Dreptul Comertului International

Dragoş Alexandru Sitaru

Dreptul comerţului internaţional

- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2014

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea

şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al

Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau

difuzarea conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Dragoş Alexandru Sitaru

Dreptul comerţului internaţional

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606

Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8585-55-0

5

Obiectivele cursului şi criteriile de

evaluare a cunoştinţelor

Disciplina dreptul comerţului internaţional are ca obiect de studiu raporturile de drept

privat care se desfăşoară în cadrul comerţului internaţional. Caracterul de internaţionalitate

particularizează raporturile juridice avute în vedere şi este determinat de prezenţa în cuprinsul

raportului juridic a unui element de extraneitate. Criteriul internaţionalităţii poate fi unul

subiectiv, în sensul că părţile raportului juridic au domiciliul ori, după caz, sediul în state

diferite, sau unul obiectiv, respectiv marfa, lucrarea ori serviciul ce face obiectul raportului

juridic se află în tranzit internaţional.

Partea generală ( Drept Comercial Internaţional I )na disciplinei debutează printr-

o cercetare de ansamblu a caracteristicilor politicii româneşti în domeniul relaţiilor

comerciale internaţionale, fiind avute în vedere, în special, regimul juridic al investiţiilor

străine şi regimul juridic general al importurilor şi exporturilor. În continuare, sunt analizate

în mod succesiv: a) izvoarele dreptului comerţului internaţional, o atenţie deosebită fiind

acordată uzanţelor comerciale internaţionale, b) subiectele raporturilor juridice comerciale

internaţionale, în acest context fiind analizate subiectele de naţionalitate română, activitatea

în România a subiectelor de naţionalitate străină şi activitatea în străinătate a subiectelor de

naţionalitate română, precum şi societăţile europene (SE) şi societăţile cooperative europene

(SCE), c) teoria generală a contractelor comerciale internaţionale, fiind studiate principalele

aspecte referitoare la încheierea, conţinutul, interpretarea, efectele şi proba acestor contracte.

Partea specială (Drept Comercial Internaţional II) a disciplinei analizează, de o

manieră aprofundată, principalele contracte comerciale internaţionale şi unele instituţii

juridice conexe, astfel: contractul de vânzare internaţională de mărfuri, conform Convenţiei

Naţiunilor Unite de la Viena (1980), prescripţia extinctivă în materia vânzării internaţionale

de mărfuri, conform Convenţiei de la New York (1974), uzanţele uniformizate în materia

vânzării comerciale internaţionale – INCOTERMS 2010 –, operaţiunile de contrapartidă în

comerţul internaţional (cu privire specială asupra celor axate pe contractul de vânzare-

cumpărare), vânzarea internaţională de mărfuri prin burse şi licitaţii, contractele de

intermediere în comerţul internaţional şi contractele de transport internaţional de mărfuri.

În cadrul disciplinei dreptul comerţului internaţional, analiza teoretică a

reglementărilor naţionale şi internaţionale incidente este dublată de studiul jurisprudenţei şi al

practicii arbitrale relevante.

6

Competenţe Conferite

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice dreptului comerţului internaţional

constau în:

înţelegerea disciplinei dreptului comerţului internaţional ca o ramură distinctă cu

elemente specifice a dreptului privat;

tratarea atentă a elementelor de extraneitate ce conferă caracterul de internaţionalitate;

tendinţa de a recepta dreptul comerţului internaţional ca o materie care, studiind

raporturile internaţionale ce au ca regulă subiecte comercianţii, are o relevanţă practică

evidentă;

corelaţia dintre dreptul internaţional privat (drept conflictual) şi dreptul comerţului

internaţional (drept material);

pornind de la normele de trimitere specifice dreptului internaţional privat, aplicarea

concretă la speţă a diferitelor norme materiale izvorâte din acte normative interne sau din

convenţii internaţionale în domeniul dreptului comerţului internaţional;

corelarea perfectă dintre diferitele izvoare de drept, cu un rol crescut al uzanţelor

comerciale internaţionale;

înţelegerea creşterii importanţei dreptului comerţului internaţional în condiţiile tot mai

deselor raporturi cu element de extraneitate la care subiectele de drept român participă;

tendinţa de apropiere a sistemului de drept român de alte sisteme de drept moderne;

prin cunoaşterea dreptului comerţului internaţional, o cât mai bună tehnică de

încheiere a contractelor comerciale internaţionale;

manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea

operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a modificărilor legislative şi

jurisprudenţiale.

dişciplinele care trebuiesc studiate anterior sunt : drept civil şi drept comercial

Resurse şi Mijloace de Lucru

Studenţii vor utiliza suportul electronic, cursul publicat, programele legislative şi

internetul .

7

Cerinţe Preliminare

Pentru parcurgerea şi înţelegerea cursului este necesara parcurgerea dişiplinelor :

Drept Civil , Drept Comercial si Drept Internaţional Privat .

Durata Medie de Studiu Individual

Durata medie de parcurgere a unei unitaţi de învăţare este de 2 ore.

BIBLIOGRAFIE

a) OBLIGATORIE

Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea

generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Dragoş-Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul Buglea, Şerban-Alexandru Stănescu, Dreptul

comerţului internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

Dragoş - Alexandru Sitaru, Consideraţii privind Incoterms 2010, în Revista de Drept

Comercial, nr. 2,3 şi 4/2011

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor comerciale internaţionale de mărfuri

(Viena, 1980), la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991;

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New-

York) la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992;

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M.O. nr. 33/1998, cu

modificările ulterioare;

Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, republicată în M.O. nr. 49/1998, cu

modificările ulterioare;

O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, aprobată prin Legea nr.

241/1998;

O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investiţiilor;

Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe

lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010. cu

modificările din 2011.

b) FACULTATIVĂ

UNIDROIT – Principiile aplicabile contractelor comerciale internaţionale, varianta

2004, în http://www.unidroit.org/english/principles/contracts/main.htm

INCOTERMS 2010, Publicaţia ICC nr. 715E

Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Vol. I şi II, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006 şi 2009

http://www.unidroit.org/english/principles/contracts/main.htm

8

Brânduşa Ştefănescu, Charlotte Ene, Ana Maria Lupulescu, Brânduşa Vartolomei,

Dreptul comerţului internaţional în documente, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Brânduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţână, ş.a., Dicţionar juridic de comerţ exterior,

Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1986.

EVALUARE

La stabilirea notei finale se iau în considerare:

răspunsurile la examen (evaluarea finală) 70%

testarea periodică prin lucrări de control / 30%

testarea continuă pe parcursul semestrului /

activităţi constând în teme / referate / eseuri etc.

Grila de evaluare pentru examen cuprinde o lucrare scrisă, constând în 10 subiecte

teoretice.

9

CUPRINS:Parte Generala

Unitatea de învăţare I - COMERTUL INTERNATIONAL, CA FAPT SOCIAL SI JURIDIC

Unitatea de învăţare II - CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNEŞTI ÎN DOMENIUL

RELAŢIILOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Unitatea de învăţare III - GARANŢIILE ACORDATE INVESTITORILOR STRĂINI ŞI

DREPTURILE ACESTORA.FACILITĂŢI

Unitatea de învăţare IV - REGIMUL GENERAL AL IMPORTURILOR ŞI EXPORTURILOR

ÎN ROMÂNIA CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA AUTORIZAŢIILOR DE IMPORT/

EXPORT

Unitatea de învăţare V - IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

Unitatea de învăţare VI - SOCIETĂŢILE COMERCIALE DE NAŢIONALITATE ROMÂNĂ,

CA SUBIECTE ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Unitatea de învăţare VII - ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR JURIDICE

STRĂINE ÎN ROMÂNIA. FILIALA. SUCURSALA

Unitatea de învăţare VIII - ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR JURIDICE

STRĂINE ÎN ROMÂNIA. REPREZENTANŢA

Unitatea de învăţare IX – IMPORTANŢA ŞI CONŢINUTUL CONTRACTELOR

COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Unitatea de învăţare X CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. RISCURILE

Unitatea de învăţare XI CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE

ASIGURATORII IMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

10

Unitatea de învăţare XI CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE


ASIGURATORII IMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

Unitatea de învăţare XII CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE


ASIGURATORII IMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE

11

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

COMERTUL INTERNATIONAL, CA FAPT SOCIAL SI JURIDIC

CUPRINS:

1. Noţiunea şi importanţa comerţului internaţional;

2. Elementele raporturilor juridice de comerţ internaţional.

OBIECTIVE:

După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:

Definească cele două accepţiuni ale noţiunii de comerţ internaţional;

Să enumere şi să descrie elementele caracteristice ale raporturilor de comerţ

internaţional.

1. Noţiunea şi importanţa comerţului internaţional

1.1. Accepţiunile noţiunii de comerţ internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni, una restrânsă,

care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă, care include şi formele

moderne de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.

a) Stricto sensu, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de import

şi export cu mărfuri, lucrării şi servicii pe care le desfăşoară persoane fizice şi/sau juridice

având calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, cu parteneri de naţionalitate

străină sau cu bunuri aflate în tranzit internaţional (operaţiuni pe pieţe străine).

Privit în acest sens, comerţul internaţional aparţine, în esenţă, fazei economice a

distribuţiei mărfurilor, care constituie etapa intermediară a ciclului economic, plasată între

producţie şi consumaţie , cu precizarea că, în acest caz, distribuţia are loc, prin ipoteză, peste

frontierele unui stat.

Comerţul internaţional, privit în accepţiunea sa restrânsă, îmbracă pe planul dreptului

forma actelor şi faptelor de comerţ internaţional (propriu-zise). Dintre actele de comerţ

internaţional, cele mai importante - ca frecvenţă şi sferă de cuprindere - sunt contractele

comerciale internaţionale ("clasice"), care constituie una dintre instituţiile centrale ale acestei

materii. În cadrul contractelor, locul central îl ocupă contractul de vânzare internaţională de

mărfuri.

Această accepţiune restrânsă a noţiunii pe cere o definim este cea mai apropiată de

sensul etimologic al cuvântului "comerţ", provenit din expresia latină "commercium" care, la

rândul său, este o juxtapunere a cuvintelor "cum merx", care exprimă noţiunea de operaţiuni

efectuate "cu marfa" (merx-is = marfă).

b) În epoca modernă, comerţul internaţional a depăşit însă cadrul tradiţional al acestei

noţiuni, el înglobând o multitudine şi o extremă varietate de operaţiuni care se referă numai

12

indirect la marfă şi care sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea de cooperare economică

internaţională.

Cooperarea economică internaţională este un ansamblu de relaţii de conlucrare între

două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice aparţinând unor state diferite, care nu

implică în mod necesar un transfer de marfă (o executare de lucrări sau prestare de servicii)

peste frontieră, ci au ca scop realizarea, prin eforturile conjugate ale partenerilor, a unor

operaţiuni conexe celor de comerţ (propriu-zis), eşalonate de regulă pe perioade de timp

determinate, în producţie sau în sfera neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje

reciproce.

Prin includerea, alături de formele clasice, a operaţiunilor de cooperare economică

internaţională, noţiunea de comerţ internaţional capătă un sens larg (lato sensu).

Operaţiunile la care ne referim se prezintă, pe plan juridic, sub forma actelor şi

faptelor de cooperare economică internaţională. Acestea se concretizează, de regulă, la

nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau juridice din diferite state, prin contractul de

cooperare economică internaţională - atunci când îmbracă o formă exclusiv contractuală - sau

prin contractul de constituire de societate comercială, atunci când forma juridică este

contractuală şi instituţională (duce la constituirea sau modificarea unei persoane juridice).

2. Elementele raporturilor juridice de comerţ internaţional

Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt raporturi de drept privat şi se

desfăşoară între persoane fizice sau juridice, ca subiecte de drept privat. Per a contrario,

disciplina nu se ocupa de raporturile comerciale între state sau organizaţii internaţionale,

acestea fiind de apanajul dreptului internaţional public.

Raporturile de comerţ internaţional se caracterizează prin doua elemente:

a) elementul de comercialitate, care este comun cu cel din dreptul comercial;

b) elementul de internaţionalitate. Acesta este elementul care particularizează

raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional.

Există un raport juridic internaţional atunci când în cuprinsul acelui raport juridic

apare un element de extraneitate. Noţiunea de internaţionalitate nu este însă aceeaşi în drept

comerţului internaţional şi în dreptul internaţional privat. În dreptul internaţional privat

raportul juridic devine internaţional atunci când în cuprinsul său apare orice element de

extraneitate. În dreptul comerţului internaţional, elementele de extraneitate sunt calificate, în

sensul că numai anumite elemente de extraneitate determină ca acel raport juridic să devină

internaţional în sensul dreptului comerţului internaţional.

Elementele de extraneitate relevante sunt:

a) un element subiectiv, şi anume ca părţile să îşi aibă sediile (pentru persoanele

juridice), domiciliile (pentru persoanele fizice) în state diferite. Acesta este elementul de

extraneitate esenţial, care apare şi în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de

vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la Viena (1980).

b) un element obiectiv, şi anume ca marfa care face obiectul contractului sa fie în

tranzit internaţional, adică în drumul său de la vânzător la cumpărător să treacă cel puţin o

frontiera.

13

Aceste doua elemente nu trebuie întrunite în mod concomitent, ci ele sunt alternative.

Aşadar, oricare dintre ele este suficient pentru a conferi caracter internaţional raportului

juridic.

Test de autoevaluare:

Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză:

Ce reprezintă noţiunea de comerţ internaţional, din perspectiva celor două accepţiuni,

largă şi restrânsă?

Prezentaţi trăsăturile esenţiale ale raporturilor juridice de comerţ internaţional.

Prezentaţi, pe scurt, cele două elemente de extraneitate relevante, care sunt specifice

raporturilor juridice de comerţ internaţional.

14

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNEŞTI ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR

COMERCIALE INTERNAŢIONALE

CUPRINS:

1. Principiul fundamental al libertăţii comerţului internaţional al României

1.1. Temeiul juridic;

1.2. Conţinutul principiului.

2. Regimul juridic al investiţiilor străine în România

2.1. Sediul materiei. Evoluţia legislaţiei în materie;

2.2. Definirea noţiunilor de bază în materie;

2.3. Principiile specifice aplicabile regimului investiţiilor străine;

OBIECTIVE:


Prezinte principiul libertăţii comerţului internaţional al României, din punctul de

vedere al temeiului juridic şi al conţinutului;

Înţeleagă etapele legislative parcurse de România pentru conturarea regimului

juridic actual al investiţiilor străine în România;

Definească noţiunea de investiţie directă şi să prezinte formele investiţiilor directe

în România;

Definească investiţiile de portofoliu, să cunoască actele normative care le consacră

şi să prezinte trăsăturile caracteristice ale acestora;

Definească noţiunea de investitor străin;

Enumere principiile specifice care guvernează regimul investiţiilor străine în

România;

Enumere modalităţile prin care se poate realiza o investiţie străină în România;

Enumere şi să caracterizeze principalele garanţii acordate investitorilor străini în

România;

Prezinte pe scurt drepturile de care beneficiază investitorii străini în România;

Prezinte modalităţile de soluţionare a litigiilor născute între statul român şi

investitori străini;

Prezinte trăsăturile facilităţilor normative şi individuale acordate investitorilor

străini;

Prezinte regimul aplicabil în materia garantării investiţiilor străine în România prin

intermediul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor;

Prezinte, pe scurt, regimul juridic aplicabil autorizaţiilor de import / export;

Descrie procedura legală pentru eliberarea licenţelor de import / export;

Descrie motivele care pot sta la baza refuzului cererii de eliberare a autorizaţiilor de

import / export;

15

Prezinte căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor ori al nerezolvării

cererii în termenul legal;

Prezinte natura juridică a autorizaţiilor de export;

Descrie efectele autorizaţiilor asupra contratelor comerciale internaţionale.

1. Principiul fundamental al libertăţii comerţului internaţional al României

1.1Temeiul juridic

Principiul la care ne referim este antagonic celui care a guvernat politica în materie

comercială internaţională a statului român în perioada 1946 - 1989, şi anume principiul

monopolului de stat asupra comerţului exterior al României.

În conţinutul principiului monopolul de stat intra dreptul exclusiv al statului de a

organiza, conduce şi controla întreaga activitate de comerţ exterior, precum şi de a efectua

operaţiunile de comerţ internaţional prin unităţile sale ori prin alte unităţi autorizate, în

condiţiile legii.

Principiul monopolului de stat asupra comerţului exterior a fost unul dintre primele

principii de natură totalitară care au fost înlăturate după Decembrie 1989. Astfel, chiar din

primele luni ale anului 1990 au fost adoptate acte normative importante, care au eliminat

monopolismul şi au pus bazele principiului libertăţii comerţului internaţional al României.

Dintre actele normative emise în acea perioadă în materia de care ne ocupăm

menţionăm, mai ales, următoarele:

- D.-L. nr. 54/1990 privind desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei

iniţiative. Acest act normativ, a cărui aplicare s-a restrâns la comercianţii persoane fizice

după apariţia Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, a fost abrogat prin Legea nr.

507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane

fizice.

- D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiţiei ca capital străin

în România, care a fost ulterior abrogată prin Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor

străine.

- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii

autonome şi societăţi comerciale.

- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Principiul libertăţii comerţului, care constituie genus proximus pentru principiul de

care ne ocupăm, este consacrat în Constituţia României modificată şi completată prin Legea

de revizuire nr. 429/2003 şi republicată în 2003. Suportul constituţional al principiului

libertăţii comerţului îl constituie al. 1 din art. 135 (modificat şi renumerotat), conform cărora

“economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă”.

Principiul ca atare este consacrat în al. 2 lit. a) din acelaşi articol, ca o obligaţie economică

fundamentală a statului român. Conform textului, „statul trebuie să asigure: a)

libertatea comerţului...”.

Un alt temei al principiului libertăţii comerţului, şi anume al unei laturi esenţiale a

acestui principiu - respectiv dreptului oricărei persoane de a exercita o activitate comercială,

inclusiv de comerţ internaţional, deoarece legea nu distinge - îl constituie art. 41 al. 1 teza a

16

II - a din Constituţia revizuită, care prevede că “alegerea profesiei, a meseriei sau a

ocupaţiei ... este liberă”.

Totodată, principiul libertăţii comerţului internaţional al României îşi găseşte un

temei esenţial, la nivelul relaţiilor economice europene ale României, în Tratatului de

aderare a României la Uniunea Europeană. Prevederi în acest sens sunt cuprinse mai ales în

Anexa VII, pct. 1 (Libera circulaţie a persoanelor), pct. 2 (Libera circulaţie a serviciilor) şi

pct. 3 (Libera circulaţie a capitalurilor).

La nivelul relaţiilor comerciale la scară planetară, prin ratificarea Acordului de la

Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, din anul 1994, România

a devenit membră a celei mai vaste organizaţii comerciale internaţionale, al cărei scop

principal este promovarea libertăţii comerţului.

1.2 Conţinutul principiului

Principiul libertăţii comerţului internaţional prezintă două aspecte sau, altfel spus,

poate fi privit în două sensuri, şi anume unul intern - de la comercianţii români către piaţa

internaţională - şi unul extern, de la comercianţii străini către piaţa românească.

a) Sub primul aspect, principiul se exprimă prin capacitatea recunoscută de lege

persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte ale dreptului comerţului internaţional,

adică de participa liber în toate domeniile relaţiilor comerciale internaţionale. Această

capacitate implică libera circulaţie a personalul (lucrătorilor), mărfurilor şi capitalurilor

subiectelor de drept române.

b) Principiului libertăţii comerţului internaţional se prezintă şi sub un al doilea aspect,

specific comerţului internaţional, şi anume prin liberului acces al subiectelor de drept străine

pe piaţa românească. Acest aspect este materializat în cadrul regimului juridic al investiţiilor

străine în România, al filialelor şi sediilor secundare constituite de respectivele subiecte în

ţară etc.

Principiului libertăţii comerţului internaţional cunoaşte anumite limite, materializate

prin diferite instrumente ale politicii comerciale pe care statul le exercită asupra activităţii de

comerţ internaţional a subiectelor de drept române, în condiţiile restrictive ale legii.

Restrângerea libertăţii comerţului se poate realiza prin mijloace tarifare (politica

vamală) sau netarifare, precum politica financiară şi bancară (a B.N.R.), regimul diferitelor

autorizaţii de import / export - în acele cazuri, de excepţie, în care acestea sunt cerute.

2. Regimul juridic al investiţiilor străine în România

2.1. Sediul materiei. Evoluţia legislaţiei în materie

Regimul juridic al investiţiilor străine în România, care constituie expresia politicii

statului român în această materie, este reglementat prin acte normative interne şi, totodată,

rezultă din prevederile unor convenţii internaţionale la care România este parte.

Primul act normativ care a permis accesul liber al investiţiilor străine pe piaţa

românească după decembrie 1989 a fost D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru

atragerea investiţiei de capital străin în România. Acesta a fost abrogat prin Legea nr.

35/1991 privind regimul investiţiilor străine. Un act normativ complementar acestei legi a

fost Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilităţi suplimentare faţă de Legea 35/1991,

17

republicată, pentru atragerea de investitori străini în industrie. Atât Legea nr. 35/1991 cât şi

Legea nr. 71/1994 au fost abrogate prin O.U.G. nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor

străine în România. O.U.G. nr. 31/1997 a fost abrogată parţial prin O.U.G. nr. 92/1997

privind stimularea investiţiilor directe şi integral prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a

O.U.G. nr. 92/1997.

După abrogarea O.U.G. nr. 31/1997 s-au conturat două pachete de acte normative,

corespunzătoare celor două forme principale de investiţii străine, şi anume investiţiile

directe şi cele de portofoliu.

A) Privind investiţiile directe, principalul act normativ în vigoare este O.U.G. nr.

92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, care a fost aprobată cu importante modificări

prin Legea nr. 241/1998 şi a suferit şi ulterior modificări majore.

Unele prevederi cu caracter de generalitate se regăsesc şi în Legea nr. O.U.G. nr.

85/2008 privind stimularea investiţiilor.

B) Pentru investiţiile de portofoliu, temeiul juridic principal îl constituie Legea nr.

297/2004 privind piaţa de capital, care reglementează investiţiile în instrumente financiare.

Cu privire la titlurile de stat, care constituie o formă a investiţiilor de portofoliu, este

aplicabilă O.G. nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în România, realizate prin

cumpărarea de titluri de stat. Ca urmare a modificării Ordonanţei în anul 2006, piaţa titlurilor

de stat a fost deschisă investitorilor străini în aceleaşi condiţii ca şi pentru cei români.

Cu privire la ambele forme de investiţii străine sunt în vigoare şi alte acte

normative, inclusiv reglementări ale B.N.R., la care ne referim pe parcursul expunerii.

Convenţiile internaţionale la care România este parte conţin, în unele cazuri, dispoziţii

care interesează regimul investiţiilor străine în ţară. Aceste dispoziţii (privind, mai ales,

drepturile şi facilităţile acordate investitorilor din ţările părţi la convenţie) prevalează asupra

regimului de drept comun consacrat de legislaţia internă, aşa cum vom vedea mai jos, în

contextul analizei principiilor aplicabile în materie.

Prevederi în domeniul de care ne ocupăm conţin, în special, acordurile bilaterale

privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor.

România este parte la un tratat internaţional multilateral în materie, şi anume la

Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor, semnată la Seul

la 11 octombrie 1985, care a fost ratificată prin Legea nr. 43/1992. Această convenţie

reglementează, sub aspect organizatoric şi funcţional, o formă specială de garanţie

internaţională a investiţiilor străine.

2.2. Definirea noţiunilor de bază în materie

2.2.1 Noţiunea de investiţie străină

2.2.1.1 Investiţiile directe

Noţiunea de “investiţie directă” este definită, în principal, în două acte normative.

A) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. a), defineşte investiţiile directe ca fiind

„participarea (investitorului străin, n.n.) la constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în

oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acţiuni sau de părţi sociale

ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de portofoliu, sau înfiinţarea şi

extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină”

Ordonanţa reglementează, astfel, trei forme de investiţii străine directe:

18

(a) participarea la constituirea sau la extinderea unei societăţi comerciale române,

(b) dobândirea de acţiuni sau părţi sociale ale unei societăţi comerciale române şi

(c) înfiinţarea şi extinderea în România a unei sucursale de către o societate

comercială străină.

B) R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, în Anexa 1 (Nomenclator), conţine

o definiţie a noţiunii de investiţie directă în art. 4.8. Conform textului, investiţia directă este o

„investiţie de orice natură efectuată în scopul stabilirii sau menţinerii de legături economice

durabile şi care se realizează prin următoarele modalităţi, luate în sensul lor cel mai larg:

a) constituirea sau extinderea unei sucursale ori a unei noi entităţi aparţinând integral

persoanei care furnizează capitalul de dotare / capitalul social ori achiziţionarea integrală a

unei entităţi deja existente;

b) participarea într-o entitate nouă sau într-una existentă, în scopul stabilirii ori

menţinerii de legături economice durabile;

c) acordarea de credite şi împrumuturi pe termen mai mare de 5 ani, în scopul

stabilirii ori menţinerii de legături economice durabile;

d) reinvestirea profitului în scopul menţinerii unei legături economice durabile.

O.U.G. nr. 92/1997 reglementează numai o singură categorie de investiţie străină în

ţară, şi anume cea în formă societară, care implică de natura sa o latură contractuală şi una

instituţională (exprimată prin personalitatea juridică a societăţii). Din faptul că O.U.G. nr.

92/1997, ca lege generală în materie, nu se referă decât la investiţiile instituţionale, rezultă

intenţia legiuitorului ca investiţiile în formă pur contractuală să nu constituie, de regulă, o

formă de investiţii străine.

De la această regulă fac însă excepţie cazurile când anumite investiţii în formă pur

contractuală sunt prevăzute expres în acte normative speciale. Este vorba, de exemplu, despre

contractele de închiriere şi de concesiune în general, inclusiv cele privind zonele libere

(Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere), de contractele de concesiune petrolieră

(prevăzute de Legea petrolului, nr. 238/2004), minieră (reglementate de Legea minelor, nr.

85/2003), din domeniul gazelor naturale (potrivit Legii gazelor, nr. 351/2004).

2.2.1.2 Investiţiile de portofoliu

Investiţiile de portofoliu sunt definite şi reglementate, la rândul lor, în mai multe acte

normative.

A) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. b), defineşte investiţia de portofoliu ca fiind

„dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate şi care nu

permit participarea directă la administrarea societăţii comerciale”. O.U.G. nr. 92/1997 nu se

ocupă de investiţiile de portofoliu arătând, în art. 3, că regimul acestora, „inclusiv avantajele

de care acestea beneficiază, se stabileşte prin lege specială”. Considerăm că definiţia

investiţiilor de portofoliu, dată de ordonanţă, este depăşită, atât noţional, cât şi pe fond, faţă

de actele normative speciale survenite în materie.

B) Actul normativ general în materie este Legea nr. 297/2004 privind piaţa de

capital, care nu dă însă o definiţie a investiţiei de portofoliu. Legea reglementează

înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente financiare, cu instituţiile şi operaţiunile

specifice acestora, precum şi a organismelor de plasament colectiv, în scopul mobilizării

disponibilităţilor financiare prin intermediul investiţiilor în instrumente financiare (art. 1 al

1).

19

Legea se aplică activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul României (art. 1

al. 2), dar constituirea şi activitatea societăţilor comerciale în materie interesează şi

investitorii străini.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) este autoritatea competentă care

aplică prevederile acestei legi, prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său (art. 1

al. 3).

C) O.G. nr. 66/1997 reglementează o formă particulară de realizare a investiţiilor de

portofoliu în România, şi anume cumpărarea de titluri de stat.

În sensul acestui act normativ, titlurile de stat reprezintă înscrisurile care constituie

datoria publică a României, sub formă de bonuri, certificate de trezorerie şi alte instrumente

cu scadenţa de maximum un an, cât şi obligaţiuni şi alte instrumente cu scadenţe mai mari de

un an, constituind împrumuturile statului, în monedă naţională şi/sau în valută, pe termen

scurt, mediu sau lung (art. 1 lit. a).

Ordonanţa defineşte "investiţia de portofoliu" (la care se referă, n.n.) ca fiind

„dobândirea de titluri de stat de pe pieţele organizate ale titlurilor de stat de către o persoană

fizică sau juridică nerezidentă, prin dealerii primari şi intermediarii pieţei secundare a

titlurilor de stat” (art. 1 lit. b).

Investitorii nerezidenţi pot achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară prin dealerii

primari, în conformitate cu reglementările în vigoare privind tranzacţiile cu titluri de stat.

Tranzacţionarea titlurilor de stat pe piaţa secundară poate fi efectuată de persoanele

nerezidente, prin intermediarii pieţei secundare a titlurilor de stat, în conformitate cu

reglementările în vigoare (art. 2).

2.2.1.3 Noţiunea de investitor străin

Potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 92/1997, investitorul este „orice persoană fizică

sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent în România sau

în străinătate, care investeşte în România”, iar lit. d) precizează că prin “rezident / nerezident”

se înţeleg “persoanele calificate astfel conform reglementărilor în vigoare privind regimul

valutar”.

Aşadar, pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor, ordonanţa

face trimitere practic la reglementările B.N.R. care conţin asemenea definiţii. În această

categorie se încadrează, mai ales, R.B.N.R. nr. 4/2005.

După cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate, de principiu, elementele de

extraneitate concludente pentru a conferi calitatea de "străin" în acest context sunt domiciliul,

pentru persoanele fizice şi sediul, pentru cele juridice. Per a contrario, cetăţenia persoanelor

fizice şi respectiv alte elemente decât sediul pentru determinarea naţionalităţii persoanelor

juridice străine sunt irelevante sub aspectul calităţii lor de investitori străini, cu excepţiile

prevăzute de o lege internă sau într-o convenţie internaţională. Aşadar, de principiu, un

cetăţean român cu domiciliul în străinătate va beneficia de calitatea de investitor străin, dar

un cetăţean străin cu domiciliul în România, nu.

2.3 Principiile specifice aplicabile regimului investiţiilor străine

2.3.1 Principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investire în România

Acest principiu implică la rândul său două aspecte: libertatea formelor şi libertatea

modalităţilor de investire în România.

20

A) Principiul libertăţii formelor de investire în România

Acest principiu se exprimă prin libertatea investitorilor străini de a opta pentru oricare

dintre formele de societăţi comerciale prevăzute de lege (art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997).

Investiţiile străine în România pot îmbrăca şi forma unei asociaţii în participaţie,

reglementată de art. 251 - 256 din Codul comercial, chiar dacă aceasta nu este expres

menţionată în definiţia care figurează în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997. Soluţia se

bazează pe alte dispoziţii cuprinse în O.U.G. nr. 92/1997 care fac referire la asociaţia în

participaţie.

B) Principiul libertăţii modalităţilor de investire în România. Felurile

aporturilor investitorilor străini la o societate comercială românească

Modalităţile prin care se poate realiza o investiţie străină sunt, conform art. 2 lit. a)

din O.U.G. nr. 92/1997, în număr de trei:

A) aportul în numerar

Aportul în numerar al investitorului străin poate consta în valută liber convertibilă sau

în lei.

a) Aportul în valută nu ridică probleme deosebite, el constituind regula în această

situaţie.

Valuta poate proveni din conturile din străinătate ale asociatului străin, precum şi din

profiturile în valută liber convertibilă obţinută de acesta, în condiţiile legii, din activităţi

realizate în România. Aceste profituri pot reprezenta, fie dividende în valută realizate de

investitorului străin din alte societăţi pe care le are în România, fie beneficii valutare nete

realizate din orice alte activităţi legale desfăşurate în ţară.

b) Aportul în lei al investitorului străin provine în principiu din venituri şi profituri în

lei obţinute de acesta din operaţiuni efectuate cu persoane fizice sau juridice române

(rezidenţi), dar este legalmente posibilă obţinerea de lei din tranzacţii între nerezidenţi.

Sumele în lei sunt obţinute, de regulă, din dividendele realizate ca urmare a altor

investiţii realizate în România, din preţul sau tariful primit ca urmare a unei tranzacţii

efectuate cu persoane fizice sau juridice române, din credite obţinute de la acestea etc.

Aporturile investitorului străin, în valută sau în lei, trebuie depuse, pe numele şi la

dispoziţia societăţii, în conturi deschise la instituţii de credit româneşti sau la sucursale ale

băncilor străine autorizate să funcţioneze în România, sau în conturi în valută sau în lei

deschise de respectiva societate comercială în străinătate.

B) Aportul în bunuri (corporale)

Aportul investitorului străin poate consta în bunuri mobile, precum maşini, utilaje,

echipamente, instalaţii, mijloace de transport, subansamble, piese de schimb şi orice alte

asemenea bunuri.

Aportul în bunuri imobile al investitorului străin este condiţionat de recunoaşterea

dreptului acestuia de a dobândi asemenea bunuri în ţară. Nu este exclusă însă posibilitatea ca

investitorul străin să constituie ca aport la societatea românească un bun imobil situat în

străinătate.

21

C) Aportul în drepturi (bunuri incorporale)

Acest aport poate consta, în primul rând, în drepturi de proprietate intelectuală,

precum brevete de invenţie, licenţe, know-how, mărci de fabrică, de comerţ şi de serviciu,

desene şi modele industriale, drepturi de autor, traducător sau editor etc.

De asemenea, aportul poate consta în drepturi de creanţă, la societăţile la care aceste

aporturi sunt permise.

D) Aportul în alte drepturi şi valori economice

Aporturile investitorului străin pot să constea în servicii, precum şi în cunoştinţe şi

metode de organizare şi conducere (management).

Investitorii străini pot constitui ca aport şi alte valori patrimoniale, respectiv avantaje

concrete pentru societate şi evaluabile în bani, precum: surse de materii prime, pieţe de

desfacere, a anumită clientelă, informaţii de marketing, public - relation, reţele de

aprovizionare sau distribuţie etc.

De asemenea, numele comercial este o valoare patrimonială în comerţ, şi poate

constitui aport la o societate comercială, după ce este evaluat de către asociaţi.

În fine, aportul investitorului străin poate consta şi dintr-o obligaţie de a nu face (non

– facere), comensurabilă în bani, ca, de exemplu, aceea de a nu face concurenţă produselor

societăţii pe terţe pieţe.

Concluzionând, constatăm că noţiune de aport are în dreptul comerţului internaţional

o accepţiune foarte largă, ceea ce se poate considera a fi o uzanţă în materie, această noţiune

fiind practic echivalentă cu orice valoare economică.

2.3.2 Principiul liberului acces al investiţiilor străine în toate domeniile vieţii

economice din România

Acest principiu este consacrat în termeni generali de art. 4 al. 2 lit. a) din O.U.G. nr.

92/1997. El constituie o altă formă de manifestare a principiului fundamental al libertăţii

comerţului internaţional al României.

Investitorii străini pot efectua în mod liber investiţii în orice domeniu al vieţii

economice: industrie, agricultură, explorarea şi exploatarea resurselor naturale, transporturi,

infrastructură şi comunicaţii, construcţii civile şi industriale, comerţ, turism, servicii bancare,

de asigurări şi alte servicii, cercetare ştiinţifică şi tehnologică etc.

Se remarcă faptul că, în temeiul legii generale, societăţile comerciale cu participare

străină se pot constitui inclusiv în domeniile bancar şi de asigurări, unde există condiţii

speciale, dar nu există restricţii privind accesul capitalului străin.

2.3.3 Principiul egalităţii de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini

Acest principiu implică două aspecte: egalitatea de tratament între investitorii

români şi cei străini şi egalitatea de tratament între investitorii străini.

Art. 4 alin. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 92/1997 consacră „egalitatea de tratament - just,

echitabil şi nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau străini, rezidenţi sau nerezidenţi

în România”. Prin formularea sa generală, textul consacră atât egalitatea de tratament între

investitorii români şi străini cât şi lipsa oricărei discriminări între investitorii străini în funcţie

de ţara de provenienţă.

22

Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care prevedea un regim mai favorabil pentru

investiţiile străine decât pentru cele naţionale (facilităţi mai importante, termene mai lungi de

acordare a facilităţilor etc.), reglementările instituite de O.U.G. nr. 92/1997 sunt aceleaşi

pentru investitorii români şi străini. Aşadar, reglementările în vigoare aplică, de principiu,

regimul naţional investitorilor străini în ţară. Cu toate acestea, datorită poziţiei juridice

particulare în care se află, investitorii străini beneficiază, în plus faţă de cei români, de

anumite drepturi specifice, aşa cum vom vedea mai jos.

Există, de asemenea, interdicţia discriminării între investitorii străini, indiferent de

sediul sau domiciliul lor, elemente care constituie, aşa cum am văzut, criteriile esenţiale de

calificare a caracterului străin al unui investitor.

De la principiul egalităţii de tratament, sub ambele sale aspecte, art. 91 din O.U.G. nr.

92/1997 stabileşte o excepţie bazată de principiul legii mai favorabile (melior lex). Astfel, „în

cazul în care un acord bilateral de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor, ratificat

potrivit legii, ori o altă lege ar îndreptăţi un investitor, persoană fizică sau juridică străină, la

un tratament mai favorabil decât cel prevăzut prin prezenta ordonanţă de urgenţă, investitorul

în cauză va beneficia de acel tratament”. România a încheiat numeroase acorduri bilaterale de

promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor, aşa cum am arătat, care prevăd un tratament

mai favorabil pentru investitorii care provin din anumite ţări.



Prezentaţi, pe scurt, trăsăturile esenţiale ale principiului libertăţii comerţului

internaţional, prin raportare la principiul monopolului de stat.

Definiţi noţiunea de investiţie străină directă şi prezentaţi trăsăturile caracteristice ale

acesteia .

Definiţi noţiunea de investiţie străină de portofoliu şi prezentaţi trăsăturile sale

caracteristice.

Realizaţi o comparaţie între investiţiile străine directe şi investiţiile străine de

portofoliu.

Definiţi noţiunea de investitor străin.

Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, principiile care guvernează regimul investiţiilor

străine în România.

În ce constă principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investire în România?

23

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

GARANŢIILE ACORDATE INVESTITORILOR STRĂINI ŞI DREPTURILE

ACESTORA . FACILITĂŢI

CUPRINS:

1. Garanţiile acordate investitorilor străini;

2 . Drepturile de care beneficiază investitorii străini;

3. Facilităţi acordate investitorilor străini;

4. Garantarea investiţiilor străine în România prin intermediul Agenţiei Multilaterale

de Garantare a Investiţiilor.

OBIECTIVE:


Enumere şi să caracterizeze principalele garanţii acordate investitorilor străini în

România;

Prezinte pe scurt drepturile de care beneficiază investitorii străini în România;

Prezinte modalităţile de soluţionare a litigiilor născute între statul român şi

investitori străini;

Prezinte trăsăturile facilităţilor normative şi individuale acordate investitorilor

străini;

Prezinte regimul aplicabil în materia garantării investiţiilor străine în România prin

intermediul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor;

1.Garanţiile acordate investitorilor străini

1.1Garanţia împotriva indisponibilizării investiţiei

Această garanţie îşi are temeiul juridic atât în dispoziţiile constituţionale, cât şi în

actele normative speciale privind investiţiile străine.

Temeiul juridic general în materie este art. 44 alin 3 (“Nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă

despăgubire") şi art. 44 al. 5 din Constituţie (“Despăgubirile prevăzute în alineatele 3 şi 5 se

stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”). Aceste

prevederi s-au regăsit în Constituţia din 1991 şi au fost menţinute, cu renumerotarea

articolelor, la republicarea din 2003.

Constituţia modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 şi

republicată a adus însă şi o reglementare nouă, cu implicaţii directe asupra garanţiei de care

ne ocupăm. Astfel, în art. 44 al. 4 (renumerotat) se prevede că sunt interzise naţionalizarea

sau orice alte măsuri de trecere în proprietate publică a unor bunuri pe criterii discriminatorii.

24

Acest text prezintă importanţă pentru investitorii străini, în sensul întăririi garanţie împotriva

indisponibilizării investiţiei, de care aceştia beneficiază în temeiul O.U.G. nr. 92/1997

Ca acte normative speciale care consacră garanţia indisponibilizării investiţiilor

străine, menţionăm, în primul rând, O.U.G. nr. 92/1997. Art. 4 al. 2 lit. c) şi art. 8 al. 1 din

această ordonanţă prevăd că investiţiile nu pot fi naţionalizate, expropriate sau supuse unor

măsuri cu efect echivalent, exceptând cazurile în care astfel de măsuri întrunesc cumulativ

următoarele condiţii:

a) sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;

b) sunt nediscriminatorii;

c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;

d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai cu plata unei

despăgubiri, ale cărei condiţii sunt menţionate de OU.G. nr. 92/1997, în art. 8 al. 1 lit. d) şi

al. 2 şi 3, precum şi, în completare, de Legea nr. 33/1994:

a) despăgubirea trebuie să fie “echivalentă cu valoarea justă de piaţă a investiţiei

expropriate”.

Această condiţie dă expresie principiului dezdăunării integrale a investitorului afectat,

consacrat şi de art.26 din Legea nr.33/1994, precum şi de art.1084 şi urm. C.civ. Totodată,

condiţia se încadrează în cerinţa mai generală, prevăzută de art.1 din Legea nr. 33/1994, ca

despăgubirea în caz de expropriere pentru utilitate publică să fie "dreaptă".

O.U.G. nr. 92/1997 conţine o precizare de protecţie pentru investitori, care nu

figurează în Legea nr. 33/1994, potrivit căreia valoarea investiţiei se calculează „la momentul

imediat anterior exproprierii sau înainte ca exproprierea iminentă să devină cunoscută într-un

mod care să afecteze valoarea investiţiei” (art. 8 al. 2).

b) Despăgubirea trebuie să fie “prealabilă”, adică trebuie plătită înainte să opereze

efectiv indisponibilizarea.

c) Totodată, despăgubirea trebuie să fie “adecvată”, adică modalitatea ei de plată să

fie potrivită cu natura şi valoarea de piaţă a investiţiei indisponibilizate.

d) În fine, despăgubirea trebuie să fie "efectivă", adică lichidă, în sensul de a fi

exprimată în bani (cash) sau în bunuri care să poată fi transformate imediat în bani.

În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a despăgubirii, se aplică dispoziţiile

art. 3 şi 24 din Legea nr. 33/1994, conform cărora prima posibilitate de determinare a

cuantumului şi naturii despăgubirii este prin acordul părţilor. În cazul pe care îl analizăm,

aceste părţi nu pot fi altele decât investitorul străin vizat de expropriere şi statul român, prin

organele sale competente.

În cazul în care un acord al părţilor nu se realizează, sunt incidente prevederile art. 8

al. 4 din O.U.G. nr. 92/1997, conform cărora „investitorul afectat are dreptul la o examinare

promptă a cazului său, a evaluării investiţiei sale şi a plăţii despăgubirii, conform legii

române, examinare efectuată, după caz, de către o autoritate judecătorească sau de către o altă

autoritate independentă şi competentă, conform tratatelor internaţionale în materie la care

România este parte”.

Litigiile dintre investitorii nerezidenţi şi statul român cu privire la indisponibilizarea

investiţiei se soluţionează de către instanţele judecătoreşti naţionale sau pe calea arbitrajului,

în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 92/1997.

25

1.2 Garanţia stabilităţii regimului juridic al investiţiilor

Conţinutul acestei garanţii constă în faptul că investiţia străină trebuie să beneficieze

de regimul juridic prevăzut de legea în vigoare în momentul constituirii sale, pe întreaga sa

durată de existenţă, ceea ce constituie o formă de exprimare a principiului tempus regit

actum.

Această garanţie de manifestă practic în special prin împrejurarea că, atunci când

după constituirea investiţiei intervine o lege nouă care restrânge regimul juridic aplicabil în

materie, investiţia existentă trebuie, de principiu, să beneficieze în continuare de statutul

reglementat de legea în vigoare la data constituirii sale, pe toată durata prevăzută de această

din urmă lege.

Prin excepţie de la principiul tempus regit actum, investiţiile străine trebuie supuse

legii ulterioare (noi), în măsura în care aceasta conţine prevederi mai favorabile decât cea

care fusese în vigoare la momentul efectuării investiţiei. Această excepţie derivă din aplicarea

principiului aplicării imediate a legii mai favorabile (melior lex).

2. Drepturile de care beneficiază investitorii străini

2.4 Dreptul la asistenţă privind parcurgerea formalităţilor administrative pentru

constituirea şi funcţionarea investiţiei străine

Autoritatea competentă pentru promovarea şi sprijinirea investiţiilor străine este

Agenţia Română pentru Investiţii (A.R.I.), care a luat locul Agenţiei Române pentru Investiţi

Străine (A.R.I.S.) înfiinţată prin Legea nr. 390/2002, în temeiul O.U.G. nr. 85/2008 privind

stimularea investiţiilor. Agenţia este un organ de specialitate al administraţiei publice

centrale.

A.R.I. are obligaţia să acorde investitorilor străini, la cerere, asistenţă de specialitate,

atât înainte de realizarea investiţiei cât şi pe parcursul derulării acesteia

A.R.I. este afiliată la Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor

(WAIPA), cu sediul la Geneva. Afilierea a fost aprobată prin H.G. 165/2004.

2.5 Dreptul la conversia în valută şi la transferul în străinătate al profitului obţinut în

România

Investitorii nerezidenţi în România au dreptul la conversia în valuta investiţiei a

veniturilor în lei ce le revin din investiţie, precum şi de a transfera în străinătate, fără niciun

fel de restricţii, după plata impozitelor şi taxelor legale, a acestor venituri, în valută liber

convertibilă, potrivit reglementărilor privind regimul valutar (art. 4 al. 2 lit. f) şi art. 10 din

O.U.G. nr. 92/1997).

Categorii de venituri liber transferabile în străinătate sunt, conform art. 10 din

O.U.G. nr. 92/1997, următoarele:

a) dividendele sau beneficiile obţinute de la o societate comercială română, filială sau

sucursală în România;

b) veniturile obţinute dintr-o asociaţie în participaţiune;

c) veniturile obţinute din vânzarea acţiunilor sau a părţilor sociale;

d) sumele obţinute din lichidarea unei societăţi comerciale potrivit Legii nr. 31/1990

sau Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei;

26

e) sumele obţinute cu titlul de despăgubiri în cazul unei exproprieri sau a unei alte

măsuri cu efect echivalent;

f) orice alte venituri legal obţinute în ţară, conform formei de realizare a investiţiei

etc.

2.6 Dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra bunurilor din ţară

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al persoanelor fizice şi juridice străine

asupra bunurilor mobile, precum şi asupra clădirilor din România, este aplicabil regimul

naţional, aceştia având, aşadar, aceleaşi drepturi ca şi românii.

Dreptul investitorilor străini asupra terenurilor din România implică însă

anumite aspecte specifice, de care ne ocupăm în continuare.

Constituţia modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 şi republicată a marcat o

substanţială schimbare faţă de reglementarea anterioară, producând importante consecinţe pe

plan juridic. Noul art. 44 al. 2 teza a II-a (renumerotat) prevede astfel: “Cetăţenii străini şi

apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile

rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care

România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică,

precum şi prin moştenire legală”.

Noile prevederi constituţionale au produs o modificare la nivelul capacităţii de

folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra

terenurilor în ţară.

Potrivit dispoziţiei constituţionale, persoanele fizice străine au căpătat vocaţie de a

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor din România în două situaţii:

A) Prin acte juridice între vii (inter vivos) şi mortis causa (testament), dacă sunt

întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) În cazul în care o asemenea posibilitate este prevăzută într-o convenţie

internaţională la care România este parte;

b) Dacă există reciprocitate, sub aspectul recunoaşterii dreptului de

proprietate asupra terenurilor, între România şi statul căruia îi aparţine persoana străină;

Reciprocitatea este, în principiu, de trei feluri:

- legislativă, atunci când în ţara străină există norme juridice care prevăd

aceleaşi drepturi pentru persoanele române similare;

- diplomatică, atunci când reciprocitatea izvorăşte dintr-o convenţie internaţională la

care respectivele state sunt parte;

- de fapt, atunci când ea este aplicată în practica autorităţilor competente din statele

respective.

c) În condiţiile prevăzute în legea organică.

Legea organică la care Constituţia face trimitere este Legea nr. 312/2005 privind

dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi

apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării

României la U.E.

B) Prin moştenire legală. Observăm că, pentru această situaţie, Constituţie nu

prevede nicio condiţie specială.

27

Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice

străine, ce a intrat în vigoare la data aderării României la U.E, nu se aplică în cazul

dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi prin

moştenire legală (art. 1 al. 2).

Potrivit acestei legi, regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este

diferit după cum este vorba:

a) de cetăţenii statelor membre, de apatrizi cu domiciliul

într-un stat membru sau în România şi de persoanele juridice având naţionalitatea acestor

state, pentru care legea conţine o prevedere generală, cu caracter de principiu, în art. 3,

şi două reglementări speciale, particularizate prin natura şi scopul terenului la care se

referă, în art. 4 şi 5.

Potrivit art. 3, cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat

membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia

unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu

cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române,

aplicându-li-se regimul naţional.

O primă reglementare specială este cuprinsă în art. 4, cu privire la terenurile având

drept scop constituirea de reşedinţe sau sedii secundare. Potrivit textului, cetăţeanul unui stat

membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat

membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislaţia

unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe

secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării

României la U.E.

A doua reglementare specială priveşte terenurile agricole, pădurile şi terenurile

forestiere (art. 5). Se prevede că cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un

stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu

legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole,

pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării

României la U.E. (art. 5 al. 1).

b) Legea prevede că cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică aparţinând

statelor terţe pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile reglementate

prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate (art. 6 al. 1).

Cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică aparţinând statelor terţe nu pot

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele

aplicabile cetăţeanului unui stat membru şi persoanei juridice constituite în conformitate cu

legislaţia unui stat membru (art. 6 al. 2).

2.7 Drepturi privind efectuarea operaţiunilor valutare

R.B.N.R. nr. 4/2005 reglementează anumite drepturi ale investitorilor străini, în

calitatea lor de nerezidenţi, în materia la care se referă.

Astfel, se prevede că nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină integral şi să

utilizeze active financiare exprimate în valută şi în monada naţională (leu) (art. 4 al. 1).

28

Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi, pot fi

convertite prin intermediul pieţei valutare (art. 4 al. 2).

Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la

instituţiile de credit. Este vorba atât de conturi curente, cât şi de depozit. B.N.R. poate lua

măsuri de salvgardare în situaţii deosebite (art. 6 din R.B.N.R. nr. 4/2005).

De la data de 1 septembrie 2006, nerezidenţii au dobândit dreptul de a efectua

tranzacţii privind achiziţionarea de instrumente financiare româneşti pe piaţa monetară, fără a

mai fi necesară autorizarea B.N.R., ceea ce echivalează cu o liberalizare completă a

operaţiunilor valutare şi convertibilitatea totală a leului.

2.8 Dreptul de a angaja personal străin

O.U.G. nr. 92/1997, în art. 4 alin. 2 lit. k), precizează că investitorii străini beneficiază

de „posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate cu prevederile legale în

vigoare”.

Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care, în art. 31, prevedea că personalul străin

necesar desfăşurării activităţii investiţiei putea fi angajat numai în posturi de conducere şi de

specialitate, O.U.G. nr. 92/1997 nu mai face nicio distincţie, de unde rezultă că, sub incidenţa

sa, poate fi angajat personal străin pe orice post, inclusiv pe posturi de execuţie.

2.9 Dreptul de a alege instanţele competente pentru soluţionarea litigiilor

Investitorii au dreptul să desemneze ca fiind competentă pentru soluţionarea litigiilor

o instanţă arbitrală sau judecătorească.

Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 92/1997, litigiile dintre investitorii străini şi statul

român vor fi soluţionate, la alegerea investitorului, potrivit uneia din următoarele proceduri:

a) o procedură internă, prevăzută de Legea contenciosului administrativ (în prezent

fiind în vigoare Legea nr. 554/2004) şi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat;

b) o procedură de conciliere sau arbitraj instituţional, desfăşurată sub egida

Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii (CIRDI sau

ICSID), conform Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state

şi persoane ale altor state, încheiată la Washington (1965) şi ratificată de România prin

Decretul Consiliului de Stat nr. 62/1975;

c) o procedură de arbitraj ad-hoc, conform Regulamentul de arbitraj UNCITRAL

(CNUDCI) din 1976.

Prevederi privind soluţionarea litigiilor cu privire la investiţii între investitorii străini

şi statul român sunt cuprinse în toate acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea

reciprocă a investiţiilor, la care România este parte.

3 Facilităţi acordate investitorilor străini

3.2 Facilităţile cu caracter normativ

În prezent legislaţia română nu mai prevede facilităţi de drept comun, ci există numai

facilităţi stabilite prin acte normative speciale.

3.3 Facilităţile individuale

29

O.U.G. nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activităţii economice

prevedea posibilitatea acordării unor facilităţi individuale pentru investiţiile cu impact major

asupra activităţii economice, prin Hotărâre de Guvern. Acest act normativ a fost abrogat de

O.U.G. nr. 50/2000, astfel că în prezent nu mai există o prevedere generală privind

posibilitatea acordării de facilităţi individuale.

4 Garantarea investiţiilor străine în România prin intermediul Agenţiei

Multilaterale de Garantare a Investiţiilor

Aşa cum am arătat, România este parte din anul 1992 la Convenţia de constituire a

Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor (Seul, 1985). Această convenţie, elaborată

sub auspiciile B.I.R.D., a intrat în vigoare la 12 aprilie 1988 şi s-a bucurat de o largă audienţă

internaţională, având în prezent ca părţi un număr de peste 150 de state.

Agenţia poate garanta, de regulă, investiţiile eligibile, împotriva unor prejudicii

rezultând din unul sau mai multe din următoarele tipuri de riscuri (art. 11 lit. a):

a) Risc din transfer valuta (orice introducere - atribuibilă guvernului gazdă - de

restricţii asupra transferului, în afara ţării gazdă, a monedei proprii într-o monedă liber

utilizabilă sau o altă monedă convenabilă deţinătorilor garanţiei);

b) Risc de exproprierea şi măsurile similare (orice acţiune legislativă sau

administrativă sau orice omisiune atribuibilă guvernului gazdă, care are ca efect deposedarea

deţinătorului garanţiei de proprietatea sau controlul ori un beneficiu substanţial din investiţia

sa);

c) Risc de încălcarea contractului (orice suspendare sau încălcare de către guvernul

gazdă a contractului cu deţinătorul garanţiei);

d) Risc de război şi tulburări civile (orice acţiune militară sau tulburare civilă în

teritoriul ţării gazdă).


Studenţii trebuie să poată răspunde, spre exemplu, la următoarele subiecte de sinteză :

Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, garanţiile acordate investitorilor străini în

România.

Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, drepturile de care beneficiază investitorii străini în

România.

Prezentaţi, pe scurt, dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra bunurilor din

România.

Care sunt căile prevăzute de lege pentru soluţionarea litigiilor dintre investitorii străini

şi statul român?

Care sunt tipurile de facilităţi acordate investitorilor străini?

30

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

Regimul general al exporturilor şi importurilor în România, cu specială privire asupra

autorizaţiilor de export / import

CUPRINS:

1. Regimul general al exporturilor şi importurilor în România, cu specială privire asupra

autorizaţiilor de export / import

1.1. Principiul liberalizării exporturilor şi importurilor;

1.2. Procedura de eliberare a licenţelor;

1.3. Autorizaţiile, altele decât licenţele, cerute pentru exportul şi importul unor

categorii de mărfuri;

1.4. Refuzul eliberării autorizaţiilor de export / import;

1.5. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor şi în cazul nerezolvării

cererii de autorizaţie în termenul legal;

1.6. Răspunderi ale agenţilor economici solicitanţi;

1.7. Prevederi privind autorizaţiile de export / import în convenţiile internaţionale la

care România este parte;

1.8. Natura juridică a autorizaţiilor de export;

1.9. Efectele autorizaţiilor de export asupra contractelor comerciale internaţionale.

OBIECTIVE:


Prezinte, pe scurt, regimul juridic aplicabil autorizaţiilor de import / export;

Descrie procedura legală pentru eliberarea licenţelor de import / export;

Descrie motivele care pot sta la baza refuzului cererii de eliberare a autorizaţiilor de

import / export;

Prezinte căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor ori al nerezolvării

cererii în termenul legal;

Prezinte natura juridică a autorizaţiilor de export;

Descrie efectele autorizaţiilor asupra contratelor comerciale internaţionale.

1. Regimul general al exporturilor şi importurilor în România, cu specială

privire asupra autorizaţiilor de export / import

1.1 Principiul liberalizării exporturilor şi importurilor

Exportul şi importul bunurilor din / în România sunt liberalizate, acestea putând fi

efectuate, în principiu, fără a fi supuse unor măsuri de control sau supraveghere. Acesta este

un aspect particular al principiului libertăţii comerţului internaţional al României.

31

În vederea realizării scopurilor de interes general al economiei naţionale, exportul şi /

sau importul unele bunuri sunt supuse anumitor măsuri de control ori supraveghere,

prevăzute în acte normative, care constituie excepţii de la principiul liberalizării. Ca urmare a

caracterului excepţional al măsurilor de control ori supraveghere, atunci când o operaţiune de

export sau de import nu este explicit menţionată ca fiind supusă acestora, ea este liberalizată.

Instituirea şi aplicarea acestor măsuri se poate face numai cu respectarea regulilor şi

procedurilor cuprinse în prevederile Acordului de la Marrakech privind constituirea

Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale altor acorduri şi convenţii internaţionale în materie

la care România este parte.

Eliberarea instrumentelor pentru administrarea măsurilor menţionate mai sus,

respectiv, după caz, a licenţelor, autorizaţiilor, certificatelor, avizelor, atestatelor etc. (vom

folosi, în continuare, termenul generic de autorizaţii de export / import) privind exportul,

importul sau tranzitului unor anumite categorii de mărfuri, se efectuează de către instituţiile

desemnate prin acte normative, pe baza regulilor şi procedurilor specifice adoptate în acest

scop.

În cele ce urmează ne ocupăm de autorizaţiile de export / import numai ca instrument

special - şi de excepţie - al politicii statului român de control şi supraveghere a desfăşurării

relaţiilor comerciale internaţionale ale României.

1.2 Procedura de eliberare a licenţelor

Conform principiilor generale în materie, pot formula cereri pentru licenţă numai

agenţilor economici în sediul în România, care desfăşoară potrivit legii, activităţi de comerţ

internaţional.

Aceste cereri se întocmesc pentru fiecare ţară, pentru fiecare partener extern şi pentru

fiecare poziţie tarifară a mărfii.

Marfa se individualizează, în primul rând, prin codul tarifar din tariful vamal integrat

comunitar, conform Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind

Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun. Nomenclatura tarifară comunitară

face referire la Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor. În această materie,

România a aderat încă din anul 1996 la Convenţia internaţională privind Sistemul armonizat

de denumire şi codificare a mărfurilor, inclusiv la anexa acestuia, încheiată la Bruxelles la 14

iunie 1983, elaborată sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală, cu sediul la Bruxelles.

Competenţa generală de soluţionare a cererilor şi de eliberare a licenţelor revine

Ministerului pentru economie.

Licenţele eliberate au un caracter intuitu personae, în sensul că ele pot fi utilizate

numai de către titular, nefiind transmisibile.

Valabilitatea licenţelor este circumstanţiată sub trei aspecte:

a) Sub aspect temporal, licenţele automate se eliberează, de regulă, cu valabilitate

până la sfârşitul anului calendaristic pentru care sunt emise;

b) Sub aspect spaţial, licenţele se eliberează pentru fiecare ţară şi pentru fiecare

partener extern;

c) Din punct de vedere material, licenţele sunt limitate la o marfă care se încadrează

într-o singură poziţie tarifară.

32

1.3 Autorizaţiile, altele decât licenţele, cerute pentru exportul şi importul unor

categorii de mărfuri

În unele cazuri, actele normative interne impun condiţia emiterii de către instituţiile

publice desemnate prin lege a unor autorizaţii, altele decât licenţele, pentru tranzitul

transfrontieră al unor categorii de mărfuri. Se includ în această categorie avizele, certificatele,

autorizaţiile, permisele etc. În această noţiune se includ şi situaţiile în care importul, exportul

şi tranzitul anumitor mărfuri este supus unui regim special de autorizare, în baza unei

notificări.

Actele normative cer, în anumite situaţii speciale, autorizaţii de import / export pentru

comerţul cu următoarele categorii de produse: animalele şi produsele conexe; plantele şi

produsele conexe; substanţele şi preparatelor stupefiante şi psihotrope; produsele alimentare

şi agricole; elemente ale corpului uman, produse medicale şi farmaceutice; arme, muniţii,

materiale explozive şi toxice, produsele şi tehnologiile în domeniul nuclear; deşeurile admise

la import şi export; produsele periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;

bunurile din patrimoniul cultural naţional; produsele din tutun şi băuturile alcoolice;

organismele modificate genetic; produsele chimice; unele produse supuse accizelor; metalele

şi pietrele preţioase etc.

1.4 Refuzul eliberării autorizaţiilor de export / import

Din întreaga reglementare în materie şi din practică rezultă anumite situaţii în care

autorizaţiile de export / import pot fi refuzate:

a) solicitantul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a efectua acte de comerţ

(internaţional);

b) organul competent este îndreptăţit să refuze agentului economic eliberarea

autorizaţiei, pe o anumită perioadă de timp, cu caracter sancţionator;

c) mărfurile sunt unor contingente tarifare la importul în România iar contingentul

este epuizat;

d) marfa este supusă controlului sau supravegherii în România sau în ţara de

destinaţie, iar condiţiile de eliberare a autorizaţiei nu sunt îndeplinite;

e) marfa este interzisă la export sau import.

Cazurile de refuz al eliberării autorizaţiei, menţionate mai sus, prezintă în general un

caracter obiectiv, aşa încât, în cazul lor, marja de apreciere care revine organului competent

este mai restrânsă.

Organul competent poate refuza eliberarea autorizaţiei şi pentru motive subiective, ca

de pildă atunci când operaţiunea poate provoca o concurenţă neloială evidentă pe piaţa

internă (în special o situaţie de dumping), contravine reglementărilor (de preţ etc.) ale ţării de

destinaţie sau încalcă acordurile încheiate de România cu ţara de destinaţie ori de provenienţă

a mărfii etc.

1.5 Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor şi în cazul

nerezolvării cererii de autorizaţie în termenul legal

În materie sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind atacarea actelor

administrative, prevăzută de Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004. În aplicarea

dispoziţiilor din această lege, solicitantul va trebui să formuleze plângere prealabilă la

33

organul competent pentru emiterea autorizaţiei în termenul legal de 30 de zile de la primirea

refuzului, acest organ fiind obligat să răspundă în termenul legal de 30 de zile de la primirea

contestaţiei.

Agentul economic nemulţumit de soluţia dată contestaţiei sale şi cel căruia nu i-a fost

soluţionată cererea de autorizaţie în termenul legal poate sesiza instanţa judecătorească

competentă. Competenţa materială de soluţionare a cererii aparţine în primă instanţă

secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel, deoarece se reclamă un act

administrativ de competenţa unui organ al administraţiei publice centrale. Din punct de

vedere teritorial este competentă instanţei de la domiciliul (sediul) solicitantului sau celei

de la sediul pârâtului, la alegerea solicitantului reclamant. Recursul este de competenţa

Î.C.C.J.

Instanţa de judecată poate obliga organul competent să elibereze autorizaţia de export

sau import, precum şi la plata de despăgubiri către solicitant, în cazul în care acesta face

dovada că a suferit un prejudiciu prin refuzul eliberării şi/sau întârzierea în eliberarea

autorizaţiei.

1.6 Răspunderi ale agenţilor economici solicitanţi

Întreaga răspundere privind operaţiunea de comerţ exterior, eficienţa acesteia,

condiţiile de realizare, corectitudinea preţului, respectarea reglementărilor naţionale, ale celor

din ţările partenere şi de tranzit şi a altor reglementări în domeniu revine solicitantului de

autorizaţie. De asemenea, titularul autorizaţiei este răspunzător de utilizarea autorizaţiei în

conformitate cu condiţiile stabilite la eliberarea acesteia. Aşadar, solicitantul răspunde pentru

corectitudinea tuturor datelor menţionate în cererea de autorizaţie.

Răspunderea poate fi administrativă, civilă sau penală, după caz, a persoanelor

vinovate, potrivit legii.

1.7 Prevederi privind autorizaţiile de export / import în convenţiile internaţionale

la care România este parte

Ne referim mai ales la Acordul G.A.T.T. privind procedurile în materie de autorizaţii

de import (Geneva, 1979)

Acordul stabileşte, în chiar art. 1, anumite cerinţe generale pe care trebuie să le

îndeplinească procedurile respective, finalitatea acestor cerinţe fiind, în principal, de a

asigura egalitatea între solicitanţii de autorizaţii de import şi simplificarea pe cât posibil a

operaţiunilor în cauză.

a) Astfel, după ce în par. 1 din acest articol sunt definite formalităţile privind

eliberarea autorizaţiilor de import - fiind calificate ca "proceduri administrative" -, în par. 2 se

stabileşte obligaţia fundamentală a statelor părţi la acord de a reglementa în aşa fel aceste

proceduri încât ele să nu deregleze schimburile economice internaţionale.

b) Regulile în materie trebuie să fie "neutre în aplicarea lor" şi "administrate în mod

just şi echitabil" (par. 3).

c) Aceste reguli şi toate informaţiile cu privire la procedurile de solicitare şi eliberare

a autorizaţiilor, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitanţii, listele de produse

supuse regimului autorizaţiilor, precum şi orice modificări ale acestor reguli vor fi publicate

34

în termenele cele mai scurte, pentru a permite comercianţilor să ia cunoştinţă despre ele (par.

4).

d) Procedurile de cerere şi, după caz, de reînnoire a autorizaţiilor trebuie să fie cât mai

simple posibil, iar competenţa va aparţine, în principiu, unui singur organ administrativ (par.

6).

e) Cererile de autorizaţii nu vor fi refuzate din motive de erori minore în

documentaţie, iar eventualele penalizări pecuniare aplicate pentru asemenea erori (dacă nu

implică intenţie frauduloasă sau neglijenţă gravă) nu trebuie să depăşească suma necesară

pentru a servi numai ca un simplu avertisment (par. 7).

Prevederi privind autorizaţiile de import / export mai există şi în alte acorduri

internaţionale, precum Convenţia de la Viena asupra substanţelor psihotrope (1971),

Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena, 1985) şi Protocolul privind substanţele

care epuizează stratul de ozon (Montreal, 1987).

1.8 Natura juridică a autorizaţiilor de export

Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste dispoziţii legale

constituie, de regulă, norme de aplicaţie imediată, care înlătură orice conflict de legi, fiind

obligatorii pentru toate părţile din contractele comerciale internaţionale care au ca obiect

mărfuri supuse autorizaţiilor, deci inclusiv pentru partea străină la raportul juridic.

1.9 Efectele autorizaţiilor de export asupra contractelor comerciale

internaţionale

Obligaţia părţii române, asumată faţă de partea străină, de a obţine autorizaţia

(licenţa) a fost calificată în practica arbitrală de comerţ internaţional ca o obligaţie de

mijloace, adică de a depune diligenţa normală în acest sens, iar nu ca o obligaţie de rezultat,

adică de a garanta însăşi obţinerea autorizaţiei, deoarece eliberarea acesteia intră în atribuţia

exclusivă a autorităţii publice competente. Această calificare a obligaţiei părţii române este

valabilă, desigur, în cazul în care din contractul comercial internaţional nu rezultă, explicit

sau implicit, altfel.

În ipoteza în care autoritatea publică sau comerciantul s-a angajat numai pentru a

sprijini partea interesată în procedura de obţinere a autorizaţiei, îşi asumă o obligaţie de

mijloace, care poate atrage, de asemenea, răspunderea contractuală a autorităţii sau

comerciantului, în cazul în care se dovedeşte că nu a depus toate diligenţele necesare pentru

obţinerea autorizaţiei.

O autoritate publică (de exemplu, un minister) sau un comerciant (societate

comercială, regie autonomă etc.) poate să-şi asume o obligaţie de a garanta (asigura)

obţinerea autorizaţiei de către partea interesată dintr-un contract comercial (internaţional), caz

în care se plasează pe poziţia unui garant personal - fidejusor - faţă de acea parte sau a unui

promitent pentru fapta altuia, pentru eliberarea autorizaţiei de către autoritatea competentă. În

acest caz, obligaţia garantului (promitentului) este o obligaţie de rezultat, iar neeliberarea

autorizaţiei de către autoritatea competentă atrage răspunderea contractuală a garantului faţă

de partea interesată în obţinerea autorizaţiei, în condiţiile art. 1652 şi urm. C.civ. (privind

35

fidejusiunea) sau ale promisiunii pentru fapta altei persoane, pentru prejudiciile suferite de

partea interesată ca urmare a neeliberării autorizaţiei.



Ce se înţelege prin liberarizarea importurilor şi exporturilor ?

Care sunt importurile şi exporturile pentru care sunt solicitate licenţele ?

Care este procedura de eliberare a licenţelor de import / export şi care este natura

juridică a autorizaţiilor de export?

36

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V

IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

CUPRINS:

1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional

1.1. Izvoarele interne;

1.2. Izvoarele internaţionale.

2. Uzanţele comerciale internaţionale

21. Definiţia uzanţelor comerciale internaţionale;

22. Comparaţie cu obişnuinţele stabilite între părţi;

23. Clasificarea uzanţelor;

24. Cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional;

25. Fixarea (codificarea) uzanţelor comerciale internaţionale şi proba acestora;

26. Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul român.

OBIECTIVE:


Enumere izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional;

Definească uzanţele comerciale internaţionale şi să prezinte trăsăturile specifice

acestora;

Realizeze o comparaţie între uzanţele comerciale internaţionale şi obişnuinţe;

Realizeze o clasificare a uzanţelor;

Descrie uzanţele normative: caractere, rol şi forţă juridică;

Prezinte uzanţele convenţionale: caractere, rol şi forţă juridică;

Prezinte cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional;

Analizeze modalităţile de codificare şi de probare a uzanţelor;

Prezinte regimul uzanţelor normative şi convenţionale în dreptul român.

1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional

1.1 Izvoarele interne

Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două mari

categorii :

a) izvoare specifice, conţinând, în marea majoritate, norme destinate reglementării

raporturilor din comerţul internaţional.

Acte normative de drept material care reglementează cu preponderenţă raporturi

juridice din domeniul comerţului internaţional al României au fost adoptate mai ales în

următoarele materii: regimul investiţilor străine în România (în special, O.U.G. nr. 92/1997

37

privind stimularea investiţiilor directe şi actele normative privind investiţiile de portofoliu);

regimul general de import şi de export al României şi regimul autorizaţiilor de export şi

import.

b) izvoare nespecifice, constituite din actele normative care interesează în primul

rând alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme de drept ale comerţului internaţional.

Unele norme juridice interne care interesează dreptul comerţului internaţional sunt

cuprinse în acte normative care constituie, în principal, izvoare ale altor ramuri de drept.

Aceste norme sunt însă, de regulă, marcate în mod explicit de legiuitor, pe criterii subiective -

prin arătarea faptului că ele se aplică numai ori inclusiv persoanelor fizice ori juridice străine

- sau printr-o departajare obiectivă, prin precizarea obiectului lor specific de reglementare şi

anume comerţul internaţional.

1.2 Izvoarele internaţionale

1.2.1 Convenţiile internaţionale la care România este parte

Menţionăm numai convenţiile internaţionale cele mai importante.

A) În materia contractelor comerciale internaţionale, România este parte la

următoarele convenţii:

- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la Viena, în 1980, la care a aderat prin Legea nr.24/1991;

- Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a convenţiei, încheiat la

Viena la 11 aprilie 1980, la care a aderat prin Legea nr.24/1992.

B) În domeniul transporturilor internaţionale de mărfuri, România este parte la

următoarele convenţii internaţionale mai importante:

a) pentru transporturile maritime:

- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, din 1978

("Regulile de la Hamburg"), ratificată prin Decretul nr.343/1981.

c) pentru transportul rutier:

- Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele

(C.M.R.), încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr.451/1972 şi protocolul

ulterior.

d) pentru transportul pe calea ferată:

- Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor

(C.I.M.), care constituie Apendicele B la Convenţia cu privire la transporturile internaţionale

feroviare (COTIF), semnată la Berna în 1980, ratificată prin Decretul nr.100/1983.

1.2.2 Uniformizarea dreptului comerţului internaţional în cadrul organismelor

internaţionale specializate

Procesul de elaborare al unor reglementări uniforme în materia comerţului

internaţional se desfăşoară nu numai în sfera relaţiilor directe dintre state ci, foarte frecvent,

şi sub auspiciile unor organizaţii internaţionale.

Un rol deosebit de important în acest proces îl joacă organizaţiile

interguvernamentale, poziţia centrală fiind ocupată de O.N.U. şi de organismele sale

38

specializate, care funcţionează la nivel mondial (cum sunt UNCITRAL, UNCTAD etc.) sau

regional (ca, de exemplu, C.E.E. - O.N.U.).

O organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată şi bogată activitate în domeniul la

care ne referim este şi Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat

(UNIDROIT). Una dintre cele mai importante opere de uniformizare a dreptului comerţului

internaţional elaborate de UNIDROIT o constituie ”Principiile contractelor comerciale

internaţionale” (1994 / 2004). Principiile nu reprezintă o convenţie internaţională. Aşa cum se

arată în Preambul („Scopul Principiilor”), aceste Principii stabilesc regulile generale

aplicabile contractelor comerciale internaţionale (al. 1). Pe fond, ele reprezintă un sistem de

reguli de drept al contractelor comerciale internaţionale, care au fost sintetizate pentru

considerentul că, fie sunt comune diferitelor sisteme de drept naţionale, fie au fost

considerate de autorii lor ca fiind cel mai bine adaptate condiţiilor specifice ale operaţiunilor

comerciale internaţionale.

În cadrul U.E. este demnă de remarcat activitatea Comisiei privind Dreptul European

al Contractelor, care a elaborat Principiile Dreptului European al Contractelor. Principiile

au trei părţi, partea I şi a II - a fiind adoptate în 1998, iar partea a III -a în 2002. Partea I şi a II

- a conţin capitolele 1 - 9 (Prevederi generale; Formarea contractului; Competenţa agenţilor;

Valabilitatea contractului; Interpretarea contractului; Conţinutul şi efectele; Executarea;

Neexecutarea şi despăgubirea în general; Forme speciale de despăgubire pentru neexecutare),

iar Partea a III - a cuprinde capitolele 10 - 17 (Pluralitatea de părţi; Cesiunea de creanţă;

Substituirea unui nou debitor: transferul contractului; Compensaţia; Prescripţia; Contractele

ilegale; Capitalizarea dobânzii).

Dintre organismele neguvernamentale, menţionăm mai ales activitatea Camerei de

Comerţ Internaţionale din Paris.

2. Uzanţele comerciale internaţionale

2.1 Definiţia uzanţelor comerciale internaţionale

Uzanţele comerciale internaţionale sunt practici sociale (atitudini, comportări), prin

natura lor nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate,

aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau

într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu

caracter de izvor de drept.

Din această definiţie rezultă că uzanţele comerciale prezintă cel puţin următoarele trei

caracteristici esenţiale:

a) Ele conţin un element obiectiv şi anume constituie o practică socială. Această

practică este un ansamblu de acte juridice şi fapte materiale (atât pozitive cât şi negative,

adică omisiuni, inacţiuni) care au căpătat acest caracter datorită aplicării lor repetate de către

participanţii la comerţul internaţional, într-o anumită perioadă de timp.

Durata în timp - aşadar, o anumită vechime - este un element de esenţa uzanţelor.

Elementul de vechime al uzanţelor trebuie să se coroboreze, implicit, cu cele de

repetabilitate, continuitate şi stabilitate.

b) Uzanţele prezintă un caracter colectiv, de generalitate şi impersonalitate, în

sensul că se aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe un anumit

39

teritoriu sau în comerţul cu o anumită categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele

generale, aşa cum vom vedea imediat mai jos.

Prin caracterul lor de generalitate şi impersonalitate, uzanţele se apropie de lege dar,

spre deosebire de aceasta, care este expresia autorităţii statale, uzanţele sunt opera

participanţilor înşişi la comerţul internaţional.

c) Caracterul uzanţelor comerciale de a fi sau nu izvor de drept depinde de

clasificarea lor în normative sau convenţionale, clasificare la care ne vom referi mai jos.

2.2 Comparaţie cu obişnuinţele stabilite între părţi

Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între

părţile contractante (aşa - numitele "uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă formându-se între

doi sau un număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a

încheierii între ei a unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice

şi fapte materiale care, fără a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile

comerciale respective.

În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale.

Într-adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă,

existenţa anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între

doi sau un număr redus de parteneri comerciali. Menţionate mai întâi în toate contractele pe

care ei le încheie, aceste expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un

moment dat, încetează de a mai fi menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între

partenerii respectivi. Aceasta este faza "uzanţelor părţilor". Date fiind avantajele pe care le

prezintă şi rezultatele lor pozitive, aceste practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi,

ajungând cu timpul să se aplice între un număr nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă

geografică sau din aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles (tacit). În

momentul în care practica individuală devine colectivă, generală, socială, se face trecerea

către uzanţe.

O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi există în Convenţia de la

Viena (1980), care precizează că părţile sunt legate de "obişnuinţele care s-au stabilit între

ele", ca şi de uzanţele asupra cărora au consimţit (art. 9 al. 1).

Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor

convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un

înţeles specific termenilor utilizaţi în contract.

2.3 Clasificarea uzanţelor

2.3.1 Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare

În funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu şi sfera lor de cuprindere, uzanţele se

clasifică în următoarele categorii:

a) Uzanţe locale, care se aplică numai pe o anumită zonă geografică ca, de exemplu,

o regiune, o anumită piaţă comercială, un port.

b) Uzanţe speciale, atunci când cuprind numai o ramură de activitate comercială (de

exemplu, uzanţele în materia comerţului cu fructe, cu cereale, cu lemn), contractele al căror

obiect îl formează o anumită operaţiune comercială (de pildă, uzanţele în domeniul

40

contractelor de vânzare-cumpărare, de prestări de servicii) sau o profesiune anume (de

exemplu, uzanţele agenţilor de bursă);

c) Uzanţele generale sunt cele care se aplică la întreg ansamblul de relaţii

comerciale. Uzanţe generale sunt, de regulă, cele normative, pe care le vom exemplifica mai

jos.

2.3.2 Clasificarea uzanţelor după criteriul caracterului lor (forţei juridice)

2.3.2.1 Uzanţele normative (legale, de drept, cutumele)

Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice comune tuturor

uzanţelor (deşi cu anumite particularităţi de nuanţă), dar au, ca element specific, caracterul

de izvor de drept:

a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială, dar cu precizarea

că în cazul acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu, mai bine conturată, mai

veche şi cu un grad sporit de continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele convenţionale.

b) Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi generalitate,

mai pronunţat decât în cazul uzanţelor convenţionale.

c) Uzanţele normative conţin însă un element specific, de natură subiectivă

(psihologică), care constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să dobândească caracter de

izvor de drept, adică să se aplice un titlu de normă juridică (ceea ce justifică denumirea lor de

uzanţe normative, legale sau de drept). Elementul subiectiv la care ne referim constă în

convingerea (ideea, sentimentul) celor care aplică uzanţa că ea trebuie respectată ca o

obligaţie (necesitate) juridică (opinio juris sive necessitatis), deoarece, în caz contrar, ea

poate fi impusă prin aplicarea de sancţiuni juridice, deci prin mijloacele coercitive prin care

poate fi impusă şi o lege.

Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară

(şi specifică) dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă juridică.

Este necesar să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca sistemul de drept care

constituie lex causae în speţă să recunoască forţă normativă acestor uzanţe.

Rolul juridic al uzanţelor normative este acela de a determina drepturile şi

obligaţiile părţilor, întocmai ca şi legea.

Acest rol se poate manifesta în oricare din următoarele moduri:

a) de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege;

b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii;

c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică în

dreptul internaţional privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă.

Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept care le

recunosc - similară celei conferite unei legi supletive speciale.

Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe planul

raportului dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte, pe cel al relaţiei cu

contractul.

În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală, se admite în

general că aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive, datorită caracterului lor special

41

(specialia generalibus derogant). Ele nu pot contrazice însă dispoziţiile de ordine publică din

sistemul de drept care constituie lex causae, aşa cum am arătat.

În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul autorităţii uzanţelor normative nu

îl constituie voinţa părţilor - aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul uzanţelor

convenţionale - , uzanţele la care ne referim se impun părţilor contractante, chiar dacă nu au

fost acceptate (expres sau tacit) de acestea şi chiar dacă ele nu le-au cunoscut. Părţile pot însă

să înlăture aplicarea uzanţelor normative, fie prin voinţa lor expresă, fie numai tacit, prin

faptul că prevăd în contract clauze care sunt contrare uzanţelor. Această din urmă situaţie este

mai frecventă în practică decât cea dintâi.

2.3.2.2 Uzanţele convenţionale (interpretative, completive sau de fapt)

Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele două elemente definitorii ale

tuturor uzanţelor (elementul obiectiv şi caracter colectiv) dar, spre deosebire de cele

normative, nu constituie izvor de drept.

Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale.

Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă al părţilor contractante.

Aşadar, aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii (autonomiei) de

voinţă a părţilor.

Acordul părţilor privind aplicarea unei uzanţe convenţionale poate fi expres sau

tacit (implicit):

a) Situaţia cea mai frecventă în practică este aceea a acordului expres al părţilor,

exprimat printr-o clauză de trimitere prevăzută în contract.

Sunt mai puţine însă cazurile în care, prin clauza contractuală, părţile trimit la

“uzanţele curente” din domeniul respectiv de activitate comercială. De regulă, trimiterea se

face la uzanţe codificate, fie de organisme neutre (ca de exemplu, Regulile INCOTERMS,

elaborate de C.C.I. din Paris), fie de către una din părţi, prin condiţii generale, contracte

model (tip), contracte cadru etc. În aceste cazuri, uzanţele astfel fixate sunt recepţionate

contractual (per relationem), având rolul de a completa conţinutul contractului.

Aplicarea uzanţelor în temeiul voinţei exprese a părţilor este reglementată de art. 9

al.1 din Convenţia de la Viena (1980), care prevede că "Părţile sunt legate prin uzanţele la

care ele au constituit...".

b) Uzanţele pot fi încorporate contractual, aplicându-se cu titlu de clauză contractuală,

şi prin voinţa tacită sau implicită a părţilor.

În unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de voinţă se deduce din anumite

indicii, care pot fi intrinseci contactului (de exemplu, părţile fac referire în contract la o

practică specifică unei uzanţe) sau extrinseci acestuia. Este vorba. în acest ultim caz, de acte

sau fapte exterioare contractului, cum ar fi, de pildă, referirea la o uzanţă în cadrul unui act

adiţional, din care se poate trage concluzia că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la contractul

principal.

O asemenea situaţie reglementează art. 9 al. 2 din Convenţia de la Viena (1980), care

că, "În afară de convenţie contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod

tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o

cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de

către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere".

42

Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific drepturile şi

obligaţiile părţilor.

Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură diferite aspecte (momente)

privind contractele comerciale internaţionale, şi anume:

a) privind faza anterioară încheierii contractului, respectiv etapa negocierilor între

părţi;

b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în temeiul uzanţelor o anumită

comportare a părţilor valorează consimţământ. Astfel, faptul de a lua parâma de la un

remorcher înseamnă încheierea contractului de salvare maritimă;

c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele au menirea de a interpreta

(explica) termenii şi expresiile utilizate în contract sau de a completa conţinutul acordului de

voinţă al părţilor. Acesta este rolul pe care uzanţele convenţionale îl joacă cel mai frecvent în

practică;

d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului. De exemplu, prin aceste

uzanţe se consacră anumite sancţiuni specifice aplicabile debitorului.

Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul forţei lor juridice, cu clauzele

contractuale pune problemă raportului acestor uzanţe cu legea, respectiv cu contractul.

În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al cărui sistem de drept constituie lex

causae în speţă, este de remarcat că uzanţele normative, dacă sunt bine conturate, pot prevala

în principiu asupra unei legi supletive, precum şi asupra unei uzanţe normative, care are forţa

juridică a unei asemenea legi, aşa cum am arătat. Aceste uzanţe nu pot contraveni însă

normelor imperative ale legii aplicabile contractului (lex contractus).

Sub aspectul raportului cu contractul, este evident că părţile pot exclude aplicarea

uzanţelor convenţionale, prin voinţa lor expresă sau tacită. Această soluţie se explică prin

faptul că rolul uzanţelor este de a interpreta şi, eventual, completa acordul de voinţă al

părţilor, iar nu de a-l infirma, aşa cum am arătat

2.4 Cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional.

Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:

a) În primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile

comerciale internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările

naţionale şi convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa

raporturi juridice din comerţul internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase

care apar între participanţii la aceste relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu

pot să prevadă în contract toate ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în

unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru, tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare

uzanţelor comerciale.

b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept

naţionale şi aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod

special raporturile juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de

drept comun, nu întotdeauna perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul

internaţional.

43

Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale

internaţionale se face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura

lor, au un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.

Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială -

naţională şi internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul

relaţiilor comerciale internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii

uniforme la nivelul sistemelor de drept naţionale. În acest fel, uzanţele comerciale

internaţionale, în ansamblul lor, îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului

comerţului internaţional.

2.5 Fixarea (codificarea) uzanţelor comerciale internaţionale şi proba acestora

Caracterul de practici nescrise al uzanţelor comerciale internaţionale le conferă, în

mod inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine - mai ales în cazul celor

convenţionale -, ceea ce este de natură a crea unele dificultăţi de probare pentru partea care le

invocă şi impune codificarea sau fixarea lor prin diferite mijloace. Aceste mijloace constituie,

aşadar, modalităţi de fixare şi, totodată, de dovadă a uzanţelor:

a) În primul rând, uzanţele comerciale se fixează prin clauze prestabilite (condiţii

generale, contracte model - tip - , contracte cadru etc.), elaborate de participanţii la comerţul

internaţional;

b) O modalitate răspândită şi foarte eficientă de fixare şi, în acelaşi timp, de stimulare

a dezvoltării uzanţelor comerciale internaţionale o constituie consacrarea lor în cadrul

hotărârilor arbitrale şi judecătoreşti.

c) Uzanţele se mai fixează şi prin certificate de uzanţă (cutumă), emise de Camerele

de Comerţ, bursele de mărfuri, de asociaţii profesionale privind comerţul cu anumite

categorii de mărfuri, experţi în domeniul comerţului internaţional etc. Aceste certificate

constituie, totodată, mijloace de probă specifice ale uzanţelor comerciale, în special cele

necodificate.

d) În fine, existenţa şi întinderea uzanţelor comerciale internaţionale, ca acte şi fapte

juridice, se pot proba prin orice mijloc.

2.6 Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul român

2.6.1 Temeiul juridic al aplicării uzanţelor în dreptul român

Aplicarea uzanţelor comerciale în dreptul român îşi are temeiul în primul rând, în

prevederile unor convenţii internaţionale la care România este parte.

Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961),

precizează, în art. VII al.2, că pentru determinarea legii aplicabile fondului litigiului, "arbitrii

vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale (s.n.).

De asemenea, Convenţia de la Viena (1980) prevede că "Părţile sunt legate prin

uzanţele (s.n.) la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. În afară de

convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract

şi pentru formarea sa, la orice uzanţă (s.n.) pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască

şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod repetat respectată de către

părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere" (art. 9).

44

În dreptul intern, o referire specială la uzanţe este făcută în R.P.A.- C.A.B. (2008)

care, în art. 62 al. 1, prevede că “tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul

contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul şi de

uzanţele comerciale (s.n.)”.

2.6.2 Regimul uzanţelor normative şi al uzanţelor convenţionale în dreptul român

Poziţia dreptului român faţă de uzanţele normative, uzanţele convenţionale - inclusiv

cele din comerţul internaţional - este exprimată printr-o regulă şi mai multe excepţii.

Regula în dreptul comercial român este în sensul că uzanţele normative, uzanţele

convenţionale nu sunt recunoscute, sau, altfel spus, uzanţele nu au caracter de izvor de drept.

Aceasta este o soluţie de tradiţie în dreptul comercial român - deci, implicit, şi în cel

aplicabil raporturilor comerciale internaţionale -, rezultând din interpretarea per a contrario a

art. 1 din Codul comercial de la 1887, care precizează că în comerţ se aplică această lege, iar

unde ea nu dispune se aplică Codul civil. Lipsa vreunei trimiteri în acest articol la uzanţele

comerciale - cu atât mai mult cu cât o asemenea trimitere exista în Codul comercial italian de

la 1882, care a servit ca model celui român - nu a constituit o omisiune a legiuitorului român,

ci a denotat intenţia lui vădită de a înlătura, de principiu, uzanţele cu putere de lege.

Prin excepţie, uzanţelor comerciale dobândesc putere legală atunci când o lege

specială trimite la ele. În acest caz, puterea normativă a uzanţelor este “delegată”, ea avându-

şi izvorul în legea specială care se referă la uzanţe.

Menţionăm, în continuare, cele mai importante dintre aceste situaţii de excepţie:

a) În materia titlurilor de valoare, sunt considerate normative "uzurile locului de

plată" în funcţie de care se determină valoarea monedei străine, atunci când o cambie,

respectiv un cec este plătibil(ă) într-o monedă care nu are curs la locul plăţii, conform

prevederilor art. 45 al. 3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi

respectiv, art. 37 al. 2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului.

b) Uzanţele porturilor sunt considerate în mod tradiţional în dreptul român ca având

putere de lege, aşa încât instanţa de judecată (sau de arbitraj) poate hotărî în baza lor chiar în

afara prevederilor contractuale.

c) Uzanţele burselor sunt considerate, de asemenea în mod tradiţional, ca având

caracter normativ.



Definiţi uzanţele comerciale internaţionale şi prezentaţi caracteristicile esenţiale ale

acestora.

Realizaţi o scurtă comparaţie între uzanţele comerciale internaţionale şi obişnuinţele

stabilite între părţi.

Definiţi uzanţele normative şi prezentaţi caracterele juridice ale acestora.

45

Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor normative?

Definiţi uzanţele convenţionale şi prezentaţi caracterele juridice ale acestora.

Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor convenţionale?

Care sunt cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional?

Prezentaţi regimul uzanţelor în dreptul român.

46

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI

SOCIETĂŢILE COMERCIALE DE NAŢIONALITATE ROMÂNĂ, CA SUBIECTE

ALE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CUPRINS:

1.. Definiţia societăţilor comerciale cu participare străină;

2. Poziţia societăţilor comerciale cu participare străină în cadrul persoanelor juridice

de naţionalitate română;

3. Capacitatea societăţilor comerciale româneşti de a face acte şi fapte de comerţ

internaţional. Calitatea lor legală de comerciant;

4. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină;

5. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină;

6. Constituirea;

7.. Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare străină;

8. Personalitatea juridică;

9. Capitalul social al societăţilor cu participare străină;

10. Patrimoniul societăţilor cu participare străină;

11. Organizarea societăţilor cu participare străină;

12. Funcţionarea societăţilor cu participare străină;

13. Aspecte de muncă şi de personal;

14. Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor comerciale cu

participare străină constituite în România;

15. Aspecte privind insolvenţa internaţională;

16. Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină.

OBIECTIVE:


Definească societăţile comerciale cu participare străină şi să prezinte, pe scurt,

principalele elemente care caracterizează regimul juridic aplicabil acestora;

Prezinte modalităţile de constituire a societăţilor cu participare străină;

Descrie organizarea şi funcţionarea societăţilor cu participare străină;

Prezinte aspecte de muncă şi personal caracteristice societăţilor cu participare străină;

Prezinte aspecte specifice regimului fiscal şi vamal aplicabil societăţilor cu participare

străină.

1 Definiţia societăţilor comerciale cu participare străină

Definiţia societăţilor comerciale cu participare străină se poate deduce din dispoziţiile

O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe (art. 2 lit. c) şi ale R.B.N.R. nr.

47

4/2005 privind regimul valutar (art. 4.3 din Anexa 1). Sunt societăţi cu participare străină în

România societăţile comerciale, filialele şi sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu capital

integral străin sau în asociere cu persoane fizice ori juridice române, indiferent dacă acestea

s-au constituit de la început ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea

de părţi sociale sau acţiuni la societăţile deja existente - în cadrul capitalului iniţial sau prin

majorarea acestuia - , precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ emise de acestea.

Aşadar, elementul de extraneitate relevant pentru ca o societate comercială de

naţionalitate română să fie considerată ca fiind “cu participare străină” este participarea

străină la capitalul acestei societăţi, respectiv la patrimoniul său, în cazul obligaţiunilor sau

altor efecte de comerţ.

Societăţile cu participare străină constituie o formă de cooperare economică

internaţională, care ocupă însă, în cadrul acestor forme, o poziţie specifică, deoarece ele

prezintă atât un caracter contractual - dat de faptul că fundamentul constituirii lor îl reprezintă

un act cu caracter contractual (contractul de societate şi/sau statutul), cât şi unul instituţional,

generat de calitatea lor de persoane juridice, şi deci de subiecte de drept distincte, de sine

stătătoare, ale dreptului comerţului internaţional.

2. Poziţia societăţilor comerciale cu participare străină în cadrul persoanelor juridice de

naţionalitate română

Regimul juridic al societăţilor comerciale româneşti constituite cu participare străină

este supus dispoziţiilor dreptului comun, respectiv dreptului comercial şi civil intern, dar

prezintă anumite particularităţi generate de elementele de extraneitate pe care aceste societăţi

le conţin.

Această idee este exprimată cu claritate în art. 286 din Legea nr. 31/1990 Conform

textului, „Constituirea de societăţi comerciale cu participare străină, în asociere cu persoane

juridice sau persoane fizice române, sau cu capital integral străin se efectuează cu respectarea

dispoziţiilor prezentei legi şi ale legii privind regimul investiţiilor străine”.

Ca urmare a supunerii lor, în mare parte, dispoziţiilor dreptului societar general,

societăţile cu participare străină nu constituie o categorie distinctă de societăţi comerciale de

naţionalitate română, ci o specie, cu particularităţi, în cadrul acestora. Sub aspectul

personalităţii juridice, aceste societăţi se încadrează în categoria persoanelor juridice cu

caracter asociativ, de naţionalitate română, aşa cum vom vedea.

3 Capacitatea societăţilor comerciale româneşti de a face acte şi fapte de comerţ

internaţional. Calitatea lor legală de comerciant

Capacitatea societăţilor comerciale româneşti, constituite cu sau fără participare

străină, de a face acte şi fapte de comerţ internaţional este fundamentată pe principiul

constituţional al libertăţii comerţului (art. 135 al. 2 lit. a) din Constituţia revizuită) şi

izvorăşte din prevederile actelor normative care constituie temeiul lor juridic: art. 1 al. 1 din

Legea nr. 31/1990, care conferă societăţilor comerciale capacitatea de a efectua “acte de

comerţ”, fără a distinge între comerţul intern şi cel internaţional.

48

4 Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină

Societăţile cu participare străină se pot constitui în România în practic toate domeniile

economice, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 al. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997.

5 Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină

Determinarea prin actul constitutiv a obiectului de activitate, cu precizarea

domeniului şi a activităţii principale, constituie o obligaţie a tuturor societăţilor comerciale

româneşti, conform art. 7 lit. c) şi 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în

Clasificarea activităţilor din economia naţională – CAEN.

6 Constituirea

6.1Prima etapă de constituire: întocmirea actului constitutiv al societăţii

Actul constitutiv al societăţii (înscrisul unic sau contractul de societate şi / sau

statutul), al cărui conţinut este reglementat cu caracter de generalitate în art. 7 şi 8 din Legea

nr. 31/1990, trebuie să conţină anumite menţiuni specifice în cazul în care cel puţin unul

dintre asociaţi este cetăţean străin sau persoană juridică străină.

6.2 A doua etapă: înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării societăţii

Înregistrarea se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului

competent, în baza unei încheieri a judecătorului delegat (de regulă) şi se atestă prin

certificatul de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare fiscală.

Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistrării în registrul comerţului

a încheierii judecătorului delegat prin care se dispune autorizarea constituirii şi

înmatricularea, dacă legea nu dispune altfel (art. 41 al. 1 din Legea nr. 31/1990 şi art. 6 al. 4

din Legea nr. 359/2004).

Autorizării funcţionării societăţii comerciale constă în asumarea de către aceasta a

responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate (art. 5 al. 1 din

Legea nr. 359/2004) şi este supusă procedurii prevăzute de art. 15 - 25 din aceeaşi lege.

Procedura de autorizare a funcţionării se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul

oficiului registrului comerţului.

7 Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare străină

Ca urmare a admiterii cererii de înregistrare a societăţii în registrul comerţului,

Ministerul pentru finanţe atribuie codul unic de înregistrare fiscală, pe baza datelor

comunicate de registrul comerţului (art. 11 din Legea nr. 359/2004).

De asemenea, după efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului, un

extras al încheierii judecătorului delegat se comunică de registrul comerţului, din oficiu, către

Monitorul Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii solicitante (art. 14 din Legea nr.

359/2004).

8 Personalitatea juridică

Societăţile comerciale cu participare străină, ca, de altfel, toate societăţile comerciale

cu sediul în România, sunt persoane juridice române (art. 1 al. 2 din Legea nr. 31/1990).

49

Societăţile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane juridice

române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect, societăţile

comerciale, în general. În funcţie de principalele criterii de clasificare a persoanelor juridice

din dreptul român, societăţile comerciale cu participare străină se încadrează în categoria

persoanelor juridice de drept privat, cu scop patrimonial, cu structură asociativă şi caracter

comercial. Prin raportare la clasificarea specifică a societăţilor comerciale, în funcţie de tipul

de proprietate pe care se fundamentează capitalul (patrimoniul) lor - cu capital integral de

stat, cu capital mixt şi cu capital integral privat -, societăţile cu participare străină se

încadrează în una din ultimele două categorii.

Particularitatea lor esenţială, şi anume existenţa elementului de extraneitate constând

în aportul străin la alcătuirea capitalului social (element obiectiv, dublat, implicit, de prezenţa

asociatului străin, ca element subiectiv), din care decurg celelalte aspecte specifice privind

regimul lor juridic, face ca societăţile cu participare străină să constituie, aşa cum am mai

arătat, o specie distinctă, cu fizionomie proprie, în cadrul societăţilor comerciale, ca persoane

juridice de naţionalitate română.

9 Capitalul social al societăţilor cu participare străină

O problemă specifică pe care o ridică, în contextul la care ne referim, societăţile

comerciale cu participare străină este aceea a monedei în care poate fi subscris şi vărsat

capitalul lor social.

Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă naţională a

capitalului social - şi implicit subscrierea acţiunilor sau părţilor sociale care îl compun – în

cazul tuturor societăţilor comerciale de naţionalitate română. Aplicarea acestor reglementări

capitalului social este firească, deoarece capitalul social constituie o cifră contabilă, care este

evidenţiată la pasivul bilanţului contabil al societăţii. O prevedere de maximă generalitate în

acest sens este cuprinsă în Legea contabilităţii, nr. 82/1991. În ceea ce priveşte vărsarea

aporturilor, facem o distincţie între situaţia asociaţilor străini şi a celor români:

a) Asociaţii străini au posibilitatea de a vărsa aporturile lor în valută, în echivalent lei

la cursul de schimb al B.N.R. de la data vărsării, sau în lei.

b) Asociaţii români pot vărsa aportul lor numai în lei, deoarece această operaţiune

constituie o „plată”, în sensul art. 3 al. 1 din R.B.N.R. nr. 4/2005.

10 Patrimoniul societăţilor cu participare străină

10.1 Drepturile societăţilor cu participare străină asupra bunurilor în general, care le

alcătuiesc patrimoniul

Fără a face o distincţie după care este vorba de societăţi cu sau fără participare străină,

art. 65 al. 1 din Legea nr. 31/1990 instituie o prezumţie relativă în sensul că bunurile

constituite ca aport în societate, deci inclusiv cele ale asociatului străin, devin proprietatea

societăţii, prezumţie ce poate fi răsturnată prin stipulaţia contrară a părţilor.

10.2 Dreptul de proprietate al societăţilor româneşti constituite cu participare străină asupra

terenurilor din România

Materia este reglementată de art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997, astfel cum a fost modificat

prin art. 7 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra

50

terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine,

care a intrat în vigoare la data aderării României la U.E.

Societăţile române cu participare străină, parţială sau integrală, au capacitatea legală

de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Fiind însă vorba despre

persoane juridice, devine aplicabil principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, astfel că

dobândirea de terenuri este admisă numai dacă:

a) este conformă cu obiectul social;

b) se face în măsura necesară derulării activităţii societăţii. Fiind vorba despre o

dispoziţie de ordine publică, ce este sancţionată cu nulitatea absolută, în caz de încălcare,

instanţele vor putea fi sesizate de orice persoană interesată, precum şi de Ministerul Public.

11 Organizarea societăţilor cu participare străină

Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi speciale interesând organizarea societăţilor

comerciale cu element de extraneitate, aşa încât, în această materie, este pe deplin aplicabil

regimul de drept comun, prevăzut de această lege.

Legea nr. 31/1990 nu instituie nici fel de restricţie privind drepturile străinilor,

persoane fizice, de a fi administratori sau cenzori ai unei societăţi comerciale de naţionalitate

română. Nu există restricţii speciale nici în ceea ce priveşte dreptul unei persoane juridice

străine de a administra o societate românească, dispoziţiile art. 139 din lege fiind aplicabile în

egală măsură acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor. De asemenea, dispoziţiile art.

159 şi urm. din lege referitoare la auditul financiar, auditul intern şi cenzori sunt deopotrivă

aplicabile persoanelor fizice sau juridice străine, deoarece legea nu distinge.

12 Funcţionarea societăţilor cu participare străină

12.1 Temeiul juridic

Operaţiunile valutare sunt reglementate în esenţă de R.B.N.R. nr. 4/2005, de Normele

B.N.R. nr. 3 - 6/2005 emise în aplicarea acestui Regulament, precum şi de alte acte normative

emise de B.N.R.

12.2 Definiţia operaţiunilor valutare

R.B.N.R. nr. 4/2005 defineşte “operaţiunile valutare” ca fiind “încasările, plăţile,

compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute (s.n.) şi

care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte

modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii

respective” (art. 4.1 al. 1 din Anexa 1).

Din această definiţie rezultă că Regulamentul foloseşte pentru definirea noţiunii la

care ne referim, în principal, un criteriu material (in rem), constând în faptul că operaţiunea

se efectuează în valută. Noţiunea de „valută” este definită ca fiind „moneda naţională a altui

stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse cum ar fi

drepturile speciale de tragere (ale F.M.I., n.n.)” (art. 4.4 din Anexa 1).

Implicit, Regulamentul utilizează şi un criteriu personal (in personam), constând în

calitatea participanţilor la operaţiune, în sensul că sunt operaţiuni valutare şi cele exprimate

în moneda naţională (leu), atunci când sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi. Acest

criteriu rezultă din prevederile art. 2 al. 1 din Regulament, care prevede că operaţiunile

51

valutare curente şi de capital se efectuează între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută “şi în

moneda naţională (leu)”.

12.3 Reguli privind efectuarea operaţiunilor valutare de către societăţile cu participare străină

12.3.1 Efectuarea operaţiunilor valutare prin conturi bancare

Operaţiunile valutare se efectuează de către societăţile comerciale prin transfer

bancar.

Societăţile comerciale pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la

instituţii de credit şi la alte instituţii asimilate acestora (art. 5 al. 3 din Regulament).

12.3.2 Efectuarea operaţiunilor valutare prin instituţii de credit autorizate să

funcţioneze în România sau prin conturi în străinătate

Ca regulă, operaţiunile valutare se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate să

funcţioneze în ţară. În această noţiune se încadrează atât instituţiile de credit româneşti cât şi

sucursalele instituţiilor de credit străine.

Deschiderea şi efectuarea de operaţiuni în conturi curente şi de depozit în valută şi/sau

în monedă naţională în străinătate, la instituţii de credit sau asimilate, de către societăţile

comerciale de naţionalitate română (în calitate de rezidenţi) este permisă în mod liber.

12.3.3 Deţinerea şi utilizarea liberă a activelor financiare în valută şi

participarea la piaţa valutară

În România, societăţile comerciale (ca rezidenţi) au dreptul să dobândească, să deţină

integral şi să utilizeze active financiare exprimate în valută (art. 5 al. 1 din R.B.N.R. nr.

4/2005).

12.3.4 Regimul plăţilor şi încasărilor externe

Plăţile şi încasările externe ale societăţilor comerciale rezidente sunt supuse obligaţiei

de îndeplinire a unor formalităţi, prevăzute în special de N.B.N.R. nr. 26/2006 privind

raportarea statistică a datelor pentru elaborarea balanţei de plăţi.

13 Aspecte de muncă şi de personal

13.1 Regimul personalului din celelalte state membre ale U.E. şi din S.E.E., precum şi al

personalului străin

Societăţile comerciale româneşti sunt libere să angajeze personal român sau din alte

state. Personalul din alte state necesar desfăşurării activităţii societăţii se stabileşte în mod

liber de către organele de conducere ale acesteia. Acest personal poate fi angajat în orice

funcţie, de conducere, de specialitate sau de execuţie.

Dispoziţiile Codului muncii – Legea nr. 53/2003 se aplică şi cetăţenilor străini sau

apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator

român pe teritoriul României, conform art. 2 lit. c) din acest act normativ.

Cetăţenii statelor membre ale U.E. şi S.E.E., nefiind consideraţi străini, au acces

neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, sub rezerva aplicării măsurilor tranzitorii

prevăzute în Tratatul de aderare a României la U.E., precum şi la desfăşurarea altor activităţi

de natură economică, în condiţiile legii aplicabile cetăţenilor români, potrivit prevederilor

O.U.G. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre

ale U.E. şi S.E.E. Acest act normativ reglementează şi intrare, şederea şi ieşirea acestor

cetăţeni în/de pe teritoriul României.

52

Regimul de muncă al străinilor, în accepţiunea pe care am menţionat-o (şi anume

aceea de persoane care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al U.E. ori

al S.E.E.) este prevăzut în O.U.G. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor

pe teritoriul României. Pentru a obţine dreptul de muncă în România, străinii trebuie să

obţină autorizaţia de muncă, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, dacă nu se încadrează

în una din situaţiile de excepţie, potrivit dispoziţiilor acestei Ordonanţe. Autorizaţia de muncă

este necesară pentru obţinerea vizei de lungă şedere pentru angajare în muncă sau, după caz,

a permisului de şedere în scop de muncă (art. 4 al. 2). Numărul de autorizaţii de muncă ce pot

fi eliberate străinilor se stabileşte anual, prin hotărâre a Guvernului (art. 19 al.1).

Prevederile privind intrare, şederea şi ieşirea străinilor în/de pe teritoriul României

sunt cuprinse mai ales în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

13.2 Unele aspecte privind salarizarea personalului român şi străin

Salariile personalului român şi străin angajat la societăţile comerciale româneşti cu

participare străină se stabilesc prin contractul încheiat între părţi, în condiţiile Codului muncii

şi legislaţiei aferente.

În toate cazurile, salariile nu pot fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară,

adoptat prin lege pentru programul normal de muncă.

A) Pentru personalul român, de principiu, plata salariului nu poate fi făcută în

valută. O interdicţie în acest sens se desprinde din regula instituită prin art. 3 al. 1 din

R.B.N.R. nr. 4/2005, conform căreia „plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea

operaţiuni între rezidenţi ... se realizează numai în moneda naţională (leu)”.

De la acest principiu există două excepţii importante, prevăzute în legi speciale:

a) în zonele libere. Conform art. 32 al. 1 din Legea nr. 84/1992 privind regimul

zonelor libere, salariile personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone se stabilesc

în lei şi în valută sau numai în lei ori numai în valută, prin negocieri colective sau, după caz,

individuale.

b) în cazul personalului reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor

economice străine autorizate să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul României.

B) În ceea ce priveşte salariile personalului străin la societăţile comerciale

româneşti, considerăm că acestea pot fi exprimate în lei şi valută. Acest drept decurge din

prevederile art. 4 al. 1 şi 3 din R.B.N.R. nr. 4/2005, conform cărora nerezidenţii au dreptul să

deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută şi pot deschide conturi în valută la

instituţii de credit din România.

14 Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor comerciale cu

participare străină constituite în România

A) Societăţile cu participare străină sunt supuse obligaţiei de plată a impozitului pe

profit, întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.

B) Impozitul pe dividende este plătit de către societăţile cu participare străină

întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.

15 Aspecte privind insolvenţa internaţională

Pentru raporturile cu statele membre ale U.E. este direct aplicabil Regulamentul

Consiliului (CE) nr. 1346/29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate. Cu

53

privire la relaţiile cu statele terţe, este aplicabil Titlul I (“Raporturile cu state străine, în

general”) din Legea nr. 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat în domeniul insolvenţei, pentru adoptarea căruia legiuitorul român a utilizat ca sursă de

inspiraţie Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională.

16 Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină

Competenţa de soluţionare a acestor litigii, atunci când au un element de extraneitate,

poate aparţine instanţelor judecătoreşti române.

În ceea ce priveşte competenţa de jurisdicţie a instanţelor române, pentru raporturile

cu celelalte state membre ale U.E. sunt aplicabile prevederile Regulamentul Consiliului (CE)

nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor în materie civilă şi comercială (aşa numitul Brusells I Regulation).

Pentru relaţiile cu statele terţe sunt în incidenţă criteriile generale de competenţă

jurisdicţională internaţională şi celelalte condiţii prevăzute de art. 148 - 157 din Legea nr.

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

În numeroase cazuri, societăţile româneşti constituite cu participare străină apelează la

arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele şi alte persoane fizice sau juridice,

române ori străine. Dintre aceste cazuri, un procent însemnat îl constituie situaţiile în care

părţile se adresează Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional (“C.A.B.”) de pe lângă Camera

de Comerţ şi Industrie a României (“C.C.I.R.”).

În situaţia în care societăţile româneşti constituite cu participare străină nu cad de

acord cu partenerii lor comerciali din străinătate asupra competenţei C.A.B., practica

demonstrează că părţile apelează cel mai frecvent, în cazul în care optează pentru un arbitraj

instituţional, la serviciile Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţionale

(“C.C.I.”) cu sediul la Paris, iar dacă se îndreaptă către un arbitraj ad hoc, la Regulile de

arbitraj ale UNCITRAL.

Preferinţa pentru Curtea Internaţională de Arbitraj a C.C.I. se justifică mai ales prin

garanţiile de independenţă, competenţă şi profesionalism pe care le prezintă această instituţie

de arbitraj, care are un caracter internaţional nu numai prin competenţa sa jurisdicţională, dar

şi prin modul său de organizare şi funcţionare. În prezent sunt în vigoare Regulile de arbitraj

ale acestei Curţi din 25 martie 2010.

În cazul în care părţile contractante optează pentru un arbitraj ad hoc, practica

românească relevă faptul că cel mai frecvent ele trimit prin clauza compromisorie la Regulile

de arbitraj ale UNCITRAL, adoptate la 28 aprilie 1976.

Teste de autoevaluare:


Definiţi noţiunea de societăţi comerciale cu participare străină la capital.

Care este modalitatea de constituire a societăţilor comerciale cu participare străină?

54

Prezentaţi, pe scurt, aspectele esenţiale privind organizarea şi funcţionarea societăţilor

comerciale cu participare străină.

Prezentaţi, pe scurt, principalele aspecte de muncă şi de personal în cadrul societăţilor

comerciale cu participare străină.

55

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII

ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE ÎN

ROMÂNIA. FILIALA.SUCURSALA

CUPRINS

1. Filialele societăţilor comerciale străine în România

1.1. Definiţia filialei;

1.2 Relaţia dintre filială şi societatea – mamă;

1.3 Constituirea filialelor societăţilor comerciale străine în România;

1.4 Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor comerciale străine în România.

2. Sucursalele societăţilor comerciale străine în România

2.1. Definiţia sucursalei;

2.2 Relaţia dintre sucursală şi societatea – mamă;

2.3. Constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România;

2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a acestora, ca

persoane străine, în România;

2.5. Aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor comerciale străine în

România.

OBIECTIVE:

După studiul acestei secţiuni, studenţii vor putea să:

Definească noţiunea de filială a unei societăţi comerciale străine;

Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al filialelor;

Descrie modalităţile de constituire şi de funcţionare a filialelor;

Definească noţiunea de sucursală a unei societăţi comerciale străine;

Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al sucursalelor;

Descrie modalităţile de constituire şi funcţionare a sucursalelor;

Prezinte conţinutul capacităţii de folosinţă şi condiţia juridică a sucursalelor;

1. Filialele societăţilor comerciale străine în România

1.1 Definiţia filialei

Filiala din România a unei societăţi comerciale străine poate fi definită ca fiind acea

societate comercială cu personalitate juridică proprie (română), distinctă de societatea -

mamă din străinătate, care se află însă sub controlul societăţii - mamă.

Din această definiţie rezultă două elemente esenţiale care caracterizează filiala, din

punct de vedere juridic:

56

a) În primul rând, filiala are personalitate juridică, ceea ce îi conferă calitatea de

societate de drept propriu, ca o societate comercială de sine stătătoare, distinctă de societatea

- mamă.

Cea mai importantă consecinţă a personalităţii juridice a filialei este faptul că ea are

patrimoniu său, diferit de cel al societăţii - mamă, şi de aceea filiala poate acţiona în

raporturile juridice comerciale în nume propriu şi pe seama ei însăşi. Prin această

particularitate, ea se deosebeşte esenţial de sucursală care, neavând personalitate juridică,

acţionează întotdeauna pe seama societăţii - mamă.

Pe planul dreptului internaţional privat, repercusiunea directă a personalităţii juridice

a filialei constă în aceea că statutul său organic este supus legii statutului pe al cărui teritoriu

şi-a stabilit propriul sediu (în speţă, legii române), independent de legea aplicabilă persoanei

juridice care a înfiinţat-o (art.41 al. 3 din Legea nr.105/1992).

b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că asupra ei societatea -

mamă din străinătate exercită un control.

Controlul se poate exercita în modalităţi juridice diferite. De regulă, în practică,

controlul se manifestă prin faptul că societatea - mamă deţine majoritatea capitalului social al

filialei, mergând până la 100 %. Sunt însă posibile şi alte forme de control, ca, de exemplu,

prin faptul că societatea - mamă deţine majoritatea drepturilor de vot în organele de

conducere sau de administrare ale filialei, are dreptul să numească sau să revoce majoritatea

membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei etc.

Sub aspect etimologic, tocmai existenţa acestui control este exprimată prin denumirea

de "filială", care decurge din cuvântul “filius”, care înseamnă "fiu", în limba latină.

1.2 Relaţia dintre filială şi societatea - mamă

Pe plan juridic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă din străinătate este complexă,

fiind caracterizată pe de o parte, prin personalitatea juridică distinctă a filialei, iar, pe de altă

parte, prin controlul juridic pe care societatea - mamă îl exercită asupra acesteia, aşa cum am

arătat mai sus.

Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se

caracterizează prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât autonomia

filialei, cât şi dependenţa ei faţă de societatea - mamă. Astfel, pe de o parte, filiala este

dependentă faţă de societatea - mamă deoarece, aflându-se sus controlul acesteia,

funcţionează în coordonatele economice impuse de ea. Pe de altă parte, filiala are o puternică

autonomie economică, în sensul că are o viaţă economică şi financiară proprie, materializată

mai ales prin faptul că întocmeşte documente contabile şi financiare (buget de venituri şi

cheltuieli, bilanţ contabil etc.), distincte de cele ale societăţii - mamă, pe care este obligată să

le înregistreze la autorităţile fiscale din România, întocmai ca orice societate comercială.

1.3 Constituirea filialelor societăţilor comerciale străine în România

În aplicarea art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele din România ale societăţilor

comerciale străine, fiind persoane juridice române, se înfiinţează într-una dintre formele de

societate enumerate de art. 2 din această lege şi în condiţiile prevăzute pentru respectiva

formă de societate, ele urmând regimul juridic al formei în care s-au constituit.

57

Actul constitutiv trebuie să prevadă în mod explicit caracterul de filială al societăţii

înfiinţate în România, iar în cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate modalităţile în care

societatea - mamă îşi exercită controlul asupra filialei.

1.4 Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor comerciale străine în România

Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române, sunt

subiecte de drept român (spre deosebire de sucursale şi reprezentanţe, care sunt subiecte de

drept străin), aşa încât funcţionarea lor urmează, în principiu, aceleaşi reguli prevăzute de

lege pentru societăţile româneşti, în general.

Filialele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt "rezidenţi” în

România, din punct de vedere valutar, deşi nu sunt menţionate ca atare în R.B.N.R. nr.

4/2005 privind regimul valutar, deoarece se încadrează în categoria persoanelor juridice cu

sediul în România. În consecinţă, filialele sunt supuse prevederilor pe care Regulamentul le

instituie pentru această categorie de persoane.

2. Sucursalele societăţilor comerciale străine în Romania

2.1 Definiţia sucursalei

Sucursala unei societăţi comerciale străine în ţară poate fi definită ca fiind un sediu

secundar al societăţii - mamă, lipsit de personalitatea juridică proprie, care beneficiază de un

capital ce îi este afectat în întregime de către societatea - mamă şi posedă o anumită

autonomie juridică şi economică faţă de această societate.

Din definiţie se desprind cel puţin două elemente esenţiale pentru sucursalele la care

ne referim:

a) Sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă calitatea de

subiect de drept distinct de societatea - mamă din străinătate.

În consecinţă, sucursala nu are un patrimoniu propriu, dar beneficiază de un capital

propriu, respectiv de o masă de bunuri care îi este afectată în exclusivitate, ce aparţine din

punct de vedere juridic societăţii - mamă. Ea poate efectua acte juridice numai pe seama

societăţii - mamă.

Pe planul dreptului internaţional privat, consecinţa acestei particularităţi este

exprimată de art. 41 al.2 din Legea nr.105/1992, care prevede că statutul organic al sucursalei

înfiinţată de o persoană juridică dintr-o altă ţară este supus legii naţionale a acesteia. Aşadar,

sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate română, ci naţionalitatea

societatea - mamă, fiind supusă legi străine, ca lex societatis.

b) Sucursala este dependentă din punct de vedere juridic şi economic faţă de

societatea - mamă, faţă de care beneficiază totuşi de anumite elemente de autonomie.

2.2 Relaţia dintre sucursală şi societatea - mamă

Relaţia la care ne referim este exprimată prin două aspecte:

A) subordonarea sucursalei faţă de societatea - mamă din străinătate: sucursala

este dependentă faţă de societatea - mamă, primordial prin faptul că ea se constituie cu

capitalul 100% al societăţii - mamă. Societatea - mamă stabileşte, prin actul constitutiv sau

modificator al sucursalei, obiectul său de activitate, bunurile care sunt afectate activităţii

58

acesteia, modul de organizare şi funcţionare, precum şi celelalte condiţii de existenţă a

sucursalei.

Neavând un patrimoniu distinct, sucursala nu are creditori şi debitori proprii, iar în

raporturile juridice cu terţii acţionează numai pe seama societăţii - mamă, fie în numele

acesteia, ca mandatar, fie în nume propriu, în cadrul unei relaţii specifice de comision.

B) Pe de altă parte, sucursala beneficiază totuşi de anumite elemente de autonomie

juridică şi economică faţă de societatea - mamă, care îi conferă calitatea de sediu secundar

al acesteia.

Autonomia juridică a sucursalei se manifestă cel puţin sub următoarele aspecte:

a) Sucursale are o capacitate de subiect de drept limitată, care se exprimă prin faptul

că ea poate fi acţionată direct în justiţie, pentru operaţiunile efectuate în ţara de reşedinţă. O

prevedere în acest sens este cuprinsă în art. 149 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, conform căreia

o persoană juridică străină este socotită ca având sediul în România în cazul în care are pe

teritoriul ţării o sucursală (ca şi o filială, o agenţie sau o reprezentanţă). În consecinţă,

instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece litigiile în care este implicată

sucursala.

b) Sucursalele, de principiu, pot fi supuse unei proceduri separate de dizolvare şi

lichidare (inclusiv prin faliment), cu privire la bunurile aflate în ţara de reşedinţă, fără ca prin

aceasta să fie influenţată situaţia juridică a societăţii - mamă.

Sub aspect economic, sucursala, având un capital care îi este afectat în exclusivitate,

beneficiază de un anumit grad de autonomie gestionară, în limitele pe care societatea - mamă

i le stabileşte prin actul constitutiv, cu respectarea legilor contabile şi fiscale româneşti în

materie, ca legi ale statului de reşedinţă.

2.3 Constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România

Art. 44 din Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor societăţilor

comerciale străine în ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor, şi anume ca legea

statutului organic al respectivei societăţi să-i recunoască “dreptul” - care, aşa cum am arătat,

este de fapt o capacitate de folosinţă - de a înfiinţa sucursale în România.

În cazul în care dreptul la care ne referim este recunoscut, înfiinţarea sucursalei în

România se face “cu respectarea legii române”: este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la

înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din

ţară (art. 24 alin. 1 din Legea nr. 26/1990).

O altă normă specială se referă la firma sucursalei din România a unei societăţi

străine, care, potrivit art. 37 din Legea nr. 26/1990, „va trebui să cuprindă şi menţiunea

sediului principal din străinătate”.

2.4 Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a acestora,

ca persoane străine, în România

Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalei unei societăţi comerciale străine în

ţară, respectiv categoriile de acte juridice pe care aceasta le poate efectua în procesul

funcţionării sale în România, se determină prin aplicarea corelativă, asupra sucursalei (“pe

capul acesteia”) a două sisteme de drept:

59

A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de legea

naţională (lex societatis) a societăţii - mamă, sucursale fiind o prelungire a personalităţii

juridice a acesteia.

Această situaţie atrage importante consecinţe juridice, exprimate în special prin

următoarele reguli:

a) Sucursala nu poate face în România acte şi fapte de comerţ la care nu este

îndreptăţită societatea - mamă în ţara unde îşi are sediul social real. Altfel spus, activităţile

desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al societăţii - mamă.

b) Activitatea sucursalei din România ia sfârşit în cazul în care societatea - mamă şi-a

încetat existenţa în ţara sa de origine, din orice motiv, inclusiv ca urmare a lichidării

falimentare.

Această regulă este consecinţa faptului că sucursala are personalitatea juridică a

societăţii - mamă din străinătate.

B) Pe de altă parte, sucursalele societăţilor comerciale străine, desfăşurându-şi

activitatea pe teritoriul României, sunt supuse legilor române privind condiţia juridică a

străinului, persoană juridică.

2.5 Aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor comerciale străine în

România

2.5.1Regimul contabil

Sub acest aspect, sucursalele sunt supuse regimului naţional.

Astfel, conform art. 1 al. 3 din Legea contabilităţii, nr. 82/1991, subunităţile fără

personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau

domiciliul în străinătate (categorie în care se includ şi sucursalele societăţilor comerciale

străine, potrivit art. 8 al. 2 C.F., n.n.) au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea

proprie, potrivit prezentei legi. În acelaşi sens, art. 47 din lege prevede că subunităţile fără

personalitate juridică cu sediul în România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu

sediul, respectiv domiciliul în străinătate sunt supuse prevederilor acestei legi.

2.5.2 Regimul valutar

Sucursalele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt menţionate explicit

ca fiind "rezidenţi” în România, prin art. 4.2. lit. c) din R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul

valutar.

Se remarcă faptul că, din punct de vedere valutar, o societate comercială străină care

are sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată filialelor

societăţilor străine în România (şi societăţilor comerciale româneşti), deşi în acest caz

societatea nu a constituit o persoană juridică pe teritoriul ţării.

2.5.3 Regimul fiscal

Societăţile comerciale străine care deţin o sucursală în România sunt incluse în

categoria persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate printr-un sediu permanent în

România, sucursala fiind inclusă în definiţia noţiunii de “sediu permanent” (art. 8 al. 2 C.F.).

Aceste societăţi sunt supuse impozitului pe profitul atribuit sucursalei lor din ţară (art. 13 lit.

b) şi art. 14 lit. b) C.F.).

60



Ce reprezintă filiala unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt

trăsăturile esenţiale ale acesteia?

În ce constă relaţia dintre filială şi societatea-mamă?

Definiţi sucursala şi prezentaţi elementele esenţiale ale acesteia.

În ce constă relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă?

Prezentaţi conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a

acestora, ca persoane străine, în România.

Prezentaţi principalele aspecte privind funcţionarea sucursalele societăţilor comerciale

străine în România.

61

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII

ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR JURIDICE STRĂINE ÎN

ROMÂNIA. REPREZENTANŢA

CUPRINS

1.. Reprezentantele societăţilor comerciale străine în România

1.2. Definiţia reprezentanţelor;

1.3. Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale

străine în ţară;

1.4. Temeiul juridic al reprezentanţelor;

1.5. Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor;

1.6. Obiectul de activitate al reprezentanţei;

1.7. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a acestora, ca

persoane străine, în România;

1.8. Regimul juridic al personalului reprezentanţei şi alte aspecte de muncă;

1.9. Răspunderea civilă a reprezentanţelor;

1.10. Competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate reprezentanţele.

OBIECTIVE:

După studiul acestei secţiuni, studenţii vor putea să:

Definească noţiunea de reprezentanţă a unei societăţi comerciale străine;

Realizeze o comparaţie între regimul juridic aplicabil filialelor, sucursalelor şi

reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în România;

Prezinte trăsăturile caracteristice regimului juridic al reprezentanţelor;

Prezinte modalităţile de constituire, autorizare şi obiectul de activitate al

reprezentantelor;

Prezinte conţinutul capacităţii de folosinţă şi condiţia juridică a reprezentanţelor;

Analizeze răspunderea juridică a reprezentantelor.

1. Reprezentantele societăţilor comerciale străine în România

1.2 Definiţia reprezentanţelor

Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii - mamă din străinătate, lipsit de

personalitatea juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi

poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acestea societăţi faţă de partenerii săi

comerciali din România.

Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor societăţilor

comerciale străine în România:

a) Reprezentanţele nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o prelungire a

personalităţii juridice a societăţii-mamă din străinătate. Aşadar, ele nu au calitatea de

62

subiect de drept distinct de societatea-mamă, iar din punct de vedere al dreptului

internaţional privat, sunt supuse legii naţionale (lex societatis) a societăţii-mamă;

b) Reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte de comerţ în nume propriu, ci

ele pot efectua numai acte juridice în calitate de "reprezentant" al societăţii-mamă, adică în

calitate de intermediar între aceasta şi partenerii ei comerciali din România, actele

reprezentanţei fiind actele societăţii - mamă înseşi. Reprezentanţa acţionează în numele

societăţii-mamă (nonime alieno) şi pe seama acesteia, având calitatea juridică de mandatar;

c) Reprezentanţele nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă, ci

numai bunuri necesare pentru desfăşurarea activităţilor de reprezentare în ţară.

Ca urmare a acestei caracteristici, reprezentanţele pot efectua numai operaţiuni

economice concordate în obiectul de activitate al societăţii-mamă. În principiu, ele nu

pot fi întreprinderi producătoare de bunuri, iar în cazul în care execută lucrări sau

prestează servicii, acestea trebuie să aibă ca scop promovarea şi sprijinirea activităţii

societăţii-mamă, în ţară.

1.3 Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale

străine în ţară

Între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor comerciale străine în

România există asemănări şi importante deosebiri:

a) Prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie, reprezentanţele se

aseamănă cu sucursalele, dar se deosebesc esenţial de filiale.

b) Reprezentanţa şi sucursala fac acte juridice întotdeauna pe seama societăţii-mamă,

dar spre deosebire de cea dintâi, care acţionează în numele societăţii - mamă, aceasta din

urmă poate acţiona şi în nume propriu. Filiala poate face acte juridice în nume propriu şi pe

seama ei însăşi, dar şi pe seama societăţii - mamă, pe bază de mandat sau comision.

c) Deoarece nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă,

reprezentanţele se deosebesc esenţial de filiale şi, într-o anumită măsură, şi de sucursale.

d) Reprezentanţele se deosebesc de filialelor şi sucursalelor societăţilor comerciale

străine şi prin faptul că ele nu se înregistrează la oficiile Registrului comerţului şi nu se

încadrează în categoria investiţiilor străine în România.

1.4 Temeiul juridic al reprezentanţelor

Prevederea generală care recunoaşte dreptul societăţilor comerciale străine de a

înfiinţa reprezentanţe pe teritoriul României este cuprinsă în art. 44 din Legea nr. 31/1990,

precitat. Această lege conţine şi alte articole care se referă la reprezentanţe (precum art. 7 lit.

g) şi art. 8 lit. l), dar acestea privesc reprezentanţele societăţilor comerciale de naţionalitate

română.

Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în ţară este

reglementat prin legi speciale:

Principalul act normativ special în materie este D.-L. nr. 122/1990 privind

autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi

organizaţiilor economice străine.

În aplicarea acestuia a fost emisă H.G. nr. 1222/1990 privind regimul impozitelor şi

taxelor aplicabile reprezentanţelor din România ale societăţilor comerciale sau

63

organizaţiilor economice străine, precum şi drepturile şi obligaţiile legate de salarizarea

personalului român.

1.5 Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor

În lumina prevederii generale din art. 44 al Legii nr. 31/1990, reprezentanţele - ca şi

filialele şi sucursalele - societăţilor comerciale străine se pot înfiinţa în România “cu

respectarea legii române”, dacă acest drept este recunoscut acestor societăţi “de legea

statutului lor organic”. Aşadar, dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide reprezentanţe în

ţară este recunoscut de legea societăţii - mamă, procedura de constituire a reprezentanţelor

este supusă legii române.

Societatea - mamă trebuie să menţioneze în cerere următoarele: a) sediul său social;

b) obiectul de activitate al reprezentanţei; c) durata de funcţionare a reprezentanţei; d)

numărul şi funcţiile persoanelor propuse a se încadra la reprezentanţă, iar dacă sunt străini,

numele şi domiciliul lor din străinătate, cu menţionarea funcţiilor pe care le au la

societatea-mamă şi la reprezentanţă (art. 4 al. 1 din D.-L. nr.122/1990).

La cererea de eliberare a autorizaţiei se vor anexa următoarele:

a) o atestare, în original, din partea camerei de comerţ sau a altui organ competent

din ţara în care îşi are sediul societatea-mamă, care să confirme existenţa sa legală,

obiectul de activitate şi capitalul social al societăţii-mamă;

b) o confirmare asupra bonităţii din partea băncii prin care societatea-mamă îşi

desfăşoară principalele operaţiuni financiare;

c) statutul sau alte acte dovedind forme de organizare şi modul de funcţionare

ale societăţii-mamă;

d) împuternicirea autentificată privind reprezentanţii desemnaţi să angajeze valabil

societatea-mamă, în România (art. 5 din D.-L. nr.122/1990).

Cererea de autorizare se adresează Ministerului pentru comerţ (prescurtat, în cadrul

acestui paragraf, Ministerul), care este competent pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare

a reprezentanţei.

Ministerul este obligat ca, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, să

emită autorizaţia sau, motivat, să o respingă (art.6 al. 1 din D.-L. nr. 122/1990).

Prin autorizaţia de funcţionare trebuie să se stabilească: a) obiectul de activitate; b)

condiţiile de exercitare a activităţii; c) durata şi sediul reprezentanţei (art. 6 al.2 din D.- L. nr.

122/1990); d) menţiunile generale privind denumirea societăţii-mamă, numărul şi data

emiterii autorizaţiei etc.

În termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizaţiei, reprezentanţa

trebuie să se înregistreze la direcţia generală a finanţelor publice în a cărei rază teritorială îşi

are sediul (art. 7 din D.-L. nr. 122/1990). Această înregistrare are scop de luare în evidenţă

fiscală.

Obligaţia înregistrării reprezentanţelor şi la C.C.I.R. a fost înlăturată ca urmare a

modificării art. 7 din D.-L. nr. 122/1990 prin O.U.G. nr. 32/1997 pentru modificarea Legii nr.

31/1990. Cu toate acestea, numeroase reprezentanţe continuă să se înregistreze şi la C.C.I.R.,

cu scop de evidenţă şi publicitate comercială. De altfel, C.C.I.R. publică periodic un catalog

al reprezentanţelor străine autorizate să funcţioneze în România.

64

1.6 Obiectul de activitate al reprezentanţei

Obiectul lor de activitate al reprezentanţei este stabilit prin autorizaţia de

funcţionare (art. 8 din D.-L. nr. 122/1990). Obiectul de activitate este o menţiune esenţială a

autorizaţiei, depăşirea lui fiind sancţionată cu retragerea autorizaţiei, aşa cum vom vedea.

Din practică rezultă că reprezentanţele efectuează, de regulă, următoarele acte

juridice şi fapte materiale de comerţ în numele şi pe seama societăţii - mamă:

- emiterea şi primirea de oferte sau comenzi, negocierea şi încheierea de

contracte comerciale, pe bază de procură specială acordată de societatea - mamă;

- informare şi reclamă comercială;

- asistenţă tehnică şi prestări de servicii (service) pentru maşinile şi utilajele pe care

societatea - mamă le livrează partenerilor săi români în cadrul unei societăţi comerciale

constituite în ţară sau a unor contracte distincte pe care societatea - mamă le-a încheiat cu

aceşti parteneri;

- alte prestări de servicii similare celor furnizate de societatea-mamă în ţara de

origine. În această categorie se încadrează, în mod frecvent în practică, serviciile de

transporturi şi expediţii internaţionale;

- serviciile specifice ale reprezentanţelor (birourilor) agenţiilor de turism şi presă

străine;

- alte activităţi comerciale sau fapte materiale în scopul promovării şi sprijinirii

activităţii societăţii - mamă în ţară.

1.7 Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a acestora, ca

persoane străine, în România

Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în

România - şi deci operaţiunile juridice pe care acestea le pot efectua în ţară, în numele şi

pe seama societăţii mamă - se determină, ca şi în cazul sucursalelor societăţilor comerciale

străine, prin aplicarea “pe capul” reprezentanţei a două legi:

A) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a reprezentanţei este supusă

legii naţionale a societăţii-mamă (lex societatis).

Aplicarea legii naţionale a societăţii - mamă cu privire la capacitatea de folosinţă a

reprezentanţei sale din ţară se exprimă sub mai multe aspecte, care rezultă din unele dispoziţii

ale D.-L. nr. 122/1990, şi anume:

a) Art. 4 lit. b), care precizează că obiectul de activitatea al reprezentanţei trebuie să

fie "în concordanţă" cu obiectul de activitate al societăţii-mamă. Această prevedere este o

aplicaţie a regulii generale de drept internaţional privat, conform căreia un drept dobândit în

străinătate nu poate produce în România mai multe efecte decât în ţara unde a fost dobândit;

b) Art. 8, conform căruia reprezentanţa poate efectua acte juridice şi activităţi

numai "în numele" societăţii-mamă;

c) Art.12 al. 1, care prevede că funcţionarea reprezentanţei încetează de drept atunci

când societatea - mamă încetează de a mai funcţiona.

B) Pe de altă parte, reprezentanţele firmelor comerciale străine, desfăşurându-şi

activitatea pe teritoriul ţării, sunt supuse dispoziţiilor legii române, şi anume celor care

reglementează condiţia juridică a străinului, persoană juridică (sau fizică, dacă este vorba de

reprezentanţa unui comerciant persoană fizică străină), în România.

65

Acest principiu îşi găseşte aplicarea, la rândul său, în unele texte ale D.-L. nr.

122/1990, mai ales:

a) Art. 8, care prevede că reprezentanţele pot efectua în ţară "numai acte

juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de

funcţionare", şi continuă cu precizarea că "reprezentanţele şi personalul acestora îşi

desfăşoară activitatea cu respectarea dispoziţiilor legale din România";

b) Art. 3, conform căruia societatea - mamă răspunde "în condiţiile legii" - se

subînţelege, a celei române, aşa cum vom vedea mai jos -, pentru actele şi activitatea

reprezentanţelor lor din România;

c) Evidenţa contabilă a reprezentanţelor este supusă dispoziţiilor legii române.

Această regulă se desprinde din art. 47 al Legii contabilităţii, nr.82/1991, republicată,

conform căruia legea se aplică şi subunităţilor fără personalitate juridică cu sediul în

România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul, în

străinătate, categorie în care se încadrează, desigur, şi reprezentanţele;

d) Reprezentanţele, ca şi agenţiile şi birourile, autorizate să desfăşoare activităţi în

România ale persoanelor juridice străine sunt considerate "rezidenţi” în România, conform

prevederilor art. 4.2. lit. c) din R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar;

e) Pentru activitatea desfăşurată în România, reprezentanţele sunt obligate să

plătească impozitele şi taxele stabilite în condiţiile legii (art. 14 din D.-L. nr. 122/1990).

Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei al sumei de

4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de

B.N.R., valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului către bugetul de stat.

1.8 Regimul juridic al personalului reprezentanţei şi alte aspecte de muncă

Personalul reprezentanţei poate fi format din cetăţeni români cu domiciliul în

România sau în străinătate şi din cetăţeni străini

Cetăţenii străini, ca şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, pot fi angajaţi

numai pe bază de autorizaţie („permis”, în terminologia D.-L) de muncă (art. 16 al. 2 din D.-

L.

Condiţiile intrării şi şederii în România a străinilor (în accepţiunea de persoane care

nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al U.E. ori al S.E.E.) care se

angajează în muncă la reprezentanţe sunt supuse reglementării din O.U.G. nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România.

Contractele individuale de muncă încheiate de cetăţenii români se înregistrează la

Inspectoratul teritorial de muncă al municipiului Bucureşti, respectiv la inspectoratele

teritoriale de muncă unde îşi au sediul reprezentanţele, care sunt competente şi pentru

păstrarea şi completarea carnetelor de muncă, conform prevederilor art. 4 din Legea nr.

130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă.

Salariile personalului reprezentanţei se pot plăti în lei şi/sau valută, aşa cum prevăd

art. 11 al. 3 şi art. 12 din H.G. nr.1222/1990, care sunt în vigoare.

66

1.9 Răspunderea civilă a reprezentanţelor

Răspunderea societăţii - mamă pentru faptele angajaţilor reprezentanţei sale din ţară

îmbracă forma răspunderii comitentului pentru prepus, prevăzută de art.1000 al.3 C.civ.

1.10 Competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate reprezentanţele

Reprezentanţele se pot înfăţişa, în numele şi pe seama societăţilor reprezentate, la

organele judecătoreşti şi arbitrale române competente, cu reprezentarea legislaţiei române în

materie.

În ceea ce priveşte calitatea de pârât, sunt incidente dispoziţiile art. 149 pct. 2 din

Legea nr. 105/1992, conform cărora o persoană juridică străină este socotită ca având sediul

în România în cazul în care are pe teritoriul ţării o reprezentanţă sau o agenţie (ca şi o filială

sau o sucursală). În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece

litigiile în care este implicată societatea - mamă, prin reprezentanţa sa din ţară.



Ce este reprezentanţa unei societăţi comerciale străine în România şi care sunt

trăsăturile esenţiale ale acesteia?

Realizaţi o comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor

comerciale străine în ţară.

Prezentaţi, pe scurt, modalitatea de constituire şi autorizare a funcţionării

reprezentanţelor.

Care este obiectul de activitate al reprezentanţei?

În ce constă capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a acestora,

ca persoane străine, în România?

Care este regimul juridic aplicabil personalului reprezentanţelor?

67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX

IMPORTANŢA ŞI CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

CUPRINS:

1 . Importanţa contractelor comerciale internaţionale

1.2. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional

2 . Conţinutul contractelor comerciale internaţionale, în general

2. 1. Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului

2.1.1. Conţinutul principiului.

2.2. Clauzele de drept comun (generale) în contractele comerciale internaţionale

2.2.1. Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte elemente

de identificare a acestora;

2.2.2. Clauze privind obiectul material al contractului;

2.2.3. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului.

2. 3. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale

2.3.1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze de

continuare a raporturilor contractuale (de opţiune);

2.3.2. Clauze privind răspunderea contractuală;

2.3.3. Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor;

2.3.4 Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului;

2.3.5. Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau import;

2.3.6. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi

menţiuni finale.

OBIECTIVE:


Prezinte conţinutul si clauzele generale ale contractelor comerciale internaţionale;

Enumere clauzele specifice contractelor comerciale internaţionale, în general;

1. IMPORTANŢA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1.2 Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional

Contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind

cel mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi

cooperare economică internaţională.

Contractele comerciale internaţionale constituie o formă a contractelor comerciale

(care reprezintă, pentru cele dintâi, genus proximus) şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din

68

urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţă de care

se deosebesc însă prin anumite particularităţi, generate de natura lor comercială.

Contractele comerciale internaţionale se disting, la rândul lor, faţă de contractele

comerciale (interne), prin anumite particularităţi (diferentia specifica), generate, mai ales, de

caracterul lor de internaţionalitate.

Contractelor comerciale internaţionale pot fi definite acordurile de voinţă încheiate

între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional, care îndeplinesc

condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau

stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.

2. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE, ÎN

GENERAL

2.1 Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului

2.1.1 Conţinutul principiului

În cazul contractelor comerciale internaţionale, întocmai ca şi în dreptul comun,

părţile beneficiază de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în

clauze contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, această

posibilitate constituind un aspect substanţial al principiului libertăţii contractuale.

Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor de a

modifica contractul, prin acordul lor de voinţă.

Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin libertatea părţilor

de a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex voluntatis).

Conţinutul contractelor comerciale internaţionale este stabilit de părţi prin clauzele

contractului.

Contractele comerciale internaţionale conţin clauze de drept comun (generale), care

se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze specifice, care stabilesc

anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut indispensabile (de validitate) în conţinutul

contractelor, fiind determinate de particularităţile acestor contracte.

2.2 Clauzele de drept comun (generale) în contractele comerciale internaţionale

Practica relaţiilor comerciale internaţionale, actele normative şi literatura de

specialitate relevă existenţa unui fond comun de clauze în contracte, ce trebuie inserate în

mod necesar în aceste contracte, pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea

completă şi eficientă a raporturilor juridice din acest domeniu de activitate. Din această

categorie fac parte, de regulă, clauzele de care ne ocupăm în continuare.

2.2.1 Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte elemente de

identificare a acestora

Preambulul contractului indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în care s-a

încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să îl încheie şi scopurile (obiectivele)

esenţiale pe care părţile şi le propun să le realizeze prin încheierea şi executarea contractului.

Individualizarea subiectelor fiind o condiţie de validitate a oricărui raport juridic,

părţile contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, şi anume denumirea şi

69

sediul, pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice. De

asemenea, se vor indica alte aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea

şi cetăţenia persoanelor juridice, respectiv fizice etc. Totodată, contractul trebuie să indice

forma juridică a societăţii, codul unic de înregistrare şi, în anumite cazuri, capitalul social

(art. 74 din Legea nr. 31/1990). Este uzuală menţionarea în contracte şi a numărului contului

bancar al părţilor contractante.

2.2.2 Clauze privind obiectul material al contractului

2.2.2.1 Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al contractului

Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material şi anume să indice

denumirea completă a mărfii şi elementele necesare pentru determinarea ei precisă (tip, serie,

caracteristici etc.).

În cazul în care, prin excepţie, obiectul material al contractului este numai

determinabil, părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente pentru determinarea lui

ulterioară, pe parcursul executării.

Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, ceea ce constituie regula în

comerţul internaţional, se impune ca, prin clauzele acestuia, părţile să determine sau să indice

criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în aşa fel încât să fie posibilă punerea

lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.

2.2.2.2 Clauze privind cantitatea

Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând

unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi

documentul care atestă cantitatea.

În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele

şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în funcţie de

natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor

lipsuri cantitative.

2.2.2.3 Clauze privind calitatea

2.2.2.3.1 Clauze privind metodologia de determinare a calităţii

În cadrul clauzelor privind calitatea, părţile trebuie să stabilească, în primul rând,

metodologia de determinare a acesteia.

Contractele conţin, în general, stipulaţii privind partea care propune specificaţiile de

calitate:

- natura acestor specificaţii,

- termenele şi modalităţile de avizare a lor de către cealaltă parte,

- consecinţele pe care le au asupra contractului eventualele modificări ulterioare ale

specificaţiilor etc.

Specificaţiile de calitate pot fi cuprinse în documente tehnice normative, în declaraţia

producătorului ori pot fi convenite între părţi. Denumirile lor sunt extrem de variate, în

funcţie de particularităţile obiectului material al contractului, cel mai frecvent fiind numite,

atunci când au caracter normativ, “standarde de calitate”, “specificaţii (cărţi) tehnice”,

“coduri de bună practică” etc., iar când sunt emise de producător, "declaraţii de

conformitate", "certificate de garanţie" sau "instrucţiuni de folosire".

70

2.2.2.3.2 Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitative

Clauzele privind procedura constatării lipsurilor calitative implică mai ales prevederi

privind controlul şi recepţia calitativă a mărfurilor.

În ceea ce priveşte locul efectuării controlului şi recepţiei, părţile pot stabili în

contract ca acesta să fie în uzina producătoare, la încărcare, la destinaţie (în porturi sau staţii

de frontieră), la unităţile beneficiare sau în orice alt loc în funcţie de particularităţile mărfii şi

condiţiile concrete de livrare.

Totodată trebuie stabilită, după caz, modalitatea tehnică de control şi actele de

control pe care partea interesată poate să-şi fundamenteze o eventuală reclamaţie de calitate,

în funcţie, desigur, şi de organul de control convenit.

2.2.2.3.3 Clauze privind răspunderea pentru calitate

Prin clauzele contractului părţile trebuie să precizeze:

- obligaţia de garanţie pentru calitate a furnizorului mărfii,

- termenul de garanţie,

- modalităţile de remediere a lipsurilor calitative,

- sancţiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri,

- alte aspecte privind răspunderea pentru calitate, în funcţie de împrejurări.

- clauze privind întinderea, data începerii şi modul de calcul al termenelor de garanţie,

- obligaţiile părţilor în cadrul acestor termene etc.

În ceea ce priveşte căile de remediere a lipsurilor calitative, de regulă în contracte se

includ clauze privind posibilitatea de reparare a mărfii defecte (cu indicarea părţii care poate

proceda la reparare), condiţiile în care beneficiarul poate proceda la restituirea lotului de

marfă în vederea înlocuirii lui - şi cui îi revine dreptul de a opta între reparare şi înlocuire -,

acordarea de bonificaţii, condiţiile în care se poate refuza primirea mărfii etc.

2.2.2.3.4 Clauze de asistenţă tehnică şi service

În contract se pot prevedea condiţiile de acordare a asistenţei tehnice, de service după

vânzare şi de livrare de piese de schimb, atunci când pentru aceste operaţiuni nu se încheie

contracte speciale.

2.2.2.3.5 Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative

În mod curent, părţile includ în contractele comerciale internaţionale clauze privind:

condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate.

Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează a preciza, după caz, cuprinsul pe

care reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează pentru dovedirea deficienţelor,

eventualele obligaţii ale cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (să conserve marfa,

să nu o restituie etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei (modalitatea, locul de remitere

etc.). Practica arbitrală de comerţ internaţional este extrem de bogată în ceea ce priveşte

exemplele de condiţii contractuale pe care trebuie să le îndeplinească reclamaţiile de cantitate

şi calitate.

În mod uzual părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de

formulare a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor

cantitative şi calitative, respectiv cu termenele de garanţie.

Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă

menţiuni privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice

71

cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene

(de regulă, dreptul de a sesiza arbitrajul) etc.

2.2.2.3.6 Clauze privind ambalajul şi marcarea

În legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia, regimul

lui juridic (dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acestuia, iar

în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de

această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează

neambalate etc.

Clauzele privind marcarea ambalajului vor preciza, cel puţin, conţinutul marcajului şi

limba în care el se efectuează, cu respectarea cerinţelor privind informaţiile în limba română

prevăzute de legislaţia pentru protecţia consumatorului. .

2.2.2.3.7 Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de livrare

(predare)

Pentru executarea obligaţiei de livrare (predare) a mărfii, pe care părţile obişnuiesc să

o prevadă expres în contract, ele trebuie să precizeze, în primul rând, termenele de livrare,

prin indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care livrarea trebuie să aibă loc. În

acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre părţi îi revine dreptul de a fixa data

exactă a livrării, în cadrul perioadei stabilite de comun acord. Dacă livrarea se eşalonează pe

o perioadă de timp mai îndelungată, se vor indica termenele intermediare şi termenul final de

livrare.

În ipoteza în care părţile nu determină explicit termenul de livrare, ele trebuie să

indice modalităţile de determinare. De asemenea, trebuie menţionate condiţiile în care pot fi

modificate termenele de livrare stabilite şi documentele care atestă efectuarea şi data livrării.

Părţile vor mai stabili, eventual, dacă termenul este esenţial, dacă pentru efectuarea

livrării este necesară o cerere specială din partea cumpărătorului, condiţiile în care livrarea

poate fi refuzată etc.

Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului pentru

nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii

contractului, în aceste cazuri.

2.2.2.3.8 Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi

dreptului de proprietate asupra mărfii

Determinarea altor condiţii de livrare implică, în principal, arătarea modalităţii,

locului de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea.

În ceea ce priveşte modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno ictu sau

pe tranşe (partizi) de marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a cheltuielilor

privind livrarea pot fi determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe uniformizate (precum

INCOTERMS).

Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii este, de

asemenea, necesară în contractele comerciale internaţionale, prin aceeaşi clauză părţile

trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul, ambele elemente putând fi

precizate direct sau prin referire la uzanţă uniformizate sau la Convenţia de la Viena (1980).

72

Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului de

proprietate asupra mărfii - cu atât mai mult cu cât nici INCOTERMS şi nici Convenţia de la

Viena nu se referă la acest aspect -, arătându-se, totodată, modul de individualizare a mărfii,

dacă obiectul contractului îl constituie bunuri generice pentru care transferul operează la

individualizare.

2.2.2.3.9 Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transport şi asigurare

Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condiţiile de livrare şi pot preciza

obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la alte uzanţe comerciale

internaţionale uniformizate.

2.2.2.3.10 Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii

Corelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată

obligaţia beneficiarului de a prelua marfa, menţionându-se totodată condiţiile în care

preluarea poate fi refuzată.

2.2.3 Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

2.2.3.1 Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare

În principiu, părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât şi ca

valoare totală, pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului, corelat cu

condiţia de livrare.

În cazurile, relativ frecvente în comerţul internaţional, în care preţul nu este

determinat, părţile trebuie să convină asupra modalităţii de a-l determina în viitor (art. 60

C.com.). În acest scop, ele stabilesc, de regulă, criteriile pentru calculul definitiv al preţului,

indicând, eventual, limitele maxime şi minime între care se va determina preţul.

În cazul în care părţile se limitează a preciza că operaţiunea se încheie pe "adevăratul

preţ", "preţul curent" sau orice formulă echivalentă, pentru determinarea preţului sunt

aplicabile, în ipoteza în care dreptul român este lex causae, prevederile art. 40 C.com., la

care trimite art. 61 al. 1 C.com. Conform dispoziţiilor acestui articol, preţul "adevărat" sau

"curent" se va determina "după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a

fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului celui mai apropiat sau după orice altfel de

probă".

2.2.3.2 Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată

Părţile trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, ca o condiţie

esenţială a contractului.

Implicit, clauza de preţ va menţiona condiţiile de plată şi anume modalitatea de plată

(prin acreditiv, incasso sau altă modalitate), modul de garantare a plăţii, momentul şi locul în

care se face încasarea preţului, documentele necesare efectuării plăţii, instrumentele de plată.

În limita unor dispoziţii imperative din actele normative interne sau reglementările

internaţionale, părţile sunt libere să stabilească prin clauze instrumentul de plată (valuta, plata

prin titluri de valoare etc.) şi, eventual, de cont.

73

2.3 Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale

2.3.1 Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze de

continuare a raporturilor contractuale (de opţiune)

Clauze asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar pot apare

şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o impun.

Totodată, mai ales în contractele pe termen mediu şi lung, care se execută prin

prestaţii succesive, se pot insera clauze privind continuarea raporturilor contractuale (clauze

de opţiune), având ca scop prelungirea şi / sau extinderea relaţiilor de afaceri dintre parteneri

între care există deja asemenea relaţii şi care urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.

Particularitatea de a fi specifice contractelor pe termen mediu şi lung, ca şi aspectele

juridice multiple şi complexe pe care le ridică, justifică analiza separată a celor două categorii

de clauze, în sub-secţiunea următoare.

2.3.2 Clauze privind răspunderea contractuală

Părţile trebuie să se preocupe pentru inserarea în contract a clauzelor sancţionatorii

aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi execută obligaţiile contractuale: clauzele penale (de

penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere (mai ales clauza de forţă majoră) şi

convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot prevedea şi clauze privind rezoluţiunea

contractului, pentru neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.

2.3.3 Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

2.3.3.1 Clauze privind preîntâmpinarea litigiilor şi soluţionarea lor pe cale amiabilă sau prin

mijloace alternative (A.D.R.)

În contractele comerciale internaţionale, mai ales în cele complexe şi pe termen mediu

sau lung, părţile inserează uneori clauze de preîntâmpinare a litigiilor, prin care prevăd

organizarea unor întâlniri periodice ale reprezentanţilor lor, cu scopul de a examina stadiul

îndeplinirii obligaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultăţi apărute şi a lua măsurile ce

se impun pentru executarea întocmai a contractului.

În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd foarte frecvent obligaţia lor de a încerca

soluţionarea acestuia pe cale amiabilă, prin întâlniri directe.

Pentru ipoteza în care litigiul nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, părţile convin

uneori ca soluţionarea acestora să se facă prin mijloace nejurisdicţionale, alternative celor

jurisdicţionale: concilierea şi medierea.

2.3.3.2 Clauzele de jurisdicţie

Părţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea instanţelor

judecătoreşti, române sau străine, fie a unui tribunal arbitral, în acest ultim caz clauza de

jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauza compromisorie sau compromis).

2.3.4 Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului

În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează sistemul de

drept pe care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii unui litigiu cu privire la

aspectele de fond ale contractului. Această clauză materializează în contract înţelegerea

părţilor cu privire la legea aplicabilă contractului, lex voluntatis.

74

În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin voinţa

lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei localizări obiective,

conform normei conflictuale aplicabile în speţă.

2.3.5 Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau import

Mult mai rar în ultimii ani, ca urmare a caracterului de excepţie al licenţelor şi al altor

autorizaţii legale de export / import - atât în dreptul român, cât şi, în general, în sistemele de

drept ale lumii -, părţile prevăd în contract clauze privind aceste instituţii juridice.

Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de regulă, de

mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa normală în acest sens,

deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor organe administrative. Obligaţia

poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd astfel în contract sau o asemenea calificare a

obligaţiei rezultă din acte emise de autorităţile competente implicate în materie, aşa cum am

arătat.

2.3.6 Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi

menţiuni finale

Este obligatorie inserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:

a) Numărul de exemplare în care se încheie contractul (minimum două, contractele

comerciale internaţionale fiind, în principiu, sinalagmatice) şi precizarea că fiecare parte

primeşte (cel puţin) un exemplar;

b) Limba în care se redactează contractul şi, eventual, exemplarul de referinţă în caz

de neînţelegere între părţi privind interpretarea lui;

c) Data încheierii contractului. În mod specific în dreptul comercial, prin "dată" se

înţeleg, conform prevederilor art. 57 al 1 C.com., "locul, ziua, luna şi anul" încheierii

contractului;

d) Semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor. La contractele între absenţi, atunci

când oferta şi acceptarea sunt consemnate în înscrisuri (instrumenta) separate, semnătura

fiecărei părţi apare pe înscrisul care emană de la acea parte.



Identificaţi diferenţele si congruenţa dintre principiul libertăţii contractuale şi cel al

libertăţii comerţului ;

Prezentaţi, pe scurt, clauzele generale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale

internaţionale.

75

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X

CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG.RISCURILE

CUPRINS

1. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora

1.1 Riscurile care afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen

mediu şi lung;

1.2 Clasificarea riscurilor;

1.3 Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor.

OBIECTIVE:


Enumere clauzele specifice contractelor comerciale internaţionale, încheiate pe

comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu şi lung;

Realizeze o clasificare a riscurilor;

Enumere clauzele asigurătorii împotriva riscurilor;

1. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora

1.1 Riscurile care afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe

termen mediu şi lung

Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă,

într-o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul

executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau

chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.

Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,

independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot face imposibilă sau

sensibil mai oneroasă prestaţia pentru cel puţin una din părţi.

Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale riscurilor în contractele

comerciale internaţionale:

a) Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce.

b) Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, riscul este realizarea

riscului este o probabilitate, iar nu o certitudine.

c) Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între

momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului.

76

d) Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi, adică

să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi,

este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă.

e) În cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării

contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.

1.2 Clasificarea riscurilor

Riscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii:

comerciale şi necomerciale.

A) Riscurile comerciale sau economice se împart, la rândul lor, în două

subcategorii: valutare şi nevalutare.

a) Riscurile valutare constau în variaţia (modificarea) cursului de schimb al monedei

de plată faţă de moneda (monedele) de calcul sau faţă de alt element de referinţă (de

exemplu, preţul aurului), între momentul încheierii şi cel al executării contractului.

b) Riscurile nevalutare pot îmbrăca forma unor evenimente economice din cele mai

variate: schimbarea preţului materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă

(salariilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor, a

procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.

B) Riscurile necomerciale se subdivid, la rândul lor, în două subcategorii: riscuri

politice şi evenimente naturale.

a) Riscurile politice (sau politico - administrative): conflictele armate, embargoul,

blocada economică, modificările regimului politic, grevele sau alte tulburări civile,

neacordarea licenţelor sau a altor autorizaţii de export / import, luarea de măsuri restrictive

vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei, instituirea de restricţii asupra

schimburilor valutare sau a transferului valutei în străinătate, exproprierea şi măsurile

similare, suspendare sau încălcare de către stat a contractului încheiat cu un resortisant al

altui stat (în contractele mixte sau semi-internaţionale).

b) Evenimentele (calamităţile) naturale sunt împrejurări independente de voinţa

omului, care pot avea efecte asupra contractelor.

1.3 Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor

Pentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot apare în cazul producerii riscurilor,

părţile inserează în contracte clauze asigurătorii.

Clauzele asigurătorii se clasifică după mai multe criterii.

A) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă

După felul riscurilor la care se referă cu prioritate, clauzele asigurătorii se împart în

următoarele categorii:

a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variaţie a schimbului). În

această categorie intră clauza aur, clauzele valutare (inclusiv clauzele de indexare monetară şi

de opţiune a locului de plată), clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de regulă, de natură

comercială). Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a preţului (de indexare

nemonetară), de postcalculare a preţului, clauza ofertei concurente, a clientului celui mai

77

favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive faţă de diferite măsuri de protecţie

a concurenţei etc.

c) clauza de forţă majoră. Prin această clauză părţile urmăresc de regulă, evitarea

consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politice sau ale calamităţilor naturale.

B) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor

În funcţie de obiectul lor şi, implicit, de incidenţa pe care o au asupra economiei

contractului, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în:

a) Clauzele de menţinere a valorii au un obiect mai restrâns, în sensul că privesc

exclusiv prestaţia monetară (pecuniară) şi urmăresc menţinerea acesteia - deci a valorii

contractului - împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.

Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii: clauza aur, clauzele

valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a preţului şi cea de

postcalculare a preţului.

b) Clauzele de adaptare a contractelor au, în principiu, un obiect mai larg, privind

nu numai prestaţia monetară (deşi, practic, acesta constituie cel mai frecvent obiectul lor), ci

şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor (privind cantitatea, calitatea, condiţiile de livrare, de

plată etc.).

În această categorie intră, mai ales: clauza ofertei concurente, a clientului celui mai

favorizat, de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei, de ajustare

cantitativă şi de forţă majoră.

C) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a opera

Potrivit acestui criteriu, clauzele asigurătorii se clasifică în:

a) Clauze cu acţiune automată. Prin noţiunea de "acţiune automată" se înţelege

faptul că respectiva clauză îşi produce efectul prin ea însăşi (eo ipso), în mod direct, fără să

fie necesare noi negocieri între părţi şi în principiu nici intervenţia arbitrului.

b) Clauze cu acţiune neautomată care implică renegocierea contractului.



Prezentaţi, pe scurt, clauzele speciale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale

internaţionale.

În ce constau riscurile ce afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe

termen mediu şi lung?

Enumeraţi clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare ;

78

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XI


ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE ASIGURATORII

ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

CUPRINS

1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare

1.1 Clauza aur;

1.2 Clauzele valutare: particularităţi, clauzele monovalutare, clauza multi (pluri)

valutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţi şi clauza multi (pluri) valutară bazată pe un

coş valutar (unitate de cont) instituţionalizat(ă).

OBIECTIVE:



Descrie, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare;

Prezinte elementele caracteristice ale riscurilor care pot afecta contractele

1. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare

1.1Clauza aur

Clauza aur îmbracă două forme: a) Clauza valoare-aur (gold-value clause), care se

utilizează în cazul în care preţul contractual este exprimat într-o valută iar aurul este luat ca

etalon al valorii acestei valute; b) Clauza monedă-aur (gold-coin clause), prin care preţul este

exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în monedă de aur.

Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate

oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă

această paritate va creşte sau va scade până la data plăţii preţului.

Condiţia esenţială pentru a funcţiona clauza aur este ca valuta de plată să fie

exprimată în aur, în principiu printr-o paritate oficială. Această condiţie a fost îndeplinită în

perioada antebelică, când aurul a jucat rolul de etalon monetar, cât şi după cel de-al doilea

război mondial, atâta timp cât a funcţional sistemul monetar internaţional instituit prin

Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre principiile sale fundamentale fiind cel

al parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I.

Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales, renunţarea

oficială la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să mai fie etalon de

valoare pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor pieţei, a făcut ca

79

această clauză, în forma ei "clasică". să-şi piardă utilitatea, ea dispărând practic din categoria

modalităţilor de menţinere a echilibrului contractual.

1.2. Clauzele valutare

1.2.1 Particularităţi

Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii de

monede:

a) monedă de plată (de facturare); b) una sau mai multe monede de referinţă (de

calcul, de cont).

Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de

plată faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării

contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a

procentului de creştere a ratei de schimb.

Clauzele valutare sunt de trei feluri, la care ne referim în continuare.

1.2.2 Clauzele monovalutare

Prin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.),

exprimat în moneda de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de schimb

dintre cele două monede la data plăţii.

Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, pentru stabilirea

preţului, un anumit curs de schimb între moneda de plată şi cea de cont. Dacă la data

executării contractului moneda de plată s-a devalorizat cu un anumit procent, preţul efectiv

plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel rezulta din calcul la data încheierii

contractului. Situaţia este inversă în cazul revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont.

Altfel spus, preţul efectiv plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de

creştere a monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca

modificat invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.

Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se

aplica în contractul lor.

1.2.3 Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţi

Renunţarea la etalonul aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în anumite

perioade pe pieţele valutare au determinat părţile să adopte o nouă soluţie contractuală de

preîntâmpinare a riscurilor, şi anume raportarea cursului monedei de plată la media cursurilor

mai multor monede (de regulă, 3 - 5 monede) care formează un "coş valutar" şi joacă rolul de

monede de referinţă. Clauza contractuală prin care se realizează această soluţie este

cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară

bazată pe un coş valutar restrâns, stabilit de părţi.

Prin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda de plată,

să fie facturat în funcţie de media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la

data executării contractului. Astfel, în cazul în care între momentul încheierii contractului

(momentul de referinţă) şi momentul plăţii media cursurilor monedelor din coş faţă de

moneda de plată a crescut cu un anumit procent (adică moneda de plată s-a devalorizat faţă

de monedele din coş), preţul efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent (va adăuga

procentul de devalorizare). Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de scădere

80

a mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între momentul de referinţă şi

cel al executării contractului (se deduce procentul de revalorizare a monedei de plată).

1.2.4 Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont)

instituţionalizat(ă)

Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior este, în

principal, faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a

modificărilor de curs - nu sunt stabilite de către părţi, ci de un organ specializat cu caracter

internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.

În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai

cunoscută şi cu cea mai largă sferă de acţiune fiind Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.)

ale F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.

În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de patru, şi anume

dolarul S.U.A., euro, yenul japonez şi lira sterlină.



Prezentaţi, pe scurt, clauzele speciale cuprinse în conţinutul contractelor comerciale

internaţionale.

În ce constau riscurile ce afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe

termen mediu şi lung?

Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor

valutare.

Prezentaţi elementele caracteristice ale clauzelor valutare.

81

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XII


ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE ASIGURATORII

ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE

CUPRINS

1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare

1.1 Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară);

1.2 Clauza ofertei concurente;

1.3 Clauza clientului celui mai favorizat;

1.4 Clauza de hardship (impreviziune).

OBIECTIVE:



Descrie, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare.termen mediu şi

lung;

Prezinte elementele caracteristice ale riscurilor care pot afecta contractele

1. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare

1.1 Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară)

Prin clauza de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este

îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractual în cazul în care, între momentul

încheierii şi cel al executării contractului, au survenit modificări semnificative ale unor

elemente de natură nevalutară (nemonetară), care modifică echilibrul contractual stabilit de

părţi la data contractării.

În practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe termen

lung de vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering, de exporturi

complexe (în special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de antrepriză pentru lucrări

de construcţii montaj etc.

În funcţie de complexitatea elementului de referinţă (etalonului), clauzele de revizuire

a preţului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:

a) Clauzele cu indexare unică (specială) sunt cele prin care preţul contractual este

raportat la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat (de

exemplu, al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol, al unui Kw/oră

82

energie electrică etc.) sau la un indice statistic care exprimă sintetic evoluţia preţurilor unui

grup de produse determinate (eventual, dintr-o anumită ramură economică).

Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala variaţie de

valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea preţului contractual.

De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă folosită pentru realizarea mărfii

care face obiectul contractului (de exemplu, preţul unei vânzări de benzină va fi indexat cu

cel al barilului de petrol; al unei vânzări de aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).

În toate cazurile, părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte etalonul

(indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (de exemplu, a unui institut de

statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este dată de o cotaţie

bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de circumstanţiere necesare: bursa,

data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.), buletinul unei asociaţii profesionale sau al

unei camere de comerţ etc.

b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) legă preţul contractului de valoarea

mai multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, de regulă, cea a materiilor

prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare pentru realizarea obiectului

contractului.

c) Clauzele cu indexare generală sunt cele prin care preţul contractual este raportat

la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii care pot fi procurate cu cantitatea de

monedă în care este exprimat acest preţ, într-o zonă geografică determinată.

1.2 Clauza ofertei concurente

1.2.1Definiţia

Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte

dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de

contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină

adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu

acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri cu

caracter jurisdicţional.

Clauza se numeşte "a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului

clauzei de un terţ "concurent" al promitentului.

Condiţia definitorie a clauzei este caracterul "mai favorabil" al ofertei terţului.

Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai

favorabilă decât cea din contract: preţul mai bun sau privind alte elemente ale contractului

(cantitate, calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de transport, avantaje conexe etc.).

1.2.2 Efectele clauzei: efect automat sau prin acordul promitentului

Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind de

voinţa părţilor.

a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat, vechea

obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de regulă,

cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform ofertei mai favorabile

primite de la terţ (de exemplu, să reducă preţul). O asemenea clauză presupune existenţa unei

depline încrederi între părţi, altfel ea fiind riscantă pentru promitent (vânzător), deoarece

83

etalonul îl constituie oferta terţului iar aprecierea condiţiilor şi a seriozităţii ei scapă

controlului promitentului.

b) Efectul neautomat se produce prin renegocierea contractului

Promitentul are în acest caz următoarele opţiuni:

- promitentul poate să accepte ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care

contractul va fi adaptat corespunzător.

- dacă promitentul refuză adaptarea contractului în una din modalităţile menţionate

sau nu îşi exprimă punctul de vedere în termenul contractual sau rezonabil, părţile prevăd, de

regulă, soluţia rezilierii contractului, caz în care ele sunt dezlegate de obligaţiile contractuale,

beneficiarul devenind liber să încheie un alt contract, în noile condiţii, cu terţul ofertant.

1.2.3 Intervenţia arbitrului

În unele cazuri, pentru ipoteza în care adaptarea contractului nu se poate realiza prin

bună învoială, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj conform clauzei compromisorii

inserate în contract.

Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin

competenţa arbitrului privind adaptarea, eventual rezilierea contractului, şi termenul în care

poate fi sesizat, presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării arbitrajului (felul

acestuia, procedura etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie generală.

Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai favorabile decât

cele din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu, fie alinierea contractului la

condiţiile din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care se readaptează (numai preţul

sau şi alte elemente) şi în ce cuantum, fie suspendarea executării, cu indicarea perioadei de

timp, fie, ca ultimă soluţie, rezilierea contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o

egalizare a pierderilor, pe baze echitabile.

1.3. Clauza clientului celui mai favorizat

1.3.1 Definiţia

Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă

ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ

un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele înscrise în

contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi

contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.

Condiţia definitorie a clauzei: caracterul "mai favorabil" al regimului acordat terţului,

care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.

1.3.2 Comparaţia cu clauza ofertei concurente

Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei concurente

prin faptul că amândouă au ca scop adaptarea contractului în cazul producerii unor riscuri, în

principiu, nevalutare, de natură a schimba condiţiile economice pe piaţa internaţională,

evitându-se, astfel, crearea pentru una din părţi a unei situaţii defavorabile în raport cu terţii

concurenţi.

Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în principal prin natura elementului de referinţă

(etalonului) pentru adaptarea contractului şi anume, în timp ce la clauza ofertei concurente

acesta este oferta terţului (iniţiativa care declanşează mecanismul clauzei pornind deci de la

84

un terţ către o parte contractantă), în cazul clauzei clientului celui mai favorizat etalonul este

operaţiunea comercială (contractul, în principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul

(iniţiativa pornind, aşadar, în acest caz, de la parte către terţ).

1.3.3 Efectele clauzei

Clauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele, de regulă, în mod automat,

în sensul că vechea obligaţie devine caducă iar promitentul trebuie să acorde beneficiarului

condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea terţului. Aşadar, această clauză,

spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea

contractului optând pentru rezilierea lui, dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ condiţii

mai favorabile, iar soluţia suspendării contractului este improprie, în acest caz.

Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase acordate

terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului.

1.3.4 Intervenţia arbitrului

Pentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de "condiţii mai

favorabile", părţile prevăd, de regulă, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale arbitrală, ca şi

în prezenţa clauzei ofertei concurente.

1.4 Clauza de hardship (impreviziune)

1.4.1 Definiţia

Clauza de hardship poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin care se

prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a

recurge, în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul

executării contractului se produce o împrejurare, de orice natură, independentă de culpa

vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual, producând o îngreunare

substanţială (substanţial hardship) a executării contractului pentru cel puţin una din părţi, şi

care deci ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.

1.4.2 Condiţiile de aplicare a clauzei

Condiţiile de aplicare a clauzei, pe care părţile le prevăd, de regulă, în conţinutul

acesteia, privesc cel puţin următoarele două aspecte:

a) Caracteristicile împrejurărilor la care se referă clauza :

- clauza de hardship are un caracter de generalitate, fiind formulată de părţi în

termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar putea interveni pe parcursul

executării contractului.

- părţile prevăd că evenimentele care provoacă hardship trebuie să fie

independente de culpa vreunuia dintre ele.

Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care reclamă

situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod uzual obiectiv (in

abstracto) şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea pe care ar fi avut-o orice

comerciant "rezonabil şi prudent aflat în aceeaşi situaţie" (sau o formulă echivalentă

b) Efectele pe care evenimentul de hardship trebuie să le aibă asupra

contractului

85

- O primă condiţie, de esenţa clauzei la care ne referim, este ca împrejurările

respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o îngreunare

substanţială (substanţial hardship) a executării contractului pentru una sau pentru ambele

părţi. Acţiunea clauzei poate fi, aşadar, unilaterală sau bilaterală, potrivit acordului părţilor.

- În unele cazuri, părţile prevăd şi o a doua condiţie privind efectele prejudiciabile pe

care cauza de hardship trebuie să le producă asupra contractului, şi anume să fie inechitabil

ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă.

Această condiţie este utilă în măsura în care pune la dispoziţia părţilor, dar mai ales a

arbitrului, un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, permiţând acestora să aibă ca

obiectiv esenţial, nu neapărat simpla reaşezare a elementelor contractuale perturbate prin

intervenţia cauzei de hardship, ci conservarea caracterului echitabil al raportului juridic

respectiv, privit în ansamblul său.

Comparaţie între hardship şi forţa majoră

Evenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin

caracterul lor de imprevizibilitate, independente de orice culpă.

Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin următoarele

elemente:

a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilităţii;

b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se urmăreşte

adaptarea contractului la noile împrejurări, pe când la forţa majoră scopul este cel de a

reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul survenirii evenimentului;

c) prin efectele lor (ca o consecinţă directă a deosebirii precedente) şi anume, în timp

ce cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia uneia din părţi

şi atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră atrag de regulă

imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în primul rând, cauze de

exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.

1.4.3 Efectele clauzei de hardship

a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care

condiţiile privind cauzele de hardship şi consecinţele lor asupra contractului sunt îndeplinite.

Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin

renegocierea contractului. Oricare dintre părţi, dacă se consideră într-o situaţie de hardship,

poate cere renegocierea.

b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea - nu îndreptăţeşte

partea dezavantajată să suspende executarea contractului.

Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în Principiile UNIDROIT şi se

deduce din clauza tip a C.C.I. din Paris.

1.4.4 Mecanismul de adaptare a contractului

Din contract nu trebuie să lipsească menţiunile cu privire la procedura de aplicare a

clauzei, respectiv mecanismul de adaptare a contractului.

Acest mecanism implică mai multe etape:

a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractului

Partea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să notifice)

celeilalte părţi renegocierea contractului.

86

Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsă, într-un termen

rezonabil din momentul când a suferit sau a cunoscut împrejurarea de hardship.

b) Renegocierea contractului

Ca urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt obligate,

în temeiul clauzei, să se întâlnească pentru renegocierea contractului.

Obligaţia de negociere în vederea adaptării contractului la noile împrejurări îşi are

izvorul în clauza de hardship.

Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la

negocieri, dar nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare.

c) Rezultatul renegocierii contractului

Dacă negocierile eşuează, pentru că partea potrivnică neagă existenţa în speţă a unei

situaţii de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori pentru orice alt motiv,

părţile prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii principale.

A) Astfel, ele pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a contractului, la

expirarea termenului prevăzut pentru negocieri. O asemenea clauză contractuală îmbracă

forma unui pact comisoriu.

B) Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un terţ

pentru a decide situaţia contractului.

Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are caracter

neobligatoriu (“non - binding”), fiind vorba de o modalitate alternativă de soluţionare a

litigiilor (“Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.).

Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre

jurisdicţională, şi în acest caz apelează la un arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă ordinară.

Aşadar, de principiu, dacă părţile au inserat în contract o clauză compromisorie

generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra competenţei arbitrului de a se

pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de hardship, în

lipsa unei prevederi explicite în sens contrar.

Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să pronunţe una din

următoarele soluţii:

a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme clauzele

contractului în versiunea existentă;

b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în scopul

restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat (rezolvit, reziliat) la o

dată şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când respectivul contract nu mai poate fi salvat

prin adaptare, fie să pronunţe orice altă soluţie pe care o găseşte rezonabilă în speţă, precum

suspendarea contractului până la încetarea cauzei de hardship după care executarea

contractului urmează să se reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să continue negocierile

în vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării contractului şi altele.


87


Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva riscurilor

nevalutare.

Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a preţului.

Prezentaţi mecanismul clauzei ofertei concurente.

Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.

Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.

Care sunt efectele clauzei de hardship?

88

CUPRINS:Parte Speciala

Unitatea de învăţare I - ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

§ 1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional

§ 2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul

internaţional

Unitatea de învăţare II-CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE

MĂRFURI,CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE de la VIENA(1980)-

Secţiunea I - DOMENIU DE APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE

§1. Caracterul Convenţiei de la Viena

§2. Domeniul de aplicare a Convenţiei

§3. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului

Secţiunea a II-a - INCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI

§.1 Oferta de a contracta

Unit de Invat III -§2. Acceptarea ofertei

§.3 Formarea contractului

Unit de invat IV - EFECTELE CONTRACTULUI. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE

PĂRŢILOR

Subsecţiunea 1- OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

Subsecţiunea 2- MIJLOACE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE

CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CĂTRE VÂNZĂTOR (RASPUNDEREA

CONTRACTUALA A VÂNZĂTORULUI)

Unit de invat V Subsecţiunea 3- OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI -

Subsecţiunea 4- MIJLOACE DE CARE DISPUNE VANZATORUL IN CAZ DE

CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CATRE CUMPARATOR

(RASPUNDEREA CONTRACTUALA A CUMPARATORULUI)

Subsecţiunea a IV-a - DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE

ALE VÂNZĂTORULUI ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI

§ 1. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare

§ 2. Daunele-interese

§ 3. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore

Unitatea de învăţare VI- PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII

INTERNAŢIONALE DE MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA NEW YORK (1974)

89

pag.153

Unitatea de învăţare VII - UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI

DE VÂNZARE COMERCIALA INTERNAŢIONALA - INCOTERMS 2010

§1. Precizări prealabile

§2. Conţinutul regulilor INCOTERMS

§3. Clasificarea regulilor INCOTERMS

Unitatea de învăţare VIII - OPERAŢIUNILE DE CONTRAPARTIDĂ ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL, CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA CELOR AXATE PE CONTRACTUL

DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

CAPITOLUL V - SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

Unitatea de învăţare IX - ASPECTE PRIVIND ARBITAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

ÎN ROMÂNIA

Secţiunea I- ASPECTE GENERALE

Secţiunea a II-a - ASPECTE PRIVIND CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL

INTERNAŢIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE A

ROMÂNIEI

90

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

CUPRINS:

1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional

1.1. Aspecte generale;

1.2. Evaluarea judiciară a despăgubirilor;

1.3 Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în comerţul

internaţional;

1.4 Evaluarea convenţională. Clauza penală (penalităţile) în contractele comerciale

internaţionale.

2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul internaţional

2.1. Regimul legal al forţei majore;

2.2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele

comerciale internaţionale;

2.3. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore.

OBIECTIVE:

După studiul acestui capitol, studenţii vor putea să:

Prezinte regimul juridic aplicabil despăgubirilor în comerţul internaţional;

Prezinte regimul legal şi cel convenţional al forţei majore în comerţul internaţional;

Descrie efectele forţei majore, procedura de anunţare a evenimentului de forţă majoră

şi proba acesteia în comerţul internaţional.

1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional

1.1 Aspecte generale

Neexecutarea directă, voluntară sau silită, a obligaţiilor decurgând din contractele

comerciale internaţionale atrage, ca şi în dreptul comun, soluţia executării indirecte (prin

echivalent) a acestora, devenind aplicabile în cauză regulile răspunderii contractuale.

În comerţul internaţional, ca şi în dreptul comun, creditorul are dreptul la repararea

prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa, a despăgubirilor (daunelor - interese)

moratorii sau compensatorii, în cazul executării cu întârziere sau al neexecutării obligaţiilor

contractuale de către debitor.

Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională, în fiecare caz

existând anumite particularităţi în materie comercială (internaţională), asupra cărora insistăm

în cele ce urmează.

91

1.2 Evaluarea judiciară a despăgubirilor

Principiile generale privind evaluarea judiciară, prevăzute de art.1084 - 1086 C.civ.,

se aplică şi în materia raporturilor comerciale internaţionale, în lipsa unor prevederi legale

sau contractuale contrarii.

Practica arbitrală de comerţ internaţional reflectă pe deplin aceste principii:

a) Astfel, în primul rând, funcţionează principiul reparării integrale a prejudiciului

suferit de creditor. Ca urmare, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită

(damnum emergens) cât şi câştigul nerealizat de către creditor (lucrum cessans);

b) Debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii

contractului. Există excepţie atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei sale

îmbracă forma dolului ( intenţiei), care este un delict civil şi atrage răspunderea delictuală şi

pentru daunele imprevizibile;

c) Debitorul răspunde numai pentru daunele directe, dar nu şi pentru cele indirecte.

Problema se pune pe planul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

d) Prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent că este actual sau viitor.

Condiţia certitudinii prejudiciului pentru acordarea despăgubirilor este foarte bine

reflectată în Principiile UNIDROIT. Reglementarea prevede că repararea prejudiciului este

datorată doar pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un grad rezonabil de

certitudine. Beneficiul nerealizat poate fi reparat proporţional cu probabilitatea realizării

acestuia. Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de

certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei (art. 7.4.3).

Practica arbitrală de comerţ internaţional a insistat asupra caracterului actual al

prejudiciului, dar acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu viitor, dacă este cert, nu este

contrară dreptului român.

1.3 Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în comerţul

internaţional

Evaluarea legală a daunelor ridică problema regimului dobânzii în materie comercială

(internaţională), deoarece această evaluare intervine în cazul executării cu întârziere sau

neexecutării unei obligaţii având ca obiect sume de bani.

În prezent, materia la care ne referim este guvernată de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000

privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, care constituie principala

reglementare specială în materia de care ne ocupăm:

a) În raporturile comerciale internaţionale, cuantumul (nivelul sau rata) dobânzii are,

în primul rând, un caracter convenţional. În raporturile la care ne referim este pe deplin

aplicabil principiul libertăţii contractuale, postulat de art. 1 din Ordonanţă, potrivit căruia

“părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei

obligaţii băneşti”.

b) Caracterul subsidiar al dobânzii legale este exprimat, cu caracter de principiu, în

art. 2 din O.G. nr. 9/2000, care prevede că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau

prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii,

se va plăti dobânda legală.

Pentru raporturile comerciale internaţionale, dobânda legală este prevăzută în art. 4

din Ordonanţă, care în aplicarea principiului general are, la rândul său, un caracter supletiv.

92

Potrivit acestui articol, “în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice

internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă

străină, dobânda legală este de 6% pe an”.

Se remarcă faptul că, pentru aplicarea ratei fixe de 6 %, trebuie întrunite cumulativ

următoarele condiţii:

a) să fie vorba de relaţiile de comerţ exterior sau alte relaţii economice internaţionale.

În aceste noţiuni se încadrează, desigur, în primul rând, contractele comerciale internaţionale,

inclusiv cele de cooperare economică internaţională;

b) legea română să fie aplicabilă (lex causae) în speţă;

c) părţile să fi stipulat în contract că plata se face în monedă străină.

1.4 Evaluarea convenţională. Clauza penală (penalităţile) în contractele

comerciale internaţionale

Clauza penală, prin care se prevede obligarea debitorului, în cazul neexecutării sau

executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei sale, de a presta creditorului o sumă

de bani sau o altă valoare patrimonială, care este stabilită dinainte de producerea

prejudiciului, îşi are temeiul în art.1066-1072 C.civ., atunci când dreptul român este lex

causae, putând fi aplicabile şi unele dispoziţii speciale.

Clauzele penale sunt foarte frecvente în contractele comerciale internaţionale, iar

reflexul contencios al acestora se manifestă la nivelul practicii judecătoreşti în litigiile de

comerţ internaţional, dar mai ales al celei arbitrale care şi-a adus, sub mai multe aspecte, o

contribuţie esenţială la precizarea regimului lor juridic.

Dobânda convenţională îmbracă forma clauzei penale pentru întârzierea în executarea

obligaţiilor având ca obiect sume de bani.

Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale au fost corect exprimate de către practica

arbitrală, care a relevat mai ales următoarele aspecte:

a) Clauza penală trebuie să fie prevăzută expres în contract (în scris), ea nefiind

niciodată implicită.

Aşadar, clauza la care ne referim are de principiu un temei contractual. Din lege

decurge, în unele cazuri, numai obligaţia părţilor de a prevedea asemenea clauze în contract.

Practica arbitrală a reflectat în mai multe speţe această soluţie.

b) Se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea

anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei.

Părţile pot stabili cuantumul penalităţii fie forfetar, procentual din valoarea obiectului

obligaţiei neexecutate - ceea ce constituie regula în practică -, fie printr-o sumă globală.

Cuantumul penalităţii poate fi stabilit în contract în mod direct, ceea ce constituie

regula generală în practica, sau prin referire la o reglementare (lege internă, de regulă) care îl

conţine. Această ultimă posibilitate nu contrazice caracterul convenţional al clauzei penale,

menţionat mai sus.

c) Clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a precizat o

scadenţă determinată pentru plata de către debitor a obligaţiei sale, în funcţie de care să se

stabilească dacă este sau nu întârziere.

Principiile UNIDROIT reglementează clauza penală în art. 7.4.13. Potrivit textului,

atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o

93

anumită sumă pentru această neexecutare, creditorul are dreptul la această sumă, indiferent de

prejudiciile suferite în mod real de aceasta.

2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul

internaţional

2.1 Regimul legal al forţei majore

Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contractele

civile şi comerciale, fiind frecvent întâlnită în practica relaţiilor comerciale internaţionale.

Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând anumite

aspecte specifice care, în cea mai mare parte a cazurilor au fost relevate de practica arbitrală.

Regimul său juridic este supus dreptului comun (art. 1082 şi 1083 C.civ.), atunci când

sistemul de drept român este lex contractus (forţa majoră fiind o instituţie de natură

contractuală în dreptul internaţional privat), iar părţile nu au instituit, prin clauze

contractuale, un regim derogator de la aceste reglementări.

Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele evenimente

imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă (debitorului),

survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil de executat.

Situaţiile cele mai des invocate în enumerarea cazuri de forţă majoră sunt: calamităţile

naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.), conflictele armate sau

alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare, rechiziţii,

embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a

uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale

de export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic

etc.), dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.

În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul

internaţional au apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării

contractului nu constituie forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi

insurmontabilitate. Astfel, s-a arătat că nu sunt asimilabile forţei majore împrejurările

materiale precum:

- defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne care nu au putut fi

remediate decât după un timp mai îndelungat;

- lipsa capacităţilor întreprinderilor producătoare;

- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;

- sosirea cu întârziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de vânzător în

condiţiile clauzei C.I.F. INCOTERMS deoarece vânzătorul trebuia să depună toate

diligenţele pentru angajarea altei nave, în vederea respectării termenului de livrare;

- întreruperea producţiei la uzina furnizoare internă, din cauza neprimirii la timp a

unor utilaje din import;

- livrarea cu întârziere de către subfurnizor a unor subansamble, precum şi

incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori sau redistribuirea de personal;

- blocajul financiar. Practica judecătorească şi cea arbitrală sunt concordante, sub

acest aspect;

94

- criza pieţei financiare;

- conflictele armate, în cazul în care condiţiile de imprevizibilitate şi de

insurmontabilitate nu sunt îndeplinite;

- lipsa mijloacelor materiale datorită dificultăţilor în desfacerea producţiei;

- imposibilitatea procurării valutei pentru achitarea mărfurilor cumpărate;

- sechestrul pe bunurile şi conturile bancare ale debitorului;

- starea de faliment, partea în cauză fiind autorizată de autorităţile competente pentru

a continua activitatea în scopul achitării datoriilor sale.

2.2. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în

contractele comerciale internaţionale

2.2.1 Aspecte generale

Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate adevărate

“clauze de stil” în contractele comerciale internaţionale.

Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele

comerciale internaţionale şi, ca atare, se subsumează particularităţilor generale ale acestora.

În comerţul internaţional părţile aplică frecvent Cauza model privind forţa majoră

adoptată de C.C.I. din Paris în anul 2003 (Publicaţia 650).

2.2.2. Tipuri de definiţii ale forţei majore în contractele comerciale internaţionale

Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de

definiţii ale forţei majore, prin care părţile contractante particularizează condiţiile acestei

instituţii:

a) În primul rând, există o definiţie sintetică, în care forţa majoră este particularizată

prin condiţiile (elementele) sale legale esenţiale.

O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în Convenţia de la Viena (1980) şi în

Principiile UNIDROIT.

b) În al doilea rând, se întâlneşte o definiţie analitică, în care părţile enumeră

limitativ situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.

c) În fine, există o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor

forţei majore, precum şi enumerarea exemplificativă (exempli gratia) a principalelor cazuri

de forţă majoră.

2.2.3 Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore

2.3 Efectele (consecinţele) forţei majore

2.3.1 Efectul suspensiv de executare

Forţa majoră produce în contractele comerciale internaţionale în primul rând un efect

suspensiv de executare a obligaţiei debitorului afectat.

Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită

faptului că, în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi

lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă

majoră.

Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă majoră

acţionează similar clauzele de adaptare a contractului, mai ales în cazul în care, pe durata

95

suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării

contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi termeni.

Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin

prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră (acesta

fiind, de fapt, efectul tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să convină

ca prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească suspendarea executării pe

perioada forţei majore dar fără prelungirea duratei contractului.

2.3.2 Efectul extinctiv al forţei majore

Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun

constituie principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în subsidiar,

atunci când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni),

stabilit de părţi în contract sau executarea contractului devine de la început evident

imposibilă.

Rezoluţiunea contractului poate avea loc de prin drept sau pe cale judecătorească ori

arbitrală.

În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav

executarea contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a

transferului acestuia de la o parte contractantă la alta.

2.3.3 Procedura de anunţare a cazului de forţă majoră şi sancţiunea nerespectării

acesteia

Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia părţii care a suferit

un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.

Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea cazului de forţă

majoră cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.

Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc

susceptibil de dovadă (scrisoare, fax, telex, e-mail etc.), dar părţile pot prevedea şi

posibilitatea comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.

Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră.

Convenţia de la Viena (1980) utilizează formula "într-un termen rezonabil". Părţile folosesc

de regulă în contract exprimări de tipul "într-un termen scurt", "de îndată" sau echivalente.

Sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore este

obligarea debitorului la suportarea prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita dacă ar fi

fost înştiinţat în termen.

2.3.4 Obligaţia părţilor de a coopera pentru atenuarea efectelor forţei majore

Părţile au obligaţia lor de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei

majore. Această obligaţie constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi

conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil la situaţia

normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un

arbitru a competenţei de a-l readapta la noile împrejurări.

2.3.5 Proba forţei majore în comerţul internaţional

Partea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele de probă

fiind variate:

96

a) cu certificate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi industrie.

b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altor asemenea

mijloace

c) prin orice mijloc, fiind vorba de a se dovedi situaţii de fapt.



Prezentaţi modalităţile de evaluare judiciară, legală şi convenţională a despăgubirilor

în comerţul internaţional.

Prezentaţi, pe scurt, regimul legal şi convenţional al forţei majore în comerţul

internaţional.

Care sunt consecinţele forţei majore?

97

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,

CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE de la VIENA (1980)

CUPRINS:

1. Domeniu de aplicare şi dispoziţii generale

1.1. Prezentare

2. Caracterul Convenţiei de la Viena

21. Caracterul supletiv

3. Domeniul de aplicare a Convenţiei

3.1 Domeniul de aplicare temporal;

3.2. Domeniul de aplicare personal - ratione personae;

3.3. Domeniul de aplicare material – ratione materiae;

4. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului

4.1. Interpretarea contractelor;

4.2 Forma şi proba contractelor.

2. INCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI. OFERTA DE A CONTRACTA

2.1. Condiţiile de validitate;

2.2. Momentul producerii efectelor ofertei ;

2.3. Retractarea şi revocarea ofertei;

2.4. Încetarea efectelor ofertei.

OBIECTIVE :


Prezinte domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la Viena

asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri;

Enumere regulile principale privind interpretarea, forma şi proba contractului.

Prezinte aspectele esenţiale referitoare la oferta de a contracta: condiţii de validitate,

momentul producerii de efecte, revocarea, retractarea şi încetarea efectelor ofertei;

Prezinte aspectele esenţiale referitoare la acceptarea ofertei: definiţie, conţinut,

momentul producerii de efecte, acceptarea tardivă şi retractarea acceptării;

Determine momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de mărfuri.

1. Domeniu de aplicare şi dispoziţii generale

1.1. Prezentare

98

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri a

fost adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ca act final al Convenţiei Naţiunilor Unite organizată

cu acest scop, potrivit cu Rezoluţia nr.33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a

O.N.U. .

Convenţia este împărţită în patru părţi: I) domeniu de aplicare şi dispoziţii generale; II)

formarea contractului; III) vânzarea mărfurilor - conţinutul contractului; IV) dispoziţii finale.

2. Caracterul Convenţiei de la Viena

2.1 Caracterul supletiv

Prevederile Convenţiei au caracter supletiv, părţile putand să excludă aplicarea

Convenţiei. Părţile pot să deroge de la oricare dintre dispoziţiile sale sau pot să îi modifice

obiectul, să deroge în mod expres prin inserarea în contract a unei prevederi care să excludă

aplicarea Convenţiei total, parţial sau indirect prin inserarea în contract a unor alte prevederi

decât cele pe care convenţia le conţine.Dacă însă părţile nu au exclus în mod expres

Convenţia, aceasta se aplică cu putere de lege .

3. Domeniul de aplicare a Convenţiei

3.1 Domeniul de aplicare temporal

Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, la 8 ani de la elaborare iar în prezent

numără peste 30 de state membre . România a aderat la Convenţie prin legea 24/1991.

3.2 Domeniul de aplicare personal - ratione personae

Art. 1 prevede că aceasta se aplică în următoarele două cazuri alternative:

a) Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite cu conditia ca acest fapt

sa fie cunoscut de părţi cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.

Convenţia nu defineşte noţiunea de “sediu “, aşa încât aceasta urmează a fi supusă

dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie (ex. art.40

din legea 105/1992).

“ State contractante ” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la

Convenţie.

Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţilor

sau al contractului, nu sunt relevante şi deci nu sunt luate în considerare pentru aplicarea

Convenţiei.

b) Atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui

stat contractant.

Acest criteriu se aplică în cazul în care nici una sau doar una din din părţile

contractante îşi au sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie dar norma de drept

internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legatură , la legea unui stat

contractant.

3.3 Domeniul de aplicare material – ratione materiae

Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.

99

Convenţia nu defineşte noţiunea de “contract de vânzare “ şi nici noţiunea de “marfă

“, dar din spiritul Convenţiei rezulta ca ea se aplică pentru vânzarea de bunuri mobile

corporale.

Convenţia enumera tipurile speciale de contracte de vânzare, în funcţie de obiectul

lor, care a) intra sau b) nu intra sub incidenţa Convenţiei.

A ) a ) tipuri de vânzări care intra sub incidenţa Convenţiei

Contracte de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse (contractele

de vânzare de bunuri viitoare ).

Nu fac obiectul convenţiei contractul de tip lohn.

b) tipuri de vânzări care nu intră sub incidenţa sa:

- mărfurile cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică în afară de

cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte sau cu ocazia încheierii contractului, nu a

ştiut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă

;

- vânzarea la licitaţie - întrucât este supusă, de principiu, unor reguli speciale de

cele mai multe ori cu caracter imperativ ;

- vânzarea de bunuri aflate sub sechestru sau orice alte vânzări aflate sub sechestru

sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare ;

- vânzarea de titluri de valoare (cambia, cec, bilet la ordin etc.), vânzări de titluri

mobiliare (actiunile, obligatiunile) întrucât sunt supuse unor reglementări speciale ;

- vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave – întrucât în numeroase

sisteme de drept ele sunt asimilate bunurilor imobile (se pot ipoteca, sunt transcrise în

registre speciale);

- vânzarea de electricitate – întrucât aceasta este o marfă specială, imaterială care

se transmite continuu.

B) Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind contractul de vânzare

internaţională de mărfuri ci numai cele privind formarea contractului precum şi drepturile şi

obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător sau cumpărător .

În afara unor dispoziţii contrare exprese în cuprinsul său, Convenţia nu

reglementează :

- validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale sau a uzanţelor ;

- efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute ;

- răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate ca urmare a

folosirii obiectului vândut, aceste probleme ţinând de protecţia consumatorului.

§3. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului

3 Interpretarea contractelor

Convenţia de la Viena reglementează câteva reguli de interpretare a contractelor de

vânzare internaţională de mărfuri :

1. La interpretarea contractelor se va ţine seama de caracterul său internaţional şi de

necesitatea de a promova respectul bunei -credinţe în comertul internaţional;

100

2. Problemele cârmuite de convenţie, pe care aceasta nu le reglementează în mod

expres, vor fi rezolvate potrivit cu principiile generale din care convenţia se inspiră sau, în

lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept

internaţional privat.

3. Manifestările de voinţă ale unei părţi trebuie interpretate dupa intenţia acesteia,

când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie .

În cazul în care intenţia unei părţi nu poate fi stabilită, manifestările de voinţă ale

acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o persoană

rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă, aflată în aceeaşi situaţie.

4. În cazul în care intentia unei părţi contractante nu poate fi stabilită, manifestările

de voinţa ale acesteia trebuiesc interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar acorda-o o

persoană rezonabilă cu aceiaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă aflată în aceeaşi

situaţie;

5. Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau cea ce ar fi înţeles o

persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente,în deosebi de

negocierile care au avut loc intre părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit intre ele, de uzanţele

şi de întregul comportament ulterior al părţilor;

6. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au

stabilit între ele.

În ceea ce priveşte uzanţele, în afară de convenţia contrară, părţile sunt considerate ca

s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa la orice uzanţă pe care ei o

cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul internaţional este larg cunoscută

şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip, în ramura comercială

avută în vedere (art.9).

4 Forma şi proba contractelor

4.1 Forma

În privinţa formei contractului de vânzare, Convenţia de la Viena aplică principiul

consensualismului şi prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat şi nici

constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă.

Convenţia respectă principiul simetriei juridice atunci când prevede că un contract

poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al părţilor fără a fi nevoie de o anumită

formă.

În cazul în care însă, un contract scris conţine o dispoziţie ce stipulează că orice

modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi modificat

sau reziliat în mod amiabil decât în această formă.

4.2 Proba

Cu privire la proba contractului, convenţia consacră principiul libertăţii probei

precizând că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv martori.

101

2. INCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI

Convenţia reglementează mecanismul formării consimţământului, cu cele două

elemente: oferta şi acceptarea.

§.1 Oferta de a contracta

5 Condiţiile de validitate

Oferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui contract care

trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate :

a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.

O ofertă adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie de

a oferta, cu excepţia situaţiei în care persoana care a făcut propunerea a indica în mod clar

contrariul.

b) să fie suficient de precisă.

O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres

sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit ca acestea să fie

determinate.

c) să denote voinţa autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare. Oferta

trebuie să fie data în stare de anganjament juridic.

6 Momentul producerii efectelor ofertei

Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce

efectul . Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).

7 Retractarea şi revocarea ofertei

Ambele reprezintă o renunţare la ofertă însă retractarea intervine atunci când

renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când

revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea

contractului.

O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la

destinatar înaintea sau în acelaşi timp cu oferta. Retractarea intervine atunci când oferta este

retrasă înainte de primirea ei de către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut

despre existenţa ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei şi nu a fost prejudiciat .

După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.

REGULA este cea a revocabilităţii ofertei. Oferta poate fi revocată până la încheierea

contractului dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca destinatarul să fi expediat acceptul

său (teoria expediţiei din dreptul anglo-saxon).

EXCEPŢIILE sunt:

a) Oferta nu este revocabilă când în chiar conţinutul său se prevede că este

irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare fie în alt fel.

b) Când este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă şi

dacă a acţionat în consecinţă. Pentru determinarea intenţiei acceptantului precum şi a ceea ce

ar fi considerat o persoană rezonabilă aflată în aceiaşi situaţie, se va ţine seama de

102

circumstanţele pertinente ale cauzei precum negocierile dintre părţi, de obişnuinţele care s-au

stabilit între ele, precum şi de uzanţele comerciale.

8 Încetarea efectelor ofertei

Efectele ofertei, chiar irevocabila, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant

(teoria recepţiunii).

103

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

ACCEPTAREA OFERTEI

CUPRINS

1. Acceptarea ofertei

1.1. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii;

1.2. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare;

1.3. Conţinutul acceptării;

1.4. Acceptarea tardivă;

1.5. Efectele acceptării tardive;

1.6. Retractarea acceptării.

2. Formarea contractului

2.1. Momentul formării contractului.

OBIECTIVE:






1. Acceptarea Ofertei

1.1. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii

Acceptarea este definită ca fiind declaraţia sau o altă manifestare de voinţă a

destinatarului ofertei care exprimă acordul acestuia cu privire la ofertă.

Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

Tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare, adică prin ele însele

nu produc efecte juridice. Prin excepţie, ele pot produce efecte juridice atunci când acest

lucru rezultă din lege, din voinţa părţilor, din uzanţele comerciale sau din obişnuinţele care s-

au stabilit între părţi.

1.2 Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare

A) Acceptarea expresă

Convenţia face o subdistincţie după cum formarea contractului are loc între absenţi

(inter absentes – prin corespondenţă ) sau între persoane prezente (inter praesentes) .

a. inter absentes

Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine

ofertantului. Este adoptat sistemul recepţiei.

Există şi o excepţie: acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu

parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat sau, în lipsa unei

104

asemenea stipulaţii, într-un termen rezonabil ţinând seama de împrejurările tranzacţiei şi de

rapiditatea mijlocului de comunicare folosit de ofertant.

b. inter praesentes

Convenţia prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de

cazul în care din împrejurări rezultă contrariul.

B) acceptarea tacită

Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin

care el arată că acceptă oferta fără însă a comunica acest act ofertantului (ex. expedierea

mărfurilor sau plata preţului).

Convenţia spune că intenţia destinatarului ofertei de a accepta oferta trebuie să fie

concordantă cu obiectul ofertei, cu uzanţele sau cu obişnuinţele stabilite între părţi.

În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de acceptare

tacită este momentul în care acel act a fost îndeplinit.

1.3 Conţinutul acceptării

Convenţia de la Viena, instituie o regulă, o excepţie şi o excepţie la excepţie care

revine la regulă .

Ca REGULĂ, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte dar care conţine

completări, limitări sau alte modificări faţă de continuţul ofertei reprezintă o respingere a

ofertei şi constituie o nouă ofertă (art 19 par.1).

Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conţinutul ofertei, fără

completări sau modificări.

Prin EXCEPŢIE, constituie acceptare un răspuns care tinde să fie acceptarea unei

oferte şi care conţine elemente complementare sau diferite faţă de conţinutul acesteia, dar

care însă nu alterează în mod substanţial termenii ofertei. Convenţia consideră ca alterând în

mod substanţial termenii ofertei îndeosebi următoarele elemente complementare sau diferite:

preţul, plata, calitatea şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea

responsabilităţii unei părţi contractante faţă de cealaltă şi rezolvarea litigiilor (art.19 par.3).

Enumerarea este exemplificativă.

În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele enumerate nu

alterează substanţial oferta, contractul se socoteşte încheiat în termenii ofertei cu modificările

cuprinse în acceptare.

EXCEPŢIE LA EXCEPŢIE: un răspuns care deşi nu alterează în mod substanţial

termenii ofertei nu va fi totuşi socotit ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere

nejustificată a relevat verbal diferenţele sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest

scop.

1.4 Acceptarea tardivă

Este tardivă acceptarea care parvine destinatarului (ofertantului) după expirarea

termenului stipulat de ofertant sau al unui termen rezonabil.

1.5 Efectele acceptării tardive

Convenţia face distincţie după cum întârzierea implică sau nu culpa acceptantului:

105

a) tardivitatea acceptării este imputabilă acceptantului în cazul în care este trimisă

peste termenul prevăzut în ofertă. O asemenea acceptare tardivă nu produce efecte, cu

excepţia cazului în care ofertantul, fără întârziere îl informează pe acceptant că este de acord

cu această acceptare tardivă.

b) tardivitatea acceptării nu este imputabilă acceptantului în situaţia în care acceptarea

a fost trimisă în termen şi, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la ofertant în termen însă a

întârziat din cauze neimputabile acceptantului (din culpa poştei, a mijlocului de comunicare

folosit etc.). În această ipoteză, se socoteşte că acceptarea tardivă neculpabilă produce efecte

juridice întocmai ca o acceptare regulată. Prin excepţie, acceptarea nu va produce efecte în

cazul în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră oferta ca devenită

caducă.

1.6 Retractarea acceptării

Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care

acceptarea produce efecte, adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel

moment acordul de voinţă s-a format.

2. Formarea contractului

2.1 Momentul formării contractului

În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului este cel în

care acceptarea parvine ofertantului (teoria receptiunii).

În cazul acceptării exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului este cel

în care se realizează acordul de voinţă al părţilor.

În cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul de

acceptare tacită a fost îndeplinit.

106

UNITATEA DE INVĂŢARE IV

SECŢIUNEA A III - A

EFECTELE CONTRACTULUI. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR

SUBSECŢIUNEA 1

OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

§2. Acceptarea ofertei

101. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii;

102. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare;

103. Conţinutul acceptării;

104. Acceptarea tardivă;

105. Efectele acceptării tardive;

106. Retractarea acceptării.


107. Momentul formării contractului.

Secţiunea a III-a - EFECTELE CONTRACTULUI. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE

PĂRŢILOR

Subsectiunea 1- OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

108. Enumerarea obligaţiilor ;

109. Obligaţia de predare a mărfurilor;

110. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă;

111. Obligaţia de conformitate a mărfurilor;

112. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune.




113. Enumerarea mijloacelor.

Subsecţiunea 3- OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI

114. Obligaţia de plată a pretului ;

115. Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului;

116. Obligaţia de preluare a mărfii predate;

117. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor.


CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CATRE CUMPARATOR (RASPUNDEREA

CONTRACTUALA A CUMPARATORULUI)

118. Posibilitatea de a cere executarea în natura o obligatiilor de către cumpărător;

119. Posibilitatea de a declare rezoluţiunea contractului;

107

120. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută

obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă.

Secţiunea a IV-a - DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE ALE

VÂNZĂTORULUI ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI


121. Excepţia de neexecutare a contractului ;

122. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului ;

123. Riscul contractului.

§2. Daunele-interese

124. Întinderea daunelor-interese ;

125. Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii

contractului.


126. Precizare prealabilă;

127. Procedura.

OBIECTIVE:










Enumere obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;

Caracterizeze obligaţia de predare şi de conformitate a mărfurilor;

Prezinte obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă şi de garanţie pentru

evicţiune;

Enumere mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract

din partea vânzătorului;

Enumere obligaţiile cumpărătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;

Analizeze obligaţia de plată a preţului, de preluare a mărfii preluate şi de precizare a

caracteristicilor mărfii;

3 Enumerarea obligaţiilor

Articolul 30 din Convenţie enumeră obligaţiile vânzătorului: de a preda mărfurile

(art.31-33); de a transfera proprietatea asupra acestora; de a remite documentele referitoare la

marfă (art. 34).

108

Obligaţia de transfer al proprietăţii asupra mărfii, deşi menţionată de convenţie, nu

este reglementată în conţinutul său.

Convenţia nu cuprinde în aceasta enumerare obligaţii ale vânzătorului pe care le

reglementează, cum ar fi: obligaţia de conformitate a mărfurilor care o include şi pe cea de

garanţie pentru vicii (art.35-40); obligaţia de garanţie pentru evicţiune(art.41- 44); obligaţia

de conservare a mărfurilor (art.85 şi 87-88).

4 Obligaţia de predare a mărfurilor

4.1 Locul predării mărfurilor

Conform art. 31 din convenţie această obligaţie constă în:

- predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract ;

- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, marfa se socoteste predată în momentul

în care ea este remisă primului transportator pentru a fi remisă cumpărătorului, atunci când

contractul de vânzare implică transportul mărfurilor ;

- în cazurile nevizate mai sus, atunci când contractul se referă la un bun individual

determinat sau un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă

de bunuri sau când contractul se referă la un bun ce urmează a fi fabricat sau produs (bunurii

viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau

urmau a fi fabricate într-un loc special, obligaţia de predare se socoteste realizată în

momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special ;

- în toate celelalte situaţii, în punerea mărfii la dispoziţia cumpărătorului în locul unde

vânzătorul îşi avea sediul în momentul încheierii contractului (plata cherabilă).

4.2 Momentul predării mărfi

Momentul predării mărfii poate fi:

- o dată fixă, caz în care predarea se va face la acea dată;

- o perioada de timp fixată în contract sau determinată prin referire la acesta (ex.

trimestrul III al anului X), predarea urmând a se face în orice moment în cursul acelei

perioade. Când părţile nu au stipulat în contract cui revine dreptul de a alege data preciză a

predării în cadrul perioadei convenite, alegerea revine vânzătorului, deaorece se aplică

principiul conform căruia în caz de îndoială contractul se interpretează în favoarea debitorului

(vânzătorului).

- în toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă într-un termen rezonabil de la

data încheierii contractului.

5 Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă

Vânzătorul este obligat sa remită documentele referitoare la marfă. Se întâlnesc două

situaţii:

- dacă s-a prevăzut modalitatea de remitere a documentului în contract, vânzătorul va

trebui să respecte contractul ;

- dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, vânzătorul este obligat să remită acele

documente care sunt emise potrivit legii, uzanţelor comerciale sau a obişnuinţelor stabilite

între părţi.

109

6 Obligaţia de conformitate a mărfurilor

6.1 Obligaţiile vânzătorului legate de conformitate

Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ toate

obligaţiile vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al marfii, ambalaje sau condiţionare a

mărfii.

Această obligaţie se socoteşte îndeplinită de cumpărător după următoarele distincţii:

a) în cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt prevăzute în

contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;

b) în cazul în care în contract nu se prevede nimic în legătură cu conformitatea,

aceasta se consideră îndeplinită când:

b.1) mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de

acelaşi tip ;

b.2) mărfurile sunt adecvate unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această

întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de către

cumpărător în momentul încheierii contractului ;

b.3) când marfa livrata posedă calităţile unei mărfii pe care vânzătorul a prezentat-o

cumpărătorului ca eşantion sau model ;

b.4) când sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile acelaşi

tip sau în lipsa unei întrebuinţări obişnuite trebuie ambalate sau conservate într-o manieră

adecvată pentru a le proteja şi conserva .

6.2 Obligaţii ale cumpărătorului legate de conformitate

a) Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un

termen cât mai scurt ţinând seama de împrejurări ;

b) Cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate precizând

natura defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca lipsa de conformitate;

Convenţia reglementează doi termeni de decădere:

- sub aspectul lungimii şi al momentului de la care curge, denunţarea trebuie făcută

într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi

trebuit să constate defectul ;

- oricum cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de

conformitate dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de doi ani calculat de la data la

care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut

o garanţie contractuală valabilă pe un alt termen. Termenul de doi ani reprezintă un termen de

garanţie legală.

7 Obligaţia de garanţie pentru evicţiune

7.1 Obligaţia vânzătorului

Vânzătorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,

exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.

Convenţia reglementează o regulă specială în ceea ce priveşte evicţiunea bazată pe

proprietate intelectuală.

Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,

întemeiată pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate intelectuală pe care le cunoştea

110

sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau

altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală:

a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie sa fie (re) vândute sau utilizate, dacă

părţile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că mărfurile vor fi

(re)vândute sau utilizate în acel stat.

b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediul.

Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune

întemeiată pe proprietatea intelectuală atunci când:

a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore

exigenţa dreptului sau a pretenţiei terţului; sau

b) dreptul sau pretenţia terţului rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat

planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii furnizate de cumpărător.

7.2 Obligaţia cumpărătorului legată de evicţiune

Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanţia pentru evicţiune, indiferent de felul

ei, dacă nu denunţă vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului într-un timp rezonabil din

momentul în care l-a cunoscut sau ar fi trebuit să îl cunoască .

SUBSECŢIUNEA 2

MIJLOACE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE CONTRAVENTIE

LA CONTRACT DE CĂTRE VÂNZĂTOR ( RASPUNDEREA CONTRACTUALA A

VÂNZĂTORULUI )

8 Enumerarea mijloacelor

Convenţia vorbeşte despre mijloacele de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării

contractului de către vânzător.

Convenţia nu foloseşte noţiunea de încălcare a contractului, ci pe aceea de

contravenţie la contract.

Cumpărătorul dispune de trei categorii mari de mijloace.

8.1 Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător

Din acest punct de vedere Convenţia reglementează două subsituaţii:

A) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în natură

Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile sale, cu

excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Din

formularea textului şi din faptul că este menţionată prima, rezultă ca această soluţie este

preferată de Convenţie.

Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să predea

bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).

Excepţie: este cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu executarea

contractului ,de exemplu, a solicitat rezoluţiunea.

B) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către

vânzător a obligaţiei de conformitate

Cumpărătorul dispune de trei mijloace specifice:

111

1) Poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de

conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract la contract şi dacă această predare

este cerută de către cumpărător în momentul denunţarii lipsei de conformitate sau într-un

termen rezonabil calculat de la această denunţare.

2) Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate când o

asemenea soluţie este rezonabilă în funcţie de împrejurări.

3) cumpărătorul poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare dintre

marfa efectiv predată şi marfa care ar fi trebuit să fie predată.

Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de

conformitate după data predării chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător.

Astfel, vânzătorul poate chiar după data predării să repare pe cheltuiala sa orice lipsă de

conformitate a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă întârzierea nerezonabilă a

executării contractului şi să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile.

8.2 Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiunea

2.1.1. Condiţiile rezoluţiunii

Rezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează

la nivel de excepţie, pentru că ea duce la desfiinţarea contractului. Aceasta poate fi declarată

de cumpărător dacă se întruneşte una din următoarele două condiţii (alternative):

a) fie neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie o

contravenţie esenţială la contract.

Conform art. 25, pentru a fi esenţială contravenţia trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii :

-să cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu ;

-acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte de ceea ce aceasta

era în drept să se aştepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut

un astfel de rezultat iar o persoană rezonabilă cu aceiaşi pregătire şi aflată în aceiaşi situaţie

nu l-ar fi prevăzut nici ea.

b) fie vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar care i-a fost acordat

de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat ( art.47 par.1 si art.49

din Convenţie).

În ipoteza în care vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfurilor,

cumpărătorul poate să îi mai acorde un termen suplimentar pentru executare (un termen de

graţie convenţional). În cazul în care vânzătorul nu predă marfă nici în termenul suplimentar

oferit de comparator sau declară de la început că nu va executa, încălcarea devine esenţială şi

cumpărătorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.

2.1.2. Regimul juridic al rezoluţiunii

Rezoluţiunea este extrajudiciară, ea se declară de către cealaltă parte (cumpărătorul, în

cazul la care ne referim), ceea ce constituie o derogare de la conceptia dreptului romanist

unde rezoluţiunea este pronunţată de instanţa de judecată.

Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată vânzătorului

şi instanţa nu poate acorda termen judiciar de graţie.

8.3 Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului

112

a) În cazul în care vânzătorul efectuează o predare partială a mărfurilor sau numai o

parte din mărfurile predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul beneficiază de toate

mijloacele reglementate de convenţie care se vor aplică însă numai cu privire la partea lipsă

sau neconformă iar cumpărătorul nu va putea să declare rezoluţiunea întregului contract decât

în cazul în care neexecutarea acelei părţi din contract constituie o contravenţie esentială

pentru întregul contract.

b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul stabilit în

contract, atunci cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o refuza.

c) În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,

cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar, dar dacă

acceptă trebuie să plătească acea cantitate excedentară la preţul din contract.

113

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V

SUBSECŢIUNEA 3

OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI

§2. Acceptarea ofertei

101. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii;

102. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare;

103. Conţinutul acceptării;

104. Acceptarea tardivă;

105. Efectele acceptării tardive;

106. Retractarea acceptării.


107. Momentul formării contractului.

Secţiunea a III-a - EFECTELE CONTRACTULUI. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE

PĂRŢILOR

Subsectiunea 1- OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

108. Enumerarea obligaţiilor ;

109. Obligaţia de predare a mărfurilor;

110. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă;

111. Obligaţia de conformitate a mărfurilor;

112. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune.




113. Enumerarea mijloacelor.

Subsecţiunea 3- OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI

114. Obligaţia de plată a pretului ;

115. Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului;

116. Obligaţia de preluare a mărfii predate;

117. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor.


CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CATRE CUMPARATOR (RASPUNDEREA

CONTRACTUALA A CUMPARATORULUI)

118. Posibilitatea de a cere executarea în natura o obligatiilor de către cumpărător;

119. Posibilitatea de a declare rezoluţiunea contractului;

120. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută

obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă.

Secţiunea a IV-a - DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE ALE

VÂNZĂTORULUI ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI


114

121. Excepţia de neexecutare a contractului ;

122. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului ;

123. Riscul contractului.


124. Întinderea daunelor-interese ;

125. Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii

contractului.


126. Precizare prealabilă;

127. Procedura.

OBIECTIVE:










Enumere obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;

Caracterizeze obligaţia de predare şi de conformitate a mărfurilor;

Prezinte obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă şi de garanţie pentru

evicţiune;

Enumere mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract

din partea vânzătorului;

Enumere obligaţiile cumpărătorului în contractul de vânzare internaţională de mărfuri;

Analizeze obligaţia de plată a preţului, de preluare a mărfii preluate şi de precizare a

caracteristicilor mărfii;

9 Obligaţia de plată a preţului

9.1 Conţinutul obligaţiei

Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului include şi pe aceea de a lua orice măsuri

şi de a îndeplini orice formalităţi destinate să permită transferul sumei exprimând preţul de la

el către vânzător potrivit contractului, legii sau a altor reglementări.

Regula este că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract în mod

expres sau implicit sau printr-o dispoziţie contractuală prin care preţul să poată fi determinat.

Ca situaţie specială, în cazul în care contractul nu conţine nici o referire cu privire la

preţ părţile sunt prezumate că s-au referit în mod tacit la preţul practicat, în mod obişnuit, în

115

momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri

vândute în împrejurări comparabile (prezumţie legală relativă de determinare a preţului).

9.2 Locul plăţii preţului

Preţul trebuie plătit vânzătorului în unul din următoarele locuri:

a) în locul anume precizat în contract ;

b) la sediul vânzătorului - plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în

comerţul internaţional se face prin virament bancar iar preţul se consideră plătit în momentul

în care banii au ajuns în contul vânzătorului ;

c) la locul remiterii mărfii sau documentelor dacă părţile au prevăzut că plata

preţului se va face contra acestora.

9.3 Momentul plăţii preţului

Preţul trebuie plătit :

a) la momentul determinat în contract;

b) în lipsa unei asemenea determinări, preţul va fi plătit în momentul în care, conform

contractului, vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile fie documentele

reprezentative ale acestora.

c) în fine, vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a

documentelor. În acest caz, plata va fi anterioară predării mărfii sau documentelor. În cazul în

care prin contract vânzătorul a făcut din plata preţului o condiţie a remiterii mărfurilor sau a

documentelor, în acest caz plata preţului va fi anterioară predării mărfurilor sau a

documentelor.

10 Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului

Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită în contract sau care rezulta

din contract fără nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului (principiul dies

interpellat pro hominem).

11 Obligaţia de preluare a mărfii predate

Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care este de aşteptat, în mod

rezonabil, din partea lui pentru a permite vânzătorului sa efectueze predarea. De asemenea,

are obligaţia de a prelua marfa predată.

12 Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul trebuie să transmită acele specificaţii (formă, măsura sau alte

caracteristici ale produsului) pentru a putea permite producătorului să producă marfa potrivit

acelor specificaţii.

SUBSECŢIUNEA 4

MIJLOACE DE CARE DISPUNE VANZATORUL IN CAZ DE CONTRAVENTIE LA

CONTRACT DE CATRE CUMPARATOR (RASPUNDEREA CONTRACTUALA A

CUMPARATORULUI)

116

Sunt trei mijloace de care poate beneficia vânzătorul în cazul încălcării contractului

de către cumpărător.

13 Posibilitatea de a cere executarea în natura o obligatiilor de către cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau

executarea altor obligaţii, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil

cu o asemenea cerere (ex. dacă a cerut rezoluţiunea).

14 Posibilitatea de a declare rezoluţiunea contractului

Rezoluţiunea contractului poate fi cerută în două situaţii:

1) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezulta din contract

sau din Convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract ;

2) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau nu

preia mărfurile livrate în termenul suplimentar acordat de vânzator sau declară că nu o va

face în termenul astfel acordat.

15 Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută

obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă

În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica forma,

măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face aceasta specificare la data convenită

sau într-un alt termen rezonabil, calculat de la primirea unei asemenea cereri din partea

vânzătorului, în acest caz vânzătorul poate să efectueze singur specificarea potrivit cu nevoile

cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. El trebuie să comunice specificarea

cumpărătorului şi să îi acorde un termen rezonabil pentru a face o specificare diferită iar în

cazul în care acesta tace specificarea va deveni definitivă.

SECŢIUNEA A IV -A

DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE ALE VÂNZĂTORULUI

ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI


Contractul de vânzare comercială internaţională produce trei efecte specifice :

A. excepţia de neexecutare a contractului ;

B. rezoluţiunea( rezilierea ) contractului ;

C. riscurile contractului.

16 Excepţia de neexecutare a contractului

Oricare dintre părţi poate să amâne executarea obligaţiilor ce-i revin atunci când

rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esenţială a

obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a acestei părţi de a-şi executa obligaţia, a

insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteste să execute sau execută contractul .

117

17 Rezoluţiunea (rezilierea) contractului

17.1 Regimul general al rezoluţiunii

a) Rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată

sau poate rezulta din acordul părţilor (poate să nu fie judiciară).

b) Pentru a produce efecte, rezoluţiunea trebuie să fie notificată părţii interesate.

c) Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda nici uneia dintre părţi un termen de graţie

atunci când intervine o încălcare a oricăreia dintre obligaţiile sale.

d) Convenţia prevede punerea de drept în întârziere a debitorului în cazul

neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la scadenţă, în celelalte

situaţii fiind aplicabilă soluţia prevăzută de lex contractus.

17.2 Efectele rezoluţiunii

Convenţia reglementează un efect general şi unul special.

Efectul general, aplicabil în toate cazurile indiferent dacă contractul s-a executat sau

nu, este acela că rezoluţiunea contractului liberează părţile de obligaţiile lor, cu trei excepţii :

- partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese pe care le-ar

datora ;

- sancţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la rezolvarea

litigiilor ;

- sancţiunea nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor prevăzute de

convenţie sau de contract pentru cazul de rezoluţiune.

Efectul special (în ipoteza contractului executat), este acela că partea care a executat

contractul total sau parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce a furnizat total sau

parţial în executarea contractului.

18 Riscul contractului

Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este

legat de momentul predării mărfurilor. Convenţia nu reglementează transferul proprietăţii. În

principiu, transferul proprietăţii este legat de transferul riscului.

Problema momentului transferului riscului implică mai multe distincţii după cum

mărfurile fac sau nu obiectul unui transport .

A) Când contractul de vânzare-cumparare implică transportul mărfurilor de

către un terţ se face următoarea subdistincţie :

a) dacă vânzătorul este ţinut prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un

loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a

remis în acel loc ;

b) dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un loc

determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii mărfurilor către

primul transportator cu scopul de a fi transmise vânzătorului conform contractului;

B) Când mărfurile nu fac obiectul unui transport.

În acest caz, se face următoarea subdistincţie :

a) când cumpărătorul este obligat potrivit contractului să preia mărfurile într-un alt loc

decât sediul vânzătorului, riscurile cu privire la marfă sunt transferate cumpărătorului atunci

118

când predarea este făcută iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acel

loc ;

b) în orice alte ipoteze, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător :

b1) în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, în termenul contractual;

b2) dacă cumpărătorul nu preia mărfurile în termenul contractul riscurile se transferă

la cumpărător din momentul în care acestea sunt puse la dispoziţia sa la locul prevăzut în

contract.


Daunele - interese se pot cumula cu oricare dintre mijloacele pe care Convenţia le

pune la dispoziţia uneia dintre părţi.

19 Întinderea daunelor-interese

Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşite de una dintre părţi sunt

egale cu pierderea suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte datorită acestei contravenţii,

pe care partea din culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă la încheierea contractului.

20 Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii contractului

În cazul în care contractul este rezolvit, partea interesată are la dispoziţie două

modalităţi de stabilire a daunelor-interese :

a) Când contractul este rezolvit iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă şi într-un

termen rezonabil după rezolvire a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul a

procedat la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa

dintre preţul din contract şi preţul de înlocuire sau preţul vânzării compensatorii ;

b) Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o vânzare compensatorie

sau la o cumpărare de înlocuire iar mărfurile au un preţ curent, partea poate cere diferenţa

dintre preţul stabilit în contract şi preţul curent al mărfurilor din momentul rezolvirii

contractului precum şi daune-interese.

Partea care invocă contravenţia la contract este obligată să ia toate măsurile

rezonabile pentru a-şi limita pierderea şi câştigul nerealizat, rezultat al încălcării. Dacă

neglijeaza acest lucru, partea în culpa poate cere o reducere a daunelor interese egală cu

mărirea pierderii care ar fi putut fi evitată.


21 Precizare prealabilă

Convenţia reglementează forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere, însă

nu foloseşte explicit expresia “forţă majoră”.

Potrivit Convenţiei, o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia

dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că această neexecutare a fost determinată

de o piedică îndeplinind următoarele condiţii cumulative :

- este independentă de voinţa părţii care o invocă ;

- este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia

în considerare la momentul încheierii contractului ;

119

- este imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu putea să o prevină sau să o

depăşească şi nici să-i prevină sau să-i depăşească consecinţele.

22 Procedura

Convenţia prevede obligaţia părţii care invocă forţa majoră să o informeze pe cealaltă

parte de survenirea pierderii şi despre efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare.

Existenţa cazului de forţă majoră trebuie transmisă imediat.

În cazul în care forţa majoră se invocă direct în faţa instanţei, partea nu este decăzută

din dreptul de a o invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut

evita dacă ar fi fost anunţată într-un termen rezonabil.



Care este domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la

Viena?

Care este forma de încheiere şi modalitatea de probare a contractului de vânzare

internaţională de mărfuri?

Care sunt condiţiile de validitate a ofertei de a contracta potrivit Convenţiei de la

Viena?

În ce condiţii pot interveni retractarea şi revocarea ofertei de a contracta?

Care este momentul producerii efectelor acceptării ofertei de a contracta?

În ce trebuie să constea conţinutul acceptării pentru a produce efecte?

Prezentaţi regimul acceptării tardive şi al retractării acceptării, potrivit Convenţiei de

la Viena.

Enumeraţi obligaţiile vânzătorului din contractul de vânzare internaţională de mărfuri.

În ce constă obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la

Viena?

În ce constă obligaţia de conformitate a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la Viena?

Care sunt mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract a

vânzătorului?

Enumeraţi obligaţiile cumpărătorului din contractul de vânzare internaţională de

mărfuri.

În ce constă obligaţia cumpărătorului de plată a preţului?

Care sunt mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract a

cumpărătorului?

Prezentaţi, pe scurt, regimul rezoluţiunii (rezilierii) în contractele de vânzare

internaţională de mărfuri.

Prezentaţi regimul forţei majore în contractele de vânzare internaţională de mărfuri.

120

Unitatea de învăţare VI

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAŢIONALE DE

MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA NEW YORK (1974)

CUPRINS:

128. Precizări prealabile;

129. Domeniul de aplicare a Convenţiei;

130. Reglementările privind termenul de prescripţie;

131. Efectul expirării termenului de prescripţie.

OBIECTIVE:

După studiul acestei unităţi , studenţii vor putea să:

Prezinte domeniul de aplicare al Convenţiei asupra prescripţiei în materie de vânzare

internaţională de mărfuri;

Analizeze prevederile referitoare la durata termenului de prescripţie, începutul,

suspendarea şi încetarea curgerii termenului;

Prezinte efectele expirării termenului de prescripţie.

23 Precizări prealabile

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la New York la 14 iunie 1974, sub egida O.N.U., este împărţită în patru titluri, şi

anume: Titlul I - Dispoziţii generale, care conţine fondul reglementării materiei; Titlul II -

Măsuri de aplicare; Titlul III - Declaraţii şi rezervei; Titlul IV - Dispoziţii finale.

Convenţia a fost modificată prin Protocolul încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, cu

scopul de a asigura armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra

contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la aceeaşi dată şi în acelaşi loc.

Convenţia are un caracter supletiv, rezultat din dispoziţiile art. 3 par.3, conform

cărora Convenţia nu se aplică când părţile au exclus în mod expres aplicarea sa.

24 Domeniul de aplicare a Convenţiei

24.1 Domeniul de aplicare temporal şi personal

Convenţia a intrat în vigoare la 1 august 1988 şi la ea sunt părţi în prezent peste 24 de

state. România a aderat atât la Convenţie cât şi la protocolul modificator prin Legea nr.

24/1992 (publicată în M.O. nr. 46/1992), fără niciun fel de rezervă sau declaraţie.

Domeniul de aplicare personal este identic cu cela al Convenţiei de la Viena.

24.2 Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)

Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art.1 par.1.

Conform textului, convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale

unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de

bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea ori

121

nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp. Acest

interval de timp este desemnat în convenţie prin expresia termen de prescripţie. Din această

prevedere - ca şi, desigur, din întregul conţinut al convenţiei - rezultă că obiectul convenţiei îl

constituie termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în materie de vânzare internaţională

de bunuri mobile corporale.

Convenţia nu foloseşte noţiunea de "prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de

"prescripţie", dar este evident, din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar nu la

prescripţia achizitivă (uzucapiune).

În schimb, noţiunea de "bun mobil corporal" nu este acoperită explicit, Convenţia de

la Viena utilizând termenul de "marfă".

25 Reglementările privind termenul de prescripţie

25.1 Durata termenului

Conform art.8, termenul de prescripţie este de 4 ani.

Printr-o dispoziţie specială, care nu-şi are corespondent în dreptul român, Convenţia

instituie, în art.23, o limitare generală a termenului de prescripţie. Textul prevede că, fără a se

ţine seama de dispoziţiile convenţiei - este vorba, subliniem noi, mai ales de cele ale art.13-

21 care reglementează o încetare a curgerii (întrerupere) sau o prelungire (suspendare) a

termenului de prescripţie, precum şi de cele ale art. 22 par.2 care acordă debitorului

posibilitatea de a prelungi termenul de prescripţie -, orice termen de prescripţie expiră cel mai

târziu 10 ani după data la care a început să curgă, în conformitate cu art. 9-12 din Convenţie.

25.2 Începutul cursului prescripţiei extinctive

2.1.3. Regula generală

Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată (art. 9

par.1). Această regulă este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art.7 al.1 din

Decretul nr.167/1958).

Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat (deci, subliniem noi,

regula generală nu este înlăturată de la aplicare), atunci când:

a) o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi (conform

art.1 par.2), sau

b) convenţia de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naştere atâta timp cât o

sentinţă arbitrală nu va fi fost pronunţată (art.9 par.2). Aceasta prevedere exprimă ideea că

stipulaţia părţilor în convenţia de arbitraj, în sensul că naşterea dreptului la acţiune al

oricăreia din ele se amână până la pronunţarea unei sentinţe arbitrale în cauză, nu are efect

asupra regulii generale privind începerea curgerii termenului de prescripţie de la data naşterii

dreptului la acţiune.

2.1.4. Regulile speciale

Deşi din formularea art.9 par.1 pare să rezulte că regulile speciale privind începutul

cursului prescripţiei, prevăzute de art.10-12, ar fi derogatorii de la regula generală (acest

articol precizând că regula generală se aplică "sub rezerva dispoziţiilor art.10, 11 şi 12"), în

realitate regulile speciale nu constituie excepţii de la regula generală, ci aplicaţii ale acesteia

în cazurile concrete pe care convenţia le prevede. Privită astfel, corelaţia dintre regula

generală şi cele speciale, stabilită de convenţie, este similară celei existente în dreptul român,

122

între regula generală din art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958 şi regulile speciale instituite prin

art. 7 al.2 - art.11 din acest act normativ.

Regulile specifice privind începutul cursului prescripţiei, instituite de convenţie, sunt

următoarele:

1. O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu

data la care această încălcare s-a produs (art.10 par.1). Această regulă priveşte prescripţia

acţiunii în răspundere contractuală, în general.

Regulile următoare vizează răspunderea contractuală pentru anumite motive speciale.

2. O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu

data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului

a fost refuzată de cumpărător (art.10 par.2). În acest caz, regula se referă la acţiunea bazată pe

viciile aparente ale bunului vândut; pentru viciile ascunse se aplică regula prevăzută de

art.11, care priveşte ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de

garanţie.

3. O acţiune sprijinită pe dol - indiferent de momentul în care acesta s-a produs:

înaintea încheierii contractului, în momentul acestei încheieri sau rezultă din manopere

frauduloase ulterioare încheierii contractului - poate fi exercitată începând cu data la care

faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fie descoperit (art.10 par.3).

Convenţia instituie, în acest caz, două momente de la care începe să curgă termenul

de prescripţie, şi anume:

a) un moment subiectiv, când cel îndreptăţit a cunoscut faptul doloziv;

b) un moment obiectiv, când acest fapt ar fi trebuit să fie descoperit, prin raportare la

atitudinea unei "persoane rezonabile" aflată în acea situaţie.

4. Dacă vânzătorul a dat, privitor la lucrul vândut, o garanţie expresă, valabilă pe

durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie al acţiunii

cumpărătorului sprijinită pe această garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul

notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale, dar, cel mai târziu, de la

data expirării garanţiei (art.11). Această regulă se referă la acţiunea cumpărătorului pentru

viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru care vânzătorul a acordat un termen de garanţie. Ea

este similară (parţial) celei din dreptul român (art.11 din Decretul nr.167/1958).

5. Art. 12 par. 1 reglementează prescripţia oricărei acţiuni întemeiate pe rezoluţiunea

anticipată a contractului. Conform textului, „Când, în cazurile prevăzute de legea aplicabilă

contractului, o parte declară rezoluţiunea contractului înaintea datei fixate pentru executarea

sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care declaraţia este adresată celeilalte

părţi. Dacă rezoluţiunea contractului nu este declarată înaintea datei fixate pentru executare,

termenul de prescripţie nu curge decât de la această dată”.

25.3 Încetarea curgerii (întreruperea) termenului de prescripţie

Sub aspect terminologic, convenţia utilizează noţiunea de "încetarea curgerii

prescripţiei", care este corespondentă celei de "întrerupere" a cursului prescripţiei din dreptul

român, cauzele fiind sensibil apropiate.

Convenţia reglementează trei cazuri (cauze) de încetare a curgerii termenului de

prescripţie:

123

1. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri

împotriva debitorului

Conform art. 1 par. 3 lit. c), prin noţiunea de "procedură" se înţelege orice procedură

judiciară, arbitrală sau administrativă, aşa cum am văzut. Convenţia urmează această

clasificare a noţiunii şi distinge între trei ipoteze, în funcţie de natura procedurii pe care

creditorul o porneşte împotriva debitorului, astfel:

a) când creditorul îndeplineşte orice act care, după legea jurisdicţiei sesizate (lex fori),

este considerat introductiv a unei proceduri judiciare împotriva debitorului, termenul de

prescripţie încetează să curgă. Consecinţa este aceeaşi atunci când creditorul formulează, în

cursul unei proceduri deja angajate, o cerere care exprimă voinţa sa de a pune în valoare

dreptul său împotriva debitorului (art.13).

b) când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de

prescripţie încetează să curgă începând de la data la care una dintre părţi recurge la procedura

de arbitraj în modul prevăzut de convenţia de arbitraj sau prin legea aplicabilă acestei

proceduri.

c) în cazul în care creditorul introduce orice altă procedură (deci inclusiv una

administrativă) împotriva debitorului, termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când

creditorul îşi valorifică dreptul său spre a-i obţine recunoaşterea sau executarea, cu excepţia

cazului în care legea care reglementează această procedură dispune altfel.

În continuare, convenţia enumeră, cu titlu exemplificativ ("între altele"), procedurile

la care se referă acest text, şi anume este vorba de cele folosite cu ocazia:

a) decesului sau incapacităţii debitorului;

b) falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor

debitorului; sau

c) dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când aceasta este

debitorul (art.15).

Încetarea curgerii termenului de prescripţie, prin introducerea de către creditor a unei

proceduri împotriva debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie, nu are loc - şi

deci se consideră că termenul continuă să curgă - atunci când procedura s-a încheiat fără ca o

hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinii (art.17 par.1). Aşadar, efectul de

încetare a curgerii prescripţiei al cererii creditorului nu se produce dacă, de exemplu,

creditorul renunţă la ea, cererea se perimă (prin inactivitatea creditorului) sau dacă organul

competent să o soluţioneze a respins-o, a anulat-o sau a dispus încetarea procedurii.

2. Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruptiv de

prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi are sediul.

Conform art.19, când creditorul săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul, mai

înainte de expirarea termenului de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art. 13, 14,

15 şi 16, care, după legea acestui stat, are drept efect redeschiderea unui termen de

prescripţie, un nou termen de 4 ani începe să curgă începând de la data stabilită prin această

lege.

3. Recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor

Termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când, înainte de expirarea acestui

termen, debitorul recunoaşte obligaţia sa faţă de creditor (art. 20 par.1).

124

Recunoaşterea poate fi "în scris" - deci expresă (art.20 par.1) sau tacită, la aceasta

referindu-se art.20 par.2. Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor sau executarea

parţială a unei obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă

raţional se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia sa.

25.4 Prelungirea (suspendarea) termenului de prescripţie

Convenţia foloseşte noţiunea de "prelungire a termenului de prescripţie", în sens

sinonim cu cea de "suspendare" din dreptul român.

Conform dispoziţiilor art.21, termenul de prescripţie se prelungeşte atunci când - se

subînţelege, înaintea expirării sale - au intervenit împrejurări care îndeplinesc următoarele

condiţii:

a) nu sunt imputabile creditorului;

b) acesta nu le putea nici evita, nici învinge;

c) îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripţiei.

Se observă că împrejurările la care se referă textul îmbracă haina forţei majore din

dreptul român (exprimată sintetic), fără însă ca în convenţie să se utilizeze această noţiune.

Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la Viena, din 1980) de a adopta noţiunea de "forţă

majoră" este justificată prin faptul că sunt sisteme de drept care nu cunosc această noţiune

(ca, de exemplu, dreptul anglo-saxon).

26 Efectul expirării termenului de prescripţie

26.1 Efectul asupra dreptului la acţiune

Efectul prescripţiei constă, conform art. 25 par.1, în aceea că niciun drept nu este

recunoscut şi nici nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului

de prescripţie. Din acest text - ca, de altfel, şi din cel al art.1 par.1 şi din întreg conţinutul

convenţiei - rezultă că aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a dreptului

de a cere executarea silită a unui titlu executoriu.

26.2 Efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv

Art.26 prevede că, dacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea termenului de

prescripţie, el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar dacă ignoră, în momentul executării

obligaţiei, faptul că termenul de prescripţie era expirat.

Această concepţie a convenţiei privind efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv

şi obligaţiei corelative este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art.1 şi 20 al.1 din

Decretul nr.167/1958).

26.3 Reguli speciale privind efectele prescripţiei

Convenţia reglementează două efecte speciale ale prescripţiei:

a) Conform art.27, expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea principală a

datoriei are acelaşi efect privitor la dobânzile acesteia.

b) Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a

unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre obligaţiile cu

executare succesivă (s.n.), începând de la data la care neexecutarea care le afectează s-a

produs (art.12 par.2 teza I).

125

Această dispoziţie exprimă regula că, atunci când debitorul este obligat la prestaţii

succesive, dreptul la acţiune al creditorului cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se

stinge printr-o prescripţie distinctă.



Prezentaţi domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei de la

New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri.

Care este durata termenului de prescripţie şi începutul curgerii acestuia?

Care sunt cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie, potrivit Convenţiei

de la New York?

Care este efectul expirării termenului de prescripţie?

126

Unitatea de învăţare VII

UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE VÂNZARE

COMERCIALA INTERNAŢIONALA - INCOTERMS 2010

CUPRINS:


132. Terminologie şi istoric;

133. Natura juridică şi obiectul.


134. Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă.

§3. Clasificarea regulilor INCOTERMS

135. Criterii;

136. Regula EXW;

137. Regula FCA;

138. Regula CPT;

139. Regula CIP;

140. Regula DAT;

141. Regula DAP;

142. Regula DDP;

143. Regula FAS ;

144. Regula FOB ;

145. Regula CFR;

146. Regula CIF.

OBIECTIVE:

După studiul acestui capitol, studenţii vor putea să:

Prezinte natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS;

Descrie conţinutul regulilor INCOTERMS;

Realizeze o clasificare a regulilor INCOTERMS;

Analizeze fiecare regulă INOTERMS


27 Terminologie şi istoric

INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor “Internaţional Commercial

Terms”, semnificând reguli de comerţ internaţional.

Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, organism cu

caracter internaţional, compus prin afilierea unui număr foarte mare de societăţi comerciale

din multe dintre statele lumii.

127

Prima variantă de bază a fost elaborată în 1953. Regulile au fost perfecţionate în mai

multe rânduri iar în 1990 a fost adoptată o noua variantă de bază, ca urmare a necesităţii de a

adapta aceste reguli la comerţul electronic. Varianta de bază a suferit modificări în 2000 şi

2010.

Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D.

(Revised American Foreign Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai redus, după

1990 această Cameră a recomandat comercianţilor americani să folosească INCOTERMS.

28 Natura juridică şi obiectul

Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia

vânzării internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun părţilor ci se aplică

numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit (recepţiunea contractuală).

Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute

din contractul de vânzare comercială internaţională. Altfel spus, aceste reguli se referă numai

la termenii comerciali folosiţi în relaţia dintre vânzător şi cumpărător.

Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi

contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt independente,

în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător şi cumpărător nu

afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de transport, asigurare etc.

încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.


29 Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă

Regulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor :

a) Prima categorie este formată din obligaţia de predare mărfii şi de plată a

preţului. De momentul predării mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la

vânzător la cumpărător.

Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietăţii, care urmează să fie

stabilit de părţi în contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat potrivit sistemului

de drept la care trimite norma conflictuală aplicabilă.

b) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de transport,

de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din momentul în care

pleacă de la vânzător până la momentul ajungerii la cumpărător.

c) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export al

mărfii din ţara vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara

cumpărătorului.

§.3 Clasificarea regulilor INCOTERMS

30 Criterii

În versiunea adoptată în anul 2010 există 11 reguli INCOTERMS.

În funcţie de tipul de transport al mărfii de la vânzător la cumpărător, regulile

INCOTERMS se clasifică în:

reguli ce pot utilizate pentru orice tip de vânzare (EXW, FCA, CPT, CIP, DAT, DAP,

DDP) şi

128

reguli ce pot fi utilizate numai în cazul vânzărilor însoţite de transporturi maritime şi

fluviale (FAS, FOB, CFR, CIP).

Analizăm, în continuare, cele 11 reguli INCOTERMS.

A) Reguli INCOTERMS aplicabile pentru orice tip de vânzare

31 Regula EXW

Regula EXW (Ex Works) – franco fabrică + locul de livrare convenit.

Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe

pentru cumpărător dintre toate regulile INCOTERMS.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la

regula EXW este acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este

depusă în locul de livrare convenit (de regulă locul de producţie sau de depozitare al

vânzătorului), la data sau în perioada de timp stabilită.

În cazul acestei reguli niciuna dintre părţi nu are obligaţia de a încheia un contract de

transport, deoarece contractul de transport nu are nicio legătură cu vânzarea EXW.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare a

mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii

după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina

cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul

acesteia prin terţe ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

Vânzarea EXW este singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010 (vânzarea

este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de export din ţara vânzătorului sunt în

sarcina cumpărătorului).

32 Regula FCA

Regula FCA (Free Carrier) – franco transportator + locul de livrare convenit


regula FCA este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător,

este depusă în locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită. Livrarea se

face în mijlocul de transport (după caz, pus la dispoziţie de către cumpărător, dacă marfa se

livrează la sediul acestuia, sau de către vânzător, dacă marfa se livrează în alt loc).

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii de la locul

de livrare convenit incumbă cumpărătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.

cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.




129


cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în sarcina

acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări şi

importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

33 Regula CPT

Regula CPT (Carriage Paid To) – transport plătit până la + locul de destinaţie convenit


regula CPT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător,

este predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la locul

de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.







cumpărătorului.


acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina

vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest moment.

Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina

acestuia din urmă.

34 Regula CIP

Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To) – transport şi asigurare plătite până la +

locul de destinaţie convenit


regula CIP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este

predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).





Oligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de asigurare a mărfii pentru

întreaga perioadă cuprinsă între momentul punerii mărfii la dispoziţia primului transportator

şi până la locul de destinaţie convenit în contract revine vânzătorului.


cumpărătorului.


acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt în sarcina

130

vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după acest moment.

Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina

acestuia din urmă.

35 Regula DAT

Regula DAT (Delivered at Terminal) – livrat la terminal + arătarea numelui

terminalului la portul sau locul de destinaţie convenit


regula DAT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător,

este descărcată din mijlocul de transport ajuns la destinaţie şi pusă la dispoziţia

cumpărătorului la terminalul convenit la data sau în perioada de timp stabilită. Prin

”terminal” se înţelege orice loc, acoperit sau nu, precum chei, depozit, spaţiu de depozitare a

containerelor, terminal rutier, feroviar sau aerian pentru mărfuri.

Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până la

terminalul convenit incumbă vânzătorului.

Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport şi de descărcare la

destinaţie, la terminalul convenit, incumbă vânzătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare a


după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.

Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina

cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul

acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind

importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

36 Regula DAP

Regula DAP (Delivered at Place) – livrat la loc + locul de destinaţie convenit


regula DAP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător,

este pusă la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru

descărcare la locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.





Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAP obligaţia de asigurare a mărfii

în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a mărfii după

momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.


cumpărătorului.

131

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi tranzitul

acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile privind

importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

37 Regula DDP

Regula DDP (Delivered Duty Paid) – livrat cu taxele vamale plătite


regula DDP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător,

este pusă la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la destinaţie, gata pentru

descărcare la locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.





Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare a


după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.


cumpărătorului.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul

acesteia prin terţe ţări şi importul în ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului.

Cumpărarea DDP este singura cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS 2010

(cumpărarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de import din ţara

cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului).

B) Reguli INCOTERMS aplicabile în cazul vânzărilor însoţite de transport

martim sau fluvial

38 Regula FAS

Regula FAS (Free Alongside Ship ) - liber de-a lungul vasului + port de încărcare

convenit.

Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe

pentru cumpărător, dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de transport

maritim sau fluvial. Treptat la urmatoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului

spre vânzător.


regula FAS este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător ,

este depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data sau în perioada de timp stabilită.

Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii sau

deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.

Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract

de navlosire (de închiriere a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul

livrării.

132

Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a

acesteia în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FAS obligaţia de asigurare a mărfii


momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.


cumpărătorului.




39 Regula FOB

Regula FOB (Free On Board ) - liber la bordul vasului + port de încărcare convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,

individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, depusă la bordul vasului, în portul de

încărcare convenit.

Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin

vânzătorului .

Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).

Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile de

descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FOB obligaţia de asigurare a mărfii


momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.


cumpărătorului.




Una dintre variantele F.O.B. este F.O.B. TRIMMED (F.O.B. stivuit), în care

momentul predării mărfii este împins până în momentul în care marfa este stivuită pe vas,

operaţiunea de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.

40 Regula CFR

Regula CFR(Cost and Freight ) - cost şi navlu + port de descărcare convenit.

CFR = FOB + freight (navlu).

Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care trebuie să

navlosească vasul şi să plătească navlul.

133

Momentul predării marfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa,

individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este depusă la bordul vasului în portul

de încărcare convenit.

Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de navlosire,

să închirieze un vas apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte până în

portul de destinaţie.

Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile de

descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.

Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CFR obligaţia de asigurare a mărfii


momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.


cumpărătorului.




41 Regula CIF

Regula CIF (Cost, Insurance and Freight ) - cost, asigurare şi navlu + portul de

descărcare convenit.

CIF = FOB+asigurare+navlu

Regulile sunt ca la FOB cu doua excepţii: navlul şi asigurarea sunt suportate de

vânzător, iar nu de cumpărător.

Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în

sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări

şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.



Care este natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS?

Prezentaţi regula EXW

Prezentaţi regula FCA

Prezentaţi regula FAS.

Prezentaţi regula FOB.

Prezentaţi regula CPT

Prezentaţi regula CIP

Prezentaţi regula CFR.

Prezentaţi regula CIF.

134

Prezentaţi regula DAT

Prezentaţi regula DAP

Prezentaţi regula DDP

135

Unitatea de învăţare VIII

OPERAŢIUNILE DE CONTRAPARTIDĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL, CU

SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA CELOR AXATE PE CONTRACTUL DE VÂNZARE

– CUMPĂRARE

CUPRINS:

142. Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul

internaţional. Definiţia noţiunii;

143. Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc

contrapartida;

144. Formele contrapartidei;

145. Conţinutul contractelor.

OBIECTIVE:

După studiul acestei unităţi , studenţii vor putea să:

Definească noţiunea de contrapartidă;

Enumere şi analizeze formele contrapartidei.

42 Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul

internaţional. Definiţia noţiunii

Contrapartida, privită ca o operaţiune contractuală complexă - sau, mai precis, ca o

specie a operaţiunilor complexe, aşa cum am arătat - se caracterizează prin existenţa în

structura ei a două sau mai multe contracte (în sensul de negotium) autonome, dar pe care

părţile le consideră, prin voinţa lor, ca fiind legate (interdependente), în vederea realizării

unei finalităţi economice comune, şi anume compensarea - totală sau parţială - a importurilor

cu exporturile.

Se exemplifică definiţia prin următoarea schemă contractuală: o firmă străină vinde

unei societăţi comerciale româneşti o anumită marfă - încheindu-se, aşadar, un contract de

import pentru partea română -, iar aceasta din urmă sau o altă societate comercială

românească vinde (exportă), la rândul său, o altă marfă, fie aceleiaşi firme străine, fie alteia,

părţile stabilind dacă plata preţului se va face separat în cadrul fiecărui contract sau preţurile

sunt supuse compensaţiei. Este indiferent dacă acordurile de voinţă care alcătuiesc

contrapartida sunt consemnate în unul sau mai multe înscrisuri (în sensul de instrumentum

probationis).

43 Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc

contrapartida

Cu privire la acest aspect, considerăm că legătura care conferă contrapartidei o

configuraţie unitară este, pe plan economic, finalitatea specifică pe care operaţiunea

complexă o realizează - compensarea importurilor cu exporturile -; iar pe plan juridic,

136

voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar momentul încheierii

contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se leagă.

44 Formele contrapartidei

44.1 Clasificarea contrapartidei în funcţie de numărul participanţilor

a) La contrapartida bilaterală, fiecare parte apare în dublă calitate, de importator

(cumpărător) într-un contract şi de exportator (vânzător) în celălalt (sau în celelalte).

b) Contrapartida multilaterală de tip trilateral poate îmbrăca două forme: prima,

în care exportul în contrapartidă este făcut chiar de către partea română care a fost

importatoare (cumpărătoare) în contractul de import, dar exportul este adresat unui alt

cumpărător străin decât vânzătorul din contractul de import, acest cumpărător putând fi din

ţara vânzătorului străin sau dintr-o ţară terţă; a doua, în care exportul în contrapartidă este

făcut de o altă parte română decât cumpărătoarea din contractul de import, dar este adresat

aceluiaşi partener străin, care apare, aşadar, în dubla calitate de vânzător în contractul de

import şi de cumpărător în cel de export.

c) La contrapartida multilaterală de tip cvadrilateral apar două părţi române, una

în calitate de cumpărător la import şi cealaltă de vânzător la export, şi două părţi străine, cu

calităţi corelative.

44.2 Clasificarea în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care intră în

conţinutul său

În funcţie de acest criteriu, contrapartida se prezintă, în principal sub trei forme:

A) Contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare se prezintă, la rândul

ei, în două modalităţi, diferite din punct de vedere al tehnicii contractuale, şi anume:

a) contrapartida prin două sau mai multe contracte de import şi export paralele.

Se numesc "paralele" deoarece în principiu, aceste contracte se încheie concomitent (sau la

un interval scurt de timp unul după altul) şi sunt corelate în executare, din mecanismul

contractual lipsind un contract cadru.

b) contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, însoţite de un

contract cadru de export în contrapartidă, pe baza şi în executarea căruia se încheie

ulterior unul sau mai multe contracte de export propriu-zis.

B) Contrapartida, ca operaţiune complexă, se poate axa şi pe contractul de

cooperare economică internaţională (inclusiv sub forma constituirii de societăţi cu

participare străină), în cadrul acestuia asigurându-se compensarea importurilor cu exporturile.

Tehnica de contractare este variabilă, părţile putând, de exemplu, să încheie un contract de

import (de vânzare-cumpărare), însoţit de un contract de cooperare economică internaţională,

în cadrul acestuia din urmă realizându-se exportul compensator (de pildă, un contract de

constituire a unei societăţi de comercializare a produselor româneşti în străinătate) sau un

contract complex de cooperare - un contract cadru şi contracte distincte pentru importuri şi

exporturi - care, în afara scopului de cooperare, să-l aibă şi pe cel de echilibrare a

importurilor cu exporturile.

C) Contrapartida axată pe contractul de schimb.

În funcţie de complexitatea elementelor contractuale care o compun, această formă de

contrapartidă se prezintă, la rândul ei, sub două aspecte.

137

a) În primul rând, ea poate îmbrăca haina juridică a unui singur contract (negotium) -

operaţiunea fiind deci unitară, iar nu complexă -, care urmează în principal, dar cu adaptările

specifice comerţului internaţional. În acest caz, fiecare din cele două părţi (copermutanţi)

figurează în dublă calitate, de exportator şi importator, între ele având loc un flux de mărfuri

în ambele sensuri. De regulă, în comerţul internaţional, există un decalaj în timp între livrările

reciproce, ceea ce constituie o particularitate faţă de schimbul de drept comun, unde acestea

sunt, în principiu, concomitente. Livrările concomitente nu sunt excluse în comerţul

internaţional dar ele se practică rar, mai ales atunci când mărfurile ce urmează a fi schimbate

se găsesc la un loc, în porturi, zone comerciale libere, la târguri internaţionale etc. Livrările

reciproce pot avea loc uno ictu dar, de regulă, mărfurile sunt divizate în tranşe separate, care

se livrează eşalonat, la termenele stabilite în contract, livrările la import şi cele la export

fiind, eventual, alternative, ceea ce conferă schimbului în comerţul internaţional caracterul

unui contract cu executare succesivă. Valorile mărfurilor schimbate se compensează, prin

voinţa părţilor, din chiar momentul încheierii contractului, fie total, caz în care plata în

numerar este exclusă, operaţiunea luând forma trocului, fie parţial, urmând a se plăti numai

diferenţa (sulta), relativ redusă, între valorile compensate.

b) În al doilea rând, contrapartida axată pe contractul de schimb poate lua o formă

complexă, încheindu-se mai multe contracte de schimburi succesive de mărfuri, între trei sau

mai mulţi parteneri din ţări diferite, decontările în numerar fiind, de asemenea, excluse (total

sau parţial).

45 Conţinutul contractelor.

45.1 Conţinutul contractelor paralele

În cazul contrapartidei sub forma contractelor paralele (fără contract cadru) partea

română exportatoare în contrapartidă este interesată în asigurarea legăturii între aceste

contracte, pentru ca, în ipoteza neonorării de către partea străină a obligaţiilor sale rezultând

din contractul de export în contrapartidă - adică, în principal, aceea de preluare a mărfurilor

româneşti compensatorii şi de plată a preţului - să poată invoca această situaţie ca temei

pentru abţinerea de la executarea propriilor obligaţii rezultate din contractul de import sau

pentru dobândirea unor despăgubiri corespunzătoare. Pentru a realiza această legătură, părţile

trebuie să includă în conţinutul ambelor (tuturor) contracte (lor) paralele anumite clauze

speciale, care să indice prin care anume elemente respectivele contracte sunt legate între ele.

Frecvent, asemenea clauze sunt cuprinse în contractele tip de import şi export propuse de

partea română.

45.2 Conţinutul contractului cadru

În ipoteza în care contrapartida îmbracă forma contractului cadru de export urmat

de contracte de export propriu-zise, aceste două categorii de contracte au un conţinut

diferit.

Contractul cadru are un conţinut specific, impus, în primul rând, de scopul său,

acela de a stabili principiile generale ale exportului în contrapartidă, pe baza cărora se vor

încheia contractele subsecvente de export şi, implicit, de a asigura conexarea acestor din

urmă contracte cu cel (cele) de import, iar, în al doilea rând, de faptul că obligaţiile generate

de contractul cadru au un obiect propriu - fiind obligaţii de a face, în contrahendo -, distinct

138

de cel al contractului de import şi al celor de export subsecvente (care sunt, de regulă,

contracte de vânzare - cumpărare obişnuite).

Contractul cadru trebuie să cuprindă, în principal, clauze specifice privind:

a) individualizarea prin număr, dată, părţi, obiect, valoare etc., a contractului de

import la care se referă.

b) obligaţia părţii străine de a încheia, direct sau prin intermediul unor terţe firme

străine pe care le desemnează, contractele de export în contrapartidă, cu partea română

contractantă sau cu alt partener român.

Astfel, în ceea ce priveşte părţile la contractele de export în contrapartidă, contractul

cadru trebuie să precizeze dacă acestea vor fi aceleaşi cu cele din contractul de import

(contrapartida fiind, în acest caz, bilaterală) sau există posibilitatea, pentru una din ele sau

amândouă, să desemneze un terţ (terţi) pentru contractarea exportului (contrapartida fiind,

astfel multilaterală), indicând şi cui îi revine dreptul de opţiune asupra terţului.

c) procentul pe care îl reprezintă valoarea mărfurilor româneşti exportate din cea a

mărfurilor importate (procentul de compensare a importurilor cu exporturile).

d) termenele în care se vor încheia contractele de export subsecvente (meţionându-se

termenele în care trebuie emise ofertele, trebuie făcută acceptarea etc.) şi termenul maxim

(general) pentru executarea acestor contracte, respectiv pentru livrarea integrală a mărfurilor

româneşti compensatorii şi plata preţului.

De asemenea, trebuie prevăzute principalele aspecte procedurale privind încheierea

contractelor de export subsecvente, ca, de exemplu, condiţiile ofertei, acceptării şi

eventualele notificări între părţi prealabile încheierii acestor contracte.

e) determinarea generică (prin denumire, structură etc.) a mărfurilor care pot face

obiectul exportului în contrapartidă.

În unele cazuri, părţile se limitează să indice, ca obiect al exportului în contrapartidă,

un singur gen de mărfuri (de exemplu, maşini textile) dar, de regulă, partenerului străin (sau

terţului desemnat de el pentru cumpărarea de mărfuri româneşti în contrapartidă) i se conferă

un drept de opţiune între mai multe categorii de mărfuri nominalizate (prin clauza

"multiproduit" - pluralitate de mărfuri -), între "mărfurile vândute (produse) uzual de

exportator" sau chiar "orice fel de mărfuri româneşti" (în cazul clauzei "libre choix" - Freie

Wahl -, de alegere liberă a mărfurilor, cu diferite grade de circumstanţiere). De regulă, lista

mărfurilor care se oferă la export de către partea română este prevăzută într-o anexă la

contractul cadru. Pentru determinarea condiţiilor de livrare a mărfurilor, dar şi a altor

elemente contractuale, părţile trimit frecvent la uzanţele codificate, de exemplu prin

INCOTERMS 1990.

f) criteriile de determinare a preţurilor. Frecvent, în practică, părţile prevăd că partea

străină se obligă să cumpere mărfuri româneşti "în condiţii de competitivitate" (sau o formulă

echivalentă).

g) anumite elemente privind condiţiile de plată a preţurilor.

h) garanţii uzuale, ferme, bancare sau de altă natură, care să asigure îndeplinirea

obligaţiilor asumate de partenerul străin privind încheierea şi executarea contractelor de

export subsecvente, precizându-se şi condiţiile de realizare a acestor garanţii.

i) sancţiunile aplicabile partenerului străin pentru neîndeplinirea obligaţiilor

decurgând din contractul cadru şi contractele de export subsecvente

139

j) în cazul clauzei "libre tiers", trebuie precizate condiţiile în care exporturile realizate

de partea română către terţe firme, desemnate de partenerul străin, vor putea fi luate în

considerare pentru stingerea obligaţiilor de cumpărare în contrapartidă asumate de acest

partener prin contractul cadru.

k) condiţiile şi zonele în care vor fi comercializate mai departe, către utilizatorii finali,

mărfurile româneşti compensatorii, putându-se prevedea restricţii pentru importatorul străin

în contrapartidă de a revinde aceste mărfuri pe anumite pieţe terţe, acolo unde exportatorul

român are deja asigurată reţeaua de distribuţie

l) organizarea, dacă este necesar, a unui comitet de coordonare ad hoc, pentru

examinarea stadiului realizării obligaţiilor reciproce privind contrapartida şi adoptarea

măsurilor ce se impun, sau, cel puţin, a unei proceduri de întâlniri periodice între părţi, în

acelaşi scop.

m) reglementarea unui cont de evidenţă a executării obligaţiilor ce vor decurge din

contractele de export în contrapartidă.

n) modalitatea de identificare a mărfii compensatorii.

o) arbitrajul competent pentru soluţionarea litigiilor izvorând din contractul cadru şi

contractele de export subsecvente, precum şi legea aplicabilă acestor contracte, partea română

având interesul ca aceste clauze să fie corelate cu cele din contractul de import.

p) în final, trebuie să se menţioneze că respectivul contract cadru face corp comun cu

contractul de import şi îşi produce efectele - respectiv obligaţia de a contracta în

contrapartidă a partenerului străin întră în vigoare - la aceeaşi dată cu încheierea contractului

de import.



Definiţi noţiunea de contrapartidă şi prezentaţi felurile acesteia în funcţie de numărul

participanţilor.

Clasificaţi contrapartida în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care

intră în conţinutul său.

140

CAPITOLUL V

SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Unitatea de învăţare IX

ASPECTE PRIVIND ARBITAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

ÎN ROMÂNIA

CUPRINS:

Secţiunea I- ASPECTE GENERALE

146. Definiţia arbitrajului;

147. Natura juridică a arbitrajului;

148. Clasificarea arbitrajului;

149. Convenţia de arbitraj;

150. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată.

Secţiunea a II-a - ASPECTE PRIVIND CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL

INTERNAŢIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE A

ROMÂNIEI

151. Documentele constitutive;

152. Competenţa Curţii;

153. Formele convenţiei arbitrale;

154. Arbitrii;

155. Constituirea tribunalului arbitral;

156. Sesizarea tribunalului arbitral;

157. Sentinţa arbitrală;

158. Acţiunea în anulare;

159. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional;

160. Completarea cu dreptul comun.

OBIECTIVE:


Definească noţiunea de arbitraj;

Realizeze o clasificare a arbitrajului;

Definească noţiunea de convenţie de arbitraj.

Prezinte competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României;

Enumere formele convenţiei arbitrale;

Descrie modalitatea de sesizare şi constituirea tribunalului arbitral;

Prezinte conţinutul sentinţei arbitrale şi modalitatea de atac pe calea acţiunii în

anulare;

Prezinte dispoziţiile speciale existente în materia arbitrajului comercial internaţional.

141

SECŢIUNEA I

ASPECTE GENERALE

46 Definiţia arbitrajului

Nu există o definiţie legală a arbitrajului comercial internaţional, dar diferite convenţii

internaţionale şi reglementări interne prevăd elementele sale esenţiale, aşa încât, prin sinteza

acestora, se poate configura cu acurateţe fizionomia proprie a acestei instituţii juridice.

Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie pentru soluţionarea litigiilor

comerciale internaţionale arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea şi

persoane de drept public acţionând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral compus

din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a cărui competenţă izvorăşte din

voinţa părţilor litigante sau (în cazuri excepţionale) din convenţii internaţionale, desfăşurată

pe baza unei proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă şi

obligatorie pentru aceste părţi.

Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale acestei instituţii juridice:

a) Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie, o formă de justiţie, deoarece

arbitrii au competenţa de a judeca (de a arbitra), adică de a “rosti dreptul” (juris – dictio, dire

le droit), de a aplica legea la o situaţie de fapt litigioasă concretă.

Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esenţial cu instanţele

judecătoreşti, dar se deosebeşte de alte instituţii juridice apropiate, precum concilierea şi

medierea.

b) Arbitrajul comercial internaţional este o modalitate de soluţionare a litigiilor

comerciale internaţionale, adică a celor care apar în comerţul internaţional.

Arbitrajul este „comercial” şi „internaţional” datorită naturii comerciale şi

internaţionale a litigiilor care intră în competenţa sa de soluţionare. La rândul lor, litigiile au

această natură deoarece raporturile juridice din care izvorăsc au caracter comercial şi

internaţional. Aşadar, natura arbitrajului este conferită de caracterele obiectului litigiilor pe

care le reglementează, acest obiect constituind-l raporturile juridice născute din acte şi faptele

de comerţ internaţional .

Acest element definitoriu al arbitrajului este relevat de Convenţia de la Geneva (1961)

în chiar art. 1 pct. 1 lit. a), care prevede că această convenţie se aplică convenţiilor de arbitraj

încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din ”operaţii de comerţ

internaţional”.

Caracterul internaţional al litigiilor nu se confundă cu calificarea drept naţional sau

străin a arbitrajului chemat să soluţioneze asemenea litigii. De asemenea, acest caracter al

litigiilor nu intră în contradicţie cu caracterul naţional al majorităţii instituţiilor de arbitraj

învestite cu soluţionarea unor asemenea litigii, inclusiv al Curţii de arbitraj comercial

internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat, C.A.B).

c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă asupra

unor drepturi de care părţile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate face tranzacţie .

d) Arbitrajul comercial internaţional soluţionează, de principiu, diferendele apărute

între persoane de drept privat. Acest arbitraj este competent să soluţioneze şi litigiile dintre

persoane de drept privat şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis (litigiile

mixte sau semiinternaţionale).

142

Datorită acestei competenţe, arbitrajul comercial internaţional se încadrează în

categoria arbitrajului de drept privat.

e) Jurisdicţia arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.

Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluţioneze litigiul, cu

instituţia de arbitraj (aşa cum este C.A.B.) care organizează şi administrează arbitrajul .

f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite cu

autoritate publică. Aşadar, arbitrii nu au calitatea de funcţionari publici, aşa cum sunt

judecătorii.

Datorită calităţii arbitrilor, arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de

justiţie privată.

g) Competenţă tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile îşi are izvorul în

voinţa părţilor litigante, exprimată prin convenţia de arbitraj.

Arbitrajul comercial internaţional constituie, aşadar, o instituţie juridică bazată pe

principiul autonomiei de voinţă a părţilor, fiind o formă de jurisdicţie convenţională.

Temeiul arbitrajului, constând în convenţia de arbitraj, conferă acestei jurisdicţii,

privită prin prisma naturii sale juridice, o importantă componentă contractuală.

În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei

convenţii internaţionale .

h) Arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară pe baza unei proceduri speciale,

derogatorii de la dreptul comun aplicabil instanţelor judecătoreşti .

Arbitrajul este, aşadar, o jurisdicţie specială, guvernată de reguli proprii, care prezintă

numeroase şi importante particularităţi faţă de reglementările aplicabile jurisdicţiei statale,

dar care se completează totuşi cu aceste reglementări, ca drept comun. Această situaţie se

regăseşte şi în cazul C.A.B., ale cărei reguli de procedură se întregesc, în temeiul art. 91 din

Regulile de procedură arbitrală (prescurtat, R.P.A.), cu dispoziţiile Cărţii a IV-a C.proc.civ. şi

cu celelalte prevederi de drept comun de procedură civilă română, în măsura în care sunt

compatibile cu arbitrajul şi cu natura litigiilor pe care C.A.B. le soluţionează .

i) Procedura arbitrală ia sfârşit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie

pentru părţile litigante .

Procedura arbitrală, finalizată printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi,

formează latura jurisdicţională a arbitrajului comercial internaţional.

Izvorul contractual, constând în convenţia de arbitraj, coroborat cu latura sa

jurisdicţională, sunt elementele esenţiale care configurează natura juridică mixtă a

arbitrajului comercial internaţional

47 Natura juridică a arbitrajului

Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic este autonomia de voinţă a

părţilor, prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.

Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege

arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure”

sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.

48 Clasificarea arbitrajului

48.1 Clasificarea după puterile conferite arbitrilor

143

După puterile arbitrilor arbitrajul se clasifica in :

a. în drept strict (de jure), care este regula. Arbitrii respectă dispoziţiile din sistemul

de drept aplicabil în speţă.

b. în echitate (de facto, ex aequo et bono). Acest arbitraj permite arbitrilor o putere

mai mare, ei putând să elimine anumite prevederi ale sistemului de drept (lex causae) atunci

când consideră că acele prevederi sunt contrare echităţii.

Arbitrii au anumite limite în arbitrajul de echitate :

a) nu pot încălca normele de ordine publica de drept internaţional privat ;

b) nu pot încălca principiile de drept procesual civil (principiul disponibilitatii,

contradictorialităţii şi dreptul la apărare).

48.2 Clasificarea după caracterul permanent sau temporar

În funcţie de acest criteriu, există:

a) arbitrajul instituţional (permanent), care este efectuat de către o instituţie de

arbitraj. Arbitrajul instituţional nu se constituie pentru un singur litigiu ci pentru un număr

nedefinit de litigii, aşa încât el preexistă şi subzistă unui litigiu.

Arbitrajul instituţional se subclasifică după competenţa lui .

1) După competenţa materială, în :

- arbitraje instituţionale cu competenţă generală - pot judeca litigii din orice domeniu

al comerţului internaţional.

- arbitraje cu competenţă materială specială - organizate pe lângă bursele de mărfuri,

asociaţii profesionale care sunt specializate într-un anumit domeniu al comerţului (ex:

arbitrajul GAFTA, care este un arbitraj specializat în comerţul cu cereale şi nutreţuri).

2) După competenţa teritorială:

- arbitraje cu competenţă teritorială universală, care judecă litigii între părţi, indiferent

de locul unde îşi au sediul social.

- arbitraje cu competenţă teritorială generală, pentru anumite zone geografice, cum ar

fi curtea de arbitraj pentru ţările scandinave, pentru zona nord americană NAFTA - Canada,

SUA, Mexic).

- arbitraje bilaterale, care judecă litigii între două ţări (ex: Canadian-American

Arbitration Association).

49 Convenţia de arbitraj

Convenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile convin ca un

litigiu viitor sau prezent între ele să fie soluţionat prin arbitraj.

Convenţia de arbitraj îmbracă două forme:

- clauza compromisorie - reprezintă o prevedere din contract prin care părţile convin

ca un litigiu viitor şi posibil între ele să fie soluţionat prin arbitraj ;

- compromisul de arbitraj - este un contract propriu-zis prin care părţile convin ca un

litigiu prezent să fie soluţionat prin arbitraj.

Efectele convenţiei de arbitraj :

a) negativ: exclude competenţa instituţiilor ordinare, care au o competenţă legală ;

b) pozitiv: convenţia de arbitraj conferă competenţă arbitrilor, fiind temeiul

competenţei lor.

144

50 Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată

Clauza compromisorie are o autonomie relativă faţa de contractul în care este inserată.

Autonomia constă în faptul că aceasta nu urmează soarta contractului principal în toate

cazurile (ex.: cauzele de rezoluţiune sau reziliere a contractului. Arbitrii pot pronunţa

rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutare, fără ca prin aceasta să îşi

desfiinţeze propria competenţă).

Caracterul relativ al autonomiei reiese din faptul ca exista cauze de nevalabilitate a

contractului principal care atrag şi nevalabilitatea clauzei compromisorii. Sunt aşa numitele

cauze de nulitate convergentă. (ex.: nulitatea pentru vicierea consimţământului la încheierea

contractului).

SECŢIUNEA A II - A

ASPECTE PRIVIND CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL

DE PE LÂNGĂ CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE A ROMÂNIEI

51 Documentele constitutive

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie

a României (prescurtat, C.A.B.) funcţionează în baza a două documente constitutive:

- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea;

- Regulile de procedură arbitrală.

Amândouă aceste reglementări au fost adoptate în anul 2010

C.A.B. are, de asemenea, Norme privind taxele şi cheltuielile arbitrale.

C.A.B. este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate

juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură arbitrală.

52 Competenţa Curţii

Curtea organizează şi administrează soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor

comerciale interne şi internaţionale dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală

scrisă.

Aşadar, Curtea:

a) poate soluţiona litigii derivate dintr-un contract comercial precum şi din alte

rapoarte juridice comerciale;

Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu (delicte

comerciale sau fapte comerciale licite).

b) poate soluţiona litigii interne sau internaţionale. Litigiul comercial este intern când

decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale interne şi este

internaţional când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale care

interesează comerţul internaţional.

145

53 Formele convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea îmbracă două

forme:

- clauza compromisorie - este acea clauza introdusa în contractul principal prin care

părţile înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor apărea între ele, născute din contract sau

în legătură cu contractul.

- compromisul - este convenţia de arbitraj încheiată de părţi după apariţia litigiului.

Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii, două elemente: obiectul litigiului şi numele

arbitrilor sau modalitatea de a fi numiţi.

În anexa la Regulile de procedură al Curţii sunt redate modele de clauza

compromisorie şi de compromis.

54 Arbitrii

Poate fi arbitru orice persoană, cetăţean român sau străin, care are capacitate deplină

de exerciţiu, studii juridice şi se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi

experienţă profesională

Arbitrii sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în

îndeplinirea atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.

55 Constituirea tribunalului arbitral

Părţile pot conveni ca tribunalul să fie constituit dintr-un arbitru unic sau din doi

arbitri şi un supraarbitru

Când părţile nu au indicat numărul arbitrilor, tribunalul va fi compus din trei arbitri,

câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de Autoritatea

de nominare (Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României). Aceasta este regula,

părţile neindicând de obicei numărul de arbitri dorit.

56 Sesizarea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de

arbitrare sau acţiune arbitrală, care va cuprinde:

(a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice ori pentru

persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea se vor menţiona şi codul numeric

personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau Codul de identificare fiscală, numărul

de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi

contul bancar, ale reclamantului şi ale pârâtului dacă sunt cunoscute de reclamant. Dacă

reclamantul locuieşte/îşi are sediul în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde

urmează să i se facă toate comunicările privind litigiul arbitral;

(b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării

prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de reprezentant se va

alătura cererii;

(c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi modalitatea prin care s-a ajuns la stabilirea

acestei valori;

146

(d) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere

la înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Indicarea probelor solicitate se

face cu arătarea, după caz, a înscrisurilor şi a relevanţei lor, a numelui şi domiciliului

martorilor şi a faptelor ce tind a fi probate, a obiectivelor expertizei şi a expertului consilier

propus, a întrebărilor pentru interogatoriu, în cazul persoanelor juridice.

(e) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este

inserată, sau copie de pe compromis;

(f) semnătura părţii şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dacă cererea este

introdusă prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ştampila.

După înregistrarea cererii de arbitraj, se transmite părţilor Actul de înştiinţare, de la

primirea căruia acestea au la dispoziţie 10 zile pentru desemnarea arbitrilor.

Pârâtul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de data primului

termen, în care să răspundă la fiecare capăt de cerere în fapt şi în drept, să ridice excepţiile, să

indice probele în apărare şi să semneze întâmpinarea.

Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport

juridic, poate formula o cerere reconvenţională. Aceasta trebuie introdusă în cadrul

termenului pentru depunerea întâmpinării sau până la prima zi de înfăţişare. Tribunalul

arbitral poate să judece cele două cereri împreună sau poate disjunge cererea reconvenţională

de cea principală.

56.1 Dezbaterea litigiului

Şedinţele de arbitraj nu sunt publice. La ele participă părţile, personal sau prin

reprezentanţi, avocaţii părţilor, experţii, interpreţii, traducătorii şi alte persoane a căror

participare este permisă cu acordul părţilor şi cu încuviinţarea tribunalului arbitral.

Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţie sau

apărarea.

Administrarea probelor se efectuează în şedinţă de arbitraj. Aprecierea probelor se

face de arbitri potrivit intimei lor convingeri.

Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de şedinţă.

Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea în termen de

cel mult 6 luni de la data constituirii sale.

57 Sentinţa arbitrală

Procedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de sentinţă.

Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor

de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul şi de uzanţele comerciale.

Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate.

Sentinţa se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente :

a) componenta nominala a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi

data pronunţării hotărârii;

147

b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum

şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea

litigiului;

c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate,

motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;

f) dispozitivul;

g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.

Sentinţa arbitrală se redactează în cel mult o lună de la data pronunţării şi se comunică

părţilor în termen de 3 zile de la data redactării.

Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bunăvoie de partea

împotriva căruia s-a pronunţat. Sentinţa comunicată părţilor are efectele unor hotărâri

judecătoreşti definitive. Dacă partea nu execută hotărârea de bunăvoie, cealaltă parte trebuie

să o învestească cu formulă executorie. Cererea de învestire se introduce la instanţa care, în

lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competenţă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

Sentinţa arbitrală învestită cu formula executorie constituie titlu executoriu şi se

execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

58 Acţiunea în anulare

Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din

următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în

temeiul unei convenţii nule sau inoperante;

d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a

fost legal îndeplinită;

e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului stabilit de

tribunalul arbitral

f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul

pronunţării, nu este semnată de arbitri;

h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la

îndeplinire;

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative

ale legii.

j) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat

asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o

dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte

dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile

menţionate în sesizare.

148

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării

hotărârii arbitrale, iar competenţa de soluţionarea a acţiunii revine instanţei judecătoreşti

imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei de arbitraj, ar fi fost competentă să judece

cauza în fond (respectiv, Tribunalului Bucureşti sau Curţii de Apel Bucureşti, în funcţie de

valoarea obiectului litigiului).

3. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional

În litigiile comerciale internaţionale se aplică, pe lângă Regulile de procedură arbitrală

ale C.A.B., şi prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului litigiului.

În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral pe baza normelor

conflictuale pertinente. Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj comercial

internaţional, părţile pot stabili ca locul arbitrajului să fie în România sau în altă ţară.

În arbitrajul comercial internaţional care se judecă în România sau potrivit legii

române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi

având dreptul să numească un număr egal de arbitri, cetăţeni români sau străini.

Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea în termen de

cel mult 12 luni de la data constituirii sale.

În arbitrajul comercial internaţional, durata termenelor prevăzute pentru soluţionarea

litigiului intern se dublează.

Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin

convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o

înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral.

Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei,

tribunalul arbitral ii asigură serviciile unui interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu

interpretul lor.

59 Completarea cu dreptul comun

Regulile de procedură se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în

măsura în care Regulile de procedură ale C.A.B. nu dispun altfel.



Definiţi arbitrajul şi prezentaţi elementele sale esenţiale.

Clasificaţi arbitrajul după caracterul permanent sau temporar.

Clasificaţi arbitrajul după puterile conferite arbitrilor.

Definiţi şi prezentaţi formele convenţiei de arbitraj.

Care este raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată?

Care este competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera

de Comerţ şi Industrie a României?

149

Care este modalitatea de sesizare a tribunalului arbitral?

Prezentaţi trăsăturile esenţiale ale sentinţei arbitrale.

Care este calea de atac care poate fi exercitată împotriva sentinţei arbitrale?

Dreptul Comertului International

Documents

Transcript of Dreptul Comertului International