Studiu de cazDacitate şi romanitate

Cuprins

I. Introducere.....................................................................................2

II. Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporului român

a) Mitul fondator: Baba Dacia – Baba Dochia....................................2b) Dochia şi Traian................................................................................2c) Date istorice ~ romanizarea Daciei...................................................4d) Romanitatea românilor......................................................................6e) Formarea limbii române....................................................................8f) Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri…………...……......10g) Caracteristici ale dacilor....................................................................12h) Continuitatea dacilor după cucerirea romană....................................16i) Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani.................................17j) Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României.......19

III. Bibliografie ..................................................................................22

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne

apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.

  Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia ar fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.

           Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei elementului autohton.

În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literatura română care conţine diferite referiri la originea poporului.

Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român.

1

Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor"

G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între oraşele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava, localitate în Dacia de miazănoapte”.

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

DOCHIA ŞI TRAIAN de Ghorghe Asachi

2

Sub muntele Pion, în Moldova

IÎntre Piatra DetunatăŞ-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-au fost fatăDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.Acea doamnă e Dochie,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePreste turme şi păstori.

IILa frumseţe şi la minteNici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte,De Deceval, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;Deşi e învingător,Frumuseţei ei se-nchină,Se subgiugă de amor.

IIIÎmpăratu-n van catăPe Dochia a-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai.A ei haină aurităO preface în şăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag.

IVTraian vine-n astă ţară,Şi de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai fierbinte,"Zamolxis, o, zeu, striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!'Când întinde a sa mânăCa s-o strângă-n braţ, Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan.

VEl pietroasa ei icoanăNu-ncetează a iubi;Pre ea pune-a sa coroană, Nici se poate despărţi.Acea piatră chiar vioaieDe-aburi copere-a ei sin,Din a ei plâns naşte ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursită-o priveghează,Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea pentru păstori.

Date istorice ~ romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţă deosebită, pentru că acest

3

proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.

În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar şi anume:

a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;

b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.

Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi menţionate mai sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor".

Este îndeobşte cunoscut că cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerită cu mari eforturi militare şi transformată lui domnia lui Traian în provincie romană (anul 106) a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise „barbare” de la nordul Dunării şi încadrată în comunitatea Imperiului Roman.De aici înainte până la Aurelian, când aparatul de stat roman a fost retras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată de romani este istoria unei provincii a Imperiului.

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

După ce Traian a învins Dacia, aici a început o colonizare masivă. Bogăţiile Daciei atrăgeau ca un miraj mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că: „Traian, după ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari mulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.

Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriul nord-dunărean au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (Legiunea XII Gemina la Apulum, Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare. Pe lângă aceştia, în provincie au fost aduşi funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi, meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi. Aceştia au determinat progresul vieţii economice în Dacia. Totodată s-au dezvoltat şi artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost

4

înfiinţate colegii, care erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase, în scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului.

Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator

Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă din timpul lui Traian.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).

Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.

Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.

Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la

5

zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara, cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa cucerirea Daciei.

Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia. Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind purtate şi de proviniali romanizaţi sau în curs de romanizare, care preferau să-şi schimbe numele vechi cu nume romane.

Trebuie neapărat să amintim faptul că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevăr susţinut de numeroşi învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga etc.).

Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.

După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie, cum afirmă Maria Comşa.

Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.

În concluzie, Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul romanităţii.

Romanitatea românilor

Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de evenimentele care păreau menite sa condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare

6

si odată cu ele a instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia năvălirii popoarelor migratoare.

In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in partea de răsărit a imperiului, românii s-au menţinut si afirmat acolo unde au rezistat elementului migrator, inainte de toate slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor eforturi aproape permanente n-a reuşit sa obţina decât rezultate efemere aparţiale, anume in spaţiul nord-dunărean.

Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele documnte care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numele sub care întâlnim poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi.

La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii române se afla un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe la mijlocul veacului al X-lea. Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romană totodată afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împaraţii romani „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat până astăzi”.Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane işi zic romani şi că li se mai zicea români in vremea lui Constantin al VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducă cele spuse de ei sau despre ei.

Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care menţionează existenta elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a celui următor.

Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea românească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii

7

neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

Formarea limbii române

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat. vulagaris=popular).

Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.

Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.

Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi deosebiri între limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a limbii:

I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “ex: lat. filum > fir;

lat. gula > gură; lat. palus > păr.

Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “ ex. lat. callis > cale;

lat. olla > oală II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la sfârşitul

unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale: ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:ex. caballus > caballu > calu > calsebum > sebu > seutibi > ţie

8

Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.

Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă de cel de subordonare, etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de origine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează, guşă) şi 2200 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş, deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă: alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala Ardeleană).

Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem multe scrisori, acte de vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă. Primele au fost traduse în Maramureş, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.

Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că erau şi cărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu direct în limba română şi cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în mai multe cópii.

Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară.

Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).

Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară, ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul de a ilustra intenţia scriitorului.

9

Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută astăzi).

În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc.

În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul

10

adânc al cuvintelor.

Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri

În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinităţii nu sunt atât de importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică. “Santinela romană” este o sinteză a genezei poporului roman în registru eroic şi vitejesc, grefată pe rezistenţa în faţa popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumând luptele cu năvălitorii conţine fragmente exemplare de poezie imitativă, remarcabile prin dinamismul ritmului şi energia enumerărilor verbale:

“Vin şi hunii, vin şi goţii

Vin potop, potop cu toţii

Pe cai iuţi ca rândunele

Cai sirepi ce fug ca gândul

De cutremură pământul

…

Vie! Ca o stâncă-naltă

Ce din vârf de munte saltă

Tună, se rostogoleşte

Cade, rumpe şi zdrobeşte

Codrii vechi din a sa cale

Până-n fund, în fund devale.

Astfel crunt ostaşul meu

Îşi zdrobeşte calul său

El îi spare şi-i răzbeşte

Snopuri, snopuri îi coseşte

Şi-i înfrânge, şi-i respinge

Şi-I alungă, şi-i învinge.”

În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literară a originilor şi existenţei unice ale neamului precum şi intenţia de a populariza în Europa latinitatea poporului român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari personalităţi literare ale vremii şi , în afara acestor fapte extra-literare, frecvenţa în opera propriu-zisă a trimiterilor la vechimea ş nobleţea originii românilor mărturisesc o întreagă strategie, desfăşurată pe toată durata vieţii, vizând afirmarea dreptului de naţiune suverană a României.

11

Getta din “Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgosteşte marele Horaţiu este de origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “Fântâna Blanduziei” este o descriere metaforică a sincretismului dintre daci şi romani.

Drama “Ovidiu”, prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o formă de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar în piesa lui Alecsandri cu viziunea profetică a unui popor ce se va naşte prin sinteza daco-romană şi cu afirmarea oraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii acesteia în spaţiul carpato-danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.”

Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care să popularizeze legăturile de tradiţie dintre români şi celelalte popoare din aria romanică, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic “Banul Mărăcină” în care dezvoltă o “raritate” istorico-literară ce se referă la descendenţa valahă a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.

Versurile dedicate Italiei din Mărgăritărele (“Pe albumul domnişoarei Ida Vegezzi Ruscalla”, “La Palestra”, “La Magenta”, “Pilotul”, ş.a.), fără a fi nemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei solidarităţi romanice în Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie rămâne “Cântecul gintei latine” care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atât de mândru şi care era întâiul premiu internaţional de poezie al românilor.

Caracteristici ale dacilor

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.

Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea ,

12

unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.

Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor . Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi intăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci ca însemnând unul şi acelaşi lucru.

Limba daco-geţiilor

Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .

Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.

Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile limbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o singură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar diferite totuşi? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român I. I. Russu, întemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic propriu zis cu care operează, ci şi pe un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă. După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimată şi într-o publicaţie română de studii clasice, traca şi daco-geta sunt limbi diferite, această opinie e susţinută de deosebirile reale între regiune tracică şi cea daco-getică în cea ce priveste structura numelor de localităţi ( multele din numele tracice de aşezări se termină în –para , de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice în –dava , de exemplu : Sucidava) şi de consideraţii făcute de învăţatul bulgar asupra sistemului fonetic , după el diferit, al celor două limbi.

Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi unilateral . Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de modeste , în limba traco-dacică. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe pereţii lui , inscripţia constă însă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechea limbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente . La lexico-grafi şi alţi autori antici s-au păstrat câtev a glose traco-dacice , cuvinte izolate cărora li se dă echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, deşi valoarea le este mult redusăde faptul că pentru multe dintre ele nu se pot da etimologii sigure, nu se poate şti exact din ce rădăcini sau cuvinte mai vechi indo-europene derivă.

Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstrate la autorii antici , în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili că numele tribului dacic al

13

costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos , că elementul final dava are înţelesul de aşezare,târg,sat.

Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că limba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care repreyintă vestigii ale graiului traco-dacic : baci, balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.

Puţinele elmente de limbă tracico-dacică au îngăduit, totuşi , specialiştilor să-i detrmine caracterul şi să-i precizeze locul în marea familie a limbilor indo-europene. Aceste limbi se împart în două grupuri numite convenţional kentum şi satem. Din grupul kentum făceu parte limbile ca: latina , greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem , sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave şi altele. S-a putut stabili că limba traco-dacică face parte din grupul de limbi satem , fiind înrudită cu sanscrita, limbile iranice şimai ales cu illira vorbită în partea de apus a Peninsulei Balcanice şi în ţinuturile Calabriei şi Apuliei din Italia sud-estică .

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, două tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o tesătură mitoasă. În picioare purtau opinci.

Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene; oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa liber. Părul il aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.

Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule, colier-lanţ, centura-lanţ, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare sociala scăzută, dificultatea producerii si asigurării îmbrăcămintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de îmbrăcăminte textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blănuri si piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

14

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile Pârvan în „Ţara de Apus” :

„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi uscăţivi . Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte. Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.

În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate celelalte care umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate nţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat în vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.

Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.

Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”

15

Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu mai multă vreme înaintea lui Pythagoras.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul şi nordul Dunării.

Continuitatea dacilor după cucerirea romană

Adepţii tezei despre nimicirea dacilor în teritoriile cucerite şi stăpânite de romani la nord de Dunăre îşi sprijineau cu multă nădejde susţinerile lor şi pe două texte antice păstrate la doi autori târzii. Una este cunoscuta scriere a lui Iulian Filozoful, atribuită împăratului Traian: „...am nimicit neamul geţilor”.

Celălalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune că „ ... în îndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost golită de bărbaţi”. În ceea ce priveşte aceste texte s-a arătat în repetate rânduri că aici avem de a face cu o exagrare retorică, cu un decalc literar, care nu trebuie luat stricto sensu. Ca în cazul altor scriitori antici care vorbesc despre „exterminări”, „nimiciri”, această afirmaţie are un evident caracter anecdotic şi trebuie înţeleasă numai în sensul înfrângerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare şi nicidecum că dacii au fost desfiinţaţi ca popor.

Alte surse antice vorbesc sistematic numai de învingerea şi subjugarea dacilor. Iată cum se exprimă alţi scriitori antici: Dio Cassius: „Traian ... , după lungi şi grele strădanii, a biruit pe daci...”; Eutropius: „Traian ... , după ce a învins pe Decebal, a supus Dacia..”.

Şi pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaţiei dacice (bărbaţi, femei, copii sau nobili şi oameni de rând) în faţa împăratului şi a oştilor romane. Faţă de mulţimea care se supune, cuceritorii manifestă clemenţă şi înţelegere. Nicăieri nu se văd scene de cruzime sau masacre ale populaţiei dacice.

În ceea ce priveşte textul lui Eutropius, trebuie să spunem că el redă de fapt o stare de lucruri reală şi firească: pierderile mari de bărbaţi suferite de daci în războaiele cu romanii. Procentul mai mic al bărbaţilor autohtoni şi predominarea numerică a femeilor dace după

16

războaiele de cucerire, ca şi colonizarea romană în ansamblul său au creat în mod necesar condiţii favorabile încheierii de căsătorii mixte, între localnice şi noii veniţi.

Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de pe Columna lui v Traian, ca şi numeroasele inscripţii şi monumente romane existente încă în Transilvania, au constituit dovezi evidente că românii sunt urmaş evidenţi ai coloniştilor romani.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării : „Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

Aşadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost nimicit, el a continuat sa existe şi să se afirme în secolele următoare.

Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani

Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinsmul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele istorice sunt mai puţin concludente.

Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană. Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi „preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce „duce spre limanul mântuirii corabia Sa” (Biserica Creştină); tridentul, care străpunge delfinul şi, asemenea crucii mai târziu, este „instrumentul mântuirii credinicoşilor”; viţa de vie, care prin incrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini devine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum şi Micia. Descoperite în preajma castrelor, aceste vestijii ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândirea creştinismului în Dacia romană. Cât priveşte

17

rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiecte specifice, opaiţe, mai ales existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciile romane din spaţiul carpato-danubian coincide cu domnia împăratului Severus Alexander (222-235), un spirit sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publică apartenenţa la noua religie, aşa cum dovedeşte, printre altele, o inscripţie funerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei inscripţii,m în cadrul diferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.

Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cu imagini ş texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cu Bunul Păstor, care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu acrostihul „IXOYC” însemnând în limba greasă peşte, care atestă înlocuirea, în simbolistica creştină, a delfinului.

Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratul Decius, ea atinge punctul colminant în timpul domniei lui Diocleţianus. După ce acesta organizează în anul 284 o nouă provinice, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, creştinii din zona pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin edictele din anii 303-304, împăratul condamnă la munca silnică sau la moarte mai mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Naviodumum (Isaccea) ş din alte locuri. În anul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului, dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de pe monumentul funerar descoperit la Niculiţel (jud. Tulcea). Câteva decenii mai târziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava Gotul.

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de la Tomis se remarcă pe plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I de origine „scit”, deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil dialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat la Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă creştinismul printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt). Noul loc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar (altarium), a boteza ( baptizare), cruce (crux, crucem) , duminică (Dies/Dominica), înger (angelus), Paşti (Paschae), scriptură (scriptura) ş.a.

Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, la Sucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene.

18

Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României

Băniţa

Băniţa, com. în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de V a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată (sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică

binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică a zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără: ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru

19

războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc

Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

20

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

     Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.         

    Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.  

21

Bibliografie

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28

Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263

Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960

Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957

Protase,D. Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31

Stoicescu, Nicolae Continuitatea românilor, istoricul problemei, dovezile continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

22

Zub,Alexandru Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”, Editura Al. Zub, Bucuresti, 1981)

N.A. Costantinescu Istoria Romanilor, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti

Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational, Bucureşti, 2002

23