere a obiectului de analiză al teoriei comerţului internaţional, şi anume:

definirea avantajelor pe care le degajă specializarea internaţională şi structurarea exporturilor şi a importurilor după anumite criterii;

explicarea modului de repartiţie şi însuşire a acestor avantaje de către partenerii de schimb;

2

formularea de recomandări de politică comercială care să asigure maximizarea acestor avantaje.

Aceste probleme principale care constituie obiectul teoriei comerţului internaţional au fost sesizate încă de la începuturile analizei teoretice a schimburilor comerciale internaţionale de mercantilişti şi de economiştii clasici.

Aşa cum vom vedea, primele încercări de analiză teoretică a schimburilor internaţionale întreprinse de mercantilişti rămân orientate doar spre avantajele generate de comerţul exterior şi măsurile de politică comercială adecvate pentru însuşirea lor. Ulterior, în opera clasicilor (A. Smith, R. Torrens, D. Ricardo şi J. St. Mill), obiectul teoriei comerţului internaţional se extinde şi se definitivează, cuprinzând cele patru probleme mai sus menţionate.

Dacă răspunsurile oferite de întemeietori vor fi considerate de urmaşi, din anumite puncte de vedere, incomplete, contururile câmpului de analiză teoretică schiţate de ei aveau să rămână neschimbate pe parcursul unei evoluţii de aproape două secole, până la noua teorie a comerţului internaţional.

1.2 Precursorii şi fondatorii teoriei comerţului internaţional

Primele încercări de analiză teoretică a comerţului exterior au fost întreprinse de reprezentanţii curentului de gândire mercantilist: William Stafford şi Thomas Mun în Anglia, Colbert şi Antoine de Montchrestien în Franţa, Ivan Tihonovici Posoşkov în Rusia etc. Valoarea teoretică a concluziilor lor este limitată de circumscrierea demersului analitic doar în sfera circulaţiei.

În consecinţă, investigaţiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de îmbogăţire a naţiunii (a Prince-ului) prin schimburile comerciale externe.

Se ştie că pentru mercantilişti, metalele preţioase, înseosebi aurul şi argintul, reprezintă personificarea universală a bogăţiei. Aurul este “nervul războiului” şi “substitutul nevoilor tuturor oamenilor” (A. de Monchrestien), iar “bogăţia nu constă în a avea mai mult aur sau mai mulţi bani, ci în a avea mai mulţi decât restul lumii sau decât vecinii“1.

1 citat după Marcy G., Economie internationale, PUF, Paris, 1976, p.12

3

Animaţi de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a stocului de aur, în afara extracţiei, decât comerţul exterior. Potrivit concepţiei mercantiliste, specificitatea comerţului exterior constă tocmai în faptul că, spre deosebire de circulaţia internă a mărfurilor care nu măreşte cantitatea de aur şi de bani, excedentul exporturilor faţă de importuri poate servi acestei cauze. În acord cu aceasta, recomandările lor de politică comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor şi limitarea importurilor. Semnificativ este faptul că, deşi inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului exporturilor faţă de importuri răzbate până în zilele noastre.

În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliştilor au fost orientate doar spre avantajele pe care comerţul exterior le generează şi măsurile de politică comercială adecvate pentru însuşirea lor.

Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi: A.Smith şi D.Ricardo. Ei şi-au plasat analiza nu numai în sfera circulaţiei, ci, în primul rând, în sfera producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al balanţei comerciale, ci în structura producţiei ţărilor participante la schimb.

Astfel, abordarea teoretică a comerţului exterior în opera clasicilor capătă noi obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a specializării internaţionale, iar, pe de altă parte, se urmăreşte identificarea cauzelor, dezvăluirea specificităţii şi explicarea avantajelor generate de comerţul exterior.

Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale externe, economiştii clasici se înscriu ca adevăraţii fondatori ai teoriei comerţului internaţional.

Principalele secvenţe ale teoriei clasice a comerţului internaţional sunt: teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790); teoria costurilor comparative, iniţiată de Robert Torrens (1780-1864)

în lucrarea Essay on the External Corn Trade (1815) şi desăvârşită de D.Ricardo (1772-1823);

teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-1873).

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

4

A. Smith, în lucrarea Avuţia naţiunilor2, formulează teza ce avea să rămână cunoscută în literatura economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obţinute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute înregistrate în producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Diferenţele respective se materializează în avantaje absolute şi sunt considerate drept singura cauză a comerţului dintre ţări.

Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care Anglia se confrunta cu problema cuceririi pieţelor, simte nevoia să ofere un criteriu de orientare a structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă valoarea explicativă, el învesteşte criteriul avantajelor absolute şi cu valoare normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel, pentru o ţară, apare recomanadabilă specializarea internaţională în producţia acelor bunuri pentru care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate, respectiv de costuri absolute mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea fi produse în interior decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.

Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în consideraţie două ţări: Anglia şi Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul şi stofa (vezi Tabelul 1.3.1.)

Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute

MarfaŢara

Vin Stofă

Anglia 200 ore 100 orePortugalia 100 ore 200 ore

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu 100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeaşi cantitate de vin cu 100 ore de muncă şi aceeaşi cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.

În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producţia de vin, pe care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din acelaşi motiv, în producţia de stofă.

2 Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1965

5

Procedându-se astfel, la nivel internaţional, cantitatea produsă din fiecare marfă va creşte, iar comerţul exterior va permite celor două ţări partenere să-şi sporească bunăstarea.

Explicaţia oferită de Smith ar părea verosimilă în situaţia pe care el o ia în consideraţie, adică atunci când o ţară dispune de avantaje absolute la unele marfuri şi de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situaţie inversă.

Dar, chiar într-o asemenea situaţie, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută faţă de străinătate la producţia unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea internaţională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de valorificare a factorilor de producţie. Ţara în cauză ar putea fi mai avantajată specializându-se şi exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observaţii, valabilitatea explicaţiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută faţă de străinătate pentru unele produse este dublată de superioritatea absolută faţă de celelalte bunuri autohtone.

Insuficienţa teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situaţia invocată de D. Ricardo: diferenţele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicaţie şi nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării şi schimburilor internaţionale atunci când o ţară dispune de avantaje absolute faţă de străinătate în producţia tuturor mărfurilor.

1.4 Teoria costurilor comparative

Sesizând principala insuficienţă a concepţiei lui Smith şi preluând o serie de teze formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei politice şi impunerii3, definitivează teoria costurilor comparative. În accepţiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaţionale nu constă în diferenţele de cost absolut, ci în diferenţele dintre costurile comparative pentru acelaşi produs, în ţări diferite.

Pentru a-şi expune concepţia, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii următori: “Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări,

3 Vezi Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1959

6

încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an, iar dacă ar încerca să obţină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să-l cumpere prin exportul de stofă. Pentru producţia vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce…”4.

Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo îşi dezvoltă raţionamentul pe baza unui model ipotetic care ia în consideraţie două ţări şi două produse.

Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs, diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situaţia în care o ţară dispune de superioritate absolută în producţia tuturor bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală.

Concret, se consideră că (vezi Tabelul 1.4.1.): Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120

de lucrători) şi stofa cu 100 de ore; Portugalia poate obţine aceleaşi cantităţi de vin cu 80 de ore de muncă

şi de postav cu 90 de ore de muncă.

Tabelul 1.4.1. Teoria costurilor comparative

Marfa

Ţara

Vin Stofă

Anglia 120 100 Portugalia 80 90

4 Ibidem, p.127

7

Într-o astfel de situaţie, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre cele două ţări nu ar avea nici o motivaţie.

Pentru a soluţiona un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de specializare, potrivit căruia fiecare ţară este avantajată, dacă se specializează şi exportă acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicaţia de esenţă a diviziunii muncii şi a schimburilor comerciale internaţionale rezidă în diferenţele dintre ţări sub aspectul costurilor comparative.

De remarcat că, în contextul explicaţiilor deosebit de complexe cu privire la cauzele şi efectele specializării şi schimburilor internaţionale diseminate în opera lui Ricardo, tezele de mai sus nu sunt întotdeauna clare, având adesea caracter implicit.

Însăşi noţiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu rigurozitate, deşi dezvoltă, pe baza ei, numeroase raţionamente. Acest fapt avea să genereze ulterior opinii şi interpretări diferite privind elementele de construcţie a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe două principale orientări:

Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din raportarea nivelurilor absolute ale costurilor aceloraşi produse în ţări diferite şi este susţinută de teoreticieni remarcabili, precum: Bö Södersten, A. Grjebine etc.

A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat prin confruntarea costurilor relative interne ale aceluiaşi produs în diferite ţări, şi este la fel de mult vehiculat în literatură de autori consacraţi, printre care se numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J. Ethier, R. T. Byrns, G. W. Stone etc.

În cele ce urmează, vom detalia aceste două interpretări în ideea de a arăta că ambele au suport în scrierile lui Ricardo şi mai ales de a demonstra că luarea în consideraţie a unor elemente de calcul diferite, dar păstrarea principiului comparativ şi aplicarea lui la scară internaţională (compararea costurilor absolute sau relative pentru acelaşi produs în ţări diferite) nu afectează natura concluziilor teoriei.

8

1.5 Costurile absolute comparate

Definirea costurilor comparative prin compararea nivelului absolut al costurilor pentru fiecare produs în ţări diferite apare destul de explicit în ultima parte a textului prin care Ricardo îşi formulează exemplul (a se revedea citatul de la paginile 4-5). La fel de sugestiv şi explicit apare raţionamentul în termenii comparării costurilor absolute atunci când Ricardo spune că : ”o ţară care posedă foarte importante avantaje în maşini şi îndemânare tehnică şi care, în consecinţă, poate fi capabilă să fabrice mărfuri cu mai puţină muncă decât vecinii săi (comparaţie între nivelurile absolute de cost în ţări diferite – n.n.) poate în schimbul acestor mărfuri să importe o parte din grâul cerut de către consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil iar grâul ar putea fi cultivat cu mai puţină muncă decât în ţara din care este importat (din nou comparaţie între nivelul absolut al costurilor la acelaşi produs, în ţări diferite – n.n.)”5.

Dacă avem în vedere asimilarea naţiunii cu individul, ca agent comercial, pe care se bazează întrega teorie a lui Ricardo, acelaşi mod de construcţie a costului comparativ se degajă şi din textul care urmează: “Doi oameni – scrie Ricardo, pot amândoi să facă atât ghete, cât şi pălării şi unul este superior celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecţionarea pălăriilor, acesta poate întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau 20%, iar la confecţionarea ghetelor, el îl poate întrece cu o treime, sau 33%. Nu ar fi oare în interesul ambilor ca cel care are superioritatea să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecţionarea ghetelor iar cel inferior numai cu confecţionarea pălăriilor?”6

După opinia noastră, din textele invocate mai sus, rezultă destul de limpede că, într-o primă accepţiune, Ricardo a dedus superioritatea sau inferioritatea comparativă din compararea costurilor absolute, determinate de condiţiile tehnice şi de productivitate, pentru fiecare produs în ţări diferite.

5 Idem, p.1286 Ibidem

9

Revenind la exemplul ricardian, specializarea Portugaliei în producţia de vin este recomandabilă, întrucât la acest produs, raportul dintre costurile absolute din cele două ţări (80/120) este mai mic decât în cazul stofei (90/100).

Cu alte cuvinte, Portugalia are un avanataj comparativ mai mare în producţia vinului: costul vinului portughez reprezintă 66% din cel al vinului englez, în timp ce în cazul stofei, costul portughez reprezintă 90% din cel englez; şi invers, Anglia are o inferioritate relativă mai mică în producţia stofei, care este recomanadat să devină obiect al exportului ei.

Conchidem, deci, că, într-o primă accepţiune, costul comparativ ricardian poate fi definit ca expresie procentuală a rapoartelor costurilor absolute la fiecare produs, în cele două ţări, respectiv:

Cv=80/120*100=66% şiCs=90/100*100=90%Această accepţiune a fost preluată de numeroşi teoreticieni de inspiraţie

clasică şi neoclasică. Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod

construcţia costurilor comparative, cu titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza şi interpretarea modelului ricardian în ideea de a “clarifica înţelesul termenului de avantaj comparativ” el notează: “Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să fie cel puţin două ţări şi două bunuri. Se compară raportul costurilor de producţie a unui bun în ambele ţări (80:120) cu raportul costului de producţie al celuilalt bun în cele două ţări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte diferă, o ţară are un avantaj comparativ în producţia unuia din cele două bunuri, în timp ce cealaltă ţară are un avanataj comparativ în producţia celuilalt produs. Într-un asemenea caz, ambele ţări vor câştiga din comerţ, în ciuda faptului că una din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producţii”7.

Aceeaşi interpretare este dată de A.Grjebine care consideră că avantajul comparativ ricardian poate fi determinat “dacă se compară costurile de producţie ale celor două bunuri în cele două ţări, respectiv: pentru vin 80/120=0,66, adică productivitatea viticultorilor britanici nu reprezintă decât 66% din cea a confraţilor portughezi; pentru stofă 90/100=0,9, adică productivitatea fabricanţilor de stofă britanici atinge 90% din cea a fabricanţilor portughezi. În consecinţă, Portugalia deţine un avantaj comparativ

7 Sodersten, Bo, International Economics, The Macmillan Press Ltd, London, 1977, p.16-17

10

pentru vin, iar Anglia pentru stofă”8, specializarea urmând a se face în conformitate cu acestea.

În baza acestei accepţiuni a noţiunii de cost comparativ, teoria lui Ricardo ar putea fi denumită “teoria costurilor absolute comparate”. O asemenea denumire ar apărea justificată, întrucât definirea costurilor comparative în maniera mai sus arătată nu face decât să conserve şi să completeze teoria avantajelor absolute a lui Smith.

În această perspectivă, principiul de bază al comparării costurilor absolute pentru acelaşi bun în ţări diferite folosit în analiză de Smith este conservat. Iar elementul de completare îl reprezintă răspunsul formulat de Ricardo pentru cazul în care o ţară se bucură de superioritate absolută faţă de străinătate la toate produsele, iar partenerii de schimb se află în poziţii de inferioritate absolută.

Faptul că se ia în consideraţie nu dimensiunea absolută a avanatajelor sau dezavantajelor, respectiv a superiorităţii sau inferiorităţii faţă de străinătate (120h-80h=40h şi 100h-90h=10h), ci intensitatea sau gradul acestora, exprimate în mărimi relative (120/80*100 şi 100/90*100) prezintă importanţă şi are implicaţii pentru analiza economică, dar nu schimbă esenţa teoriei.

În această primă interpretare, concluzia că o ţară trebuie să se specializeze în producţia acelor bunuri pentru care are cea mai mare superioritate faţă de străinătate sau, la limită, cea mai mică inferioritate, apare doar ca o simplă completare a teoriei lui Smith.

1.6 Costurile relative comparate

În scrierile lui Ricardo se găsesc, însă, elemente de gândire pentru o a doua interpretare a tezelor sale, care ar putea fi denumite drept “teoria costurilor relative comparate”.

A doua versiune a accepţiunii noţiunii de cost comparativ deschide perspective mai largi, de mai mare fineţe şi subtilitate, analizei economice.

8 Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.22

11

Ea are mai mulţi adepţi (P.A. Samuelson, W.J. Ethier, R.T. Byrnus, G.W. Stone, M. Bye, G. Marcy etc.) şi este consacrată în literatură prin sintagma “legea costurilor relative comparate”9.

Şi din perspectiva acestei a doua interpretări, teoria ricardiană conservă principiul de comparaţie folosit şi de Smith; dar definirea costurilor comparative se face pe baza altor elemente. Şi anume, nu se compară nivelurile absolute ale costurilor pentru acelaşi bun în ţările partenere, ci costurile relative ale produsului considerat din cele două ţări participante la schimb.

Reprezentativă pentru această versiune a teoriei ricardiene este interpretarea ei de către P.A.Samuelson10. El consideră legea costurilor relative comparate pe deplin valabilă, deoarece surprinde una din cauzele fundamentale ale schimburilor comerciale internaţionale, izvorâtă din diversitatea condiţiilor specifice ţărilor coeşangiste.

Pentru a ilustra conţinutul acestei legi, Samuelson imaginează un studiu de caz pe exemplul relaţiilor dintre S.U.A. şi Europa Occidentală (vezi Tabelul 1.6.1.). Iniţial, bunurile americane şi europene sunt ordonate după costurile lor relative, exprimate în ţesături de lână. Ulterior, avantajul comparativ este dedus raportând costurile relative ale fiecărei grupe de produse din cele două zone.

Rezultă că pentru Europa avantajul comparativ maxim este înregistrat în producţia de parfumuri iar cel minim în cultura de grâu.

Tabelul 1.6.1. Avantajele comparative în relaţiile S.U.A. - Europa Occidentală

ProdusulCosturile relative

(în unităţi de ţesături de lână) Costurile comparative

(Ce/Ca)S.U.A. (Ca)

Europa Occidentală (Ce)

AutomobilePânză de inParfumuriCeasuriGrâuŢesături de lână

10000,85,0500,21,0

30001,63,0750,81,0

3000/1000=31,6/0,8=23/5=0,6

75/50=1,50,8/0,2=4,0

1/1=1

9 Marcy, G., Op.cit., p.4510 Vezi Samuelson, P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris 1964, p.479-525

12

Sursa: Samuelson P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964, p.483

În principiu, exporturile vor avea ca obiect bunurile caracterizate prin avantaje comparative maxime, iar importurile pe cele cu avantajele sau dezavantajele comparative cele mai mici. Linia de demarcaţie dintre exporturi şi importuri pentru fiecare ţară este poziţionată, în opinia lui Samuelson, de intensitatea cererii internaţionale.

Un alt reputat teoretician american al schimburilor comerciale, care dă aceeaşi interpretare modelului ricardian este Wilfred J. Etheir. Exemplul propus de el ia în consideraţie două ţări: Franţa şi Germania şi două bunuri: vin şi maşini. Atunci când raportul dintre munca necesară pentru a produce vinul şi cea pentru a produce maşinile în Germania este mai mare decât raportul similar din Franţa spunem că “Franţa are un avantaj comparativ asupra Germaniei la vin faţă de maşini”, iar “Germania are un avantaj comparativ asupra Franţei pentru maşini faţă de vin”11.

Aceeaşi interpretare a modului de determinare a avantajului comparativ este adoptată de alţi doi autori cunoscuţi în literatura americană: Ralph T. Byrns şi Gerald W. Stone12.

Dintre autorii francezi care interpretează similar teoria ricardiană îl cităm ca reprezentativ mai întâi pe Maurice Bye. Textual, el precizează că: “numim cost comparativ al vinului faţă de stofă în fiecare ţară, raportul dintre numărul de ore de muncă consacrate producţiei unei unităţi din fiecare produs. Costul comparativ al Portugaliei pentru vin este deci reprezentat prin raportul costului unitar al producţiei vinului Ca1 supra costul unitar al producţiei de stofă Cb1, în Portugalia. La fel în Anglia, el este Ca2 supra Cb2”13.

Comparând costurile unitare ale vinului în cele două ţări, autorul constată că “cele două rapoarte diferă” aşa încât “există un avantaj din specializare”14.

În acelaşi sens, compatriotul său Gerald Marcy subliniază: “Noi insistăm asupra faptului că atunci când clasicii compară costurile relative pentru a şti dacă cele două ţări sunt avantajate să facă comerţ internaţional, ei compară costul relativ al stofei în raport cu vinul sau al vinului în raport cu

11 Ethier, W.J., Modern International Economics, W.W.Norton and Co., New York, 1983, p.912 Vezi Byrns, R.T., s.a., Economics, Goodyear Publ.Co.Inc., Santa Monica, California, 1981, pp.787-79213 Bye, M., Relations economiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.10614 Ibidem

13

stofa din Portugalia, cu rapoartele corespondente din Anglia şi nu raportul costul absolut al vinului în Portugalia supra costul absolut al vinului în Anglia, cu raportul costul absolut al stofei în Portugalia supra costul absolut al stofei în Anglia, deşi – apreciază autorul – şi aceste rapoarte pot fi considerate drept costuri relative”15.

Argumentul cel mai convingător pe care opera lui Ricardo ni-l furnizează pentru a susţine determinarea costurilor comparative prin raportarea costurilor relative îl reprezintă concepţia sa despre valoare şi preţ. Combătând concepţia lui Smith, Ricardo subliniază în mod expres că valoarea unei mărfi nu este dată de nivelul absolut al cheltuielilor de muncă, ci de “cantitatea relativă de muncă pentru producerea ei16”. Raţionamentul în termenii costurilor/preţurilor relative constituie o axiomă a întregii sale opere.

Dacă comparăm cele două interpretări ale teoriei ricardiene, faptul esenţial rămâne coincidenţa concluziilor furnizate privind participarea ţărilor la diviziunea muncii şi comerţul internaţional: potrivit ambelor variante, Portugalia ar trebui să se specializeze în producţia de vin, iar Anglia în producţia de stofă. Conchidem, deci, că deşi a doua variantă de interpretare conţine elemente diferite de construcţie a costului comparativ, ele nu schimbă nici esenţa teoriei elaborată pe principiul comparării condiţiilor pentru acelaşi produs în ţări diferite şi nici concluziile pe care le furnizează pentru specializarea în vederea participării la diviziunea internaţională a muncii.

Apelul lui Ricardo atât la compararea costurilor absolute cât şi a costurilor relative nu este după părerea noastră o contradicţie şi are o explicaţie logică. Autorul clasic a resimţit probabil nevoia unui criteriu distinct al specializării internaţionale faţă de cel al comerţului exterior.

Analizând atent, se poate trage concluzia că, intuitiv, în concepţia lui Ricardo, superioritatea/inferioritatea comparativă evidenţiată de costurile absolute comparate constituiau fundamentul specializării internaţionale, în timp ce motivaţia comerţului este asociată mai mult cu avantajele relative.

Avantajele relative comparate exprimă gradul sau intensitatea superiorităţii/inferiorităţii comparative şi definesc avantajul comparativ obţinut în sfera comerţului.

15 Marcy, G., Op.cit., p.4616 Ricardo, D., Op.cit., p.61

14

Dar, nedisociind pe plan teoretic avantajul producţiei furnizat de specializare de cel obţinut în sfera schimbului, Ricardo fundamentează participarea la diviziunea internaţională a muncii, exclusiv prin avantajul comercial.

În perspectiva unei asemenea disocieri, dilema asupra definirii costurilor şi avanatajelor comparative izvorâtă din abordarea lor mai mult sub raportul tehnicii de construcţie şi mai puţin al conţinutului pe care îl exprimă apare falsă. Cele două interpretări posibile alcătuiesc una şi aceeaşi teorie unitară sub aspect conceptual, care ar putea fi mai adecvat denumită “teoria costurilor relative şi a avantajului comparativ”.

1.7 Semnificaţia teoriei costurilor relative şi a avantajului comparativ

Teoria ricardiană furnizează un criteriu esenţial de optimizare a alocării resurselor şi de maximizare a avantajului generat de comerţul exterior.

Concret, în cazul exemplului presupus, specializarea celor două ţări după criteriul ricardian şi practicarea schimburilor comerciale reciproce le va permite să producă împreună aceeaşi cantitate din fiecare produs cu o cheltuială de numai 360 de ore muncă şi nu de 390 de ore ca în condiţii de autarhie.

“Deci, comerţul exterior - scrie Ricardo – este de mare folos pentru o ţară, deoarece sporeşte cantitatea şi varietatea obiectelor pe care se cheltuieşte venitul şi, prin abundenţa şi ieftinătatea mărfurilor, stimulează la economie şi la acumulare de capital”17.

Prin aceste concluzii, teoria lui Ricardo se înscrie ca element de fundamentare a liberului schimb. Autorul clasic este conştient de această semnificaţie a teoriei sale, întreaga sa operă înscriindu-se ca o pledoarie pentru liberul schimb.

Pentru a ilustra aceasta, cu titlu exemplificativ, redăm un pasaj din textul ricardian, deosebit de sugestiv prin veridicitatea şi actualitatea sa: ”Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt mai

17 Ricardo, D., Op.cit., p.126

15

avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos, în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte avantajul general şi leagă printr-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”18.

1.8 Teoria valorilor internaţionale – J. St. Mill

După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că diviziunea internaţională a muncii, fondată pe principiul costurilor comparative în condiţiile liberului schimb, avantajează întreaga lume, ca şi fiecare ţară în parte.

Totuşi, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi se schimbă pe stofa produsă de 100 de englezi, fără a se preocupa de modul de repartiţie între parteneri a avantajului ce decurge din participarea la comerţul internaţional (adică de repartiţia câştigului de 30 de ore sau de munca a 30 de lucrători între cele două ţări).

Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor internaţionale” dezvoltată în capitolul al XVIII-lea al lucrării sale Principii de economie politică19. Potrivit continuatorului lui Ricardo, pentru ca cele două ţări să nu piardă, este necesar ca raportul de schimb internaţional să se situeze între limitele valorilor de schimb naţionale ale fiecăruia din cele două bunuri comercializate.

Ca şi Ricardo, Mill consideră că în condiţii de autarhie, pe plan intern, raportul de schimb între mărfuri, se stabileşte după regula: “muncă egală contra

18 Ibidem19 Vezi Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p.139

16

muncă egală.” Adică o marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un anumit număr de lucrători se schimbă pe o cantitate din altă marfă, obţinută cu acelaşi număr de ore de muncă sau de acelaşi număr de lucrători.

Dar însuşi Ricardo constată că “aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări”20. Ca urmare, “Anglia ar da produsul a 100 de oameni, pentru produsul muncii a 80”21.

Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiţii de autarhie rapoartele de schimb ar fi:

o Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unităţi de stofă

o Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unităţi de stofă

Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia rapoartele internaţionale de schimb.

Presupunând că în relaţiile dintre cele două ţări s-ar adopta raportul de schimb al Portugaliei în condiţii de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unităţi de stofă, avanatajul ar reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situaţia de autarhie, când în Anglia pentru o unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă, prin importul vinului, fiecare unitate din acestă marfă va fi plătită cu 0,89 unităţi de stofă. Deci, Anglia economiseşte 0,31 unităţi din marfa dată ca monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de schimb, Portugalia se va afla exact în aceeaşi situaţie ca în condiţii de autarhie, fără a pierde sau câştiga ceva.

Un raţionament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan internaţional s-ar impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2 unităţi de stofă), avantajul ar reveni, în exclusivitate, Portugaliei.

În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se stabilească între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener îşi va însuşi o parte mai mare sau mai mică din câştigul generat de comerţul exterior. În cazul raportului de schimb propus de Ricardo (1 unitate de vin=1 unitate de stofă), faţă de autarhie, Anglia economiseşte 0,2 unităţi de stofă, iar Portugalia obţine un excedent de 0,11 unităţi de stofă.

20 Ricardo, D., Op.cit., p.12621 Idem, p.127

17

În general, consideră Mill, mărimea acestei părţi, respectiv, nivelul raportului de schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei ţări.

1.9 Ipotezele teoriei clasice

Deşi compusă din trei secvenţe diferite, dezvoltate de autori diferiţi, teoria clasică a comerţului internaţional are un caracter relativ unitar. Alături de problematica comună abordată, acest caracter este conferit de ipotezele şi principiile metodologice adoptate de toţi teoreticienii clasici.

Dintre ipotezele care subzistă la baza teoriei clasice, unele au caracter general, formal, abandonarea lor nepunând în cauză concluziile furnizate. Astfel:

1. – două ţări2. – produc şi comercializează două bunuri3. – utilizând doi factori de producţie (muncă şi pământ/capital) în

condiţiile:4. – mobilităţii şi liberei concurenţe a mărfurilor (adică ale absenţei

taxelor vamale şi a costurilor de transport) şi a 5. – imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie.Altele, însă, condiţionează riguros natura criteriului de specializare

propus, esenţa şi semnificaţia concluziilor. În acest sens, este de observat că definirea criteriului de specializare şi a câştigului din comerţul exterior este realizată de clasici în baza următoarelor supoziţii:

1. identificarea naţiunii ca subiect în relaţiile economice internaţionale cu agenţii economici – respectiv individul sau firma – participanţi la tranzacţii, animaţi de interesul de a vinde scump şi a cumpăra ieftin;

2. compararea condiţiilor de producţie reflectate în costurile absolute sau relative, pentru acelaşi bun, în ţări diferite;

3. determinarea, pornind de la teoria valorii muncă, a raportului de schimb dintre mărfuri, pe plan naţional, după regula “muncă egală contra muncă egală”;

18

4. identificarea avantajului naţional cu cel comercial, definit în termenii maximizării utilităţii.

Teoria mercantilistă şi cea clasică, în variantele prezentate, au oferit cadrul iniţial al analizei teoretice a diviziunii muncii şi schimburilor comerciale internaţionale. Ele aveau să devină, pe de o parte, sursa de inspiraţie a strategiilor comerciale de dezvoltare iar, pe de altă parte, punctul de referinţă al teoreticienilor din perioadele ce au urmat. În planul strategiilor economice, “aceste două mari curente ale gândirii economice – constată A.Grjebine – au jucat un rol preponderent în elaborarea şi propagarea concepţiei unei dezvoltări economice orientate spre exterior, a unei dezvoltări extrovertite”22.

În plan teoretic, urmărind treptele esenţiale ale dezvoltării logice şi istorice a teoriei comerţului internaţional, se poate constata că ele pot fi definite în raport cu teoria valorii la care autorii sunt afiliaţi. Aceasta deoarece teoria valorii se află în centrul teoriei comerţului internaţional. Cum bine precizează J.Bhagwati, “teoria pură a comerţului internaţional reprezintă esenţialmente aplicarea teoriilor valorii şi bunăstării la problemele economiei internaţionale”23.

În funcţie de teoria valorii pe care autorii o adoptă, economistul american Chris Edward distinge trei linii de evoluţie ale teroriei comerţului internaţional în cadrul a trei şcoli: şcoala costului de producţie – neoricardiană; şcoala muncii abstracte – marxistă şi neomarxistă; şcoala psihologică a economiştilor neoclasici.

Alături de dezvoltările neoricardiene, variantele marxiste şi cele neoclasice elaborate pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate s-au constituit în adevărate linii de câmp magnetic care polarizează teoreticienii de diferite orientări, preocupaţi de analiza relaţiilor economice internaţionale.

22 Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au développement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.1923 Bhagwati, J.N., The Pure Theory of International Trade: a Survey in Survey of Economic Theory of Growth and Development, vol. II, Macmillan, New York, 1969, p.156

19

Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Dintre principalele extensii ale teoriei comerţului internaţional, cea mai importantă este cea realizată de economiştii neoclasici pe filonul conceptual şi instrumental al şcolii psihologice.

Renovarea neoclasică are ca punct esenţial eliminarea teoriei valorii-muncă din analiza comerţului internaţional şi adoptarea fie a raţionamentului marginalist axat pe “curbele de indiferenţă” şi “costurile de substituţie”, fie a teoriei factorilor de producţie.

Rezultatele acestei evoluţii sunt cele două variante contemporane ale teoriei costurilor comparative:

- teoria costurilor de oportunitate sau de substituţie- teoria dotării cu factori de producţie vehiculată în literatură sub

denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher – Ohlin – Samuelson).

2.1 Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii costurilor de substituţie

Reformularea teoriei clasice a comertului internaţional în termenii costurilor de oportunitate sau de substituţie a fost iniţiată de Alfred Marshall şi dezvoltată de Gottfried Haberler24. O sinteză reuşită a contribuţiei lor este realizată de G. Marcy, în lucrarea Economie internationale25.

Însă, este de precizat că, permiţând formalizarea matematică şi analiza în termeni mai riguroşi, reformularea în termenii costurilor de substituţie este

24 Haberler, G., The Theory of International Trade, William Hodge and Co. Ltd., London, 1936. 25 Vezi: Marcy, G., Economie Internationale, PUF, Paris, p. 94-170.

20

preluată în majoritatea tratatelor consacrate de relaţii economice internaţionale26.

Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării naţiunii cu agentul economic şi îi atribuie, ca şi acestuia din urmă, propria scară de opţiuni de combinaţii de factori de producţie şi de preferinţe de consum. El elimină din teoria comerţului internaţional teoria valorii – muncă şi conduce analiza ofertei şi cererii de exporturi şi importuri în termenii raţionamentului marginalist. Alături de curbele de indiferenţă ale producţiei şi consumului, Marshall defineşte şi introduce în teoria comerţului internaţional curba ofertei – cererii reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerţului dintre două ţări în condiţiile costurilor de producţie constante şi ale specializării complete.

G. Haberler lărgeşte câmpul investigaţiilor prin abandonarea ipotezei costurilor de producţie constante şi a specializării complete. El consideră fiecare naţiune ca un complex de factori care, prin diversa lor combinare, permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica costuri constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este vorba, bineînţeles, nu de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de oportunitate sau de substituţie.

Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei singure ţări, în condiţiile deplinei utilizări, producţia unui bun nu poate fi lărgită decât în detrimentul altuia. Cu alte cuvinte, obţinerea unei cantităti adiţionale dintr-un produs va avea drept cost de substituţie sau de oportunitate cantitatea din cea de-a doua marfă, la producţia căreia va trebui să se renunţe.

Pentru explicarea diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale în termenii costurilor de substituţie, ca şi clasicii, autorii mai sus menţionaţi iau în consideraţie numai două ţări şi două produse.

Ne putem referi pentru exemplificare la modelul ricardian în care Anglia şi Portugalia pot produce vin şi stofă.

Să analizăm mai întâi situaţia Angliei. Cantităţile din cele două mărfuri produse sunt în funcţie de dotarea cu factori de producţie şi de posibilităţile de

26 Vezi: Kindleberger Ch., International Economics, 1968, p. 96-114; Lindert P., ş.a., Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p. 17-67; Meade G., A Geometry of International Trade, Londres, 1952; Barne R., Economie politique, PUF, Paris, 1965, p. 600-603; Hebler R., International Trade – Theorie and Empirical Evidence, Prentice – Hall Inc., New Jersey, 1972, p. 29-50 etc.

21

combinare a lor. Ele pot fi reprezentate grafic, considerând cantitatea de vin plasată pe axa Y şi cea de stofă pe axa X (vezi Fig. 2.1.1.).

Fig.2.1.1 Curbele posibilităţilor de producţie şi de indiferenţă a consumului (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.160)

Prin ipoteză se poate produce cantitatea OA din vin, fără a se produce nici o unitate de stofă sau numai cantitatea OB de stofă. În cazuri intermediare, pentru a se produce de exemplu cantitatea Ob1 de stofă se va renunţa la producţia cantităţii Aa1 de vin. În ipoteza costurilor de substituţie crescânde, pentru a produce cantitatea b1b2 de stofă, va trebui să se renunţe la cantitatea a1a2 > Aa1 din prima marfă.. Acelaşi raţionament se aplică pentru vin: va trebui să se renunţe la o cantitate mereu mai mare de stofă pentru a se produce o unitate adiţională de vin.

Toate combinaţiile posibile de producţie a vinului şi stofei, ce pot fi obţinute prin utilizarea integrală a factorilor de producţie disponibili pot fi reprezentate grafic prin curba AB a posibilităţilor de producţie.

Forma acestei curbe depinde de regimul costurilor de oportunitate. În situaţia presupusă mai sus a costurilor de substituţie crescânde, curba este concavă spre origine.

Costurile de oportunitate ar putea fi şi costante şi descrescânde. Costurile de oportunitate sunt considerate constante, dacă pentru a produce succesiv câte o unitate de vin, se renunţă la o cantitate constantă de stofă. Într-un asemenea caz, panta curbei posibilităţilor de producţie este constantă, ceea ce înseamnă că toate combinaţiile posibile se plasează pe o dreaptă.

22

Costurile de oportunitate descrescânde presupun că pentru a produce unităţi suplimentare de vin se renunţă la cantităţi din ce în ce mai mici de stofă. Curba posibilităţilor de producţie capătă formă convexă. Facem însă observaţia că situaţia costurilor descrescânde se plasează în afara cadrului ipotetic clasic şi neoclasic iniţial. Aceasta întrucât cauzele care determină descreşterea costurilor de substituţie este legată de economiile de scară, externalităţi etc, care sunt incompatibile cu ipoteza concurenţei perfecte.

Revenind la cazul costurilor de oportunitate crescânde, precizăm că panta tangentei la curba AB, în oricare din punctele sale, exprimă costul alternativ al producţiei de vin, exprimat în unităţi de stofă (adică numărul de unităţi de vin la care trebuie să se renunţe pentru a obţine o unitate adiţională de stofă).

Haberler consideră că, în absenţa comerţului exterior, valoarea de schimb a fiecăruia din cele două produse este determinată de costurile de substituţie. De exemplu, dacă trebuie să se renunţe la producţia a două unităţi marginale de vin pentru a obţine o unitate adiţională de stofă, atunci două unităţi de vin se vor schimba pe o unitate de stofă.

Însă, pentru moment, raportul de schimb pe plan intern este nedeterminat întrucât sunt posibile mai multe rate de substituţie. Selectarea uneia din ele ca preţ relativ pe piaţă va avea loc în funcţie de cerere.

În fig. 2.1.1. cererea este reprezentată prin curba de indiferenţă a consumului. Această curbă surprinde diversele combinaţii din cele două bunuri, pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere, pentru a-şi asigura acelaşi nivel de satisfacere a nevoilor de consum.

Curba de indiferenţă a consumului, ca şi cea a posibilităţilor de producţie se defineşte printr-o serie de rate marginale de substituţie. După exprimarea plastică a lui M. Moret, „consumatorul, ca şi producătorul se plimbă pe curba de indiferenţă, operând substituţii.”27

În absenţa comerţului internaţional, echilibru dintre cerere şi ofertă s-ar realiza în punctul K, în care curba de indiferenţă a consumului MM’ este tangenta curbei posobilităţilor de producţie.

Alternative de consum mai avantajoase, cum ar fi cele reprezentate prin curba PP’ nu pot fi obţinute decât făcând apel la comerţul exterior.

Să presupunem de exemplu că, prin compararea condiţiilor de producţie din Anglia cu cele din Portugalia (vezi fig. 2.1.2.), ar reieşi că prima ţară ar

27 Moret, M., L’échange international, Librarie Marchel Riviére et Cie, Paris, 1957, p. 78

23

trebui să sacrifice o cantitate mai mare de stofă faţă de a doua, pentru a obţine aceeaşi cantitate de vin. Aceasta înseamnă că vinul în raport cu stofa este mai scump în Anglia şi mai ieftin în Portugalia. Sau, ceea ce este acelaşi lucru, stofa este mai ieftină în Anglia.

În acord cu principiul costurilor comparative pe care neoclasicii îl conservă, specializarea s-ar face în consecinţă: Anglia va exporta stofă iar Portugalia vin.

Ca urmare a unei asemenea specializări, odată cu creşterea producţiei de stofă în Anglia se vor înregistra costuri din ce în ce mai mari. La fel va evolua costul vinului în Portugalia.

Cele două mişcări vor avea loc simetric şi vor continua până ce preţurile relative în cele două ţări vor fi identice. Grafic această identitate se realizează în punctele în care tangentele nn’ şi n1n’1 din figura 2.1.2. sunt paralele.

Fig. 2.1.2 Diferenţele dintre ţări sub aspectul posibilităţilor de producţie şi al costurilor de substituţie (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.157)

După cum vedem, participarea la diviziunea muncii şi comerţul internaţional este guvernată de diferenţele dintre rapoartele de schimb (preţurile relative) din ţările partenere.

Pentru a descrie variaţia rapoartelor de schimb, Marshall trasează curbele ofertei-cererii reciproce ale ţărilor co-partenere.

În fig. 2.1.3 curba E reprezintă cantitatea de stofă oferită de Anglia contra vin, când raportul de schimb variază şi se situează deasupra celui intern, reprezentat în fig. 2.1.3 prin dreapta OM.

24

Fig. 2.1.3 Curbele ofertei-cereii reciproce (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.104)

La rândul ei, curba G reprezintă oferta de vin a Portugaliei, pentru diferite cantităţi de stofă, când raportul de schimb variază şi se situează sub nivelul celui intern, reprezentat de dreapta OP.

În condiţiile liberului schimb şi ale absenţei costurilor de transport, echilibrul s-ar realiza în punctul C, în care cele două curbe ale ofertei-cererii reciproce se întretaie. În acest punct oferta şi cererea celor două ţări sunt egale.

Raportul de schimb de echilibru va fi egal cu panta dreptei OC şi se va situa între nivelurile rapoartelor de schimb naţionale în condiţii de autarhie.

Avantajul ce decurge din deschiderea spre exterior poate fi urmărit în fig. 2.1.1. Comerţul exterior îi oferă Angliei posibilitatea sporirii consumului, fapt exprimat prin deplasarea curbei de indiferenţă a consumului în sus şi spre dreapta, din poziţia MM’ în poziţia PP’.

În această situaţie, Anglia importa vin contra stofă, potrivit raportului de schimb, indicat de panta dreptei FF’, tangenta în G la curba posibilităţilor de producţie AB şi în H la curba de indiferenţă a consumului PP’.

Se observă că, în cazul considerat, în condiţiile costurilor de oportunitate crescânde, specializarea celor două ţări nu va fi completă. Ambele ţări vor

25

produce în continuare cele două bunuri, dar unul în cantităţi excedentare devenind şi obiect de export, iar celălalt în cantităţi mai mici decât necesarul intern, aşa încât se va recurge şi la import.

Specializată parţial în producţia de stofă, Anglia, de exemplu, în condiţiile noului echilibru va fi în următoarea situaţie:

- va produce cantitea Og de vin şi cantitatea Oc de stofă;- va consuma cantitatea Oh de vin şi Of de stofă;- va importa cantitatea gh de vin şi va exporta cantitatea fc de stofă.Similar ar putea fi descrisă situaţia Portugaliei, specializată parţial în

producţia de vin. Din prezentarea succintă realizată mai sus, putem aprecia că introducerea

instrumentarului de analiză neoclasic în teoria comerţului internaţional permite reprezentări sugestive şi raţionamente interesante.

Generalizarea lor comportă însă anumite observaţii critice:Mai întâi, asimilarea naţiunii cu individul este o ipoteză falsă. Trasarea

curbelor de indiferenţă ale naţiunii este un artificiu ştiinţific. În fapt, naţiunea nu are propria sa scară de preferinţe şi nici nu se poate considera că o asemenea scară poate fi realizată prin însumarea preferinţelor individuale.

Apoi, determinarea mărimii rapoartelor de schimb exclusiv pe baza curbei de indiferenţă a consumului comportă discuţii. Aşa cum am arătat, se consideră că odată cu începerea schimburilor externe, curba consumului se deplasează, în timp ce curba posibilităţilor de producţie rămâne invariabilă, conferindu-i-se un rol pasiv.

O astfel de interpretare, împinsă la extrem, a condus unii teoreticieni de inspiraţie neoclasică la concluzia că deteriorarea rapoartelor de schimb ale unor ţări în curs de dezvoltare se datorează numai structurii consumului lor. Ori, în proporţie mai importantă, deteriorarea poate fi legată de diferenţele dintre nivelurile de productivitate, care ţin de structura şi nivelul de dezvoltare al producţiei şi nu de structura consumului.

În al treilea rând, concluzia privind avantajele comerţului exterior motivat de diferenţele dintre costurile de oportunitate poate fi prea optimistă. Ea este formulată pe baza unui mod impus de deplasare a curbei de indiferenţă a consumului: se consideră că înainte, ca şi după începerea schimbului internaţional, curbele de indiferenţă a consumului sunt paralele şi, deci, în orice

26

punct, curba unei colectivităţi naţionale se situează deasupra când ea devine comerciantă.

Ori, trecerea de la un nivel la altul al consumului implică, nu numai o creştere absolută a venitului naţional, ci şi o modificare a repartizării lui. În atari condiţii, curbele pot să nu fie paralele, ci chiar să se întretaie. Aceasta ar însemna că, teoretic, schimburile cu exteriorul pot genera şi o situaţie mai dezavantajoasă: posibilităţile de consum se pot diminua, noua curbă de indiferenţă putându-se situa în anumite zone sub cea specifică situaţiei de autarhie.

Dincolo de aceste observaţii se poate lesne observa că reformularea teoriei comerţului internaţional în termenii costurilor de oportunitate este o extensie directă a celei de-a doua accepţiuni a costurilor comparative ricardiene, determinate prin raportarea costurilor relative din ţările patenere.

Criteriul de specializare şi avantajele participării la diviziunea internaţională a muncii se definesc după acelaşi principiu al comparaţiei, utilizat de Ricardo. Mai mult, ceea ce se compară pentru evidenţierea avantajului comparativ sunt tot costurile relative interne ale ţărilor participante la schimb. Doar conţinutul acestor costuri diferă: nu mai este vorba de costurile ricardiene exprimate în unităţi de muncă , ci de costurile de oportunitate exprimate în numărul de unităţi de substituire din celălalt produs.

„Ca şi în schema ricardiană-apreciază M. Moret, referindu-se la această problemă, curentele comerciale şi specializările pe care le implică se vor naşte din confruntarea preţurilor sau costurilor relative, în forma costurilor de substituţie: o dreaptă mai înclinată pentru Anglia implică că ea este obligată să sacrifice mai multă stofă comparativ cu SUA, pentru a obţine aceeaşi cantitate de grâu. Acesta este în raport cu stofa, scump în Anglia şi ieftin în SUA sau, dacă vrem, stofa este relativ ieftină în Anglia.”28

Conţinutul diferit al costurilor relative şi înlocuirea aritmeticii lui Ricardo cu geometria lui Marshall şi Haberler nu modifică cu nimic esenţa teoriei costurilor comparative.

Dar noua formulare prezintă neîndoielnic anumite avantaje. În fomularea lui R. Heller acestea constau în:

- eliminarea oricărei referinţe la teoria valorii-muncă;

28 Moret, M., Op. cit., p. 79-80

27

- posibilitatea luării în consideraţie a mai multor factori de producţie în mod simultan;

-determinarea mai exactă şi exprimarea mai sugestivă a câştigului generat de comerţul exterior şi

- „posibilitatea de utilizare a instrumentarului geometric în analiză, ceea ce face teoria mai elegantă.29

Dar, mai important ni se pare faptul că asimilarea şi adaptarea instrumentarului matematic neoclasic a conferit rigoare şi profunzime analizei teoretice a comerţului internaţional, şi, mai mult, a deschis perspectiva modelării ei ajungându-se la modelele sofisticate actuale, concepute pentru „n ţări” şi „n produse”.

2.2 Teoria dotării cu factori de producţie – teorema Hecksher-Ohlin

Teoria dotării cu factori de producţie este cea de-a doua variantă neoclasică a modelului costurilor comparative, pe care îşi propune să-l explice şi să-l dezvolte.

Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher, prin articolul intitulat “The effect of foreign trade on the distribution of income”, publicat în 1919, în Ekonomisk Tidskrift (vol. XXI, p. 497-512), rămas necunoscut până în anul 195030.

După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaţionalul său, Bertil Ohlin, în cunoscuta lucrare Interregional and International Trade, în literatură se vorbeşte de teorema Heckscher-Ohlin.

Obiectivele formulate explicit de către autori31 au fost:1. de a construi o teorie a comerţului internaţional compatibilă cu teoria

interdependenţei reciproce a preţurilor, aşa cum a fost ea dezvoltată de Walras,

29 Heller, R., International Trade- Theory and Empirical Evidence, Prentice-Hall Inc., New Jersey, 1972, p.4030 Tradus din suedeză de S. Laursen, acest articol a fost inserat în lucrarea lui Howard S.E. şi Metzler L.A., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.272-30031 Ohlin, B., Interregional and International Trade, Oxford University Press, London, 1967, p.IX

28

Menger, Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto şi Cassel (deci, independentă de teoria clasică a valorii-muncă);

2. de a demonstra că diviziunea internaţională a muncii se explică prin diferenţele în ce priveşte dotarea cu factori de producţie a fiecărei ţări;

3. de a analiza influenţa comerţului internaţional asupra preţului factorilor de producţie

Consecvenţi acestor obiective, reprezentanţii şcolii suedeze elimină teoria valorii-muncă din teoria comerţului internaţional şi conduc raţionamentul în termenii preţurilor exprimate în monedă.

Preţurile sunt considerate identice cu costurile de producţie. Acestea, la rândul lor, se compun din preţurile factorilor utilizaţi la producţia bunurilor respective.

Dacă două ţări au aceeaşi dotare cu factori (în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate) şi utilizează o tehnică de producţie identică, atunci costurile de producţie şi implicit, costurile comparative vor fi aceleaşi.

Pentru ca să existe diferenţe între costurile comparative, Heckscher consideră că sunt necesare două condiţii:

1. dotarea proporţională cu factori să difere de la o ţară la alta;2. să difere proporţia factorilor utilizaţi în producţia fiecărui bun.32

La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeaşi identitate între costurile de producţie şi preţurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

Cererea de bunuri depinde de nevoile şi preferinţele consumatorilor, precum şi de veniturile indivizilor.

La rândul ei, oferta de mărfuri este condiţionată de oferta de factori şi de condiţiile fizice ale producţiei, adică de funcţiile de producţie.

Deoarece factorii de producţie sunt presupuşi de aceeaşi calitate, funcţiile de producţie sunt identice pentru acelaşi produs. Ca urmare, diferenţele dintre preţurile/costurile relative se datorează fie condiţiilor cererii de mărfuri, fie diferenţelor sub aspectul ofertei de factori de producţie.

Considerând că, de regulă, diferenţele privind cererea au o influenţă mai mică decât cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge şi el la concluzia că factorul determinant al diferenţelor dintre preţurile relative

32 Howard, S.E., Readings in the Theory of International Trade, American Economic Association, Philadelphia, 1950, p.277-278

29

generatoare de comerţ exterior îl constituie dotarea diferită cu factori de producţie a fiecărei ţări.

Pe scurt, fiecare ţară are interes să producă bunurile care încorporează în proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump33.

În această perspectivă, comerţul exterior apare ca un schimb de factori abundenţi contra factorilor rari.

În concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, libera circulaţie a mărfurilor compensează parţial imobilitatea factorilor de producţie. Totodată, ea tinde să egalizeze preţurile absolute şi relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii şi renta funciară.

Mecanismul explicativ al tendinţei de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii suplimentare de export creşte cererea de factor relativ abundent şi ieftin şi, în consecinţă, preţul acestuia urcă, iar importurile măresc, de fapt, oferta de factor rar şi scump, aşa încât preţul acestuia va avea tendinţă de scădere.

2.3 Definitivarea modelului H-O-S

În modelul Heckscher-Ohlin, egalizarea preţurilor factorilor de producţie este considerată doar o tendinţă. Egalizarea nu este completă, datorită a numeroşi factori, care pot neutraliza o astfel de tendinţă.

În acest sens, Heckscher precizează mai întâi că egalizarea preţurilor factorilor ar fi completă, numai dacă tehnicile de producţie ar rămâne aceleaşi în ambele ţări34. În realitate, comerţul internaţional poate modifica combinaţiile de producţie, chiar dacă în condiţii de autarhie ar fi fost identice. Dacă, de exemplu, una din ţări se specializează în producţia bunurilor care necesită multă muncă şi puţin capital, raritatea relativă a capitalului în raport cu munca se va atenua. Aceasta poate declanşa o tendinţă de creştere a salariilor, care va incita antreprenorii să caute noi soluţii tehnologice, menite să economisească munca. În consecinţă, tendinţa de egalizare a preţurilor factorilor ar putea fi

33 Ohlin, B., Op.cit., p.734 Howard, S., Op.cit., p.280

30

neutralizată de creşterea cererii, respectiv a preţului pentru capital, rezultată din modificarea tehnicii de producţie.

Un al doilea factor de contracarare a tendinţei de egalizare invocat de Heckscher îl reprezintă posibilitatea creşterii interne a ofertei de factor rar. Aceasta ar putea avea loc chiar în ipoteza imobilităţii internaţionale a factorilor, prin crearea lor pe plan intern (acumulare de capital etc.).

În al treilea rând, după cum menţionează Richard Caves, Heckscher a întrevăzut posibilitatea ca ramurile generatoare de export care se dezvoltă să absoarbă factori de producţie în aceeaşi proporţie cu eliberarea lor din ramurile concurente ale importurilor, care îşi restrâng activitatea. O asemenea evoluţie ar fi de natură să împiedice orice mişcare de egalizare a preţurilor.

Concluzia teoremei Heckscher-Ohlin, referitoare la tendinţa de egalizare a preţurilor factorilor, a fost preluată de P.A.Samuelson, în două articole apărute în Economic Journal35.

Pentru analiza acestei tendinţe, autorul introduce o serie de ipoteze restrictive. Dintre ele, unele sunt cele luate în consideraţie de teoria clasică şi neoclasică, respectiv:

imobilitatea internaţională a factorilor de producţie, identitatea funcţiilor de producţie, absenţa economiilor de scară; inelasticitatea perfectă a curbei ofertei de factori (dotarea cu factori

este considerată fixă).Pe lângă acestea, Samuelson formulează şi o serie de ipoteze noi,

specifice modelului său. Este vorba de: productivitatea marginală descrescândă a factorilor de producţie; costurile de producţie descrescânde; specializarea internaţională incompletă; intensitatea ireversibilă a utilizării factorilor (ceea ce înseamnă că

intensitatea utilizării factorilor de producţie este considerată diferită pentru fiecare bun).36

35 Samuelson, P.A., International Trade and the Equalisation of Factor Prices, The Economic Journal, June, 1948, p.163-184 şi International Factor-Prices Equalisation, Once Again, The Economic Journal, 1949, p.181-19736 Vezi Caves, R.F., Trade and Economic Structure Models and Methods, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes, 1967, p.99-200

31

Pe baza ipotezelor mai sus menţionate, Samuelson elaborează două demostraţii, una geometrică şi alta algebrică37, din care rezultă că schimburile comerciale internaţionale ar conduce în mod necesar, în condiţiile presupuse, la o egalizare absolută, a preţurilor factorilor de producţie la scară internaţională.

Asemenea concluzii corespund întrutotul idealului de egalizare a şanselor, indicând condiţiile abstracte ale realizării unui echilibru armonios la nivelul global al economiei mondiale.

După completarea cu aceste demonstraţii, teorema Heckscher-Ohlin capătă denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher-Ohlin-Samuelson). Odată definitivat, acest model devine principalul punct de referinţă şi de inspiraţie al teoreticienilor comerţului internaţional. Despre acest model s-au scris numeroase lucrări, din care unele îl contestă, altele îl confirmă în întregime sau parţial, tinzând la o aprofundare şi dezvoltare a lui.

Aşa cum apreciază Harry G.Johnson, “perfecţionarea modelului H-O-S constituie cea mai mare realizare a cercetării în domeniul teoriei pure a comerţului internaţional de după al doilea război mondial”38.

2. 4 Modelul Heckscher – Ohlin cu coeficienţi ficşi2.4.1 Intensitatea şi abundenţa relativă a factorilor de producţie

Presupunem existenţa a două ţări (X şi Y), care produc două bunuri (A şi B) pe baza a doi factori de producţie: forţă de muncă (măsurată în om-ore) şi capital (măsurat în unităţi convenţionale). Presupunem, de asemenea, că tehnologia de care dispun cele două ţări pentru producerea celor două bunuri este similară. Cu alte cuvinte, funcţia de producţie (pentru fiecare marfă) are aceeaşi formă. Pornim de la premisa că relaţia de producţie are coeficienţi ficşi, ceea ce înseamnă că nu există decât o singură modalitate de a produce un bun: prin folosirea unui anumit număr de ore de muncă şi a unui anumit număr de unităţi valorice de capital. Proporţia de combinare a acestor factori nu poate fi modificată, ea este fixă pentru ambele bunuri, oricare ar fi preţul factorilor de producţie. Se exclude, astfel, posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, ca efect al variaţiei preţului factorilor.

37 Vezi Marcy, G., Op.cit., p.90-20038 *** L’avenir des relations economiques internationales, presenté par P.A.Samuelson, Edition preparée et prefacée par R.Mossé, Calmann-Levy, Paris, 1971, p.79

32

Intensitatea factorilor de producţie se determină ca fiind raportul care exprimă proporţia în care ei se combină pentru producerea diferitelor bunuri. În cazul în care avem de-a face cu coeficienţi ficşi (de tip Leontieff) pentru fiecare dintre activităţi, clasificarea bunurilor după raportul capital-muncă se poate face uşor. Problemele apar în cazul în care luăm în calcul şi posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, alegerea tehnologiei realizându-se în aşa fel încât să asigure minimizarea costului de producţie39.

Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.

Notăm cu MA şi MB numărul de ore de muncă necesare pentru a produce o unitate de bun A, respectiv B, şi cu KA şi KB numărul de unităţi valorice de capital necesare pentru a produce aceleaşi bunuri.

A = (MA, KA) B = (MB, KB)Considerăm că producţia bunului A necesită utilizarea intensivă a

factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital. Putem exprima acest lucru în două moduri:KA/MA< KB / MB - adică producţia bunului B necesită un număr mai

mare de unităţi de capital per muncitor decât producţia bunului A. Rezultă că bunul B este intensiv în capital, iar bunul A în muncă.Sau:

KA/KB<MA/MB - adică proporţia relativă de capital folosită pentru producerea bunului A este mai mică decât proporţia relativă de muncă folosită pentru producerea aceluiaşi bun. Rezultă că bunul A este intensiv în muncă, iar bunul B în capital.

Intensitatea relativă a factorilor, deşi importantă în înţelegerea modelului, nu este suficientă pentru determinarea direcţiilor de specializare. Pe de altă parte, modelul ricardian nu mai poate oferi un răspuns la problema direcţiilor de specializare, deoarece costurile comparative ale bunurilor nu mai depind doar de productivitatea muncii din cele două ţări. Avantajul comparativ apare, astfel, ca fiind determinat de măsura în care cei doi factori sunt disponibili în ţările respective.

39 Bhagwati, Jagdish N., Panagariya, Arvind, Srinivasan, T.N., Lectures on International Trade, MIT Press, Cambridge, 1998, p.59-60

33

Pentru a evidenţia disponibilitatea factorilor de producţie, introducem noţiunile: abundenţă relativă şi raritate relativă40, definite în funcţie de raportul în care factorii de producţie se găsesc în diferite ţări, pe baza a două criterii principale:

criteriul fizic, care ia în calcul existenţa fizică a factorilor, măsurată prin cantitatea (volumul) acestora (de exemplu: mărimea populaţiei apte de muncă, valoarea estimată a capitalului, suprafaţa de teren destinată agriculturii etc.)

criteriul economic, bazat pe valoarea economică a factorilor de producţie, măsurată prin preţul acestora (nivelul salariilor pe piaţa muncii, dobânda practicată pe piaţa capitalului, preţul terenului etc.)

Corespunzător criteriului fizic, ţara X este considerată abundentă (respectiv săracă) în factorul capital atunci când raportul agregat capital fizic/forţă de muncă este mai mare (mai mic) decât în ţara Y:

Kx/MxKy/My ţara X este mai abundentă în factorul capital decât ţara Y

Unde: Kx – capital fizic în ţara XMx- muncă disponibilă în ţara XKy- capital fizic în ţara YMy – muncă disponibilă în ţara Y.

Acest lucru se mai poate exprima şi astfel: Kx/KyMx/My.

Conform criteriului economic, ţara X este abundentă (săracă) în factorul capital dacă preţul relativ al capitalului este mai mic (mai mare) decât în ţara Y.

Adică: PKx/PMxPKy/PMy sau PKx/PKyPMx/PMy ceea ce semnifică faptul că ţara X este abundentă relativ în factorul capital faţă de ţara Y (în ţara X preţul capitalului este relativ mai ieftin decât în ţara Y).

Unde: PKx – preţul capitalului în ţara XPMx – preţul muncii în ţara XPKy – preţul capitalului în ţara YPMy – preţul muncii în ţara Y

40 Caves, Richard E., Frankel, Jeffrey A., Jones, Ronald W., World trade and payments, Harper Collins, New York, 1996

34

Dacă luăm în considerare faptul că preţul capitalului într-o ţară se poate exprima prin nivelul mediu al ratei dobânzii din acea ţară (d), iar preţul muncii prin nivelul mediu al salariului orar din acea ţară (w), putem scrie relaţiile de mai sus astfel:

dx/wx dy/wy sau dx/dywx/wy

Şi Bhagwati sesizează existenţa celor două posibilităţi de definire a abundenţei unui anumit factor de producţie41, fie luând în considerare criteriul fizic (comparând raporturile capital/muncă pentru cele două ţări), fie cel al preţurilor (comparând nivelurile raportului w/d din cele două economii naţionale).

Pentru exemplificare, presupunem existenţa în realitate a situaţiei prezentate în tabelul următor:

Ţara X Y

Mx, My – nr. populaţiei apte de muncă (mil.pers.) 10 11Kx, Ky – val. totală estimată a capitalului (mld. unităţi

valorice de capital)9 12

dx, dy – rata medie a dobânzii pe piaţa capitalului (%) 30 15

wx,wy – nivelul mediu al salariului orar ($) 0,85 2

Conform citeriului fizic:ţara X: Kx / Mx = 9 / 10 = 0,90ţara Y: Ky / My = 12 / 11 = 1,09

Kx/Mx Ky/My => ţara X este relativ săracă fizic în factorul capital şi relativ abundentă în factorul muncă, în timp ce ţara Y este relativ abundentă fizic în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă în factorul muncă.

Conform criteriului economic:ţara X: dx / wx = 30/0,85= 35,29ţara Y: dy / wy = 15 / 2 = 7,5

dx / wx dy / wy => ţara X este relativ săracă în factorul capital (factorul capital este relativ mai scump decât în ţara Y) şi relativ abundentă în factorul

41 Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.59

35

muncă (munca este relativ mai ieftină), în timp ce ţara Y este relativ abundentă în factorul capital şi relativ săracă în factorul muncă.

2.4.2 Posibilităţile producţiei

Întrucât resursele de care dispune o ţară sunt limitate, rezultă că şi producţia care poate fi obţinută prezintă un nivel maxim, depinzând strict de cantitatea de inputuri ce pot fi utilizate42. În exemplul anterior, în ţara X, posibilităţile de producţie sunt date de cele 10 milioane de persoane apte de muncă şi de cele 9 miliarde uvc de capital de care poate dispune.

Un alt factor care influenţează decisiv posibilităţile producţiei îl reprezintă tehnologia folosită, adică intensitatea relativă cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.

Continuând exemplul anterior, presupunem că, în ţara X, cei doi factori de producţie sunt utilizaţi în proporţiile următoare:

Capital MuncăA 1/4 1/2B 1/2 1/3

Conform acestor proporţii rezultă că:

KA/MA= =1/2

KB/MB= =3/2

Deci: KA/MA KB/MB

Ceea ce inseamnă că bunul A este consumator intensiv de muncă, iar bunul B este consumator intensiv de capital.

Asupra posibilităţilor de producţie ale ţării X se exercită două constrângeri:

- una din partea factorului muncă, exprimată prin relaţia:

42 Caves, Richard E., ş.a., Op. cit., p.131

36

- alta din partea factorului capital, exprimată prin relaţia: ,

unde A şi B reprezintă cantităţile produse din fiecare bun.

Deci, posibilităţile de producţie se înscriu în soluţiile sistemului:

Presupunând că atât factorul muncă, cât şi capitalul sunt folosiţi integral, relaţiile anterioare devin:

Prin rezolvarea sistemului obţinem următoarea soluţie:

Combinaţia 12 unităţi din bunul A şi 12 unităţi din bunul B este combinaţia optimă care se poate obţine utilizând la maximum resursele de care dispune ţara X.

Reprezentăm grafic cele exprimate anterior:Constrângerea factorului muncă:

Dreapta MN reprezintă constrângerea factorului muncă. De-a lungul acestei drepte se obţin combinaţii de bunuri care utilizează integral resursele de muncă şi parţial resursele de capital.

Constrângerea factorului capital:

37

Dreapta PQ reprezintă constrângerea factorului capital. De-a lungul acestei drepte se obţin combinaţii care utilizează integral resursele de capital şi parţial pe cele de muncă.

La intersecţia celor două drepte se află combinaţia optimă: E(12,12) obţinută numeric anterior.

Fiind constrânsă simultan de caracterul limitat al resurselor sale de capital şi de muncă, frontiera posibilităţilor de producţie ale ţării X este dată de linia frântă NEP. Punctele din interiorul patrulaterului ONEP reprezintă combinaţii din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din afara patrulaterului ONEP reprezintă niveluri ale producţiei imposibil de atins din cauza insuficienţei unuia sau a ambilor factori.

Punctele situate pe una din laturile NE sau PE reprezintă combinaţii care utilizează integral un factor şi numai parţial pe celălalt. Singura combinaţie pentru care cei doi factori sunt utilizaţi integral este cea corespunzătoare punctului E.

38

M(0,30)

P(0,18)

N(20,0) Q(36,0)

E(12,12)

Figura 1 B

AO

2.4.3 Avantajul comparativ şi specializarea naţiunilor

Presupunem că cele două ţări folosesc aceleaşi tehnologii în producerea celor două bunuri. Rezultă că coeficienţii prezentaţi în tabelul anterior sunt valabili şi pentru ţara Y. Aşadar, constrângerile factorilor pentru Y vor fi exprimate astfel:

Similar cu exemplul anterior, va fi reprezentată grafic frontiera posibilităţilor de producţie pentru Y:

Astfel, constrângerea factorului muncă devine:

Constrângerea factorului capital devine:

Rezolvînd sistemul de ecuaţii ce reprezintă constrângerile factorilor pentru ţara Y, obţinem soluţia optimă:

Reprezentăm grafic şi obţinem frontiera posibilităţilor de producţie pentru ţara Y: linia frântă N’E’P’:

39

Punctele din interiorul patrulaterului ON’E’P’ reprezintă combinaţii din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din afara patrulaterului reprezintă niveluri ale producţiei imposibil de atins din cauza insuficienţei unuia sau a ambilor factori.

Punctele situate pe una din laturile N’E’ sau P’E’ reprezintă combinaţii care utilizează integral un factor şi numai parţial pe celălalt. În punctul E’, economia ţării Y utilizează integral cei doi factori de producţie.

Raportându-ne la exemplul prezentat anterior, se observă că, utilizând resursele disponibile, ţările luate în discuţie obţin producţii diferite din cele două bunuri A şi B: ţara X produce, în punctul de optim, o cantitate mai mare din bunul A (12 faţă de 9), dar mai mică de bun B (12 faţă de 19,5) , decât ţara Y.

După cum am arătat mai sus, bunul A este consumator intensiv de resurse de muncă iar ţara X este relativ abundentă în factorul muncă.

Putem desprinde următoarea concluzie: fiecare ţară produce o cantitate mai mare din bunul care utilizează intensiv factorul relativ abundent şi o cantitate mai mică din celălalt bun, deoarece constrângerea exercitată de factorul relativ rar este mai puternică decât cea a factorului relativ abundent.

40

M’(0,33)

P’(0,24)

N’(22,0) Q’(48,0)

E’(9;19,5)

Figura 2B

AO

Astfel, combinaţia produsă de fiecare ţară depinde de înzestrarea cu factori, naţiunile tinzând să producă acele bunuri consumatoare intensive de factori relativ abundenţi.

Posibilităţile de producţie evidenţiate anterior au fost calculate pentru cazul în care cele două economii naţionale se află în stare de autarhie. Situaţia se schimbă în cazul în care acestea se vor implica în activităţi de comerţ. În acest caz, se va aplica legea avantajului comparativ: fiecare ţară se va specializa în producţia bunului la care deţine avantaj comparativ, fără a abandona, însă, complet producţia celuilalt bun; schimbul dă posibilitatea realizării unui consum superior la ambele bunuri.43

Cunoscând intensitatea relativă a factorilor de producţie (proporţia în care ei se combină pentru producerea celor două bunuri) şi abundenţa relativă a factorilor (determinată aplicând cele două criterii), stabilirea avantajului comparativ şi a direcţiilor de specializare se face pe baza a două judecăţi44: dacă avantajul comparativ depinde de condiţiile de producţie, adică de nivelul ei de eficienţă, este normal ca ţara în care un factor este fizic mai abundent să dispună de condiţii mai bune pentru producerea bunului care foloseşte intensiv acel factor. dacă naţiunile se specializează în producerea de bunuri la care deţin avantaj comparativ cu scopul de a le exporta, este logic ca specializarea să se realizeze în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai ieftini, adică factorii relativ mai abundenţi, după criteriul economic.

Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o naţiune are avantaj comparativ şi exportă bunul pentru producerea căruia utilizează intensiv factorul de producţie de care naţiunea respectivă dispune relativ abundent45.

2.5 Înzestrarea cu factori şi mecanismele creşterii2.5.1 Efectul Rybczinski

43 Burnete, Sorin, Comerţ internaţional. Teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 6244 Idem, p. 6345 Bhagwati, Jagdish N.,Op.cit., p.79-80

41

Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile asupra producţiei, au efecte diferite asupra capacităţii economiei de a produce diferite bunuri46.

Impactul pe care creşterea economică orientată spre un anumit factor îl are asupra producţiei de bunuri este numit efectul Rybczinski, după numele economistului polonez T.M. Rybczinski. Într-o economie în care resursele sunt complet folosite, o creştere economică echivalentă cu sporirea cantităţii disponibile dintr-un factor de producţie are ca efect sporirea producţiei bunurilor care utilizează intensiv acel factor şi scăderea producţiei celorlalte bunuri47.

Acest lucru poate fi reprezentat grafic, presupunând că, pornind de la situaţia iniţială, dotarea cu capital a ţării X creşte cu 33%.

În acest caz, constrângerea factorului capital devine:

Constrângerea factorului muncă rămâne la fel:

Rezolvăm sistemul de ecuaţii al constrângerilor factorilor şi obţinem punctul de optim:

46 Burnete, Sorin, Op. cit., p. 6547 Bhagwati, Jagdish N. ş.a., Op. cit., p.68-69

42

În aceste condiţii, dreapta constrângerii factorului capital se deplasează spre exterior, în P1Q1. Capitalul disponibil devine 12 (în loc de 9) iar noua frontieră a posibilităţilor de producţie devine linia frântă NE1P1. Utilizarea completă a resurselor este marcată pe grafic de punctul E1(6,21). Se observă că producţia de bun B (consumator intensiv de capital) în punctul de optim, a crescut de la 12 la 21, cu 75%. În acelaşi timp, producţia de bun A scade de la 12 la 6, cu 50%.

Deci, creşterea cantităţii disponibile din factorul capital a condus la creşterea producţiei bunului intensiv în factorul capital.

2.5.2 Preţul bunurilor şi preţul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson

43

M(0,30

P1(0,24

P(0,18)

N(20,0) Q(36,0) Q1(48,0)

E(12,12)

E1(6,21)

Figura 3

B

AO

Modelul Heckscher-Ohlin arată care ar trebui să fie direcţiile de specializare ale naţiunilor, în funcţie de dotarea lor cu factori de producţie. Totodată, sunt prezentate efectele benefice asupra celor două economii care realizează un nivel superior de bunăstare, situându-se pe o curbă de indiferenţă superioară superioară celei corespunzătoare stării de autarhie.

Economiştii americani Wolfgang Stolper şi Paul Samuelson au demonstrat că, din comerţul internaţional, câştigă cele două naţiuni ca atare, însă preţul relativ al bunurilor influenţează distribuirea venitului naţional între posesorii de factori. Efectul comerţului internaţional asupra salariului real poate fi determinat matematic, variind raportul preţurilor celor două bunuri (P

/P ) şi observând cum se modifică productivitatea fizică marginală a muncii în industria bunului pe baza caruia a fost definit salariul real. Deşi pleacă, iniţial, de la o ipoteză restrictivă, considerând că lucrătorii consumă doar unul din cele două bunuri, ulterior, concluzia enunţată precizează că comerţul internaţional influenţează negativ venitul real al factorului relativ rar, indiferent la care din bunuri se raportează acest venit.

Generalizând, creşterea preţului relativ al unui bun determină creşterea în termeni reali a veniturilor proprietarilor factorului utilizat intensiv în producerea acelui bun şi diminuarea veniturilor reale ale posesorilor celuilalt factor48.

Pentru a sublinia efectele modificării preţului relativ a două bunuri într-o economie cu doi factori de producţie, capital şi muncă, continuăm exemplul anterior. Vom introduce ca noi variabile salariul mediu orar (w) şi rata de împrumut a capitalului (r) - adică preţul care trebuie plătit pentru folosirea unei unităţi valorice convenţionale de capital. De asemenea, presupunem că preţul unei unităţi din bunul A este 6, iar cel al unei unităţi din bunul B este 9.

În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, preţul unui bun este egal cu costul de producţie, profitul fiind considerat element constitutiv al costului. Astfel:

Preţul bunului A = Costurile salariale aferente producerii lui A + Costurile de capital aferente producerii bunului A

48 Burnete, Sorin, Op. cit., p.66

44

adică:

Preţul bunului B = Costurile salariale aferente producerii lui B + Costurile de capital aferente producerii bunului B

adică:

Rezolvăm sistemul şi obţinem punctul de optim:

Reprezentăm grafic (figura 4):

45

În punctul E, de intersecţie a dreptelor MN şi M1N1, preţurile egalează costurile de producţie în ambele sectoare, corespunzător unui salariu orar de 4,5 şi a unei rate de împrumut a capitalului de 15.

Vom presupune că are loc o creştere a preţului bunului A cu 25%; preţul bunului A devine, deci, 7,5.

Reprezentăm grafic această nouă situaţie:

46

Figura 4r

w

O

E(4,5;15)

E(9,12)

P(0,30)

M(0,24)

M1(0,18)

N(12,0) Q(15,0) N1(27,0)

Astfel, dreapta MN se va deplasa spre exterior, în poziţia PQ.Se observă că noul punct de intersecţie este E’(9,12). Cu alte cuvinte,

creşterea preţului bunului A cu 25% a determinat, la punctul de optim, o creştere de 100% a preţului factorului corespunzător (munca) şi o scădere a preţului celuilalt factor (capitalul). Rezultă că veniturile reale ale muncitorilor cresc, în timp ce veniturile proprietarilor de capital se diminuează.

Efectul amplificat (o creştere mai mult decât proporţională) al preţului bunurilor asupra preţului factorilor de producţie şi, implicit, asupra distribuirii venitului naţional între proprietarii de factori, este denumit efectul Stolper-Samuelson.

2.6. Privire critică asupra tezei egalizării preţului factorilor de producţie

Încă de la apariţia sa, teza egalizării preţului factorilor a suscitat mult interes, căpătând printre analiştii comerţului internaţional numeroşi adepţi, dar şi mai numeroşi adversari.

Alături de P.A.Samuelson, teoreticieni consacraţi, precum J.Tinbergen, J.Meade, R.Heller ş.a. s-au angajat în aprofundarea şi dezvoltarea tezei egalizării preţurilor factorilor, prin luarea în consideraţie a mai mult ţări, produse şi factori de producţie. Ei au demostrat că nu există nici un motiv pentru care teorema H-O-S să nu poată fi extinsă la un număr mai mare de ţări, produse şi factori, cu condiţia ca numărul ecuaţiilor să fie egal cu cel al necunoscutelor. Prin aceasta, ei au contribuit la propagarea ideii că schimburile comerciale internaţionale duc la egalizarea preţurilor şi a veniturilor, îndeosebi a salariilor. Dacă o asemenea egalizare ar avea loc, acest fapt ar fi întrutotul

47

pozitiv. Trebuie avut în vedere, însă, că mecanismele schimbului internaţional pot fi şi de asemenea natură, încât să nu conducă în mod necesar la egalizarea condiţiilor de dezvoltare, ci din contră, să adâncească inegalităţile dintre ţări.

Frapaţi de persistenţa inegalităţilor de dezvoltare, numeroşi teoreticieni (M. Byé, R. Harrod, Ch. P. Kindleberger, M. Moret, G. Haberler, G. Myrdal, Fr. Perroux, Th. Balogh etc) contestă veridicitatea tezei egalizării preţurilor factorilor, invocând irealismul ipotezelor şi inadvertenţa dintre concluziile teoretice şi realităţile economice.

„Ipotezele cele mai ireale-apreciază M. Byé, sunt cele care privesc: mobilitatea internaţională perfectă a produselor, cea a concurenţei perfecte şi a omogenităţii produselor. Dar ne putem îndoi mai ales de omogenitatea factorilor: munca muncitorului american nu este strict interschimbabilă cu cea a lucrătorului indian. În orice caz, concluziile nu au nici o semnificaţie în afara ipotezelor.”49

Mulţi teoreticieni consideră teorema H-O-S drept argument pentru a demonstra lipsa de semnificaţie practică a teoriei comerţului internaţional. În opinia lor, confruntarea principiului egalizării preţurilor factorilor cu realitatea persistenţei decalajelor internaţionale de venit pe locuitor, probează inadvertenţa dintre teorie şi realitate.

În acest sens, sugestivă este concluzia neoliberalului Kindleberger, care susţine că „egalizarea preţurilor factorilor poate fi considerată mai mult o curiozitate intelectuală decât o apreciere semnificativă pentru lumea reală.”50

Aceeaşi opinie este exprimată de M. Moret, care subliniază că „Teorema egalizării constituie doar un exerciţiu didactic.....Afirmaţia că preţurile factorilor se egalizează de la naţiune la naţiune, în timp ce se constată de fapt disparităţi profunde între ele, constituie un act pur şi simplu gratuit.”51

Chiar Haberler nu ezită să conteste teorema egalizării. „În aceşti ultimi ani-notează autorul neoclasic, reviste serioase şi-au oferit paginile unor dezbateri foarte savante, în cadrul cărora unii participanţi s-au simţit în măsură să demonstreze că, în anumite ipoteze, liberul schimb de produse ar fi un substitut perfect al migraţiilor libere ale muncitorilor şi a liberei mişcări a factorilor de producţie pe plan internaţional şi că din acest fapt ar decurge o

49 Byé M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.17850 Kindleberger, Ch., P., Economie internationale, Economica, Paris, 1981, p.3351 Moret, M., Op. cit., p.89

48

egalizare completă a preţurilor factorilor. Dar, ipotezele pe care aceste rezultate fericite se bazează au apărut mai puţin conforme cu realitatea decât s-a gândit la început. Ca urmare, această agitaţie teoretică a condus la o concluzie diametral opusă: ea a demonstrat că egalizarea preţurilor factorilor este în realitate aproape de neconceput.”52

Critici şi mai vehemente au fost formulate de „tiers-mondialişti” precum G. Myrdal, Th. Balogh etc. G. Myrdal considera teza egalizării „total în contradicţie cu experienţa faptelor, care atestă că între diferite naţiuni disparităţile de venit s-au adâncit şi se adâncesc mereu.”53

Pornind de la această constatare el contrapune teoremei egalizării aşa-numitul „principiu al cauzalităţii circulare şi cumulative”. Potrivit acestui principiu, schimburile comerciale şi mişcările internaţionale de capitaluri au, în general, ca efect adâncirea condiţiilor de inegalitate. „Printr-un fel de cerc vicios al efectelor cumulative-notează Myrdal, o ţară a cărei putere productivă şi venituri sunt deja ridicate va tinde din ce în ce să se îmbogăţească, în timp ce o ţară rămasă în urmă se va menţine la nivelul scăzut sau nu va înceta să sărăcească, atâta timp cât se va mulţumi să conserve legile naturale ale schimbului.”54

Th. Balogh susţine şi el că „mecanismul de egalizare a remuneraţiei factorilor poate funcţiona într-o manieră perversă.”55 El invocă drept argument faptic pentru infirmarea acestei teze fenomenul degradării rapoartelor de schimb ale ţărilor sărace.

Sintetizând criticile adresate tezei egalizării, apare îndreptăţită concluzia formulată de H. Johnson56 că singura semnificaţie de ordin pozitiv, pe care ea ar putea-o avea, constă în aceea că, demonstrând imposibilitatea egalizării în absenţa condiţiilor formulate, sunt evidenţiaţi tocmai prin reversul ipotezelor impuse o parte din factorii care împiedică o asemenea egalizare (diferenţele internaţionale în calitatea factorilor, diversitatea tehnologiilor de producţie,

52 Haberler, G., L’Échange international et développement économique, Série Articles et Etudes, IDE-BIRD, 1963, vol. II, p.2553 Myrdal, G., Le Défi de monde pauvre; un programme de lutte sur le plan mondial, Gallimard, Paris, 1971, p.27154 Idem, p.27355 Balogh, Th., Partenaires inégaux dans l’échange international, Dunod, Paris, 1971, p.4056 *** L’Avenir des relations économiques internationales, p.40

49

prezenţa elementelor de monopol etc), fără însă a conduce la dezvăluirea tuturor cauzelor inegalităţilor de preţ şi de venit.

2.7. Semnificaţia teoriei dotării cu factori de producţie

Mai mult vehiculată în literatură decât prima variantă neoclasică elaborată în termenii costurilor de oportunitate, teoria dotării cu factori de producţie are o mare semnificaţie pentru explicarea specializării internaţionale şi fundamentarea strategiilor şi politicilor comerciale şi de dezvoltare.

Privită în prelungirea teoriei ricardiene, ea se articulează perfect, ca element de completare şi aprofundare a teoriei costurilor comparative. Spunem aceasta întrucât abundenţa sau raritatea factorilor de producţie reprezintă una din cele mai importante cauze ale diferenţelor dintre costurile comparative.

Apoi, dotarea cu factori de producţie reprezintă un criteriu de sine stătător de specializare, care în aplicabilitatea teoretică şi practică precede criteriul costurilor comparative. Avem în vedere faptul că oferta de factori de producţie de care o ţară dispune, constituie factorul determinanat decisiv al posibilităţilor naţionale de producţie.

Oferta de factori, privită nu în raport cu alte ţări, ci ca o variabilă specifică economiei naţionale respective, permite identificarea multitudinii de bunuri ce pot fi obţinute pe cale directă din producţia proprie. La rândul ei, dimensiunea şi structura cererii naţionale este cea care condiţionează compoziţia mulţimii de bunuri necesare pe plan naţional.

Din confruntarea seriei bunurilor posibil de produs în cadrul naţional cu cea a bunurilor necesare consumului autohton s-ar degaja lista aşa-numitelor „importuri necesare”. Ele au ca obiect bunurile necesare pentru care nu sunt disponibili factori de producţie în cadrul naţional.

Volumul şi structura „importurilor necesare” sunt condiţionate de insuficienţa/inexistenţa factorilor de producţie şi de structura şi intensitatea nevoii sociale, indiferent de criteriile de rentabilitate.

Dincolo de punctul importurilor necesare, se ridică problema specializării internaţionale. Ea presupune a alege din multitudinea de bunuri ce pot fi obţinute prin diversa combinare a factorilor de producţie interni, pe cele care

50

realmente vor fi produse în ţară şi pe cele a căror producţie va fi abandonată în favoarea străinătăţii, care vor constitui „gama importurilor alternative”.

Pentru delimitarea seriei bunurilor obţinute pe cale directă de seria importurilor alternative, criteriul dotării cu factori apare ca o pre-condiţie. Dincolo de această pre-condiţie, teoretic şi practic, delimitarea se explică şi se operează după numeroase criterii de profitabilitate evidenţiate de scara nivelurilor de productivitate a factorilor, nivelul costurilor comparative etc. La acestea se adăugă, bineînţeles, numeroase alte criterii ce ţin de echilibrul strategic al dezvoltării economiei naţionale sau a firmelor.

De remarcat că, în calitate de criteriu al diviziunii internaţionale a muncii, dotarea cu factori de producţie prezintă semnificaţie pentru fundamentarea specializării de tip inter-sectorial sau inter-ramuri. Acestea sunt într-adevăr riguros condiţionate de diferenţele privind dimensiunea şi structura stocului naţional de factori de producţie, spre deosebire de specializarea de tip intra-ramură, care se produce pe fondul unor condiţii similare de înzestrare factorială.

Referitor la semnificaţia teoriei dotării cu factori ca fundament al strategiilor de dezvoltare, se impune a fi subliniat că, mai mult decât analiza în termenii costurilor de substituţie, ea a contribuit la răspândirea ideii că schimbul internaţional, prin efectele sale asupra repartiţiei veniturilor, creează aceleaşi condiţii de dezvoltare economică pentru toate ţările.

„Raritatea unui anumit factor - nota în acest sens E. Hecksher, va creşte în unele ţări şi va descreşte în altele, ca rezultat al comerţului exterior. Dacă fiecare ţară tinde să exporte mărfuri care încorporează în cantităţi mari factorul ei abundent, prima problemă este în ce condiţii, cum şi în ce proporţie, comerţul exterior va egaliza raritatea factorilor de producţie între ţări. Evident - conchide autorul, aceasta este problema tendinţei comerţului de a crea aceleaşi condiţii economice în diferite ţări.”57

Aşa cum am arătat, conform acestei teorii, condiţiile similare de dezvoltare economică pentru toate ţările ar fi create prin mecanismul egalizării mai mult sau mai puţin complete a remuneraţiei factorilor de producţie.

Prin postulatele sale, teoria dotării cu factori de producţie a devenit în scurt timp de la elaborare fundamentul teoretic al unei strategii de dezvoltare, pe care teoreticienii o denumesc „legea proporţiei factorilor.” Succint, în

57 Howard, S., E., Op. cit., p.285

51

formularea lui R.S. Eckaus, această lege ar putea fi definită ca fiind „tehnica care, plecând de la factorii disponibili, asigură producţia maximă.”58

Pe parcursul „deceniilor dezvoltării” această lege s-a situat în centrul aprinselor dezbateri asupra strategiilor de dezvoltare ale ţărilor rămase în urmă; conform acestei legi, apare recomandabil pentru ţările mai slab dezvoltate ca, având în vedere structura diferită a stocului de factori comparativ cu ţările avansate, să acorde prioritate investiţiilor în ramurile care necesită puţin capital şi multă forţă de muncă. În argumentarea lui Henry G. Aubrey, o asemenea recomandare este întemeiată, deoarece „apare evident că, dacă capitalurile sunt mai puţin abundente decât forţa de muncă, intensitatea capitalului trebuie să fie slabă şi nivelul tehnologiei relativ mai scăzut; aceasta într-adevăr permite să se facă economii asupra costului în capital pentru maşini şi utilaje.”59

Fără a generaliza şi absolutiza valabilitatea lor, soluţiile recomandate în baza „legii proporţiei factorilor” apar raţionale, cu condiţia compatibilizării lor cu cerinţele specifice ale mediului economic vizat.

Cap. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Noţiunea de „noua teorie a comerţului internaţional” desemnează de fapt o suită de teze şi teorii, care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiţionale şi formulează noi elemente de răspuns la problemele fundamentale ale analizei

58 Eckaus, R., S., The Factor Proportions Problem in Underdevelopped Areas, în The American Economic Review, September, 1955, vol. 45, p.259 Aubrey, H., G., Le role de la petite industrie dans le développement économique, în Développement industrial et commercial, Série Articles et Etudes, Paris, IDE-BIRD, 1963, vol. I, p.33

52

teoretice a schimburilor internaţionale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar şi nu infirmă teoria tradiţională. Suita de teorii care formulează noi explicaţii la problemele esenţiale propuse de teoria tradiţională, referitoare la determinanţii comerţului internaţional şi efectele politicilor comerciale, se înscriu drept completări şi alternative ale tezelor teoreticienilor clasici şi neoclasici.

3.1 Repere ale noii teorii a comerţului internaţional - N.T.C.I.

Ca nouă secvenţă a teoriei comerţului internaţional, noua teorie s-a impus atenţiei la sfârşitul anilor ’70. Dar punctul de plecare îl reprezintă, de fapt, contestările postbelice ale ipotezelor teoriei tradiţionale. De remarcat că cele mai multe din contestările formulate vizează modelul H-O-S şi, mai puţin, teoria lui Ricardo.

Sinteza realizată la sfârşitul anilor ’70 şi, mai ales, în anii ’80 a criticilor şi dezvoltărilor postbelice ale teoriei tradiţionale reprezintă punctul de început al noii teorii a comerţului internaţional.

Important de reţinut este faptul că cele mai multe din insuficienţele teoriei tradiţionale au fost semnalate în urma verificărilor empirice. Confruntate cu profundele mutaţii înregistrate în diviziunea internaţională a muncii în deceniile postbelice, multe din ipotezele clasice sunt cofirmate doar parţial sau chiar infirmate.

Caracterul static al teoriilor tradiţionale le face mai puţin apte să ofere explicaţii generale fenomenului actual deosebit de dinamic al specializării internaţionale. Pentru explicarea noilor forme ale specializării internaţionale de tip inter- şi intra-ramură, teoreticienii postbelici au recurs la abordarea în perspectivă dinamică a numeroşi factori care influenţează atât oferta, cât şi cererea de mărfuri şi de factori de producţie.

Explicaţiile dinamicii diviziunii internaţionale a muncii prin prisma factorilor ce condiţionează oferta se înscriu în logica analizei clasice. Ca urmare, aşa cum vom arăta, contribuţiile teoreticienilor contemporani ai ofertei reprezintă mai mult o aprofundare a tezelor clasice şi neoclasice. În schimb, demersurile întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii” s-au soldat

53

cu elemente de renovare a fundamentelor specializării şi schimburilor internaţionale.

3.2 Contribuţia „teoreticienilor ofertei” la critica teoriei tradiţionale

În mod tradiţional şi, am putea spune, chiar exclusiv, oferta, ca determinant al diviziunii internaţionale a muncii, a polarizat atenţia economiştilor, încă de la începuturile teoriei comerţului internaţional. După cum ştim, mai întâi Smith şi Ricardo - primii teoreticieni ai ofertei, apoi Heckscher, Ohlin şi teoreticienii substituţiei explică diviziunea muncii şi schimburile dintre ţări pe baza diferenţelor dintre costurile absolute, respectiv comparative.

Aceste diferenţe se datorează posibilităţilor diferite de producţie, care generează o ofertă de mărfuri diferenţiată ca mărime şi structură. Şi avantajul din schimburile internaţionale este explicat tot în termenii unei „oferte suplimentare de consum”60. Rolul cererii a fost minimalizat, fiind luat în consideraţie cel mult ca nivel (J. St. Mill, A. Marshall, G. Harberler etc) şi aproape ignorat sub aspectul structurii.

Exclusivitatea rolului ofertei apare şi mai pronunţată în cazul teoriei dotării cu factori de producţie. În contextul acestei teorii, limitele izvorâte din absolutizarea rolului ofertei de factori sunt amplificate de ipotezele restrictive cu caracter static, referitoare la omogenitatea factorilor de producţie şi la invariabilitatea stocului sub aspect cantitativ. Criticile formulate din perspectiva ofertei nu neagă valoarea explicativă a modelului H-O-S. Aceasta deoarece oferta de factori de producţie, ca element determinant al posibilităţilor de producţie ale unei ţări constituie într-adevăr una din cauzele fundamentale ale diferenţelor dintre costurile comparative. Volumul şi structura stocului de factori diferă de la ţară la ţară, fapt ce diferenţiază ofertele naţionale de export sub aspectul structurii şi costurilor.

Ceea ce contestă însă criticii din perspectiva ofertei este ipoteza identităţii funcţiilor de producţie, bazată pe omogenitatea factorilor de producţie şi identitatea tehnologiilor. Criticile formulate în acest sens pleacă de

60 Kindleberger, Ch. P., ş.a. Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.26

54

la premisa că diferenţele în dotarea cu factori nu constituie singura sursă a avantajelor comparative. În condiţiile economiei moderne, diferenţele în ceea ce priveşte stocul de cunoştinţe tehnice şi organizatorice, ca şi diferenţele în calitatea muncii, exprimate de nivelul productivităţii, au o contribuţie decisivă ca surse ale avantajelor comparative şi ele nu pot fi ignorate.

3.3 Contestarea ipotezei omogenităţii factorilor de producţie

Pe acest fir logic se înscriu numeroasele verificări empirice ale modelului H-O-S, care au pus în cauză ipoteza omogenităţii fatorilor de producţie.61

Dintre acestea, cea mai semnificativă este cea cunoscută în literatură drept „paradoxul lui Leontieff”. În logica teoriei dotării cu factori ar fi trebuit ca SUA să exporte bunuri intensive în capital şi care încorporează mai puţină muncă. Ori, pe baza datelor empirice, Leontieff ajunge la concluzia paradoxală că „participarea americană la diviziunea internaţională a muncii se bazează pe o specializare caracterizată prin tipuri de produse care conţin relativ mai multă muncă decât capital.”62

Raportându-ne la realităţile perioadei interbelice, şi la cele ale perioadei imediat postbelice, putem evidenţia meritele de necontestat ale modelului H-O-S. El lărgeşte şi îmbină problematica de cercetare în domeniul comerţului internaţional cu problemele legate de combinarea mai raţională a factorilor de producţie, de amplasarea teritorială a acestora.

Dintre slăbiciunile subliniate de controversele teoretice ulterioare, este remarcată abordarea statică a comerţului internaţional, atribuindu-se un rol exagerat factorilor naturali şi repartiţiei lor geografice în explicarea avantajului relativ. Sunt ignorate practicile protecţioniste ale ţărilor dezvoltate, ca şi marile decalaje din economia mondială contemporană, care pun sub semnul întrebării 61 Vezi: Leontieff, W., Factor Proportions and the Structure of American Trade, în The Review of Economics and Statistics, November 1956 şi Leontief, W., Domestic Production and Foreign Trade, in Proceedings of American Philosophical Society, September, 1973; Wahl, D. F., Capital and Labor Requirements for Canada’s Foreign Trade, în Canadian Journal of Economics and Political Science, August, 1968 şi Bharadway, R., Factor Proportions and the Structure of India-US Trade în Indian Economic Journal, October, 196262 *** Echange international et croissance, Textes choissis et présentés par B. Lassudnie-Duchane, Economica, 1972, p. 117

55

şi ideea alocării raţionale a resurselor şi caracterul reciproc avantajos al comerţului internaţional63.

Modelul Heckscher-Ohlin a determinat, prin faptul că stabilea o legătură strânsă între dotarea cu factori de producţie, comerţul internaţional şi preţurile factorilor64, un interes deosebit pentru cercetători în a demonstra empiric valabilitatea teoriei. Reprezentativă în acest sens este contribuţia economistului american W. Leontieff, prin studiile sale: “Producţia internă şi comerţul exterior: reexaminarea poziţiei capitalului american” (1953) şi “Proporţiile factorilor şi structura comerţului american” (1956). Scopul lui Leontieff a fost de a demonstra că mărfurile exportate de SUA erau produse cu un consum preponderent de muncă şi nu de capital, aşa cum ar fi trebuit, conform modelului H-O-S65.

Demersul său porneşte de la structura schimburilor externe ale Statelor Unite. Imediat după cel de-al doilea război mondial, SUA s-au impus pe plan mondial drept cea mai industrializată economie, cu cel mai mare stoc de capital din lume. Urmând raţionamentul propus de modelul H-O-S, ar fi trebuit ca SUA să exporte preponderent bunuri intensive în capital şi să importe bunuri intensive în factorul muncă. În acest sens, Leontieff calculează cantităţile de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri americane destinate exportului în valoare de 1 milion $ şi bunuri care să înlocuiască importuri americane de 1 milion $.

Capitalul intern per unitate de muncă necesar pentru a produce bunuri în valoare de 1 milion $

Perioada Exporturi Importuri Raportul exporturi/importuri

1947 14.010 18.180 1,30

1951 12.977 13.726 1,06

1962 14.200 18.000 1,27

63 Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. II, Ed. Eficient, Bucureşti, 2004, p.701-70264 Caves, Richard E., Op. cit., p.14065 Sută, Nicolae, Op. cit., p.747-748

56

Sursa: W.W. Leontieff, Factor Proportions and the Structure of American Trade: Further Theoretical and Empirical Analysis, Review of Economics and Statistics, 38 (November 1956), p.392-397

Astfel, pentru fiecare ramură, ca de exemplu industria automobilelor, au fost calculate cantităţile de capital şi muncă necesare pentru a fabrica o unitate de produs, luând în calcul nu numai activitatea de asamblare, ci şi celelalte industrii furnizoare (sticlă, oţel etc.).

În funcţie de ponderea fiecărei ramuri în totalul exporturilor, au fost calculate cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri exportate în valoare de 1 milion $. Similar, excluzând bunurile importate, dar care, oricum, nu puteau fi produse în SUA (cafea, banane etc.), au fost determinate cantităţile medii de capital şi muncă necesare pentru a produce bunuri care să înlocuiască importuri americane în valoare de 1 milion $.

El se aştepta, conform teoriei H-O-S, ca exporturile SUA să necesite un număr mai mare de unităţi de capital per muncitor, decât în cazul celorlalte bunuri. Rezultatele obţinute arătau, însă, că bunurile care ar înlocui importurile cer cu 30% mai mult capital per unitate de muncă decât cele exportate. Concluzia ar fi fost că structura de comerţ exterior a Statelor Unite corespunde cu cea a unei ţări relativ abundente în muncă66. Considerând că rezultatele empirice au fost viciate de efectele celui de-al doilea război mondial, Leontieff a repetat raţionamentul pentru anul 1951. Se poate observa că, deşi intensitatea în capital a bunurilor importate de SUA scade, ea rămâne, totuşi, superioară bunurilor exportate.

Procedând la o astfel de testare, Leontieff a ajuns la concluzii diametral opuse faţă de teoria proporţiei factorilor, în ceea ce priveşte specificul şi, mai ales, structura exporturilor americane. SUA recurge la comerţul exterior mai degrabă pentru a economisi capital şi a dispune de surplusul de forţă de muncă, decât pentru a valorifica o presupusă abundenţă relativă de capital67.

Concluzia lui Leontieff se bazează pe faptul că el examinează mai profund faptele economice, sesizând nu numai deosebirile cantitative privind dotarea cu factori de producţie (ponderea mai mare a capitalului faţă de muncă

66 Caves, Richard E., Op. cit., p.14267 Leontieff, W., Analiza input-output, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.110

57

în SUA), ci şi deosebirile calitative (disparităţi tehnologice, grade diferite de calificare a forţei de muncă etc.)68.

Astfel, Leontieff consideră că factorul de producţie abundent în SUA este munca, şi nu capitalul, aşa cum rezulta din analiza propusă de modelul H-O-S. Factorul muncă devine preponderent în produsele americane nu sub aspect cantitativ, al numărului de ore muncă, ci calitativ, al productivităţii. Calitatea superioară a muncii americane, reflectată într-un înalt grad de productivitate (chiar de trei ori mai mare decât în alte ţări), schimbă raportul muncă-capital în favoarea primului factor de producţie69.

Paradoxul este explicat de autor prin productivitatea mai mare a muncitorilor americani faţă de cei străini, datorită nu numai condiţiilor naturale, ci mai ales educaţiei, calificării, eficacităţii antreprenorilor, spiritului de iniţiativă, organizării întreprinderii etc. Apelul la aceşti „factori cooperanţi” - cum îi numeşte Haberler, infirmă ipoteza omogenităţii factorilor de producţie.

Demersul empiric şi concluziile teoretice şi practice formulate de W. Leontieff au avut o influenţă puternică asupra cercetărilor ulterioare, stimulând testările practice ale diferitelor modele privind comerţul internaţional. Astfel, Tatemoto şi Ichimura (1959) au studiat structura comerţului exterior al Japoniei, descoperind un alt paradox. Japonia era o ţară abundentă în forţă de muncă, dar exporta preponderent bunuri intensive în capital, situaţie total incompatibilă cu modelul H-O-S. Explicaţia a constat-o locul pe care Japonia îl are în comerţul mondial. O evaluare diferenţiată pe diferite relaţii a demonstrat că în comerţul cu Statele Unite, ca şi în cel cu noile ţări industrializate, modelul propus de Heckscher şi Ohlin era respectat.

Stolper şi Roskamp au verificat în 1961 aplicabilitatea acestei teorii pe cazul Republicii Democrate Germane. Deşi peste 75% din exporturile est-germane se îndreptau către ţări din blocul comunist, teorema H-O-S era verificată; exporturile realizate de RDG erau intensive în capital, factor considerat relativ abundent pentru această ţară.

Testări empirice au fost realizate şi pentru Canada de către Wahl (1961) pentru a arăta că, deşi relativ abundentă în muncă, exporturile sale (majoritatea către Statele Unite) erau intensive în capital. Nici India nu corespundea

68 Sută Sută, Nicolae, Op. cit., p.74969 Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 1996, vol. II, p.279

58

modelului propus de Heckscher şi Ohlin în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Statele Unite. Pe ansamblu, teorema nu era respectată, exporturile fiind intensive în capital, în timp ce factorul considerat abundent era munca. “Paradoxul lui Leontieff”, prin semnalarea unor insuficienţe reale ale modelului H-O-S, poate fi considerat o piatră de hotar în teoria comerţului internaţional.

Analizând concepţia reprezentanţilor şcolii suedeze, Ch. Kindleberger subliniază că „explicaţia fondată pe avantajul comparativ pe care B. Ohlin a dezvoltat-o plecând de la intuiţiile lui E. Hecksher neglijează faptul că există grupuri de factori neconcurenţiali şi factori specifici... deci că aceşti factori, în numeroase cazuri, nu sunt omogeni.”70

3.4 Controverse asupra ipotezei identităţii funcţiilor de producţie

Linder şi Vernon consideră că ipoteza identităţii funcţiilor de producţie presupune nu numai omogenitatea factorilor de producţie, ci şi identitatea tehnologiilor. Ori, pluralismul tehnologic ce caracterizează aceeaşi producţie în ţări diferite infirmă aceste postulate.

Un punct de vedere diametral opus este susţinut de G. Marcy, care consideră că „în stadiul actual al transmiterii cunoştinţelor tehnologice... ipoteza identităţii internaţionale a funcţiilor de producţie nu este atât de îndepătată de realitate.”71

Principalele canale de transmitere a cunoştinţelor şi tehnologiei avute în vedere sunt: circulaţia publicaţiilor ştiinţifice, trimiterea şi formarea de specialişti pentru ţările în curs de dezvoltare, implantarea de filiale, licenţierea brevetelor, livrarea de uzine la cheie etc. Toate acestea, consideră autorul, contribuie la „difuziunea internaţională a cunoştinţelor... şi permit să se admită ideea că industriile de aceeaşi natură, dispersate în lume, au aceleaşi funcţii de producţie.”72

Fără discuţie, elementele luate în consideraţie de G. Marcy sunt reale şi genearează o tendinţă spre omogenizare; dar numeroase disparităţi şi restricţii afectează difuzarea cunoştinţelor şi tehnologiilor, contribuind la menţinerea

70 Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.3671 Marcy, G., Economie internationale, PUF., Paris, 1976, p.23072 Idem, p.231

59

decalajelor tehnologice, care relativizează veridicitatea ipotezei identităţii funcţiilor de producţie.

3.5 Concurenţa imperfectă - ipoteza de bază a N.T.C.I.

O altă ipoteză ce stă la baza N.T.C.I. este cea a concurenţei imperfecte. Ea a fost adoptată ca sinteză a constatărilor postbelice formulate cu privire la diferenţele de dimensiune generatoare de economii de scară, efectele de distorsionare a concurenţei prin politicile guvernamentale sau chiar involuntar, prin diferenţele sociale şi culturale.

Diferenţele în ce priveşte dimensiunea economică a ţărilor, respectiv a pieţelor naţionale, se înscriu ca importante surse de avantaje sau dezavantaje comparative, mai întâi, prin combinaţiile de factori de producţie pe care le permit prin oportunităţile create de complexul economic naţional; apoi, prin economiile de scară furnizate de posibilităţile de extindere a volumului producţiei până la atingerea seriilor optime de fabricaţie.

Dintre politicile guvernamentale, componenta cu cea mai mare incidenţă asupra concuenţei o reprezintă politica comercială. Toate instumentele şi reglementările de politică comercială care protejează producătorii interni favorizează localizarea producţiei în ţările în care există piaţă de desfacere, în pofida dezavantajelor comparative. La acestea se adaugă avantajele sau dezavantajele comparative generate de barierele de ordin natural-geografic, cum sunt costurile de transport, de care teoria tradiţională a comerţului internaţional face abstracţie, dar care uneori au rol decisiv în localizarea producţiei.

În plus, politicile guvernamentale pot favoriza în proporţii diferite extinderea dimensiunilor economice ale naţiunii. Un rol important în acest sens îl pot juca şi diferenţele culturale şi sociale, care stimulează sau nu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, diferenţiază costul achiziţionării informaţiilor, contribuind astfel, într-o anumită măsură, la delimitarea pieţelor.

60

3.6 Abandonarea caracterului static al analizei: efectele creşterii economice asupra comerţului exterior

O altă „perfecţionare” adusă de aşa-numiţii „economişti ai ofertei” teoriei comeţului internaţional, cu intenţia de a o face mai aptă să explice mutaţiile din diviziunea internaţională a muncii, o constituie abandonarea caracterului ei static. Într-adevăr, în ciuda dezvoltărilor de la Smith şi Ricardo, la Haberler, Heckscher, Ohlin şi Samuelson, teoria comerţului internaţional a rămas o teorie cu caracter static. Condiţia restrictivă a invariabilităţii ofertei de factori impiedică analiza evoluţiei pe termen lung a diviziunii internaţionale a muncii pe parcursul creşterii şi dezvoltării economice.

Nemulţumiţi de acest fapt, numeroşi economişti contemporani, printre care: H. Johnson, T.M. Rybczysnski, J. Bhagwati, G. M. Meir etc. şi-au orientat eforturile spre înlăturarea ipotezelor statice şi „dinamizarea” teoriei comerţului internaţional.73 Dinamizarea a constat în principal în studiul variaţiei avantajelor comparative generate de modificările în dimensiunea, structura şi calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului, creşterea populaţiei, creşterea productivităţii, perfecţionarea tehnologiei. Dar toate aceastea sunt surse ale creşterii economice. Variaţia costurilor comparative se înregistrează pe parcursul creşterii economice. Prin urmare, „dinamizarea” teoriei comerţului internaţional a permis studiul efectelor creşterii economice asupra schimburilor comerciale externe. Iniţial, acest studiu a fost întreprins în cadrul de analiză neoclasic, considerat a fi „extrem de flexibil şi aplicabil unui evantai extrem de vast de probleme”74.

În acest cadru, creşterea economică este definită prin sporirea output-ului ca efect al creşterii populaţiei, acumulării capitalului şi progresului tehnic (H. Johnson) sau al ridicării nivelului productivităţii (G. Meir); geometric, procesul creşterii poate fi reprezentat ca o deplasare a curbei posibilităţilor de producţie în sus şi spre dreapta.

73 Vezi: Johnson, H. G., International Trade and Economic Growth, George Alben and Unwiv. Ltd., 1958; Meir, G.M., International Trade and Development, A Harper International Student Reprint, 196374 *** L’Avenir des rélations économiques internationals, présenté par P.A. Samuelson, Editions préparées et préfacée par R. Mossé, Calman-Lévy, Paris, 1971, p.81

61

Scopul unei asemenea abordări a fost de a stabili dacă procesul de creştere majorează oferta de exporturi sau cererea de importuri, mai puţin, mai mult sau în aceeaşi proporţie cu creşterea output-ului, atenuând sau accentuând dependenţa faţă de exterior. Pentru aceasta se are în vedere că exporturile (E) reprezintă diferenţa dintre producţie (P) şi consum (C), adică: E=P-C; la rândul lor, importurile (I) apar ca diferenţă dintre consum şi producţie, adică: I=C-P. În aceste condiţii, efectul creşterii economice asupra comerţului exterior apare ca rezultat al combinării „efectelor de producţie” cu „efectele de consum”. Aceste efecte sunt definite în funcţie de „elasticitatea-produs” („output-elasticity”) a producţiei, respectiv a consumului intern. Elasticitatea producţiei se calculează ca raport între rata creşterii producţiei bunului exportabil (∆Pe/Pe) sau importabil (∆Pi/Pi) şi rata creşterii produsului intern brut (∆P/P). Similar poate fi determinată elasticitatea-produs a consumului intern.

Pe baza acestor concepte şi mărimi, mai întâi Hicks, apoi inspirându-se din lucrările lui, Johnson şi Meir, în terminologii diferite, definesc aceleaşi cinci tipuri de creştere economică.

În terminologia lui Johnson din punct de vedere al producţiei aceste tipuri sunt:

- creştere economică neutră, când oferta de bunuri exportabile şi cea de bunuri importabile cresc în aceeaşi proporţie;

- creştere economică defavorabilă schimburilor externe, dacă oferta de bunuri importabile creşte în proporţie mai mare decât oferta de bunuri exportabile;

- creştere economică favorabilă comerţului exterior, când oferta de bunuri importabile creşte în proporţie mai mică decât oferta de bunuri exportabile;

- creştere economică „ultrafavorabilă” comerţului exterior, când se soldează numai cu reducerea ofertei de bunuri importabile;

- creştere economică „ultradefavorabilă” comerţului exterior, dacă pe parsursul ei are loc numai reducrea ofertei de bunuri exportabile.

Cu alte cuvinte, în termeni matematici, notează Johnson, „creşterea va fi favorabilă, neutră sau defavorabilă comerţului exterior, după cum elasticitatea - produs a ofertei de bunuri importabile este mai mică, egală sau mai mare decât 1”75; iar cu referire la ultimele două tipuri, „o creştere ultrafavorabilă înseamnă

75 Johnson, H.G., Op.cit., p.77

62

o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri importabile şi o creştere ultradefavorabilă o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri exportabile”76

Similar, sunt definite cinci tipuri de creştere din punct de vedere al „efectelor de consum”. Prin combinarea cu tipurile precedente, poate fi evidenţiat efectul global al creşterii economice asupra comerţului exterior. Deşi abstractă, tipologia prezentată poate conduce la identificarea pe plan teoretic a unor tipuri şi grade diferite de deschidere faţă de exterior şi de intensitate a dependenţei economiei naţionale faţă de piaţa internaţională.

În acest sens, atenţia teoreticienilor comerţului internaţional a fost reţinută de „creşterea de tip pauperizant” (la croissance appauvrissante).77 Ea a fost definită de J. N. Bhagwati prin analiza efectelor creşterii ofertei de factori şi ale progresului tehnic nu numai asupra volumului şi compoziţiei exporturilor şi importurilor, ci şi a raporturilor de schimb. Creşterea pauperizantă constă într-o creştere a ofertei de factori sau a productivităţii care, în mod paradoxal, se soldează cu efecte negative pentru ţara în cauză. Un asemenea proces poate avea loc atunci când procesul creşterii stimulează producţia de bunuri exportabile, accentuând dependenţa de exterior sub aspectul desfacerii şi dacă sporirea ofertei de export contribuie ea însăşi sau are loc într-o perioadă de scădere a preţurilor internaţionale la mărfurile în cauză.

Varianta „dinamizată” a teoriei neoclasice reprezintă, de fapt, un model de analiză a corelaţiei creştere economică-comerţ exterior. Dar, condusă exclusiv din perspectiva ofertei, această analiză rămâne incompletă deoarece surprinde doar una din laturile corelaţiei, şi anume: impactul procesului de creştere economică asupra comerţului exterior.

La fel de importantă este cea de-a doua latură care vizează influenţa comerţului asupra creşterii economice. Studiul comerţului exterior ca factor al creşterii economice, ca şi cel al mecanismelor de propagare a fenomenelor de expansiune sau depresiune de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor externe, fac însă apel la cadrul conceptual keynesist şi la abordarea fenomenelor în optica cererii.

76 Ibidem77 Vezi: Kindleberger, Ch. P. ş.a., Economie Internationale, Economica, Paris, 1981, p.82-84

63

Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ŞI SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE

O direcţie importantă în care criticii contemporani ai teoriei clasice şi neoclasice a comerţului internaţional şi-au orientat cercetările a fost analiza veridicităţii ipotezei identităţii internaţionale a preferinţelor de consum. Întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii”, contestările acestei ipoteze s-au soldat cu o anumită renovare a a fundamentelor specializării şi schimburilor internaţionale, care aveau să fie integrate în corpul tematic al noii teorii a comerţului internaţional.

64

4.1 Critica teoriei clasice şi neoclasice din perspectiva cererii

Printre principalii protagonişti din deceniile postbelice ale analizei în optica „economiei cererii” pot fi citaţi: S.B. Linder, B. Lassudrie-Duchêne, M.V. Posner, D.B. Keesing, R. Vernon, K. Akamatsu etc.

În general, „economiştii cererii” se plasează în viziunea keynesiană şi preiau unele contribuţii ale lui E.H. Chamberlin, privind diferenţierea preferinţelor de consum şi a produselor destinate satisfacerii lor. Mai întâi, ei evidenţiază consecinţele minimizării rolului cererii şi a introducerii ipotezei identităţii preferinţelor de consum în teoria comerţului internaţional. Apoi, pe această bază, definesc unele criterii noi, care, chiar dacă nu au caracter general, oferă explicaţii pertinente anumitor domenii şi forme ale specializării şi schimburilor internaţionale.

De remarcat că, elaborate în optica cererii, aceste elemente nu exclud, ci le completează pe cele definite în optica ofertei. De regulă, autorii lor, chiar dacă acordă atenţie deosebită cererii, nu fac din aceasta factorul explicativ exclusiv. În mod explicit, ei îmbină analiza cererii cu cea a ofertei, evitând greşeala „teoreticienilor ofertei” care, după expresia lui Kindleberger „folosesc un foarfece cu o singură lamă şi aplaudă cu o singură mână”.78

Interrelaţia cerere-ofertă este considerată în complexitatea ei biunivocă, fiind abordate atât efectele ofertei de export asupra dimensiunii şi structurii cererii în ţara importatoare, cât şi rolul cererii de stimulent al ofertei de export.

4.2 Influenţa ofertei de export asupra cererii; efectul de demonstrare

Printre primele abordări semnificative ale efectelor ofertei de export asupra cererii se înscrie cea a americanului Ragnar Nurkse, vehiculată în literatură sub numele de teoria efectului de demonstrare. Observaţia de fond a autorului este că „atunci când oamenii vin în contact cu bunuri superioare sau cu o structură mai bună a consumului, cu noi articole sau cu noi căi de a-şi satisface vechile trebuinţe se simt după un anumit timp neliniştiţi şi nesatisfăcuţi. Cunoştinţele lor s-au extins, imaginaţia lor a fost stimulată, noi trebuinţe au fost create, iar înclinaţia spre consum a crescut”.79

78 Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.43

65

Modificarea dimensiunii şi structurii cererii, respectiv a gusturilor şi preferinţelor consumatorilor puşi în contact cu o ofertă calitativ nouă este definită de Nurkse drept „efect de demonstrare” (demonstration effect). Verificările empirice întreprinse de autor atestă că acest efect se resimte atât în relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele rămase în urmă, cât şi în raporturile reciproce dintre statele avansate.

„Astăzi – apreciază Nurkse, practic toate ţările cu venituri scăzute sunt afectate într-o anumită măsură de atracţia faţă de structura consumului din ţările mai dezvoltate. Şi chiar în cadrul grupului ţărilor cu venituri mari, efectul de demonstrare poate fi operativ: acest efect afectează de exemplu Europa Occidentală în relaţiile ei cu SUA”.80 Deosebirile în structura preferinţelor de consum de la care Nurkse porneşte, evidenţiază lipsa de realism a ipotezei identităţii şi omogenităţii funcţiilor consumului.

Este adevărat că reacţia structurală a cererii, declanşată de contactul cu o ofertă calitativ superioară, este orientată în direcţia omogenizării, dar rămâne departe de a o atinge. În consecinţă, în numeroase cazuri, acţiunea efectului de demonstrare oferă explicaţia intensificării sau creării de noi fluxuri comerciale, a delocalizării producţiei unor bunuri şi a unor variaţii în structura schimburilor internaţionale.

Dezbaterile ulterioare asupra tezei efectului de demonstrare converg în confirmarea acestui fenomen drept cauză a unor segmente ale comerţului dintre anumite ţări. Astfel, Prebisch ajunge la concluzia că în ţările în curs de dezvoltare (mai ales în cele din America Latină), în perioada postbelică, tendinţele de imitare a consumului din ţările dezvoltate au devenit deosebit de puternice, datorită contactelor dintre popoare şi creşterii veniturilor.81

Kindleberger consideră că acţiunea efectului de demonstrare poate fi observată încă dinaintea primului război mondial. Dar în acea perioadă intensitatea lui era mult mai mică, rămânând departe de a antrena o omogenizare semnificativă a gusturilor în materie de îmbracăminte, regim alimentar, bunuri de consum şi aspiraţii culturale. În perioada postbelică însă, când „Japonia abandonează din ce în ce mai mult orezul în favoarea grâului, iar

79 Nurkse, R., Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries and Patterns of Trade and Development, Oxford University Press, New York, 1970, p.59 80 Idem, p.6581 Prebisch, R., The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems, UN’s Department of Economic Affairs, New York, 1950

66

Coca-Cola a devenit o marcă comercială cunoscută în întreaga lume”,82

consecinţele acestui efect în planul comerţului internaţional nu mai pot fi ignorate. Deşi ele sunt mai vizibile asupra ţărilor în curs de dezvoltare, unde consideră autorul „ efectul de demonstrare este mai net, modificările de gusturi generate de introducerea noilor bunuri au o anumită importanţă chiar în ţările dezvoltate.”83 Iar în relaţiile dintre acestea din urmă influenţa efectului de demostrare nu se resimte numai dinspre SUA către Europa Occidentală şi Japonia, ci şi invers: „orientarea gusturilor americanilor către produsele europene şi automobilele de mic litraj constituie un exemplu în acest sens.”84

Mai recent şi mai aproape de noi, o confirmare a acţiunii efectului de demostrare ne este oferită de deschiderea spre exterior a pieţei ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Adoptarea rapidă şi pe scară largă a telefoniei mobile şi expansiunea pieţei achiziţiilor de autoturisme străine în România reprezintă un sugestiv exemplu de efect de demostrare, cu implicaţii directe asupra structurii şi dimensiunii importului şi a soldului balanţei de plăţi.

4.3 Rolul cererii în stimularea ofertei de export

Rolul cererii ca stimulent al ofertei de export a constituit una dintre principalele preocupări ale teoreticienilor comerţului internaţional din deceniile postbelice. Demersurile în acest sens vizează modul de adaptare a ofertei prin lărgirea sau diferenţierea producţiei, printr-un efort de inovare sau pe alte căi, la un excedent al cererii interne ori externe de produse exportabile, datorat fie creşterii veniturilor, fie modificării gusturilor şi preferinţelor. Dintre rezultatele acestor cercetări, cele mai semnificative sunt: teoria „cererii naţionale reprezentative” elaborată de S.B.Linder, teza „cererii de diferenţiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne şi teoretizarea relaţiei dintre ciclul de viaţă al produsului şi comerţul internaţional realizată de R. Vernon.

82 Kindleberger, Ch. P., Op. cit., p.7383 Ibidem84 Ibidem

67

4.3.1 Teoria „cererii naţionale reprezentative” (S.B.Linder)

Abordarea de către S.B. Linder85 a acestei a doua laturi cerere-ofertă este motivată prin lipsa de semnificaţie a modelului H-O-S pentru explicarea comerţului cu toate categoriile de produse manufacturate. Autorul consideră că teoria dotării cu factori de producţie, care explică schimburile internaţionale prin caracteristicile ofertei, este aplicabilă doar comerţului cu produse de bază. În cazul acestora, de regulă, oferta precede cererea. În general, ele sunt disponibile şi producţia lor nu presupune un efort de invenţie ca răspuns la cerinţele manifestate pe piaţă.

Cu totul deosebită este natura comerţului cu produse manufacturate. El nu poate fi explicat fără luarea în consideraţie a cererii. În general, crearea produsului manufacturat implică un efort de invenţie pentru a răspunde cererii care se manifestă pe piaţă.

În concepţia lui Linder, exportul de bunuri manufacturate este condiţionat de existenţa, în prealabil, a unei cereri naţionale reprezentative şi a unei perioade de desfacere numai pe piaţa internă. În acest timp, bunul este perfecţionat şi adaptat cât mai bine la nevoile cărora le este destinat.86 Aceste condiţii prealabile sunt valabile pentru toate produsele, cu excepţia acelora care nu presupun un efort de invenţie şi de adaptare sau când cererea străină poate fi mai uşor cunoscută.

O altă teză enunţată de Linder, care îşi găseşte pe deplin confirmarea în realitate este că „potenţial, schimburile cele mai intense sunt cele între ţările cu structuri asemănătoare ale cererii”.87

Cum dintre factorii care determină structura cererii (natural-geografici, social-culturali, tradiţii religioase etc) nivelul venitului este cel mai important, se poate deduce că schimburile comerciale cele mai intense se vor derula între ţări cu niveluri apropiate ale venitului de locuitor. În atari condiţii, bunurile exportabile şi importabile ale uneia dintre ţările partenere, sunt bunuri importabile şi exportabile ale celeilalte.

Opţiunea de a selecţiona din bunurile exportabile pe acelea care vor fi realmente produse şi pentru a fi livrate la extern depinde, după părerea lui

85 Linder, S.B., An Essay on Trade and Transformation, Weily and Sons, New York, 196186 Idem, p.8787 Idem, p.94

68

Linder, de un mare număr de factori economici, psihologici, sociologici, culturali etc. Acţiunea acestui complex de factori poate fi de asemenea natură încât fiecare ţară să fie producătoare şi exportatoare la aceeaşi grupă de produse. Avantajele comparative pot fi aceleaşi pentru fiecare partener, dar nu ele explică specializarea. Pentru explicarea unor asemenea situaţii, Linder invocă principiul diferenţierii produselor definit de Chamberlin.

Odată introdus ca element de fundamentare a schimburilor internaţionale, criteriul diferenţierii a devenit larg recunoscut şi acceptat de noile teorii ale comerţului internaţional, pentru explicarea comerţului cu bunuri manufacturate dintre ţările cu nivel de dezvoltare similar şi cu structuri economice paralele.

4.3.2 Teza „cererii de diferenţiere” (B. Lassudrie-Duchêne)

Teza „cererii de diferenţiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne reprezintă de fapt o aprofundare a teoriei „cererii naţionale reprezentative”. Acceptând ca premisă postulatul formulat de Linder, potrivit căruia exporturile apar ca o deversare a producţiei autohtone peste limitele nevoilor interne, Duchêne îşi concentrează atenţia spre fundamentarea nevoii de diferenţiere a producţiei. El este de părere că „atunci când cantitatea vândută dintr-un produs creşte pe o arie dată, nevoia de diferenţiere pentru bunul în cauză, nulă la început, apare şi este în creştere dincolo de un anumit prag care este cel al banalizării. Produsul autohton va suscita deci o cerere de diferenţiere, care se va adresa străinătăţii.”88

Cererea naţională de import, generată de nevoia de diferenţiere va fi cu atât mai mare, cu cât producţia naţională va fi mai uniformizată. Aşa-numitul prag al banalizării produsului autohton reprezintă un punct de „echilibru între nevoia de exotism şi nevoia de familiaritate, între elementele de monopol legate de calitatea străină şi cele legate producţia internă.”89 Se subînţelege că avantajul care decurge din schimburile generate de nevoia de diferenţiere, nu pot fi evaluate numai prin prisma diferenţelor de preţ, de cantitate sau calitate, ci mai ales în termenii diversităţii bunurilor cedate şi obţinute.

88 Citat după Grjebine, A., La nouvelle économie internationale. De la crise mondiale au dèveloppement autocentré, PUF, Paris, 1982, p.3789 Ibidem

69

Confruntate cu realitatea, fără a avea caracter general, tezele mai sus prezentate oferă explicaţii plauzibile comeţului cu bunuri manufacturate derulat între ţări cu structuri economice paralele. Edificator în acest sens este testul inţiat de G. Ch. Servier, pe exemplul economiei japoneze. El îşi propune să verifice tezele lui S.B. Linder în cazul principalelor produse de export ale Japoniei, respectiv: televizoare, motociclete, automobile, camioane, ţesături din fibre sintetice, ţevi de oţel, ceasuri etc. „Din investigarea empirică la care am procedat-notează autorul, rezultă clar că exporturile japoneze sunt mai intense spre ţările apropiate geografic, cu venituri similare şi că în Japonia, conform argumentului lui S.B. Linder, cererea interioară a precedat exporturile şi nu invers.”90

Putem conchide că, prin integrarea principiului diferenţierii produsului formulat de E. H. Chamberlin91 în teoria comerţului internaţional, autorii mai sus prezentaţi au permis aprofundarea şi orientarea analizei spre studiul unor fenomene de mare actualitate în practica tranzacţiilor de comerţ exterior.

Potrivit acestui principiu, în comerţul internaţional, firmele nu se limitează la a suporta în mod pasiv concurenţa şi modificările cererii. Din contră, comportamentul lor este activ, de anticipare şi chiar de determinare şi orientare a schimburilor în sensul dorit. Ele îşi diferenţiază produsele şi efectuează cheltuieli de creare şi stimulare a cererii pentru produsele lor.

În accepţiunea lui Chamberlin, diferenţierea produsului este o sursă a puterii de monopol şi se realizează prin numeroase elemente care particularizează produsul. Dintre acestea cele mai importante sunt: brevetele, mărcile de fabrică, ambalajul, modelul, culoarea, calitatea superioară, stilul de vânzare etc.

Diferenţierea produselor prin brevet sau printr-o calitate superioară exprimată şi garantată prin marca de fabrică sau de comerţ este o practică curentă, specifică îndeosebi marilor societăţi pentru a-şi asigura penetrarea şi stabilitatea pe pieţele internaţionale.

Însăşi locul de origine poate fi un element de diferenţiere a produsului. Dacă firma care îl produce este localizată într-o economie puternică,

90 Chouraqui-Serviere, G., Le Japon et la theorie de la spécialisation internationale, în Economie et Societes, Cahiers de l’ISMEA, serie , P, nr. 25, 1976, p.73591 Chamberlin, E. H., La théorie de la commerce monopolistique. Une nouvell orientation de la théorie de la valeur, PUF, Paris, 1953

70

cumpărătorul poate avea anumite avantaje, cum sunt: intensificarea relaţiilor economice şi politice cu o zonă dezvoltată şi dinamică, obţinerea accesului la sursele de credit, realizarea unor alianţe utile cu firme şi state puternice etc.

De asemenea, teza stimulării cererii prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, surprinde variatele metode şi tehnici de reclamă şi publicitate comercială prin care firmele reuşesc să atragă atenţia consumatorului asupra produselor lor, să sădească convingerea privind importanţa şi utilitatea acestora şi să transforme dorinţa de achiziţionare în decizie de cumpărare. În prezent, nivelul înalt al cheltuielilor de publicitate comercială constituie adevărate bariere de pătrundere pe anumite pieţe internaţionale.

Cheltuielile de diferenţiere şi de stimulare a cererii sunt denumite de Chamberlin costuri de vânzare şi ele au un rol deosebit de important în generarea avantajului competitiv. Distincţia dintre costul de producţie şi costul de vânzare este după părerea autorului la fel de importantă ca şi distincţia dintre ofertă şi cerere. Aceasta deoarece costul de producţie poate mări oferta, iar costul de vânzare cererea.

Aceste teze teoretice servesc astăzi ca fundament al alternativelor strategice adoptate de firme: elementele care condiţionează volumul vânzărilor pot fi ajustate succesiv sau concomitent pentru a se obţine maximizarea profitului. Dacă preţul este fixat de practica comercială, vânzătorul poate ajusta produsul prin diferenţiere. Din contră, dacă prin natura sa produsul nu poate fi adoptat, atunci se ajustează preţul.

4.3.3 Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (R. Vernon)

Teoria ciclului vieţii comerciale a produsului elaborată de R. Vernon92 ne oferă o explicaţie mai complexă a diviziunii internaţionale a muncii prin prisma evoluţiei cererii. Potrivit acestei teorii, nici o ţară nu poate să păstreze pentru totdeauna superioritatea în producţia şi exportul unei mărfi. Aceasta deoarece structura economiei mondiale este afectată de o tendinţă ireversibilă de deplasare a unor sectoare industriale din ţările mai avansate spre cele mai puţin dezvoltate.

92 Vernon, R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973. Vezi şi Attali J., ş.a. L’opinion européenne face aux multionationales, Editions d’Organisation, Paris, 1977, p. 89-145

71

R. Vernon explică delocalizarea producţiilor industriale prin ciclul de viaţă al produselor. Ciclicitatea vieţii produsului se derulează la scară internaţională şi se descompune în trei faze: produs nou, produs matur şi produs standardizat. Deplasarea producţiei este operată prin investiţii în exterior, realizate de regulă de firmele multinaţionale. Cauzele delocalizării sunt legate de evoluţia cererii şi a tehnologiilor de fabricaţie.

La început, producţia noului bun este localizată în ţările inovatoare avansate, ca urmare a unui amplu efort de cercetare-dezvoltare. Ca ţară inovatoare Vernon se referă exclusiv la SUA, dar, în prezent, pentru multe produse, acest rol l-au dobândit şi Japonia şi ţările UE. Localizarea iniţială în ţara inovatoare este cerută de necesitatea adaptării produsului la cerinţele consumatorului şi a perfecţionării tehnologiilor. În acelaşi timp, o asemenea localizare este favorizată de elasticitatea-preţ relativ scăzută a produselor noi, al căror grad înalt de diferenţiere decurge din caracterul de noutate.

Odată ce procesul de fabricaţie al noului bun este pus la punct şi sunt selectate sortimentele cele mai adecvate, producţia capătă un anumit grad de standardizare. În faza de maturitate, cererea internă şi externă pentru produsul devenit tot mai cunoscut creşte şi exporturile, iniţiate încă din faza de noutate, sunt în plină ascensiune.

Treptat, în faza de maturitate economiile de scară permise de producţia de masă se epuizează. Odată cu aceasta, amplasarea producţiei capătă o anumită flexibilitate, făcându-se cu prioritate în funcţie de costuri. Vernon apreciază că începând tot din faza de maturitate, dacă costurile producţiei în exterior sunt mai mici, în virtutea salariilor mai scăzute, iar cererea este îndeajuns de ridicată, producţia începe să se deplaseze spre exterior, mai întâi în alte ţări dezvoltate (din Europa Occidentală etc).

Costurile mai scăzute, cererea ridicată şi, eventual, cheltuielile de transport şi taxele vamale determină fie implantarea de firme ale societăţii inovatoare în strainătate, fie adoptarea de către antreprenorii străini a producţiei bunului până atunci importat, prin cumpărarea de brevete şi licenţe.

În faza a treia, produsul devine standardizat şi se caracterizează prin cunoaşterea precisă şi simplificarea procedeelor de fabricaţie. Limitarea sistematică a sarcinilor fiecărui lucrător permite utilizarea unei forţe de muncă cu calificare mai scăzută. Ca urmare, amplasarea producţiei devine posibilă chiar şi în ţări în curs de dezvoltare.

72

Ciclicitatea vieţii produsului determină o anumită evoluţie a exportului său. Produsul nou este vândut mai întâi pe piaţa ţării inovatoare. Străinii care doresc noul produs îl vor comanda firmei inovatoare. Ea deţine monopolul producţiei, adesea protejat pentru o anumită perioadă de timp prin brevetul de invenţie. Începând chiar din prima fază sunt amorsate şi exporturile, care tind să crească datorită decalajului tehnic şi ascensiunii cererii străine.

Spre sfârşitul fazei de maturitate, ritmul de creştere al exporturilor scade. Datorită concurenţei firmelor străine care au achiziţionat brevetul sau chiar a propriilor filiale, acestea ajung la stagnare sau chiar la creşteri negative.

Delocalizarea producţiei poate fi atât de mare, încât ţara inovatoare devine importatoare a produsului sau a anumitor sortimente din acesta. Schimburile dintre ţările producătoare pot continua pe baza diferenţierii produsului. Ţara inovatoare continuă să exploateze monopolul ei tehnologic, vânzînd tehnologia de fabricaţie noilor producători.

4.4 „Dezvoltarea după zborul gâştelor sălbatice” (K. Akamatsu)

Problema deplasării producţiei industriale din ţările dezvoltate spre cele rămase în urmă nu este nouă. Ea a fost formulată de exemplu, încă din 1935 de japonezul Kaname Akamatsu prin teoria „dezvoltării după zborul gâştelor sălbatice” (développemént en vol d’oies sauvage).93 Potrivit acestei teorii, pe parcursul dezvoltării, succesiunea ciclurilor import-producţie autohtonă-export pentru produse din ce în ce mai sofisticate permite definirea a patru faze de evoluţie a comerţului lor exterior. Reprezentarea grafică a acestor faze se întretaie după forma unui stol de gâşte sălbatice, de unde şi denumirea teoriei.

Aceste faze sunt: 1. exportul de materii prime spre şi importul de produse manufacturate

din ţările dezvoltate;2. substituirea importurilor de bunuri manufacturate şi continuarea

importurilor de echipamente din ţările dezvoltate;3. amorsarea exportului de produse manufacturate spre ţările care le

succedă pe calea dezvoltării şi extinderea producţiei proprii de echipamente 4. amorsarea exporturilor de echipamente.

93 Vezi Grjebine, A., Op. cit., p.30-32

73

După cum vedem, fazele ciclicităţii producţiei şi schimburilor comerciale sunt definite din punctul de vedere al ţărilor în curs de dezvoltare, receptoare.

4.5 Semnificaţia şi limitele teoriei ciclului de viaţă al produsului

Abordând aceeaşi problemă din perspectiva ţărilor avansate, inovatoare, teoria lui R. Vernon, ne oferă o explicaţie plauzibilă a dinamicii specializării şi schimburilor comerciale dintre ţări. Ea surprinde elemente reale legate de superioritatea tehnologică a ţărilor avansate, amploarea „redesfăşurării” industriei pe glob etc. În acelaşi timp, ne oferă o explicaţie teoretică a transnaţionalizării firmelor americane, în funcţie de etapele de evoluţie ale producţiei şi comercializării bunului: producţia se deplasează din SUA, mai întâi spre alte ţări dezvoltate şi apoi spre cele în curs de dezvoltare. Delocalizarea nu are loc spontan, ci este indisolubil legată de activitatea companiilor multinaţionale: „firmele americane-susţine Vernon, încep prin a crea noi produse pe care le exportă; când poziţia de exportator le este ameninţată, ele îşi implementează filiale în străinătate, pentru a exploata ceea ce le-a rămas din avantajul lor iniţial. Ele reuşesc să îşi menţină poziţia de oligopol un anumit timp, după care o pierd când avantajul lor dispare.”94

Limitarea analizei la economia SUA şi firmele americane se explică prin avansul tehnologic şi prevalenţa firmelor americane pe piaţa mondială. Dacă astăzi şi alte ţări avansate au dobândit calitatea de surse de inovaţie şi multinaţionalizarea firmelor lor a căpătat amploare, nu înseamnă că teoria lui Vernon este infirmată. Nimic nu împiedică generalizarea teoretică a postulatelor teoriei respective.

După publicarea ei, mulţi teoreticieni, pe baza studiilor empirice, au ajuns la concluzia că realitatea economică confirmă în bună măsură teoria ciclului de viaţă al produsului.

În acest sens, Rolando Polli şi Victor Cook, studiind piaţa americană, au constatat că într-adevăr producţia unui bun parcurge în general patru faze:

94 Vernon R., Les entreprises multinationales, Colman-Lévy, 1973, p.90

74

demarajul, creşterea exponenţială, încetinirea şi declinul, care sunt similare şi confirmă fazele de evoluţie descrise de Vernon.95

De asemenea, evoluţia pe termen lung a structurii comerţului internaţional denotă că ponderea „textilelor” şi cea a „altor articole manufacturate” au cunoscut o continuă descreştere după anul 1913 în exporturile ţărilor industrializate Anglia, SUA şi Germania, care în secolul al XX-lea erau exportatoare de produse textile, au devenit importatoare. Ele continuă, totuşi, să producă şi să exporte textilele de calitate superioară, diferenţiate.

Paralel, ţările în curs de dezvoltare au asimilat producţia de textile de calitate obişnuită, pe care le exportă în ţările dezvoltate. Invadarea pieţei SUA de produsele textile şi alte bunuri de consum livrate de noii producători industriali din Asia de Sud-Est este cel mai semnificativ exemplu în acest sens.

Explicaţia dată de Vernon este confirmată în ultimele decenii şi pentru o gamă largă de produse ale industriei constructoare de maşini, industriei chimice, maşini de birou, bunuri de consum de lungă durată şi chiar automobile. Asemena produse au devenit prezente în proporţii tot mai importante în producţia şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare, aflate în stadii mai avansate ale industrializării.

Fără discuţie, mecanismul ciclicităţii vieţii produsului propus de Vernon nu reprezintă o explicaţie cu caracter de generalitate a transformărilor din diviziunea internaţională a muncii. Din perspectiva generalităţii pot fi formulate numeroase limite.

Mai întâi, numeroase produse nu se încadrează în schema ciclicităţii. Cel mai sugestiv exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatele activităţilor de cercetare ştiinţifică, activităţi care rămân centralizate în ţara de origine, în laboratoarele societăţilor-mamă.

Apoi, cauzele transformărilor structurale din diviziunea internaţională a muncii, respectiv ale delocalizării producţiei, nu se reduc numai la evoluţia cererii, efortul de inovare şi diferenţa de salarii.

Tot din perspectiva caracteristicilor cererii putem invoca un semnificativ mobil al delocalizării surprins de mecanismul acceleratorului. Integrată în teoria comerţului internaţional, teoria acceleratorului permite dezvăluirea unei

95 Rolando, P., ş.a., Validity of the Product Life Cycle, Journal of Business, nr. 4, October, 1969, p.385-400

75

cauze importante a redesfăşurării industriei pe glob legată de specificitatea cererii pentru bunurile de echipament. Comparativ cu alte produse, bunurile de echipament au un grad mult mai înalt de dependenţă sub aspectul desfacerii pe piaţa externă. Aceasta întrucât, în măsura în care, într-o ţară, într-un anumit domeniu, cererea internă este satisfăcută şi s-a stabilizat la un anumit nivel, pentru care capacităţile de producţie sunt suficiente şi deja echipate, cererea internă de maşini şi utilaje pentru domeniul respectiv cade accelerat la necesarul pentru înlocuire. Dacă ţara în cauză şi-a dezvoltat producţia de echipamente specifice domeniului, aceasta nu poate fi menţinută la nivelul atins decât prin export. Presiunea intereselor de desfacere cu care firmele producătoare de echipamente din ţările avansate s-a confruntat şi se confruntă este mai importantă decât cea a intereselor de păstrare a monopolului industrial. Ea se constituie într-o forţă importantă de delocalizare a producţiei, care lucrează în favoarea aspiraţiilor de industrializare ale ţărilor rămase în urmă.

La acest argument adăugăm şi faptul că mobilul delocalizării nu se limitează doar la diferenţa de salarii invocată de Vernon. Transnaţionalizarea producţiei are motivaţii mult mai complexe. Printre acestea, din punctul de vedere al societăţii-mamă şi al ţării de origine sunt de luat în consideraţie interesele de: evitare a tarifelor vamale, consolidare a poziţiilor pe piaţa de desfacere, întărire a poziţiilor în zonele de influenţă, controlul asupra surselor de aprovizionare cu materii prime, maximizarea profitului etc. La fel de nuanţat apare mixul de interese al ţărilor - gazdă, care, cel mai frecvent, vizează: dezvoltarea unor noi activităţi, achiziţionarea de noi tehnologii, modernizarea metodelor de management şi marketing, accesul pe piaţa externă, promovarea exporturilor, intensificarea relaţiilor economice şi politice cu marile puteri industriale etc. În plus, procesul de delocalizare a producţiei industriale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în numeroase cazuri, nu poate fi disociat de localizarea geografică a resurselor de materii prime. Este larg recunoscută deplasarea producţiilor industriale mari consumatoare de materii prime (îndeosebi siderurgia şi ramurile cu care se află în relaţie în aval etc.) din ţările dezvoltate, lipsite de asemenea resurse, spre cele în curs de dezvoltare, care deţin importante zăcăminte (de minereuri de fier, cărbune coxificabil etc.).

76

S-ar putea adăuga pentru completarea teoriei lui Vernon şi faptul că firmele multinaţionale ce reprezintă un principal vehicol al delocalizării, nu este singurul.

Desigur observaţiile formulate mai sus nu sunt de natură să infirme, ci să completeze explicaţia propusă de R. Vernon.

Din cele expuse în prezentul capitol se poate concluziona că studiul dinamicii diviziunii internaţionale a muncii în optica „economiei cererii” a contribuit la formularea de noi elemente explicative, care, chiar dacă nu au caracter de generalitate sunt deosebit de semnificative pentru interpretarea evoluţiei specializării şi schimburilor internaţionale. Este motivul pentru care ele au fost preluate drept repere de conţinut pentru noua teorie a comerţului internaţional.

Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAŢIONALĂ A FLUCTUAŢIILOR

Studiul comerţului exterior ca factor al creşterii economice şi canal de propagare a fenomenelor de expansiune sau recesiune de la o ţară la alta face apel la „optica cererii ” şi la cadrul conceptual şi instrumentarul keynesist. Acesta s-a dovedit mai adecvat pentru analiza unor aspecte ale dinamicii diviziunii muncii şi schimburilor internaţionale din punctul de vedere al celei de-a doua corelaţii comerţ exterior- creştere economică, respectiv al influenţei schimburilor externe asupra procesului intern de creştere a venitului naţional.

77

5.1. Adaptarea multiplicatorului keynesist la condiţiile economiei deschise

Apariţia în 1936 a „Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, elaborată de J. M. Keynes96, a deschis noi perspective analizei macroeconomice, în general, şi celei internaţionale, în special.

Din gama conceptelor şi instrumentelor elaborate de Keynes, cele mai utile macroeconomiei internaţionale s-au dovedit a fi cele reunite în mecanismul multiplicatorului, care permite descrierea şi evaluarea intensităţii efectelor de antrenare sau de dezantrenare propagate prin canalele comerţului exterior.

Aşa cum remarca profesorul Mihai Todosia, „fenomenul multiplicării venitului ca urmare a unei creşteri iniţiale este cunoscut încă de pe vremea mercantiliştilor, dar a fost adus în actualitate de către R. Kahn şi aplicat la utilizarea forţei de muncă, iar Keynes este acela care îl numeşte prin termenul de multiplicator”.97 Aceeaşi constatare o face L. Currie care notează că „înaintea lui Keynes, Richard Kahn (1931) a analizat relaţia dintre investiţii şi utilizarea braţelor de muncă, care conţine conceptul de multiplicator”.98

Deşi multiplicatorul n-a fost „inventat” de Keynes, el are meritul de a fi dezvăluit semnificaţia acestui mecanism pentru descrierea procesului creşterii, integrându-l în analiza economică a celui mai interesant aspect al efectului de antrenare, propagat pe canalul fluxurilor monetare.

Multiplicatorul investiţiilor descris şi utilizat de Keynes a devenit punctul de plecare pentru investigarea altor aspecte ale efectului de antrenare din diferite domenii. Una din aceste orientări o reprezintă adaptarea multiplicatorului la condiţiile economiei deschise, respectiv la analiza incidenţei fluctuaţiilor din export asupra creşterii economice, precum şi a propagării fluctuaţiilor în economia mondială.

96 Keynes J. M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 197097 Todosia, M. (coord.), John Maynard Keynes - doctrinar al capitalismului monopolist de stat, Publ. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 198798 Currie, L., The multiplier in Economic Literature, în Journal of Economic Studies, Vol. 10, nr. 3, 1983, MCB University Press

78

Dintre contribuţiile notabile în această direcţie, putem menţiona pe cele aduse de F. Machlup, R. Robinson, R. F. Harrod, R. Nurkse, F. D. Holzman, A. Zelner, L.A. Metzler, R.M. Goodwin, J. Chipman etc. Ei au extins teoria keynesistă a multiplicatorului la condiţiile unei economii participante la schimburile internaţionale, elaborând aşa-numitul „multiplicator al comerţului exterior”.99

Sesizând insuficienţele acestuia, Fr. Perroux, dezvoltă în completare, aşa-numitul „multiplicator al sectorului dominant”, ce antrenează dezvoltarea ramurilor cu care acest sector se află în relaţii în amonte şi în aval.100 La acestea se adaugă alte variante de multiplicator cu conotaţii de macroeconomie internaţională, cum sunt multimplicatorul lui Young-care descrie susţinerea procesului de creştere prin introducerea noilor tehnologii şi multiplicatorul input-output, care surprinde interdependenţa dintre ramurile de activitate.101

Deşi se referă preponderent la cadrul economic intern, aceste două contribuţii au o semnificaţie deosebită şi pentru explicarea transformărilor ce se produc în structura specializării şi a schimburilor internaţionale pe parcursul procesului de creştere.

Cele mai semnificative pentru analiza macroeconomică internaţională rămân variantele keynesistă şi perrousiană a multiplicatorului comerţului exterior.

5.2. Schimbările de optică aduse de multiplicatorul keynesist al comerţului exterior

Comparativ cu teoria clasică şi neoclasică, multiplicatorul keynesist al comerţului exterior aduce în numeroase privinţe o schimbare de optică. Succint, aceste schimbări se referă la următoarele aspecte:

- importanţa şi rolul exporturilor în economie sunt evaluate prin prisma efectelor de antrenare şi nu a valorii şi utilităţii importurilor achiziţionate în schimb;

99 Vezi Byé, M., Rélations économiques internationales, Dalloz, Paris, 1971, p.193-207 şi Marcy G., Economie internationale, PUF , Paris, 1976100 Vezi Perroux, Fr., L’économie du XX-éme siècle, PUF, Paris, 1969 şi Perroux, Fr., Independence de la Nation, Aubier Montagne, Paris, 1969101 Currie, L., Op.cit., p.42-48

79

- în timp ce teoria clasică şi neoclasică propun scopul utopic al „optimului mondial”, din care derivă iluzia „avantajului universal”, din perspectiva keynesistă avantajele generate de comerţul exterior „sunt în mod declarat avantaje naţionale, fiind puţin probabil ca lumea întreagă să poată beneficia de ele”;102

- optimizarea este concepută de clasici şi neoclasici în ipoteza deplinei utilizări, pe când multiplicatorul keynesist descrie creşterea venitului naţional nu prin atragerea factorilor de producţie din alte ramuri , deci nu prin restructurare, ci prin mobilizarea celor neutilizaţi;

- multiplicatorul comerţului exterior nu foloseşte instrumentarul de analiză clasic şi neoclasic, ci pe cel furnizat de Keynes.

5.2.1 Ecuaţia de echilibru în economia deschisă

Extinderea multiplicatorului la studiul relaţiilor internaţionale apare pe deplin justificată şi utilă, întrucât una dintre principalele surse de variaţie ale venitului naţional o constituie creşterile sau reducerile înregistrate de exporturi, importuri, sau de raportul de schimb.

În viziunea keynesistă, exporturile au asupra venitului naţional o influenţă similară cu cea a investiţiilor (I). Încasările din export măresc cuantumul venitului naţional în expresie monetară, dar nu şi în termeni reali în aceeaşi perioadă. Adică volumul bunurilor şi serviciilor nu creşte concomitent cu încasarea contravalorii exporturilor. La fel poate fi privit câştigul ce decurge din îmbunătăţirea raportului de schimb, care de fapt se reflectă tot în încasările din export.

La rândul lor, importurile, ca şi pierderile înregistrate prin degradarea raportului de schimb, se repercutează asupra venitului naţional într-o manieră similară cu economiile (S). Ele prelevă o parte din sumele ce ar putea fi detinate investiţiei sau consumului de bunuri autohtone şi nu contribuie, deci, la crearea unor venituri suplimentare.

102 Keynes, J. M., Op. cit., p.339

80

În logica celor spuse, ecuaţia de echilibru din modelul lui Keynes, S=I, se cere a fi completată cu influenţa exporturilor (X) şi cea a importurilor (M). Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă devine:

S + M = E + X

5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerţului exterior

Multiplicatorul comerţului exterior exprimă faptul că variaţiile venitului naţional sunt mai mult decât proporţionale, faţă de variaţiile exporturilor şi importurilor care le-au generat. De exemplu, o cerere adiţională a ţării B pentru bunurile ţării A poate determina o creştere a exporturilor ∆X. Încasările suplimentare obţinute se vor adăuga într-o primă etapă venitului naţional, care va înregistra un spor ∆Y.

Parţial sportul de venit naţional va putea fi alocat cumpărarii de bunuri autohtone. Partea astfel alocată va declanşa în economie o reacţie în lanţ de multiplicare a a venitului, identică cu cea descrisă de multiplicatorul investiţiilor. Cu cât cuantumul venitului naţional alocat cumpărarii de bunuri autohtone este mai mare, cu atât sporul final, obţinut la sfîrşitul perioadei de multiplicare a venitului naţional este mai important. Dacă o altă parte din excedentul de venit provenit din exporturi va fi destinată economiilor, ea ve fi deturnată momentan de la reacţia de propagare a creşterii.

Din punct de vedere al comerţului exterior se impun a fi luate în cosideraţie şi alte elemente de deturnare. Primul este reprezentat de partea din venitul naţional adiţional alocat imediat pentru importuri (∆M).

După logica lui Keynes, mărimea ei depinde de aşa-numita „înclinaţie marginală spre import”. Simetric cu înclinaţia marginală spre economii, ea poate fi exprimată prin raportul:

Dar facem observaţia că nu este o înclinaţie de natură psihologică. Mai întâi, pentru că importurile pot avea ca obiect nu numai bunuri de consum, ci şi bunuri de echipament. Apoi, ea nu are o determinare de natură psihologică din

81

partea operatorului de import. Pentru aceasta, determinarea este preponderent obiectivă, depinzând de structura prezentă şi viitoare a producţiei naţionale.

Înclinaţia marginală spre import exprimă proporţia în care venitul adiţional din importuri se reîntoarce în străinătate fără a genera vreun efect de antrenare pe plan intern.

Un al doilea element de deturnare constă în aşa-numitul „choc en retour”, care s-ar putea traduce drept „repercursiunea externă”. Sensul dat de autor103

acestei noţiuni este de a desemna reducerea venitului în ţara B, ca urmare a sporirii importurilor ei din A, care în timp se va concretiza într-o reducere a importurilor lui A şi respectiv diminuarea exporturilor lui B, cu o anumită mărime ∆R. Coeficientul repercursiunii externe poate fi exprimat prin raportul:

Pe baza relaţiilor de mai sus, multiplicatorul comerţului exterior (c) poate fi determinat prin formula:

Sporul cumulat al venitului generat de excedentul iniţial al exporturilor este:

Sub această formă, avem de-a face cu aşa-numitul „multiplicator orizontal al comerţului exterior”. Pentru a exprima creşterea finală a venitului atunci când, la începutul fiecărei etape de multiplicare, se înregistrează excedente (anuale, de exemplu) ale exporturilor a fost imaginată varianta mai complicată a „multiplicatorului vertical”.104

În cazul în care, datorită reducerii cererii străine pentru exporturile unei ţări, ar rezulta o variaţie negativă a încasărilor, mecanismul descris mai sus capătă semnificaţia „demultiplicatorului”.

Analiza multiplicatorului keynesist este concepută numai în termeni monetari şi elementele de constrângere vizate sunt tot de ordin monetar. În plus, ea se bazează pe ipoteza explicită a existenţei unor factori de producţie disponibili şi pe cea implicită a abundenţei de resurse de materii prime.

103 Marcy, G., op. cit. p.402104 Ibidem, pp. 395-398

82

Ori, repetatele fenomene de criză energetică şi de materii prime, începând cu cele din 1973, au tranformat resursele de materii prime într-o dată restrictivă a modelului economic. Lipsa sau raritatea materiilor prime poate paraliza sau frâna efectul de antrenare descris de multiplicatorul keynesist, atât pe plan intern cât şi în relaţiile dintre ţări. Consecinţa o constituie coexistenţa şomajului şi inflaţiei. Stagflaţia nu infirmă însă relaţiile de dependenţă dintre mărimile integrate în modelul lui Keynes. Ea demonstrează absenţa condiţilor de funcţionare a lui. Ca urmare, modelul îşi pierde din valoarea sa normativă, ca ghid teoretic şi practic de intervenţie a statului în economie. Dar îşi păstrează valoarea explicativă, putând orienta cercetarea spre descoperirea cauzelor pentru care mecanismul nu mai funcţionează.

5.2.3 Semnificaţia multiplicatorului keynesist al comerţului exterior

După cum rezultă din cele spuse anterior, multiplicatorul keynesist al comerţului exterior descrie şi permite evaluarea contribuţiei schimburilor comerciale externe la susţinerea creşterii economice interne. Această primă semnificaţie are însă numeroase faţete.

Mai întâi, dat fiind faptul că încasările din export şi plăţile pentru import sunt componente ale balanţei de plăţi, multiplicatorul comerţului exterior are semnificaţia unui mecanism de studiere şi realizare a echilibrului economic extern. Astfel, pornind de la o balanţă externă echilibrată, exporturile adiţionale ∆X generează un prim dezechilibru de ordin pozitiv. Dacă înclinaţia marginală spre import este mare, excedentul iniţial al exporturilor va fi repede resorbit şi echilibrul se va restabili pe termen scurt. Concomitent, efectul încasărilor suplimentare din export asupra creşterii interne a venitului naţional va fi proporţional mai mic. Invers, o înclinaţie marginală spre import de nivel scăzut înseamnă o restabilire mai lentă a echilibrului extern şi o creştere mai mare a venitului naţional.

Ca instrument de analiză teoretică a echilibrului extern, multiplicatorul comerţului exterior a fost adaptat şi pentru analiza balanţei contului de capital. Înlocuind în relaţiile de mai sus exporturile cu investiţiile străine atrase în economie şi importurile cu investiţiile efectuate în exterior se obţine aşa-numitul „multiplicator al investiţiilor străine”, cu acelaşi rol şi semnificaţie teoretică.

83

O altă faţetă a semnificaţiei multiplicatorului comerţului exterior este de a dezvălui aspecte interesante ale propagării fluctuaţiilor pe plan internaţional. Într-adevăr, fenomenele de creştere sau recesiune se propagă, în bună măsură, de la o ţară la alta, prin canalul schimburilor comerciale externe. Amorsarea creşterii venitului naţional într-o ţară, pe baza unor programe susţinute de investiţii interne, se poate repercuta favorabil asupra ţărilor partenere printr-o cerere ridicată de import, antrenându-le pe calea creşterii economice. Procesul continuă şi, din aproape în aproape, o fază de asecensiune se poate extinde în economia mondială, după cum în condiţii contrare, depresiunea va cuprinde toate ţările participante la schimburile internaţionale.

Condiţia propagării la scară mondială a fluctuaţiilor dintr-o ţară sau dintr-un grup de ţări este ca acestea să deţină o pondere importantă în comerţul internaţional, adică să fie principalul client şi furnizor pentru restul lumii. Marile crize din istoria economică modernă s-au declanşat aproape cu regularitate în ţările mari şi dezvoltate, extinzându-se apoi la scară mondială. În timp ce fluctuaţiile care au loc în ţările mici sunt mai puţin resimţite pe plan internaţional şi, mai ales, de ţările mari, orice fluctuaţie a cererii într-o ţară mare şi dezvoltată se repercutează asupra venitului naţional al partenerilor săi.

În concluzie, abordarea relaţiilor comerciale externe prin prisma multiplicatorului keynesist rămâne utilă din multe puncte de vedere pentru explicarea proceselor şi fenomenelor din economia mondială. Aşa cum am arătat, ea pune în evidenţă aspecte interesante ale corelaţiei dintre încasările din export şi plăţile pentru import, pe de o parte, şi venitul naţional, pe de altă parte, ale echilibrării balanţelor de plăţi şi ale procesului de propagare a creşterii sau recesiunii pe plan internaţional.

5.2.4 Insuficienţe ale analizei keynesiste în termeni monetari

Insuficienţele multimplicatorului keynesist derivă, în principal, din ipotezele pe baza cărora este conceput. În acest sens, mai întâi se impune a fi sublinat că valoarea lui explicativă este îngustată de ipoteza abundenţei de resurse şi de analiza în termeni exclusiv monetari. Ipoteza abundeţei de resurse face modelul adecvat pentru descrierea unei creşteri economice de tip extensiv, realizată prin atragerea în circuitul economic a unor resurse disponibile. Ea nu

84

permite decât explicarea modificărilor structurale ce se produc ca urmare a creşterii mai rapide a ramurilor care beneficiază de o cerere externă mai ridicată. În realitate, preponderentă este creşterea de tip intensiv, bazată pe restructurări şi realocări de resurse între sectoare de activitate, caracterizate prin dinamism şi rate ale progresului tehnic diferite.

Apoi, corelaţia dintre comerţul exterior şi venitul naţional nu poate fi dezvăluită în toată complexitatea ei numai prin analiza în temeni monetari. Pentru dezvăluirea altor influenţe şi legături cauzale care decurg din funcţiile importurilor şi, respectiv, a exporturilor, apare necesară şi analiza în termeni reali.

Din această perspectivă, alături de efectul stimulativ al exporturilor asupra venitului naţional, se impune a fi analizată şi corelaţia inversă. Sporirea venitului naţional poate contribui şi la dezvoltarea altor activităţi, decât cele care beneficiază de o cerere adiţională străină. Noile activităţi pot implica atragerea unor factori de producţie din alte domenii şi pot duce la modificarea compoziţiei fizice a exporturilor.

Apare evident şi faptul că tratarea importurilor ca o „pierdere” este justificată doar în termeni monetari. Analiza în termeni reali relevă, însă, importante efecte ale importurilor în planul stimulării dezvoltării economice. Importurile de echipamente şi tehnologii au ca scop dezvoltarea şi modernizarea bazei de producţie şi, împreună cu importul anumitor materii prime, conduc la valorificarea superioară a factorilor de producţie autohtoni. În anumite etape ale dezvoltării, un excedent al importurilor de producţie şi de investiţii poate crea baza amorsării demarajului economic, aflându-se la originea unei etape de creştere a venitului naţional.

Mai mult chiar, importurile de bunuri de consum nu pot fi tratate ca simple „ieşiri” de venituri, dacă ne gândim că ridicarea gradului de satisfacere a nevoii sociale este o importantă latură a dezvoltării economice.

În baza celor spuse, se poate face şi aprecierea că analiza keynesistă în termeni monetari a contribuit într-o anumită măsură la reactualizarea mentalităţii mercantiliste de exagerare a importanţei exporturilor şi diminuare a rolului importurilor în economie. De aici poate decurge şi o imagine falsă asupra semnificaţiei unui sold pasiv al contului curent. Excedentul de importuri nu este prin el însuşi un fapt negativ. Situaţia favorabilă sau defavorabilă depinde de natura soldului. Soldul negativ poate evidenţia sau anunţa o situaţie

85

bună, dacă importurile au ca obiect bunuri care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea bazei de producţie.

O altă insuficienţă se referă la caracterul incomplet al explicaţiei de factură keynesistă cu privire la echilibrarea balanţei de plăţi prin acţiunea multiuplicatorului. Pe de o parte, efectele monetare ale exportuilor şi importurilor nu se resimt în economie decât ca tendinţe, care nu conduc în mod necesar la realizarea echilibrului extern. În realitate, propagarea efectelor monetare poate fi obstrucţionată de numeroşi factori. De exemplu, în ţările slab dezvoltate cu o economie dezarticulată, în care capacităţile de producţie nu sunt subutilizate, ci inexistente sau insuficiente, pentru a răspunde prompt la variaţiile cererii străine, reacţia de antrenare nici nu începe sau în cel mai bun caz, se întrerupe după primele etape de multiplicare.

În plus, echilibrarea balanţei externe prin variaţia venitului naţional provocată de exporturi şi importuri, descrisă de teoreticienii postkeynesişti, face abstracţie de rolul cursului de schimb, al salariilor şi al preţurilor în procesul de realizare a echilibrului extern. Ori, se ştie că însuşi Keynes a insistat în lucrările sale asupra acestor pârghii. Mai mult, prin acreditarea ideii că excedentul de exporturi declanşează în mod automat creşterea venitului naţional, economiştii postkeynesişti exclud din analiză rolul factorilor de decizie şi al politicilor economice în realizarea echilibrului economic extern. O asemenea poziţie este nu numai în contradicţie cu concepţia fondatorului keynesismului, ci şi cu realitatea economică.

Insuficienţele analizei în termeni monetari a efectelor de antrenare se datorează în bună măsură şi conservării ipotezei clasice a concurenţei pure şi perfecte. O contribuţie importantă la dezvăluirea acestor insuficienţe a fost adusă de economistul francez Fr. Perroux. Abandonând ipoteza concurenţei pure şi perfecte şi luând în considerare elemente reale, legate de natura activităţilor şi a interdependenţelor dintre ele, el dezvoltă teoria efectului de antrenare în optica sectoarelor şi agenţilor cu poziţie dominantă în economie şi a inegalităţilor structurale.

5.3 Analiza efectului de antrenare în termeni reali (Fr. Perroux)

86

Aşa-numitul „multiplicator al sectorului dominant” teoretizat de Fr. Perroux reprezintă una din cele mai semnificative contribuţii la analiza în termeni reali a efectelor de antrenare specifice comerţului exterior.

Referindu-se la multiplicatorul keynesist al comerţului exterior, autorul mai sus citat, consideră că „acest tip de analiză este depăşit. Efectele de antrenare sau de stopaj şi dependenţele în domeniul schimburilor externe sunt mai bine interpretate, cercetând asimetriile şi determinând consecinţele inegalităţilor de structuri.”105

Aprecierea apare întemeiată întrucât, în ciuda elementelor de noutate pe care multiplicatorul keynesist le aduce în teoria comerţului internaţional, el se rezuma în ultimă instanţă la analiza unei secvenţe de tip clasic. Astfel, creşterea exporturilor antrenează creşterea venitului naţional, care induce o creştere a cererii de import, pentru care apare ca răspuns o ofertă străină adiţională de exporturi.

La rândul ei, creşterea cererii de importuri ar fi în funcţie de diferenţa dintre preţul intern şi cel extern, respectiv dintre costurile comparative. Antreprenorul este tratat ca un factor pasiv, care nu poate influenţa cererea, ci se adaptează acesteia.

În realitate, aşa cum remarcă Fr. Perroux, antreprenorul este continuu angajat în acţiuni ofensive, de contracarare a conjuncturilor externe defavorabile şi de promovare activă a exporturilor. El nu reacţionează numai la semnalele cererii, ci, sub imperiul nevoii de profit, caută să dezvolte cererea pentru produsele sale. Este vorba, îndeosebi, de marile societăţi transnaţionale, care pun în aplicare strategii adecvate de marketing şi de promovare a exporturilor, sprijinite adesea chiar de puterea publică.

Plasându-se în această optică, Perroux defineşte alături de „exporturile atrase” (pull export) vizate de multiplicatorul keynesist, aşa-numitele „exporturi presate” spre piaţa externă (push export). Acestea din urmă devin preponderente într-un climat de concurenţă acerbă dintre producătorii-furnizori pe piaţa devenită, pe cele mai multe din segementele sale, o „piaţă a cumpărătorului”. Asemenea schimburi sunt specifice mai ales firmelor din ţările avansate.

În plus, Fr. Perroux atrage atenţia şi asupra unor fluxuri ale comerţului internaţional care au altă motivaţie decât diferenţa de preţuri şi creşterea

105 Perroux, Fr., Independence de la nations, Aubier Montaigne, 1969, p.38

87

cererii. În acastă categorie pot fi incluse vânzările de arme şi materiale strategice care favorizează penetraţia agenţilor economici din ţara exportatoare pe piaţa importatorului şi cu produse civile; apoi, livrările de grâu şi alte produse alimentare datorate unor fenomene de dezechilibru alimentar etc. O a treia grupă inclusă în această categorie, care prezintă interes din punct de vedere al subiectului discutat, este cea catalogată de Perroux drept „exporturi antrenate”; ele au caracter complementar faţă de livrările din perioadele precedente, considerate „exporturi antrenante”.106

Gama „exporturilor antrenante” este alcătuită cu predilecţie din bunuri de capital. Spre deosebire de bunurile de consum, livrările de echipamente necesită în perioada imediat următoare exporturi complementare de piese de schimb, materiale de întreţinere, materii prime de o anumită calitate, asistenţă tehnică, servicii post-vânzare etc.

Ca urmare, exporturile totale de un anumit gen (Et) pot fi considerate ca o sumă a exporturilor antrenante (EA) şi a exporturilor antrenate (Ea), adică:

Pornind de la distincţia dintre exporturile antrenante şi cele antrenate, Perroux descrie în termeni reali un alt tip de multiplicator şi de efect de antrenare, diferite de cele kynesiste. Multiplicatorul perrousian este specific numai anumitor sectoare. Efectul de antrenare pe care îl descrie are la bază concurenţa monopolistă şi poziţia dominantă a ţării şi operatorilor economici pe acest segment al comerţului internaţional. Mai mult, o ţară care dispune de superioritate iniţială în anumite sectoare generatoare de exporturi antrenante, poate beneficia în mod cumulativ de poziţia sa privilegiată.

Printr-un asemenea mecanism, pot fi explicate procesele de creare a debuşeelor externe de către ţările cu structuri puternice şi dezvoltate în cele cu structuri economice în formare. Procese de acest gen pot fi identificate cu mare frecvenţă în economia mondială contemporană.

Textual, Perroux apreciază că, încă din secolul al XIX-lea, creşterea economică din Europa de Vest nu se mai poate explica numai prin existenţa „debuşeelor externe prealabile”, ci şi prin acţiunile deliberate „de creare a noilor debuşee”.107 Cu atât mai intens şi mai important devine procesul de

106 Idem, p.43-44107 Idem, p.39

88

creare a debuşeelor în deceniile postbelice, când debuşeele prealabile aprope au dispărut. Reconstrucţia structurilor industriale din ţările vest-europene a însemnat, mai întâi, crearea de noi debuşee pentru firmele americane; dar, în acelaşi timp, contribuind la crearea unor puternice pieţe interne, ţările vest-europene şi-au oferit reciproc noi debuşee pentru exporturi; ele au făcut reciproc exporturi de capital, generatoare de exporturi de mărfuri şi servicii. De asemenea, tratamentul comercial preferenţial generalizat, investiţiile externe şi implantarea de filiale în ţările ex-coloniale au contribuit la crearea de noi debuşee pentru firmele vest-europene, antrenând ulterior noi exporturi. Aceleaşi pârghii, prin aceleaşi canale şi cu efecte similare se operează procesul actual de reinserţie a ţărilor Europei Centrale şi de Est în reţeaua schimburilor intra-europene.

Odată amorsate asemenea procese, în mod progresiv, pe măsură ce cererea autohtonă creşte, încep să apară ofertanţii naţionali. Ca urmare, schimburile comerciale reciproce se restructurează şi se amplifică în ambele sensuri.

La baza lor subzistă încă inegalităţi structurale, dar caracterul complementar al structurilor se atenuează, inegalităţile reproducându-se pe baza paralelismelor structurale industriale, care se accentuează progresiv. Ţările partenere devin exportatoare şi, în acelaşi timp, importatoare la aceleaşi grupe de mărfuri.

5.4 Investiţiile străine directe - creatoare de comerţ internaţional

Un merit deosebit al multiplicatorului descris de Perroux constă în aceea că el permite integrarea analizei investiţiilor străine directe (ISD), considerate unul din cei mai importanţi factori cu acţiune transformatoare asupra diviziunii internaţionale a muncii.

Opinia lui Fr. Perroux asupra ISD diferă net de cea a teoreticienilor clasici şi neoclasici. În viziunea acestora din urmă, mobilitatea factorilor de producţie, respectiv a forţei de muncă şi a capitalului reprezintă un substitut al schimburilor comerciale.

89

În contrast cu această supoziţie, Fr. Perroux consideră ISD drept „creatoare de comerţ internaţional”.108 În viziunea sa, ISD nu sunt un factor distructiv vis-á-vis de comerţ şi nici o simplă alternativă a schimburilor comerciale. De neacceptat i se pare şi concepţia kynesistă portivit căreia investiţiile au un caracter pasiv, reprezentând „un simplu reflex al diferenţei dintre economii şi investiţii.”109

Din contră, potrivit noului concept al multiplicatorului perrousian, ISD sunt un factor cu rol activ în formarea sau deformarea structurilor economice şi în crearea unor noi fluxuri de comerţ exterior.

Intensitatea efectelor de acest gen sunt în funcţie de gradul de antrenare caracteristic domeniului în care investiţia este efectuată.

Gradul de antrenare caracteristic unei activităţi poate fi definit în funcţie de intensitatea legăturilor sale în amonte şi în aval. Pentru evaluarea acestor legături, Perroux foloseşte indicatorii propuşi de B. Chenery şi F. Watanable, şi anume:

- coeficientul achiziţiilor intermediare în producţia totală, pentru legăturile în amonte;

- coeficientul vânzărilor internaţionale în cererea totală pentru producţia ramurii, prin care sunt evaluate legăturile în aval.110

După gradul de antrenare evidenţiat prin aceşti indicatori, sunt delimitate patru grupe de activităţi:111

- industrii manufacturiere care livrează produse intermediare (siderurgie, produse chimice, textile etc.) şi au legături foarte intense atât în amonte cât şi în aval;

- industrii manufacturiere care livrează produse finite şi au multiple legături în amonte, dar puţine în aval;

- activităţi primare, care livrează produse intermediare (extracţia petrolului, cărbunelui, minereurilor metalice etc) şi au puţine legături în amonte, dar multe în aval şi

- activităţi primare, care livrează produse finite şi au puţine legături atât în amonte cât şi în aval.

108 Idem, p.50109 Ibidem110 Idem, p.60111 Idem, p.61

90

Se subînţelege că efectele unei investiţii iniţiale asupra investiţiilor, producţiei şi schimburilor comerciale externe vor fi mai consistente dacă ramura în care este efectuată este angrenată în circuitul economic prin cât mai intense legături în amonte şi în aval.

Probabilitatea ca o investiţie străină directă iniţială (IA), efectuată într-un domeniu cu grad mare de antrenare, să solicite o serie de noi „investiţii antrenate” (Ia) în alte ramuri este mare, aşa încât, pe total economie, fluxul investiţiilor totale (IT) poate fi exprimat prin ecuaţia:

IT= IA+

Investiţiile efectuate vor genera în economie un spor de producţie. Acesta poate fi determinat prin aplicarea coeficientului de productivitate specific fiecărei ramuri (p) investiţiilor efectuate în domeniu. Producţia adiţională totală (PT) s-ar exprima prin relaţia:

Însă, este plauzibil că producţia adiţională va genera surplusuri de exporturi (∆X) şi de importuri (∆M). Pentru aproximarea dimensiunii acestora se pot avea în vedere coeficienţii de export (k) şi cei de import (l) specifici fiecărei activităţi. Astfel, surplusurile de exporturi şi de importuri generate de investiţia iniţială ar putea fi exprimate prin relaţiile:

Astfel, efectul ISD asupra comerţului exterior poate fi evidenţiat prin diferenţa dintre sporul de exporturi şi cel de importuri, reflectându-se în balanţa de plăţi. În termeni algebrici, aceasta se exprimă prin relaţia:

Deosebirile de optică faţă de multiplicatorul keynesist al investiţiilor sunt evidente. Mai întâi, efectul de antrenare al ISD, descris şi de Perroux, vizează evoluţia pe termen lung. Apoi, efectul de antrenare perrousian nu este

91

condiţionat de mecanismul înclinaţiilor marginale, ci de natura specifică a activităţii. În al treilea rând, balanţa comercială nu mai tinde în mod necesar şi automat spre echilibru. Din contră, în funcţie de natura specifică a activităţii şi de strategia ISD poate apare un dezechilibru cumulativ, cu caracter persistent.

Din dezvăluirea acestor deosebiri nu trebuie trasă concluzia că efectul de antrenare descris de Perroux îl exclude pe cel de natură keynesistă. Elementele noi aduse sunt de interes real şi se înscriu în completarea celor dezvăluite de multiplicatorul keynesist. Considerate în ansamblul lor, ele oferă o imagine mai amplă şi completă asupra rolului comerţului exterior şi investiţiilor străine în realizarea echilibrului economic extern, în susţinerea creşterii economice şi propagarea fluctuaţiilor economice între ţări.

92