Dreptul Comertului International - Curs

5/10/2018 Dreptul Comertului International - Curs - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/dreptul-comertului-international-curs 1/105

DREPTUL COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL.

CAPITOLUL I.

1. NOŢ IUNI GENERALE. NORME CONFLICTUALE – NORME DE DREPT MATERIAL

(SUBSTAN Ţ IAL).

2. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢ ULUI INTERNAŢ IONAL.

3. PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE.

4. UZAN Ţ ELE COMERCIALE INTERNAŢ IONALE.

5. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢ ULUI INTERNAŢ IONAL

CAPITOLUL II

1. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT AL COMERŢ ULUI INTERNAŢ IONAL

2. CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢ IONAL

CAPITOLUL III. INTERMEDIEREA ÎN RELAŢ IILE COMERCIALE INTERNAŢ IONALE.

CAPITOLUL IV.

CONTRACTE COMERCIALE.

CAPITOLUL V

FALIMENTUL

CAPITOLUL VI.

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢ IONAL.

1



CAPITOLUL I

1. NOŢIUNI GENERALE. NORME CONFLICTUALE – NORME DE

DREPT MATERIAL (SUBSTANŢIAL).2. IZVOARELE DREPTULUI COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL.

A. Izvoarele interne.

I. Legea.

II. Jurisprudenţa (practica judecătorească).

B. Izvoarele internaţionale.

I. TratateleII. Cutuma

3. PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE.

3.1. Sistemele de drept de tradiţie romanistă.

3.1.1. Sisteme de inspiraţie franceză.

3.1.2. Sistemul germano – elveţiano – italian.

3.1.3. Sistemul ţărilor nordice.

3.2. Sistemele de drept common-law.

3.2.1. Common-law stricto – sensu.

3.2.2. Equity.

3.2.3. Statutary – law.

4. UZANŢELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE.

4.1. Noţiune

4.2. Clasificarea uzanţelor4.3. Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional-

INCOTERMS 2000.

2



4.4. Valoarea juridică a uzanţelor comerciale

4.5. Comparaţii între cutume şi uzanţe ( legislative sau

interpretative).

4.6. Probleme conflictuale.5. PRINCIPIILE DREPTULUI COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL

5.1. Principiul libertăţii comerţului.

5.2. Principiul concurenţei loiale.

5.3. Principiul egalităţii juridice a părţilor.

5.4. Principiul libertăţii convenţiilor.

5.4.1. Principiul lex voluntatis. 5.5. Principiul bunei credinţe.

1. NOŢIUNI GENERALE. NORME CONFLICTUALE – NORME

DE DREPT MATERIAL (SUBSTANŢIAL).

Raporturile juridice de drept al comer ţului internaţional sunt

reglementate de norme conflictuale şi norme de drept material sau

(substanţial) care la rândul lor pot fi norme de drept uniform sau norme de

drept naţional. Să facem o scurtă analiză a acestor categorii de norme

juridice.

În primul rând, normele conflictuale – au rolul de a identifica – de a

stabili – care este sistemul de drept aplicabil (legea aplicabilă) unui anumit

raport juridic de drept al comer ţului internaţional. Odată stabilit sistemul dedrept aplicabil raportului juridic, acesta va reglementa în principal

următoarele:

a) condiţiile de fond ale contractului şi

b) efectele obligaţionale ale contractului.

3



Capacitatea păr ţilor va fi supusă legilor lor naţionale. Efectele

translative de proprietate sunt supuse cel mai adesea legii ţării pe teritoriul

căreia se află marfa.

Pe lângă normele conflictuale – care au ca principală menire aceea desoluţionare a conflictelor de legi adică să indice legea aplicabilă raportului

juridic de drept al comer ţului internaţional – mai există şi metoda normelor

de drept material uniform, care au menirea să lichideze sau să restrângă

conflictele de legi.

Aceste norme de drept uniform nu le înlocuiesc întotdeauna pe cele de

drept naţional, ci coexistă cu acestea dar au sfer ă de aplicare diferită.2. IZVOARELE DREPTULUI COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL.

Izvoarele dreptului comer ţului internaţional se pot clasifica în izvoare

interne şi izvoare internaţionale în cadrul cărora vom regăsi categoriile de

norme analizate mai sus.

A. Izvoarele interne cuprind:

I. Legea

II. Jurisprudenţa (practica judecătorească)

B. Izvoarele internaţionale sunt:

I. Tratatele

II. Cutuma

II. Jurispruden ţ a.

Prin jurisprudenţă înţelegem ansamblul soluţiilor pronunţate de

instanţele judecătoreşti în litigiile din competenţa lor.I. Tratatul – reprezintă acordul de voinţă dintre două sau mai multe

state prin care acestea reglementează o anumită sfer ă a relaţiilor

internaţionale dintre ele, creând astfel norme de drept internaţional,

modificând sau abrogând pe cele existente.

4



II. Cutuma.

Prin cutumă se înţelege o practică generală îndelungată, repetată,

urmată de state pe planul raporturilor internaţionale, cu condiţia

obligativităţii sale juridice1.3. PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE.

3.1. Sistemele de drept de tradiţie romanistă

Aceste sisteme de drept sunt rezultatul receptării dreptului roman în

Europa şi prin statele acestuia în alte ţări ale lumii. Sunt bazate pe dualitatea

dreptului privat, drept civil, drept comercial, concepţie consacrată pentru

prima dată de C. com. francez – 1807. Au ca sursă principală de drept – legea, iar ca sursă secundar ă jurisprudenţa, cutuma, uzanţele. Ele se clasifică

la rândul lor în:

- Sisteme de inspiraţie franceză;

- Sisteme germano - elveţiano - italian;

- Sistemul ţărilor nordice.

3.2. Sistemele de drept common-law.

Legislaţia ţărilor de common-law se întemeiază pe unitatea dreptului

privat. Sistemul de common-law este un sistem al precedentului

judecătoresc, având ca principal izvor practica judecătorească. A luat naştere

în Anglia, care din cauza condiţiilor istorice şi geografice nu au recepţionat

dreptul roman. În ceea ce priveşte Marea Britanie acest sistem este în

vigoare numai în Anglia şi Ţara Galilor şi nu se extinde în Scoţia şi Irlanda

de Nord. Sistemul de common-law s-a extins în statele din care s-au aflatsub dominaţia britanică.

Sistemul de common-law are trei ramuri principale:

1 Grigore Geamănu – Dreptul Internaţional public, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, vol. I, pag. 93.

5



- Common-law stricto - sensu

- Equity;

- Statutory – law.

4. UZANŢELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE.4.1. Noţiune.

Uzanţele comerciale sunt practici comportamente cu un anumit grad de

vechime şi stabilitate aplicate de un număr nedefinit de comercianţi într-un

anume domeniu de activitate comercială şi/sau într-o anumită zonă

geografică2. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este determinată de sfera

de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comer ţului. Pentru ca oanumită practică, conduită, să devină uzanţă comercială, este necesar ă

trecerea unei anumite perioade de timp, dar nu este obligatoriu ca aceasta să

fie şi îndelungată.

4.2. Clasificarea uzanţelor

4.3. Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional –

INCOTERMS 2000.

Termenii comerciali folosiţi în INTERCOMS au fost grupaţi în patru

categorii de bază:

GRUPA E.

Termenul EXW Ex. Works (Franco fabrică)

expediere

Potrivit acestui termen vânzătorul pune marfa la dispoziţia

cumpăr ătorului la sediul său.GRUPA F. F.C.A. Free Carrier (Franco căr ăuş)

Transport F.A.S. Free Alongside Ship (Franco de-a lungul

navei)

2 Victor Babiuc – Dreptul Comer ţului Internaţional, Editura ATLAS LEX, Bucureşti, 1994, p. 28.

6



neplătit F.O.B. Free on Board (Franco la bord)

Potrivit acestor termeni vânzătorul trebuie să predea marfa căr ăuşului

desemnat de către cumpăr ător.

GRUPA C. C.F.R. Cost and Freight (Cost şi navlu)Transport C.I.F. Cost, Insurance and Freight

plătit (Cost, asigurare şi navlu)

C.P.T. Carriage Paid To (Transport plătit până la ...)

C.I.P. Carriage and Insurance Paid To

(Transport şi asigurare plătit până la ...)

Vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport dar f ăr ă să-şiasume riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii şi f ăr ă să suporte costurile

suplimentare care intervin datorită unor evenimente care au loc după

momentul încărcării şi expedierii.

GRUPA D. D.A.F. Delivered At Frontier (Livrat la frontier ă)

Destinaţie D.E.S. Delivered Ex Ship (Livrat pe navă

nedescărcată)

D.E.Q. Delivered Ex Quay (Duty Paid) (Livrat pe chei

vămuit)

D.D.U. Delivered Duty Unpaid

(Livrat taxe vamale neplătite)

D.D.P. Delivered Duty Paid (Livrat taxe vamale plătite)

Potrivit acestor termeni vânzătorul trebuie să suporte costurile şi

riscurile legate de aducerea mărfii în ţara de destinaţie.Regulile INTERCOMS se încorporează în contract printr-o simplă

referire la clauza aleasă de păr ţi Ex.: C.I.F. (COST INSURANCE AND

FREIGHT) (cost, asigurare şi navlu) – conform INCOTERMS 2000. Pentru

7



a aprecia cât mai corect rolul pe care îl au uzanţele în comer ţul internaţional

se pot face ur ătoarele observaţii:

a) este firesc ca legislaţiile să r ămână în urma schimburilor rapide din

viaţa economică internă şi internaţională; în aceste condiţii este posibil caanumite lacune să fie acoperite de aceste uzanţe, care au o mai mare

capacitate de adaptare.

b) pe de altă parte, legile interne ale statelor nu sunt întotdeauna

adecvate relaţiilor comer ţului internaţional, pe când uzanţele fiind consecinţa

activităţii comercianţilor, a repetării unor acte şi fapte r ăspund în mod

adecvat acestor realităţi.c) un alt aspect al aplicării uzanţelor îl reprezintă cazul în care este

imposibil să se găsească o legătur ă între contract şi o anumită lege naţională,

sau atunci când păr ţile stipulează în contract clauza „conform uzurilor

comerciale internaţionale”.

4.4. Valoarea juridică a uzanţelor comerciale.

În dreptul statelor contemporane există două concepţii privitoare la

valoarea juridică a uzanţelor comerciale: concepţia uzanţelor legislative şi

concepţia uzanţelor interpretative.

4.5. Comparaţii între cutume şi uzanţe ( legislative sau

interpretative).

4.7. Probleme conflictuale.

În situaţia unui conflict între o uzanţă legislativă şi o uzanţă

interpretativă (facultativă) vor avea câştig de cauză dispoziţiile uzanţeilegale, datorită caracterului normativ, uzanţa legală suplineşte voinţa păr ţilor

în măsura în care în contract nu s-a prevăzut o clauză contrar ă.

Conflictele dintre o uzanţă legislativă şi o altă lege civilă imperativă va

da câştig de cauză uzanţei, care constituie o dispoziţie specială de natur ă

8



comercială (principiul – specialia generalibus derogant ). În conflictul dintre

o uzanţă interpretativă şi o lege civilă imperativă – va avea câştig de cauză

legea civilă, ale cărei prevederi imperative nu pot fi înlăturate prin convenţia

păr ţilor. În situaţia în care legea are un caracter supletiv – va prevala uzanţafacultativă întrucât reprezintă o reglementare specială.

Dacă se iveşte un conflict între o uzanţă şi o lege uniformă din

domeniul comer ţului internaţional, se va rezolva în favoarea uzanţei, legile

uniforme având un caracter supletiv. Când se iveşte un conflict între două

uzanţe comerciale legislative, aceasta se va soluţiona după legea care

cârmuieşte contractul. Dacă conflictul se iveşte între două uzanţe comercialeinterpretative (facultative), acesta se rezolvă în raport de intenţia păr ţilor. În

absenţa unor indicaţii explicite, vor fi luate în considerare criteriile obişnuite

de interpretare.

CAPITOLUL II

1. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT ALCOMER ŢULUI INTERNAŢIONAL.

1.1. Noţiuni introductive.

1.2. Subiecţi de drept internaţionali.

1.2.1. Statele.

1.2.2. Organizaţiile interguvernamentale.

1.2.3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale).1.2.3.1. For ţa economică a societăţilor transnaţionale.

1.2.3.2. Regimul juridic al societăţilor transnaţionale.

1.2.3.3 Jurisdicţia aplicabilă societăţilor transnaţionale.

9



1.3. Comercianţii persoane fizice.

1.3.1. Calificarea persoanei fizice drept comerciant.

1.3.2. Identificarea comerciantului persoană fizică.

1.3.3. Capacitatea comerciantului persoană fizică.1.3.4.Legea aplicabilă statutului comerciantului persoană fizică.

1.4. Societăţile comerciale.

1.4.1. Noţiuni introductive.

1.4.2. Reglementarea societăţilor comerciale în convenţiile

internaţionale.

1.4.3. Constituirea societăţilor comerciale.

1.4.3.1. Societatea civilă şi societatea comercială.

1.4.3.2. Personalitatea juridică a societ ăţ ilor comerciale cu

participare str ăină .

1.4.3.3. Sucursalele şi filialele societ ăţ ilor comerciale.

1.4.3.4. Na ţ ionalitatea societ ăţ ilor comerciale.

1.4.3.4.1. Schimbarea naţionalităţii societăţilor

comerciale.

1.4.4. Legea aplicabilă societăţii comerciale.

1.4.4.1. Domeniul legii societăţii.

1.4.5. Grupurile de societ ăţ ii.

1.4.5.1. Concernul.

1.4.5.2. Grupul de interese.

1.4.5.3. Holding companies.

10



2. CONTRACTUL DE COMER Ţ INTERNAŢIONAL.

2.1. Noţiunea.

2.2. Caractere juridice.

2.3. Clasificarea contractelor.2.4. Validitatea contractului de comer ţ internaţional.

2.5. Legea aplicabilă contractului de comer ţ internaţional.

2.5.1. Determinarea legii aplicabile contractului de comer ţ

interna ţ ional prin acordul pă r ţ ilor.


interna ţ ional de că tre instan ţ a de jurisdic ţ ie.

2.5.3. Momentul, modificarea şi completarea alegerii legii

aplicabile.

2.5.4. Domeniul de aplicare a legii contractului.

A. condiţiile de validitate ;

B. efectele contractului.

2.6. Formarea contractului de comerţ internaţional.

2.6.1. Oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.

2.6.2. Momentul şi locul încheierii contractului.

2.6.2.1. Încheierea contractului între prezenţi .

2.6.2.2. Încheierea contractului între absen ţ i (inter absentes).

2.7. Conţinutul contractului de comerţ internaţional.2.7.1. Clauza privind identificarea păr ţilor.

2.7.2. Clauze referitoare la obiectul contractului.

2.7.3. Clauze privind conformitatea mărfii

11



2.7.3.1. Clauze referitoare la cantitatea mă rfii.

2.7.3.2. Clauze referitoare la calitate.

2.7.3.3. Clauze referitoare la reclamaţiile privind cantitatea şi

calitatea mărfii.

2.7.4. Clauze referitoare la ambalare şi marcare.

2.7.5. Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi

termenele de livrare.

2.7.5.1. Clauze referitoare la condiţiile de expediţie, încărcare-

descărcare, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportului.

2.7.6. Clauze referitoare la obliga ţ iile de preluare a mă rfii.

2.7.7. Clauze referitoare la pre ţ .

2.7.8. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comer ţ

internaţional.

2.7.8.1. Clauze care privesc r ăspunderea contractanţilor.

2.7.8.2.Clauze referitoare la legea aplicabil ă contractului.

2.7.8.3. Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze

eventualele litigii dintre păr ţi.

2.7.8.4. Clauze asigur ătorii, instrumente juridice menite să evite

sau să neutralizeze riscurile.

2.7.8.4.1. Conceptul de risc.

2.7.8.4.2. Clauze asigur ătorii împotriva riscurilor

valutare.

- Clauza aur

- Clauza monovalutar ă.

12



- Clauza multivalutar ă sau plurivalutar ă bazată pe

un coş valutar convenit de păr ţi.

- Clauza multivalutar ă bazată pe un coş valutar

instituţionalizat.

2.7.8.5. Clauza de opţiune a locului de plată.

2.7.8.6. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de

monede multiple.

2.7.8.7. Clauze asigur ătorii împotriva riscurilor nevalutare.

2.7.8.7.1. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului

cu indexare unică sau specială.

2.7.8.7.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului

cu indexare cumulativă sau complexă.

2.7.8.7.3. Clauze de recalculare sau indexare a pre ţ ului

cu indexare general ă .

2.7.8.7.4. Clauze de postcalculare a pre ţ ului.

2.7.8.8. Clauze de adaptare a contractului (sau clauze care

primesc raporturile dintre contractanţi şi ter ţi).

2.7.8.8.1. Clauza clientului mai favorizat.

2.7.8.8.2.Clauza ofertei concurente .

2.7.8.8.3. Clauza de impreviziune (de hardship).

2.7.8.9. Clauze de extindere a rela ţ iilor comerciale .

2.7.8.9.1.Clauza primului refuz.

2.7.8.10. Clauza de for ţă major ă .

2.8. EXECUTAREA CONTRACTULUI.

13



2.8.1. Executarea voluntară a contractelor de comer ţ

internaţional.

2.8.1.1. Modalit ăţ i de plat ă .

2.8.1.2. Imputa ţ ia pl ăţ ii.2.8.1.3. Particularit ăţ i ale pl ăţ ii când obiectul obliga ţ iei

const ă într-o sumă de bani.

2.8.1.4. Data execut ă rii obliga ţ iei.

2.8.1.5. Locul execut ă rii obliga ţ iei.

2.8.2. Executarea silită în natur ă a contractelor de comer ţ

internaţional.2.8.3. Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor din

contractele de comer ţ internaţional.

2.8.4. Condi ţ iile r ă spunderii contractuale în raporturile de

comer ţ interna ţ ional.

2.8.5. Conven ţ iile referitoare la r ă spunderea în contractele de

comer ţ interna ţ ional.

2.8.6. Repararea prejudiciului.

2.9. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA LEGEA

APLICABILĂ CONTRACTULUI DE COMER Ţ INTERNAŢIONAL

1. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT AL

COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL

1.1. Noţiuni introductive.

Datorită diversităţii raporturilor juridice care iau naştere în cadrul

operaţiunilor comerciale internaţionale, este firesc să avem şi o multitudine

de subiecţi de drept. Sfera acestor participanţi ca şi denumirile sub care îşi

14



desf ăşoar ă activitatea, difer ă de la un sistem de drept la altul şi uneori avem

chiar diferite grupe de participanţi în cadrul aceluiaşi sistem. În funcţie de

apartenenţa la o anumită ordine juridică, participanţii la activităţile

comerciale se pot grupa în :a) subiecţi de drept care apar ţin ordinii juridice naţionale;

b) subiecţi de drept care apar ţin ordinii juridice internaţionale.

Indiferent dacă sunt subiecte naţionale sau str ăine, acestea sunt

următoarele:

- societăţile comerciale ( cu capital de stat, privat, str ăin sau mixt );

-

comercianţii persoane fizice;- regiile autonome3.

1.2. Subiecţi de drept internaţionali.

1.2.1. Statele.

Statul ca titular de suveranitate , este subiect de drept interna ţional, un

subiect de drept originar al ordinii juridice internaţionale. Ca o consecinţă a

suveranităţii, în baza atributului de legiferare, statul stabileşte statutul

juridic al subiecţilor de drept naţional. De asemenea în baza suveranităţii

statul participă la crearea de Convenţii internaţionale prin care se creează

organizaţii interguvernamentale ca subiecte de drept internaţional.

În situaţia în care statul participă la raporturi de cooperare economică

şi tehnico-ştiinţifică internaţională, el are o dublă calitate şi anume este

titular de suveranitate şi de subiect de drept civil – calitate în care îşi asumă

obligaţii privind subvenţionarea de investiţii în str ăinătate, garantarea decredite în vederea realizării unor asemenea investiţii, garantarea investiţiilor

str ăine realizate pe teritoriul său. Statul nu are calitatea de comerciant, dar

3 Victor Babiuc – Dreptul Comer ţului Internaţional- Ed. Atlas Lex- Bucureşti, 1994-pag.34.

15



având plenitudine de capacitate juridică, aceasta îi permite să se implice în

orice operaţiuni economice cu str ăinătatea4.

1.2.2. Organizaţiile interguvernamentale.

Aceste organizaţii iau naştere în baza unor convenţii internaţionale, lacare participă mai multe state în calitate de titulare de suveranitate şi care

prin voinţa lor creează noi subiecte de drept internaţional. Organizaţiile

interguvernamentale sunt subiecte de drept derivat al ordinii juridice

internaţionale - cu un statut juridic propriu - în care le este stabilită

activitatea ce o vor desf ăşura pentru a-şi atinge scopul propus de state în

momentul constituirii acestora. De asemenea ele sunt entităţi internaţionale,lipsite de un teritoriu propriu şi de o populaţie anume asupra cărora organele

de decizie a acestora să-şi exercite atribuţii de putere; de asemenea acestea

sunt lipsite de suveranitate. Capacitatea juridică a acestor organizaţii este

stabilită prin convenţiile internaţionale care le-au constituit.

1.2.3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale).

Sunt societăţi transnaţionale acele societăţi care la constituirea lor

fundează pe elemente f ăr ă caracter naţional5, sunt lipsite de o legătur ă

juridică cu un anumit stat6, iar litigiile care iau naştere din interpretarea şi

aplicarea actelor constitutive sunt scoase ( total sau în parte ) de sub

competenţa instanţelor naţionale, spre a fi date spre soluţionare unor instanţe

speciale. Din punct de vedere economic aceste societăţi se caracterizează

prin faptul că îşi extind continuu activitatea de producţie şi comercializare,

concomitent pe mai multe pieţe prin implantări proprii de investiţii directede capital în str ăinătate.

4 Decretul 31/ 1954 în art.25 alin 1, stabileşte că statul este persoană juridică „ … în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturişi obligaţii”.5 Capitalul provine de la asociaţi din diferite ţări; se pot stabilii mai multe sedii în state diferite etc.6 Deci asupra lor nu au vocaţie nici una din legile naţionale.

16



1.3. Comercianţii persoane fizice.

Statutul juridic al comerciantului persoană fizică desigur că difer ă de

la o ţar ă la alta. Sistemul de drept românesc prin art. 7 din codul comercial

consider ă că sunt comercianţi aceia care fac acte şi fapte de comer ţ, avândcomer ţul ca o profesie obişnuită.

1.3.1. Calificarea persoanei fizice drept comerciant.

În literatura juridică există două concepţii cu privire la calificarea persoanei

fizice drept comerciant:

a) Concep ţ ia subiectivă – de inspiraţie germană – potrivit căreia

calitatea de comerciant se dobândeşte din momentul înregistr ării în registrulcomer ţului. În cadrul acestei concepţii există derogări şi anume – pentru

domeniile, asigur ări, transporturi, bancar – calitatea de comerciant se

dobândeşte şi f ăr ă a fi înregistrat în registrul comer ţului, dar se cere o

autorizaţie specială dată de o autoritate publică.

b) Concep ţ ia obiectivă –de inspiraţie franceză – calitatea de

comerciant se dobândeşte prin exercitarea profesiei în mod obişnuit –

independent de înscrierea în registrul comer ţului7.

Înscrierea în registrul comer ţului se face în ambele concepţii, dar

această înscriere produce efecte diferite. În cadrul concepţiei subiective,

înscrierea are un rol constitutiv, pe când în cadrul concepţiei obiective,

înscrierea are un rol probator 8.

1.3.2. Identificarea comerciantului persoană fizică .

Identificarea comerciantului persoană fizică se face prin firmă. Şi înacest domeniu există două concepţii:

7 Pentru a i se recunoaşte unei persoane fizice calitatea de comerciant în virtutea acestei concepţii, va trebuisă îndeplinească cumulativ următoarele două condiţii: trebuie să săvâr şească acte şi fapte de comer ţ înnume propriu şi pe cont propriu, şi activitatea comercială desf ăşurată să fie înf ă ptuită cu titlu profesional-adică să aibă un caracter de continuitate şi să asigure mijloacele de existenţă pentru persoana respectivă.8 Creează doar prezumţia de comerciant.

17



a) Teoria veracit ăţ ii – concepţie de inspiraţie franceză – care cere ca

numele înscris pe firmă să fie cel adevărat;

b) Teoria libert ăţ ii – de inspiraţie engleză – care permite înscrierea pe

firmă a oricărui nume dar acesta trebuie să fie astfel înscris şi în registrulcomer ţului.

1.3.3. Capacitatea comerciantului persoană fizică .

În ceea ce priveşte comercianţii persoane fizice române, dispoziţiile

dreptului comun9, trebuie coroborate cu dispoziţiile legilor speciale privind

capacitatea şi calitatea de comercianţi. Astfel, legea 300/2004 - privind

autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desf ăşoar ă activităţi economice în mod independent – recunosc capacitatea persoanelor

fizice române de a efectua operaţiuni de comer ţ internaţional ca o activitate

comercială independentă. Tot acest act normativ, permite persoanelor fizice

să desf ăşoare astfel de operaţiuni şi în mod indirect, prin intermediul altor

subiecte de drept al comer ţului internaţional. În această situaţie nu este

neapărat necesar să aibă ele însele calitatea de comercianţi pentru

operaţiunile de comer ţ internaţional. Comerciantul persoană fizică română

dobândeşte capacitatea de folosinţă de a efectua operaţiuni de import- export

prin menţionarea acestora în obiectul său de activitate.

1.3.4. Legea aplicabil ă statutului comerciantului persoană

fizică .

Statutul comerciantului persoană fizică este cârmuit de lex personalis.

În sistemele de drept de orientare romanistă – lex personalis este desemnatde lex patriae – adică statutul comerciantului persoană fizică este cârmuit de

legea statului al cărui cetăţean este. Pentru statele care aplică lex patriae –

9 Art. 7 alin 1 C.com. „ sunt comercianţi aceia care fac acte şi fapte de comer ţ, având comer ţul ca o profesie obişnuită”.

18



apatrizilor care au calitatea de comercianţi, în ceea ce priveşte legea

aplicabilă li se va aplica lex domicilii, iar dacă persoana are mai multe

cetăţenii se va aplica tot lex domicilii. În sistemele de drept de common law

şi al statelor de imigraţie, lex personalis este desemnat de lex domicilii, adică legea ţării pe teritoriul căreia comerciantul îşi are domiciliul.

1.4. Societăţile comerciale.

1.4.1. Noţiuni introductive.

1.4.2. Reglementarea societăţilor comerciale în convenţiile

internaţionale.

1.4.3. Constituirea societăţilor comerciale.

1.4.3.1. Societatea civil ă şi societatea comercial ă .

Societatea civil ă este un contract în temeiul căruia două sau mai multe

persoane ( asociaţi ) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a

desf ăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împăr ţirii

beneficiilor care vor rezulta.

Societatea comercial ă poate fi definită ca o grupare de persoane

constituită pe baza unui contract de societate şi care dobândeşte

personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite

bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comer ţ, în scopul realizării şi

împăr ţirii beneficiilor realizate. Fiind vorba şi într-un caz şi în celălalt de o

societate, se înţelege că între ele există asemănări şi deosebiri.

1.4.3.2. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare

străină.

19



În temeiul legii române, toate “societăţile comerciale cu sediul în

România sunt persoane juridice române”, deci inclusiv societăţile comerciale

cu participare str ăină.

Societăţile comerciale dobândesc personalitatea juridică dacă seconstituie conform legii, de la data înregistr ării în registrul comer ţului.

Consecinţele juridice ale dobândirii personalităţii juridice sunt:

- patrimoniu propriu;

- societatea comercială are un nume;

- societatea comercială are un sediu;

-

societatea comercială r ăspunde în nume propriu;- societatea comercială este citată în justiţie în numele ei.

1.4.3.3. Sucursalele şi filialele societăţilor comerciale .

1.4.3.4. Naţionalitatea societăţilor comerciale.

Apartenenţa juridică la un anumit stat a subiecţilor colectivi de drept

se poate întemeia pe criterii variate. În general sunt acceptate şi utilizate

două criterii mai importante pentru determinarea naţionalităţii entităţilor

colective: nu criteriu obiectiv şi nu criteriu subiectiv.

Potrivit criteriului obiectiv formaţiunea colectivă dobândeşte ca

subiect de drept naţionalitatea statului pe teritoriu căruia s-a înregistrat ori şi-

a stabilit sediul social principal. Locul înregistr ării a fost preferat în

sistemele de common–low. Sediul real al entităţii colective a fost adoptat ca

şi criteriu pentru stabilirea naţionalităţii de către statele având legislaţie de

inspiraţie latină.

În armonie cu criteriul subiectiv, care a fost denumit şi criteriul

controlului – naţionalitatea formaţiunii colective este dată de naţionalitatea

(sau după caz cetăţenia) asociaţiilor, mai exact a persoanelor juridice şi a

20



persoanelor fizice care deţin acţiunii sau par ţi sociale în număr suficient

pentru a deţine controlul formaţiunii.10

Legislaţia României stabileşte în art. 40 alin. 1 din legea nr. 105/1992

„ persoana juridică are na ţ ionalitatea statului pe al că rui teritoriu şi-a stabilit potrivit actului constitutiv, sediul social ”. În concluzie statutul juridic

al oricărei societăţi comerciale este definit în principal de legea ţarii de

sediu.

1.4.3.4.1. Schimbarea na ţ ionalit ăţ ii societ ăţ ilor comerciale.

Ideea de personalitate juridică a societăţii comerciale având la bază

criteriul sediului social real, determină naţionalitatea societăţii. În principiu

sediul social real al societăţii are un caracter stabil, dar este posibil ca acesta

să se schimbe, de unde rezultă şi schimbarea naţionalităţii societăţii.

O societate îşi poate schimba naţionalitatea dacă:

A) îşi schimbă sediul social real

B) prin schimbarea suveranităţii teritoriului pe care se află

societatea1.4.4. Legea aplicabilă societăţii comerciale.

Aşa după cum am ar ătat, orice societate comercială este în acelaşi

timp un contract civil şi o persoană juridică. Ideea de personalitate juridică a

generat criteriile sediului social real, al centrului de activitate şi al centrului

de decizie în stabilirea naţionalităţii societăţii comerciale.

Criteriul sediului social real este cel care s-a impus pe continentuleuropean în determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale. În principiu

legea aplicabilă statutului juridic al societăţii comerciale este legea naţională

a acelei societăţi. Dar pentru a determina naţionalitatea unei societăţi trebuie

10 B. Ştef ănescu – op. cit., pag.

21



în primul rând să stabilim semnificaţia noţiunii de sediu - noţiune care

determină naţionalitatea societăţii.

1.4.4.1. Domeniul legii societăţii.

Exigenţele comer ţului internaţional impun acordării legii societăţii uncâmp cât mai larg de aplicare si de a nu ceda în favoarea altor legi cu voca ţie

de a se aplica decât numai în cazurile când aplicarea acestor legi este

imperios necesar ă.

Art. 42 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că legea statutului organic al

persoanei juridice – societatea comercială - cârmuieşte îndeosebi capacitatea

acestuia, modul de dobândire si de pierdere a calităţii de asociat, drepturile siobligaţiile care decurg din calitatea de asociat, modul de alegere,

competenţele si funcţionarea organelor de conducere ale persoanei juridice,

reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii, r ăspunderea

persoanei juridice si a organelor ei faţă de ter ţi, modificarea actelor

constitutive, dizolvarea si lichidarea persoanei juridice.

1.4.3.5. Grupurile de societ ăţ ii.1.4.3.5.1. Concernul.

Definiţie. Caracteristici .

Reprezintă un grup de societăţi în care o întreprindere dominantă

reuneşte sub o conducere unică una sau mai multe societăţi care depind de

aceasta. Se constituie fie printr-un contract de dominare fie prin încorporare.

1.4.3.5.2. Grupul de interese.Definiţie. Caracteristici

Este o entitate care se situează la hotarul dintre asociaţie şi societate,

permiţând societăţilor care o constituie să-şi păstreze autonomia şi să

realizeze unele activităţi în comun.

22



1.4.3.5.3. Holding companies.

Definiţie. Caracteristici.

Reprezintă o formă de grupare a societăţilor în care societatea

denumită holding asigur ă conducerea economică unui număr de societăţidenumite subsidiare. Sunt considerate subsidiare acele societăţi în care

societatea denumită holding este acţionar ă şi controlează componenţa

consiliului de administraţie – sau – societatea în care holdingul deţine mai

mult de jumătate din capitalul social.

2. CONTRACTUL DE COMER Ţ INTERNAŢIONAL.

1.1.

Noţiunea.Instrumentul de bază în relaţiile comerciale internaţionale este

contractul de comer ţ internaţional. Într-o opinie11 se consider ă că este

“contract de comer ţ interna ţ ional acel contract comercial încheiat de un

comerciant român cu o parte str ă ină sau pe o pia ţă str ă ină ”.

2.2. Caractere juridice.

a) Sunt contracte cu titlu oneros.

b ) Sunt contracte comerciale.

c) Sunt contracte comutative.

d ) Sunt contracte sinalagmatice perfecte.

e) Sunt acte sau fapte de comer ţ .

2.3. Clasificarea contractelor.

Sunt mai multe criterii de clasificare:

2.4. Validitatea contractului de comerţ internaţional. Condi ţ iile de validitate ale contractului de comer ţ internaţional cu

anumite particularităţi sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ. (capacitatea de

11 V. Babiuc - op. cit., pag. 80.

23



a contracta; consimţământul valabil al păr ţii ce se obligă; un obiect

determinat; o cauză licită).

Forma contractului.

În privinţa formei contractelor internaţionale, sediul materiei îlîntîlnim în legea 105/1992 ( privind reglementarea raporturilor de drept

international privat ). Practica arbitrar ă a stabilit că cerinţa formei scrise e

cerută atât în cazul contractelor de comer ţ încheiate între prezenţi cât şi

absenţi12.

De asemenea, practica arbitrală din România, a stabilit cu valoare de

principiu că “cerin ţ a formei scrise este impusă atât în cazul contractului decomer ţ exterior ce se încheie între persoane prezente, cât şi în acela al

contractului dintre persoane absente”13.

Limba contractului

2.5. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional.

Este de principiu că nu poate exista contract f ăr ă lege, indiferent

dacă acel contract este intern sau internaţional. Pentru contractul de comer ţ intern, problema legii aplicabile nu se pune, pentru că este firesc ca un astfel

de contract să fie cârmuit de legea naţională a păr ţilor. Pentru contractul de

comer ţ internaţional, problema se pune, pentru că nu există nici o lege care

să se aplice în mod automat în comer ţul internaţional, după cum nu există

nici o lege – în sensul, evident, de sistem de drept – care să nu poată fi

aplicabilă niciodată şi revine păr ţilor contractante sau, după caz, forului de jurisdicţie să stabilească legea care cârmuieşte contractul14.

12 D.Mazilu, Drerptul comertului international , p. Speciala, Ed. Lumina Lex , Buc , 2000, p 2813 C.A.B., Hot ă rârea nr. 15 din 28 aprilie 1972, în Repertoriul practicii române de comer ţ exterior, 1982, p.17.14 Victor Babiuc, op. cit., p. 35.

24




interna ţ ional prin acordul pă r ţ ilor.


interna ţ ional de că tre instan ţ a de jurisdic ţ ie.

2.5.3. Momentul, modificarea şi completarea alegerii legii

aplicabile.

2.5.4. Domeniul de aplicare a legii contractului.

Domeniul de aplicare al legii contractului este limitată de frauda de

lege şi de ordinea publică de drept internaţional privat. Lex contractus

reglementează:

A. condiţiile de validitate ;

B. efectele contractului.

2.6. Formarea contractului de comerţ internaţional.

Dosarul tehnic trebuie să cuprindă date privind:

a) parametrii de calitate ai produsului respectiv;

b) garanţiile tehnice;

c) elemente comparative cu oferta concurentă;

d) limitele acceptate de partener.

Dosarul comercial trebuie să includă date privind:

a) modalităţile de livrare;

b) modalităţile de ambalare;

c) nivelul minim al preţului;

d) garantarea plăţii în cazul operaţiunilor de credit;

e) politicile comerciale ale ţării pe piaţa căreia urmează să se

declanşeze dialogul comercial.

25



Dosarul privind bonitatea partenerului trebuie să includă date

privind:

a) solvabilitatea sa;

b) băncile care garantează solvabilitatea;c) bilanţul de profit şi pierderi15.

2.6.1. Oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.

2.6.2. Momentul şi locul încheierii contractului.

2.6.2.1. Încheierea contractului între prezenţi.

2.6.2.2. Încheierea contractului între absen ţ i (inter absentes).

2.7. Conţinutul contractului de comerţ internaţional.Sintagma conţinutul contractului de comer ţ internaţional desemnează

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică

contractanţilor materializată într-un contract dat convenit între participanţii

la comer ţul internaţional16. Conţinutul contractului se exprimă prin clauze,

care pot fi atât clauze de drept comun cât şi clauze specifice determinate de

particularităţile caracteristice acestui contract. De asemenea clauzele

contractuale pot fi grupate după importanţa lor în clauze necesare(care nu

pot lipsi din conţinutul oricărui contract) şi clauze op ţ ionale care pot lipsi

f ăr ă să impieteze asupra valabilităţii contractului.

Profesorul Clive M. Schönitthoff, enumer ă între clauzele necesare ale

contractului de comer ţ internaţional: cele referitoare la identificarea păr ţilor,

cele referitoare la obiectul contractului; clauza privind preţul; clauza de for ţă

major ă; clauza privind alegerea legii aplicabile; clauza privind arbitrajul17. Întăcerea legii doctrina juridică a conturat câteva repere pentru determinarea

conţinutului acestor clauze.

15 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 38.16 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 117.17 Clive M. Schunitoff , op. cit., p. 75-76.

26



2.7.8. Clauze specifice, comune tuturor contractelor de comerţ

internaţional.

2.8. EXECUTAREA CONTRACTULUI.

Executarea obligaţiilor asumate în contractele de comer ţ

internaţional se poate face prin: executare voluntar ă, executare silită în

natur ă şi executarea prin echivalent.

2.9. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA LEGEA

APLICABILĂ CONTRACTULUI DE COMER Ţ

INTERNAŢIONAL.

Este de principiu că nu poate exista contract f ăr ă lege, indiferent dacă

acel contract este intern sau internaţional. Pentru contractul de comer ţ

intern, problema legii aplicabile nu se pune, pentru că este firesc ca un astfel

de contract să fie cârmuit de legea na ţ ional ă a pă r ţ ilor . Pentru contractul de

comer ţ internaţional, problema se pune, pentru că nu există nici o lege care

să se aplice în mod automat în comer ţul internaţional, după cum nu există

nici o lege – în sensul, evident, de sistem de drept – care să nu poată fiaplicabilă niciodată şi revine păr ţilor contractante sau, după caz, forului de

jurisdicţie să stabilească legea care cârmuieşte contractul18.

CAPITOLUL III.

INTERMEDIEREA

ÎN RELAŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE.

1. Consideraţii introductive.

18 VICTOR BABIUC – op. cit. pag. 95.

27



Complexitatea şi frecvenţa tranzacţiilor internaţionale, precum şi aria

geografică întinsă în care se derulează, au determinat folosirea unor

intermediari – persoane fizice şi juridice – în scopul gr ă birii, facilitării şi

realizării lor în condiţii cât mai eficiente 19. Din aceleaşi motive s-au înmulţitşi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii

tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali20.

Raporturile de reprezentare se stabilesc între trei persoane : reprezentat,

reprezentant, ter ţ. Reprezentarea poate fi : convenţională, legală, judiciar ă.

În relaţiile de comer ţ internaţional operează doar reprezentarea voluntar ă,

convenţională. Pentru a produce efecte juridice reprezentarea convenţională trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să existe o împuternicire de a reprezenta, dată de reprezentat

reprezentantului, care trebuie să cuprindă întinderea puterilor

reprezentantului cu privire la actele care urmează să le încheie ;

b) reprezentantul să acţioneze strict în limitele şi pe baza

împuternicirii date de către reprezentat; să existe posibilitatea ratificării de

către reprezentat a actelor săvâr şite de reprezentant cu depăşirea

împuternicirii;

c) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat,

ter ţul contractant considerându-l ca mijlocitor. Reprezentarea constituie o

excepţie de la regula stabilită prin art.975 Cod civil care stabileşte –

convenţiile nu produc efecte decât între păr ţi.

2. Legea aplicabilă contractelor de intermediere.

19 P.CRAHAY – Les contracts internationauz d’agence et de concession de vente,Libraire Generale de droit et jurisprudence, Ă paris, 1991, pag. 51 şi urm.20 V. BABIUC – op. cit., pag., 105.

28



Principiul lex voluntatis îşi găseşte aplicaţia la orice contract de comer ţ

internaţional (art.73 şi 74 din legea nr. 105/1992) cu urmarea că păr ţile vor

putea desemna legea care să le cârmuiască raportul juridic şi deci şi în cazul

unui contract de intermediere. În ipoteza în care păr ţile nu au stabilit eleînsele legea aplicabilă, expres sau tacit dar neîndoielnic şi intr ă în joc

normele conflictuale subsidiare dar obligatorii, legiuitorul român a adoptat

două soluţii, după cum intermediarul exercită această activitate cu titlu

profesional sau nu (soluţii care însă adesea coincid) 21. Art. 93 alin. 1 din

Legea nr. 105/1992, prevede că raporturile dintre reprezentat şi mandatar

sau comisionar, dacă păr ţile nu au convenit altfel, vor fi cârmuite de legeastatului în care intermediarul îşi exercită împuternicirea. Art.93 alin. 2

precizează că în situaţia în care activitatea de intermediere se exercită cu

titlu profesional, raporturile dintre intermediar şi reprezentant vor fi cârmuite

de legea sediului său profesional. Soluţia pentru cazul intermedieri

neprofesioniste – care de principiu nu priveşte comercianţii şi are în vedere

legea statului în care se exercită împuternicirea – este numai aparent diferită

de cea de la alin. 2 ( pentru intermediari profesionişti ), pentru că este puţin

probabil ca un act întâmplător de intermediere, al unui neprofesionist, va fi

executat într – o altă ţar ă decât ţara sa proprie, iar dacă îl execută în ţara sa

proprie, înseamnă că îl execută implicit în ţara sa de domiciliu (sediu), ceea

ce face ca soluţia să fie aceiaşi ca pentru ipoteza de la alin. 2.

3. Contractul de mandat comercial internaţional.

Având sediul materiei prevăzut în art.1532 Cod civil şi art. 37422 Codcomercial putem definii mandatul comercial ca fiind contractul prin care

21 V. BABIUC – op. cit., pag. 105-106.22 ART. 374.Cod com.-„ Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.

29



o persoană fizică sau juridică, numită mandatar se obligă către o altă

persoană mandant, să îndeplinească însărcinarea primită în numele şi în

contul acesteia.

3.1. Tr ăsături caracteristice.3.2. Efectele contractului (obligaţiile păr ţilor).

A. Obligaţiile mandatarului.

Mandatarul are următoarele două obligaţii principale :

1). Să execute mandatul;

2). Să informeze pe mandant despre operaţiunile pe care le

întreprinde.B. Obligaţiile mandantului.

Mandantul are următoarele obligaţii :

1. Să plătească remuneraţia stabilită.

2. Să creeze condiţiile necesare executării mandatului

3. Să restituie eventualele cheltuieli f ăcute de mandatar.

3.3. Încetarea contractului.

3.4. Legea aplicabilă.

Dacă mandantul sau mandatarul îşi au sediile, domiciliul, reşedinţa

obişnuită sau fondul de comer ţ pe teritorii statale diferite, contractul

dobândeşte un caracter internaţional, şi se pune problema alegerii legii

aplicabile. Păr ţile la contract au posibilitatea să aleagă această lege. Dacă nu

au f ăcut-o, soluţiile sunt diferite de la un sistem de drept la altul.

4. Contractul internaţional de comision.

Problemele sunt aceleaşi în ceea ce priveşte structura ca la

contractul de mandat. Pentru conţinut se vor lua noţiunile din dreptul

comercial.

30



4. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ.

Capitolul I. Noţiuni introductive.

Sec ţ iunea 1. Istoricul francizei .

Sec ţ iunea 2. Cadrul legal şi instituţional.

Capitolul II. Contractul de franciză.

Sec ţ iunea 1. Noţiune, structur ă.

Franciza ca modalitate de organizare a distribuţiei în reţea generează o

pluralitate de raporturi juridice între promotorul reţelei - francizorul şi

distribuitori numiţi francizaţi, între păr ţile contractante se stabilesc raporturi

obligaţionale complexe care au în comun scopul urmărit de contractanţi.

Franchising-ul constituie una dintre cele mai recente şi mai moderne

expresii ale distribuţiei de mărfuri şi servicii. Funcţia definitorie a francizei

constă în aptitudinea acesteia de a transpune pe o altă piaţă, în aceleaşi

condiţii şi parametri, o afacere care şi-a dovedit deja succesul pe o altă

piaţă23.

În sistemul de drept românesc, franciza a fost pentru prima dată

definită legal în art. 1 din O.G. 52/1997 privitoare la regimul juridic al

francizei,..., modificată şi completată prin Legea nr. 79/09.04.1998:

Sec ţ iunea 2. Clasificarea francizelor.

23 Gheorghiu Ghe.,Turcu Gabriel – Revista de drept comercial, Nr. 3/2000, pag.49.

31



I. În doctrină şi practica internaţională, franciza se clasifică, în func ţ ie

de obiectul ei, în trei categorii principale:

A. Franciza industrială (sau de producţie).

B. Franciza de distirbuţie (sau de produse).

C. Franciza de servicii.

II. După nivelul de intermediere.

• Franchisingul direct .

• Master franchising .

III. După gradul de participare a partenerului la capital.

Fondarea întreprinderii de că tre francizat .

• Fondarea întreprinderii în comun

• Atragerea în calitate de fondator a organelor puterii locale.

Sec ţ iunea 3. Caractere şi natura juridică.

Sec ţ iunea 4. Păr ţile contractante şi interesul lor.

Calitatea de francizor .

Pentru ca un agent economic să devină francizor, trebuie să

îndeplinească, conform legislaţiei următoarele condiţii de bază:

- este titularul drepturilor asupra unei mă rci înregistrate; drepturile

trebuie să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului defranciză;

- confer ă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o

tehnologie sau un serviciu;

32



- asigur ă beneficiarului o preg ă tire ini ţ ial ă pentru exploatarea mărcii

înregistrate;

- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea marcii sale,

cercetării şi inovatiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.

Francizorul, conform raportului contractual, este partea

obligată să asigure beneficiarului folosin ţ a însemnelor de atragere a

clientelei, un know-how verificat şi asisten ţ a tehnică şi/sau

comercial ă în schimbul cărora primeşte de la beneficiar o revedenţă

periodică. <<Comer ţul>> de idei şi aptitudini excede zonei

comerciale, pentru că valoarea exploatată de francizor este unaoriginar ă, nu este o valoare adăugată, nu se interpune în circuitul

comercial.

Interesul francizorului.

Avantajele francisorului.

• Extinderea afacerii cu investi ţ ii minime.

• Ob ţ inerea veniturilor suplimentare.

. Evitarea unor probleme legislative.

• Economia de cheltuieli general-administrative.

Dezavantajele francisorului.

Calitatea de francizat.

Beneficiarul – este un comerciant persoană fizică sau juridică,

selecţionat de francizor, care ader ă la principiul omogenităţii reţelei de

franciză, aşa cum este ea definită de către francizor. Publicitatea pentru

selecţionarea beneficiarului trebuie să fie lipsită de ambiguitate, să nu

33



conţină informaţii eronate, iar documentele publicitare, care prezintă

rezultatele previzionate ale unui beneficiar, trebuie să fie obiective şi

verificabile.

Beneficiarul este partea care - în schimbul semnelor distinctive şi a

asistenţei tehnice şi/sau comerciale - plăteşte către francizor anumite sume

cu titlu de redevenţă, alături, după caz, de taxele de intrare în reţea şi taxele

de publicitate.

a) Interesul beneficiarului ( concesionarul-franchesee-ul ).

Avantajele francizatului.

Dezavantajele francizatului.

Sec ţ iunea 5. Reţeaua de franciză.

Art. 1 lit. e din O.G. 52/1997 defineşte re ţ eaua de franciză ca <<un

ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi unul sau mai mulţi

beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu,

precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sauseviciu>>.

Sec ţ iunea 6. Încheierea contractului.

Urmărind structura legii, în prezentarea noastr ă vom distinge o fază

precontractuală (A), o fază contractuală (B) şi o fază postcontractuală (C).

Sec ţ iunea 7. Încetarea contractului.

1. Încetarea existen ţ ei uneia dintre pă r ţ i.

2. Expirarea termenului.

3. Anularea contractului de franciză .

34



4. Rezilierea contractului de franciză .

Sec ţ iunea 8. Legea aplicabilă.

Determinarea legii aplicabile în baza voin ţ ei pă r ţ ilor.

Determinarea legii aplicabile contractului în lipsa voinţei păr ţilor.

5. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE AGENT.

Contractul internaţional de agent nu este reglementat în legislaţiile

naţionale ale diferitelor state, drept urmare este cunoscut sub denumiri

diferite, astfel: contract de reprezentanţă, contract de agenţie, contract deagentur ă etc., denumiri incorecte. Denumirea pe care o consider ăm corectă

este cea instrumentată de Camera Internaţională de Comer ţ de la Paris şi

anume contract interna ţ ional de agent 24.

Contractul de agent se încheie între reprezentat şi agent, amândoi având

calitatea de comercianţi – şi este acel contract prin care în schimbul unui

comision, agentul se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe contul

reprezentatului. Din definiţie rezultă că acest contract se aseamănă atât cu

contractul de comision cât şi cu cel de mandat.

CON Ţ INUTUL CONTRACTULUI

Obligaţiile agentului comercial.

a) să se conformeze instrucţiunilor comitentului, veghind asupra intereselor

acestuia ca un bun comerciant;

b) să asigure promovarea produselor comitentului, pe teritoriul undeacţionează;

24 Decretul din 23 septembrie 1958( Franţa ) defineşte agentul comercial ca fiindmandatarul care ,, cu titlu de profesie obişnuită şi independentă, f ăr ă să fie legaţi printr-un contract de locaţie de servicii acţionează pe numele şi pe seama producătorilor,industriaşi ori comercianţi ”.

35



c) agentul are obligaţia de a-l informa pe comitent asupra activităţilor

sale, a condiţiilor pieţei, situaţia concurenţei în teritoriu, obţinerea de

informaţii comerciale utile25.

d) agentul comercial va prospecta piaţa pentru a obţine comenzi pentru comitent care este liber să le accepte sau nu;

e) agentul utilizează mărcile, numele comercial şi alte semne

distinctive ale comitentului, în interesul exclusiv al acestuia, în scopul de a

permite identificarea şi publicitatea produsului. În acest sens el nu are voie

să se folosească de marfa, numele sau semnele distinctive ale comerciantului

ca şi cum ar fi ale sale, nici pe teritoriul pe care se execută contractul şi niciîn altă parte. Agentul are obligaţia de al informa pe comitent asupra oricărei

violări a mărcii, numelui sau semnului distinctiv apar ţinând comitentului,

dacă a luat la cunoştinţă în orice mod de o asemenea situaţie.

f) agentul comercial nu poate primi comenzi de la clienţi rezidenţi pe

un alt teritoriu26, f ăr ă avizul expres al comitentului.

g) în situaţia când nu ar exista o înţelegere expresă, agentul nu este

autorizat nici să încheie contracte în numele comitentului, nici să-l angajeze

pe acesta din urmă, în vreun fel, faţă de ter ţi;

h) dacă negociază cu clienţii, agentul trebuie să ofere produse cu

respectarea strictă a condiţiilor de vânzare comunicate de către comitent;

i) agentul trebuie să organizeze un sistem de vânzare a produselor

comitentului şi service-ul acestor produse pe teritoriul pe care acţionează.

Păr ţile stabilesc în contract anual, obiectivele şi limitele vânzării pentru anulurmător.

25 Trebuie să-l informeze pe comitent asupra dispoziţiilor normative care se aplică înteritoriul ce face obiectul contractului şi care privesc produsele pentru care agentul şi-aasumat obligaţii contractuale precum şi activitatea agentului comercial.26 Din afara zonei de exclusivitate teritorială.

36



j) dacă negociază cu clienţii, agentul trebuie să ofere produse cu

respectarea strictă a condiţiilor de vânzare comunicate de comitent

k) agentul comercial nu este autorizat să primească plăţi f ăr ă o

autorizare scrisă şi prealabilă a comitentului, dacă a primit o astfel deautorizare va fi obligat să înainteze de îndată comitentului facturile, iar în

aşteptarea transferului, va păstra sumele de bani într-un cont special, pe care

îl deschide pe numele comitentului

l) în situaţia în care obligaţia de publicitate cu privire la produsele

comitentului este în sarcina agentului, conţinutul acestei activităţi trebuie

supus aprobării prealabile a comitentului. Costul publicităţii este suportat înconformitate cu acordul de repartiţie a cheltuielilor stabilit de păr ţi printr-o

anexă la contract, iar în lipsa unui astfel de acord fiecare parte va suporta

costul publicităţii pe care o face, inclusiv cheltuielile pentru participare la

târguri şi expoziţii.

m) la semnarea contractului, agentul comercial declar ă în mod solemn

că el va reprezenta, distribui sau chiar produce ( direct sau indirect )

produsele comitentului prevăzute în lista anexă a contractului. Agentul nu

este îndreptăţit să facă reclamă sau să producă produse care le-ar concura pe

cele ale comitentului. Pentru mărfurile care nu fac concurenţă produselor

comitentului, agentul poate să le facă reclamă, să le distribuie sau să le

producă, dar numai sub condiţia de a-l informa pe comitent. De asemenea

comitentul poate cere în mod rezonabil agentului să se abţină să facă

publicitate sau să distribuie produse neconcurente ale unui fabricant careeste un comerciant concurent al comitentului.

37



Agentul poate angaja subagenţi, sub condiţia de a-l preaviza pe

comitent cu cel puţin o lună înainte27. În situaţia în care s-a convenit

angajarea de subagenţi agentul comercial va fi r ăspunzător pentru activitatea

acestora . agentul are obligaţia ca înainte de data expir ării contractului sa-linformeze pe comitent în scris, că este în curs de negocieri cu clienţi care vor

trimite comenzi pentru cumpărarea produselor.

Reclamaţiile clienţilor.

Obligaţiile comitentului.

a) Comitentul este obligat să pună la dispoziţia agentului toate

informaţiile cu privire la produsul sau produsele care fac obiectulcontractului, precum şi informaţiile de care agentul are nevoie pentru a-şi

executa obligaţiile care îi incumbă în temeiul contractului;

b) Comitentul trebuie să-l informeze pe agentul comercial asupra

acordului sau refuzului său de a onora comanda unui anume client pe care

agentul l-a negociat potrivit mandatului primit prin contract. Comitentul nu

este îndreptăţit să refuze în mod nerezonabil o comandă. Refuzul repetat al

acceptării comenzilor f ăcută cu rea credinţă ( f ăcută în scopul de a vătăma

interesele agentului ) poate fi considerată ca o violare a contractului din

partea comitentului.

c) Comitentul este îndreptăţit să trateze direct cu clienţii de pe

teritoriu, f ăr ă să-l consulte pe agent, dar va avea obligaţia să-l informeze pe

acesta şi pentru fiecare vânzare din asemenea negocieri directe să îi

plătească agentului comisionul convenit prin contract. În situaţia în care prin

contract sunt nominalizaţi în mod expres clienţii cu care va purta negocieri

27 În contract se poate prevede în mod expres că activitatea se va desf ăşura f ăr ă posibilitatea de angajare a subagenţilor.

38



directe, agentul va primi o cotă diminuată din comision, convenită la

încheierea contractului.

d) Pe toată durata contractului comitentul nu va autoriza nici o altă

persoană sau întreprindere, aflată pe teritoriu, să-l reprezinte ori să-i vândă produsele;

e) În principiu comitentul are obligaţia de a asigura publicitatea

produselor pe teritoriu, dar poate convenii să facă acest lucru şi împreună cu

agentul.

Responsabilitatea financiară.În acest domeniu agentul are următoarele obligaţii:

- această r ăspundere financiar ă poate privi toate afacerile pentru care a

fost intermediar sau numai afacerile şi respectiv clienţii cu privire la care s-a

convenit în mod expres;

- r ăspunderea financiar ă a agentului faţă de comitent poate fi :

nelimitată, limitată la suma nerecuperată de la clienţi, limitată la cuantumulcomisionului cuvenit agentului;

- să verifice solvabilitatea clienţilor ale căror comenzi le transmite

comitentului28;

- să-i plătească comitentului toate sumele, ori parte din sumele

nerecuperate de la clienţii ce sunt datori comitentului şi care nu au f ăcut

plăţile din alte motive decât cele ce ar putea fi imputate comitentului;

28 Agentul nu va transmite comenzile acelor clienţi care au o situaţie financiar ă precar ă,f ăr ă a-l informa în prealabil pe comitent.

39



- agentul comercial este îndreptăţit la un comision suplimentar pentru

afacerile referitor la care şi-a asumat obligaţia suplimentar ă privind sumele

nerecuperate29;

- - agentul este îndreptăţit ca la un anumit cuantum prestabilit al preţurilor pretinse, să acorde clienţilor o bonificaţie, f ăr ă ca prin aceasta să-i

fi redus comisionul.

Comisionul agentului.

Agentul este îndreptăţit să primească comisionul stabilit prin contract, pentrutoate vânzările de produse care au loc pe durata contractului, faţă de clienţii

aflaţi pe teritoriul agentului. Cuantumul comisionului poate fi:

- un cuantum nediferenţiat; sau

- un cuantum care difer ă în funcţie de valoarea mărfurilor vândute;

sau

- reducerea cuantumului comisionului pentru acele vânzări încheiate

de comitent cu clienţii nominalizaţi de pe teritoriul agentului.

Indemnizaţia în caz de renunţare la contract.

Această clauză poate îmbr ăca două variante:

1. Agentul comercial va fi îndreptăţit să pretindă o îndemnizaţie30 în

situaţiile când:

29 Angajamentul cu privire la sumele nerecuperate nu produce efecte dacă paguba esteimputabilă comitentului şi în acelaşi timp, nu poate depăşii, în nici o situaţie, totalulsumei datorată de client, sumă din care se deduce comisionul convenit pentru agentulcomercial30 Denumită şi „indemnizaţie de clientelă”.

40



- a adus comitentului noi clienţi sau a mărit volumul afacerilor cu

clienţii existenţi şi acesta continuă să obţină profituri substanţiale pe care le

realizează cu aceşti clienţi;

- această indemnizaţie este echitabilă în considerarea contribuţieiavute la tratarea afacerilor cu aceşti clienţi.

2. Agentul nu va cere o astfel de indemnizaţie de clientelă, dar acest

lucru nu-i limitează îndreptăţirea de a pretinde despăgubiri pentru fapta

dolosivă a comitentului care a dus la rezilierea contractului şi plata unor

sume de bani cu titlu de despăgubiri. În ambele situaţii cuantumul

îndemnizaţiei nu poate depăşii cuantumul comisionului care a fost convenit pentru un an de activitate31. Dreptul de a pretinde această indemnizaţie se

prescrie dacă nu a fost exercitat în cel mult un an de la data încetării

contractului.

Dacă agentul comercial a ales calea despăgubirii prin plata

indemnizaţiei de clientelă, nu o poate cumula cu cererea prin care ar pretinde

de la comitent şi alte despăgubiri. Agentul nu este îndreptăţit să primească

nici o despăgubire sau indemnizaţie de clientelă dacă:

- comitentul a fost obligat să rezilieze contractul datorită unei fapte

imputabile agentului;

- dacă agentul comercial a avut iniţiativa rezilierii, cu excepţia

situaţiilor când:

- rezilierea a fost determinată de situaţii care nu fac parte din cele care

potrivit contractului model, îndreptăţesc pe comitent a proceda la oasemenea reziliere;

31 Acest plafon se determină prin luarea în calcul a cumulului mediu al comisionului plătitanual, pe parcursul ultimilor 5 ani. În situaţia în care durata relaţiilor contractuale deagent comercial, a fost mai mică de 5 ani, se va lua în considerare comisionul anualobţinut pentru perioada duratei efective a contractului.

41



- în considerarea vârstei, invalidităţii sau bolii de care sufer ă, se poate

concluziona că nu mai este rezonabil ca agentul comercial să continue a

r ămâne în relaţiile contractuale convenite.

] - dacă agentul comercial transmite unui ter ţ drepturile şi obligaţiile cerezultă din contractul de agent comercial.

Rezilierea anticipată.

Durata contractului.

Contractul model prevede doua variante de încheiere a

contractului:

- contractul ce intra în vigoare la o dată determinată şi este încheiat pe o perioada nelimitată;

- contractul este încheiat pe o perioadă determinată.

Arbitrajul. Legea aplicabilă.

În clauza de la art. 23 al contractului model analizat, se prevede ca

orice litigii rezultate din executarea contractului, ori în legătura cu această

executare, vor fi rezolvate-f ăr ă drept de atac, în mod definitiv- potrivit

Regulamentului de Arbitraj şi Conciliere al Camerei de Comer ţ

Internaţională de la Paris, de unul sau mai mulţi arbitri, numiţi potrivit

acestui regulament.

Cu privire la soluţionarea litigiului, contractul model propune două

variante şi anume:

a) Păr ţile stabilesc prin contract ca arbitrii vor aplica regulile cuprinse

in contractul model al Camerei de Comer ţ Internaţională, cât şi principiile dedrept general recunoscute in comer ţul internaţional, cu privire la agentul

comercial, ceea ce exclude aplicarea unei anume legi naţionale. Totodată,

dacă agentul comercial îşi desf ăşoar ă activitatea pe teritoriul Uniunii

Europene, sunt incidente in rezerva diferendului şi regulile imperative

42



stabilite prin Decizia Comunităţii Economico Europene din 18 decembrie

1986;

b) Păr ţile pot stabili ca litigiul să fie rezolvat in conformitate cu o

anume lege naţională.

W. Interdicţia de cesionare.

Prin art. 26 contractul model se prevede ca păr ţile nu pot

cesiona drepturile şi obligaţiile lor, unui, ter ţ, decât dacă a fost încheiat intre

par ţi, în prealabil, în acest scop, un acord în scris.

CAPITOLUL IV.CONTRACTE COMERCIALE.

1. CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE

MĂRFURI.

1. 1. Consideraţii generale.

1.2. Definiţie. Caracteristici.

Consider ăm că o vânzare este internaţională atunci când elementele de

internaţionalitate sunt suficient de puternice ca să poată atrage un eventual

conflict de legi.

1.2.1. Caracterul commercial.

1.2. 2. Caracterul internaţional.

1.3. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Viena – 11 aprilie 1980.1.3.1. Sediul păr ţilor – criteriu de bază care determină aplicarea

Convenţiei.

1.3.2. Naţionalitatea păr ţilor, caracterul civil sau comercial al pîr ţilor

sau al contractului

43



1.3.3. Vânzările excluse de Convenţie.

1.3.3.1. Vânzările de mărfuri cumpărate pentru folosinţă

personală, familială sau casnică.

1. 3.3.2. Vânzările efectuate prin licitaţii.

1.3.3.3. Vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt

mod de către autorităţile judiciare.

1. 3.3.4. Vânzarea de valori mobiliare, a efectelor de comer ţ şi a

monedei.

1.3.3.5. Vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave.

1.3.3.6. Vânzarea de electricitate.

1.3.3.7. Contracte de furnizare de servicii sau mărfuri ce

urmează a fi fabricate sau produse

1.3.4. Domeniul de aplicare în timp a Convenţiei.

1. Aplicarea în timp faţă de state.

2. Aplicarea în timp a Convenţiei între păr ţi.

1.4. Probleme excluse din domeniul de aplicare al convenţiei.

1.4.1. Probleme excluse de Convenţia însăşi.

1.5. Interpretarea convenţiei.

1.5.1. Interpretarea atitudinii uneia dintre păr ţi.

1.6. Formarea contractului.

1.6.1. Condiţii de formă şi momentul încheierii contractului.

1.6.2. Oferta de a contracta.

1.6.2.1. Revocarea ofertei.

1.6.3. Acceptarea.

1.6.3.1. Acceptarea tardivă.

44



1.7. Efectele contractului de vânzare – cumpărare.

A. Obligaţiile vânzătorului. Dispoziţii generale.

1.7.1 Predarea mărfii.

1.7.1.1. “Mărfurile” ce trebuie predate.

1.7.1.2. Locul predării.

1.7.1.3. Data pred ă rii mă rfurilor.

1.7.1.3.1. Predarea mărfurilor la o dată fixă sau

determinabilă prin referire la contract.

1.7.1.3.2. Predarea mărfurilor într-un anumit interval.

1.7.1.3.3. Predarea mărfurilor în toate celelalte cazuri.

1.7.1.3.4. Predarea anticipată.

1.7.2. Remiterea documentelor.

1.7.3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească marfa.

1.7.3.1. Obligaţia de a asigura conformitatea materială.

1. 7.3.1.1. Momentul când se apreciază conformitatea.

1.7.3.1.2. Denunţarea lipsei de conformitate de către

cumpăr ător.

1.7.4. Obligaţia de asigurare a unei conformităţi juridice.

1.7.4.1. Obligaţia de transmitere a proprietăţii către

cumpăr ător.

1. 7.4.1.1. Transmiterea proprietăţii în Convenţia de la

Viena.

45



1.7.5. Mijloace de care dispune cumpăr ătorul în caz de încălcare a

obligaţiilor de către vânzător.

1. 7.5.1.Prezentare generală.

1.7.5.2. Posibilitatea pentru un cumpăr ător de a da un termensuplimentar pentru executare vânzătorului.

B. Obligaţiile cumpărătorului.

1.7.6. Plata preţului.

1.7.6.1. Locul plăţii.

1.7.6.2. Momentul plăţii.

1.7.7. Preluarea mărfii.1.7.8. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de încălcare a

obligaţiilor contractuale de către cumpăr ător.

1.7.8.1. Prezentare generală.

1.7.8.2. Acordarea unui termen suplimentar pentru executare.

1.7.9. Transmiterea riscurilor conform Convenţiei de la Viena.

1.7.10.Transmiterea riscurilor când contractul implică

transportul mărfurilor.

46



Prima categorie

A doua categorie

A treia categorie

1.7.11. Transmiterea riscurilor în alte cazuri neprevăzute.1.7.11.1. Cumpăr ătorul nu preia mărfurile.

1.7.11.2. Mărfurile nu sunt preluate într-un sediu al

vânzătorului .

1.7.11.3. Momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia

cumpăr ătorului.

1.7.11.4. Efectul unei contravenţii esenţiale asupra transferuluiriscurilor.

1.8.Legea aplicabilă vânzării internaţionale conform Convenţiei de la

Viena.

47



2. ASIGUR ĂRILE ÎN RELAŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1. Contractele aleatorii.

2 . Contractul intrenaţional de asigur ări.2. 1. No ţ iune. Caractere juridice.

2. 2. Elementele contractului de asigurare.

2. 3. P ăr ţ ile contractului de asigurare.

2.3. 1. Asiguratorul.

2. 3. 2. Intermediarii în asigur ă ri. Comisia de Supraveghere a

Asigur ă rilor.

2. 3. 3. Asiguratul.

2. 4. Încheierea contractului de asigurare. Declara ţ ia de asigurare.

2. 5. Con ţ inutul, durata, şi proba contractului de asigurare.

48



2. 6. Efectele contractului de asigurare.

2. 7. Încetarea contractului de asigurare.

2. 8. Norme conflictuale.

3. Clasificarea asigur ărilor.

3. 1. Clasificarea asigur ărilor după obiectul lor.

3. 2. Asigur ări obligatorii sau facultative.

3. 3. Alte asigur ări.

4. Principalele tipuri de asigur ări.

4. 1. Asigurarea de bunuri.

4. 2. Asigurarea de r ăspundere civil ă .

4. 3. Asigurarea de persoane.

4. 4. Reasigurarea.

4. 5. Contractul de asigurare CARGO.

4. 6. Contractul de asigurare CASCO.

4. 7. Fondurile de protec ţ ie.

3. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE DEPOZIT.

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1. Notiuni generale privind comerţul.

2. Depozitul civil.

2.1. Depozitul voluntar.

49



2.2. Depozitul necesar.

2.3. Depozitul neregulat.

2.4. Deosebirea de alte contracte a contractului de depozit.

Astfel, el se distinge de contractul de împrumut de consuma ţ ie (mutuum);deşi la ambele contracte are loc predarea lucrului, în cazul depozitului bunul

se va restitui, pe când la imprumutul de consumaţie bunul se foloseşte.

În cazul comodatului, comodatarul poate folosi bunul, pe când

depozitarului îi este interzis acest lucru; comodantul nu poate cere restituirea

bunului decât la termenul stabilit, pe când deponentul îl poate cere şi mai

înainte; în timp ce comodatul este în esenţa lui gratuit, depozitul poate fi şioneros.

Deosebirea de mandat constă în faptul că, în timp ce depozitarul păstrează

un lucru, mandatarul este obligat să facă ceva.

3. Depozitul comercial.

CONTRACTUL INTERNATIONAL DE DEPOZIT.

1. Noţiune.

Având în vedere cele prezentate şi încercând o definire a contractului

internaţional de depozit, putem spune că aceasta este contractul comercial

prin care o parte –deponent- d ă spre pă strare unei alte pă r ţ i – depozitar-,cu

sediul sau domiciliul în alt stat, un bun sau bunuri, cu obliga ţ ia acestuia ca,

în schimbul unei sume de bani – taxa de depozit - să le conserve, să le

pă zească şi să le restituie la prima cerere.

2. Caractere juridice.2.1. Contract real.

2.2. Contract oneros.

2.3. Contract voluntar şi regulat.

2.4. Contract sinalagmatic.

50



2.5. Contract comutativ.

3. Forma contractului.

În privinţa formei contractelor internaţionale, sediul materiei îl

întîlnim în legea 105/1992 ( privind reglementarea raporturilor de dreptinternational privat ). Practica arbitrar ă a stabilit că cerinţa formei scrise e

cerută atât în cazul contractelor de comer ţ încheiate între prezenţi cât şi

absenţi32.

Din punct de vedere juridic, această cerinţă a formei scrise ridică probleme

cu privire la natura juridică a acestei cerinţe : dacă e o condiţie ad validatem

sau ad probationem. Legea 105/92 stabileşte că, în ceea ce priveşte condiţiilede formă ale unui act juridic, acestea sunt stabilite de legea care îi

cârmuieşte fondul. Actul se consider ă totuşi valabil din punct de vedere al

formei şi în următoarele situaţii: când s-a respectat legea locului incheierea

actului juridic, când s-a aplicat legea naţională sau legea domiciliuliu uneia

din păr ţi sau când s-a respectat legea autorităţii competente să se pronunţe

asupra validităţii actului juridic.Valabil încheiat din punct de vedere al

formei se consider ă şi în următoarele cazuri : când păr ţile contractuante s-au

aflat în state diferite la momentul încheierii contractului şi s-au respectat

condiţiile de formă prevăzute de legea statului unde se află una din păr ţile

contractante, dacă reprezentantul legal sau convenţional al uneia din păr ţile

contractante a îndeplinit condiţiile privind forma actelor juridice prevăzute

de legea statului unde acesta se află la momentul încheierii contractului.

Dintre situaţiile prezentate,contractul va fi încheiat în forma scrisă dacă va fi supus legii române. Dacă

din punct de vedere al formei contractului e supus legii str ăine această

cerinţă a formei scrise va fi evaluată în funcţie de dispoziţiile din acea lege

32 D.Mazilu, Drerptul comertului international , p. Speciala, Ed. Lumina Lex , Buc , 2000, p 28

51



str ăină. Din aceste considerente se consider ă că forma scrisă nu poate

constitui o condiţie de valabilitate a contractului de comer ţ internaţional ci

doar o cerinţă de ordin probator.

Contractul comercial de depozit de mărfuri în magazii generale seîncheie, sub sancţiunea nulităţii, în formă scrisă prin întocmirea a trei

înscrisuri cu conţinut identic, respectiv talonul , recipisa de depozit şi

warantul ( denumirea vine din germană însemnând “ marf ă’’).

4. Obligaţiile părţilor contractante.

4.1. Obligaţiile deponentului.

4.2. Obligaţiile depozitarului. 5. Legea aplicabilă contractului internaţional de depozit.

În ceea ce priveste forma contractului comercial de depozit, am văzut

că aceasta se realizează întotdeauna în forma scrisă.

Cât priveşte condiţiile de fond şi efectele, contractului înternaţional de

depozit, în absenţa unor reglementări uniforme, ar urma să fie supuse,

comform principiului lex voluntatis, legii alese de păr ţi. În tăcerea păr ţilor,

practica supune contractul legii în viguare la sediul depozitului, care

reprezintă şi sediul păr ţii cu obligaţia caracteristică, respectiv depozitarul lex

execuţionis.

În general, locul unde marfa este depozitată şi conservată este precizat

de păr ţi sau poate fi uşor determinat. Dacă locul depozitului nu este

determinat şi nici determinabil, în situaţii cu adevărat de excepţii, doctrina a

recunoscut competenţa subsidiar ă a legii locului unde marfa a fost predată sau a legii locului de încheiere a contractului de depozit33.

33 H.Batiffol, Traite de droit international prive, editia aIV-a, nr 586 ;H.Batiffol,Les conflicts de lois enmatiere de contracts,nr241-243

52



CAPITOLUL III. Forme ale contractului de depozit întâlnite în cadrul

relaţiilor comerciale internaţionale.

1. Depozitul pentru paza şi supravegherea bunurilor.

2. Depozitul hotelier. 3. Depozite cuprinse în alte contracte.

4. Depozitul bancar.

CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LEASING.

CAP. 1 : NOŢIUNI INTRODUCTIVE.

1.1. Apariţia şi evoluţia operaţiunilor de leasing.

1.2. Etimologia noţiunii de leasing.1.3. Definiţia leasingului în doctrină.

1.4. Reglementarea leasingului în România.

1.5. Modul de formare al operaţiunilor de leasing.

1.5.1. Rela ţ ia opera ţ iune de leasing - contract de leasing.

Leasingul este un termen generic, folosit atât pentru denumirea

operaţiunii în ansamblul său, cu toate raporturile juridice pe care le include,

cât şi pentru denumirea contractului de leasing încheiat între finanţator şi

utilizator.

Opera ţ iunea de leasing este o operaţiune complexă care cuprinde, pe

lângă contractul de leasing propriu-zis, şi alte raporturi juridice ce iau

naştere ca urmare a încheierii unor alte convenţii scrise sau verbale între

păr ţile ce se implică în cadrul operaţiunii, ori ca urmare a naşterii unor

drepturi sau obligaţii în patrimoniul uneia dintre păr ţi, prin anumitemecanisme juridice. Dintre acestea, rolul cel mai important şi condiţia sine

qua non pentru încheierea unui contract de leasing, este contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi finanţator. Operaţiunea de

leasing vizează, prin urmare o tranzacţie tripartit ă , la care iau parte un

53



producător sau furnizor de bunuri, un finanţator (societate de leasing) şi un

utilizator, persoană fizică sau juridică. Astfel, în literatura juridică de

specialitate s-a ar ătat că operaţiunea de leasing cuprinde, în mod obligatoriu,

pe lângă dreptul de opţiune al utilizatorului, două elemente: cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată, care devine proprietara acestor

bunuri, cumpărate numai în vederea închirierii lor imediate şi punerea

acestor bunuri, prin intermediul unui contract de locaţiune, la dispoziţia unei

persoane, care le va utiliza contra unei chirii.34

1.5.2. Raporturile juridice ce iau na ştere în cadrul unei

opera ţ iuni de leasing.1.5.3. Mecanismul formă rii opera ţ iunilor de leasing.

1.6. Avantajele şi limitele leasingului.

1.6.1. Avantajele leasingului pentru utilizator.

1.6.2. Avantajele leasingului pentru furnizor.

1.6.3. Avantajele leasingului pentru finan ţ ator.

1.6.4. Limitele leasingului.

CAP 2 : CONTRACTUL DE LEASING.

2.1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de leasing.

Contractul de leasing se defineşte ca fiind acel contract în baza căruia

o parte, denumită locator/ finanţator transmite pentru o perioadă determinată

de timp dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este sau pecare îl va produce ori îl va achiziţiona de la un ter ţ furnizor, unei alte păr ţi,

denumită utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, cu

34 D.A.P. Florescu, T. Mrejeru, op. cit., pag 84

54



dreptul utilizatorului de a opta pentru cumpărarea bunului, restituirea sa ori,

continuarea folosirii acestuia.

2.2. Natura juridică a contractului de leasing.

2.2.1. Delimitarea contractului de leasing fa ţă de loca ţ iune.

2.2.2 Delimitarea contractului de leasing fa ţă de vânzarea-

cumpărarea în rate şi de vânzarea afectat ă de un termen.

Leasingul se deosebeşte de vânzarea cu plata preţului în rate, contract prin

care cumpăr ătorul îşi asumă obligaţia de a plăti preţul unui bun din

veniturile salariale realizate, prin perceperea unor reţineri lunare35. Mai mult,

în cazul vânzării-cumpăr ării în rate dreptul de proprietate se transmite din

momentul încheierii contractului (art. 6 din HG 280/199036 privind vânzarea

de mărfuri, prestarea de servicii şi executarea de lucr ări cu plata preţului în

rate), pe când prin încheierea contractului de leasing se transmite numai

dreptul de folosinţă, proprietatea transmiţându-se ulterior, numai în cazul în

care utilizatorul îşi manifestă intenţia în acest sens. Odată cu proprietatea

asupra bunului, prin vânzare se transmite şi riscul contractului, pe când încazul leasingului, transmiterea proprietăţii şi a riscurilor se disociază.

Contractul de leasing prezintă asemănări importante cu vânzarea

cumpărarea la termen, reglementată în mod expres în anumite state. Aceasta

presupune amânarea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului

până la o anumită dată, care poate corespunde cu data achitării preţului sau -

după caz – a ultimei rate din preţ. În Spania, Legea nr. 50/1965 prevede însă

că vânzarea la termen este perfectă în momentul în care vânzătorul remite

lucrul, iar cumpăr ătorul a achitat avansul; în cazul contractului de leasing,

35 St. Cărpenaru op. cit. pag 42236 Publicată în M. Of. P I. Nr. 46/1990

55



luarea în primire a bunului nu condiţionează momentul încheierii şi

valabilitatea contractului, întrucât nu este vorba de un contract real.

2.2.3. Natura juridică a contractului de leasing.

2.3. Formele contractului de leasing.2.3.1. Clasificarea contractului de leasing după obiectul să u,

2.3.2. Clasificarea contractului de leasing după con ţ inutul

ratelor.

2.3.3. Clasificarea contractului de leasing după durata

contractului.

2.3.4. Clasificarea contractului de leasing după apartenen ţ a pă r ţ ilor.

2.3.5. Clasificarea contractului de leasing după specificul

tehnicii de realizare.

2.3.6. Alte forme de leasing.

2.4. Capacitatea păr ţilor contractante.

2.4.1. Capacitatea finan ţ atorului.

2.4.2. Capacitatea locatorului.

2.4.3. Capacitatea utilizatorului.

2.5. Obiectul contractului de leasing.

Aliniatul 2 al art. 1 din OG nr. 51/1997 prevede că operaţiunile de

leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile de

folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistr ărilor pe

bandă audio şi video, a pieselor de teatru, manuscriselor şi a drepturilor deautor.

Aşa cum rezultă din prevederile Codului Civil, pentru a forma obiect

al contractului de leasing, în primul rând, bunul trebuie să existe şi să fie în

56



circuitul civil. Bunul trebuie să fie corporal; el poate fi determinat sau

determinabil, însă trebuie să îndeplinească condiţia de a fi posibil şi licit.

2.6. Efectele contractului de leasing.

2.6.1. Obliga ţ iile locatorului/finan ţ atorului.` 2.6.2 Obliga ţ iile utilizatorului.

2.7. Riscul contractului de leasing.

Problema delicată a riscului prezintă o importanţă deosebită având în

vedere că acest aspect stabileşte cine suportă riscul pieirii fortuite a bunului

care constituie obiect al contractului de leasing. Cazul fortuit are în vedere o

serie de împrejur ări care presupun lipsa vinovăţiei, în literatura juridică ar ătându-se că în materie contractuală cazul fortuit şi for ţa major ă sunt

expresii sinonime,ambele desemnând un fapt care face imposibilă executarea

obligaţiei, f ăr ă ca acest fapt să fie imputabil debitorului37.

Art. 10 lit f din OG nr. 51/1997 instituie o prezumţie relativă (iuris

tantum) de suportare a riscului contractului de leasing de către utilizator.

Astfel, utilizatorul va suporta riscul pierderii, distrugerii sau avarierii

bunului utilizat din cauze fortuite, continuând efectuarea plăţilor cu titlu de

rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului, în lipsa unei

stipula ţ ii contrare.

Totodată, analizând dispoziţiile legale relative la criteriile de

delimitare a leasingului financiar, potrivit cărora, în cazul acestui tip de

leasing riscurile trec asupra utilizatorului, consider ăm că nu s-a avut în

vedere accepţiunea tradiţională de risc (ca fiind suportarea consecinţelor neexecutării contractului sinalagmatic ca urmare a unei imposibilităţi

fortuite), ci s-a vizat conceptul de risc financiar . În acest sens, în literatura

37 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol II. Ed. All,Bucureşti, 1998, pag.321

57



juridică de specialitate s-a ar ătat că în afaceri, orice comerciant este supus

unui risc de altă natur ă decât cel care rezultă din pieirea fortuită a lucrului şi

anume riscul de exploatare sau riscul financiar 38. Autorii au mai precizat că

acest risc este prezent în şi mai mare măsur ă în cazul contractelor de leasinginternaţional încheiate pe termen lung, care sunt supuse – între momentul

încheierii şi cel al executării lor – unor riscuri care pot influenţa prestaţia

uneia sau a ambelor păr ţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii

contractului.39

Prezumţia legală de suportare a riscului contractului de leasing de

către utilizator nu are la bază, prin urmare, nici regula res perit domino,întrucât ar trebui ca, odată cu transmiterea riscurilor, să se transmită şi

proprietatea, ori definiţia contractul de leasing financiar arată că se transmit

beneficiile aferente dreptului de proprietate şi nu proprietatea. Prin

coroborare cu prevederile art. 9 lit c din OG nr.51/1997 reţinem că

transmiterea beneficiilor aferente dreptului de proprietate nu include şi

dreptul de dispoziţie, esenţial pentru definirea şi exercitarea dreptului de

proprietate.

Se poate admite astfel, ca unică soluţie, faptul că prevederile OG

nr.51/1997 fac aplicarea regulii res perit creditori consfinţite prin art. 1074

alin 2 C.civ. potrivit căruia „lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afar ă

numai când debitorul este pus în întârziere; în acest caz, rizico-pericolul este

al debitorului”. Cu alte cuvinte, riscul contractului de leasing este suportat de

creditorul obligaţiei de a da, adică utilizatorul, cu excepţia cazului în care

38 V.M.Ionescu, Mecanisme de gestiune a riscului financiar. Hadging-ul, în Revista de dreptcomercial , nr. 3/1996, pag. 119-139.

39 D.A.Sitaru, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional. Tratat, vol II. Ed. Actami, Bucureşti 1996, pag.72şi urm.

58



finanţatorul a fost pus în întârziere de către utilizator, situaţie în care riscul îl

suportă finanţatorul, ca debitor al obligaţiei de a da.

Problema intervine însă cu privire la interpretarea obligaţiei de a da a

finanţatorului, întrucât aceasta cuprinde obligaţia de a preda bunul şi de a-lconserva până la predare – art. 1074 alin 1 C.civ. – or legea îl exonerează în

mod expres pe finanţator de obligaţia de predare.

2.8. Încetarea contractului de leasing.

2.8.1. Cauze generale de încetare a contractului de leasing.

2.8.2. Rezilierea contractului de leasing.

CAP. 3 : CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE LEASING.

3.1. Noţiunea contractului internaţional de leasing.

Contractul internaţional de leasing este contractul de leasing în care apare un

element de internaţionalitate, şi anume, sediul uneia din păr ţile contractante

sau obiectul contractului de leasing. Acest contract mai este cunoscut în

literatura juridică de specialitate şi în practică şi sub denumirea de contract

de leasing extern, formând obiectul de studiu al dreptului comer ţului

internaţional, fapt pentru care el a fost abordat de către autori şi anterior

legifer ării operaţiunilor de leasing în România. Ordonanţa Guvernului nr.

51/ 1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing conţine însă

– alături de reglementarea contractului de leasing intern, ca obiect de studiu

al dreptului comercial român – prevederi speciale relative la contractul

internaţional de leasing. Astfel, legea are în vedere două situaţii distincte

- contractul de leasing încheiat între un utilizator persoană fizică

sau juridică română şi o societate de leasing persoană juridică str ăină (art.

27, alin. 1)

- contractul de leasing încheiat între un utilizator persoană fizică

sau juridică română şi o societate de leasing persoană juridică română, având

59



ca obiect un bun mobil introdus în ţar ă de către societatea de leasing (art. 27,

alin. 2)

3.2. Contractul internaţional de leasing în lumina dreptului intern.

3.2.1. Situa ţ ia prevă zut ă de art.27 alin (1) din O.G. nr.

51/1997.

3.2.1.1.Considera ţ ii generale.

3.2.1.2. Procedura vamal ă specifică .

3.2.2. Situa ţ ia prevă zut ă de art. 27, alin (2) din O.G. nr.

51/1997.3.2.2.1.Considera ţ ii generale.

3.2.2.2. Procedura vamal ă specifică .

3.2.3. Situa ţ ia prevă zut ă de legea nr. 533/2004.

3.3. Contractul internaţional de leasing în reglementarea Convenţiei

de la Ottawa 1988.

3.3.1. Domeniul de aplicare.

La această convenţie au aderat un număr de 14 state, din care amintim

Franţa, SUA, Germania, Marea Britanie şi Italia. Ţara noastr ă nu a aderat la

această convenţie care guvernează mare parte din raporturile juridice

specifice operaţiunilor de leasing la nivel european şi mondial. Convenţia se

aplică operaţiunilor de leasing care au un caracter internaţional, şi anume, în

cazurile în care finanţatorul şi utilizatorul sunt din state diferite şi aceste

state, precum şi statul în care furnizorul îşi are sediul, sunt state păr ţi la

convenţie, sau când contractul de leasing şi contractul de furnizare sunt

guvernate de legea unui stat parte la convenţie.

60



Convenţia conţine, în general, norme cu caracter supletiv, cu câteva

excepţii. Astfel, potrivit art. 15 alin 1, păr ţile, chiar în situaţia în care îşi au

sediul în state contractante, pot să înlăture prevederile convenţiei, cu

condiţia ca acest lucru să rezulte atât din prevederile contractului de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor şi finanţator, cât şi din prevederile

contractului de leasing. În cazul în care excluderea expresă a normelor

convenţiei nu s-a realizat în acest mod, păr ţile pot deroga şi pe parcursul

derulării raporturilor contractuale de la dispoziţiile convenţiei, cu excepţia

dispoziţiilor referitoare la garanţia de evicţiune a finanţatorului, precum şi a

celor referitoare la cuantumul daunelor-interese datorate de utilizator încazul nerespectării obligaţiilor contractuale.

Aşa cum arată şi denumirea, Convenţia de la Ottawa guvernează

operaţiunile de leasing financiar, definite ca fiind acele operaţiuni în care

una din păr ţi (locatorul) încheie două contracte succesive:

- un contract de furnizare, la indicaţia unei alte păr ţi (locatar), cu

o ter ţă parte (furnizor), în virtutea căruia achiziţionează echipamente,materiale sau utilaje, în termenii aprobaţi de către locatar, în măsura în care

aceştia îl privesc în mod direct,

- un contract de leasing cu locatarul, prin care se acordă acestuia

din urmă dreptul de a utiliza bunul respectiv în schimbul plăţii chiriilor.

Operaţiunea de leasing financiar este, potrivit convenţiei, operaţiunea

de leasing care prezintă următoarele caracteristici:

- locatarul alege bunurile, f ăr ă a face apel într-o măsur ă

determinantă la competenţa locatorului;

61



- achiziţia bunurilor revine locatorului, în virtutea unui contract

de leasing, încheiat sau urmând a fi încheiat între locator şi locatar, contract

despre care furnizorul are cunoştinţă;

- chiriile stipulate în contractul de leasing sunt calculate astfelîncât să se ţină cont în special de amortizarea în totalitate sau a unei păr ţi

importante din costul bunurilor.

Se observă că în criteriile de delimitare a leasingului financiar nu se

regăsesc cele referitoare la dreptul de opţiune al utilizatorului (locatarului, în

terminologia convenţiei), al posibilităţii dobândirii dreptului de proprietate

de către utilizator la expirarea duratei contractuale sau al transmiterii unor aşa-numite ″riscuri şi beneficii aferente dreptului de proprietate″ de la

finanţator (locator , în terminologia convenţiei) la utilizator, aşa cum sunt

enumerate în legislaţia noastr ă. Criteriul determinant este cel referitor la

posibilitatea amortizării integrale sau a unei mari păr ţi din valoarea bunului,

amortizare la care este îndreptăţit utilizatorul, întrucât el are interesul şi

perspectiva certă a cumpăr ării bunului la sfâr şitul duratei contractuale. În

acest fel, se determină cauza încheierii contractului de leasing, un element

foarte important în stabilirea naturii financiare a operaţiunii. Posibilitatea

cumpăr ării bunului de către locatar nu are nici o relevanţă în acest sens,

convenţia stipulând expres că se aplică în toate situaţiile, indiferent dacă s-a

prevăzut sau nu de la început sau ulterior, dreptul de a cumpăra bunul (art. 1

alin 3).

Bunurile ce pot forma obiectul unui contract de leasing supus

prevederilor convenţiei sunt orice fel de echipamente, indiferent dacă sunt de

folosinţă îndelungată sau nu, cu excepţia celor care urmează a fi folosite de

către utilizator cu titlu personal, familial sau casnic.

62



3.3.2. Efectele contractului de leasing.

CAP 4. : REGLEMENTAREA LEASINGULUI ÎN LEGISLAŢIILE

ALTOR STATE. ASPECTE DE DREPT COMPARAT.

4.1. Leasingul în SUA.

4.2. Leasingul în Franţa.

4.3. Leasingul în Germania.

4.4. Leasingul în Belgia.

4.5. Leasingul în Spania.

4.6. Leasingul în Olanda.

4.7. Leasingul în Italia.

4.8. Leasingul în Elveţia.

4.9. Leasingul în Marea Britanie.

4.10. Leasingul în Japonia.

4.11. Leasingul în Brazilia.

4.12. Leasingul în fostele ţări comuniste.4.13. Leasingul în ţările islamice.

CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE PUBLICITATE COMERCIALĂ

1. Noţiuni generale privind activitatea publicitară.

2. Regimul juridic.

Nu există norme specifice consacrate nemijlocit contractului. În

reglementarea contractului vom folosi dispoziţiile generale din Codul

comercial, Codul civil şi anumite reglementări izolate cu privire la

publicitate, astfel:

63



- art. 30 şi 31 din Constituţie care reglementează libertatea de exprimare

(inclusiv prin folosirea mijloacelor curente de difuzare în masă) şi dreptul la

informare;

- Legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1992;- Decizia nr. 105/1993 pentru aprobarea normelor obligatorii privind

realizarea publicităţii în cadrul programelor audiovizuale, radiodifuzate sau

distribuite prin cablu elaborate de Consiliul Naţional al Audiovizualului,

intrate în vigoare la 18 august 1993 şi având ca model Convenţia Europeană

asupra Televiziunilor Transfrontaliere încheiată la 5 mai 1989;

- Legea taxelor locale intrată în vigoare la 1 iunie 1994, Capitolul VIIcare cuprinde taxele pentru folosirea mijloacelor de publicitate şi afişaj,

stabilindu-se o taxă în funcţie de suprafeţele obiectului publicitar, o taxă de

10% din valoarea contractului vărsată la bugetele locale şi o taxă majorată

cu 500% pentru reclama produselor de tutun şi a băuturilor alcoolice.

Dintre reglementările internaţionale putem aminti:

- Directiva nr. 85-480 din 10 septembrie 1984 a Uniunii Europene cu

privire la apropierea dispoziţiilor legislative în materie de publicitate

înşelătoare ale statelor membre;

- În sistemul de drept francez găsim:

* decretul nr. 76-148 din 14 februarie 1976 privitor la publicitate şi la

firmele vizibile de pe drumurile deschise circulaţiei publice;

* decretul nr. 80-923 din 25 septembrie 1980 care supune anumite

dispozitive publicitare unui regim de autorizare;* decretul nr. 82-764 din 7 septembrie 1982 care reglementează

folosirea vehiculelor în scopuri publicitare.

64



De asemenea, publicitatea comercială se bucur ă de importante

reglementări profesionale care pot sta la baza realizării acordului de voinţă a

păr ţilor contractante, astfel:

- Codul Uzan ţ elor Publicit ăţ ii, din 1958, elaborat de federaţia franceză de publicitate;

- Un Contract tip realizat în 1961 de un grup de exper ţi care au reunit

reprezentanţi ai anunţătorilor şi ai agenţiilor de publicitate. Acest contract nu

prezintă un caracter obligatoriu, dar poate servi ca referinţă pentru posibilii

contractanţi. Acest contract tip cuprinde următoarele clauze:

a) principii ce se constituie în reguli de deontologie profesională cu privire la angajamentele păr ţilor agenţiei;

b) condiţii generale;

c) uzanţe în materie;

d) proprietatea literar ă şi artistică;

e) rezilierea contractului cu durată nedeterminată printr-un preaviz de 6

luni.

- Codul internaţional de practici loiale în materie de publicitate, adoptat

de comitetul Executiv al Camerei de Comer ţ Internaţional din Paris în 1937

revizuit în 1949, 1955, 1966 şi 1973.

. 3. Obligaţiile părţilor.

3.1. Obligaţiile anunţătorului.

3.2. Anunţătorul, în mod obligatoriu, trebuie să aibă calitatea decomerciant, care poate desf ăşura o activitate productivă, comercializarea

bunurilor, prestarea unor servicii sau executarea unor lucr ări.

Anunţătorul recurge la activitatea publicitar ă pentru a realiza beneficii

superioare. Un efect psihologic al activităţii publicitare este acela că un

65



comerciant se simte obligat să facă publicitate deoarece şi concurenţii săi fac

acest lucru şi crede că în caz contrar beneficiul său ar fi afectat.

Pe plan internaţional, societăţile cu cele mai mari cheltuieli în

publicitate sunt deseori multinaţionale, apar ţinând unui număr mic desectoare r ămase constante mulţi ani40.

Cu toată importanţa activităţii publicitare, majoritatea comercianţilor

alocă pentru această activitate sume mici (exemplu: în Franţa , societăţile

mici şi mijlocii alocă în medie 0,5% din cifra lor de afaceri pentru

publicitate într-un sens strict41.

O primă obligaţie a anuţătorului este aceea care rezultă din art. 26 dinLegea nr. 36/1990 care obligă ca numărul sub care este înmatriculată firma

şi anul să figureze în orice anunţ, reclamă, mesaj, afiş întocmit sub formă

scrisă.

Anunţătorul va alege acea agenţie care se va ocupa cel mai bine de

afacerile sale, compar ă dosarele diverselor agenţii, reuşita lor cu clienţii mai

vechi şi cu cei actuali, analizează creativitatea şi imaginaţia de care au dat

dovadă.

Anunţătorul va fi obligat să pună de dispoziţia agenţiei toate

informaţiile privitoare la activitatea desf ăşurată de client sau cu privire la

calităţile produsului pentru ca acesta să-şi execute în cele mai bune condiţii

obligaţiile profesionale.

Datele astfel precizate trebuie să r ămână secrete şi drept urmare, agenţia

îşi va asuma obligaţia de confidenţialitate iar în cazul încălcării acesteia îşidegajează r ăspunderea contractuală.

40 Fabricanţii de produse de întreţinere menajere (Colgate, Palmolive, Procter &Gamble etc), deautomobile, de produse alimentare, de servicii.41 Jean Lendrevie, B. Brochand ¸ Le Publicitor , Editura Dalloz, Paris, 1993, pag. 30.

66



Clientul trebuie să plătească remuneraţia agenţiei de publicitate. Plata

se poate face astfel: integral la semnarea contractului; în tranşe lunare; în

sistem barter. În condiţiile nerespectării termenelor de plată, clientul poate fi

obligat la plata unor penalităţi.

Obligaţiile agenţiei de publicitate.

În faza apariţiei activităţii publicitare, agenţiile de publicitate îmbr ăcau

forma curtierilor de spaţiu publicitar. Începând cu secolul XIX şi până în anii

`3042. În anii `30 se creeaă în Franţa agenţii care prefigurează cu adevărat

pe cele actuale. Prima jumătate a secolului XX este perioada trecerii de la

reclamă la publicitatea modernă. Mass media se diversifică şi creşte audienţa

la radio şi reviste. Publicitatea de marcă pt televiziune va fi autorizată după

1960. marii producători europeni descoper ă marketingul importat direct din

SUA. Publicitatea se face f ăr ă a fi frânată de o reglementare strictă sau de

contestaţiile consumatorilor.

Dificultăţile şi crizele economice accentuează concurenţa şi determină

apariţia agenţiilor flexibile. În principiu, o agenţie publicitar ă are următoareastructur ă organizatorică: serviciu de creaţie (redactare, artistic), studii de

piaţă (cercetare), medii publicitare (cumpărare de timp şi spaţiu), servicii

funcţionale generale (contabilitate, personal, administraţie etc)43.

Având în vedere forma cea mai frecventă a unei agenţii, putem spune că

ea este un prestator de servicii care furnizează anunţătorului o gamă largă de

servicii diverse din care amintim:

42 În SUA, primul agent publicitar se instalează în Philadelphia în 1841, care de fapt este un curtier despaţiu pentru că vindea în toată ţara spaţiul a 1300 de ziare pentru un comision de 25%.43 În prezent, în România funcţionează peste 300 societăţi comerciale cu preocupări în domeniul publicităţii. Principalele agenţii autohtone au devenit membre ale Asociaţiei Internaţionale a Publicităţii.Cu sediul la New York, reuneşte peste 300 de membri din 90 de ţări.

67



- servicii de consultant în comunicaţii (determinarea strategiei,

concepţia companiei publicitare);

- servicii de creaţie, realizare a anunţurilor;

- servicii de intermediere (cumpărare de spaţiu, sau în editare);- în unele situaţii, şi servicii de difuzare a spoturilor publicitare.

Suportul este mijlocul prin care se difuzează mesajul publicitar

(exemplu: ziar, afiş, radio, televiziune, cataloage, ambalaje, etichete etc).

Supor ţii nu sunt parte directă într-un contract de publicitate, dar participă la

campania publicitar ă printr-un contract de difuzare încheiat direct cu

anunţătorul sau prin intermediul agenţiei. Suportul se obligă în schimbulunei remuneraţii să difuzeze fidel mesajul anunţătorului, să respecte

termenele de difuzare.

Angajamentul contractual dintre suport şi anunţător nu-l împiedică pe

primul să încheie alte contracte cu alţi anunţători care se află în concurenţă

cu cel iniţial.

Obligaţiile agenţiei pot fi grupate în două categorii:

a) elaborarea campaniei publicitare – situaţie în care acţionează în

calitate de prestator direct şi personal de servicii. Acţiunile ce trebuie

întreprinse se refer ă la:

- analiza poziţiei pe piaţă a produselor sau serviciilor cărora le va face

publicitate;

- analiza condiţiilor de competiţie a produselor sau serviciilor;

- studiul structurii consumatorului şi al practicii consumului;- formularea obiectivelor de publicitate pe baza scopurilor de piaţă

stabilite de anunţător;

- dezvoltarea strategiei de comunicare;

- elaborarea liniilor directoare în domeniul cercetării de publicitate;

68



- crearea de mijloace de publicitate;

- dezvoltarea propunerilor pentru diferite evenimente de piaţă,

promovări, sponsorizări, precum şi coordonarea internaţională a

activităţilor de publicitate. b) intermedierea între anun ţă tor şi supor ţ i

- agenţia va pregăti planificarea mediilor publicitare pe baza unei

strategii şi va încheia contracte cu acestea;

- supraveghează modul de executare a angajamentului de difuzare a

mesajelor publicitare.

4. Etapele contractuluiDerularea contractului se realizează în patru etape:

4.1. Elaborarea strategiei de publicitate.44

4.2. Elaborarea elementelor de publicitate.

4.3. Difuzarea elementelor de publicitate.

4.4. Evaluarea publicităţii

5. Plata

Publicitatea inselatoare si publicitatea comparativa

CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE CONSULTING-ENGINEERING

1. Consideraţii introductive

1.1. Semnificaţia şi definiţia noţiunii de consulting-engineering.Consulting engineering-ul a apărut ca o aplicaţie a practicii comerciale

nord-americane, de dată relativ recentă, care a cunoscut o dezvoltare şi o

împlinire rapidă mai ales după al doilea r ăzboi mondial, r ăspândindu-se în

44

69



întreaga lume. Directorul de întreprindere, pentru a face faţă cu succes

criteriilor competitivităţii tehnice pe plan mondial, are nevoie de sprijinul şi

asistenţa unor specialişti cu o vastă experienţă, astfel încât obiectivul

industrial, tehnologia de fabricaţie adoptată, parametrii şi indicii tehnico-economici adoptaţi să conducă la o eficienţă maximă.

În Marea Britanie, în marea majoritate a timpului acest termen se

folosea cu sensul de construcţie mecanică, astfel încât numeroase societăţi

care cuprindeau în obiectul lor de activitate acest termen nu erau în realitate

decât ateliere de fabricare a produselor mecanice. Dacă se folosea termenul

cu alte cuvinte, ca de exemplu „civil”, „naval”, „military”, el avea sensul decaracter specific al acestor activităţi. În ultima perioadă de timp noţiunea de

„engineering” se foloseşte pentru a reda sensul de operaţiuni ştiinţifice şi

tehnice ce ţin de activitatea inginerească.

În Statele Unite ale Americii termenul a fost iniţial folosit pentru a

desemna o largă gamă de activităţi conceptuale sau operaţionale subliniind

arta şi ştiinţa inginerului. Este de reţinut acest sens american al termenului,

care după un deceniu a fost acceptat în lumea întreagă. În Franţa această

noţiune a fost tradusă prin termenul de „genie industriel”, termen care

conţine cuvântul „genie”, preluat din limba greacă unde desemna procesul

de creaţie-producţie.

Noţiunea de engineering suscită încă discuţii asupra sensurilor ei.

Doctrina singur ă a fost cea care s-a preocupat de cercetarea modului în care

semnificaţiile iniţiale ale cuvântului au evoluat până la nivelul actual decomplexitate.

În orice dicţionar englez-român putem găsi pentru cuvântul

engineering, traducerea „construcţii mecanice, inginerie”. Acest sens iniţial

al engineering-ului s-a păstrat până azi, coexistând cu sensul evoluat, actual

70



cuantificat, pe care-l are această noţiune. Pentru a ilustra mai bine acest

proces, vom apela la o serie de definiţii ale engineering-ului, prezentate

cronologic:

a) Engineering-ul este arta dirijării marilor surse de energie din natur ă spre folosul şi confortul omului45 ;

b) Engineering-ul este ştiinţa economisirii, a conservării – energiei

cinetice şi potenţiale produsă şi stocată de natur ă spre folosul omului46 ;

c) Engineering-ul este arta şi ştiinţa folosirii, dirijării sau instruirii

altora pentru folosirea principiilor, for ţelor, proprietăţilor şi substanţelor din

natur ă în producerea, fabricarea, construirea, acţionarea şi folosirealucrurilor sau a mijloacelor, metodelor, maşinilor, dispozitivelor şi

structurilor 47;

d) Engineering-ul este ştiinţa şi arta manevr ării eficiente a materialelor

şi for ţelor; ea implică proiectare şi execuţie economică, asigurând, când este

bine folosită, cea mai avantajoasă combinaţie de precizie, siguranţă,

durabilitate, viteză, simplitate, eficienţă şi economie posibilă în condiţiile de

proiectare şi service48;

e) Activitatea caracteristică ingineriei este proiectarea structurilor

maşinilor, circuitelor sau proceselor şi a unor combinaţii a acestor elemente

în sisteme şi instalaţii şi analiza şi anticiparea performanţelor şi costurilor lor

în condiţii de lucru specifice49;

f) Engineering-ul este profesiunea în care cunoştinţele de matematică

şi de ştiinţele naturale, acumulate prin studiu, experienţă şi practică se aplică

45 Thomas Tredgold, 182846 Willard A.Smith, 190847 Alfred W.Kiddle, 192048 J.A.L. Wadel, Franck W.Skinner şi H.E Wessmann, 193349 M.P.O Boten, 1954

71



cu scopul găsirii unor căi de utilizare economică a materialelor şi for ţelor

naturii în folosul omenirii50.

Organizaţia de consulting-engineering

2. Natura juridică a contractului de consulting-engineering2.1. Compara ţ ie între contractul de consulting-engineering şi

contractul de mandat.

Mandatul este un contract prin care o persoană fizică sau juridică

numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe

seama alte persoane – numită mandant – care îi dă această împuternicire şi

pe care o reprezintă (art.1532 C.civ.). Principala asemănare dintre cele două contracte este aceea că în ambele o persoană face nişte servicii unei alte

persoane. Diferenţele sunt mult mai mari decât asemănările:

- în contractul de mandat, mandatarul săvâr şeşte acte juridice, pe când

furnizorul de engineering săvâr şeşte acte materiale (studii, proiecte,

verificări de utilaje, fundamentarea tehnico-economică a realizării investiţiei,

întocmirea caietelor de sarcini, etc.);

- în contractul de mandat, mandatarul acţionează în numele şi pe

contul mandantului, pe când în contractul de consulting-engineering,

furnizorul nu prestează serviciile sale în numele şi pe seama beneficiarului ci

îi prestează acestuia direct serviciile plătite.

2.2. Compara ţ ie contractul de consulting-engineering şi contractul de

antrepriză .

În contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă să execute pe risculsău, o lucrare determinată, pentru client, în schimbul unui preţ.

Deosebirea major ă constă în aceea că antreprenorul îşi asumă în

principal obligaţii de rezultat.

50 The Engineers Council For Professional Developement, 1963

72



Presupune obligaţia organizaţiei de engineering de a depune toată

diligenţa necesar ă pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Caracteristic pentru obligaţia de rezultat este faptul că obligaţia este

strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului bine stabilit, pe cândorganizaţia de engineering, îşi asumă în principal obligaţii de mijloace (de

prudenţă de diligenţă).

2.3. Raportul dintre contractul de consulting-engineering şi contractul

de know-haw.

Contractul de know-haw este contractul care are ca obiect „transferul

de mijloace tehnice, procese tehnologice, protejate sau printr-un brevet, brevetabile sau nebrevetabile, precum şi cunoştinţele legate de aplicarea

lor 51.

Ceea ce deosebeşte cele două contracte ţine de dreptul de exploatare,

de natura prestaţiilor specifice şi de obligaţia de colaborare, astfel:

- cel ce transmite know-haw trebuie să fie titularul monopolului

dreptului de exploatare, ceea ce nu este cazul cu furnizorul de engineering;

- în cazul contractului de engineering suntem în prezenţa unei obligaţii

de a da 52, pe când la contractul de know-haw păr ţile au obligaţia să-şi

comunice reciproc eventualele perfecţionări ulterioare – ceea ce nu este

prevăzut la contractul de consulting-engineering.

Putem concluziona că, contractul internaţional de consulting-

engineering se conturează ca un contract complex, nenumit, rezultat din

întrepătrunderea unui număr mare de operaţii de prestare de servicii,„regulile specifice fiecăreia fiind atenuate, dispărând uneori, fiind întărite în

51 Y. Eminescu ……….52 J.M.Deleuze, Le contract d' engineering . Rapport general, în Novelles tehniques contractuelles,Montpelier, 1970, p.79-80.

73



alte cazuri, pentru a se topi într-o creaţie originală, dominată de reguli

proprii.

3. Caracterele juridice ale contractului de consulting-engineering

4. Încheierea contractul de consulting-engineering5. Efectele contractul de consulting-engineering

5.1. P ă r ţ ile contractante.

5.2. Obliga ţ iile pă r ţ ilor.

5.2.1. Obliga ţ iile organiza ţ iei de engineering.

5.2.2. Obliga ţ iile beneficiarului .

1.

Legea aplicabilă contractului de consulting-engineering.Până în prezent, contractul de consulting engineering, aflat în plină

dinamică, nu a fost reglementat în legislaţiile naţionale. În practica

contractuală internaţională se utilizează, în materie, fie contracte-model,

elaborate de asociaţii de ingineri consultanţi, specializaţi pe domenii, fie

condiţii generale elaborate de asemenea asociaţii sau de organisme ONU53.

Aceste condiţii şi contracte model sunt aplicate unui contract internaţional

numai dacă păr ţile convin expres în acest sens.

Fiind un contract de comer ţ internaţional, trebuie avută în vedere şi

stabilită legea care guvernează contractul de engineering. Pentru stabilirea

legii contractului, dreptul nostru internaţional privat se conduce după regula

potrivită căreia păr ţile au dreptul să-şi aleagă legea aplicabilă contractului cu

element internaţional.

53 Astfel, în 1957, Federaţia Internaţională a Inginerilor Consultanţi şi Federaţia de Construcţii şi Lucr ăriPublice au elaborat Conditions of contract (international) for work of civil engineering construction with

forms of tender and agreement , iar în 1963 au elaborat Conditions of contract (interna ţ tional) for electrical and mechanical works; contracte model au fost elaborate, spre exemplu, de către Association of ConsultingEngineering, The Institution of Civil Engineers, The Institution of Electrical Engineers (Model Form of conditions of export contract ).

74



În conformitate cu art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, păr ţile contractante

pot desemna, în temeiul principiului lex voluntatis, legea care să le

cârmuiască contractul. Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fieexpresă sau să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din

circumstanţe (art. 74). Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile

contractului poate fi modificată prin acordul păr ţilor (art. 76 alin. 1). În

conformitate cu acelaşi articol, această modificare , deşi are un efect

retroactiv, nu poate să infirme validitatea formei acestuia (a contractului) şi

nu poate să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de către ter ţi.În lipsa unei legi alese în consens de către păr ţi, contractul este supus

legii statului cu care are legăturile cele mai strânse. Se consider ă că există

atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are,

la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa,

ori fondul de comer ţ sau sediul statutar. În conformitate cu art. 78 lit. c din

Legea nr. 105/1992, prin prestaţie caracteristică se înţelege prestaţia

îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi, în general, de partea care,

în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire. Contractul de engineering,

cu multitudinea sa de obligaţii,, de naturi diferite, poate fi apreciat că are

drept prestaţie caracteristică cea de natura executării de lucr ări sau a prestării

de servicii54 şi, în consecinţă, lex contractus va fi legea ţării prestatorului şi

anume, legea ţării unde îşi are sediul organizaţia de engineering. Execuţia

prestaţiilor caracteristice ne indică şi scopul acordului de voinţă intervenitîntre păr ţi, rezultatele în vederea realizării cărora s-a încheiat contractul.

54 Victor Babiuc – Contractul de engineering, în Dreptul comer ţului internaţional, Editura Atlas Lex, 1994, pag. 157

75



În cazul în care datorită multitudinii şi naturii diferite a prestaţiilor,

precum şi datorită executării lor pe teritoriul unor state diferite, apare o

anumită dificultate în evidenţierea prestaţiei caracteristice. Nu este acceptată

divizarea contractului în sensul supunerii fiecărei obligaţii legii ţării în carese execută..

În ipoteza în care nu se poate stabili care obligaţie este caracteristică, se

va adopta soluţia supunerii contractului de engineering legii ţării în care s-a

încheiat contractul. În acest sens, art. 79 din Legea nr. 105/1992 prevede:

„contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a

uneia din păr ţi este supus, cât priveşte condiţiile de fond, legii locului unde afost încheiat”.

2. Soluţionarea conflictelor – aspecte conflictuale.

Complexitatea obligaţiilor cuprinse în diferite forme ale contractului de

engineering impune, cu necesitate, precizarea căii de urmat în cazul în care

intervine un litigiu între păr ţile contractante în perioada de derulare a

contractului. O atenţie deosebită se acordă clauzei de arbitraj, existând

tendinţa de a se supune eventualele litigii unui arbitraj ex aequo et bono.

Această soluţie se explică prin particularităţile activităţii de engineering şi

mai cu seamă complexităţii operaţiilor pe care le implică diferitele contracte

ce se încheie în vederea realizării unui obiectiv industrial atât de complex55.

Principiul general al contractului trebuie să-l constituie recomandarea

că păr ţile să depună eforturi pentru soluţionarea litigiilor pe cale amiabilă şi

numai în cazuri extreme, de excepţie, să recurgă la soluţionarea lor pe caleaarbitrajului.

55 T.R.Popescu – Contractul de engineering, în Dreptul comer ţului internaţional. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 407

76



În general, litigiile din acest gen de contracte se caracterizează prin

aceea că se refer ă la probleme tehnice şi tehnologice complexe ce trebuie

soluţionate rapid spre a nu fi întrerupte lucr ările. În acest sens, contractul

trebuie să prevadă împrejur ările în care el poate fi adaptat, modificat saucompletat. Contractul trebuie să prevadă că o parte să consimtă măsurile

luate de cealaltă parte în anumite împrejur ări, în scopul preîntâmpinării unor

dereglări şi prejudicii. În caz de refuz, este necesar a se recurge la

soluţionarea litigiului de către comisia de arbitraj instituită şi admiterea

luării de măsuri provizorii de protecţie până la judecarea litigiului.

CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE FACTORING.

Noţiuni generale.

Factoringul face parte din acele tehnici juridice moderne care au

îmbunătăţit sensibil instituţiile dreptului tradiţional şi îşi găsesc justificarea

în necesitatea resimţită de producătorii de servicii de a obţine o garanţie

eficientă a plăţi mărfurilor sau serviciilor prestate, punându-se la adă post de

insolvabilitatea sau reaua-credinţă (intenţia) a clienţilor lor, contra unui

comision.

În literatura juridică56 contractul de factoring este definit ca fiind acel

contract prin care o parte (vânzător de bunuri sau prestator de servicii) –

ADERENT, cedează creanţele pe care le are împotriva clienţilor săi

celeilalte păr ţi – FACTOR , care, în schimbul unui comision, se obligă să

achite aderentului valoarea acestor creanţe, pe care urmează să le încaseze

de la debitorii preluaţi, fiind subrogat, în acest sens, în toate drepturile pe

care aderentul le are împotriva debitorilor săi.

56 A se vedea B. Ştef ănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comer ţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1983, p. 231; T.R. Popescu, Dreptul comer ţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1979, p. 377.

77



Convenţia Unidroit de la Ottawa din 1988 defineşte57 contractul de

factoring ca fiind acel contract prin care o parte, denumită furnizor (în loc de

cedent), cesionează (de bună voie sau în virtutea unei obligaţii) unei alte

păr ţi, denumită factor, creanţe rezultate din vânzări de mărfuri (cu excepţiacelor care au ca obiect bunuri personale, de uz familial sau gospodăresc) sau

prestări de servicii, sub condiţia ca factorul să îndeplinească cel puţin două

din următoarele funcţii, specifice instituţiei:

- efectuarea plăţii producătorului, inclusiv împrumuturi şi plăţi în

avans (finanţarea producătorului);

- supravegherea conturilor bancare în conexiune cu operaţiile legatede titluri de credit (ţinerea evidenţei creanţelor);

- asigurarea protecţiei împotriva r ăilor platnici.

3.1. Caractere juridice58

Comercialitatea contractului de factoring

Internaţionalitatea contractului de factoring

3.2.Natura juridică a factoringului.

Pentru a cuprinde adevărata configuraţie a contractului de factoring,

acesta trebuie comparat cu unele instituţii juridice asemănătoare.

Aşa cum s-a văzut, o mare parte a statelor europene aplică factoringul

pornind de la cesiunea de creanţă din dreptul civil deoarece între cele două

instituţii sunt mai multe analogii. Cesiunea de creanţă pare a corespunde

cerinţei esenţiale a factoringului şi anume transmisiunea creanţei către

factor, deoarece, în cazul acestuia, cedentul nu garantează decât existenţa

57 A se vedea art. 2 din Convenţia Unidroit privind factoringul internaţional, Ottawa, 28 mai 1988.58 A se vedea şi I. Cernăianu, Contractul comercial internaţional de factoring, în R.D.C. nr. 6/1996, p.58.

78



creanţei de la data cesiunii nu şi solvabilitatea clientului debitor ori

modificările ulterioare ale acestuia.

Diferenţele apar în ceea ce priveşte formalităţile prin care

transmisiunea creanţei devine opozabilă debitorului cedat care, în cazulcesiunii de creanţă implică notificarea creanţei debitorului sau acordul

acestuia59, pe când la factoring acesta nu prezintă interes, relevanţă având

doar notificarea din partea aderentului a faptului că va plăti valabil numai în

mâna factorului60. În vederea facilitării cesiunii de creanţă, unele legislaţii au

simplificat formalităţile privind opozabilitatea acestuia ajungându-se la

transmisiunea însăşi a facturilor

61

.Doctrina franceză, datorită formalităţilor impuse de cesiunea de

creanţă, apropie factoringul mai mult de subrogaţia convenţională consimţită

de creditor, potrivit căruia creditorul care a primit plata de la o altă persoană,

îi dă acestuia drepturile, acţiunile şi privilegiile sau ipotecile sale contra

debitorului, în mod expres şi concomitent cu plata62.

Trebuie subliniat totuşi faptul că această instituţie a dreptului civil

presupune pe lângă condiţiile de formă mai greoaie şi ca plata să se facă în

acelaşi timp cu subrogarea, acordul intervenind între debitor şi solvens, în

timp ce la factoring, acordul se consumă între creditor şi factor (solvens),

debitorul fiind ter ţ faţă de această convenţie63.

59 Se întocmeşte în formă autentică, pentru a fi opozabil tuturor categoriilor de ter ţi sau printr-un act subsemnătur ă privată, când este opozabil numai debitorul cedat. Astfel, condiţiile de formă ale cesiunii decreanţă îi cresc acestuia valoarea practică pentru operaţiunea de factoring art. 1393.60 A se vedea conţinutul contractului de factoring.61 Spre exemplu, în dreptul belgian facturile se transmit prin gir asemenea titlurilor de credit, comunicareaf ăcându-se prin scrisoare recomandată cu aviz de primire.62 A se vedea şi art. 1117 C.civ. român.63 A se vedea B. Ştef ănescu, I Rucăreanu, op. cit., p. 233.

79



Contractul de factoring a fost asemănat şi cu un contract de mandat

comercial64 însă trebuie să avem în vedere că, pe de o parte, mandatul poate

consta în executarea unei singure operaţii, în timp ce factoringul are

întotdeauna o globalitate şi o succesiune de afaceri, iar pe de altă parte,factorul devine proprietar al creanţelor, ceea ce nu se întâmplă în cazul

mandatului, şi poate să le transmită altuia, şi nu în ultimul rând, odată

transmise creanţele, furnizorul nu mai poate reveni în mod unilateral asupra

contractului, pe când mandatul este irevocabil „ad mutum”65.

Contractul de factoring se deosebeşte şi de operaţiunea de scont pentru

următoarele considerente:- la scont se negociază un titlu de credit care are o valoare nominală în

funcţie de care se stabileşte preţul, pe când la factoring întâlnim creanţe

comerciale obţinute care, în cele mai multe cazuri sunt constatate doar

printr-o factur ă;

- scontul poartă asupra unei operaţiuni izolate (un singur titlu), pe când

factoringul poartă asupra unei multitudini de operaţiuni succesive (toate

afacerile aderentului);

- la scont solvabilitatea clientului este de o importanţă hotărâtoare,

acesta putând fi urmărit de către bancă printr-un recurs cambial, pe când

factorul îşi asumă riscul insolvabilităţii clientului, furnizorul garantând doar

existenţa creanţei.

Contractul de factoring nu poate fi asimilat nici operaţiei de asigurare

de credit pentru că, în timp ce factorul devine imediat debitor principal pentru întreaga valoare a creanţelor acceptate, asiguratorul r ămâne doar un

64 Factorul poate îndeplini şi rolul de mandatar atunci când anumite creanţe nu prezintă garanţii derecuperare, caz în care efectuează în favoarea producătorului servicii de recuperare a creanţelor f ăr ă caacestea să-i fie transferate. A se vedea şi V. Mircea, Contractul de factoring, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 121.65 A se vedea şi I. Cernăianu, op. cit., p. 59.

80



garant a cărui r ăspundere este antrenată exclusiv în cazul în care debitorul

principal s-ar putea sustrage de la îndeplinirea obligaţiei asumate66.

Nici încercarea de a privi factoringul ca pe un avans acordat de factor

furnizorul, avans garantat de facturile date în gaj, asupra cărora factorul ar avea un drept de preferinţă, nu a fost acceptată67 deoarece, pe de o parte,

factorul nu dobândeşte un simplu drept de gaj, ci devine proprietar al

creanţelor acceptate şi, pe de altă parte, factorul nu se poate adresa împotriva

furnizorului, în cazul în care debitorul cedat este insolvabil, riscul

insolvabilităţii apar ţinându-i.

Având în vedere cele prevăzute mai sus, se poate trage concluzia că factoringul are o natur ă juridică proprie şi distinctă de alte instituţii

asemănătoare, comportând în acelaşi timp o garanţie a creanţelor aprobate, o

transmisiune a dreptului de proprietate asupra creanţelor şi toate „serviciile”

anexe pe care le implică acest contract68.

3.3. Conţinutul contractului de factoring

3.4. Legea aplicabilă.

În factoringul internaţional în situaţia în care păr ţile nu fac trimitere la

dispoziţiile convenţiei se pune problema legii aplicabile în tăcerea păr ţilor.

În literatura juridică au fost exprimate mai multe opinii. Având în

vedere practica arbitrală şi judecătorească, optăm pentru soluţia conform

căreia contractul de factoring internaţional să fie supus legii în vigoare la

sediul păr ţii cu obligaţie caracteristică – legea factorului la import69.

66 Asiguratorul nu cunoaşte încă de la început întinderea obligaţiei sale, aceasta determinându-se ulterior.67 I. Cernăianu, op. cit., p. 59.68 B. Ştef ănescu, I. Rucăreanu, op. cit., p. 232.69 A se vedea B. Ştef ănescu, I. Rucăreanu, op. cit., p. 236.

81



CAPITOLUL V

FALIMENTUL

1.Generalităţi.1. Prin faliment se înţelege o procedur ă judiciar ă specială de

executarea silită asupra patrimoniului debitorului aflat în stare de insolvenţă

(încetare de plăţi) în scopul satisfacerii creditorilor într-un mod colectiv,

concursual, unitar şi, în principiu, egalitar.

2. Întrucât comercianţii îşi extind activitatea dincolo de teritoriul

naţional, având reşedinţe sau sucursale, filiale ori reprezentanţe şi în alte

state, unde se regăsesc şi fracţiuni ale patrimoniului lor, apar inevitabil

conflicte de legi şi de jurisdic ţ ii atunci când se pune problema declar ării şi

organizării falimentului.

Conflictele de competen ţă sunt sporite de particularităţile

falimentului, care prin consecinţele sale afectează persoana comerciantului,

contractele pe care le derulează, patrimoniul, interesele creditorilor aflaţi în

faţa insolvenţei comerciantului debitor. Aşadar, desfiinţarea calităţii de

comerciant, dar şi dizolvarea patrimoniului acestuia, produc consecinţe

deosebite în mediul de afaceri de sub jurisdicţia unui stat.

3. Determinarea instan ţ ei competente.

Fiecare stat doreşte să-şi asigure un climat propice mediului de afaceri,

inclusiv prin stabilirea regulilor care cârmuiesc falimentul pe teritoriul

naţional, protejând astfel creditorii care contractează cu un debitor stabilit peteritoriul lor.

Acest scop este şi mai bine realizat atunci când unui stat i s-ar accepta

extinderea competenţei în materie de faliment dincolo de teritoriul naţional

unde debitorul ar deţine o fracţiune din patrimoniu. În acest fel s-ar asigura

82



egalitate de tratament tuturor creditorilor, procedura ar fi mult mai simplă,

uniformă şi s-ar evita soluţii contradictorii.

Necesitatea unei proceduri uniforme extrateritoriale se izbeşte de

dorinţa fiecărui stat de a realiza executarea silită asupra bunurilor de peteritoriul lor. Din această contradicţie s-au născut două concepţii, care numai

par ţial au putut fi conciliate: teoria unităţii (universalităţii) falimentului şi

teoria pluralităţii (teritorialităţii) falimentului.

5.2. Teoria unităţii şi a universalităţii.

5.3.Teoria pluralităţii şi teritorialităţilor.

5.4. Legea aplicabilă falimentului.

Legea falimentului este legea instanţei chemate să se pronunţe în

această cauză ( lex fori). Această soluţie se impune datorită caracterului

procedural al falimentului, care este o cale specială de executare silită şi,

drept urmare, este apanajul legii forului. Numai legea instanţei sesizate (lex

fori) „permite ca falimentul, pe plan internaţional, să-şi poată îndeplini rolul

care i-a fost menit pe plan naţional”70.

5.4.1. Domeniul legii falimentului.

Lex fori, în calitate de lege a falimentului, are, într-adevăr, vocaţie

universală însă nu are competenţă exclusivă. Dacă în ce priveşte materiile ce

ţin de esenţa instituţiei falimentului, cum ar fi cele care asigur ă protecţia

creditului, egalitatea între creditori sau redresarea debitorului se va aplica lex

fori, în alte domenii se vor aplica legea societăţii (lex societatis), legea

situării bunurilor (lex rei sitae), a contractelor (lex contractus), etc. în funcţie

de diverse puncte de legătur ă.

70 ibidem 1, pag. 71

83



5.5. Deschiderea procedurii falimentului.

5.6. Efectele şi administrarea falimentului.

CAPITOLUL VI.

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL.

CAPITOLUL I : NOŢIUNI INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA 1. Arbitrajul comercial internaţional. Concept. Varietăţi.

1.1 Definiţie. Conceptul de arbitraj comercial internaţional este

susceptibil de mai multe accepţiuni, şi anume: Într-o primă accep ţ iune, acest concept desemnează mijlocul

corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile internaţionale care

pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri

şi servicii şi din contractele de cooperare industrială71.

Într-o alt ă accep ţ iune conceptul la care ne referim poate fi definit ca

metodă de soluţionare a litigiilor născute din relaţiile comerciale

internaţionale72.

În fine, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie

specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure

rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale şi

totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a muncii73.

1.2. Clasificarea arbitrajului comercial internaţional.

SECŢIUNEA 2. Caracterele şi natura juridică a arbitrajului comercial

internaţional.

71 M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comercial internaţional, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.148.72 Idem, p. 14873 Idem, p. 148

84



2.1.Caracterele juridice.

2.2. Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional.

Stabilirea naturii juridice a arbitrajului comercial internaţional

constituie obiect de controversă. În literatura juridică s-au conturat trei puncte de vedere:

2.2.1. Potrivit unui punct de vedere arbitrajul comercial internaţional

are caracter jurisdicţional;

2.2.2. Potrivit punctului de vedere opus arbitrajul comercial

internaţional are caracter contractual;

2.2.3.

Potrivit celei de a treia opinii arbitrajului comercialinternaţional are o figură juridică mixtă prezentând atât elemente de natur ă

comercială cât şi elemente de natur ă jurisdicţională.

În concepţia jurisdicţională arbitrajul rezidă în voinţa statului, care, în

virtutea dreptului său suveran de a asigura realizarea justiţiei pe întreg

teritoriul ce-i apar ţine, poate autoriza păr ţile ca, în anumite domenii, să

recurgă la arbitraj ca modalitate de realizare a justiţiei, delegată de puterea

suverană.

Teza jurisdicţională, susţine cu precădere în literatura juridică

franceză, engleză şi elveţiană, îşi găseşte suportul într-o serie de

particularităţi ce denotă similitudinea arbitrajului cu activitatea instanţelor

judecătoreşti:

Sentinţa arbitrală are aceeaşi natur ă ca şi o hotărâre pronunţată

de judecător, ceea ce îi confer ă autoritatea lucrului judecat şi posibilitatea punerii ei în executare;

Posibilitatea recunoscută păr ţii nemulţumite de sentinţa

arbitrală de a exercita anumite căi de atac împotriva sentinţei a căror

soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

85



Posibilitatea judecătorului de a interveni în procedura arbitrală

fie pentru a desemna un arbitru, fie pentru a rezolva o cerere de recuzare a

unui arbitru.

În concepţia tezei contractuale arbitrajul este privit ca un ansamblude acte juridice a căror natur ă este predominant contractuală. Păr ţile în

exercitarea libertăţii lor dispun de facultatea de a organiza în limitele

stabilite de lege, soluţionarea litigiilor lor de către persoane care le inspir ă

încredere, puterile pe care le exercită arbitrii decurgând din voinţa păr ţilor.

În această teză se recunoaşte voinţa păr ţilor, valoarea normativă, f ăr ă a se

nega, totuşi, elementul autoritar întemeiat pe puterea statală care confer ă înultima instanţă eficacitate regulilor instituite prin voinţa păr ţilor. Autorii care

susţin această teză consider ă că sentinţa arbitrală nu se bucur ă de puterea

lucrului judecat ca şi sentinţele pronunţate de instanţele justiţiei statale ci de

o simplă irevocabilitate în raporturile dintre păr ţi, ca efect al voinţei lor

exprimate în convenţia arbitrală.

Teza eclectică (mixtă), potrivit căreia arbitrajul comercial

internaţional are o figur ă juridică complexă, prezentând atât elemente de

natur ă comercială cât şi elemente de natur ă jurisdicţională, ia în considerare

faptul că nici teza contractualistă nici cea jurisdicţională nu pot fi susţinute şi

explicate integral prin criterii obiective, ceea ce face ca nici una dintre ele să

nu poată fi integral admisă sau integral respinsă.

În literatura noastr ă juridică această teză a fost larg acceptată

considerându-se că „în timp ce izvorul juridic al arbitrajului comercial interna ţ ional este de natur ă contractual ă , rezolvarea litigiului şi hot ărârea

în care aceasta se finalizeaz ă au caracter jurisdic ţ ional” . În delimitarea

celor două laturi ale arbitrajului, literatura de specialitate a reţinut ca

elemente definitorii ale caracterului contractual: „condiţiile de validitate a

86



convenţiei arbitrale, precum capacitatea păr ţilor, declaraţiile lor de voinţă,

determinarea caracterului licit al arbitrajului”, în timp ce „cuprinsul acţiunii

şi întâmplării, mecanismele de desemnare a arbitrilor, desf ăşurarea

dezbaterilor, pronunţarea hotărârii, căile de atac împotriva ei şi modalităţilede executare”, ţin de sfera jurisdicţională.

Modul în care a evoluat instituţia arbitrajului comercial internaţional

în timp şi faptul că, deşi voinţa păr ţilor constituie elementul fundamental de

care depinde soluţionarea unui litigiu pe calea arbitrajului, intervenţia

statului în reglementările acestei instituţii, precum şi garantarea execuţiei

sentinţelor arbitrale sunt necesare, ne conduc la concluzia că teza mixtă explică într-un mod convingător natura juridică a instituţiei arbitrajului

comercial internaţional.

2.3. Condiţiile de validitate ale convenţiei de arbitraj.

2.3.1. Condiţiile de formă.

2.3.2. Condiţiile de fond.

SECŢIUNEA 3. Forme ale arbitrajului.

3.1. Arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat.

3.2. Arbitraj de drept strict şi arbitraj în echitate.

CAPITOLUL II : ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

ÎN ROMANIA

SECŢIUNEA 1. Principiile reglementării legale incidente.

SECŢIUNEA 2. Evoluţia arbitrajului privat în ţara noastră.

SECŢIUNEA 3. Arbitrajul comercial internaţional în concepţialegiuitorului român.

CAPITOLUL III : CONVENŢIA DE ARBITRAJ

SECŢIUNEA 1. Investirea instanţei de arbitraj.

87



Soluţionarea unui litigiu pe cale arbitrală presupune, ca o condiţie

inerentă şi obligatorie, existenţa unei convenţii scrise între păr ţi prin care

acestea să deroge de la competenţa jurisdicţională de drept comun şi să

încredinţeze judecarea litigiului izvorât din raporturile lor de comer ţ internaţional unei instanţe de arbitraj comercial internaţional. Printr-o astfel

de convenţie, păr ţile interesate convin să soluţioneze un litigiu determinant

sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional ori permanent,

renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicţionale de

stat.

Prin convenţia arbitrală păr ţile desemnează una sau mai multe persoane, denumite arbitri, întotdeauna în număr impar, cărora le

încredinţează spre rezolvare litigiul.

Convenţia de arbitraj, astfel cum s-a remarcat în literatura de

specialitate, este o noţiune complexă care se poate înf ăţişa sub forma a două

acte juridice distincte: compromisul şi clauza compromisorie.

SECŢIUNEA 2. Convenţia de arbitraj.

2.1 Caracteristici.

2.2.Autonomia convenţiei arbitrale.

Între contractul comercial şi convenţia de arbitraj există o conexiune

evidentă deoarece, convenţia de arbitraj, nu poate fi concepută f ăr ă existenţa

unui contract comercial. Cu toate acestea, legătura evidentă dintre afacerea

comercială şi convenţia de arbitraj nu exclude autonomia acesteia faţă de

contractul comercial. Unul din aspectele sub care se poate manifesta această independenţă îl constituie LEX VOLUNTARIS aplicabilă convenţiei

arbitrale care poate fi diferită de ELECTIO JURIS care se aplică afacerii

comerciale. Pornindu-se de la aceste premize reale, în doctrina franceză, unii

autori susţin independenţa totală a convenţiei arbitrale faţă de contractul

88



principal, considerând că se impune abandonarea metodei conflictuale de

soluţionare a problemelor care au ca obiect existenţa şi validitatea unei

convenţii arbitrale internaţionale. Acest punct de vedere şi-a găsit

consacrarea într-o recentă decizie a Cur ţii de Casaţie din Franţa74. În opoziţiecu concepţia evocată, susţinătorii metodei conflictuale argumentează că prin

renunţarea globală la normele conflictuale se sacrifică dreptul internaţional

privat f ăr ă a se realiza din punct de vedere ştiinţific un progres. Dimpotrivă,

demersul semnalat, denotă în fapt o involuţie75.

În legătur ă cu controversa menţionată trebuie să remarcăm soluţia pe

care o dă art. 178 al Legii elveţiene de drept internaţional privat. Potrivitacestui text, convenţia arbitrală este valabilă pe fond „dacă îndeplineşte

condiţiile prevăzute fie de sistemul de drept ales de păr ţi, fie de cel care

guvernează obiectul litigiului şi îndeosebi de dreptul aplicabil contractual

principal, fie încă de dreptul elveţian”76. Textul legii elveţiene permite o

pluritate de soluţii care, în principal decurg din aplicarea metodei

conflictuale, regulile de drept material ale fondului devenind componente

numai în mod subsidiar.

Reglementările recente din dreptul nostru nu ofer ă soluţii explicite în

controversa la care ne referim. Este motivul pentru care autorii citaţi

consider ă în mod judicios recomandabil „să ne orientăm spre soluţii de

drept internaţional privat care să asigure cât mai deplin validitatea

convenţiei arbitrale”.

74 ”) B. Goldman, La convention arbitrale, în „Juris-Classeur de droit international” fascicula 586, citatdupă V. Babiuc şi O. Că pătînă, op.cit. p.5.75 B. Goldman, La convention arbitrale, în „Juris-Classeur de droit international” fascicula 586, citat după V. Babiuc şi O. Capatina, op.cit. p.576 Citat după B. Babiuc şi O. Că păţână op.cit. p. 5.

89



2.3. Caracterul internaţional al convenţiei arbitrale.

2.4. Capacitatea păr ţilor.

2.5. Compromisul.

Compromisul poate fi definit ca un acord prin care păr ţile supun sprerezolvarea arbitrajului un litigiu preexistent. Condiţia ca litigiul să fie născut

anterior încheierii compromisului caracterizează această convenţie.

Din definiţie rezultă că compromisul trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- să se refere la un litigiu existent, actual, iar nu unul eventual.

Dacă un astfel de litigiu nu există încă , convenţia păr ţilor are valoareaunei clauze compromisorii. Păr ţile pot încheia însă un compromis în cazul în

care s-a produs faptul litigios deoarece un atare fapt este susceptibil să

genereze un litigiu.

- compromisul trebuie să exprime clar voinţa păr ţilor ca litigiul

respectiv, să fie supus spre rezolvare arbitrajului;

- în cuprinsul compromisului păr ţile trebuie să desemneze arbitrul

(arbitrii) care urmează să soluţioneze litigiul şi să facă precizările necesare

privind organizarea arbitrajului şi procedura de arbitrare, precum şi asupra

termenului în care trebuie să aibă loc arbitrajul.

În ceea ce priveşte natura juridică a compromisului în literatura

juridică s-a subliniat că aceasta produce efectele unui contract.

2.6. Clauza compromisorie.

Clauza compromisorie este acordul păr ţilor prin care păr ţile dintr-uncontract comercial stabilesc ca litigiile eventuale ce s-ar naşte în viitor între

ele în legătur ă cu contractul respectiv, vor fi soluţionate pe cale arbitrală.

Cerinţa ca litigiul să fie viitor şi eventual constituie elementul caracteristic

ce deosebeşte clauza compromisorie de compromis.

90



Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii:

- obligând păr ţile contractului să rezolve eventualele litigii pe calea

arbitrajului le oblig ă implicit la acceptarea şi la executarea sentin ţ ei

arbitrale;- înl ă tur ă competen ţ a instan ţ elor de drept comun de a soluţiona

litigiile decurgând din contractul comercial;

- confer ă arbitrilor competen ţ a şi puterea de a rezolva litigiile

decurgând din contractul respectiv;

- permite organizarea unei proceduri care are ca finalitate

pronunţarea unei sentinţe susceptibile de a fi executată silit.De regulă clauza compromisorie se inserează în cuprinsul contractului

la care se refer ă. Este însă posibil ca păr ţile să o adauge contractului ulterior,

ele având libertatea să-l completeze cu orice clauză doresc. Adăugarea sa

ulterioar ă trebuie f ăcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după acest

moment o atare clauză ar constitui un compromis.

Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie se

înf ăţişează, cel puţin din punct de vedere formal, distinct de contractul

comercial, având un obiect specific şi o fizionomie proprie. Prin acest

contract păr ţile îşi asumă reciproc obligaţia ca în eventualitatea ivirii unui

contencios între ele cu privire la contractul principal, să-l rezolve pe calea

arbitrajului.

Încheierea convenţiei arbitrale în ambele variante, lasă intact dreptul

la acţiune şi fondul dreptului contestat; păr ţile nu renunţă nici la dreptul laacţiune, nici la fondul dreptului. Dreptul la acţiune se va exercita însă într-un

mod specific şi anume în faţa instanţei de arbitraj şi după procedurile

specifice acesteia, iar nu în faţa instanţelor de drept comun.

91



Cât priveşte fondul dreptului, el r ămâne intact, prin arbitraj păr ţile

urmărind tocmai valorificarea acestui drept.

SECŢIUNEA 3. Legea aplicabilă convenţiei arbitrale.

3.1. Dreptul păr ţilor de a alege legea aplicabilă convenţiei arbitrale.Întrucât convenţia arbitrală are un pronunţat caracter contractual

sistemul normelor conflictuale recunoaşte păr ţilor dreptul de opţiune asupra

legii aplicabile acesteia. În acest sens art. 73 din Legea nr. 105/1992

consacr ă principiul conform căreia „contractul este supus legii alese prin

consens de păr ţi”, principiu care are în vedere atât legea aplicabilă

contractului comercial cât şi legea aplicabilă convenţiei arbitrale.Aşa cum am precizat deja într-o secţiune anterioar ă păr ţile au

facultatea de a supune convenţia arbitrală fie aceleaşi legi căreia îi este supus

contractul comercial, fie unei legi diferite.

În conformitate cu concepţia dominantă în literatura noastr ă juridică,

orice lege română sau str ăină, are vocaţia de a guverna convenţia arbitrală,

chiar dacă nu prezintă nici o legătur ă cu naţionalitatea păr ţilor în cauză. Se

asigur ă astfel o deplină egalitate a păr ţilor în plan juridic evitându-se

impunerea legii uneia din păr ţi care ar pune cealaltă parte într-o situaţie de

inferioritate.

Soluţia consacrată de dreptul român corespunde unui punct de vedere

larg acceptat şi în doctrina str ăină conform căreia „nu este necesar ca legea

aleasă de păr ţi să aibă neapărat un raport rezonabil cu litigiul...tocmai

absenţa unei atare legături constituie, în materie de arbitraj un raportrezonabil, în sensul că grija de a menţine echilibrul dintre păr ţi poate fi

92



îndestulătoare pentru a justifica alegerea, ca lege a arbitrajului, a sistemului

de drept dintr-o ţar ă f ăr ă nici un raport cu diferendul”77.

Convenţia de la New York, 10 iulie 1958 pentru recunoaşterea şi

executarea sentinţelor arbitrale str ăine, şi Convenţia Europeană de ArbitrajComercial Internaţional (Geneva 1961) consacr ă în art. 5 alin. 1 lit.a şi

respectiv art. 6 pct. 2 lit.a şi b, dreptul păr ţilor de a desemna ele însele legea

aplicabilă convenţiei arbitrale (LEX VOLUNTATIS).

3.2. Determinarea legii aplicabile convenţiei arbitrale în lipsa unei

opţiuni a păr ţilor .

Legislaţia noastr ă nu conţine prevederi exprese care să rezolve problema legii aplicabile convenţiei arbitrale în cazul în care păr ţile n-au

desemnat ele însele această lege (LEX VOLUNTATIS). Totuşi prevederile

art. 77-79 din Legea nr. 105/1992 permit identificarea soluţiilor posibile în

cazul unei convenţii arbitrale lipsită de lex voluntatis.

Astfel potrivit principiului proximităţii consacrat de art. 77 alin. 1, în

absenţa de lex voluntatis „contractul este supus legii statului cu care prezintă

legăturile cele mai strânse”. Această regulă deşi are în vedere în mod special

contractul comercial, poate fi extinsă şi la convenţia arbitrală.

Dacă convenţia arbitrală se prezintă sub forma clauzei compromisorii,

dat fiind faptul că această convenţie are legături foarte strânse cu contractul

comercial şi a fost convenită odată cu acesta, este firesc să fie supusă

aceleiaşi legi căreia păr ţile i-au supus contractul comercial. Soluţia îşi

găseşte suportul în prevederile art. 70 din Legea nr. 105/1992 potrivit cărora„actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului

juridic principal, în lipsa unei manifestări de voinţă diferite”.

77 Pierre Lalive, Problemes relatives a l’arbitrage international comercial, în „Recueil des cours del’Academie de Droit International de La Haye, t. 120/1968, p. 66.

93



Dacă prin contractul comercial, păr ţile n-au determinat nici legea

aplicabilă acestuia (ELECTIO JURIS), legea aplicabilă atât contractului cât

şi convenţiei arbitrale se va determina potrivit art. 77 alin. 2 şi va fi legea

corespunzătoare prestaţiei caracteristice (la contractele susceptibile a filocalizate după acest criteriu) sau legea locului unde a fost încheiat

contractul (LEX LOCI ACTUS) în cazul contractelor ce nu pot fi localizate

după criteriul prestaţiei caracteristice.

În cazul în care convenţia arbitrală îmbracă forma compromisului, în

lipsa de lex voluntatis pentru determinarea legii aplicabile compromisului se

aplica în principiu regula enunţată de art. 77 alin .1, care trimite la legeastatului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Consider ăm însă că,

întrucât pe de o parte, compromisul este un act ulterior contractului

comercial, iar pe de altă parte, prin compromis potrivit art. 3432 c.proc.civ.,

păr ţile trebuie să precizeze arbitrii, există o strânsă legătur ă a compromisului

cu instanţa de arbitraj căreia îi este supus litigiul, ceea ce conduce la

concluzia aplicării legii forului.

3.3. Domeniul de aplicare al legii contractului.

Legea aplicabilă contractului comercial, aleasă de păr ţi sau desemnată

în conformitate cu normele conflictuale, guvernează, în principal condiţiile

de fond ale actului juridic respectiv, exceptând aspectele referitoare la

capacitatea păr ţilor care sunt supuse legii naţionale a păr ţilor contractante.

În subsidiar însă, LEX CONTRACTUS, are incidenţă şi asupra

convenţiei arbitrale. Astfel, potrivit art. 80 din Legea nr. 105/1992, lexcontractus include în sfera sa de guvernare şi problemele privind:

- interpretarea convenţiei arbitrale;

- executarea obligaţiilor asumate de păr ţi, inclusiv aceea de a supune

litigiile spre rezolvare arbitrajului;

94



- consecinţele neexecutării obligaţiilor;

- modul de stingere a obligaţiilor;

- cauzele de nulitate a convenţiei arbitrale şi consecinţele acestei

nulităţi.SECŢIUNEA 4. Efectele convenţiei de arbitraj.

CAPITOLUL IV : PROCEDURA ARBITRALĂ.

SECŢIUNEA 1. Constituirea tribunalului arbitral.

SECŢIUNEA 2. Desf ăşurarea procesului arbitral.

2.1. Cererea de arbitrare.

2.2.

Întâmpinarea.2.3. Cererea reconvenţională.

SECŢIUNEA 3. Legea aplicabilă procedurii arbitrale.

Natura complexă a arbitrajului comercial internaţional – contractuală

şi jurisdicţională – influenţează şi determinarea legii care guvernează

procedura. Adepţii tezei contractuale consider ă că se aplică legea convenţiei

arbitrale (LEX VOLUNTATIS), pe când adepţii tezei jurisdicţionale au

preferinţă pentru legea organului arbitral (LEX FORI).

În legătur ă cu legea aplicabilă procedurii arbitrale există deosebiri

substan ţ iale de la o legisla ţ ie la alta. Astfel, sistemul de COMMON LAW

englez face distincţie între legea convenţiei arbitrale şi legea procedurală. În

sistemele juridice continentale legea convenţiei arbitrale poate guverna şi

procedura corespunzătoare, mai ales în arbitrajul ocazional.

Practica soluţionării litigiilor confirmă faptul că în arbitrajul ocazional normele de procedur ă sunt de cele mai multe ori stabilite prin

convenţia păr ţilor, iar legea care le guvernează coincide, de regulă, cu legea

aplicabilă convenţiei arbitrale. În această formă de arbitraj, se consider ă

95



totodată că în măsura în care păr ţile n-au stabilit prin convenţie normele de

procedur ă, arbitrii au competenţa de a stabili ei aceste norme.

Cât priveşte arbitrajul institu ţ ionalizat , normele sale de procedur ă

sunt , de regulă, predeterminate, stabilite prin regulamente. Aceasta este şisituaţia Cur ţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comer ţ şi Industrie a României. Faptul că păr ţile au acceptat competenţa

unei instituţii de arbitraj instituţionalizat, implică şi achiesarea la procedura

prestabilită de acea instituţie prin Regulamentul său de funcţionare78.

Procedura de arbitraj prezintă un specific aparte în cazul arbitrajului în

echitate. În această formă de arbitraj, arbitrii au libertatea de a statua după o procedur ă care să evite rigiditatea formelor, a termenelor, etc.

În concluzie , procedura arbitrală se caracterizează printr-o mare

supleţe, concretizată printre altele în posibilitatea conferită păr ţilor de a

stabili ele însele regulile procedurale, posibilitatea care este mai largă în

cazul arbitrajului ad-hoc şi în echitate şi mai restrânsă în cazul arbitrajului

instituţionalizat.

SECŢIUNEA 4. Hotărârea arbitrală.

Litigiul arbitral supus spre soluţionare instanţei de arbitraj, ia sfâr şit,

de regulă, prin pronunţarea unei hotărâri, iar uneori printr-o încheiere a

procedurii arbitrale. Finalizarea litigiului printr-o hotărâre intervine, potrivit

art. 40 din Regulile de procedur ă ale CAB, în trei situaţii:

- când arbitrii soluţionează litigiul pe fond, prin admiterea sau

respingerea integrală sau în parte a acţiunii şi, sau cererii reconvenţionale;- când reclamantul renunţă la pretenţiile sale;

78 Pentru dezvoltări privind legea aplicabilă, a se vedea Octavian Că păţână, op.cit. p. 97-99.

96



- când arbitrii pronunţă la cererea păr ţilor prin care se constată

învoiala lor, obiectul hotărârii constituindu-l în acest caz tranzacţia

intervenită între păr ţi.

Oricare dintre hotărârile menţionate este rezultatul unei deliber ări înşedinţă secretă, în care hotărârea se ia cu votul majoritar al arbitrilor.

Hotărârea pronunţată reprezintă o sinteză a întregii activităţi a tribunalului

arbitral şi totodată scopul final al procesului arbitral.

În litigiile rezolvate în complet de 3 arbitri, hotărârea se adoptă cu

votul a cel puţin 2 arbitri. Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu

votul fiecăruia dintre ceilalţi membrii ai completului însă el se va exprimadupă ce vor fi fost exprimate voturile celorlalţi arbitrii. Deliberarea se

finalizează prin întocmirea dispozitivului hotărârii.

În caz de necesitate deliberarea şi pronunţarea hotărârii pot fi amânate

cu cel mult 30 de zile, iar uneori tribunalul arbitral poate decide

redeschiderea dezbaterilor, deci repunerea litigiului pe rol, dacă se găseşte ca

necesare noi lămuriri.

Ca şi în procedura instanţelor de drept comun, dispozitivul hotărârii se

semnează de toţi membrii completului de arbitri, precum şi de asistentul

arbitral. Dacă opinia unui arbitru r ămâne minoritar ă, ea va fi trecută în

dispozitiv cu motivarea sa proprie, chiar dacă opinia minoritar ă apar ţine

supraarbitrului.

Hotărârea arbitrală se pronunţă în numele Cur ţii de Arbitraj, fiind

considerată ca hotărâre a respectivei Cur ţi, după care, în termen de 30 de zilese comunică păr ţilor.

La redactarea hotărârii tribunalului arbitral trebuie să observe

prevederile art. 43 din Regulile de procedur ă, potrivit cărora hotărârea

97



trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu menţiunile expres precizate în

articolul citat.

În cazul în care completul de arbitraj a omis să hotărască cu privire la

un capăt de cerere, oricărei dintre păr ţi, va putea solicita, în termen de 30 dezile de la pronunţarea sentinţei, o hot ă râre de completare, ce se va putea da

cu citarea păr ţilor. În acest caz hotărârea iniţială se întregeşte cu hotărârea

completatoare.

Potrivit prevederilor art. 363 alin.3 c.pr.civ., hotărârea arbitrală

comunicată are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Fiind

obligatorie ea este totodată şi executorie putând fi adusă la îndeplinire, fie de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, fie pe calea silită,

ca orice hotărâre judecătorească, însă printr-o procedur ă de executare

specifică, diferită în anumite aspecte de procedura de executare a hotărârii

judecătoreşti.

4.1. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Regulile de procedur ă ale Cur ţii de Arbitraj Comercial Internaţional

de pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie a României care au fost în

vigoare între 12 mai 1990 şi 31 decembrie 1993, prevedeau în art. 53, că

sentinţa arbitrală este definitivă, ea putând fi însă atacat ă numai pe calea

extraordinar ă a cererii de reexaminare, introdusă la această Curte, pentru

motivele expres şi limitativ precizate de text.

Noile Reguli de procedur ă ale aceleaşi Cur ţi, intrate în vigoare la 1

ianuarie 1994, nu cuprind nici o prevedere expresă cu referire la căile de atacîmpotriva hotărârii arbitrale. Art. 52 din noile „Reguli” face însă trimitere la

dispoziţiile de drept comun de procedur ă civilă, precizând că „prevederile

prezentelor Reguli se completează cu dispoziţiile de drept comun, de

procedur ă civilă română, în măsura în care acestea sunt aplicabile ţinând

98



seama de natura comercială a litigiilor şi de caracterul internaţional al

competenţei Cur ţii de arbitraj”.

Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate79, aceste norme de

trimitere fac referire – din punctul de vedere care interesează în această secţiune – la capitolul VIII din Cartea a IV-a Codului de procedur ă civilă,

intitulat „Desfiinţarea hotărârii arbitrale”.

Textul art. 364 alin.3 c.pr.civ., plasat în acest capitol, prevede că

„hot ă rârea arbitral ă poate fi desfiin ţ at ă numai prin ac ţ iune în anulare”,

pentru unul din următoarele motive:

- litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrală;- tribunalul arbitral a soluţionat litigiul f ăr ă să existe o convenţie

arbitrală, sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;

- tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia

arbitrală;

- partea a lipsit de la termenul când au avut loc dezbaterile şi

procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

- hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului până la care

litigiul trebuia să fie soluţionat;

- tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au

cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât

s-a cerut;

- hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data

şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitrii;- dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot

aduce la îndeplinire;

79 Gheorghe Beleiu, Elena Osipenco, Mihaela Cozmanciuc. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, în„Dreptul” nr. 9/1995, 9.14-16.

99



- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi

dispoziţii imperative ale legii.

Potrivit aceluiaşi articol, pă r ţ ile nu pot renun ţ a anticipat, prin

convenţia arbitrală, la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotrivahotărârii arbitrale.

Renunţarea la acest drept se poate face însă, potrivit art. 3641, după

pronunţarea hotărârii arbitrale.

Competen ţ a solu ţ ionă rii ac ţ iunii în anulare apar ţine instanţei

judecătoreşti imediat superioare celei în circumscripţia căreia a avut loc

arbitrajul şi poate fi promovată în termen de o lună de la data comunicăriihotărârii arbitrale.

Primind acţiunea în anulare instanţa judecătorească poate să suspende

„cu sau f ăr ă cauţiune”, executarea hotărârii atacate80. Admiterea acţiunii în

anulare produce efectele prevăzute de art. 366 c.pr.civ., respectiv:

- dacă litigiul este în stare de judecată, instanţa de judecată se va

pronunţa şi asupra fondului, în limitele convenţiei arbitrale;

- dacă în prealabil este nevoie de noi probe, se va pronunţa asupra

fondului după administrarea lor.

Potrivit art. 366 alin. 2, c.pr.civ. „hotărârea instanţei judecătoreşti cu

privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs”.

În ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în anulare a unei hotărâri

arbitrale autorii citaţi81, o califică „drept o cale de atac civilă, autonomă şi

extraordinar ă”. Este cale de atac civilă pentru că este integrată în procesulcivil, este autonomă întrucât nu se subsumează recursului, având o

reglementare proprie. Este considerată o cale de atac extraordinar ă pentru că,

80 Victor Babiuc, Octavian Că păţână, Situaţia actuală a arbitrajului comercial internaţional în România, înRDC NR. 6/1993, p. 1281 Gheorghe Beleiu, Elena Osipenco, Mihaela Cozmanciuc, op.cit. p.15.

100



împotriva hotărârii arbitrale nu pot fi pronunţate căile de atac ordinare,

respectiv apelul şi recursul.

Pe de altă parte, susţin autorii citaţi, acţiunea în anulare a hotărârii

arbitrale mai poate fi calificată „drept o cale de atac de control judecătoresc,de reformare82”.

4.2. Executarea silită a hotărârii arbitrale.

Regimul juridic al executării hotărârilor arbitrale difer ă după cum

hotărârea arbitrală este o hotărâre str ăină sau naţională. Cât priveşte

definirea hotărârea arbitrale str ăine, art. 370 c.pr.civ. precizează că „ prin

hot ă rârea arbitral ă str ă ină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui statstr ăin sau care nu este considerată ca hotărârea naţională în România”.

Executarea hotărârilor arbitrale date pe teritoriul României (sau

asimilate acestora) nu comportă probleme deosebite în ceea ce priveşte

punerea lor în executare.

În cazul în care o astfel de hotărâre nu este executată de bună voie de

cel împotriva căruia a fost dată, hot ă rârea arbitral ă poate fi investit ă cu

formula executorie la cererea pă r ţ ii câ ştig ă toare.

Potrivit art. 3671 c.pr.civ. competen ţ a investirii cu formula executorie

apar ţine instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Această instanţă poate acorda formula executorie a hotărârilor arbitrale

pronunţate în România, în literatura juridică s-a exprimat opinia că investirea

este necesar ă numai în cazul hotărârilor arbitrale pronunţate în cadrul

arbitrajului ad-hoc.Dimpotrivă, cât priveşte hotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de

Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie

a României, hotărâri prin care s-a soluţionat un litigiu arbitral născut din

82 Ibidem.

101



raporturi comerciale internaţionale, în raport cu reglementările în vigoare n-

ar fi necesar ă investirea cu formulă executorie83.

În susţinerea acestei opinii se invocă prevederile art. 13 alin. 4 din

Decretul-lege nr. 139/1990, conform cărora „hot ă rârile Cur ţ ii de ArbitrajComercial Interna ţ ional se execut ă în ţ ar ă f ă r ă investirea cu formul ă

executorie”. Autorul citat trage această concluzie din faptul că art. 13 alin. 4

din Decretul-lege nr. 139/1990 nu a fost abrogat nici expres nici implicit prin

Legea nr. 59/1993. Pe de altă parte se invocă faptul că Convenţia de la New

York (1958) nu include printre ipotezele în care se poate refuza executarea

unei sentinţe arbitrale „neinvestirea cu formula executorie”.În ceea ce ne priveşte, consider ăm că art. 3671 c.pr.civ. se aplică şi

hotărârilor arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional

de pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie a României, întrucât art. 13 alin.

4 din Decretul-lege nr. 139/1990, a fost abrogat prin Legea nr. 59/1993.

Executarea hotărârilor arbitrale str ăine se realizează, în cazul în care

cel obligat nu execută de bună voie, printr-o procedur ă specifică, ce se

realizează în faţa instanţei de exequatur , astfel cum dispune art. 3702

c.pr.civ.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la New York (1958), procedura de

exequatur este supusă legisla ţ iei statului unde are loc urmă rirea, cu

precizarea că vor fi excluse procedurile de executare mai complicate şi

cheltuielile mai mari decât pentru cele aplicate sentinţelor arbitrale interne.

Convenţia stabileşte prezumţia de regularitate a hotărârii arbitralestr ăine, aceasta constituind prin ea însăşi un titlu căruia i se datorează

deplina încredere.

83 Şerban Beligr ădeanu, Executarea silită a sentinţelor Cur ţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pelângă Camera de Comer ţ şi Industrie a României, prin care s-au soluţionat litigii de drept privat cu elementde extraneitate, în „Dreptul” nr. 9/1995, p. 9-13.

102



Partea care invocă sentinţa nu trebuie să facă dovada că sunt

îndeplinite condiţiile de regularitate precizate de convenţie, trebuind numai

să înf ăţişeze originalul hotărârii şi al convenţiei de arbitraj pe care se

întemeiază. În cazul în care ar exista motive care să justifice refuzulrecunoaşterii şi executării, acestea trebuie să fie invocate şi dovedite de

partea adversă.

Potrivit Convenţiei de la New York (1958), recunoaşterea şi

executarea hotărârii va putea fi refuzată dacă se dovedeşte în faţa autorităţii

competente a ţării unde se cere recunoaşterea şi executarea:

- că păr ţile la convenţia de arbitraj, în virtutea legii aplicabile lor, eraulovite de incapacitate sau că, convenţia nu este valabilă în virtutea legii

căreia păr ţile au subordonat-o, ori în lipsa unor indicaţii în acest sens în

virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată;

- sau că partea împotriva căreia se invocă hotărârea nu a fost

informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura

de arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru alt motiv, să-şi pună în valoare

mijloacele sale de apărare;

- sau că hotărârea se refer ă la un diferend menţionat în compromis sau

care nu intr ă în prevederile clauzei compromisorii, sau că ar conţine hotărâri

care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii;

- sau că constituirea instanţei arbitrale sau procedura de arbitraj nu a

fost conformă cu convenţia păr ţilor sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost

conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul; - sau că hotărârea nu a devenit obligatorie pentru păr ţi sau a fost

anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după

legea căreia a fost dată sentinţa.

103



Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale str ăine, vor putea fi

refuzate, de asemenea, dacă autoritatea competentă a ţării în care se cere

recunoaşterea şi executarea constatate că:

- în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu estesusceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului;

- sau recunoaşterea şi executarea sentinţei ar fi contrare ordinii publice

a acestei ţări.

Din analiza prevederilor Convenţiei de la New York (1958), rezultă că

pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri arbitrale str ăine în România

trebuie îndeplinite cumulativ o serie de condiţii ce rezultă implicit dinenumerarea de către convenţie a cazurilor în care recunoaşterea şi executarea

poate fi refuzată. Acordarea exquaturului implică deci o verificare a

regularităţii hotărârii arbitrale de către instanţa în faţa căreia se cere

recunoaşterea şi executarea.

Potrivit prevederilor art. 3702 c.pr.civ. şi celor ale Legii nr. 105/1992

(art. 168-169, 173-177, 181) procedura verificării regularităţii sentinţei se

desf ăşoar ă cu citarea păr ţilor, iar competenţa apar ţine tribunalului judeţean

în circumscripţia căruia urmează să aibă loc executarea.

În legătur ă cu executarea hotărârii arbitrale str ăine în România,

semnalăm faptul că potrivit legislaţiei noastre, aceasta este supusă condi ţ iei

reciprocit ăţ ii formulată de România prin Decretul nr. 186/1961 de ratificare

a Convenţiei de la New York.

Recunoaşterea unei hotărâri arbitrale str ăine implică recunoaştereaefectelor acesteia cu excepţia puterii executorii, care se dobândeşte numai

prin obţinerea exequatorului. De aici distincţia ce trebuie f ăcută între

recunoaşterea hotărârii arbitrale, care operează de deplin drept, şi executarea

acesteia, care trebuie autorizată de autorităţile competente în statul în care se

104



cere executarea. Această distincţie rezultă atât din Convenţia de la New

York care face respectiva distincţie prin însuşi titlul său, cât şi din Convenţia

de la Washington, (din 18 martie 1965) pentru reglementarea diferendelor

privitoare la investiţiile între state şi resortisanţii altor state.Cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale str ăine în

România, apreciem că noile reglementări în materia arbitrajului comercial

internaţional se înscriu pe linia evoluţiei din ultimele decenii a

reglementărilor şi practicilor în acest domeniu.

105

Dreptul Comertului International - Curs

Documents

Transcript of Dreptul Comertului International - Curs