Tema si viziunea despre lume in Moara cu noroc de Ioan Slavici

Ioan Slavici (1848-1925), prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. Dupa cum el insusi marturiseste, ca adept inflacarat al lui Confucius, aplica in opera sa principalele virtuti morale exprimate de acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinta, franchetea, cinstea, iubirea de adevar, chibzuinta, afirmand ca filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toti oamenii care le-au dat altora sfaturi”. („Educatia morala”)

Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a aparut in volulul de debut „Novele din popor”, din 1881 si s-a bucurat de o larga apreciere critica. Ioan Slavici construieste o opera literara bazata pe cunoasterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, conceptia lui literara fiind un argument pentru iubirea de oameni.

„Moara cu noroc” este o nuvela psihologica realista, de factura clasica, importanta in dezvoltarea acestei specii in literatura romana, cu o structura viguroasa, unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic, ce vizeaza personajele in evolutia lor interioara. In nuvela realista se observa tendinta de obiectivizare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naratiunea fiind la persoana a III-a, atitudine detasata in descriere, viziune par derriére. Modalitatea narativa se remarca si prin absenta marcilor formale ale naratorului de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

Personajele sunt putine dar construite solid, cu trasaturi de caracter motivate de firea si structura morala a fiecaruia dintre ele.

Titlul nuvelei este mai degraba ironic. Toposul ales, carciuma numita Moara cu noroc inseamna de fapt Moara cu ghinion, dar are si o dubla semnificatie, se refera atat la sansa de imbogatire a lui Ghita cat si la amenintarea mortii ascunsa sub ademenitoarea aparenta a norocului. Tema o constituie efectele nefaste si dezumanizante ale dorintei de inavutire asupra individului, hotarandu-i destinul pe masura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc. Ca relatii temporale, intamplarile din cele saptesprezece capitole se afla in ordinea cronologica desfasurarii actiunii. Actiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire in cadrul careia se manifesta un conflict

interior (psihologic) si unul exterior (social). Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt credibile, verosimile.

Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, timpul desfasurarii actiunii este a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Actiunea se desfasoara pe parcursul unui an, situat intre doua repere temporale cu valoare religioasa: de la Sfantul Gheorghe pana la

sarbatorile de Paste. Incipitul nuvelei are statutul unui prolog si surprinde realtiile din familia lui Ghita. Acesta este casatorit cu Ana, impreuna cu care are un copil, si locuieste cu soacra sa. Cei trei au un trai modest, caci Ghita, cizmar fiind, nu are suficienti clienti in sat pentru a-si imbunatati starea. Ca atare, planuieste sa arendeze o carciuma, numita „Moara cu noroc”.

Incipitul nuvelei il constituie sfatul, ce se va dovedi providential, rostit de batrana soacra a lui Ghita atunci cand afla de intentia ginereului de a lua in arenda hanul Moara cu noroc : „-Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Fraza ascunde viziunea despre lume, teza morala care valideaza constructia rotunda a subiectului.

Cizmar de meserie, Ghita se saturase sa carpeasca „cismele oamenilor”, mai ales ca acestia obisnuiau sa umble „toata saptamana in opinci ori desculti, iar daca Dumineca e noroi, isi duc cismele in mana pana la biserica”. Spatiul actiunii este real, o zona geografica din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o rascruce pe unde treceau turme de porci spre si dispre Ineu, loc important pentru afaceri si comert. Mutandu-se la Moara cu noroc cu sotia, soacra si cei doi copii, Ghita devine repede cunoscut de „drumetii mai umblati”, afacerile mergeau bine. Ana era „tanara si frumoasa”, „frageda si subtirica”, „sprintena si mladioasa”, il iubea pe barbatul ei, „inalt si spatos”, se intelegeau bine si erau fericiti. Porcarii cu apucaturi primitive, fiorosi la infatisare, banditii, stapanii de turme sau hotii si ucigasii platiti alcatuiesc lumea ce se perinda pe la Moara cu noroc. Familia e fericita, pentru ca e unita in tot ceea ce face. Dar, cum se putea anticipa din incipit, vorbele cu talc ale soacrei lui Ghita urmau sa isi dovedeasca in curand

valabilitatea. Aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc, seful porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi, simbol al raului, despre care Ghita aflase ca, desi „tot porcar si el”, este „om cu stare, care poata sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati”, si care tulbura echilibrul familiei, constituie intriga.

Dornic sa faca avere, Ghita se indeparteaza de Ana si devine treptat complicele lui Lica la diverse nelegiuiri: jefuirea arendasului, uciderea unei femei si a unui

copil. Puterea banului il schimba total pe carciumar incat nici el nu putea motiva lacomia sa

fara margini. Prin intemediul monologului interior sunt redate framantarile personajului: „Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are o cocoasa in spinare; nimeni mai mult decat dansul n-ar dori sa n-o aiba”.

Faptul ca Ghita pune mai presus de iubire dorinta de razbunare, intra in sfera anormalului, lucru recunoscut de Pintea: „Si eu il urasc pe Lica, dar n-ar fi putut sa imi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind”. Caracterul slab al carciumarului dar si dorinta sa de inavutire il conduc spre o decadere ireversibila. Paradoxal, carciumarul isi iubeste sotia si-i destainuie planul sau inainte de a o pedepsi

pentru infidelitate. Neputand suporta gandul ca Ana l-a inselat, el o injunghie in inima, dupa care este impuscat de Raut. Ultima treapta a dezumanizarii este crima: propriile fapte il conduc spre uciderea fiintei care ii era cea mai draga, inlaturand astfel si ultima farama de bunatate si puritate pe care o mai avea.

Timpul o readuce in prim-plan pe batrana. Batrana, ca alter-ego al autorului, este purtatoarea unui mesaj care vine dincolo de text. Aceasta incheie simetric nuvela printr-o replica privitoare la destinul implacabil: „asa le-a fost data!...”. Incipitul si finalul nuvelei evidentiaza constructia inchisa a nuvelei, trasatura specifica operelor realiste.

Stilul nuvelei, sobru, concis, fara podoabe, este specific prozei realiste. Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele de

incordare consemnandu-le gesturile, limbajul, prezentand relatiile dintre ele (caracterizare indirecta). Dialogul contribuie la caracterizarea indirecta a personajelor, sustine veridicitatea relatiilor dintre personaje si concentrarea epica.

De asemenea, realizeaza portrete sugestive (caracterizare directa). Detaliile fizice releva trasaturi morale sau statutul social (de exemplu, portretul Samadaului).

Limbajul naratorului si al personajelor valorifica aceleasi registre stilistice: limbajul regional ardelenesc, cu un profund caracter popular, exclamatii, interogatii retorice, proverbe si zicatori.

In opinia mea, opera literara „Moara cu noroc” de Ioan Slavici apartine realismului clasic datorita unor trasaturi precum tema, importanta acordata banului, dorinta de inavutire, veridicitatea intamplarilor, verosimilitatea intrigii si a personajelor, obiectivizarea perspectivei narative, repere spatio-temporale precise, dialogul viu, autentic, sobrietatea stilului cenusiu, concis, fara podoabe.

Tot de realism tine si interesul acordat pentru analiza psihologica,

realizata prin utilizarea modalitatilor de caracterizare a

personajului, de investigare psihologica.

Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral,

pentru chibzuinta si intelepciune, pentru

fericire prin iubirea de oameni si pastrarea masurii in toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sanctionata de autor.

Asadar, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este ca specie o nuvela clasica, psihologica, dupa curentul literar in care se inscrie, aceasta este si o nuvela realista.