SOCIETATEA DE MOINE C U P R I N S U L :

PROBLEME CULTURALE: Îndemnuri că­tre studenţi — — — — — — — — G E O B G E VALSAN Centenarul introducerii limbei franceze în învăţământul public românesc: Sur quelques aspects des rapports intel-lectuels franco-roumains — •— — — YVES ATJGEB L'influence feminine dans l'essor de la langue frangaise en Roumanie — — — J E A N N E N I C O I A U

PROBLEME SOCIALE: Revoluţia spaniolă I L I E C B I S T E A Cerşetoria şi vagabondajul — — — — OCT. F . P O P A Destinul popoarelor răsăritene — —• — P E T B E P A N D R E A Cultura naţională şi cooperarea intelec­tuală internaţională — — — — — — V. i. B. POGONEANU

FIGURI REPREZENTATIVE: Costache Ne- -gri (amintiri) —. — — — — — — G H - SION

ACTUALITĂŢI: Primăvară în natură, urgie în politică — — — — — — — — HOBIA TRANDAFIR

ARDEALUL VECHIU: Problema Transilva­niei în presa franceză — •— — — — EBNEST ARMEANCA

1 Proprietatea agrară în Ardeal — — — P E T R U SUCIU SATE, ORAŞE, REGIUNI: Din Muscel (Mo­

tiv etnografic) — — — -— — — — I O N CHELCEA DISCUŢII ŞI REC EN Sil:

Măria-Sa Puiul Pădurii (de M. Sado-veanu) — — — — — — — — — CONST. D. IONESCU

PAGINI LITERARE: Răbojul lui sf. Pe­tre (4) — — — — — — — — — ION AGARBICEANU Nedumeriri (poezie) — — — — —• — -*1- IACOBESCU

CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: Un caz special: Concertul dlui Flavius Tripon A N A V0tt.-NiC0ABA Teatru: închiderea stagiunii. — Timoteiu Cipariu la Bucureşti în 1836. — Elogiul lui Ladea. — f Bartolomeu Cecropide — CBONICAB

BULETIN BIBLIOGRAFIC: «>N MUŞLEA FAPTE, IDEI ŞI OBSERVAŢIUNI: Paul

Doumer ales preşedinte al Republicei franceze. — Un concurs caracteristic. — Activism unguresc în Slovacia. — Răsbu-nare milenară. — Valorile culturii euro­pene. — Se va federaliza Europa? Con­gresul socolilor în Praga 1932. — Situa­ţia sumară a Băncii Naţionale a Româ­niei. — Redacţionale. — Bibliografie — REDACŢIA

COPERTA — — — — — — — CATUL BOGDAN DESENE INTERIOARE — — D E M I A N ,

Director: ION CLOPOŢEL

Redacţia: Piaţa Unirii 8. Administraţia: Str. N. lorga lila.

Apare la 1 şl 13 ale Secarei luni

r Un exemplar: 30 Lei.

Anul VIII

Cluj, 15 Mai 1931

Nr 9

ABONAMENT ANVAL: Autorităţi, birouri, bănci: 1500 L Societăţi culturale, şcoli: 1000 L Liber-protesioniştl: 600 L Funcţionari, preoţi, studenţi: 500 L

In streinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat

Toţi fumătorii sunt satisfăcuţi cu nouile ţigarete ale

Cassei Autonome a Monopolurilor.

RTOH OR R. R.

„Biruinţa" de I. Agârbiceanu — Ed. „Naţionala" I. Ciornei —

Neobositul nostru prozator dl I. Agârbiceanu, lau­reat cu marele premiu pentu proză al Academiei Ro­mâne, a adăugat comorii sale literare un nou ban de aur: „Biruinţa". Dacă lucrările sale anterioare ne-au obicinuit să vedem în D-sa un abil. învingător al dificultăţilor de pătrundere în psihologia umană, a-cum, în „Biruinţa", dl Agîrbiceanu atinge o nouă culme. Discreţia, fineţa şi pasiunea pe care o pune în crearea unor personagii chinuite şi a unor. situaţii când pline de dramatism, când pline de duioşie, îl aşază dintr'odată alături de marii romancieri ruşi.

In ,3iruinta" trăeşte o întreagă lume, cu sufe­rinţele, pasiunile şi năzuinţele răscolite de negura

pe care epoca răsboiului a întins-o, în deosebi, asu­pra satelor din Ardeal. Drama pe care o trăeşte Va-sile Grecu, eroul romanului, care ar fi trebuit să fie preot şi nu-i, fiindcă îşi dă seama că nu crede îndeajuns, care iubeşte nebun şi se căsătoreşte cu o fată ce nu cunoaşte iubirea, — ne cucereşte, zgu-duindu-ne profund.

Drama lui creşte, odată cu durerea de a con­stata că n'a izbutit să câştige iubirea propriei sale soţii, vecinie indiferentă şi pe nevisate pasionată de un tânăr ofiţer rus, prizonier încuartiruit în*r

locuinţa lor. In ceasurile lui de frământare, e chinuit de

gânduri. Să se răzbune? Nu poate fi vorba de răz­bunare. Dimpotrivă, cuminte şi resemnat va trebui să piară din calea fericirei Vilmei, deşi o iubeşte ca un nebun. înflorind în el această hotărîre dârză, Vasile Grecu simte ceva straniu petrecându-se în-trînsul, ca şi cum de astădată, duhul credinţei ade­vărate i-a coborît în piept.

In clipa când mărturiseşte această hotărâre, din străfundul inimii femenine, un glas a-şoptit Vilmei toată povestea chinurilor şi a jertfei soţului ei. Mi­racol interior, Vilma brusc transformată, îngenun-che în faţa sentimentelor mari şi eroice ale băr^ băţului, o dragoste proaspătă, vie şi neaşteptată. Simte că-1 iubeşte cu adevărat numai pe el şi nu pe altul.

Dela „SOCIETATEA DE MÂINE* REDltCy iONAL.E" ~ ~

Suntem încântaţi, că distinsul intelectual d. 6 . Vâlsan, de numele căruia se leagă organizarea insti­tutului geografic al Universităţii din Cluj şi publica­rea acelui Anuar de rară valoare ştiinţiflcă-socială, cu toatecă transferat la Bucureşti a ţinut să adre­seze de pe tribuna „Societăţii de mâine" cuvintelo către studenţi din fruntea numărului de faţă. Ce mult şi-.a legat d-sa de suflet acest Ardeal...

— Dăm textul francez al cuvântărilor rostite sub auspiciile Cercului Bonsard din Cluj pentru a pro­mova însuş scopul acestui Cerc: aprofundarea lim­bii franceze în Ardeal.

— Articolele anunţate, cari n'au putut merge în nrul de faţă, vor apărea în nrul viitor.

BIBUOGBA FIE Atragem atenţia asupra următoarelor

câr t i de conţinut conomic: Prof. dr. Sabin Cioranu: „Cehoslovacia"

(1918—1930). In t r 'un volum de 150 pagini se face un istoric al finanţelor cehoslovace, se" • s tăruie pe larg asupra genialului plan al% ministrului Raşin de asanare şi stabilizare a coroanei şi se dau ample informaţii asu pra organizării valutare şi bancare a înflo­ri toarei republici vecine.

Dr. Traian Nichiciu: „Cărţile funduare din Ardeal" (150 pag.) şi „Dobânda şi regie-mentarea ei" (20 pag.)

Problema cărţilor funduare este pusă cu mare apara t de informare a t â t din punctul de vedere contabil şi juridic, cât şi din punct de vedere practic. Se publică nume­roase formulare şi se dau foarte folositoare indicaţiuni asupra instituţiei acesteia ' care meri tă a fi introdusă în întreaga Românie. Este interesantă şi broşura asupra dobânzii.

Dr. Ion Luca Ciomac: „Despre stările a-grare din Transi lvania" (154 pagini). Intr 'o formă îngri j i tă de publicist autorul recurge la o mulţime de surse de informaţie pentru a lumina stările agricole din Ardeal sub re­gimul feudal, şi sub regimul reformelor a-grare dinainte şi de după Unire. Cu o ma­re bogăţie de date statistice analizează o te­mă de palpi tantă actuali tate.

206

PROBLEME

CULTUBALE

I n e m n u r i c a ă i r e s t u d e n ţ i * ) Primul cuvânt pe care mă simt dator să-1 spun

în fata atâtor figuri nOuă, în faţa acestui buchet de tinereţe care îmi face cinstea să mă asculte, este un „bun venit" exprimat din toată inima.

Bine ai venit, tinereţe, nădejdea viitorului no­stru! Bine ai venit în sânul Universităţii noastre, care de azi te adoptă şi nu te lasă să scapi uşor po căile legale până ce nu vei dovedi că ai ştiut să te hrăneşti cu ştiinţa care e produsul specific al acestei instituţii.

Mă grăbesc să fac această urare de bun venit, căci nu ştiu la câţi voi putea spune: „mulţumesc şi rămas bun!" Experienţa dovedeşte că din mulţimea studenţilor care asistă la lecţiunea de deschidere a unui an, puţini numai rămân până la capătul anu­lui; mai puţini rămân până la sfârşitul perioadei de 3—4 ani, şi foarte puţini binevoesc să treacă prin poarta, — cam îngustă, — a licenţei. Cât despre doc­torat, căci există şi un doctorat în Universităţile noastre, (doctus, de unde vine doctor, înseamnă „în­văţat", iar nu „vindecător de boale"), în afară de Fac de Medicină, acest titlu este atât de rar, îneât poate fi trecut deocamdată cu vederea. Aceasta în­seamnă că din destul de numeroasa asistenţă cart, împodobeşte astăzi sala noastră de Geografie, o ma­re parte se va îndrepta spre alte ocupaţii mai fertile şi care cer mai puţină bătae de cap.

Deşi cuvântul „Universitate" e atât de vast, în­cât ai crede că cuprinde remediul la toate nevoile, după cum vedeţi, ea presupune un lucru neplăcut, această „bătaie de cap", care se ridică împotriva ce­lei mai puternice tendinţe a civilizaţiei actuale. Ge­neraţia modernă nu vrea bătae de cap. Da, să-şi bată capul alţii, ca să inventeze automobil, aeroplan, ra­diofonie. Dar nouă să ne dea maşina cât mal puţin complicată, care, dacă apăsam cu degetul pe un re­sort, aleargă, sboară, cântă pentru noi. Câtă vreme pierdea, acum douăzeci de ani Domnişoara ca să în­veţe pianul! Acum cântă pe Beethowen, pe Wagner, pe itichard Strauss şi i se cere un singur talent: să ştie să schimbe acul la gramofon sau să deplaseze maneta dela radio. Mare progres! Şi e păcat că Universitatea nu se îngrijeşte să ne scutească de munca intelectuală. Dar să nu ne grăbim să afir­măm prea repede. Cine ştie dacă undeva, prin Am&

*) Lecţia întâia făcută eu studenţii în Geografie ai anului preparator dio Bucureşti, 1930—1931.

rica, vu se lucrează la maşinizarea Universităţii 1 Un romancier francez descrie cum se vor ţine cur­surile universitare peste câteva sute de ani. Intr'o sală ca aceasta, tinereţea veselă, cu obrajii rumeniţi de jocuri sportive, intră gălăgioasă, râzând şi cân­tând. Apare profesorul care se urcă pe catedră şi cu o privire adâncă, plină de fluid hipnotic, stăpâneşte toată mulţimea. Studente şi studenţi cad instantaneu într'un somn dulce. Atunci repede, repede, profesorul începe să-şi depene ştiinţa lui, într'o tăcere ideală, fără să fie întrerupt de conversaţii prin bănci, fără să-şi plictisească auditorul, care nu ascultă, ci înre­gistrează automatic, în somnul său fericit. Când a ter­minat' profesorul suflă în cruce peste sală şi tinereţea, se deşteaptă, mai savantă de cât adormise, apoi alear­gă din nou la sporturile sănătoase de unde venise, liomancierul de care amintesc putea fi mai îndrăz­neţ. Se vede bine că nu ar" fi nevoe nici de prelegere. Cum avem conserve de legume şi de fructe, putem avea şi conserve de ştiinţă, pe plăci sensibile de ebo-nit, care pot înregistra pe vre-un Newton, Pasteur sau Einstein ai viitorului. Profesorul s'ar mărgini să vie la Universitate ţinând subţioară eonserva ştiinţifică indicată pentru acea zi şi ar face numai sforţarea să spue: „Domnişoarelor şi Domnilor, fiţi a-tât de amabili şi dormiţi! Azi vom vorbi despre teo­ria mişcărilor orogenetice şi epirogenetice". Ar a-păsa pe un buton, s'ar uita la ceas, ar pleca să-şi vază de treburi, apoi s'ar întoarce să închiză apara­tul şi să-şi deştepte auditorul umflat de ştiinţă.

Nenorocirea noastră e că nu am atins această înaltă realizare universitară. Profesorul trebue încă să-şi prepare cursul, iar studentul trebue încă să în­veţe şi e păcat, căci nu avem vreme! Suntem gră­biţi. Caracteristica vremii noastre e graba. Dece ne grăbim? Să lăsăm pe un scriitor american recent (Sinclair Lewis) să ne descrie viaţa unui oraş ameri­can, idealul spre care ne îndreptăm şi noi cu toată bătrâna Europă:

„împrejurul lui, oraşul se grăbea pentru plăce­rea de a se grăbi. Oameni în automobil se grăbeau să se întreacă unul pe altul în circulaţia accelerată a bulevardelor. Alţii se grăbeau să apuce trenul, cu toate că trenurile se succed din minut, se zoreau să sară din vagoane ca să alerge deacurmezişul străzii, să se precipite în case şi să se arunce în aseensoarele expresse. Alţii, în restaurante, se zoreau să înghită iute o hrană pe care bucătarii, se zoriseră să o fiar-

207

SOCIETATEA DE MÂINE

bă. Alţii în prăvălia bărbierului strigau grăbiţi: „Repede ia un briciu, sunt grăbit!" Alţii concediau înfrigurat pe vizitatori în birouri cu inscripţii ca: „Astăzi am mai multă treabă decât oricând" ...Oa­meni, care într'un an câştigaseră 5000 dolari şi în al doilea an 10.000, îşi torturau nervii şi îşi storceau creerii spre a câştiga anul acesta 20.000. Iar cei care cădeau de istovire, după ce câştigaseră cei 20.000 dolari, se grăbeau să prindă trenuri spre a se repezi într'o vacanţă prescrisă de medici grăbiţi".

„In mijlocul tuturor acestor oameni, Babbitt in­tră în grabă în biuroul său şi se aşeză fără altă trea­bă însemnată de făcut, decât să supravegheze ca im­piegaţii lui să aibă aerul că se grăbesc. In toate Sâmbetele după amiază, se ducea grăbit la clubul său câmpenesc şi se grăbea să facă nouă puncte la golf̂ spre a se odihni de graba din timpul săptă­mânii".

Iată icoana clasică a activităţii celor mulţi, în America, tocmai în statul de energie şi de realizare mai îndrăzneaţă decât oriunde pe faţa pământului. Acum transpuneţi-vă pe un plan mult mai mic, în a-cest oraş al Bucureştilor, cu străzile lui pline de au­tomobile şi de lume, citiţi ziare şi reviste, observaţi sălile acestei Universităţi, dealungul cărora forfo­tesc necontenit studenţi grăbiţi să alerge dela un curs la altul, ca să înghită porţia de ştiinţă zilnică. Veţi vedea că ne apropiem cu paşi repezi de graba americană. Slavă Domnului, noi mai avem şi leneşii noştri, care dau o notă de pitoresc cu care nu se poa­te lăuda America. Nu degeaba suntem aşezaţi „la porţile Orientului", care şi-a întins atâtea secole cleiul lenei sale şi asupra noastră. Dar avem şi pe grăbiţii tipici, care nu pot înţelege cum poţi citi o carte încet şi mai ales, cum o poţi reciti şi lua note; care nu înţeleg cum poţi asculta liniştit un curs şi apoi să cugeti asupra lui, ba chiar să te duci la bi­bliotecă şi să consulţi câteva volume, spre a te lă­muri asupra unei probleme dificile!

Avem o tinereţe atât de grăbită, în cât nu se mai poate opri la mărunţişuri de gramatică sau de lo­gică de composiţie şi nici chiar de caligrafie, care a rămas un secret cunoscut numai de copiii din clasele primare. M-am deprins să scriu în macaroane câr­lionţate, sau ca o muscă ieşită din călimară, ei bine, profesorul să se muncească să mă descifreze! Nu îşi dă seama studentul că scrisul e o icoană a sufletului şi, afară de cazuri patologice, desmăţul scrisului în­seamnă desmăţul sufletului şi că o lucrare murdară spune multe asupra persoanei care a scris, chiar dacă ar fi îmbrăcată în purpură şi aur.

Aceeaş grabă şi la ortografie: punct, virgulă, punct şi virgulă, trăsură de unire, apostrof, ...aces­tea sunt chinezării pedante. „Vă rog a-mi acorda" se scrie mai simplu: „Vă rog ami acorda"; „această mişcare a descris-o", se scrie: „această mişcare a des-criso"; „trimiţându-i-se", se scrie „trimiţânduise". De ce să scriu este, care e lung, mai bine scriu ste: „Durata mişcării de revoluţie ste de 365 zile"; „Pă­mântul ste înclinat cu 23° V2 pe ecliptică".

Dar ascultaţi câteva exemple de logică elemen­tară: „Despre această învârtire a bănuit şi în vre­mea veche Aristotel care a vorbit despre forma pă­mântului spunând că umbra ce o lasă pe lună e ro­tundă. Prin urmare Aristotel a bănuit şi învârtirea pământului în jurul soarelui". Deci Aristotel a ară­

tat că forma pământului trebue să fie rotundă, fiindcă în timpul eclipselor, umbra pământului pe lu­nă se arată rotundă. Pentru studentul nostru acea­sta înseamnă: prin urmare Aristotel a bănuit şi în­vârtirea pământului în jurul soarelui!

Alt exemplu: „Cu ajutorul analizei spectrale s'a constatat că în lună nu există atmosferă şi s'au ob­servat băşici de aer în jurul circurilor şi aceasta e foarte natural fiind mai aproape de pământ". Las la o parte că mai la fiecare cuvânt din această fra­ză se adaogă o nouă năzbâtie împotriva adevărului ştiinţific şi al gramaticei. Rămân numai la afirma­rea că s'a constatat că în lună nu există atmosferă şi totuş s'au observat băşici de aer!

Alt exemplu: „S'au observat că luna are munţi mult mai mari decât ai pământului. Măsurându-se munţii lunei în comparaţie eu ai pământului, s'a văzut că luna are munţi înalţi de 7000 m., deci egali cu cei mai înalţi munţi de pe suprafaţa pământului". Şi aci, lăsând la o parte faptul că cei mai înalţi munţi ai pământului nu sunt numai de 7000 m. (căci ştim că Everest are 8840 m.), rămânem numai la obscuritatea logică: Luna are munţi mult mai mari decât ai pământului, care sunt totuşi egali cu cei mai înalţi ai pământului.

In sfârşit un ultim exemplu de logică: „Pe lună soarele se vede rar. Doar apare şi apoi dispare nu­mai decât. Ziua este lungă cât 14 zile terestre, noap­tea la fel". Cum nu şi-a dat seama cel care a scris ca o zi lungă cât 14 zile terestre, nu se potriveşte cu a-firmarea că soarele apare şi dispare numai decât? Acesta e un mister pe care nu-1 poate explica decât graba şi lipsa de cugetare elementară. Acelaş autor continuă: „Deşi este o deosebire mare între pământ şi lună, totuşi este o strânsă legătură ştiinţifică".

Dar poate doriţi şi câteva probe de stil dela oa­menii în preajma licenţei, care peste un an-doi, vor învăţa pe elevii de liceu cum să scrie? Iată o intro­ducere :

„Ţara noastră, prin aşezarea ei, reprezintă o si­metrie, un fel de cetate care se lasă până departe să fie apărată de şanţuri medievale, de fluvii din cele patru puncte, dându-i cu drept cuvânt numele de personalitatea geografică". La fiecare rând cel puţin o greşală: O ţară nu se poate prezenta simetric prin aşezarea ei, ci prin forma ei sau structura sa interioară. O cetate „care se lasă până departe să fie apărată," e o incorectitudine de expresie. Şanţuri „medievale" e ridicol; de ce ar fi medievale şi nu ar fi antice sau moderne? „Dându-i cu drept cuvânt nu­mele", e o absurditate; s'a vorbit de cetate, şanţuri, fluvii, atunci cine îi dă numele? „Din cele patru puncte", e o exprimare trunchiată; e vorba de cele patru puncte cardinale. Personalitatea geografică, e» o neglijenţă; se dă numele de personalitate geogra­fică, nu de personalitatea. Iată ce giuvaere poate făuri, în 3—4 rânduri, un student de anul al III.

încă un exemplu de încheiere: „In urma acestei mişcări avem următoarele urmări: Pământul este aşezat cu 23° pe ecliptică. In urma acestei aşezări provin anotimpurile în număr de patru. In urma a-cestei mişcări avem micşorarea şi mărirea zilelor".

Te întrebi dacă un copil de clasele primare ar reuşi să scrie mai rudimentar.

Să nu credeţi că aceste exemple sunt un produs al imaginaţiei mele perverse. Tot ce y'am citit nu e

208

BOâWfAfEA DE MÂINE

decât un foarte modest mănunchiu al producţiei stu­denţilor de anul II şi III. Să nu râdeti însă! Fiindcă lucrul se întâmplă şi cu anul I şi e foarte posibil să se întâmple şi cu Dv. Care e pricina? In primul rând obiceiul de a scrie repede fără a cugeta şi fără a re­vedea ce a scris. Studentul care spune: „Deşi e o deosebire mare între pământ şi lună, totuş e o strân­să legătură ştiinţifică", ascultase cursul şi poate în­văţase mult pentru examen. Dar ascultase, învăţase şi scrisese anapoda, fiindcă era grăbit. Dacă şi-ar fi dat osteneala să cugete limpede şi să expue corect, ar fi scris: „Deşi e o deosebire de înfăţişare între pământ şi lună, totuş este o strânsă legătură de ori­gină între aceste două corpuri cereşti". Şi aceasta ar fi fost exact şi exprimat ireproşabil.

Am comparat graba noastră cu cea americană. Mi-e teamă însă că am coborît prea mult America unde acest fenomen al grabei vine dintr'un exces de muncă. Grăbitul american ştie să scoată bani chiar din graba lui. In câteva minute poate încheia o afa­cere de milioane, în 3—4 luni poate ridica un „zgârie-nori", poate pune în mişcare o întreprindere care va influenta întreaga piaţă mondială, chiar cu riscul ca întreprinderea să se prăbuşească peste alte 3—4 luni. La noi, graba e sterilă ca şi lenea. Grăbiţii noştri nu se precipită spre o anume ţintă, ci se în­vârtesc aiuriţi în jurul lor sau în jurul altora. Gră­bitul nostru, când e student chiar cu dragoste de în­văţătură, înghite, înghite ştiinţă pe care nu încear­că să şi-o lămurească, deci nu o asimilează, nu o fa­ce să pătrundă în însăşi substanţa sufletului său. Ajunge să aibă impresia nelămurită că ce a auzit o mare, subtil, de calitate superioară. Dacă îi spui un adevăr în cuvinte simple şi pe înţelesul lui, aceasta i se pare meschin sau prea banal. Dar dacă îi spui acelaş adevăr prin câteva cuvinte tehnice, care sună ciudat şi pe care nu le-a priceput, atunci poţi fi si­gur că tocmai aceste cuvinte rare, de care se putea dispensa, vor fi cele învăţate în primul rând. Cel care nu ştie să-ţi arate ce este un torent şi cum roade o apă curgătoare, îti va presăra lucrarea cu „cicluri de erosiune", „platforme", „peneplene", care sunt noţiuni mult mai complicate şi nu se pot înţe­lege bine decât după o destul de serioasă studiare a elementelor geografice. Nenorocirea e însă că stu­dentul nu se gândeşte la cugetarea ascunsă sub ast­fel de numiri, ci e ameţit de părerea că dacă va în­trebuinţa cuvinte mari şi misterioase, va putea con­vinge pe alţii că le-a şi priceput. Şi dacă ati şti cum se simte, nu dintr'o lucrare de zece pagini, ci numai din o pagină scrisă, sau din două întrebări orale, dacă ati şti cum se simte calitatea şi intensitatea sufletească a celui care a scris sau a răspuns! — Nu trebue să faci analize chimice ca să-ti dai seama da­că un ban e de aur sau de tinichea. Ajunge să as­culţi clincătul fin şi armonios al unuia sau gălăgia trivială a celuilalt.

Aceste consideratiuni nu trebue să descurajeze pe nimeni dintre Dv. dacă e plin de bunăvoinţa de a învăţa. Eu constat un fapt: nivelul general studen­ţesc de azi e coborît. In cea mai mare parte tinerii care intră acum în Universitate sunt, ca cultură, sub limita cerută în Universitate. Nu fiindcă tinere­ţea de azi e lipsită de inteligentă şi de dorinţa de a se ridica, ci fiindcă vine la Universitate — şi în bn

nă parte rămâne —- nepregătită sufleteşte şi des-orientată.

Ca aspect exterior nu suntem în inferioritate fată de nici o Universitate străină. Figuri distinse, trăsături simetrice, ochi cu văpaia deşteptăciunii, vioiciune. Ca îmbrăcăminte: ireproşabilă — poate chiar prea ireproşabilă — şi în curent cu ultima modă; tunică şi pantaloni exact ca la Paris, plete de leu aruncate spre creştet, unghii lustruite, bucle re­tezate la ceafă, pictură, etc, etc. Misterele civiliza­ţiei exterioare le asimilăm perfect şi instantaneu. Mai mult: toată această lume, care uneori vine din­tr'o modestă căsuţă de sat, în care tatăl, bătrân şi cuminte, poartă încă cioareci, iar mama duioasă îşi înfăşură capul în străvechia maramă, toată această lume ştie perfect să tie o conversaţie, să se exprime nesfiit şi cu tact, iar de multeori cu spirit. îndată însă ce e vorba de învăţătură, parcă o vraje fatală se coboară peste toate aceste inteligente — deşi după credinţa mea, mintea poporului nostru este cel puţin egală, dacă nu spuerioară, mintii tuturor popoarelor din jurul nostru. Tânărul care străluceşte într'o con­versaţie particulară, la examen pierde orice iniţia­tivă şi nu ştie decât să reproducă servil ce a învăţat la curs. In peste o mie de lucrări prezentate la exa­menul din anul acesta, se pot număra pe degete cele care au îndrăznit să fie puţin independente, cu un plan propriu, cu ceva imagini personale, cu un crâmpeiu de cugetare în afară de curs sau de carte. In schimb — şi trebue să o spun şi să vă previn ca nu puteţi face un păcat mai mare împotriva sufle­tului Dv., — foarte multe lucrări nu sunt decât co­pieri, fără cea mai mică lipsă de scrupul, cuvânt cu cuvânt, fie după vecin, fie după carte, fie după note.

într'o Universitate din Franţa sau din Anglia, dovedirea copiatului ar însemna desonoarea pentru toată viata a celui care a cutezat să facă un astfel de delict. La noi e aproape un titlu de glorie. îmi vine să spun e răzbunarea tânărului care a fost chinuit cu învăţarea pe dinafară timp de ani de zile şi care simte că prin aceasta i s'a atrofiat conştiinţa şi dem­nitatea. Cred că voi avea prilejul să revin asupra acestui obicei u atât de răspândit şi sper că voi do­vedi ce socoteală proastă îşi face studentul care co­piază.

Deocamdată doresc să ştiţi ca, în privinţa stărei în care se află învăţătura noastră de acum, convin­gerea mea este că vinovatul principal nu e studen­tul. Suntem vinovaţi noi toţi, adică mediul social în care se ridică tinereţea de azi. Nu suntem o tară de disciplină intelectuală, de tradiţie culturală; nu sun­tem scăldaţi în mediul muncii fertile; nu avem des­tule cărţi bune şi nici destule exemple de laudă. Eroii lui Caragiale trăesc în jurul nostru, prosper rează, ne conduc din fruntea instituţiilor celor mai serioase, din ziare, din parlament şi chiar de pe băn­cile ministeriale. Politica rău înţeleasă ne roade ca un cancer nesăţios, care se întinde, acaparează oraşe şi sate, distrugând însuşirile de cinste, de muncă şi de valoare. Un alt mare vinovat e şi liceul din care aţi venit care — afară de rare excepţii — nu v'a învăţat să scrieţi şi să citiţi şi să studiaţi cum tre­bue, nu v'a învăţat să observaţi cu ochii Dv., nu v'a învăţat să începeţi a cugeta cu mintea Dv. Aţi în­văţat repede, mult şi prost, aşa că cei mai mulţi, so­

r o

80C1EÎAÎEA DM MĂlM

siţi la tfniversitate cu o cultură anemică şi nu pu­teţi resista unei discipline universitare. TJn alt ne­noroc, privind special pe studentul în Geografie, <? că programa geografică a învăţământului secundar e poate cea mai neprielnică pregătirei pentru Uni­versitate. Din clasa V se termină de fapt Geografia căci, după un an de pauză — al clasei VI — se re­petă, în clasa VII, Eomânia. O mare parte din acea­stă „ştiinţă" a Geografiei, atât de vastă şi atât de subtilă în unele capitole, nu o cunoaşteţi de cât în fugă, în clasa IV şi V, iar o privire generală asupr» pământului şi asupra întregei armonii terestre, nu aţi avut-o decât în clasa întâia de liceu, adică a tunci când n'aţi priceput mai nimic! Aţi uitat de mult ce mai e cu Africa, Oceania, cele două Ameri-ci, de ani de zile nu aţi mai pus mâna pe un Atlas şi acum veniţi să faceţi „ştiinţă" la Universitate!

...Ca o concluzie fundamentală a acestei prelege­ri de introducere, voi începe cursul meu prin a vă arăta cum trebue să luptaţi spre a vă desbăra de greşitele deprinderi căpătate până acum dela şcoală şi dela întreaga noastră viaţă plină de grabă şi de dezorientare. Din experienţa mea şi a altora mai pricepuţi ca mine, vă voi arăta, cât voi putea mai simplu, cum trebue să înveţe un adevărat geograf. Cum trebue să asculte, cum trebue să citească, cum să reţie ce a citit, cum să ia note, cum să vadă — căci nu e uşor să vezi şi pentru geograf e o condiţiu-ne esenţială, — cum să cugete, într'un cuvânt cum să lucreze activ, iar nu pasiv, aşa cum se face de obi-ceiu.

învăţătura pasivă e ca apa moartă din poveste; învăţătura activă e ca apa vie, care singură vă poa­

te scoate din somnolenţa în care v'a cufundat pe cei mai mulţi, liceul. învăţătura activă e cea care răs­coleşte personalitatea, întăreşte caracterul, deşteaptă gândul, dă independenţă de judecată, provoacă inte­resul şi aduce satisfacerea descoperirii personale, care e cea mai înaltă bucurie şi mândrie pe care o poate avea omul pe pământ.

Aveţi de ales: între reproducerea mecanică, ba­zată pe memorie, a unor adevăruri pe care nu le pri­cepeţi de cele mai multe ori şi pe care le uitaţi la două luni după examen, şi între desmorţirea înceată la început şi poate penibilă, dar înviorătoare şi din ce în ce mai intensă, a inteligenţei, simţirei şi voin­ţei Dv. Prin cea dintâi metodă, veţi pune la adăpost preţioasa Dv. minte, vă veţi strecura, an de an, prin­tre examene şi poate la capătul vieţii universitare, veţi rămâne cu o hârtie în mână: diploma Dv. de li­cenţă. Prin cea de a doua metodă poate veţi asuda puţin la început, veţi pune creierul să facă ceva gim­nastică şi, indiferent dacă veţi lua sau nu râvnitul „petec de hârtie" al diplomei de licenţă, veţi fi oa­meni gata de luptă în viaţa de după Universitate, care nu e de loc uşoară. Dar nu se va putea să nu în­vingeţi: tocmai fiindcă veţi fi oameni între atâtea paiaţe şi păpuşi. Şi nu e lucru de care să ducă mai mare lipsă ţara aceasta, decât de oameni. Cât mai mulţi oameni care să învingă odată armata inco­mensurabilă de paiaţe.*

George Valsau

*) Notă. Cursul întreg s'a litografiat şi din. el se mai gă­sesc de vânzare puţine exemplare. Doritorii de a4 avea se vor adresa: Seminarului de Geografie fizică, Universitatea din Bucureşti.

R e v o l u ( i a s p a n 1 o l ă Dela 1922, anul instalării lui Mus-

solini la cârma Italiei, până în 1930, Europa trăieşte sub semnul reacţiunii. E o perioadă foarte a-semănătoare aceleia ce urmează prăbuşirii lui Napoleon, în anii 1815—1821. Ca şi atunci, forţele re­acţionare de pe continentul nostru, se reculeg din panică, se organizea­ză, pun mâna pe putere, apărând cu îndârjire vechiul statut economic şi social. Cei drept, ţările din apu­sul şi centrul Europei, ţări indus­triale cu o intensă activitate cultu­rală şi economică, îşi păstrează in­stituţiile democratice: dictaturile cu tendinţe conservatoare se insta­lează numai în statele agrare şi înapoiate din sudul şi estul Euro­pei. Nu e mai puţin adevărat însă, că guvernul Baldwin din Anglia şi guvernele prezidate de Poincare şi Tardieu din Franţa, nu numai că au tolerat, dar au şi încurajat re­gimurile fasciste. Astfel, e bine cu­noscută simpatia lui Chamberlain. fostul ministru de externe englez, pentru şeful fascismului italian, după cum e notorie afecţiunea

Franţei faţă de capriciosul mare­şal Pilsudsky. De altfel, chiar de­asupra unor ţări cari şi-au putut păstra instituţiile democratice,cum e cazul Austriei şi al Germaniei, în tot acest timp, dictatura n'a în­cetat să planeze ameninţătoare, ca o sabie alui Damokles. La fel a fost şi situaţia Românei.

Trebue să remarcăm însă un fapt ciudat: în Rusia, al cărei regim a provocat în primul rând pomenita reacţiune, tocmai la 1921 s'a execu­tat acea retragere strategică, cu­noscută sub numele de Mep, care însemna, în cel mai bun caz, o a-mânare a comunismului integral. Lenin, ca să ţină o pauză de respi­raţie şi să dobândească spaţiu pen­tru un nou avânt, se retrăsese de pe poziţiile înaintate ale comunis­mului militar, invitând forţele ca­pitaliste la colaborare. Faptul pu­tea fi foarte uşor interpretat ca un eşec, iar opinia publică din statele burgheze ar fi trebuit să se liniş­tească. N'a fost însă aşa: sperie­toarea bolşevică a rămas arma de căpetenie a tuturor amatorilor de

dictatură, ea trezind instinctul de conservare al celor primejduiţi şi făcând acceptabile rigorile regimu­lui autocratic.

Abia în 1930, deodată cu ivirea formelor grave pe cari le ia criza economică, un freamăt de nemulţu­mire mişcă popoarele Europei. Dic­tatura spaniolă este cea dintâi, ca­re se prăvăleşte. In celelalte ţări, lipsite de libertăţi publice, spiritul de insurecţie mocneşte încă, dar semne destule arată că încurând el va răbufni. Chiar în ţările cu re­gim democratic, orientarea spre stânga se defineşte tot mai clar.

Ce s'a întâmplat în aceşti opt ani? Salvatorii, cari au cerut dela ţările lor atâtea sacrificii, n'au dat în schimb nimic. Neputinţa lor e manifestă. însuşi Mussolini, fără îndoială, cel mai capabil dintre toţi dictatorii de dreapta, se bucură că în Italia nu e mai rău decât în alte ţări. Pe când din nebuloasa ru­sească, încep să apară con tur ele li­nei noui forme....

210

SOCIETATEA DE MÂINE

Fuga regelui Alf onso va deschide un nou ciclu de evenimente. Ea poate fi considerată ca începutul u-nui nou val revoluţionar ce nu se va mărgini de sigur la teritorul Spaniei.

Mai întâi, guvernul republican provizor de sub şefia lui Alcala Za-mora, primeşte o moştenire tot a-tât de grea ca şi guvernul rusesc al lui Kerensky, la 1917. Spania şi Eusia au fost singurele ţări de pe continent, cari i-au putut rezista lui Napoleon; singurele, prin ur­mare, cari s'au putut sustrage in­fluentei revoluţiei franceze; singu­rele, cari au încercat să altoiască civilizaţia modernă pe trunchiul statului medieval. Nimic mai na­tural decât ca hibrida construcţie spaniolă să sfârşească în acelaş chip ca imperiul tarilor; ca putre­dele bârne feudale, în prăbuşirea lor, să atragă năruirea întregei clă­diri. Primo de Rivera a târît du­pă dânsul pe rege, iar acesta îi va târî pe latifundiari şi pe preoţi, cari, la rândul lor, probabil vor grăbi căderea întregei burghezii. Sunt în Spania destule forte, cari doresc cu ardoare acest cataclism.

La 22 de milioane de locuitori, un sfert de milion de preoţi. La o ar­mată de 80.000 de oameni, un corp ofiţeresc de vre-o 20,000, între cari 600 de generali. Alături de marii proprietari, trândavi şi risipitori, o ţărănime fără pământ, fără cul­tură, trăind într'o mizerie necuno­scută altundeva în Europa- în­deosebi în Andaluzia, contrastele sociale sunt foarte vii. Numărul analfabeţilor, raportat la întreagă populaţia, este încă de 65 la sută. In sfârşit, catalanii şi bascii (pâ­nă acum!) manifestă veleităţi de independentă din ce în ce mai ac­centuate. Şi nu-i exclus să se gă­sească şi alţi amatori de autono­mie. E timpul când pot răsufla toate aspiraţiile înăbuşite şi când capătă glas toate dorinţele compri­mate.

Cine va da piept cu atâtea pro­bleme? Monarchia, neîndrăznind să le soluţioneze, le-a lăsat să se adu» ne şi să se agraveze. Guvernul provizor are un mandat limitat: să păzească ordinea până la întruni­rea Constituantei. De altfel .acest guvern e compus din replubicani, burghezi şi socialişti, cari pot face împreună numai un drum foarte scurt.

Rămâne să decidă Constituanta — dacă, până la întrunirea ei, o lovitură din dreapta sau din stân­ga nu va schimba calmul relativ în-tr'un război civil. Căci sarcina gu­vernului provizor, de a domina ce­le două extreme, pe un teren atât de labil, nu e uşoară.

Dintre toate problemele, fără în­doială că cele mai importante sunt următoarele două: chestiunea a-grară şi mişcările separatiste. In jurul lor se împletesc toate celelate probleme şi de ele depinde liniştea şi viitoarea structură a statului spaniol.

Cuminţindu-se de pe urma păţa­niei altora, îndeosebi a României, proaspeţii guvernanţi spanioli nu se gândesc la o pulverizare a marii proprietăţi, în mici loturi ţărăneşti. Formula este cooperativa agricolă, menită pe de o parte să satisfacă principiile de justiţie socială — ţă­ranii ajungând stăpânii pământu­lui — iar pe de alta să asigure toate avantagiile economice cari decurg dintr'o mare exploatare. Ea e me­nită, cu alte cuvinte, să rezolve problema în mod integral, sub am­bele ei fete: socială şi economică.

Dar, dela teorie până la realiza­rea practică, e un drum bunicel, iar pe drum lucrurile se complică.

Mai întâi, latifundiarii vor fi ex­propriaţi cu sau fără despăgubire. Un parlament cu majoritate bur­gheză, nu va putea concepe decât o expropriere cu'despăgubiri. Altfel, ar vedea ridicându-se împotrivă-i nu numai pe cei loviţi direct prin confiscare — opoziţia acestora e si­gură, chiar dacă ar primi întreagă valoarea pământului — ci toată pătura burgheză.

Cine va despăgubi pe marii proprietari şi cine va înzestra co­operativele agricole cu inventarul necesar? Statul? va consimţi in­dustria şi comerţul ea, sub forma unor impozite excesiv de grele, să suporte sarcinile împreunate cu reforma agrară? Greu 'le crezut. E infinit mai probabil că toate sarci­nile vor cădea în spinarea coope­rativelor. Dar, în cazul acesta, nu va fi compromisă întreagă refor­ma? Sub povara strivitoare a dato­riilor, vor mai putea cooperativele să revoluţioneze agricultura?

Nu există creaţie fără suferinţă şi progres fără sacrificii. Poporul spaniol va trebui să-şi plătească fe­ricirea cu jertfe. Poate va fi ne­voie ca o întreagă generaţie sa fie sacrificată. In acelaş timp însă, el va trebui să găsească şi regimul, care să repartizeze sarcinile deo­potrivă pe toţi umerii. Căci, dacă proprietarul rural de astăzi, prin expropriere se va transforma în proprietar de fabrică sau în ren­tier, situaţia, în fond, va fi rămas aceeaş. Ar însemna — vorba poe­tului — că numai formele s'au schimbat, dar răul a rămas .

•

Sunt foarte putini acei intelectu­ali europeni, cari să fi ştiut că limba catalană e binişor deosebită de cea spaniolă sau că, bascii au

veleităţi autonomiste. Pentru cei mai mulţi, procesul de desmembra-re al Spaniei, care a început deo­dată cu revoluţia, a fost o surpriză. Se constată acum că monarchia spaniolă, deşi foarte veche, nu şi-a putut îndeplini funcţia unificatoa­re: din diversele populaţii, n'a fost în stare să închege un singur po­por. Aspiraţiile naţionale au dor­mitat în cursul veacurilor, dar nu s'au stins.

Cum formula statului unitar nu se mai poate menţine, guvernul provizor s'a plecat în fata realită­ţilor, trecând la formula republicii federative. Există însă primejdia ca viitoarele republici să tindă spre cât mai largă autonomie, să păstreze cât mai puţine legături cu Madridul. Incontestabil că demo­craţia burgheză, încurajând ten­dinţele particulariste, conţine şi principii disolvante. Ceeace s'a pe­trecut cu Rusia, după prăbuşirea ţarismului, când procesul de desa-gregare o sfărâmase în o mulţime de state, toate tinzând spre inde­pendentă, uşor se poate produce şi în Spania.

Cel care a împiedecat destră­marea Rusiei, a fost bolşevismul. Ce-i drept, el a recunoscut autono­mia Ucrainei, a Rusiei Albe, a Georgiei, ba li-a oferit autonomie şi popoarelor asiatice, cari poate nici nau cerut-o. Uniunea sovieti­că e compusă doar din zeci de re­publici şi teritorii autonome. Fie­care poate împinge cultul limbii naţionale până la şovinism. Dar, pe deasupra deosebirilor de limbă şi de rasă, a fost impusă o sin­gură doctrină politică şi un singur sistem economic. Unitatea a fost redobândită. Centralismul, în a-numite domenii, e mai pronunţat astăzi decât sub tari.

Dacă provinciile spaniole vor împinge prea departe separatis­mul, atunci Madridul, care se gă­seşte într'o regiune aridă, va îm­brăţişa, din necesităţi vitale, acea doctrină, care îi va da putinţa să refacă unitatea Spaniei.

Madridul nu se va lăsa înfometat, după cum nu s'a lăsat nici Mos­cova.

Iile Cristea

211

SOCIETATEA DE MÂINE

Costache Negre — Amintiri —

Cam pe la anul 1870 eram copil, când am cunoscut familia Negre, care locuia in Târgul Ocnii. Ţin minfe, când tatăl meu — cu care era prieten — m'a dus în casa lui C. Negre. Acesta mi-a făcut o deo­sebită impresie şi mi-a inspirat un deosebit respect. Un om înalt, voinic, foarte democrat, dar cu maniere foarte aristocratice, un om fin de tot. Şedea în casa lui pe malul Trotuşului. Casă în stil oriental, cu etaj, pe care vandalis­mul modern şi incapacUatea me­dicului spitalului şi a membrilor „Sf. Spiridon" dela laşi, care ad­ministra spitalul aşezat în casa lui C. Negre — a perdut-o. (Casa a fost cumpărată de D-na Angelica Roseti Tescanu; în urmă a trecut în proprietatea unui boier Crbu, iar el apoi a donat-o Sf. Spiridon). Ca­sa a fost dărâmată, iar în locul ei a fost ridicat un mic spital.

Intorcându-mă iarăşi la persoa­na lui C. Negri, adaog că avea îm­prejurul casei o grădină de fructe pe care le cultiva cu ajutorul unui ţăran. Tot C. Negri ar fi adus vi­ţă de poamă ananas dela Constan-tinopol care s'a răspândit în pod­gorii.

Cei dintâiu oameni însemnaţi ca­re treceau la Slanîc în Târgul Oe ni se opreau şi vizitau pe Conul Costache Negre. Era privit atât de locuitorii din jur cât şi de de­parte, ca cea mai cinstită.şi emi­nentă persoană din ţară. — I)e-aceia zic casa lui C. Negre tre­buia păstrată pentru ţara. româ­nească amintire, muzeu. — Lucru­rile din casă s'au împrăştiat şi crudul înlunerec s'a lăţit pe acel loc. Nu a rămas în jurul casei de­cât o parte din grilajul de piatră şi fier.

Era lângă casa lui C. Negre, un izvor din care toată lumea ducea apă, căci era vestită de bună; izvo-v<_rul acesta şi azi se numeşte apa lui C. Negre. Un grec bogit Ne­groponte, proprietarul moşiei Glo-seşli, a dăruit spitalului o mic de franci şi Doctorul i-a Î>US numele Negroponte.

Fiind o întrunire publică şi tocmai în ziua aceia sosind eu din străinătate am luat cuvântul şi am dat o răfuială doctorului, ca­re a fost nevoit să trimită îndă-răpt banii lui Negroponte, iar iz­vorul a rămas tot C. Negre.

Intr'una din zile primarul Târgul Ocnei, Metacsa, tot un fel de grec, vine şi face o vizită lui C. Negre. Acesta îi oferă un coşuleţ cu cele mai frumoase fructe din grădina lui. Grecul îi mulţumeşte foarte frumos spunând că va trimite ser­vitorul dela primărie să ia coşu-leţul. După o oară C. Negre, ia coşuleţul şi-l duce cu el, când în­toarce vizita Domnului primar. A

doua zi toată lumea a cunoscut lecţia de politeţă pe care a dat-o C. Negre, lovind astfel, într'un mod delicat, fudulia grecească.

Trebuie notat că toată lumea şi chiar prietenii lui intimi, îi spu­nea Negri, pe când el se semna, Ne­gre, după cum se poale dovedi din scrisorile adresate tatălui meu, ca­ri se află în Colecţia Gh. Sion la Bibi. Univ. Cluj.

Costache Negre mă simpatiza. Cu scrisori de recomandaţie dela Dna Elena Cuza şi dela Baligot, m'am dus eu la Paris.

Este, cred, în general cunoscută colecţia de tablouri pe care Negre a, dat-o Univ. din Iaşi Adunarea României i-a dat pentru acest dar drept recompensă naţională 10 000 galbeni, dar el i-a re/mat zicând că ţara are alte nevoi mai mari decât aceasta.

Sub guvernul lui I. C. Brătianu s'a încheiat convenţia pentru deli mitarea frontierelor cu România. Această frontieră trebuia regulată de comisiuni mixte. Negre a fost ales de guvern pentru partea de frontieră dintre Austria şi Bacău. Când s'a dus şi s'a întâlnit cu co-misiunea Austriacă, Nemţii erau prevăzuţi cu toate documentele, a-

decă cu convenţiile între Turcia şi Austria; aveau diferite hărţi, e-rau însoţiţi de prefect, ingineri şi alţi oameni însemnaţi. Negre era însoţit numai de subprefectul, ca­re mai cu seamă pe vremea aceea — nu-i vorbă şi acuma — erau niş­te nulităţi. Guvernul nu ia dat nimic la mână pentruca să se poată prezenta înaintea comisiunei aus-triace. Chestiunea, devenise grea pentru noi. Lui Negre îi vine a-tunci în minte să ieie ciobanii ro­mâni din Ardeal care păşteau oile pe munţi, oameni bătrâni, care treceau necontenit cu oile când în Moldova, când înapoi, şi cu dânşii a arătat bouri vechi pe unde era vechea, frontieră. Oamenii aceştia erau de 80—90 ani, fapt care a închis gura Austriacilor fiind ne­voiţi să recunoască dreptatea noa­stră.

La anul 1876 moare C. Negre. Curtea Mănăstirii Răducanu din Târgul Ocnei, era plină de ţărani din toate comun, din jur. Reprezen­tantul Domnului României Carol, mi-aduc aminte era Epureanu, fost Prim-Ministru. S'au ţinut dis­cursuri, şi cosciugul a fost purtai de flăcăi ţărani. — Atunci am scris cel dintâi articol de jurnal pe ca­re l-au reprodus ziarele din ţară şi la menţionat Misail în cartea sa despre C. Negre.

Gh. SION

Cultura naţională şi cooperarea internaţională Alocuţiune cu prilejul Con­

ferinţei regionale a grupărilor universitare pentru Societate» Naţiunilor, ţinută în Bratis­lava în 19—21 Martie 1931.

Permiteţi-mi să atrag atenţiu­nea domniilor voastre asupra unui fapt care, după cât mi s'a părut, a trecut aproape neobservat în desbaterile noastre: este, anume, imposibilitatea de a concepe o unitate internaţională de cultură, deci şi o unitate culturală central-europeană.

Căci nu trebue să se piardă din vedere că cultura unei naţiuni nu se mărgineşte numai Ia mediul intelectual: ea cuprinde, dimpo­trivă, întreaga massă naţională, din care-şi trage seva şi forţa sa de vieaţă, deci originalitatea sa. Vă aduc, în această privinţă, măr­turia cercetărilor pe care le-a în­treprins în satele româneşti noua şcoală sociologică română, con­dusă de domnul profesor D. Guşti dela Universitatea din Bucureştf.l Aceste cercetări au adus la conclu­zia că fundamentul oricărei cul­turi naţionale stă în manifestările literare, artistice, etc. ale poporu­lui, manifestări din care rees ca­racterele specifice, deci distincti­ve, ale culturei unei naţiuni.

Caracterele culturale specifice ale mai multor naţiuni nu pot de­ci, prin însăşi natura lor, să fia topite împreună sau unificate în­tr 'un acelaşi tot, cu toate asemă­nările mai degrabă generale ce e posibil să se stabilească alături de aceste trăsături distinctive. Şi, de altfel, ar fi oare de dorit să se poată reduce o dinamică diversi­tate, atât de bogată în posibilităţi totdeauna nouă, la un tip unic şi, poate, steril?

Există, fără îndoială, o conştiin­ţă şi un spirit european, după cum există şi un „spirit al Gene­vei". Concepem o cultură umană, ca şi una europeană — care, de altfel, depăşeşte limitele continen­tului nostru —, dar nu se poato vorbi de unitatea culturală a lumii sau de aceea a Europei.

De asemenea, Europa centrală poate foarte bine fi o comunitate de interese economice; ţările ce o compun pot avea, câte-odată, o misiune comună de înfăptuit: în trecut, apărarea creştinătăţii îm­potriva Turcilor, azi, apărarea ci­vilizaţiei împotriva bolşevismu­lui; nu se poate, însă, admite o unitate culturală a Europei cen­trale.

Silinţa noastră trebue deci să se 212

SOCIETATEA DE MÂINE

limiteze la studierea celor mal bune mijloace de a strânge rela-ţiunile intelectuale între ţările noastre. Cooperarea intelectuală internaţională, ale cărei prime in­strumente sânt Societatea Naţiu­nilor şi asociaţiile internaţionale ca aceea a noastră*), este, de altfel,

*) E vorba de Federaţia Universitară Internaţională pentru Societatea Na­ţiunilor.

de două ori folositoare: din punct de vedere intelectual propriu-zis şi din punct de vedere al desvol-tării spiritului de pace. Şi vom putea fi mulţumiţi dacă, prin în­suşi faptul că sântem reuniţi aci şi prin ceea ce va rezulta din des-baterile noastre, vom fi contribuit să facem să progreseze cu un pas spiritul de colaborare internaţio­nală.

Victor I. Bădulescu-Pogoneanu.

MÂRIA=SA PUIUL PĂDURII de M. SADOVEÂNU

Este notorie dragostea dini M. Sadoveanu pentru l i tera tura popu­lară scrisă şi nescrisă. O însemna­tă par te din operă este funciar le­gată de tă râmul folkloric. Intr 'a-colo 1-a dus, în mod firesc, consti­tuţ ia talentului. I a t ă două cărţ i succesive desprinse din patrimo­niul anonim. Baltagul, produs or­ganic al motivelor cântecului bă­trânesc; Măria-Sa Puiul Pădurii, repovestirea, pe un portat iv lite­rar , a răspânditei ficţiuni Gheno-veva de Brabant.-

In 1923, în editura cărţilor de vulgarizare a Casei Şcoalelor, d. Sadoveanu a dat la lumină o pre­lucrare a melodramaticei versiuni, demult pătrunsă în s traturi le lec­torilor cari de abia silabisesc bu­chea. Pen t ru cei mulţi , pentru cei ce descifrează anevoie textele nai­ve, apocrife, romantice ori pseudo-istorice, maestrul faur a moderni­zat naraţ iunea, într 'un grai actual. Pen t ru pr ima oară a fost introdu­să la noi în traducerea lui G. Ple-şoianu, din 1838 şi ret ipări tă, după epuizări repezi, de câteva ori ulte­rior (1847, 1860, 1862, 1868, 1876). Relaţii mai pe larg în studiul dru-lui M. Gaster, Literatura popu­lară.

De data aceasta d. Sadoveanu în­treprinde, o lucrare de anvergură artistică. Stăpân desăvârşit pe in­strumentul popular, al compoziţiei şi verbului, execută variaţ i i de vir­tuoz, inserând efecte tehnice, des­criptive, narat ive şi dramatice, pe o temă străveche. Aedul se bizue pe un arcuş şi este în stare să adau­ge fioriturile dorite. Dacă ar fi t ră i t pe vremea cântăreţilor rătă­citori din burg în burg, d. Sadovea­nu ar fi fost un bard dintre cei ce au dat pr in personalitatea lor ar­hitecturală, unitate disparatelor cicluri de epos popular. In epoca bronzului ar fi fost un cântăreţ din tagma lui Homer, în evul de mijloc ar fi contribuit la limpezirea epo­peii Nibelungilor sau a r fi sonori­zat crâmpee în La chanson de Ro-land.

Aluatul de t rubadur îi crează psihologia nostalgiei veacurilor as­finţite peste castele şi păduri ne­înfiorate de picior omenesc. Acest „mal du pays et des siecles" îl îm­pinge cu puterea instinctuală spre Istoria Ghenovevei de Brabant, a-par ţ inătoare ciclului franc, privi­toare la Casa augustă a lui Carol cel Mare. Deşi încă şi mai bătrână, fiindcă unii specialişti îi identifică urmele adânc, într 'o legendă din sec. V sau VI . î n t â i istorisită în limba sfântă a bisericei catolice, de călugărul M. Emmich, pe la 1272, a fost apoi prelucrată în franţuzeşte de alt monah, Pa te r Cerisier — şi mai a t răgător întitu­lată L'innocence reconnue. Litera­tura germană posedă şi ea o serie de versiuni. Dr. Gaster urmăreşte pe larg filiaţia, afirmând că tăl­măcirea românească redă textul francez. Interesant de constatat es­te gradul de atracţie al povestirei. A plăcut multor generaţii şi nea­muri, odrăslind într 'una. O legendă reproduce şi Grimm în Deutsche Sagen. Din acelaşi t runchiu se de­sface şi cealaltă var iantă românea­scă Povestea pentru împărăteasa tarei frânceşti ce i-au tăiat maşte-hă-sa măinele, anterioară traduce­rii Ghenovevei.

Am transcris câteva concluzii de istorie l i terară pentru a se ve­dea profunzimea la care se înfig rădăcinile în l i tera tura româneas­că şi terenul vast de circulaţie, în Europa centrală şi apuseană. Dl. Sadoveanu corelat str ingent cu folklorul, cu romantismul, alege o naraţ iune care i-a dat satisfacţii de virtuoz executant şi de divertis­ment estetic într 'o regiune predi­lectă. Ca Machiavelli în Belfagor şi asemenea lui Caragiale în Chir Ianulea.

Să examinăm acum, în ce stă ri­dicarea de nivel artistic, potenţa­rea dela materialul brut şi mijloa­cele aferente din Ghenoveva de Brabant la Măria-Sa Puiul Pădu­rii, compoziţie de subtilă factură.

Desigur, ceeace era neapăra t : o

înfloritoare p ic tură a natur i i . So­cotim că aceasta, în pr imul rând, este cauza care 1-a determinat pe dl Sadoveanu să re-creeze, în re­editare proprie, legenda carolin­giană. Un decor fermecător: de păduri nepătrunse; cu drumuri ca­ri alunecă spre cetăţi acăţate în colţuri de stâncă; şopot de ape murmuitoare ca glasurile basme­lor; focuri aprinse în întuneric şi sub clipirea stelelor, lângă streşi­na sihlelor; câmpii acoperite cu smalţul var ia t al florilor şi tăia­te de liniile geometrice ale lanu­rilor; glas de corn în văzduh. Evocarea amplă a pământulu i bătut de lumina soarelui, în-vârstat de ger, cut remurat de renaşterile primăverilor. Toată gama de culori, întregul imn prea-slăvitor, cântat în cele 50 de volu­me de până acum, revin în pagini­le acestea. Dăm câteva ornamente din conţinut. P a r s t ihuri detaşate dintr 'o poemă închinată de P a n elementului său de v ia ţă :

„...din tăpşan subt sălcii răsfi­rate, curgeau trei şipote argint i i pe jgheaburi lungi de teiu. Subt arcurile fluide albeau cupe de piatră".

„Curând se văzu mijind în răsă­r i t cuptorul de aur al zorilor şi straja din turn sună din corn."

„Zorile fulgerau apele şi câmpii­le pline de rouă..."

Capitolele XI—XVII şi X X în­făţişează: peştera, poieni, bolţi de cetină, cu felurimi de dobitoace şi viaţa pr imit ivă a omului între tai­nele naturi i , ajutat de câine.

Lumea pasărilor mişună în bogata ei splendoare. Vânătorul Sadoveanu le cunoaşte t ra iul în deaproape şi le descrie sugestiv. Lupta cocoşilor sălbatici ne aduce aminte de unele pagini d in Ţara de dincolo de negură. Se întorc în sboruri din paradisul dsale: auşei, corbi, ciocănitoare, stigleţi, cocoa-re, etc. Sburătoarele, ca şi câinii, caşi lupanii, au amint i re şi glăsu-esc ca oamenii.

Măria-Sa Puiul Pădurii repre­zintă o tranşe în care regăsim su­ma eminentelor însuşiri din restul operei. Se întind popasuri de voie bună, închinări cu vin generos, tac­lale lungi pe lângă foc, la poale de codru şi în miez de noapte. Se ivesc chipuri sfătoase şi de poves­taşi : negustori pur ta ţ i de treburile negoţului peste măr i şi ţări , călu­gări cu frica lui Dumnezeu şi râv-nitori la cele pământeşti , oameni cu faţa aspră şi cu inima bună. Pa-sagii de asemenea gen tr imit direct la epica gâlgăitoare şi masivă din Hanul Ancutei (spre pildă cap VI) Vânătoare, vânători , ospăţ de nun­tă, împodobesc încăperile sărace a-le recitativului popular cu vraje

213

SOCIETATEA DE MÂINE

revărsată dintr 'un suflet încărcat cu comori nesfârşite.

Ca nişte capiteluri cari îmbobo­cesc coloanele, se înfrumuseţează fruntea capitolelor în gânduri re­zumative. In lapidarul frazei cu as­pect de motto, se destilează esenţa volatilă a întelepciunilor vieţii în deobşte şi în part icular a eveni­mentelor curgătoare pe sforul ac­ţiunii. Pen t ru i lustrare transcriem două:

„— Spune-mi, bătrânule, cum de-ai ajuns tânăr în ani aşa târzii?

„— Nu m'am supărat niciodată pe viaţă."

Alta,-cu al iură de paradox: „A bătut vânt ş'a sosit o veste „M'am bucurat . „—Vânturile şi veştile să nu te

bucure niciodată." (Noi am făcut sublinieri, pentru

evidenţiere). Accent de biblic şi de sentenţios

se aşează pe fila începuturilor, sub desenul deschizător de orizonturi şi te călăuzeşte cu mireasma spi­r i tuală până la vigneta emblema­tică unde se interceptează firul.

Ult imul capitol este rezervat ju­stificărilor părţ i lor de invenţie. E-pisodul celor pa t ru nesmstori, (du­pă norecla neamului, Roşu), cu nu­mele evangheliştilor, este pedean-tregul născocit. Se urzeşte din ca­păt şi străbate nlasa nara ţ iuni i în câteva locuri. Veracitatea este pu­să pe seama lui Poggio Braccio-lini.

..Despre cei pa t ru fraţi neguţă­tori avem iarăşi deosebite infor­maţii . TJnele din istorisirile lor pe ra re le-au făcut Doamnei Comitese la terasă, pe când ea visa la soţul ei nlecat departe, se găsesc inserate si într 'o carte celebră a lui Poggio Braceiolini. secretar anostolic si cancelar al Repuhlicei Florentine în al cincisnrezecilea veac, deci au fost prea adevărate."

Menţionăm pe cele mai impor­tante, acele cari modifică relieful.

Tntâlnirea cu monahii Ieronim si Nicanor. nunta, apar ţ in exclu­siv dini Sadoveann si nu simte ne­voia de a le justifica în niciun chip. O lucrare comparativă ar re­leva nenumăratele inovaţi i : dar a ceasta, depăşeşte scopul cronicei de fată. Semnalăm operaţia capitală înfăptuită de autor, şi anume de­plasarea axei narat iunei . In Isto­ria Genovevei de Brabant, alcătui­torul a u rmăr i t un câştig etico-re-ligios. P r in t r e încheeturile fapte­lor dramatice, emoţionante în sine, a împănat precepte creştine, îndru­mări în vederea consolidării cre­dinţei. Frecvent se vorbeşte despre vir tutea suferinţei, despre nemăr­ginirea puterii dumnezeeşti şi des­pre tot ce inculcă pietatea în su­fletul omului. I a r la sfârşit, după densa cantitate moralizatoare, se t rage concluzia: totdeauna va tri­

umfa nevinovăţia. Dumnezeu are grije să-şi apere făpturile sale.

Ce a făcut dl Sadoveanu? A pla­sat în centru figura lui Benoni, nu a Genovevei. Din vietatea omenea­scă crescută în mijlocul pustietăţi­lor, fiarelor şi copacilor, a făcut eroul pârghie, pr in ajutorul căru­ia este scoasă la lumină feeria na­turii . In jurul unui izvod secundar a nolarizat acţiunea şi climatul.

In acest sens plăsmueşte şi al­te elemente concurente. Câinele Ge-lo, inexistent în forma cărţi i popu­lare, este vizibil de factură sado-venistă. Rolul lui se vădeşte tot a-şa de remarcabil ca şi al persona­jelor de pr imă mărime. Scriitorul are o deosebită afecţiune pentru a-cest animal pe care 1-a poetizat în l i tera tura românească, în mai mul­te rânduri . F destul să amintim al­te două specimene similare: Patro-cle, tovarăşul de joacă şi suferinţă al duduei Lizuca din Dumbrava minunată şi Lupu din Baltagul. Gelo întruneşte însuşirile amându­rora, năzdrăvan ca Patrocle şi cre­dincios ca Lupu.

P r in t re aceste schimbări şi ane­xe trebue indicată introducerea ce­lor doi valahi : a lui Andrei Vână­torul şi a ficei sale Păuna , numită Ber ta de oamenii locului. Ei sunt ajunşi în ţ a ra lui Sigfrid (în car­tea populară Sigefre) din ţ inuturi­le moldoveneşti. Apropierea inten­ţionează ancorarea legendei în et-nosul nostru, pr in colţuri t a r i şi bine adâncite. Cu asemenea rela­ţii istorisirea dlui Sadoveanu e nu­mai par ţ ia l exotică.

Insistăm în treacăt asupra am­plificărilor minime, deşi sunt nu­meroase în Măria-Sa Pu iu l Pădu­rii . Autorul îi face pe cei doi eroi, mama şi fiul, să se folosească de foc, să cunoască mai bine codrul, să se adapteze condiţiilor aspre. Pe câtă vreme, în cealaltă versiune, Genoveva nu suportă rigorile tra­iului, se îmbolnăveşte şi tânjeşte de moarte. I n special pe copil îl do­tează cu toate atributele unei mlă-'diţe a singurătăţi lor. E la fel cu trunchiuri le fagilor şi cu vietăţile munţilor. Un primit iv care nu ştie nimic de lume, trăeşte na tura l şi vânjos între dobitoace, se luptă cu ele şi se socoteşte s tăpânul lor şi al pădurilor. Dl Sadoveanu însuşi enumerându-şi izvoarele, semna­lează na tu ra ca factor care i-a fer­tilizat concepţia:

„Ca să lămurim unele lucruri , am simţit nevoia să cercetăm şi alt isvor, care a fost şi contimpo­ran şi a rămas în acelaşi t imp în putere şi în floare până astăzi. Pietrele mormintelor s'au măci­nat, codrul a rămas, înoindu-se necontenit ş i 'n el am regăsit su­fletul nemuritor al copilului."

In t re panoul dlui Sadoveanu şi acel al istorisirii populare este di­

ferenţă ca între stampele neînde­mânatic zugrăvite şi între o capo­doperă. Cartea populară este o ca­dra din cele expuse la negustorii bâlciurilor, pentru uzul estetic al naivi tăţ i i ; Măria-Sa Puiul Pădurii" este o piesă dintr 'o galerie repu­ta tă sorti tă delectării sufletelor complex întocmite.

Dela valoarea redusă a Istoriei Genovevei de Brabant s'a făcut o ridicare ca dela simplu la com­plex. A înmulţ i t resursele emoti­ve, umplând rama cu o dublă evo­care — specifică l i teraturi i dsale — na tu ra şi epoca medievală. Dra­matizarea care accelerează, domo­leşte ori opreşte respiraţ ia citito­rului, planează între cele două at-mosferizări. Na tu ra pulsează în peisagii, evul în romantica tablou­rilor, de castele, obiceiuri, credinţe, descântece ori veşti exagerate, de­bitate de călători în ţăr i depărta­te şi în locurile sfinte.

Istoria Genovevei: un ansamblu pueril, bazat pe o coardă funda­mentală, eroismul resemnării, este menită pentru o finalitate, să se­creteze lacrimi de compătimire, să. producă elevaţie moral-religioasă. Poveste înjghebată să furnizeze ceasuri de petrecere duminicală vulgului credul şi să adune în şe­zătoare ascultători lacomi de mi­racol.

Măria-Sa Pu iu l Pădurii îndepli­neşte funcţiunea superioară a ori­cărei opere poetice. Cititorul ei nu tresare, nu se încordează şi nu se linişteşte, savurând categoria fap­tului, el cnstă ar ta vraciului care chiamă duhul naturi i . A neglijat cn totul ce era în pr ima esenţial, mentinându-1 doar în peripeţia ac­ţiunii. Şi neesentialul de acolo ca­de aici pe planul atenţiei. Lucra­rea cu tel practic s'a transformat în operă generatoare de frumos desinteresat. 0 mutaţ ie de eriterii, operată după un plan de radicale prefaceri.

Dintr 'o carte eu rost modest a întruchipat o epopee în proză pă­t runsă de abundent suc poetic. Vo­lumul Măria-Sa Puiul Pădurii se a lă tură cu toată cinstea la reali­zările l i terare de până acum ale scriitorului moldovean. Este un in­diciu în plus al nesecatei sale for­ţe de creaţie şi înnoire.

Const. D. lonescw

214

SOCIETATEA DE MÂINS

Problema Transilvaniei în presa franceză IV.

Memoriul studenţilor universitari Români, a fost preludiul mişcării de lămurire iniţiată de Liga Cul­turală, însuşit din primul moment de către Ligă, el este prin urmare primul ei act. Răspândirea celor 13.000 exemplare, în patru limbi europene, s'a făcut "prin intermediul Ligii. S'a urmărit informarea opi­niei publice internaţionale asupra stărilor intolera­bile ale Românilor din Ardeal. Gratie studenţilor dela Universităţile străine, grupaţi în secţiunile Li­gii, problema transilvăneană a cunoscut o publici­tate ne mai cunoscută până atunci în presa euro­peană.

Secţia parisiană — am văzut — a pregătit tere­nul înainte, şi a fost favorizată de conjuncturile favorabile ale politicei internaţionale.

Aproape unanimitatea ziarelor din Paris a co­mentat în mod favorabil memoriul studenţilor ro­mâni. Unele gazete, ca L'Europe de exemplu, îl pu­blică în întregime. Altele reproduc pasagii mai im­portante, sau îl publică în rezumat.

Chiar şi presa din provincie se ocupă cu memo­riul românesc. Astfel, găsim un articol frumos în Reveil du Nord din Lille.

Charles Loiseau, redactorul-şef la Courrier du Jura, şi principal colaborator la ziarul parisian L'Univers, publică un lung articol în acest din urmă, în numărul din 4 Mai 1891, în legătură cu memoriul studenţesc.

Apariţia memoriului a prilejuit ziarului Le Na­tional un articol, cu privire la problemele româneşti, întitulat „Le mouvement roumain et slave". Artico­lul a apărut la 11 Aprilie 1891, şi e semnat „un di­plomat". Autorul crede că protestările îndreptăţite ale Slavilor şi Românilor asupriţi, dau o forţă nouă diplomaţiei franceze, şi slăbesc pe adversari.

Iar un alt articol, întitulat Roumains et Ma-gyars inspirat din memoriu, şi apărut în ziarul La France, din 12 Februarie 1892, sub semnătura lui Raoul Frary, încheie cu următoarele cuvinte: „Ca oprimaţi, ca latini, ca victime ale duşmanilor noştri, Românii din Ungaria au dreptul întreit la simpatia noastră".

Ar reclama mult timp şi spaţiu să ne oprim la toate ziarele cari au scris despre memoriul studenţi­lor universitari români, şi cari s'au arătat, cu acest prilej, favorabile aspiraţiunilor româneşti din Ar­deal. Amintim numai câteva din cele mai importan­te. Astfel e i e Memorial Diplomatique, a cărei prie­tenie şi înţelegere a problemelor româneşti este cu­noscută. Apoi Le Figaro, La Bataille, Le XlX-e siecle, L'lSclair, şi chiar Le Journal Officiel şi altele.

E de notat că studenţii români nu se adresează lumei oficiale, pe care o socotesc neputincioasă de a acţiona liber. Ei se adresează acelora cari pot vorbi şi lucra liber, la lumea neoficială, la presă şi în spe­cial la tinerimea universitară: „Europa de mâine". Către acei, pe cari atât de sugestiv îi numesc „par­lamentul inteligenţei europene". Şi acest fapt capătă o importanţă deosebită, când capitalul simpatiilor acumulate în urma propagandei făcute de membri Ligii Culturale, şi-a dat roadele dovedite la sfârşitul marilor evenimente istorice de mai târziu.

Simpatia studenţimii din Franţa — generaţie ce a trebuit să prezideze aceste evenimente .dintre cele mai tragice din câte a cunoscut istoria — a fost spontană şi aproape unanimă. Ne-o dovedeşte a-ceasta felul cum au primit asociaţiile studenţilor francezi memoriul Românilor.

Memoriul studenţilor români a fost prezentat Asociaţiei generale a studenţilor din Paris de căAre

Marin Demetrescu, student în litere. Buletinul aso­ciaţiei L'Universitc de Paris, îşi manifestă cu această ocazie simpatia pentru Români, în articolul întitu­lat „Revendications roumains", semnat de Henri Carmelin. La baza simpatiei, pe care o simt studen­ţii francezi faţă de Români, stă solidaritatea latină. Asociaţia este însă nevoită să-şi impună o rezervă» îp. conformitate cu tradiţiile ei, deoarece problema, asupra căreia se cere să se pronunţe, este de ordin politic. Această rezervă nu o împiedecă totuşi, să1

dezaprobe, pe acei, cari „nu ezită să mutileze patriile, să violenteze conştiinţele naţionale", spunând cu Montesquieu că „există un cod penal pentru popoare, ea şi pentru indivizi".

Asociaţia generală a studenţilor din Dijon asi­gură pe studenţii români de toată simpatia, promi­ţând sprijinul moral pentru realizarea dorinţelor patriotice ale Românilor.

Uniunea studenţilor din Lille, luând act de me­moriu, e gata să fraternizeze cu studenţimea româ­nească în acţiunea ei contra asupritorilor, mai ales că două provincii franceze sunt nevoite să îndure acelaş procedeu de desnaţionalizare, ca şi Românii.

O excepţie este în această privinţă Asociaţia stu­denţilor din Grenoble. Explicaţia s'ar găsi poate în faptul că studenţii unguri obişneau să frecventeze cursurile dela Universitatea din Grenoble. E ştiut, că Maghiarii îşi desăvârşiau studiile cu preferinţă la universităţile germane. Cultura maghiară este doar modelată după cea germană. Rar se întâmplă' ca cineva să se fi abătut pe la universităţile din Franţa. Universitatea din Grenoble pare că făcea excepţie. Bursele oficiale ungureşti, pentru desăvâr­şirea cunoştinţelor de limbă a profesorilor de fran­ceză, se dădeau mai ales pentru acea universitate, în timp ce Românii preferau Parisul.

Vorbind de atitudinea presei franceze faţă de memoriul studenţilor români e just să pomenim pe scurt de echoul pe care 1-a produs propaganda ro­mânească în cercurile belgiene. In Belgia, la Anvers, a existat din primul moment o secţie foarte activă a Ligii, a cărei prezident a fost O. Moroianu, student la Academia Comercială, iar secretar V. Capsa. Me­moriul studenţilor a fost citit într'o şedinţă a Aso­ciaţiei generale studenţeşti dela Academia de co­merţ. Asociaţia expediază, după terminarea lecturei, Q telegramă de aderare la Bucureşti. Cităm cuvin­tele adresate de G. Moroianu colegilor săi de faţă, la sfârşitul şedinţei.

Studenţii din România — spune preşedintele Secţiei din Anvers — au luat cuvântul în chestiunea pe care aţi văzut-o, în numele libertăţii. Graţie prin­cipiilor liberale de care sunt pătrunşi, ei au crezut necesar, ba chiar indispensabil, de a aduce la cu­noştinţa Europei civilizate şi liberale, piedicile pe cari Maghiarii le pun în faţa desvoltării culturale ale Românilor din Transilvania şi Ungaria, un po­por cu aspiraţiuni naţionale, liberale şi umanitare. Voi însuşi studenţi ai academiei, aţi dat şi cu acest prilej dovada cea mai strălucită a spiritului liberal, care vă însufleţeşte, şi eu o spun, că u<n popor, a cărui fii sunt liberali, este fericit; acest popor are înaintea sa un mare viitor. Mulţumindu-vă din nou, vă asigur, că inima noastră bate călduros pentru Belgieni...." (Lupulescu: Rapport general de l'acti-vite du comite central de la Ligue pour l'instruc-tion des Roumains. 1892).

Cu titlul „Questions d'Orient", organul studen­ţesc din capitala Belgiei „Le Journal des etudiantş de l'Universite de Bruxelles", publică în 2 Mai 1891 un articol călduros despre Românii din Transilva­

ni 5

SOCIETATEA DE MÂINE

nia, zicând că în timp ce lumea se preocupă de si­tuaţia lui Ferdinand din Bulgaria nimeni nu obser­vă „pata neagră, ce cuprinde încetul cu încetul Transilvania. Şi totuşi, în această ţară mică, atât de încercată prin o odioasă opresiune, zace un ferment de discordie, capabil să aprindă Orientul şi Occiden­tul". Articolul semnat de Louis Brunei, este o expu­nere interesantă şi complectă a stărilor româneşti din Transilvania, supusă procedeelor intolerabile ale Ungurilor.

Un alt articol, cuprinzând seria nedreptăţilor şi a vexaţiunilor, la cari sunt supuşi Românii şi naţio­nalităţile din Monarhia habsburgică, se află în nu­mărul din 16 Mai 1891 al ziarului Precurseur din Anvers, semnat de Louis van Keymeilen, profesor la Academia de comerţ.

„Europa occidentală — conchide autorul — nu trebue să uite că rasa românească este sentinela înaintată a civilizaţiei în Orient, şi în baza acestui titlu, nu va putea să urmărească cu ochiu indiferent ceia ce se întâmplă acum la poalele Carpaţilor".

In acest sens scrie Or. Lorand în ziarul La Re­forme din Bruxelles.

Dar nu numai presa şi cercurile studenţeşti au primit cu simpatie memoriul studenţilor români. Problema transilvăneană primeşte adeziunile per­sonalităţilor de frunte ale lumii politice şi vieţii culturale cum © Jules Simon, apoi economistul Emile de Lavaleye şi L. Constans profesor la Univer­sitatea din Aix-en-Provence, în numele mişcării felibrige.

Răsunetul, pe care memoriul studenţilor ro­mâni 1-a produs în opinia publică europeană nu pu­tea decât să alarmez© ^reurileiingBB€şti. Pentru îi neutraliza efectul dezastruos produs prin denunţul politicei de agresiune faţă de naţionalităţi, a apărut răspunsul sJhidejatiBaii„ maghiare. Acest memoriu-raipuTîs" este" supus aprecierii îot acelui „parlament al inteligenţii", căruia s'au adresat şi Românii. Pri­mirea pe care i-a făcut-o prjsa„fran,ceză a însemnat însă un nou punct câştigat _pentru România, în opera de lămurire a problemei româneşti din Transilvania, Dintre asociaţiile studenţeşti, numai cea jdin. Cfre-noble a dat un răspuns mulţumitor pentru* Unguri. Preşedintele asociaţiei, Bertel, e convins că Unga­ria „patria libertăţii în decurs de o mie de ani, nu putea să devină focarul intoleranţei şi al persecu­ţiei" (V. Raportul lui Lugulescu, 1892).

încă înainte de apariţia memoriului maghiar se afla în circulaţie o broşură anonimă, scrisă eu sco­pul de a. reface creditul unguresc în străinătate. Titlul broşurei era „Roumains et Magyars". Auto­rul îşi propune să examineze raportul dintre aceste două popoare, din punctul de vedere al aşa ziselor interese româneşti, al drepturilor istorice şi al echi­tăţii. O critică a broşurei găsim în numărul din 7 Martie 1891 al ziarului Le Memorial Diplomatique, unde se spune, între altele, că „această broşură (care nu costa nimic, pentrucă e trimisă gratis şi franco) mişună de inexactităţi. Ungurii sunt reprezentaţi în ea ca tipul perfect al liberalismului, iar Românii ca o hordă de conspiratori ingraţi şi răi".

Cu privire la memoriul studenţilor maghiari, în numărul din 1 August 1891 al aceluiaşi ziar, găsim o informaţie compusă în termenii următori: „Răs­punsul Maghiarilor la memoriul studenţilor univer­sitari Români a apărut. Vom publica la prima oca­zie o analiză a răspunsului acesta. Putem însă afir-Sia de acuma chiar, că memoriul unguresc mişună

e sofisme şi inexactităţi flagrante. Astfel autorii răspunsului cred a triumfa invocând constituţia li­berală a Ungariei. Ei uită însă a spune că această constituţie nu este aplicată Românilor. Acest fel de aHîsguta a fostlntrebuTnţâTatat de des, încât era de prevăzut. Plângerile cuprinse în memoriul românesc,

a căr6r echou neam făcut, plângeri copleşitoare pentru Maghiari, cari oprimă cu toate mijloacele ju­diciare şi administrative pe cei SVz milioane de Ro­mâni ai Transleithaniei, constitue fapte pozitive, cari nu se pot nega. Acestor fapte, răspunsul Ma­ghiarilor nu opune decât cuvinte. E supărător că tineretul maghiar n'are mai multă generozitate şir mai mult spirit de dreptate".

Analiza amănunţită a contra memoriului ungu­resc a apărut în 15 August 1891.

In senz favorabil Românilor scrie, între altele, ziarul L'Europe, în numărul din 6 August 1891, după ce în 30 Aprilie al aceluiaş an, într'o coresponden­ţă din Budapesta, relatează efectul ce se resimte în Ungaria în urma răsunetului ce 1-a produs în Euro­pa memoriul studenţilor români, pomenind totodată de pregătirile febrile ce se fac în vederea răspunsu­lui unguresc.

Prin memoriul studenţilor români şi al contra-memoriului unguresc, precum şi prin propaganda secţiei parisiene a Ligii Culturale, problema transil­văneană a fost ţinută mult timp la ordinea zilei în presa franceză. Ziarele înregistrează regulat ştiri din Transilvania, din viaţa politică şi culturală, a Românilor, sau manifestări din România liberă în favorul fraţilor asupriţi.

Astfel găsim ştiri cu privire la lupta ce s'a dat de către Români împotriva legii azilejor (Kisdedovo), semnalându-se atitudinea prelăţîlo"r"~români, cari în Casa Magnaţilor s'au ridicat contra acestei legi. Apoi telegrama adresată în numele studenţilor ro­mâni din Paris lui Septimiu Albini, redactor la Tri­buna, cu ocazia eşirii lui din temniţă. Telegrama, purtând 84 semnături, a fost refuzată de către ser­viciul telegrafie maghiar sub pretext că ar contra­veni la art. 7. din regulamentul internaţional. Aces>t fapt a prilejuit comentarii puţin măgulitoare cu' privire la spiritul de justiţie şi liberalizmul ma­ghiar. Dintre ziarele cari au reprodus telegrama a-ceasta, amintim de XlX-e Siecle, ziar republican din a cărei comitet de redacţie făcea parte şi A. Millerand.

Răsfoind ziarele franceze din acea epocă, găsim corespondenţe despre serbările din 3/15 Mai de pe Câmpul Libertăţii la Blaj .despre diferite demonstra-ţiuni antiromâneşti făcute de studenţii maghiari, ca acel autodafeu faimos organizat la Cluj, când a a-părut memoriul studenţilor români, şi despre care găsim o amănunţită descriere în ziarul clujan El' lenzâk din 21 Martie 1891, apoi articole despre Băl-cescu, Avram Iancu etc. şi alte ştiri mai mărunte, pomenind unele chiar de răscoale în satele din Ar­deal. Aceste ştiri din urmă au fost desigur mai mult produsul exagerat al informatorului dela Secţia Li­gii. Ele evidenţiază totuşi foarte potrivit psihoza particulară a Românilor ardeleni ultragiaţi în ceia ce aveau mai scump, de către intoleranţa sălbateca a unui popor dornic de dominaţie . " " " * "

' "~TerijEnpr "aCeâstâ" Tfe-Ttomrnaţie a Maghiarilor este diiTnou denunţată de către Secţia parisiană a Ligii, la un ari de la apariţia memoriului studen­ţesc, într'un protest apărut în presa franceză, în lunile Februarie-Martie ale anului 1892. „Protestul studenţilor români din Ungaria şi România, făcând studiile la Paris ,contra persecuţiunilor de cari su­feră Românii din Ungaria" este titlul denunţului, şi este sempat de V. Antonescu, Stroe Brătianu, I. Nanu, M. Nicoleanu, V. Popovici, N- Staicovici, N. Zlotescu şi încă alte 150 de nume. Acest protest a fost publicat în întregime în Le Memorial Diplomatique, La Paix, La Liberte, La Lanterne, Le Soleil, Le Temps, Le Siecle, Le Voltaire, Journal des Dâbats, La Republique Francaise, La Bataille.

Maghiarii au răspuns la acest protest al Româ­nilor, referindu-se, în sprijinul lor, la faimoasa b?Q-

216

'SOCIETATEA DE MÂINE

şură a lui Moldovan Gergely. Ziarul lui lJoseph Reîriâch, La Râpubll^iie^Francaise, comentând răs­punsul Maghiarilor la protestul Eomânilor, „pe care toată presa franceză 1-a publicat", spune ur­mătoarele: „Ne este destul de greu să ne facem a-supra acestor afirmaţiuni o judecată absolut impar­ţială, pe care ar impune-o simpatia noastră egală pentru cele două naţiuni rivale — fiindcă, dacă po­litica exterioară, urmată de guvernul maghiar nu ne convine de loc, noi n'am putea uita, că sentimen­tul public în Ungaria e departe de a fi ostil Fran­ţei, litera turei sale şi geniului său. Plângerile Eomâ­nilor din Ungaria sunt din nefericire prea repetate

şi prea stăruitoare... Vom adăuga, ca broşura Dlui Moldovan nu ne pare a ii^un document de mare si­guranţă. Autorul, carele, ffiĂfl) e Eomân de origine, este mai mult preocupat ŞŞrtlenigreze p_e[fraţiisăi de dincolo de Carpaţi, decât să apere pe Maghiari de reprbşul abuzului de putere şi opresiune. E <iîe alt­fel interesant de a observa că protestul studenţilor români din Paris poartă semnăturile unui număr destul de mare de Eomâni transilvăneni, şi prin ur­mare tot aşa de bine informaţi ca Dl Moldovan, despre situaţia naţionalităţilor supuse Ungurilor**. (V. Eaportul lui Lupulescu, anul 1892).

Ernest Armeanca.

Cerşetoria şi vagabondajul Articolul 269, din codul penal

francez, prevede scurt şi puţin cam ciudat: „vagabondajul este un de­lict". Legea noastră, pentru înfrâ-uarea vagabondajului şi a cerşeto­riei şi pentru protecţiunea copiilor, (publicată în Mon. Of. din 9 Iulie 1921) şi care urmează, de altfel, foarte de aproape sistemul francez, c mai moderată în expresie. Aceas­tă lege'în articolul prim prevede următoarele:

Vagabondajul şi cerşetoria sunt interzise în tot cuprinsul ţării, fi­ind considerate ca delicte.

Sunt considerate deci, fiind că si­tuaţia socială şi economică, ne im­pun această consideraţie, dar consi­deraţia aceasta e, oarecum, pur ex­terioară, iar în adâncul nostru, de unde vine aprecierea morală asu­pra faptelor omeneşti, pentru va­gabondaj şi cerşetorie, nu există condamnarea, pe care o legăm de alte delicte.

In trecut aceste două stări, erau privite ca adevărate virtuţi, iar azi încă, în civilizaţia noastră cre­ştină, cu feliul nostru, în general, creştin de a aprecia valorile, putem spune că vagabondajul şi cerşeto­ria sunt absolut condamnabile, ca oricare alte delicte? Iată pe vaga­bond şi cerşetor . Locul nu-i leagă, nici bogăţiile, nici legăturile fami­liare. Ei sunt liberi, nu ară, nu seamănă, şi totuş seceră, pot sece­ra mult...

Nu-i oare acesta idealul creştin? Nu e nevoie oare, de libertatea a-ceasta pentru a trăi în Dzeu în absolut, sau dacă vreţi, mai larg, pentru a trăi orice viaţă spiri­tuală?

Totuş vagabondajul şi cerşetoria sunt considerate delicte, căci direc­ţia pe care o ia libertatea vagabon­dului sau a cerşetorului, e de cele mai multe ori rea. Legăturile a-cestea materiale şi familiare, reţin pe mulţi oameni cumsecade, dela fapte cari i-ar pune, desigur, în rândul criminalilor...

Dar mai e ceva: libertatea va­gabonzilor sau a cerşetorilor , e li­bertate numai când e înflorită poe­tic, altfel e mizerie periculoasă so­cietăţii.

Pentru acest caracter periculos le

„consideră", legea, delicte, iar aci vedem rodiii întregei mişcări po­zitiviste, în domeniul dreptului penal.

„Vagabondajul prin dispoziţiile pe cari le învederează, prin ispitele pe cari le scormoneşte, creiază un pericol incontestabil. Legislatorul aduce, — în legea contra vagabon­dajului, —un omagiu discret, dar neechivoc, tezei stării periculoase a deliquentului. (Donnedieu de Vabres: La justice penale d'au-jourd' hui. Paris. Arm. Colin. p. 20).

Această stare periculoasă ţine de esenţa pozitivismului-

Va trebui deci aplicată în spirit pozitivist, aeeastă importantă le­ge de asistenţă socială, altfel nue de aşteptat nici un rezultat: a fa­ce din acest vagabond sau cerşetor un om nepericulos: de a-1 învăţa cu munca, de a-i procura munca, de a-1 reintegra în societate.

După definiţia legii noastre, va­gabonzi sunt aceia, cari nu au un domiciliu statornic, nici mijloace de hrană şi nu exercită, — în mod obişnuit, — nici o profesiune sau meşteşug, deşi ar avea putinţa şi mijloacele să o facă.

Aceasta e prima categorie de va­gabonzi şi se caracterizează, în pri­mul rând, prin lipsa de domiciliu. Al doilea criteriu, e ca acest om fără o aşezare statornică, să nu ai­bă nici o profesiune sau meşteşug, deşi ar avea mijloace şi putinţa de a o face. Textul e clar, cei cari nu găsesc de lucru, deşi ar lucra, nu pot fi urmăriţi pentru vagabon­daj, cu toatecă nu au domiciliu. Un muncitor calificat se va putea, de­sigur, scuza că nu găseşte lucru pen tru calificaţia sa. Prin aceasta se consfinţeşte necesitatea de a lucra, într'o meserie sau profesiune. A-ceste două elemente par a fi sufi­ciente legii noastre. Totuş mai e unul. Articolul prim e formulat astfel: vagabonzi sunt aceia, cari nu au domiciliu statornic, nici mij­loace de hrană şi nu exercită în mod obişnuit, nici o profesiune sau meşteşug, deşi ar avea mijloace şi putinţa de a o face.

Al treilea criteriu ar fi deci lip­

ea mijloacelor de hrană. Totuş el nu e absolut necesar, căci iată ce spune un alt articol din lege (art. 30. al. ultim.):

„Orice cerşetor sau vagabond a-supra căruia se vor găsi efecte, de o valoare mai mare de 200 lei, şi care nu va justifica provenienţa lor, se va pedepsi cu muncă în co­lonie corecţională dela 6 luni, până la 2 ani".

Cineva care are la sine mai mult de 200 Lei, poate mult mai mult, neavând totuş domiciliu, nici me­seria, ar putea susţine că are mij­loace de hrană, deci nu e vagabond, în sensul legii chiar. Dar nu e aşa. Mijloace de hrană are şi totuş poa­te fi considerat vagabond, ceva mai mult, pedepsit mai aspru, decât un altul. Totuş lipsa mijloacelor de hrană, rezultă din natura lucruri­lor, e un criteriu esenţial. Aci e o contrazicere serioasa în legea noastră, după care vagabondajul mai repede se simţeşte de către cel care face triarea, decât se determi­nă în mod obiectiv. Să reţinem to­tuş că această primă categorie de vagabonzi, trebue să justifice su­mele peste 200 Lei, cari s'ar găsi a-supra lor.

Categoria a doua de vagabonzi e mult mai interesantă, dar în pri­vinţa ei legea nu se aplică: e cate­goria vagabonzilor cu domiciliu.

Sunt consideraţi tot ca vaga­bonzi, zice mai departe al. I I . al art. 2, — supuşi la măsuri şi pa­sibili de pedepse contra vagabon­dajului toţi indivizii cari fie că au sau nu un domiciliu oarecare, îşi agonisesc hrana practicând sau în­lesnind, pe cale publică, acţiuni sau jocuri imorale, meserii degradatoa­re sau, în fine, orice fapte ilicite, pentru cari nu li s'a aplicat vre-o altă pedeapsă".

Categoria aceasta e largă şi ea capătă o deosebită importanţă mai ales prin prevederea art. 30, mai sus citat: orice vagabond, asupra căruia se vor găsi efecte de o valoa­re mai mare de 200 lei şi care nu va justifica provenienţa lor... Deci, aceşti vagabonzi, cu domiciliu, cu mijloace de hrană şi într'un anu­mit sens, cu meserie, cari câştigă a-goniseala lor prin acte ilicite," pot fi obligaţi să justifice provenienţa sumelor. Confiscarea sumelor n'ar putea fi făcută, totuş ar exista des­tule mijloace în drept, pentru a-i

217

SOCIETATEA DE MAlNk

lipsi de o astfel de agoniseală, pr in fapte ilicite. Frumoasă lege, dar neaplicată încă!

Se consideră cerşetori, după ar t . 3, pasibili de pedeapsă în senzul a-cestei legi, oriee persoană aptă pen­t ru o muncă oarecare, şi care având mijloace de existentă, sau pu-tându-şi-le procura, face apel, — din obişnuinţă, la cari tatea publi­că, cu scopul de a realiza beneficii personale, în orice mod şi în orice loc.

Totuşi nici infirmilor nu le e per­misă cerşetoria, decât în locurile unde sunt ospicii publice de plasa­re, unde să găsească azil.

Cu- această observare, criteriile e-sentiale sunt: 1) a fi a p t de muncă, 2) având mijloace de existentă sau putându-şi-Ie procura pr in muncă; 3) în mod obişnuit; 4) a cerşi sau cu scopul de a dobândi pentru sine be­neficii personale.

» Cu acestea am ajuns la aplica­

re. Urmăr i rea se face pr in agenţi ai forţei publice, cari sunt datori să ducă înaintea ofiţerului de po­liţie, din circumscripţia cea mai apropiată de locul unde s'a comis infracţiunea, pe toţi indivizii gă­siţi vagabondând şi cerşind. A-ceşti agenţi vor putea lua cunoştin­ţă direct, sau din denunţul cuiva.

Un cerşetor înaintea bisericii, un beţiv fără căpătâiu, o fată de stra­dă, un bătrân, dormind într 'o gră­dină publică. . Agentul forţei pu­blice nu constată nimic, ci dacă din semnele exterioare bănueşte că a r fi vorba de un vagabond sau de un cerşetor, îl duce la biroul de t r ia j . Semnele exterioare sunt înfăţişa­rea şi îmbrăcămintea, aşa încât, în fapt, acestea sunt adevăratele cri­terii ale infracţiunii. Un biet ne­voiaş, cu hainele uzate, va fi con­dus fără discuţie la biroul de t r i a j ; un t ip de cafenea, sau o femee de lux, cu toatecă îndeplinesc mai bi­ne condiţiile legale, nu vor fi su­păra ţ i nici odată.

La biroul de t r ia j , inculpaţii sunt vizitaţi de un medic, pentru a ve­dea dacă sunt apţi sau nu, pentru muncă. Examenul e rapid, totuş u-neori găseşti în certificatele medi­cale, amănunte asupra stări i fizi­ce, şi mentale,! a acestor clienţi, dând şi îndrumări le necesare pen­tru cură, sau internare în spital.

La biroul de t r iaj e redactat a-poi procesul verbal, pr in care se constată infracţiunea. E intere­sant de observat că birourile de t r ia j , nu fac tr iarea, ci redactând procesele verbale, au tendinţa, de altfel înţeleasă, de a găsi cât mai mulţ i infractori.

Cu actele astfel dresate, — proce­sul verbal de constatare a delictu­lui şi certificatul medical, — incul­patul e condus la judecătorie, unde e judecat de urgenţă. Această ur­genţă era desigur necesară, totuş nu ne putem împiedica de a observa

că uneori, ea dă naştere la consta­tăr i superficiale. Astfel, de regulă, se trece peste faptul, azi destul de des, că vagabondul, sau mai des, cerşetorul, nu a pu tu t găsi lucru, din venitul căruia să trăiască.

Cu asta ajungem la capitolul, fă­r ă îndoială, cel mai important : pe­deapsa. Legea, având în vedere, reabili tarea infractorului, nu pre­vede închisoare, pentru nici o ca­tegorie, ci mijloace de îndreptare numai :

1. Pent ru infirmi şi neputincioşi, — ospicii-

2. Pent ru minori (până la 18 ani) şcoli de îndreptare şi ocrotire.

3. Pent ru toţi ceilalţi, găsiţi cul­pabili, colonii de muncă, dela 5 zile, până la 5 ani.

Pedepsele acestea însă nu se a-plică, sau numai parţ ial , din lipsă de instrucţiuni corespunzătoare. Pedeapsa cea mai obişnuită e de 5 zile muncă în colonie, care se exe­cută, fiindcă legea a prevăzut că mult t imp mijloacele materiale nu vor fi suficiente, la închisoarea po­liţiei. Pent ru lege aceasta era tre­cută ca o excepţie, în practică în­să, pedeapsa de 5 zile a devenit o regulă.

I n feliul acesta legea o complect compromisă.

Să mai amintim că pedepsele scurte, sunt, în general, ineficace? I n cazul acesta lucru e cu deosebi­re evident, căci aci nu trebue nu­mai să intimidezi pe un vagabond, ci să-1 refaci. Ce se poate face în 5 zile arest de poliţie, cu un va­

gabond? E suficient să observăm pe unul.

.... Are hainele neîngrijite, e gal­ben, nepieptănat şi nebărbierit. E murdar . Cineva i-a da t o mă tu ra veche şi face eforturi să cureţe praful din curtea Prefecturei de Poliţie. Când trece un sergent, pu­ne mătura la picior şi ca pentru o-nor, cu un gest stângaciu, îşi des­copere capul. — Nu s'ar putea spu­ne, că cele 5 zile de arest poliţie­nesc, sunt cele mai nenorocite din viaţa lui şi poate-i face rău când i se spune că e liber. Liber el? Merge încet, se ui tă înapoi cu pă­rere de rău . La poarta poliţiei e deja recidivist, căci, Doamne sfin­te, unde se poate duce? De lucrat ar putea să lucreze, puterile îl a-jută , alţ i i găsesc muncă, dar el..., aşa chipos cum e?.... Nimeni nu-1 primeşte şi acum agenţii îl cunosc şi nu mai vor să-1 prindă. E aşa de uşor să prinzi un nenorocit ca el, încât nu mai prezintă nici un in­teres.

Asta e în reali tate represiunea vagabondajului şi a cerşetoriei: t r iarea se face după condiţiuni cu totul exterioare, şi pedeapsa e în absolută contrazicere cu scopul ei. La terminarea ei, nu există un bi­rou de plasare sau o societate de patronaj , pentru a aşeza pe infrac­tor în societate, în condiţiuni priel­nice aşa încât cel mai mare pro­cent de recidivişti poate fi găsit aci, iar recidiva e cel mai bun indi­ciu că o normă penală, se aplică rău. °cfc F- r°Pa

N E D U M E R I R I Miresmele ce urcă spre stele'n nopţi de vară, Nu sunt cumva sortite să tacă să răsară In alte lumi mănunchiuri de trandafiri, cuin iarăşi, Şi stelele prin crânguri făcându.se tovarăşi Cu picuri! de rouă, sorb din adânc viaţa Pe care-o poartă'n cântec prin slavă dimineaţa? Nu se'mpreună'n soare luceferii? Nu cată S.Vmprăştie lumină o stea îndepărtată? Nu se'nfrăteşte raza de mult apusă'n drum Cu negura ce încă mai licăre din scrum, Cum se'nfrăţesc în lume de-apururi gând cu gând, In suflete cu flăcări de pară luminând? Să fie totul moarto şi să nu vezi alt chip De-a moşteni viata din firul de nisip Decât prin dărnicia Acelui ce'n lumină Ne-iaruincă'n nefiinţă spre-a ispăşi o vină? Să nu privim în largul spuzit cu mii de stele Decât cu-amărăciunea îndurării grele, Că dincolo de slava ce'n suflet ţi s'ascunde E-o negură pe care nicicând n'o poţi pătrunde? Că totul e ruină şi moarte şi mister, Rod al nimic iei, între pământ şi cer? Că steaua ce se stinge, când alte stele-i chiamă Văpaia, în adâncuri de umbră se destramă? C a risipit zadarnic un fir de boranglc Prin lumi din cari în urmă n'a mai rămas nimic? Că mii şi mii de veacuri, clipite trecătoare, Nu fac decât să nască din putreagi o floare? Că apele durerii sporind sub zări albastre Dau preţ nimicniciei şi'ndurerării noastre? Că pururi va să doarmă sub ne'ndurarea sorţii, In mugurul vieţii putreziciunea morţii?

AL. IACOBESCU

218

'SOCIETATEA DE MÂINE

L a a r t i c o t I u l „D i n M u ş c e 1"

Dela stânga la dreapta, sus : Troiţă de lemn; Satul "BOTENI. Mijloc: muşceleancă din B O T E N I . Rudar din MUSCEL.* Ţăran din B O T E N I . Jos: despădurire Prin culturi de porumb, urmate de pruni, la B O T E N I . (Goargăş).

219'

SOCIETATEA DE MÂINE

Din Muscel (? Sunt unităţi etnografice, aşa cum

sunt uni tă ţ i de teren, a căror par­t iculari tate se poate uşor recu­noaşte.

In privinţa geografică Muscelul este un platou brăzdat de ape, înclinat uşor spre S. şi e cuprins într'o unitate mai mare a aşa ziselor „muscele" dintre Dâm-boviţa şi Olt - avan ca margini la E. şi W. cele două ape. In partea de N. regiunea dealurilor se leagă cu zona cristalină a muncilor după o linie: Sâlătrucu, Arifu, Brădeţu, Bughea, Nămăeşti. Iar în S. dealurile se pierd pe nesimţite în şes, având ca hotar de legătură punctul Pi­teşti. Caracteristic pentru regiune sunt culmile rezultate în urma mişcării a-pelor şi cari au o înălţime relativă în­tre 600 şi 1000 m. Intre aceste culmi sunt cuprinse muscelele propriu zise: feţe domoale de locuri; înso­rite din plin, aşa că, au atras de cu timpuriu la o grabnică folosire a lor ca loc de păşune).

Recunoaşterea aceasta, a indivi­duali tăţ i i geografice şi etnografice, a Muscelului au căutat s'o arate pe r ând şi alţii . In t re aceştia, Dl. Popescu Voiteşti (1908), C. Bră-tescu (1910); C. Arieescu scrie o istorie a Câmpulungului (1855), iar C- Rădulescu Codin, încearcă pre­zentarea etnografică a Muscelului pr in t r 'o serie de 'monografii.

Se cuvine deci să ne dăm seama mai de aproape, întrucât Muscelul a cunoscut fapte şi evenimente, cu totul part iculare — necunoscute: necontenite treceri de turme („al­burii" — ce duc oile „la va­le" — aduc şi duc vorbe, folclor — obiceiuri, oameni, — treceau prin Muscel, astfel că, Muscelul este un loc de trecere dar şi un loc de fixare-

Mare parte din aşezările ome­neşti de aici, (Bărzeştii, ce-şi t rag numele dela nişte ciobani din Ţara Bârsei ; Piatra, (Bădenii ungureni) , din oameni veniţi din Ardeal ; Slo­bozia, dela oameni slobozi veniţi din Transilvania) sunt formate din două elemente deosebite: din „un­gureni" şi „pământeni"- Cei din­tâ i au îngroşat cu t impul număru l celor din urmă cari erau de başti­nă, şi „moşteni". Dintrele satele cu o populaţie formată din transilvă­neni ş i „pământeni" face par te şi comuna Boteni, ca şi Valea Popii.

Suntem într 'o fază de puternică desvoltare umană, care a culminat cu t impul în desgolirea zonelor pă-duroase, făcând loc „muscelului" propriu zis: loc de paşunat . Sub a-cest raport , Muscelul, se poate spu­ne că a trecut pr in . ţxejiJazfi deo­sebite, deşi pe alocurea se întretae între ele. î n t â i a dura t întinde­rea zonelor împăduri te (stăpâni­rea lemnului). Păduri le întinse, (ea o dovadă a puternicelor zăcăminte .

lotiv etnografic) lemnoase de sub pământ : Schitu Goleşti, Boteni, Poenuri) ce se în­tindeau mult mai mult decât as­tăzi.

Acestei faze îi urmează una de s tăruinţă şi de continuă adaptare la mediu, a vieţii ţărăneşt i din Muscel. Caracteristica acestei fa­ze (a doua) constă în defrişarea lentă a feţelor prin topor şi sapă, eu un ajutor de sus: insolaţiunea puternică. Acestei faze, îi mai co­respunde, în afară de o desvoltare — omenească — şi o civilizaţie lu­xur iantă populară: portul popular din Muscel, casa pe pimniţă („Chimniţâ") — cu etaj, mare, spa­ţioasă — cu două hodăi şi t indă — (la mijloc) cu „celar". La acestea se adaugă variate ornamente în ex­terior şi interior, precum şi poarta, o piesă etnografică de seamă.

Toată această desvoltare, se lea­gă de creşterea vitelor pr in crea­rea locurilor de păşune (muscel, muscele") — cu animalul nelipsit: oaia. De aceea, această civilizaţie, se poate numi a „muscelului", căci muscelul în accepţiunea populară, nu e a tâ t o r idieătură de pământ , un munticel, cum îl a ra tă etimolo­gia,1) sensul geografic, iniţ ial s'a pierdut, primind un sens etnogra­fic — de umanizare a solului: loc desgolit şi de faţă — potrivit pen­tru iarbă, unde se face până astăzi fânul cum e „icra".

Este cel mai interesant lucru ce-1 oferă Muscelul privit sub raport et­nografic. Căci ne vom aştepta în urma acestei stăruitoare adaptăr i la mediu, pr in supremaţia braţului omului, la o înflorire a vieţii de sat — dând o înfăţişare deosebită omului de aici, prin îmbrăcămin­tea sa. Femeea, in deosebi, a ex­ploatat succesul acesta printr'o hărnicie ce-i face cinste şi care o pune mai ales în lumină.

Observaţia atentă, a ra tă cum în ult imul timp, locurile desgolite pentru păşunat, fânaţ, sunt din ce în ce, pe punctul de-a fi înlocuite prin diferite cul turi : de porumb şi în special de pruni. Pometul ia locul fâneţelor — atrage după sine slăbirea ocupaţiunei creşterii vite­lor şi în special a păstoritului . As­tăzi asistăm la dispariţia (abea simţită) a ultimei faze — luându-i locul o a ^ J re i a : a culturilor de porumb, a, grădinilor de pruni şi alte feluri de ppmi. Dealurile sunt petrecute de „hol­de", iar pădurea, exclusiv domi­nantă altădată, astăzi este dată peste cap. Apar instalaţ iuni mo-

') Muscel e sinonim cu „muncel" care vine din „monticellus", caracteristic tutu­ror limbilor romanice.

derne (conducte de energie electri­că, motoare, etc.) — în sate co­boară baina „nemţească" şi vorba nouă şi apucătura nouă: aşa se ca­racterizează a treia fază de pro­gres în Muscel.

Acestea fiind faptele, neatestate de multeori decât la faţa locului, ne vom putea da seama cum Muş- ' celui, este a tâ t de interesant, şi \ cum, după puterile lor, par te din / muşceleni, au voit să-1 facă eu- ) noscut lumii culte.

* Odată cu redeşteptarea noastră

culturală (modernă), Muscelul şi-a dat contribuţia sa. Se constată cu aceasta ocazie o uşu­r inţă de adaptare, la forme noui de civilizaţie — (deşi Muscelul nu e pus în calea unui mare drum de legătură cu Occidentul). Boerul muşcelean Iordache Golescu se în­grijea pe la 1845 de strângerea pro­verbelor din popor. Pe la 1840 de limbă — „canoane gramaticeşti". El e sprij initorul lui Lazăr! ca a-poi, fratele său Dinicu să fie „cel dintâi Român modern" — cel mai-mare confesor al înapoierii noastre culturale faţă de Occident.

încă din 1669, Antonie Vodă din Popeşti (voevod ţăran) face la I Ckmynlimg,,casftrtte~1rivăţătură" ca să fie „cu putinţă şi bogaţilor şi să- i racilor a~şi da feciorii lor să se în-ţeleptească" — prima şcoală din ţa­ră, în care e vorba şi de cei de '. rând...

Atât „însemnarea călătoriei" bo-erului Dinicu, cât şi alte manifes­tăr i ulterioare, în viaţa publică a ţării , aduse de muşceleni, a ra tă a-ceastă notă de adâncă înclinare spre progres — spre libertatea gân­dului şi supremaţia omului, faţă de mediul din jur-

In t re altele, a interesat trecutul oraşului Câmpulung. C- Arieescu, publică pe la 1855 o istorie a Câm­pulungului (lipsită de spirit obiec­tiv). Dar în afară de Câmpulung, ca însemnătate istorică, odată cu desvoltarea interesului pentru folc­lor şi la noi, dela punctul de vedere istoric, trecem la sat, la colecta­rea comorilor de simţire populară. Acestea aveau s'aducă un argu­ment în plus, că a lă tur i de indivi­dualitatea geografică a Muscelului, o notă tot a tâ t de deosebitoare e şi sufletul, şi cu tot ce hrăneşte a-cest suflet popular: credinţe, tra­diţii, etc.

In 1896, C. Rădulescu Codin, a-duce „Din Muscel" — o culegere de „Cântece populare" prefaţată de Gh. Coşbuc. Peste puţ in urmează „O seamă de cuvinte din Muscel" cu o prefaţă de dr. Gustav Wei-gand (1901). E cel mai reprezen­tat iv muşcelean, venit pe un teren pregăti t de nişte înaintaşi ca Di-mitrie Jianu, (la 1832 încep cursu- •

220

SOCIETATEA DE MÂINE

p o p u l a r e , pe n e s i m ţ i t e t r e c e m l a ceeace c o n s t i t u e v i a ţ a ţ ă r a n u l u i , v i a ţ a s a t u l u i d i n Musce l . T o a t e a-ces tea , de s igu r , ne a r a t ă că a v e m în f a ţ ă o r e g i u n e cu forme p a r t i ­c u l a r e de v i a ţ ă , cu o a n u m i t ă s t r u c ­t u r ă geogra f i că , şi cu to t a t â t e a a spec te p r o p r i i — Muscelului . 2)

Ion Chelcea

r i l e şcoalei î n f i i n ţ a t e de aces ta la C â m p u l u n g — un elev a l l u i E l i a -de R â d u l e s c u ) , C- Ar i e scu , e t c

R ă d . Codin, de la s imple , d a r im­p o r t a n t e cu l ege r i de poezi i popu­l a r e , se r i d i c ă la monografie. V r e a s ' a r a t e ceeace 1-a p a s i o n a t a ş a de m u l t : speci f icul Musce lu lu i . I n a-cest scop se a v â n t ă la m o n o g r a f i i c a r i a v e a u să a t r a g ă a t e n ţ i a asu­p r a M u s c e l u l u i şi să-1 i n t r o d u c ă î n s fe ra de i n t e r e s a e t n o g r a f i e i ro ­m â n e ş t i . A ş a s. p . „Monografia Co­munei Priboeni Muscel" (C. l u n g , 1904), „Muscelul nostru", corn. Corbi şi l ocu i to r i i să i , (p rem. A c a d . Rom-1921) „Muscelul nostru, lămu­riri asupra rostului şi cuprinsului monografiei Judeţului şi a celor 63 Comune", (ed. I o n N . S t a i c u 1922), „Dragoslavele" (C. l u n g 1923, î n co­l a b o r a r e , ed. I . N . S t a i c u . C. l u n g , 1923), „Câmpulungul Muscelului", m o n o g r a f i e î n s o ţ i t ă de o c ă l ă u z ă a v i z i t a t o r i l o r (C. l u n g 1916), „Câm­pulungul Muscelului, i s to r i c şi le­g e n d a " — n e t e r m i n a t ă , şi a l t e lu­c r ă r i de c u p r i n s folcloric care- i d ă u n loc de c ins te î n t r e fo lc lor iş t i i u l t i m e i j u m ă t ă ţ i a v e a c u l u i t r e ­cu t .

O b s e r v ă m şi a ic i , c u m dela p reo ­c u p ă r i de l imbă , i s to r ie , — c u l e g e r i 3iii •iiiEaiiniiiiiiiiEaiiiiiiiiiiiiKaiiiitiiiiiiiratniiiiiiiiiEatiuiii!iiiicair!iiitiiiiicaititiiitiiiiEaiii[iiiiiiiic3iiiMiiiiii!CiinniiiiiiicaiiiiiiiiiiiiE3itiiiiiiiiiicaiiiii!iiiiiiC3»riii

Uncaz special: Concertul dlui Flavius Tripon

-) In Muscel apare o revistă „Musce­lul nostru" — publicaţie învăţătoricească, care se îngrijeşte şi de aspectul etnic al ţinutului. Ea vine în ordine cronologică după „Prietenul nostru"", condusă de C..R. Codin. A existat „Piatra Craiului"; iar între cei ce se ocupă astăzi sub di­ferite forme pentru cunoaşterea regiunii, e preotul Bâuţescu („Dragoslavele" în colaborare C. lung 1923), Tache Băjan — fost paleograf la arhivele Statului — autorul unor „Documente câmpulungene (1908), Simionescu Dan, etc. Acesta cu „Viaţa literară şi culturală a Mănăstirii Câmpulung (Muscel) în trecut, 1926).

Tot în Câmpulung s'a pus — anul aces­ta — bazele unui Muzeu, care cuprinde, în afară de alte secţiuni şi una etnogra­fică. Să sperăm deci, într'o mişcare cul­turală nouă, regională, menite să ne a-rate însemnătattea Muscelului ca regiune specifică.

De obieeiu, în împrejurări normale, Intitularea unei cronici muzicale e uzual aceia ce-o folosim şi noi astăzi, când în­cercăm să vorbim despre concertul de pian al dlui Flaviu Tripon dat în seara de 2 Mai, în sala Conservatorului de mu­zică din Cluj. In cazul de faţă încă am avea la îndemână o sumă de alte intitu­lări, tmiult mai revelatoare şi mai exacte pentru fenomenul la care am asistat. S'ar putea spune de ex.: „Revoluţia interpre­tului", sau „Un caz de anarhie muzica­lă" sau „Inovaţii sau vandalism" sau pur şi simplu „Cazul Flaviu Tripon". Din toate ar transpira ceva din nedu­merirea imensă a tuturora în faţa acestui experiment artistic, unic în analele in­terpretării muzicale.

D. Tripon e indiscutabil un talent muzical real, dotat c'o sensibilitate ac­centuată şi cu frumoase însuşiri techni-ce. A făcut serioase studii muzicale în ţară şi la Paris şi din întreaga dsale fire se degajează distincţia unui intelect su­perior. Iubeşte muzica cu pasiune; dar o pasiune stranie asemănătoare întru câtva cu aceea a copiilor cari distrug o jucărie iubită pentru a-şi mulţumi cu­riozitatea să afle cum e făcută pe din­lăuntru. O sete bolnăvicioasă de a şti *i împinge pe d. Tripon să suspecteze imo­bilitatea petrificată a partiţiilor muzi­cale; se revoltă în faţa implacabilelor ieroglife sacrosante până azi, şi cu o pornire anarhică îşi va fi zis într'o zi: adecă de ce atâtea legi, atâtea restrie-ţiuni şi zăgazuri la tot pasul? Oare a-

ceste semne, aceste tiranice puncte şi li­ni oare, nu t sunt ele o ficţiune sub a că­rei aparentă legalitate geme încătuşată adevărata personalitate a artistului crea­tor? Oare au fost ele suficiente pentru a fixa cu precizie originala inspiraţie a compozitorului? Poate că a trebuit să-şi constrângă şi mutileze spontaneitatea sub imperiul unor insuficienţe technice ca aceea a fixărei pe hârtie, în formă a-proape matematică a acelei forţe dina­mice elementare care e creaţia. Ar fi deci nevoe să se cerceteze din nou eu migală fiecare frază muzicală scrisă după tipi­cul unor legi neertătoare, căci trebue să. se găsească urme după cari s'ar putea reconstrui ceia ce cu adevărat a vrut să zică creatorul, dacă -mijloacele de inte-ligibilitate l'ar fi slujit complet.

Cam aşa ne închipuim că a vorbit în d. Tripon pornirea nesăbuită de a şti, a cerceta şi a verifica. Şi gândul acesta îl fascinează întru atâta, problema devine atât de obsedantă, în cât începe a o for­tifica cu argumente ştiinţifice. Recurge la analogia unor legi fizice după cari n'ar putea exista o egalitate ritmică absolută, construeşte ipoteze, forţează justificări şi întrevede o victorioasă re­voluţie inovatoare a interpretărei muzi­cale, o a doua creare aproape.

Până aci teoria. E interesantă, îndrăz­neaţă, chiar ispititoare, mai ales pentru o generaţie care cearcă cu orice preţ să depăşească precursorii şi să dărâme tra­diţii. Rămâne însă partea cea mai grea a problemei: verificarea, eşirea pe teren.

Şi după o muncă de doi ani, d. Tri­pon ne a invitat la un concert ca să ne exemplifice teoria dsale. A cântat com­poziţii de Bacii, Chopin, Debussy, Ra-vel, Sehubert şi Schumaiin.

Rezultatul? Cel mai formidabil eşec care se poate imagina. Cea mai dureros-sa înfrângere a unor susţinute şi trud­nice sforţări intelectuale şi fizice. Cu a-ceiaşi obiectivitate cu care am încercat să înţelegem teoria dlui Tripon, în faţa realităţii trebue să mărturisim: întreg sistemul dlui Tripon se nărue în contact eu realitatea ca un castel de cărţi de joc: punere* în practică devine monstruoasă, e pur şi simplu imposibilă. Cu~aceeaşi tărie, cu care dsa încearcă să nesoco­tească legi muzicale, fixate de truda creerului omenesc în decurs de veacuri, acestea la rândul lor ripostează şi-1 zdro­besc la prima confruntare. Şi printr'un paradox dureros pentru d. Tripon con­certul dsale a fost o eclatantă dovadă că legile interpretărei muzicale sunt inviola­bile şi că de la sublim la ridicul e numai un pas.

D. Tripon a păţit ca ucenicul vrăji­torului Goethe: a descătuşat forţele oculte duşmane ordinei şi armoniei şi a uitat apoi cuvântul magic pentru a le supune. Dsa a atacat raţiunea de exis­tenţă a muzicei: ritmul, linia melodică, dinamica firească, chiar şi armonia frân-gând acordul în mai multe unităţi. Rit­mul în deosebi, acest indispensabil echi­libru al arhitecturei muzicale îl descon­sideră până la anarhie. D. Tripon nu recunoaşte necesitatea ritmică. Mişcarea variază la dsa aproape de la măsură la măsură, se opreşte un moment cu totul, apoi se precipită brusc, ca o inimă bol­navă. Nu mai puţin înverşunat e în con­tra melodiei, aşa cum se ţese ea firesc c.,x un fir de tort. O ocoleşte, o supune unor opriri şi accelerări violente, o hărţue fără odihnă sau pur şi simplu o supri­mă. In schimb tonuri neutre, albe, sufixe şi conjuncţii muzicale, răsar nemotivat la suprafaţă, ţipă distrugând înţelesul frazei, apoi dispar tot atât de nemoti­vat. Acordurile se frâng neputincioase, dinamica se inverteşte diabolic, făţiş contra legilor ei fireşti. Frazarea însfâr-sit, această supremă inteligenţă coor­donatoare şi lămuritoare ie în prada unui delir spasmodic, se agită desordonat şi macabru. Şi toate aceste aiurări desfi­gurează la fel opera lui Bach, a lui Cho­pin etc. Tot ce se numea până azi stil, gen, formă, e desfiinţat până la grotesc.

Nu a fost o inovaţie, a fost o carica­tură. Regularitatea de brong a contra­punctului baehian s'a preschimbat într'o isterică învălmăşeală de tonuri ucise do pedaluri prelungite, înmormântate în şoapte sau ţipate în spasm, o Orgie în locul unei senine desfăşurări de forţe concentrate până la maximum. Nobilul, generosul Chopin a avut o soartă şi mai amară. Ami auzit un vals, unul din acele valsuri senine, puţin melancolice, cari nu îndeamnă numai decât la dans, ci parcă plâng pe amintirea unui vals de odinioa­ră dansat cândva în tinereţe. Şi-a fost

221

SOCIETATEA DE MÂINE

P r o p r i e t a t e a a g r a r ă î n A r d e a l S c u r t i s t o r i c a l d e s v o 1 t ă a r i i e i

Săcuii au avut libertăţi nobilitare până prin mijlocul v. XV, ba unii şi după aceea. Ei au fost dela început „nobiles privilegiaţi!" Pământul locuit de ei se numea pământul sau regiunea secuiască, („regnum Sicolorum, terra Siculorum nostrorum").

Naţiunea săcuiască era împărţită în trei clase: fruntaşi, (primores, potentiores, seniores), călăreţi (lofok, primipili, equites), şi săcuii pedestri sau de rând (pixidarii, pedites). Toţi membri acestor clase erau liberi, erau „nobiles", scutiţi de orice fel de da­re. N'aveau decât numai îndatoriri militare. Intre cele trei clase erau numai deosebiri sociale — şi nu de drept. Se bucurau chiar şi cei din ci. 3-a de abso­lută libertate personală.

Baza acestei împărţiri o forma averea. Nu era sistem de castă. Cu perderea averei înceta şi aparţi-nerea la o clasă sau la alta. Fruntaşul care îşi pier­dea averea ajungea din ci. 1-a într 'a 2-a, ori chiar şi într 'a 3-a. Săcuiul pedestru, dacă se îmbogăţea, se putea ridica în clasele de sus.

In chestiuni de proprietate erau hotărâtoare parte dreptul consvetudinar al Săcuilbr, parte decre­te regale. In Săcuime n'a existat sistemul comita-tens. Aici s'a păstrat vechea organizaţie de triburi şi de ginţi. Vechile ginţi s'au împărţit la început în 7 scaune. La acestea s'a mai adaus, încă sub Arpa-dieni, şi scaunul Arieşului, dăruit Săcuilor de La-dislau IV. Mai târziu s'au înfiinţat şi alte scaune noi, scaune filiale.

In ce priveşte proprietatea găsim organizaţia de ginţi, a cărei bază era comunitatea de pământ/Pro­prietatea individuală s'a desvoltat numai mai târziu. In Săcuime n'a existat „jus regiuni". Proprietatea donaţională a fost aici necunoscută.

La începutul v. XIII întreg pământul săcuiesc, înafară de scaunul Arieşului, era ocupat de ei. încă dela început s'a practicat sistemul de triburi. Pă­mântul l'au împărţit după neamuri şi familii. Aşa îl şi foloseau.

împărţirea după săgeată se practică în toate satele din Săcuime. „Pământul-săgeată" nu-1 îrnpăr-ţeau la intervale fixe, ci numai în cazuri de sporire a locuitorilor, sau când se aşezau familii străine cari aveau lipsă de pământ.

Nu era o împărţire cerută de motive economice, ci de motive demografice. Fiecare locuitor al satului primea o parte din „nyilfold". Chiar şi colonistul nou, dacă lua asupra sa o parte din averile publice. Mărimea porţiunei era în proporţie cu mărimea po­

verilor la care se angaja. Cea mai grea povară era obligativitatea militară. Săcuiul din ci. 2-a primea de două ori mai mult decât săcuiul din ci. 3-a, iar fruntaşul primea şi mai mult. Lotul nu ses putea în­străina, fiindcă satul îl dedea numai în folosinţă. Dacă murea posesorul, lotul primit dela sat revenea iar satului.

In afară de proprietatea comună mai era în Să­cuime şi proprietatea privată. Cea mai multă o a-veau „fruntaşii".

Astfel de proprietate privată ereditară se numea „praedium" sau „hereditas". Aceste proprietăţi a-veau extensiune şi importanţă mai mare decât pro­prietatea comună.

Proprietatea era, aşadară, de trei feluri: privată, a satului şi a scaunului. Pădurile şi păşunile de munte erau partea cea mai mare proprietatea scau­nelor. Pământul arător şi râturile erau avere priva­tă, parte avere comună.

Pe vremea sistemului de triburi păşunile le po­sedau după ginţi şi după ramuri. Când s'au stabilit statornic, locul comunităţii de pământ după ramuri, 1-a luat comunitatea de pământ după sat. Satul a împărţit fiecăruia câte o parte din rât şi din păşune-Pământul neîmpărţit îl putea folosi oricine după plac.

Şefii de triburi şi căpeteniile ramurilor primeau pământ mai mult. Oamenii harnici . puteau să-şî căştige pământ mai mult decât au primit din „pă­mântul săgeată".

Proprietatea privată s'a sporit în detrimentul averii publice. In v. XVI cea mai mare parte din pământul cultivabil o forma proprietatea privată.

In aceeaş vreme proprietatea comună a rămas în extensiunea în care a fost la început. Mulţi dintre ei, parte din lipsă, parte spre a scăpa de poverile publice, s'au pus sub scutul celor bogaţi. Micii pro­prietari înglodaţi în datorii şi-au zălogit creditori­lor moşioarele. In felul acesta au ajuns iobagi la marii proprietari. Au rămas şi mai departe pe mo­şiile lor dar acestea nu mai erau ale lor.

Situaţia celor din ci. 3-a s'a tot înrăutăţit. Mai greu îi apăsau dările. Plăteau regilor, din timpurile cele mai vechi, dare în boi („signatura boum"). Cei bogaţi, cei din clasele de sus, n'o plăteau. Au ştiut să se sustragă dela plata ei. Ba au fost scutiţi de a-ceastă dare chiar şi iobagii lor.

(Va urma.) P. Suciu

şnb manile dlui Tripon ca o sforţare penibilă a unui om gâtuit de astm, sila-bisând cuvinte neclare.

Recunoaştem că după punctul al doilea din program am plecat. 0 revoltă nobilă ne împiedeca de a asista la urmarea a-eestei masacrări a imuzieei. Şi adresăm dlui Tripon o legitimă întrebare: de ce se leagă dsa de marii morţi ai muzices cari nu mai pot răspunde la aceasta profanare postumă? Ar fi cavaleresc, şi

pentru teoria dsale unica eficace verifi­care dacă ar interpreta numai autori în viaţă. înaintea lor ar trebui să exempli­fice dsa această teorie inovatore şi de la verdictul lor ar depinde viabilitatea ei eventuală.

Ar mai fi încă de elucidat un punct. Ce însemnează de fapt un interpret? Cu ce se deosebeşte de un creator? Na chiar prin faptul că el trebue să se vâre sub pielea creatorului şi să se comporte

astfel în cât să-1 confundăm cu crea­torul?

încercarea de revoluţionare a inter­pretării muzicale a dlui Tripon ,s'a do­vedit inaplicabilă şi aimi fi de părere să sa întoarcă pe drumul parcurs până azi de cei mai mari artişti ai Juniei şi pe care ar putea repurta frumoase succese date fiind calităţile sale muzicale evi­dente.

Ana Voileanu-Nicoară

SOCIETATEA DE MÂINE

PROBLEME SOCIALE

Destinul popoarelor răsăritene Intrarea Răsăritului în sfera do influ-

-.',. cnţă economică şi culturală a Apusului european capitalist a provocat tragedii nesfârşite şi a dat la iveală o problema­tică specială. Descrierea, clasificarea şi definirea materialului social, economic şi a peisagiului ideologic răsăritean — es­te una dintre cele mai încântătoare da­torii pentru un cercetător sociolog cu­rajos şi lipsit de prejudecăţi.

La sfârşitul veacului al XlX-lea, când s'a început în Răsărit o prelucrare ideo­logică sistematică a materialului econo­mic şi social din ţările respective influen­ţate profund infra şi suprastructural de către Apus aveam următorul tablou: An­glia, Franţa, Olanda, Germania, Statelc-Unite şi Austria câştigaseră monopolul financiar al lumii. Intre aceste ţări ex­trem capitaliste şi supracivilizate izbuc­nise într'adevăr o luptă gravă pentru împărţirea economică a globului. Dar pentru ţările Răsăritului — pentru ana­liza noastră: Rusia şi România — era în definitiv şi în esenţă absolut fără im­portanţă dacă vor fi economiceşte în­ghiţite de Horace Finaly dela Paris, de Dresdner Bank dela Berlin sau de City-ul londonez. Soarta lor definitivă a-meninţa să se contureze colonial, exact ca soarta Indiilor şi a Mexico-ului. Ban­dit financiar parizian, berlinez sau londo­nez era tot una pentru munca răsăritea­nă: exploatare capitalistă străină şi transportarea plusvalutei naţionale în străinătate.

Trebuie să insistăm dela început, că nu e acelaş lucru ,dacă conducerea reală r

a producţiei este indigienă sau dacă ea se află în mâini străine . Numai un la- ' cheu necondiţionat al capitalismului în si­ne poate afirma o asemenea enormitate. (In> pledoariile româneşti pentru intro­ducerea necondiţionată a capitalului stră­in se întâlnesc documente de o ruşinoa­să inconştientă). Când două persoane fac aceeaş acţiune — în speţă economie ca­pitalistă — nu însemnează, că obţin re­zultate identice . Cu un revolver se poate împuşca un lup — sărăcia — sau un om.

Exploatarea avuţiei şi muncei naţionale * de către capital străin, însemnează trans­

portarea acumulării rezultate din exploa­tarea bunurilor naturale de către munca ^ naţională sub conducerea financiară a străinilor, după retragerea salariilor a-limentaţiei pentru heloţii indigeni, adică în marea ei majoritate, în buzunare străine. In loc, ca acumularea să ser­vească mai departe la investiţiuni care să modernizeze şi să ridice standardul general al tării, ea pleacă anual în străi­nătate. Un exemplu clasic: industria pe­troliferă românească putea forma în decursul exploatării ei un radius pentru modernizarea tehnică a producţiei na­ţionale generale. Fiind acaparată în bună parte de către capitalul străin, care

i avea mai ales înainte de răzbpiu bene­

ficii coloniale, imensele tezaure au ple-cat în străinătate şi au hrănit primitiv numai câteva sute de mii de guri ple-beiane. Modernizarea României — atâta cât s'a făcut — în ultima jumătate de veac este opera plusvalutei ţărăneşti. Re­coltele de pe vremuri, vândute admirabil, au servit de bază pentru creiarea şi men­ţinerea' aparatului de Stat, a echipării Armatei şi a construcţiei celorlalte ra-

i muri industriale naţionale. Adevăruri elementare economice şi so­

ciologice, câştigate după o luptă titani­că cu prejudecăţile politico-sociale, în­cep să se piardă în actuala atmosferă ro­mânească. Semnificaţia luptei lui Gandhi în India, simptomele teribile din Mexico, Columbia, Brazilia şi Argentina, luptele ideologice şi realizările din Rusia rămân fără niciun ecou în România. Orbiţi de Apusul civilizat şi puternic capitalist ne asemănăm cu acei fluturi de noapte, ca­re îşi ai'd aripile cu tenacitate stupidă la lumini mortale.

A călca pe urmele Apusului în meto­de de lucru, în sistem economic şi în stil de viaţă însemnează drumul cel mai sigur al sinuciderii.

In schimbul internaţional de mărfuri nu cu Franţa, Anglia, Germania şi Sta-tele-Unite ne asemănăm, ci cu India, Mexico, Columbia, Venezuela, Brazilia, Argentina şi Rusia. Structura politicei noastre externe şi a directivelor economi­ce nu pot coincide cu ale Apusului — cum e cazul —, ci ne aflăm în opoziţie pe toa­te planurile.

Se vorbeşte mereu în România de Pan-Europa, creiată în jurul Ligei Naţiuni­lor sub conducerea efectivă a Franţei — o adevărată Pan-Gallia —, iar politi­ca noastră externă şi economică (bugetul Armatei) primeşte realmente orientările în acest sens. Problema este: unde sunt bancherii şi dictatorii financiari ai actua­lei Societăţi a Naţiunilor şi unde vor să fixeze centrele financiare ale Pan-Euro-pei? Nu mai încape nici îndoială, că centrele financiare sunt deja fixate, iar restul Europei, care luptă cu ridicarea producţiei şi a standardului repartiţiei va avea rolul de Hinterland şi de heloţi moderni ai ciocoilor financiari dela Pari», Londra, Berna, Basel, Amsterdam, Stock-holm şi Berlin. O Ligă a Naţiunilor şi o Pan—Europă pe baze burgheze şl fără redeplasarea centrelor financiare este o ipocrizie şi o farsă greoaie.

Cine sunt entuziasmaţi de noile aşeză­minte care se proiectează? Franţa, Anglia, Olanda, Elveţia şi Suedia. Germania ca­re la o parte neproporţională cu potenţia­lul ei la prada lumei are sentimente ame­stecate şi ameninţă cu retragerea. Spa­nia exploatată de capitalul anglo-francez a ieşit odată. Statele sud-americane sunt fără nici un entuziasm pentru Geneva. Italia bruschează. Turcia se desintere-sează şi preferă amiciţia Moscovei. O-pinia Rusiei se cunoaşte. Singură Ro­

mânia prin matadorul ei N. Titulescu e copilul favorit al Genevei. Primeşte za­haricale pentru stricarea stomacului dela bătrânii bandiţi ai Apusului „civilizat": laude, îmbrăţişeri, preşedenţii amuzan­te. Când e vorba de chestii substanţiale (maşini, credite) strâng repede baierile pungilor cu bani. Intre timp, pentru lau­de, avuţia naţională trebuie învestită în tunuri, avioane şi gloanţe pentru apăra­rea Apusului civilizat. Fără Liga Naţiu­nilor, România ar fi ajuns demult, ca şi Turcia, la un acord şi amiciţie cu So­vietele, chiar fără a fi nevoită a-sl schim­ba structura socială şi graniţele, — în­cercarea Vaida — izgonind spectrul răz­boiului atât pentru Rusia ocupată, cu re­facerea şi modernizarea economică, cât şi pentru ţara noastră, acumularea şi munca naţională putând fi investită pro­ductiv pentru ridicarea standardului de viaţă.

Este una din crimele politice Take l o -nescu—N. Titulescu de a ne fi aruncat necondiţionat în braţele Apusului, moşte-nindu-i toate dificultăţile, atunci, când interesele proprii dictau o politică în o-pozitie cu „civilizaţii".

Un popor nu primeşte niciodată cadouri. Totul se capătă prin luptă crâncenă. Con­juncturile istorice pot uneori uşura reali­zarea revendicărilor economice şi poli­tice. Un dar pur şi simplu nu se cu­noaşte în istorie. Prin alianţa cu Marea Antantă şi cu ajutorul evenimentelor din jurul tratatului dela VersaiUes — auto­determinarea wilsoniană a popoarelor —, plus Revoluţia rusească din Octombrie 1917, România a căpătat maximul de a-vantagii teritoriale sperate. Cu anul 1919 se încheia o perioadă. Pe lângă alianţe, propagandă, luptă şi abilitate diplomatică netăgăduită, conjunctura istorică a con­tribuit în largă măsură.

In perioada II se punea problema Re­facerii şi a Construcţiei unui capitalism naţional independent. In afară de capi­talism era problema vitală a nutrirel unui popor de 17 milioane cu creştere rapidă de natalitate şi ridicarea standardului de viaţă prin intensificarea pieţelor Interne în conformitate cu stilul occidental de viată pe care 1-a adoptat sufleteşte drept ideal realizabil în urma contactului cu Occidentul şi după exemplul interior al burgheziei naţionale. Deşi cu o populaţie rurală în majoritate, stilul înapoiat ru­ral este refuzat în România de toate stra­turile sociale —afară de 30 de intelectuali cu idei passeist-conservatoare.

Ridicarea standardului nu putea fi exe­cutată cu ajutorul capitalismului inter­naţional, ci hotărît împotriva lui. Ridi­carea standardului înseninează deschide­rea şi intensificarea pieţelor interne. In- . tensificarea pieţei interioare româneşti nu poate fi făcută pe bază agricolă. Agri­cultura în comparaţie cu industria a fost totdeauna slab rentabilă. Schimbul din­tre productele agricole şi fabricatele in­dustriale se face regulat în defavoarea a-griculturei, fiindcă industria fuzionată cu marea finanţa deţin monopolul la fixarea preţurilor. O piaţă internă pur ţărăneas­că este la cheremul industriei internaţio­nale. Tendinţa capitalului internaţional '

223

'SOCIETATEA DE MÂINE

„ este tocmai de a-şi proteja industriile din ţările de origine şi de a acapara ca Hin­terland pieţele interioare unde industria nu e desvoltată sau unde o poate distruge. Schimbul de fabricate străine cu pro­ducte agricole româneşti fiind dictat la preturi de capitalul financiar internaţio­nal, deci cu valori cât mai mici pentru agricultură, ridicarea standardului nos­tru de viată nu ar mai fi avut nicio per­spectivă şi nicio speranţă. Am fi fost transformaţi — tara în întregime r~ în proletari agrari ai marilor metropole a-pusene.

Aici este meritul istoric al lui Vintilă Brătianu. Intre lozinca lui Take Iones-cu — „guriţa-morişcă de aur" —şi lo­zinca lui V. Brătianu, perspectiva Isto­riei dă dreptate celui din urmă. Take Io-nescu spunea: „mergem cu marii aliaţi" (capitalul anglo-francez) şi „facem re­vărsarea Nilului".

• Vintilă Brătianu a luat economic calea lui Lemn, care se dovedeşte cea mai justă pentru destinul popoarelor din Sud-Estul şi Estul Europei în secolul XX. Take Io-nescu era avocat cu gândire formală şi retorică. Brătianu şi Lemn erau econo­mişti şi sociologi educaţi în şcoala aspră a realităţilor şi vieţii. (Au apărut până acum 14 volume de Lenin în limba ger­mană, unde se dovedeşte informaţia vas­tă şi europeană, logica de fier, asceza personală fără margini a acestui mare om politic al Răsăritului, chiar pentru cei mai înverşunaţi adversari ai ideilor lui).

" Brătianu ca şi Lenin şi-au adus ţările în conflict cu Apusul pe chestia plăţilor externe cu condiţii coloniale, prin lan­sarea lozincei feroce „prin noi înşine", prin ura pe care o aveau pentru capita­lul internaţional exploatator, prin grija pe care o aveau de a-şi păzi ţările lor de o asemenea calamitate preconizând o poli-

• ticâ economică autarhică. Take Ionescu a învins în România pe

toată linia prin şcolarii săi, dintre care cel mai strălucit este N. Titulescu. Ei reprezintă „trădarea vestică" şi sunt se­cundaţi de cea mai stearpă şcoală cu­noscută în analele culturii româneşti. îm­potriva şcoalei vestice a protestat tot ce-am avut gândire autentică, literatură de

; mare format, creaţie morală şi filosofie V..jx>liticăldela Kogălniceanu, Maiorescu, V.

Brătianu, până la Motru, Nae Ionescu, Gândirea şi socialismul românT~|

' Trădarea vestică este „şcoala* Parisu-'L lui": formalism, desrădăcinare, beţigaş

de promenadă, „guriţe de aur", în re­zumat practic trădarea sistematică a ţăranului danubian. Acest nucleu pari­zian în Carpaţi poate fi urmărit în toate ramurile de activitate în România şi coincide perfect cu interesele permanente ale marei finanţe occidentale în Sud-Estul european.

Orientările politicei noastre externe sunt date de către ei. p in 1914 până în 1919 a fost în Europa un adevărat pri­mat al politicei externe faţă de politica internă. Orientările externe hotărau de­stinele interne: înarmări, şcoli, presă. După 1919 primatul extern a fost înlo­cuit cu primatul afacerilor interne, adică

problemele de organizare economică şi socială determinau linia politicei externe. Era fatal să fie aşa: în preajma războo-ielor ,Externele trec pe primul plan şi vo­cile interioare încetează sau se restrâng sub presiunea evenimentelor şi a forţei. După războaie, Externele devin Repre-zentaţiune şi administraţie inter-statală. Ele se conduc după necesităţile creşteri­lor şi deplasărilor lăuntrice.

Şcoala Take Ionescu—N. Titulescu, in loc să fie exponentul problemelor interne româneşti a continuat vechea linie ante­belică. Motivele sunt: incapacitatea de a ieşi din tradiţie, accentuarea formalu­lui (legăturile vechi), gloria personală că­pătată în Apus.

Corifeii franco—români, răspândiţi in legiuni la gurile Dunărei valahice, au a-doptat tactica perfectului gentleman aşa cum se poate deduce din cromolitogra-fiile croitorilor londonezi şi parizieni.

— „Ar fi o inelegantă să ne călcăm cu­vântul şi să nu mergem, după ce ne-au dăruit România-Mare, până la vărsarea

^ultimei picături de sânge cu Ma»-ii noştri ^Aliaţi". (Acesta e leitmotivul).

£Pentru o teamă factice sa inventat Mi-ca-Antantă. Paternitatea e revendicată de Beneş (care avea nevoie) şi de Take Ionescu (care ne-a legat de mâini şi de picioare). Contra cui? Ungaria este re­dusă definitiv la neputinţă. Austria nu există militar şi politic în concertul eu­ropean — un simplu pion dezagreabil pentru Franţa.

Dacă România, Jugoslavia şi Cehoslo­vacia au creiat Miea-Antantă de teama Ungariei şi Bulgariei este cel mai mare blam care s'a adus vreodată virtualităţi-lor şi realităţilor de forţă ale acestor po­poare.

De fapt, Parisul, prin elevii Iul colo­niali, a creiat o constelaţie mai mică a constelaţiei Marei Antante pe cale de li­chidare, prin desinteresarea în Europa a Statelor-Unite, prin ieşirea Italiei şi prin flirtul Lloyd George-Curzon cu Germa­nia. Pentru a exercita hegemonia politi-co-financiară pe continent, Franţa .are nevoie de trabanti. Nevoile Cehoslova­ciei coincid cu ale Franţei: între Germa­nia, Ungaria şi Austria trebuie să se sprijine pe o mare Putere amică. Tot asemenea şi Polonia: certurile nesfârşi­te cu Germania pentru Coridor trebuesc ţinute în şah la Geneva cu amabilităţi franceze. Atât] Cehoslovacia şi Polo-

.^nia. care fac jocul Franţei sunt silite la aceasta, având ca adversar o ţară de dimensiuni, cum e Germania. Ce interes

' putea avea România să ia asuprăşi greu­tăţile Apusului? Ajutor financiar în sen­sul dorit de noi — pentru industrializarea şi căpătarea independenţei economice — nu acordă. Tot ceeace se dă este pen­tru un eventual războiu contra Rusiei. Sumele împrumutate sunt neproductive şi formează tot atâtea „perechi de cârji" câ­te împrumuturi se fac, după expresia se­sizantă şi justă a dlui Iorga.

Greutăţile apusene sunt sintetizate în teama de revoluţie proletară în sânul lor şi dorinţa cea mai intimă: o blocadă an-tisovietică.

* Ralierea României la această blo­

cadă însemnează fantoma războiului, în­armările continue şi amânarea construc­ţiei economice a Romârriei-NouL

Cu Mica-Antantă, satelit al Parisului burghez şi iniţiator al cordonu­lui sanitar, ne-am legat manile şi ne-am trădat noile interese vitale. Moderniza­rea României întârzie. In ultima vreme, simpla alimentaţie se găseşte în pericol. In 12 ani postbelici n'am profitat nimic din exportul european de maşini, care luase un avânt impunător. In această epocă de neglijare a agriculturci Sn fa­voarea industrialismului în Germania — pentru a plăti Reparaţiile — era momen­tul proprice de industrializare şi neatâr­nare românească economică. Moment pierdut. Acum e prea târziu, fiindcă Oc­cidentul începe să se gândească la pro­tejarea propriei agriculturi.

Alianţele între popoare se fac pe baze de afinităţi structurale împotriva duşma­nului cu altă structură economică. în ­cheierea unui contract între indivizi sau a unui tratat între popoare este luptă temporar terminată. Dar luptă. înain­te de încheierea contractului nimeni nu-şi părăseşte poziţia dictată de marfă. In­tre agricultură şi industrie este luptă pentru stabilirea preturilor mărfurilor schimbate. Intre o ţară bogată în capi­tal şi o ţară pe cale de a-şi forma ca­pital naţional este luptă îndârjită pentru stabilirea procentelor, condiţiunilor inves-tiţiunii, etc. România se află în conflict permanent pe această temă cu Apusul financiar. Politica externă Take Ionescu-N. Titulescu ne-a dăruit legaţi de mâini şi de picioare Parisului şi Londrei. A părăsit toate poziţiile noastre naturale. Arta strategiei politice nu este de nicio valoare în ochii acestor matadori inter­naţionali. „Onoarea", „cavalerismul", „e-leganţa morală", „mândria de a fi între civilizaţi" este totul. După cum se vede minciuni patente în politica internaţio­nală pentru prostirea celor slabi de în­ger.

Calitatea principală a unei politici ex­terne actuale este coincidenţa cu intere­sele economice ale ţării. In primul rând e foamea. Primum vivere, deinde philo-sophari. . Un popor de 18 milioane tre­buie întâiu să mănânce. Şi să mănânce aşa cum vrea el. Pe urmă vine „apăra­rea civilizaţiei". Dacă clasa dominantă română are ce să mănânce trebuia să asigure şi heloţilor valahi nutriţia în con­formitate cu creşterea rapidă de natalita­te şi să dea ocupaţii corespunzătoare pro­letariatului intelectual format. Dacă poate fi o onoare a clasei dominante ro­mâne să lupte necondiţionat sub steagu­rile civilizaţiei occidentale —un ciocoiu autentic a mărturisit odată convingerile intime ale clasei lui: „România poate pieri, numai Franţa să câştige Alsacia-Lorena! —, interesele plebeiane dela gu­rile Dunării sunt altele.

Take Ionescu—N. Titulescu et Co. au fost şi sunt vânduţi sufleteşte Apusului. „Vânzare" nu e un termen exagerat. Co­respunde şi anumitor fapte ceva mai pal­pabile. Nu voiu relua chestia fondurilor materiale ale lui Take Ionescu. Acuza­ţiile din presa depe vremuri nu s'au do-

224

SOCIETATEA DE Mimă

vedit. Era si greu: „fonduri reptiliene". Sunt convins, că memorii în aşteptare şi cercetări independente în arhive discre­te ar lumina câte ceva.

Urmaşii „guriţei de aur" au căpătat cârma. Cu talentul şi abilitatea incontes­tabilă a lui N. Titulescu au făcut o afa­cere fără precedent. „Fondurile reptilie­ne" româneşti le sunt la dispoziţie într'o măsură pe care sărmanul impozabil nu o bănuieşte. Nu mai au nevoie să se vândă bănesc. Se vând pentru reclamă europeană. Take Ionescu era deja un „mare european". Şcolarii au luat-o ver­tiginos pe urma lui.

E lucru cunoscut că ziarele şi oame­nii banali nu laudă, decât, dacă găsesc o coincidenţă a opiniilor altuia cu opinia lor (în subsidiar cu interesele personale materiale). Un fenomen al filistininis-mului. Rog pe cititorul meu să accepte, că n'are niciun motiv să-şi imagineze pe filistinul Europei în altă postură decât aceea clasică. Filistinul european e tot a-tât de strâmt la minte ca şi filistinul ro­mân. Laudă când se găseşte aprobat în cele mai duioase sentimente şi interese ale lui. Dezaprobă vajnic, când se vede călcat pe bătături.

Filistinul european e cititorul gazetelor de tiraj. Dacă nu se găseşte oglindit cu fidelitate suprimă imediat abonamentul şi anunţul comercial. Nicio minune, deci, că cele mai filistine, stupide, mincinoase

•'., şi fără de conştiinţă ziare sunt tocmai v ziarele de tiraj ale Apusului.

i Filistinul român e agramat, prost —, şovin, strâmt la intelect şi suflet. Filisti­nul european la fel — plus gramatică.

Gloria filistinismului european obţi­nută prin bătaia în struna lui e gloria „europenilor români" de ieri şi azi. Ion şi Vintilă Brătianu erau profund antipati-

. zaţi în Occident, ca să nu mai vorbim de morţii Lupenilor şi ai „Locomotivei", blamaţi în lungi telegrame indignate („periclitează criminal apărarea civiliza­ţiei în această delicată zonă a Europei", cum spunea cu mârşavă candoare un corespondent).

Comparaţi tăria de caracter a unui se­nior ca Ionel Brătianu şi ascetismul pro­fund al lui Vintilă Brătianu cu reptilele avocaţiale Take Ionescu—N. Titulescu.

Subsemnatul e un simplu sociolog şi cercetător inzistent de 6 ani al problemei Statului şi nu poate intim privi specta­colul cotidian altfel decât dela tribuna înaltă şi senină a istoriei. Nelegat su­fleteşte de interesele şi maniera intelec­tuală a clasei dominante, în judecarea certurilor din lagărul burgheziei constată numai ceeace coincide din politica lor cu politica poporului nostru în marea lui majoritate . Politica europenizanţilor da-nubiani e politica abilă a capitalului eu­ropean?] Politica reacţionarilor coincidea

; cu interesele burgheziei naţionale, care în acest caz este suprapusă unităţii eco­nomice româneşti. Politica „europeni­lor" trimite plusvaluta muncei naţionale la ghişeurile băncilor apusene. Politica brătlenilor reţinea plusvaluta la ghişeuri­le clasei lor, care se află cel puţin In-lăuntrul graniţelor române şi le dădea po-

, sibilitatea într'un viitor mai apropiat să

facă investiţiuni pe aceste meleaguri. Politica „europenilor" români a încăr­

cat pe asinul danubian poverile politicei externe a „civilizaţiei". Actuala situaţie â României în concertul internaţional este aceia a unui animal straniu: ceva între cămilă şi măgar Cămilă fiindcă a că­rat sacii cu bani ai Apusului burghez prin deşertul ars de simunul revoluţionar între 1919—1924, (politica vestită a „cordonu­lui sanitar" Clemenceau ajutat amabil de Take Ionescu,, proclamat insistent „ma re european") şi măgar, fiindcă are o— brăznicia de a cere dela Apus împrumu­turi financiare pentru a echipa o Armată, care le foloseşte mai ales lor. Dacă nu exista omul nefast Take Ionescu, avoca­tul cu orice preţ al Apusului şi omul po­litic care a hotărât refuzul reluării reia-/ ţiilor diplomatice cu Rusia între 1919 şi / 1924, România ar avea astăzi raporturi *' diplomatice normale cu Sovietele, i Do­cumentele publicate de Moscova şi memo­riile lui Leo Trotzki (vezi Mein Leben, 569 pagini, Berlin, 1930) indică etapele numeroase pierdute, când se putea ob­ţine recunoaşterea alipirei Basarabiei cu mare uşurinţă, aşa după cum s'a recu­noscut deslipirea de teritorii ruseşti şi unirea lor cu Polonia, independenta Fin­landei, Estoniei, Lituaniei, etc.

Nerecunoaşterea Sovietelor la momen­tul oportun pentru noi, după suggestiile Apusului, ne-a aruncat într'o situaţie cu Rusia pe care Leo Trotzki o caracteri­zează aşa de bine cu formula „weder Krieg, noch Friede" (nici pace, nici răz-boiu) Această situaţie neclarificată a-meninţă să devie spânzurătoarea econo­mică a României. [ Valori de zeci de mi­liarde de lei, în loc de a fi învestite pro- • ductiv sunt luate dela menirea lor eco­nomică naturală pentru a apăra o gra­niţă rămasă în suspensie din cauza Apu­sului şi a avocaţilor coloniali în Româ­nia, într'un moment când economia na-

' ţională trebuia pusă pe alte baze largi. *

In 1919 s'au deschis pentru popoarele Răsăritului mai multe drumuri. Pentru Rusia şi România situaţia economică e-ra analogă: sărăcite de războiu, dezor­ganizate, posesoare de mari bogăţii ale solului şi subsolului, lipsă de capitaluri. România este ca structură economică o nouă Rusie în miniatură. Ambele ţări au bogăţii materiale economice capabile la o exploatare intensivă de a forma au­tarhii perfecte. Autarhia nu este fără îndoială o formulă economică ideală. Dar formule economice nu se aleg de către popoare ,ci sunt impuse draconic de că­tre etapele istorice. Ţări agrare cu o populaţie în creştere şi cu dorinţa în­dreptăţită de a beneficia de un stil de via­tă şi economie modernă nu puteau as ­culta cântecele sirenelor înşelătoare oc­cidentale. Produsele muncei agrare sunt slab cotate la bursa capitalistă. Aceste melodii au ţeluri precis somnifere: voi rămâneţi ţărani şi heloţi, iar noi suntem industriaşi şi bancheri. Alianţa vamală cu Europa dlui Deterding însemnează a-dormirea Câmpinei, Reşiţei şi Lupenilor Europa fiind industriaşul, iar noi ţăranul, Europa având deja fabrici şi ducând nu­

mai lipsă de debuşeie, în schimbul agri^ culturei noastre ne-ar fi aruncat câteva oglinzi, ceva cravate, trei automobile cu benzina dlui Deterding scoasă deacolo unde a făcut deja investiţiuni .câteva to­ne de cărbuni de Renania şi o rochie de mătasă pariziană pentru Miss România.

Invaziunea şi porunca unui capital străin însemnează mizeria din Mexico şi Columbia, dominate de Statele-Unite, sau dacă se face Pan-Europa burgheză în genul Statelor-Unite, mizeria cumplită a fermierilor americani hrăniţi de Crucea Roşie fiindcă grâul e în prea mari canti­tăţi şi destinul catastrofal al proletaria­tului din lăuntrul graniţelor marilor pu­teri „civilizate".

Destinul popoarelor din Răsăritul Eu­ropei nu a fost:

a) status quo, adică rămânerea în pri­mitivitatea producţiei feudale sau neoio-bage;

b) nu poate fi nici sistem capitalist, fiindcă în cadrul internaţional în care s'ar încadra şi se încadrează ca sistem, cen­trele financiare şi conducerea sistemului capitalist sunt fixate în defavoarea lor;

c) ci destinul special al Răsăritului eu­ropean este folosirea patrimoniului ştiin­ţific occidental, technica şi metodele de producţie modernă aplicate bogăţiilor posedate, exploatate prin intermediul muncei indigene pentru câştigarea inde­pendenţei ' economice.

Caracterul producţiei neorăsăritene se pare că va fi economie sistematică (du­pă plan), spre deosebire de economia a-puseană, care a fost la creiarea capitalu­lui ei şi rămâne deocamdată, economie individualistă.

Creiarea unui capital naţional în ţările Răsăritului şi în veacul XX, păstrând le­gături liber-burgheze de schimb cu Apu­sul nu se poate. Marele bancher înghi­te fatal pe neguţătorul începător, care ar vrea să-şi câştige o independenţă econo­mică. Pentru a se evita o asemenea ca­tastrofă se izgoneşte bancherul străin sau i se trânteşte uşa în nas (metoda Le-nin şi V. Brătianu) şi se începe munca după un plan sistematic eşalonat pe cic­luri quinquenale.

Este extrem de simptomatic faptul, că în criza mondială acută, singură Româ­nia are curajul să păşească, alături de Ruşi, la discuţia unui plan general. Un plan eşalonat şi sistematic s'a început în Germania de către guvernul Briining, dar numai pentru o singură ramură a pro^ ductiei: în agricultură, Andre Tardieu, fostul ministru-preşedinte francez, a-nuntase un plan de economie sistematică

• Ziarele aduc tot mai insistent ştiri pe

tema unui plan românesc de economie sistematică eşalonat pe 5 ani. Oameni po­litici cu prestigiu au căzut de-acord în principiu . Noi suntem sceptici. Realiza­rea unei economii sistematice presupune desfiinţarea ordine! burgheze, eliminarea liberei concurenţe, obligativitatea muncii, moartea profitului personal şi naşterea spiritului colectiv . Ca să regrupezi for­ţele economice după un plan sistematic trebuie în primul rând proclamarea unui principiu subversiv: exproprierea fără

225

'900ÎMAXBA V® UilNS

s despăgubire pentru a Concentra conform cerinţelor tehnicei, iar nu poftelor in­dividualiste, marile forţe de producţiune ale unei naţiuni.

Un plan de economie sistematică plea­că dela următoarele reflexii:

1) folosirea energiei vitale a poporului cât mai raţional şi ştiinţific: între cetă­ţeni nu fac categorii, ci îi înglobez pe toţi în marea comunitate; nu există şo­maj; dacă există prea multă energie umană în cele 8 ore obligatorii scurtez la toţi fără deosebire de clasă socială orele de muncă fără a arunca o catego­rie în şomaj şi mizerie pe când alţii mă­nâncă (o mică grupare) şi alta categorie munceşte până la extrem;

2) marile mijloace de producţie (minele, sondele, pădurile, pământul) a-parţin naţiunei în totalitatea ei; iar nu indivizilor „harnici" sau numai abil-hră-pareţi. Hărnicia individuală este canali­zată în orele reglementare de muncă, de­stul de numeroase în epoca de tranziţie şi reconstrucţie;

3) folosirea tehnicei şi ştiinţei în dome­niile muncei de toate categoriile: indus­trie, agricultură, transport, etc. Tehni­ca colectivizează şi face educaţia în spi­rit nou, sistematizează şi perfecţionează producţia, creiază bunuri materiale în cantităţi mari la îndemâna tuturor mem­brilor naţiunei .

Ideia unei economii sistematice nu este creiaţia Ruşilor. Ei au creiat pentru pri­ma dată în istoria modernă acea Tabula rasa necesară unei regrupări noui a for­ţelor neştiinţifice ale acaparatorilor. F i ­indcă greutăţile cele mai penibile ale lu­mii moderne nu sunt născute dintr'o su-prapopulaţie şi dintr'o sărăcie a alimenta­ţiei, ci numai din acapararea abunden­ţei extraordinare în mâinile unei clase privilegiate. Creiaţiile ştiinţei, patrimo­niul inestimabil dăruit omenirei lor de către cei mai buni fii al ei, poate extra­ge atâtea cantităţi de bunuri din mă­runtaiele pământului şi din agricultură, încât omul contimporan cu o energie mi­nimală s'ar putea elibera de grija zilei de mâine pentru a se dedica culturei şi plă-cerei. Acapararea mijloacelor de produc­ţie şi posibilităţilor de aplicare a re­zultatelor ştiinţei de către clasa capitaliş­tilor împiedecă sistematizarea economiei mondiale, determină închiderea fabrici­lor şi aruncarea şomeurilor pe drumuri, provocând suferinţa imensă a vremei noastre.

Crima este a Omului capitalist. Nici destin, nici Malthus, nici catastrofe na­turale, nici războiul trecut, nici regres normal tehnic. Crima e voită. Crimina­lul se cunoaşte. Pedeapsa întârzie.

» Oamenii de ştiinţă ai lumii au atras

de mai mult de un veac atenţia asupra discrepanţelor în care se găseşte econo­mia modernă a fiecărei ţări. Zadarnic. Ştiinţa şi technica progresează. Capul oamenilor, nu. Cei care pot pricepe — burghezia cultă, intelectualii luminaţi — nu au interesul să priceapă. înainte de războiu era într'adevăr obiceiul ca până la 30 ani la jeunesse doree a fiecărei na­ţiuni să facă un stagiu ta socialismul şti­

inţific unde este ocazia a se tnvăta econo­mie sistematică şi ultimile rezultate ale spiritului modern. Simplu stagiu. Inte­resele pur personale îl duceau în jurul viţelului de aur şi al reputaţiei bine re­munerate burgheze. Millerand, Briand, Socialiştii de catedră germani, „gene­roşii" români deveniţi miniştri sub alte steaguri, Mussolini, sunt cazurile clasice. Se pare că socialismul ştiinţific duce la orice carieră strălucită cu condiţia de a-1 părăsi la vreme. Cariere personale. Adevărurile ştiinţifice rămân în puritatea lor, chiar după trădarea experenţilor lor de un stagiu. Nerespectarea adevărului ştiinţific se răzbună crunt pe pielea po­poarelor. Turcul plăteşte. Massele pro-letariene agrare şi industriale plătesc cu mizeria lor. Proletariatul, care are tot interesul să priceapă şi să lupte pentru realizarea acelor, idei trădate de „juneţea elegantă" a naţiunilor pricepe şi se mişcă mai greu decât agilii exponenţi. Dar a-tunci, când a priceput şi s'a mişcat duce ideea până la capăt.

Este una dintre cele mai dureroase iro­nii ale istoriei, că patrimoniul ştiinţei mo­derne a fost luat în braţe şi pus în prac­tică tocmai de o ţară a mujicilor, a ne­spălaţilor şi a păduchioşilor în condiţiuni extrem de dificile şi după o luptă supra­omenească.

Acum privirile Europei civilizate sunt îndreptate cu teamă, mărire şi admiraţie spre „barbara" rusă. Acolo se introduc^ ultimele rezultate ale ştiinţei occidentale şi ale ritmului american. După un răz­boiu civil nimicitor, după cruciadele gene­ralilor albi susţinuţi de aramtele şi ba­nii Marei Antante, Rusia a reuşit nu nu­mai să se refacă, ci în Octombrie 1928 a început aplicarea unui plan quinquenal de economie sistematică. Rezultatele şti­inţei moderne aplicate chiar defectuos şi în grele condiţii sunt uimitoare după o scurtă perioadă. După ani Rusia a apă­rut vertiginos pe piaţa mondială. Cali­tatea produselor ei întrece orice aştep­tări. Dacă nu i se face războiu va bate prin cantitate şi calitate întreaga Euro­pa pe tărâmul economic. Bogăţiile i-mense de materii prime, cumpărarea e-normă de maşini (iar nu camelotă ca ţări inferioare: Africa, România, raţio­nalizarea muncii vor inunda lumea cu produse. Numai după 2 ani, ştiinţa a-liată cu munca poate concura cu capita­lismul. O perioadă paşnică numai de 8 ani şi Rusia va ajunge la. nivelul State» lor-Unite. , , '

* „Ideile nu cad din cer". Comportarea

claselor sociale din lăuntrul unei naţiuni nu este determinată de idealuri, de „e-senţe", de „externităţi", ci de interese şi de capacitatea de a-şi recunoaşte inte­resele proprii în contradicţie cu celelalte clase. Atâta vreme cât există diferenţe de venituri financiare apreciabile, discor­danţa „idealurilor" şi a atitudinilor este fatală. Comportarea unei societăţi şi a claselor ei sociale este determinată de modalitatea producţiei, de organizarea repartiţiei şi de structura dreptului de proprietate.

Definirea vieţii sociale din România nu

se poate face fără o analiză a claselor so­ciale şi a raporturilor dintre ele, fără o stabilire a procentului — uneori variabil — cu care iau parte la „pradă" (pentru unii) şi la sărăcie (pentru alţii), fără o analiză a situaţiei României în complexul european de unde primeşte necontenit in­dicaţii ideologice, mărfuri, sistem econo­mic, corecturi indirecte ale stilului de viaţă, împrumuturi financiare, etc. Con­statările de fapte alternează fatal cu ju­decăţi de valoare. Dar judecăţile de va*r loare nu pot porni decât dela fapte, iar nu dela nostalgii subiectiviste şi for­mează o „prognoză socială" analogă cu „prognoza medicală" stabilită după cer­cetarea organismului şi a fenomenelor de criză. „Cunoaşterea nu eliberează" Cunoaşterea sociologică este, în subsi­diar, luptă pentru concepţia materialis­mului dialectic. O cunoaştere „neutrală" este ipocrizie şi apologie mascată a lui status quo.

% Europa, economia mondială şi schimbul internaţional hotăresc destinele româ­neşti. Oricât am încerca în ideologie culturală construcţia unor ziduri chine­zeşti pentru apărarea sfântului „speci­fic naţional" şi a „autohtoniei" vom fi până la sfârşit învinşi. Putem exclama cu Julian Apostatul: „m'ai învins, Gali-leene!" Odată cu intrarea României în complexul capitalist destinul nostru „spe­cific" (discuţia „specificităţii" lui este

. controversată) a fost pecetluit. Ideologic călătoria lui Dinicu Golescu, a seriilor de bonjurişti şi a întregei clase supe­rioare române în Apus, introducerea mo­narhiei străine; economic: introducerea sistemului bancar, hotărîrea la partici­pare cu schimbul internaţional burghez, în ultima vreme chemarea capitalismului străin la investiţiuni care cer anumite condiţiuni politico-sociale şi grase pro­cente obţinute prin transformarea stan­dardului şi a vechei munci româneşti — am vârît calul troian în Cetate. „Tră­darea" cu diverse aspecte a intrat în t* nimi specific române. Dar e oare t ră­dare? Depinde: 1) teamă banală de ţă ­ran mefiant, 2) mască burgheză când a-cuză, 3) ignoranţă şi rea credinţă, 4) ac­ceptarea destinului şi reformarea înlăun-trul lui pentru a obţine avantagii maxi­me pentru masse, fiindcă participarea po­poarelor la ritm nou însemnează partici­parea popoarelor la o bucurie mai inten­să, la aerisire, la folosirea patrimoniului ştiinţific, tehnic şi sufletesc al lumii mo­derne. Deci, nu sărăcire, ci îmbogăţire.

Avem, însă interese specifice. Ele sunt în raport cu etapele în care ne găsim istoric şi politic. Calificarea intereselor specifice variază dela clasă la clasă. Cla­sa noastră de intelectuali asimilată a-pusean din care se recrutează conducăto­rii politici şi culturali lucrează într'un ritm, care nu coincide nici cu interesele burgheziei naţionale (poate numai cu suprastructura ei ideologică aparentă şi într'un caz de excepţie — teama de ;\ „bolşevism" —) şi nici cu interesele po- j porului muncitoresc şi ţărănesc român.

) Petre Fandrea

226 i r >' 9-f) v S>£

SOCIETATEA DE MÂINE

Sur quelques aspecis des rappor£s in£ellec£uels franco=roumains par YVE5 AUGER, Professeur â la Faculte des Lettres

Dans un de ses romans, „Zodia Cancerului", Sa-doveanu dăerit l'arrivee en Moldavie, au XVII-eme sieclo, d'un pretre francais, l'abb6 Paul de Marenne, II pleut, Ies chemins sont d6fonces et le pauvre abb6, trenipă et harrassâ, se sent plein de melancolie dans cette terre inconnue et lointaine; mais voilâ que se presente k lui un jeunc boyard moldave qui lui souhaite aimablement la bienvenue en francais: et deja 1'abbŞ, â entendre parler sa langue, se sent re­conforta; une heure apres, assis de vânt une table plantureuse et attendris par Ies douces fum6es du vin de Cotnar, Ies deux hommes s'embrassent et se jurent une 6ternelle amitie: tel etait deja le char-me puissant de- l'hospitalite roumaine, large, noble, genereuse. Ceux qui ont eu la ebance de la goii ter ne peuvent se la rappeler sans emotion. Pendant la guerre, Ies soldats francais qui ont combattu sur votre sol â cote des votres, ont recu, malgre la du-rete des temps, un accueil tel, que, pour evoquer ensemble le souvenir des heures passees dans votre pays, quelques uns d'entre eux ont fonde a Paris une association: le Cer ele Poftim.

Me sera-t-il permis d'exprimer mes sentiments personnels? Moi-meme, lorsque j 'arrivai â Cluj, igno­rant de votre pays et de sa langue, j 'ai vite senti, â l'accueil qui m'etait fait, apres avoir fait la con-naissance de mes collegues et de mes eleves, que je n'etais pas vraiment sur une terre etrangere, et qu'on peut etre â la fois tres loin et tout preş de sa patrie.

Neuf ans ont passe depuis lors, et maintenant, lorsque je dis „chez moi", je ne sais plus au juste s'il s'agit des bords de l'Oc6an, ou des rives du So­meş. Tant et de si forts liens m'attachent â vous que je sens que je ne pourrais Ies briser sans un d^chirement: c'est que j 'ai eu ici la joie de travail-

Monsieur le president du Cercle Ronsard m'a eonfie la tâcbe de vous parler. de l'influence des fem­mes en ce qui concerne l'essor qu'a pris la langue francaise chez nous. — Est-ce que Ies femmes peuvent avoir leur part d'influence en ce qui con­cerne l'evolution d'ume langue? Les philologues nous ont repondu â ce sujet quand ils ont constata qu'ici meme en Transylvanie, ce sont surtout les mferes qui ont conserve intacte Ie langue des ancetres et l'ont transmise â leurs enfants, gardant ainsi vivace l'u-nite' de la race. Donc, ce sont les femmes les gar-diennes et les propagatrices les plus tenaces d'une langue, et puis, ii faut bien l'avouer, les femmes par-lent beauconp. Ne serait-ce que par cela et elles pouraient revendiquer leurs droits en cette question de l'influence de la langue francaise, en Roumanie. La langue est essentiellement une arme feminine, dont elles usent pour repandre parfois un peu de mal, mais souvent beaueonp de bien. Les femmes ont de la facilite â s'exprimer; recemment on le demon-trait d'une maniere scientifique ou plutot physiologi-que: ii paraît que leurs cordes vocales sont plus souples et par consequent se meuvent plus legere-

ler et de vivre dans une atmosphere tout de suite cordiale, bien tot amicale, maintenant je puis bien dire fraternelle.

Plus heureux que „l'ava Franţuz" j 'ai cu le loisir de connaître votre pays, que j 'ai parcouru en tous sens, et d'apprendre votre langue, et, â me-sure que je m'initiais â votre litterature, j'etais de plus en plus frappe des caracteres communs qu'elle presente avec la notre. II n'y a sans doute pas de pays ou le genie francais ait ete etudie olus atten-tivement, et eompris plus finement. Une grande part de votre litterature moderne, comme l'ont moti-tr6 dans leurs beaux travaux Pompiliu Eliadc et M. Drouhet, est impregnee par l'esprit francais; et certes, ii ne s'agit pas de contester son originalite; elle a au contraire un doux et puissant parfum de terroir; mais l'etude des oeuvrcs francaises a ete pour beaueoup de vos ecrivains ce qu'a etc celle de PAntiquite classique pour les liommes de la Renais-saîice; non pas un instrument d'imitation servile, mais un moyen puissant pour enrichir le genie na­ţional. Si la Roumanie doit, au point de vue intel-lectuel, beaueoup â la France, qui a forme dans ses TTniversites et ses laboratoires quel-ques uns de vos maîtres les plus 6minents, elle lui a bien rendu ce qu'elle lui a emprunte; est-ce que tels de ses ecrivains les plus distinguds ne sont pas des Rou-mains? Je pourrais citer plusieurs noms; je n'en prononcerai qu'un, glorieux, eclatant; c'est â la Rou­manie que la France doit son plus grand poete lyri-que contemporain: la comtesse Mathieu de Noailles, nee Brancovan. Ainsi. la collaboration intellectuelle entre la France*et la Roumanie a ete precieuse et fe-conde. Souhaitons qu'elle continue, de plus en plus intime et fraternelle, pour le bien de nos deux pays et pour la cause sacree de l'intelligence.

ment. II est un fait reconnu par nous autres pro-fesseurs de langues, c'est qu'â un mame âge et dans des conditions identiques, les jeunes filles appren-nent plus rapidement les langues etrangeres que les jeunes garcons. Mais les femmes n'aiment pas seulement parler pour parler; elles sont recher-chees, dans leur langage; ce n'est pas exclusi-vement l'elegance des vetements et des manieres ex-terieures qui les attirent, mais aussi l'elegance et les nuanceş de l'expression. II est vrai qu'elles sont tom-bees parfois dans le ridicule et Moliere les a suffi-semment malmenees; mais mame le pedantisme des „Femmes savantes" a pu laisser des traces dans l'e­volution de la langue francaise: un souei de la for­me, du mot clioisi, auxquels elles ont contribue pour leur part.

Avânt de passer â la part d'influence exercee par les femmes chez nous, pour propager la langue francaise, ii faut voir â quel moment elles commen-cent â la parler. Malgre l'arret qu'a subi le deve-loppement de notre culture naţionale au XVIII-eme siecle, apres l'epoque florissante du regne de Bran­covan, ii est possible, que par l'influence des 6pou-

L'inrluence feminine dans l'essor de la langue francaise en Roumanie par Mme JEANNE NICOLAU professeur au Lycee de jeunes filles ,Regina Măria", Cluj

;227

SOCIETATEA DE MÂINE

•nes et des filles des princes plianariotes, dout piu-, sieurs etaient tres cultives et employaieut la langue francaise, quelques unes des femmes de nos boyars de l 'entourage de la cour aient connu cette langue, mais ii est certain que jusque vers 1820—30 la langue des salous etait encore la langue grecque. La vio so­ciale fut bien reduite jusqu'au moment ou les Rus­ses penetrent dans les Principautes et y introdui-sent les moeurs francaises. Cest alors que l'on vit obez nous les femmes prendre contact avec la societe. Ces dames commencerent â adopter le costume euro-peen, bien avânt leurs maris, apprennent les nouvol-les danses et s'initient a la belle langue francaise que parlaient les officiers russes. Cest done la France, qtii par l 'entremise des Russes, contribue aussi a la renaissance de la femme, je dis renaissance car avânt les Plianariotes et leur influence orientale, la femme roumaine avait en plus de personalitc.

Le prince de Ligne, qui vint chcz nous vers 1788, nous dit: „au milieu des equipages, on voit parfois, sur un cheval magnifique, un fils de grand boyar, mais dans anemie voiture, on ne decouvre de jeunes filles". Cependant ce prince jouit d'un rare privilegc. Admis dans l 'intimite du prince Mavrocordat, avec qui, ii pouvait parler le francais, ii reussit chose ra­re, nons dit-on, â donner un bal, chez lui auquel 100 boyars oserent se rendre avec leurs femmes. Le man-que de eulture feminine de cette epoque est mis en evidence par le temoignage d'une noble anglaise, Milady Craven, dans son volume „Voyage en Cri-mee et â Constantinople": „La Princesse a eru que j 'usais du privilege qu'ont les voyageurs de mcntir, qnand ,ie lui dis que les dames dans mon pays appren-naient â ecrire". Mais, petit â petit, cela allait chan-ger. Puisque les dames commencent â etre ad-mises aux receptions, ii faut penser â leur donner une education mondaine d'abord, mais qui est deja une tentative de eulture. Les premiers elements en scront la danse, la musique (comme instruments la harpe et le piano), puis les langues etrangeres, le grec et le francais. On commence a faire venir des gouvcrnantes de l 'etranger, la francaise etait jugee l'ideale et on les entretient a grands frais; on en-voyait meme les jeunes filles au couvent des Ursu-lines â Sibiu ou le programme etait h peu preş sem-blable. — De sorte que Raicevitch peut mentionuer en par lan t de nos principautes „Le francais est beaucoup en vogue, ii y a meme des dames qui le parlent. — Un temoignage precieux et qui con-tient une appreciation flattense pour les femmes est celui de St. Marc de Girardin, qui dans son vo­lume „Souvenirs de voyage et d'etudes" nous dit: „Le pere est vetu en boyard, le fils est vetu â la francaise, quant aux femmes, ii y a deja longtenips qu'elles ont toutes adopte le costume europeen. Mais vous savez que les femmes marclient toujours les premieres dans la route de la civilisation". Peut-ctre bien que les femmes ont tont d'abord ete con-quises par la mode, ce qui ne serait encore qu'une preuve de la supremaţie du gout francais se repan-dant dans toute l 'Europe; mais elles ne tarderent pas â faire de grands progres dans leur instruction, d 'autant plus grands, qu'elles avaient ete tenues dans la plus grande ignorance jusqu'alors.

L'influence francaise s'accentue apres la Revo-lution avec l 'arrivee d'emigres auxquels on confiait l 'education des fils de Prince ou de boyars. Les gou-vernantes et institutriees se multiplierent, penetrant dans un grand nombe de familles et, chose remar-

quable, nons avons des 1830 le projet du Boyar Go-lesco, lequel ayant voyage â l 'etranger et acquis des conaissances profitables â son pays, voulait ouvrir dans sa propre maison de Belvedere â Bucarest, un pensionat de jeunnes filles ou une des etudes prin-cipales devait âtre la langue francaise; mais, mal-heureusement ii ne put realiser ce projet avânt sa mort et l 'honneur en revient k des Francais , le pro-fesseur Vaillant et sa femme d'ouvrir â Bucarest pendant la meme annec, le premier pensionnat de jennes filles, ou renseignement etait, bien entendtt, francais; plus tard, ils y ajouterent une ăcole pri-maire gratuite, et c'est un des titres dont se pare Vaillant quand ii signe sou beau livre „La Româ­nia". L'annee siiivante, nous avons â Jassy la pre­miere ecolc fondee par les Boyars pour leurs filles et confiee â Theodorc Burada et â sa femme. Lâ, aussi, comme partout, le but est de donner aux jeu­nes filles une education mondaine basec sur l'etude des langues etrangeres, jointe â l'education morale et pratique. Puis, chose essentielle, des pension-nals francais se fonddnt un peu par tout : a Bucarest, rcxemplc de M-me Vaillant est suivi par M-mc de Combles, â Iassy, ii y a 3 pensionnats. Nous y, trou­vous en 1844, 92 eleves qui suivaient les cours de 11 professeurs. Ces pensionnats eUaient la plupart sub-ventionnes par le gouvernement et ils se repan-dent meme en province: â Roman—Craiova—Plo­ieşti—Piteşti—R.-Sărat, vers l'annee 1845—46.

Cest une chose etablie que tout l'enseignement des jeunes filles reposait sur ces pensionnats et par consequent sur une eulture essentiellement francaise. Meme lorsqu'on fonde a Iassy la premiere ecolc d'Etat, eette ecole tend â devenir une ecole normale; en 1843 inise sous la direction d'une francaise M-me Elise Barbe Andree, et augmentee de classes du cours normal, on y fait le cours de pedagogie ei) francais. A Bucarest, l'ecole centrale de jeunes fil­les, fondee dans la premiere moitie du XlX-eme sieclc avait tous les cours d'enseignement en fran­cais, cile fut donc un vigoureux element de eulture francaise feminine. II est donc logique que ces jen­nes filles, qui formeront plus tard la societe, parlent avec la plus grande aisance cette langue et s'en ser-vent journellement. Bien entendu, ii faut limiter cet usage, au debut, â une certaine classe sociale, celle des boyars, qui etaieut â meme de donner une education assez couteuse, et nous devons reconnaître que la Moldavie, oii l'influence des Russes avai t ete plus directe, prenait le pas pour l'usagc du francais.

Ces femmes arr ivent â posseder si bien cette lan­gue que quelques unes peuvent meme se lancer â faire des traductions. Nous avons celles d'Hermionc assachi, la fille du poete, dont Vail lant parle avec le plus grand eloge, mciiitionnants ses dons litte-raires puis la grand'mere de Mr. Iorga, la fille du Vornic Iordache Drăghici, donnc une version d' „Adolphe" de B. Constant. Mărie Burada fait im-primer la traduction d'une piece de Bonchardy et en Oltenie nous avons la traduction du „Diable boi-tcuse" de Lesage faite par une dame de la familie Sâmboteanu. Nous trouvous aussi une bibliotheque choisie appar tenant h M-elle Mariette Cantacuzene en 1820 et contenant des livres comme un petit. La Bruyere „Telemaque" „L'art d'aimer" d'Ovide Dans la precieuse collection donnee par Mr Sion â la bibliotheque de Cluj, j ' a i trouve un petit volume intitule „Le journal des Dames et des Modes" pour l'annee 1803 et qui a appartenu â M-e Antonie Sion

228

HMIY1V ̂ a V3IVI3IQ0S

qui fut prei'et â Baeali en 1834. Ayant vu Ies por-ti-aits de Mr. Antonie jSion, qui porte encore le cos­tume oriental, et celui de sa femme quj a deja adopte Ia robe et la coiffure occidentales, ii va sans dire que ce volume fut consulte par cette derniere. Ce

- volume contient outre de fort jolies gravures de modes, des articles li t teraires fort interessants joints â des recits de la vie de Par i s et pouvait etre une pe ti te encyclopedie servant a la culture des femmes.

Forcement toutes ces dames allaient apprendre le francais â leurs enfants ou tout au moins le parler avec eux et non seulement Ic parler, mais im-prâgner toute leur education d'esprit francais et en societe elles ne servaient plus que de cette lan-gue. Elles correspondent de meme et, chose carac-terisque, Michel Kogălniceanu, le grand homme d'Etat, lorsqu'il faisait ses ettudes â Luneville, ecri-vait en roumain â sos pere, mais en francais a ses soeurs. — Ces dames desirent voir Pa r i s et la Fran­ce et â part ir de 1848, nous pouvons trouver des vo-yageuses parmi lesquelles une des soeurs de Kogăl­niceanu. Puis des mariages se contractent entre Eoumaines et Francais et Francaises et Eoumains; ;je n'en eiterai que deux Ies plus celebres, celui de la fille d'Asachi, veuve d'un Mourouzi qui epouse le grand historien Ed. Quinet et certaiment con-tr ibua â ses sentiments d'amitie pour notre pays et celui de M a n e Cantacuzene, qui apres avoir ete ce­lebrei pa r Alexandri , s'etait etablie des 1850 k Pa­ris ou elle se mărie avec le grand peintre Puvis de Chavannes, auquel elle a servi comme modele pour S-te Genevieve veillant sur Par is , dans sa celebre fresque du Pantheon.

Des fetes francaises sont donnees, des represen-tations theâtrales par des troupes regulieres et d'au-tres par des personnes de la societe; nous y re-trouvons le noms d'Hermione Asachi de Mărio Cantacuzene et celui d'Aristie Ghica qui jouerent une piece donnee en l 'honneur du general Kisselef. Mr. Jacques Negruzzi cite aussi le nom de son pere â une representation d'amateurs avec M-mes Didita Mavrocordat et d 'autres; de meme nous savons qu'â la Societe l i t teraire dite „Philarmonique" cree â Bucarest, la traduction de „Mahomet" de Voltaire par Eliad fut jouee par des personnes de la so­ciete et entre autres M-mes Caliopi, Rali ţa Mihăi-leanu et Euphrosine Vlasto.

Cet emploi du frangais, chose explicable par la superiorite de la civilisation qu'il introduisait chez jious, avai t meme un tel charme, que bon nombre de dames en negligaient lcur langue maternelle. Ce-pendant Ies plus cultivees, comme M-me Eosseti, mere de l'historien de ce nom et fille du prince Gregoire Ghica en Moldavie ou M-me Anicuţa Mânu a Buca­

rest, se servaient de leur nouvelle culture pour sti-muler notre genie naţ ional; M-me Anicuta Mânu suggerait et inspirait â Eliad son beau poeme „Sbu-ra torul" le Sylphe.

Nons pouvons donc affirmer que toute la culture des femmes, chez nous, est depuis 1830, completement dirigâe par la France. Sans parler du costume, de la mode, de la maniere d'organiser leur interieur, mais leurs lectures, leurs conversations, leurs dis-tractions sont essentiellmsnt francaises. II est cor-tain qu'en echange, elles contribuent non seulement â repandre la langue, mais toute l'influence fran­caise dans notre pays. Jean Ghica, qui a passe quel-ques annees en Moldavie, nous avoue: „Nous etions soutenus dans la propagande que uous faisions pour repandre Ies idees liberales par Helene Negri, la soeur de Const. Negri, par sa belle et graciense amie Emilie Eeymon et par Ies filles de M-me Roznovanu, Catherine et Zoe Sturza. Ces idees avaient meme eommence â s'introduir dans Ies salons elegants de la spirituelle comtesse Sturza.

Si Ies hommes furent Ies ehampions directs de 1'influence francaise par l 'introduction des idees po-litiques et l ' imitation de la l i t terature, Ies femmes restent Ies animatrices qui contribuerent â repandre le gout, la mesure, la finesse francaise et par elle des qualites essentiellement latines.

Anjourd'hui que la langue francaise est une des langues principales introduites dans nos lycees de jeunes filles, un grand nombre de femmes sont â meme de penetrer toutes Ies subtilites de la langue et des oeuvres francaises, de s'exprimer dans tous Ies domaines li t teraires, scientifiques et philoso-phiques. Elles soutiement des theses brillantes, quel-ques unes ont depasse meme nos esperances, des fem­mes roumaines ou d'origine roumaine sout des ecri • vains francais des plus apprecies: M-elle Helene Vă­car esco, M-me Marthe Bibesco et la celebre M-me de Noailles „le plus grand poete lyrique de la France contemporaine" comme l'a proclame tout â-l'heure un Francais , Mr. le professeur Yves Auger. A la Comedie francaise une de nos compatriotes, M-elle Mărie Ventura, qui pour cela n'en oublie pas son pays, en est une des plus grandes artistes.

E t pour terminer, Mesdames et Messieurs, je vous laisserai cette jolie pensee de notre grand his­torien Mr. Iorga, qui en par lant de Mărie Cantacu­zene dit: „puisque j ' a i rappele le souvenir de Mărie Cantacuzene, compagne de Puvis de Chavannes, re-presentee lâ haut sous Ies t ra i ts de S-te Genevieve, je voudrais que cette figure de dame roumaine, epou­se d'un grand art iste francais, personnifie, dans son geste veillant sur Par i s et le benissant, la recon-naissance de notre nation".

H A R F A D E A R G I N T — Să nu vă apropiaţi de harfa

de argint. Numai când vă simţiţi moartea să atingeţi harfa de ar gint cu degetele voastre păcătoa­se, oamenilor, căci harfa de argint răsună în noapte şi trezeşte vi­forul în codru, scutură vânturile din somn, şi cerneşte norii pe ce riu.

— Su nu vă propiaţi de harfa de argint, care este a veşniciei, căci vai, sunetul ei este semn de ple­care de pe pământ! Şi dacă aţi a-tins cu degetele voastre păcătoa­

se, oamenilor, strunele harfei de argint, nu mai este scăpare pentru trupul vostru istovit, se stinge în inima voastră opaiţul vieţei şi porniţi pe drumul stelelor, care nu iartă întoarcere...

— Şi eu totuş, într'o noapte de Mai am atins harfa de argint. Cu degetele mele, şi revolta sufletului meu, nesupus voinţei celor de­asupra mea, am atins strunele har­fei de argint.

— Şi a început să sune harfa de argint a veşniciei, ca un plâns bă-

trîn, răsunau văile, se cutremurau munţii de plânsul harfei de ar­gint, o harfă măiastră a sunat în nemărginita lumină a dimineţii, ca să-şi aducă aminte de viaţă, morţii şi oamenii să-şi uite de moarte.

— Harfa de argint am atins-o cu degetele mele, care au şters la-crămile copilului meu, şi lacrămi-le copiilor pe care le şterg dege­tele noastre sânt veşnice în cânta­rea harfei de argint...

Emil Isac.

229

SOCIETATEA DE MÂINE

R ă b o j u l l u i s £ • P e £ r e ( î n c e r c a r e s a t i r i c ă )

— Şapte-am spus! — zise cu mânie Blebu. „Ce, socotiţi între ghiavoli şi pe neputinciosul ăla, care intrase în părintele? Unde eşti, sfrigitule, să te va­dă?" Şi dintr 'o scorbură a peşterii eşi un pui de drac: nu era mai mare ca un mât.

— Pe viitor tu n'ai să intr i decât în muri tori i cari n'au nevoe de multă scormonire. Să te t-ii pe u rma celor iuti la mânie şi pestriţi la maţe. Unuia ca popii Costandin, îi trebuie un drac nărăvi t , un drac bătrân.

Blebu se lăsă pe coadă, şi-i scăpărară ochii în întunerec. Simţia plăcere mare că luase comanda.

Bătu cu piciorul cel şchiop din copită, îşi linse miistaţele, cum îl văzu făcând pe stăpân, scuipă printre colţii negri cu păcură înroşită, şi zise:

•— Cum nu v'am împărţ i t eu la trebi, vă iert a-cura odată. Seulaţi-vă şi vă pregăti ţ i de drum.

— Porunceşte-iţe să mai in t răm odată în ei! — zise ghiavolul lui Chiriac, —• ş'apoi las ' pe noi, de nu-i vom încăleca! Mirosul proaspăt de pucioasă pe care l-ai adus din iad, ne-a întăr i t puterile. Şi să ştii, puternice, că n 'am pus'o mereu de mămăligă ca azi! Ce-am lucrat eu cu agronomul Chiriac de-o jumăta t ' de an! Da' aci în Curmătură am sfeclit-o! Vezi că nu ne înştiinţase nime de scoborârea lui sfântu Petre, şi când i-am văzut cheile, ne-am în-fricat! Iată , recunoaştem! Ce-i drept e drept! Da' porunceşte-ne să mai in t răm odată în ei! îm i pun chezăşie coada, că într 'o săptămână răs turnăm în­treagă hotărârea!

— Pliscul! s tr igă Blebu: „Ce aţi stricat voi, nu­mai eu pot drege. De-aceea să nu te mai aud! Adu-nă-ţi aripile şi pleacă 'n portu Brăilii . Te văd mai deştept şi mai curajios. Vei afla acolo, într 'o casă aproape de ţârm, la o cotitură, pe cineva care se frământă de trei zile ce să facă: să vândă şi rămă­şiţa de postav ce-a mai rămas în magazia Statului şi să-i dea îoc, ori să ducă cheile la cel mai mare şi să-şi mărturisească păcatul. In t ră 'n el şi dă-i glas să nu facă o prostie ca asta din urmă! Ai plecat?" Şi Blebu plesni din biciu, dar nu-1 ajunse: Ghiavo­lul zbură prin noapte pe drumul Galaţilor, şi de ari­pile lui cu zâmţi vâjeia văzduhul. i Blebu împăr ţ i mai departe poruncile:

— Tu, zise, luând la ochi pe ghiavolul care-1 privea holbat ca o broască, să zbori la grani ţa de-la apus, în părţ i le Oradiei. De două ceasuri dau târcoale vămii t re i jidovi băt râni şi nu cutează să intre, să afle răspunsul. Vameşul stă cu grămada de bani pe masă şi nu se poate hotărî . E sumă ma­re de tot, şi n 'ar lăsa-o, da' i-e frică să nu fie o cursă că, are mulţ i duşmani care-i râvnesc locul. Tu îndeamnă-1 să fie om cuminte, apoi ia grăni-ţeri i şi pune-i pe u rma celor trei jidovi cu contra­banda. Şi acum, paşol!

— Tu, — şi Blebu se întoarse către al treilea, avântă-te până la Eşi în Sărărie, în groapă. In ca­sa cu felinar la poartă este unul Herşcovici, de-i zice Cârnu, şi-ar vrea să-i zică, de-acum Movilev.

Inghiuldeşte-1 să nu mai stee pe gânduri , fri­coşii' dracului să iea dolarii şi să ducă ştafeta la Soroca".

Şi aşa, pe rând, îi trimise cu însărcinări pe toţi cei şapte şi alte câteva sute care, simţind mirosul proaspăt de pucioasă, veniră în peşteră după po­runci.

P e unul la prefectură în Durostor să ara te au­torităţi lor cum să se îngrijească de coloniştii so­siţi din Macedonia; pe altul la grani ţa apuseană,

la consilierii agricoli de aici, pentru a le a juta îa împărţ i tu l pământului între coloniştii ardeleni, şi la arendarea rezervelor de Stat ; pe al treilea în Maramureş, nu care cumva să ajungă moştenii lui Dragoş Vodă la munţi i lor, pr in reforma agrară , iar proprietar i i coborîţi din Galiţia să ajungă la sapă de lemn; pe al patrulea la Cernăuţi, că era primejdie mare să s'adune într 'o singură tabără ro­mânii bucovineni, şi să ţ ină piept evreilor, ruteni­lor şi nemţilor; pe al cincilea la Cluj, la clubul par­t idului maghiar , că începuse a slăbi nădejdea în refacerea Ungariei ciuntite şi nişte nebuni din par­tid s t r igau pentru o împăcare sinceră cu rumâni i ; pe al şaselea la o garnizoană din Craiova unde, du­pă socotelile lui Blebu, se fură prea cu mănuşi . .

Poruncile curgeau, ghiavolii zburau, şi alţii se înfăţişau înaintea lui Blebu.

— Tu Sarsailă, — zice dracul cel şchiop, scăpă-rând din ochi, către un ghiavol bă t rân care avea pielea presărată cu spini de ariciu, să te duci la J i l ava şi să vezi ce-i cu directorul cel nou. Pare-mi-se c'a început să-i hrănească omeneşte pe tâl­har i i aceia. Ori să se 'ntărească şi să dărâme în­chisoarea şi va da de dracu". Adă-i aminte!

— Tu Michiduţă — spuse unui drăcuşor muca­lit, cu părul lins şi frizat, mângăindii-1 cu laba pe botişor, -— zboară la cucoana pe care o şti, şi-i şop­teşte că nu-i t imp de pierdut: să-şi pună voaluri­le şi să dea fuga la minister: o afacere bănoasă e pe cale s'o mijlocească al tă damă. Imprumută- i ti­nereţe şi frăgezime şi de data asta să nu se lase rugată! Potr ivnica e prea grăbi tă să-şi dea poalele peste cap! - ••• •» : = - j * E * f ţ p ţ

Apoi după ce-i trimise pe cei mai iuţi de picior, pe cei rămaşi îi împăr ţ i pe duzine şi pe companii. Câte-o duzină trimise în principalele ministere; o companie la Industr ie şi Comerţ; trei companii la comitetul ag ra r ; câte-o duzină la fiecare regiment de jandarmi, alta la fiecare centru mai important de s iguranţă şi poliţie, şi iară-şi câte-o companie în regiunile de munte, în ajutorul gornicilor la pă­dure, şi tot a tâ t la vămi şi la administraţi i le fi­nanciare. Cu restul, puzderie, umplu cluburile po­litice, că tocmai intervenise o potolire a patimilor şi se părea că rumâni i sunt pe calea împăcări i .

După ce-i porni pe toţi, Blebu se trase de bar­bă de-i pocniră fălcile, mulţumit c ă i în slujbă aşa de mare, apoi zise:

— Nu pot răbda biruinţa lui sfântu Pe t ru din Curmătura, o să-i mai t rag eu cu ibrişin pe la nas!" Şi unde nu eşi, ca o volbură, din peşteră, şi se'nălţă în vântul turbat . Şi până nu ajunse proprietarul Martopol la conac, Blebu in t ră în nevasta acestuia, cuconiţa Caliopi. # 4) I. Agârfoicean u

230

SOCIETATEA DE MÂINE

BULETIN BIBLIOGRAFIC

STATISTICA'. ECONOMIE POLITICA. LEGISLA­ŢIE. DREPT. POLITICA.

Angelescu, I. N. Finanţele publice ale României în ultimii 20 de ani. Buc. 1929. [1930] Socec & Co. 8<> 1 f. 123 p. (120—1931). Lei 80.—

Ciato, Aurel. Problema minoritară la noi. Cu o prefaţă lămu­ritoare a diferendului dintre Români şi Maghiari. Con­ferinţă rostită la Timişoara, Lugoj şi Cluj. Cluj, 1929. [Tip.] (R. Sergies, Bucureşti). 8<> 66 p. 2 f. (1245—1931).

Dutczak, Vasile. Ante-proect pntru o lege a statutului minori­tăţilor din România. întocmit de 1931. Cernăuţi, 1931. Editura autorului. Tip. Universităţii. 8° 35 p. (1244—1931).

Ghlaţâ, Petre I. Alb şi negru. Introducere în ştiinţa politicei practice. Buc. 1931. Edit. „Vremea". 16» 116 p. (1264 -1931). Lei 40.—

Iordan, Dem. N. Ciclurile economice în România înaintee de războiu. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8° 59 p. (Instituţii! Economic Românesc No. 97) (167—1931).

Irimescu, S. Politica socială şi politica sanitară. Apărarea sănătăţii publice. Extras din „România Medicală" 1 Martie 1931. Buc. 1931. Tip. „Eminescu". 8° 20 p. 1456— 1931).

Irimescu, S. Sănătatea publică, în cadrul împrejurărilor eco­nomice şi sociale de azi. Partidul sănătăţii publice. E x ­tras din „România Medicală" 15 Februarie 1931. Buc. 1931. Tip. „Eminescu". 8» 15 p. (1455—1931).

Jlnga, Victor. Finanţarea întreprinderilor cooperative şi po ­litica de credit, dobânzi şi dividende cu consideraţiuni speciale asupra Ardealului. Cluj, 1931. /Tip . Naţională/ . 8» 1 f. 37 p. (1433—1931).

Lege, Noua, pentru accelerarea judecăţilor din 11 Iulie 1929, comentată şi adnotată de Adrian N. Popa şi Virgiliu K. Constantinescu. Buc. [1930]. Tip. „Bucovina". 8° IX, 194 p. 1 f. (846—1931). Lei 160.—

Manoilescu, Mihail. O nouă concepţie a protectionismului in­dustrial. Extras din „Independenta Economică" No. 2/1930. /Buc. 1930. Tip. „Bucovina"/. 8» 18 p. 1 f. (859— 1931).

Mehedinţi, S. Partidele politice şi statul corporativ. Buc. 1931. Socec & Co. 8° 29 p. (603—1931). Lei 20.—

Mitrany, David. Marx şi ţărănimea. Teoria agrariană a lui Marx. Programul agrar-socialist. Reacţia poporanistă. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 8» 38 p. 1 f. (Bibliotca Econo­mică No. 7). (1248—1931).

Muşlcă, I. Pan. Obligaţiunea părinţilor de a-şi înzestra co • piii în dreptul român. Buc. 1930. Tip. „Vremea". 8° 90 p. (1270—1931).

Neagu, Alexandru D. Impozitele de consumaţie în România. Economia legilor şi randamentul taxelor. /Buc. 1931. Socec & Co./ 8» 138 p. 1 f. (610—1931).

Netta, Gheron. Expansiunea economică a Austriei şi explo­rările ei orientale. Buc. 1930. „Cartea Rom." 8° 270 p. 5 planşe. (Institutul Economic Românesc. Cercetări şl material documentar privitor la istoria economică a României. II.) 770—1931).

Neuman, Joseph. Erorile judiciare. Geneza lor. Cu prefeţe scrise de Eug. Herovanu [şi] Radu D. Rosettl. Buc. 1930. Tip. „Rapid". 8» XV, 149 p. 1 f. (733—1931).

Raţionalizarea sub diferite aspecte. Conferinţele Săptămânii Raţionalizării 10—17 Noemvrie 1929. Buc. 1930. Ministe­rul Muncii. /Scrisul Rom. Craiova/. 8» 168 p. 2 f. (Biblio­teca Raţionalizării No. 3. (1457—1931).

Sabău, Vasile. Statistica pădurilor din România pe anul 1929.

?ublicat de Ion Muşlea Bibliotecar |a Biblioteca Universităţii din Cluj.

Statistique Forestiere de la Roumanie pour l'annee 1929. Buc. 1931. Regia M. O. Impr. Naţională. 8° 25 p. (1289— 1931).

Ştefănescu-Galaţi, A. Evoluţia societăţii (Introducerea în studiul dreptului) I. Buc. 1930. Tip. „Vremea". 8» 1 f. (1267—1931).

Storian, Paul. Variaţiile ciclice ale producţiei româneşti. Buc. 1930. Monitorul Of. Impr. Centrală. 8» 70 p. (188—1931).

Tatos, Ioan. Organizarea comercială centrală în mişcarea coo­perativă din România. Extras din „Independenta E c o ­nomică" No. 2/1930. /Buc./ [1930]. /Tip . Bucovina/. 8» 21 p. (856—1931).

Vasiliu, Constantin G. Controlul constituţionalităţii legilor. Controlul preventiv. Controlul sancţionator. Buc. [1930]. Tip. „Bucovina". 8» 92 p. (889—1931).

Vasiliu, H. îmbunătăţirea şi organizarea agriculturii româ­neşti. Iaşi. 1931. Viaţa Rom. 8° 42 p. (1291—1931). Lei 40.—

FILOSOFIE. EDUCAŢIE. ÎNVĂŢĂMÂNT. Bnicăr, I. Filosofia lui Spinoza. Buc. 1930. Societatea Română

de Filosof ie. /Tip. „Bucovina"/. 8» 184 p. (848—1931). Cursurile libere de vacantă dela Braşov. Iulie 1930. Note re ­

zumative de G. Chlriţescu-Iasi. Cu un cuvânt introduc­tiv de D. V. Toni. Craiova, [1931]. „Ramuri". 8° 116 p. (Asociaţia generală a învăţătorilor din România). (964—1931).

Eliade, Mircea. Introducerea în filosofia Samkhya. Extras din „Revista de Filosofie" No. 2/1930. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 8« 28 p. (868—1931).

Gabrea, Iosif I. Educaţia familiară în România. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 8» 19 p. (907—1931).

Gabrea, Iosif I. Ştiinţele pozitive în slujba educaţiei. Prelegere introductivă la cursul de pedagogie. Buc. [1930]. Tip. „Bucovina". 8° 17 p. (909—1931).

Georgescu, Ion I. (Celaru). Evoluţia cărţii didactice, din î n ­văţământul primar, în România. Caracal, /1930/. Tip. „Unirea". 8» 72 p. (1473—1931).

/Icoana unei şcoli dintr'un colţ de ţară românesc/. Anuarul Şcoli normale din Năsăud. 1929. [Alcătuit de] Sandu Manoliu. /Năsăud, 1930. Tip. Naţională Bistriţa/. 8° 616 p. (1402—1931). Lei 200.—

Kant Immanuel. Critica raţiunii pure. Traducere însoţită de o schiţă biografică şi o prefaţă de Traian Brălleanu. Buc. 1930. Editura Casei Şcoalelor. /Tip. „Bucovma"/.8° XV, 664 p. (847—1931). Lei 220.—

Petre, Radu. Experimentări şi realizări în spiritul şcoalei a c ­tive. Piteşti, 1930. Tip. „Artistica". 8» 134 p. (712—1931).

Platon. I. Introducere, Apologia, Eutthyphron, Kriton. [Tradu­cere de] Cezar Fapaeostea. (Două reproduceri în afară de text). Buc. 1930. Editura Casei Şcoalelor. /Tip. Ion C. Văcărescu/. 8» LXXXX, 121 p. 1 f. (172—1931).

Popazolu, C. Conştiinţa ca fenomen biologic. Buc. 1930. Tip, „Bucovina". 8" 39 p. (891—1931).

Ralea, Mihai D. Ideia de revoluţie în doctrinele socialiste. (Studii asupra evoluţiei tacticei revoluţionare). Buc.19^0. E d i t Casei Şcoalelor. /Tip. Ion C. Văcărescu/. 8» 360 p. 1 f. (3040—1930).

Rollea, C. învăţătorul şi şcoala. Din carnetul unui organ de control Iaşi, 1930. Tip. „Trecerea Munţilor Carpaţt". 8» 116 p. (632—1931).

Roşea, D. D. Pentru respectul terenului necunoscut. Răspuns domnului V. Bărbat, Extras din „Viaţa Românească" Anul XXII, No. 6. Buc. 1930. ^.Adevărul", 8" 28 a?. (3114—1930).

231

'SOCmTÂfEÂ DE MÂlTSm

LITERATURĂ. ISTORIE $1 CRITICĂ LITERARĂ.

Alecsandri, Vasile. Călătorii — misiuni diplomatice. Ediţie comentată de Alexandru Marcu. Craiova, [1931]. Scrisul Rom. 8» XXX, 252 p. 1 f. 7 planşe. (Clasicii Români Co­mentaţi). (1461—1931). Lei 100.—

Decusară, E. C. Privelişti din răsboiu. Buc. 1931. Edit. „Cu­rierul Judiciar". 16" 61 p. 1 f. (Povestiri populare No. 4). (63—1931).

Dihoiu, Const. I. Variaţii metastasiene. Cu o prefaţă de R. Ortiz. Extras din Anuarul Seminarului de Literatură Italiană. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 8» 41 p. 1 planşe. (860—1931).

Doinara. Horia. Mesiada. Epopee religioasă în 9 cânturi. Alba-Iulia, /1930/. Tip. Sabin Solomon. 8» 1 f. 96 p. (1027—1931).

Dongorozi, Ion. Ancheta. Nuvele. Craiova, 1930. Scrisul Rom. 8» 141 p. 1 f. (1460—1931). Lei 60.—

Kminescu, M[ihail]. Scrieri politice. Ediţie comentată de D. Murăraţu. Craiova, [1931], Scrisul Rom. 8° LXV, 338 p. 1 f. 7 planşe. (Clasicii Români Comentaţi). (1462— 1931). Lei 120.—

Filimon, N. Ciocoii vechi şi noi. Roman social. Comentat de: George Baiculescu. Craiova, 1931. Scrisul Rom. 8° L, 300 p., 6 planşe (Clasicii Români Comentaţi).

Ibrăileami, G. Scriitori şi curente. Ediţia I i -a . Iaşi, 1930. Edit. „Viata Românească". 8» 232 p. 1 f. (1054—1931). Lei 80.—

Iordan, Al. Macedonia în poezia bulgară. Extras din Revista Macedoromână, Voi. II. No. 1. Buc. [1931]. Tip. „Buco­vina". 8« 16 p. (865—1931).

Iorga, N[icolae] . Sfîntul Prancisc. Dramă în 5 acte. Vălenil-de-Munte, 1930.' Edit. Fund. cult. „Cuvîntul". /Tip. „Da­tina Rom."/ 8° 2 f. 74 p. 2 f. (Biblioteca Literară Fondui „Cuvântul" No. 4) . (417—1931).

Iorga, N[icolae] . Trei piese simple pentru oameni modeşti. Represintate la Vălenii-de-Munte. Vălenii-de-M. 1931. Editura Fundaţiei „Cuvîntul". /Tip. „Datina Rom"./ 8a

196 p. 1 f. (Fondul „Cuvîntul". Biblioteca Literară No. 5). (616—1931).

Lutcan, Anton. Zvonuri de clopote (versuri religioase şi pa­triotice). Bălti, 1930. Tip. Segal. 8» 36 p. 1 f. (8—1931).

Măria, Regina [României]. Glasul de pe munte./Roman/. Din limba engleză de Zoe Simpson Ghioa. [Buc. 1930.] Edit. „Naţională". /Impr. Independenta/. 8° 1 f. 264 p. 1 f. (Colecţia Autorilor Români) . (544—1931).

Pârvulescu, Titus. Gabriele D'Annunzio romancier. Extras din Anuarul Seminarului de Literatură Italiană. Buc. 1930. /Tip. „Bucovina"/. 8» 54 p. (857—1931).

Popovlci, G. Poemele iubirii mele. Versuri. /Buzău, 1931. Edit. Libr. „Ioan Călinescu"/. 8» 1 f. 62 p. (774—1931).

Rol], Stephan. Moartea vie a Eleonorei. Desene de Victor Brau-ner. /Tip. Steaua/. 8» 16 f. 2 planşe. (363—1931).

Stahl, Henriette Yvonne. Mătuşa Matilda. Cu un portret ine­dit de Lucia Demetriade-Bălăcescu. Buc. 1931. Edit. „Cultura Naţională". 8° 186 p. 2 f. (536—1931). Lei 80.—

Staţi, Petru. Din timpuri de urgie. Versuri. Iaşi, 1930. „Presa Bună". 8° 78 p. 1 f. (575—1931).

Vergllius Maro, Publius. Viata şi opera poetului . V o ­lum comemorativ publicat de Revista Clasică. Buc. [1930]. /Tip. „Bucovina"/. 8» 158 p. 6 planşe. (851—1931).

ISTORIE. GEOGRAFIE. BIOGRAFII. /Bojoru, 1./ Centenarul (1827—1927) naşterii şi semicentenarul

(1877—1927) morţii neobositului istoriograf Alexandru Papiu Ilarian. Tg.-Mureş, 1930. Tip. „Ardeleană". 8° 70 p. 1 f. 1 planşe. (3051—1930).

Brătianu, G. I. Les divisions chronologiques de l'histoire by-zantine. Extrait [du] Bulletin de la Section Historique [de l']Aeademie Roumaine. Tome XVII. Buc. 1930. /Impr. „Datina Rom." Vălenii-de-M./ 8» 17 p. 1 f. (835—1931).

Brătianu, Vintilă. Culegere de articole şi discursuri privitoare }a y.iaţa Şi opera şa, Cu p prefaţă de Dem. Nicolaescu.

Ploeşti, 1931. Editura: Organizaţia Part. liberal din Prahova. /Impr. Independenţa/ [Bucureşti]. 8° 77 p. 1 f, 2 planşe. (527—1931).

Caid aş, Gh. Călătorii apuseni la Românii din Peninsula Bal­canică. Extras din Revista Macedoromână, Voi. II. No. 1. Buc. [1931]. Tip. „Bucovina". 8» 15 p. (864—1931).

Christu, Vasile N. Ochrida în secolul al X lX- l ea din punct de vedere istoric şi cultural. Extras din „Graiul Românesc" No. 6—7—8. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 8» 30 p. ( 8 5 2 -1931).

Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare publi­cate de Mihai Costachescu. Volumul I. Documente inter­ne. Urici (ispisoace), surete, regeşte, traduceri (1874— 1437). Iaşi, 1931. „Viata Rom." 8» XXXV, 557 p. (1292— 1931).

Documente vrâncene. Cărţi domneşti, hotărnicii răvaşe şi iz-voade. Publicate de C. D. Constantlneacu-Mlrcesti şi H. H. Stahl. Cu o prefaţă de N. Iorga. Voi. I. Buc. 1929. Tip. Bucovina. 8» 2 f. XX, 200 p. (904—1931).

Drăg&nescu, Constantin. Campaniile din 1848/49 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria. Buc. 1930. Tip. „Isvorul", 8» 334 p. 1 f. 5 harţi. (3049—1930).

Dunăreanu-Vulpe. Catherine. Considerations sur certaines for-mes caracterisant l'âge du bronze de l'Europe sud-orien-tale. Paris, 1930. Libr. J. Gamber. /Impr. „Datina Rom." Vălenii-de-M./ 8» 1 f. 60 p. (837—1931).

Goga, Octavian aceiaş luptă: Budapesta—Bucureşti. Buc. 1930. Edit. ziarului „Universul". 8» 386 p. 1 f. (477—1931).

„Graiul Nostru". Societatea studenţilor în filologie romînă Bucureşti. Prin sate şi mănăstiri basarabene. Constatări şi impresii dintr'o excursie. Buc. 1931. Tip. „Bucovina"., 8» 38 p. 1 f. (918—1931).

Grecii, Vasile. Manualul de pictură a lui Dionisie din F u m a în româneşte. Extras din „Codrul Cosminului" VII, 1931,

• pp. 51—59. Cernăuţi, 1931. „Glasul Buc" . 8» (788—1981). Han, O. Bourdelle în Muzeul Simu. Cu 12 reproduceri. Craiova

/1931. Edit. „Ramuri"/. 8» 36 p. 2 f. („Colecţia Apollo" Muzee şi colecţii româneşti). (965—1931).

Iorga, N[icolae] . America şi Românii din America. Note de drum şi conferinţe. Vălenii-de-Munte, 1930. Tip. „Da­tina Rom." 8» 3 f. 234 p. 2 f. 10 planşe. (615—1931).

Iorga, N[icolae] . Anciens documents de droit roumain. Avec une preface contenant l'histoire du droit coutumier roumain. Volume I. Paris-Bucarest, 1930. /Impr. „Datina Rom". Vălenii-de-M./ 4» 1 f. 280 p. 1 f. (838—1931.

Marcu, Alexandru. Cavour şi unirea principatelor 1856—1859). Extras din „Omagiul Ramiro Ortiz". Buc. 1930. [Tip. „Oltenia"]. 8» 11 p. (854—1931).

Petrascu, N. N. Grigorescu. Cu 91 reproduceri din cari unele colorate, fotogravuri şi c'o notiţă biografică în limba franceză. Buc. 1930. Tip. „Bucovina". 4" 46 p. 234 p. (885—1931).

Sergescu, Petre. O excursie în Algeria şi Maroc. (Cu prile­jul centenarului Algeriei). "Extras din „Na«ura'^JNo. 8, 9 şi 10/1930. Buc. 1931. Tip. „Bucovina". 8« 16 *p7 (893— 1931).

Ungureanu, Gh. Jurisconsultul Damaschin T. Bojinca (1802— 1869). Contribuţii la viaţa şi activitetea~sa. Iaşi, 193a „Presa Bună". 8» VII, 60 p. (577—1931).

Vianu, Tudor. O. Han. Cu 25 de reproduceri. Craiova, [1931]. /Editura „Ramuri"/. 8» 28 p. 2 f. („Colecţia Apollo". Arta românească modernă) (968—1931).

Vulpe, Radu. L'âge du fer dans les regions thraces de la Peninsule Balcanique. Paris, 1930. Libr. J. Gamber. /Impr. „Datina Rom." Vălenii-de-M./ 8» IX, 183 p. 1 hartă. (836—1931).

Uniformele amatei române 1830—1930. Les uniformes de l'armee roumaine. Buc. 1930. /Atelierele E. Marvan/. f«. 3 f. 65 f. 1 f. (Muzeul Militar Naţional) (1906—1930).

Zborul nostru scris pe înţelesul simţirii româneşti. Aeronautica română dela primele ei începuturi şi până în zilele noa­stre, cu zboruri avântate şi chipuri de mândri zbură­tori. Buc. /1931/. Tip. E. Marvan. 8« 1 f. 140 p. 1 t. (1557—1931).

232

C R O N I C I

CULTURALE

J A R T I S T I C E

TEATRU

închiderea stagiunii Indrăsnesc nu fără oarecare sfială, să

arunc o privire retrospectivă peste sta­giunea Teatrului National al Clujului, în­chisă de curând. O fac aceasta în vir­tutea unei tradiţii a revistei noastre. La fiecare încheiere de stagiune Societatea de Mâine a făcut această operaţie „isto­rică", deosebit de utilă când e vorba de o instituţie culturală.

E regretabil că Teatrele noastre naţio­nale nu fac ele însele o dare de seamă asupra stagiunilor lor, aşa cum fac multe din instituţiile noastre. Ar fi ex­trem de utilă o astfel de privire de an­samblu, întemeiată exclusiv pe date po­zitive. Am fi foarte curioşi să ştim, de pildă, câte reprezentaţii a avut o sta­giune, câte premiere, dintre acestea câte româneşti şi câte streine, câte reluări, de câte ori s'a reprezentat fiecare piesă; cum au variat încasările dela specta-tacol la spectacol; câte reprezentaţii po­pulare au fost, câte şcolare şi care a fost frecvenţa lor; care a fost gestiunea financiară a stagiunii; activitatea per­sonalului artistic, etc. etc. Mai mult am cunoaşte din această înşirare de fapte pozitive, decât din nelipsitele intervie-vuri dela începutul stagiunilor, pline de promisiuni din care abia un sfert se împlinesc. Probabil organele de condu­cere fac această dare de seamă faţă de forurile superioare, noi am dori însă să se vorbească deschis publicului mare. Nu trebuie să se uite că Teatrul Na­tional are un caracter eminamente so­cial.

Dacă am avea la îndemână aceste ci­fre şi fapte, consideraţiunile pe cari le încercăm ar fi uşurate în mare măsură. Neavându-le trebuie să ne mulţumim cu câteva priviri generale.

Am spus în fruntea acestor şire că operaţiunea aceasta o fac nu fără oare­care sfială. Sentimentul acesta stăruie mereu în sufletul meu, de vre-o câţiva ani încoace. Oricine a urmărit cu a-tenţiune desvoltarea acestei instituţii de cultură a trebuit să observe un declin, din an în an mai îngrijorător. Cauzele declinului sânt numeroase. Unele din ele privesc însăş ideea de teatru. Cau­ze de natură generală, deci, de cari oameni dela conducere nu sânt respon-zabili. Criza economică, apoi concuren­ţa cinematografului ocupă întâiul plan. Dar alăturea de aceste pricini, aşazi-când fatale, sânt şi altele cu totul spe­ciale. E şi publicul, dar e şi conduce­rea.

Abia când încerci o astfel de privire

de ansamblu îţi poţi da seama cât de nefast e sistemul autohton, care leagă o astfel de instituţie exclusiv culturală, de capriciile politicii. Istoria cu greu va găsi calificativul care se cuvine acestui sistem nenorocit. Să legi soarta unei instituţii, care nu are nici în clin nici în mânec, cu politica — aşa cum nu are armata sau magistratura — de ig­noranţa cutărui ministru, cocoţat în fotoliu de naivitatea sufragiului univer­sal! Iată ce posteritatea va condamna cu revoltă. Deaceea instituţia se mişcă mai mult în virtutea subvenţiei buge­tare, decât a propriilor ei iniţiative. Şi cum criza economică provoacă redu­ceri din subvenţie instituţia tân­jeşte tot mai anemic, îndepăr­tând simpatia publicului. Nu se găseşte continuitate şi deaceea nu e nici dragoste la conducerea ei. Actorii ar fi trebuit să se alarmeze cei dintâiu de această stare de lucruri. E în joc, doară însăşi existenţa lor.

Noul regim al concesionărilor era me­nit să înlăture acest neajuns. Prin el se stabileşte o continuitate, măcar rela­tivă a conducerii. După semnele ceri se a-rată cu toată siguranţa legea va fi căl­cată şi politicianismul îşi va face iarăşi mendrele.

Intervenind concesionarea la mijlocul stagiunii nici vechea conducere şi nici cea nouă n'a putut să-şi pună în apli­care întreg programul. Deaceea stagiu­nea aceasta apare mai hibridă decât al­tele.

Am salutat noua schimbare de lucruri fiind în prnlcipiu pentru aducerea unui om de teatru în fruntea teatrului. Ne rezervam însă drptul de a ne pronunţa asupra ei după ce-i vom vedea faptei*. Şi n această jumătate de stagiune du­hul nou prea puţin s'a văzut pentru a da o judecată definitivă asupra lui. De­aceea mai amânăm sentinţa.

In alegerea premierelor a stăpânit a-ceeaş confuzie, pe care am remarcat-o în stagiunile trecute. Sântem şi noi pen­tru un program eclectic, cu condiţia în­să ca piesele de valoare să fie cele cari predomină, iar nu inepţiile bulevardiere, ale lui Savoir, Verneuil şi sotli.

Singura lucrare de valoare din reper­toriul clasic a fost Burghezul gentilom, reprezentată în condiţii excelente (Ham-Iet şi Macbeth sânt reluări). Atâta e în­să revoltător de puţin mai ales când a-vem în vedere caracterul educativ al instituţiei.

Repertoriul naţional a fost cel mai maşter tratat. Doar piesa dlui Papilian Nocturnă a fost o încercare interesantă; restul, cu excepţia reluărilor, mediocri­tăţi,

Din repertoriul strein modern vor ră­mâne drept culmi ale stagiunii Şase per­sonagii în căutarea unul autor de Pi-randello, Cercul de Maugham şi, într'o măsură mai mică, Jazz de Pagnol. Prea puţin şi aceasta când ne gândim la numărul premierelor.

In personalul artistic nici o schimbaru mai de seamă. Actorii buni fug de Cluj. Situaţia în actualele împrejurări, e incurabilă. Deaceea a fost bună ini­ţiativa dublării rolurilor cu elemente distinse ale scenei bucureştene. Nu trebuia să se mărginească însă numai la Iancovescu.

Reprezentaţiile pentru tineret au con­tinuat cu acelaş succes îmbucurător. Ele sânt singura mângâiere în actuala cri­ză a teatrului.

Viitorul se anunţă deci destul de sum­bru pentru teatrul clujan. Numai iniţia­tivele îndrăzneţe ale conducătorilor îl vor putea salva. Instituţia va rămâne pentrucă o reclamă imperios necesităţii de ordin cultural. Dacă nu va începe în­să o fază de activitate mai tinerească şi mai la curent cu ceeace se face peste frontieră va fi condamnată să rămână şcolărimii. Publicul cult va abandona-o şi se va îndrepta spre cinematograf. Conducătorii să mediteze adânc. E în joc soarta unui focar cultural de înalte rosturi şi existenţa atâtor actori.

Timoteiu Cipariu la Bucu­reşti în 1836

Am amintit, în nrul trecut al revistei de interesantul volum pe care 1-a dat la iveală asociaţia bucureşteană „Prie­tenii Istoriei Literare". Intre numeroa­sele studii, contribuţii şi texte, publi­cate în el, de o deosebită importanţă, mai ales pentru noi ardelenii, este Jur ­nalul călătoriei pp care Timotei Cipa­riu a făcut-o la Bucureşti în 1836, t ran­scris după originalul din Biblioteca Me-tropoliei din Blaj de dl Al. Lupeanu-Melin.

Biografiile lui Cipariu aveau cunoş­tinţă despre această călătorie în „ţară" a învăţatului profesor dela Blaj. Se ştia şi de existenţa jurnalului. Deaceea toată lumea îl aştepta cu curiozitate.

E regretabil că Cipariu nu a înregis­trat în el întreg timpul petrecut din­colo de Carpaţi. Jurnalul începe la 28 Iulie şi sfârşeşte brusc la 26 August 1836. Aşa fragmentar documentul e, totuşi extrem de interesant pentru isto­ria noastră culturală. Cipariu a notat în el, într'un spirit de desăvârşită o-biectivitate, ceeace a văzut în drumul lui. Găsim observaţii privitoare la oameni, locuri, moravuri, preocupări culturale.

233

80CÎETAÎEA DE MĂWS

Stilul e greoiu, uneori cu simpatice ex­presii ardeleneşti, adeseori cu urmele sintaxei latineşti. Stilul e neîngrijit pen-trucă autorul jurnalului şi-a făcut cea mai mare parte din observaţii pentru sine, fără să aibă de gând a le lăsa pos­terităţii. Dacă stilul e defectuos notele câş­tigă în importanţă prin sinceritatea lor. Ci pariu ne apare din ele un spirit exact, preocupat înainte de toate de cărţi şi inscripţii vechi, fără să închidă însă o-chii la realităţile cari ieşiau din cadrul preocupărilor sale filologice.

O parte a jurnalului sânt copii de pe scrisori trimise de Cipariu Doctorului Vasile Pop şi lui Constantin Papfalvi, vicar al Haţegului. Din întâia scrisoare, către Vasile Pop, aflăm regretul tână­rului profesor că nu-şi poate lungi că­lătoria pentru a vizita şi alte oraşe afară de Bucureşti. Ar fi vrut să vadă şi Mol­dova şi Bucovina: „Moldova şi laşul, Bu­covina şi Suceava, etc. Vai câte aduceri aminte de fapte eroice şi tirăneşti, de mărire şi de plângere amară!"

Călătoria o face cu „fratele" George Barit. Dela Blaj o iau spre Sibiu, unde iac un popas mai lung. Aici întâlnesc pe Nicolae Bălăşescu, ardelean profesor la Seminarul Mitropoliei din Bucureşti, viitorul tribun dela 1848. In conversa­ţia avută cu el cei doi tineri au ocazia să audă, pentru întâia oară şi lucruri neplăcute despre ţările române, despre cari „până acuma... singur laude auzi­sem". Bălăşescul le spune cuvinte de laudă despre prinţul Munteniei, e foarte sever însă pentru boieri şi pentru unele feţe bisericeşti. Ii sfătueşte să viziteze pe JSliade şi Poenaru.

Dela Sibiu o iau spre Braşov, prin Şelimbăr, Veştem, cu un popas la A-vrig, unde vizitează „Grădina cea prea frumoasă a Bar. Bruckenthal", apoi la Făgăraş. In drum mai vizitează bise­ricile şi câteva monumente istorice. La Braşov face un popas mai lung. Sânt interesante portretele, deosebit de plastice în asprimea lor, ale câtorva negustori şi intelectuali români braşoveni. Viviteazâ şi admiră biserica din Schei, încercând să descifreze câteva din inscripţii. De­scrie peripeţiile urcării pe Tâmpa „de unde am văzut şi io toată acea fru­moasă privelişe, care Engel în Istoria 'ferii Komâneşti la pag 142 aşa de fru­mos o descrie". Dela Braşov la fron­tieră se duc cu o trăsură, tocmită de negustorul George Niea; iar de acolo pâ­nă la Bucureşti cu o trăsură a unui pra­hovean. In drum vizitează unele mănă­stiri. II surprinde practica întinsă a bacşişului„rănrâşiţajîizanţilor" (fanario­ţilor). " î i atrage âteriţia'îrumseţa femei­lor: „Muerile numai cu o păstură su­cită împrejurul trupului, ci limpezi la obraz şi cu fisionomie delicată".

Informaţiile despre Bucureşti sânt foarte numeroase încât mi-e imposibil de a le remarca în această dare de sea­mă. Capitala Munteniei i-a uluit prin frumseţa ei, pe aceşti ardeleni. „Atâta pociu să zic — scrie C. lui Papfalvy —• vă de are Parisul, Londra, Viena pros-pecturi frumoase din afară, nu ştiu, că nu le-am văzut decât pe hârtie, dară despre Bucureşti poţi să zici, ori vei căuta dela Băniasa, ori sus dela Mitropolie, cumcă are o vedere şi o situaţie aşa fru-» moaşă şi romantică, cât ochii mei încă nu s'au putut sătura". Dacă priveliştea de ansamblu e atât de frumoasă încât trebuie să o admire şi streinii — nu tot aşa e interiorul. „Uliţele" cele mari j[ca Podul Mogoşoaiei) „sânt curate —>

„case mari şi palaţuri ca în orăşele noa­stre, şi prea frumoase, însă între ele icl-colea câte o hurubă ca ţigănească sau o făurişte ce-s amestecate, stârnesc in strein o nemulţumire şi greaţă". Pe străzi oameni mulţi şi căleşti elegante, mai ales Dumineca şi în sărbători. Pra­ful, ridicat de aceste căleşti e atât de mare încât nu te vezi din el. Ceeace nu sinchiseşte de loc pe „damele" cari se plimbă în ele, „fără şlaer", fără nici o „pricină silitoare- numai să le vează" (lumea).

In Bucureşti au vizitat numeroase personalităţi culturale, care-i pun la curent cu mişcarea de deşteptare na­ţională a vremii. De remarcat mai ales yizitele făcute la Eliad, Câmpineanu, lancu Văcărescu, Petrache Poenaru şi Florian Aron. Aceştia Şi alţi bucureşteni îi invită la prânz. Câmpineanu cu toate-că era foarte ocupat „prea prieteneşte i-a cuprins" şi s'a intreţinut cu ei despre uneltirile Rusiei, despre greutăţile so­cietăţii filarmonice şi a teatrului naţio­nal, atunci început, f lancu Văcărescu le descrie plastic o scenă, avută la Kise-lef, într'o adunare de boieri, în care ple­da pentru introducerea ortografiei iar-tineşti. Guvernatorul rus i-a obiecţie— nat că „vrea să aducă pe Papa la Bu­cureşti". Atunci Văcărescu „sculându-se au trântit TsliaaM'ttl şî*'era să iasă zi-câitdf ca"*î8eaKPi pentru cultura lim­bii naţionale, la răsărit, la apus, va aler­ga, ba şi până la Arabi, dară la Nord niciodată".

Teatrul a fost una din surprizele cele mai încântătoare ale lui Cipariu. Pr i ­ma reprezentaţie la care asistă e ger­mană. Dealtfel de trei ori pe săptămâ­nă se dau reprezentaţii în nemţeşte, de două ori în franţuzeşte şi numai odată în româneşte. La reprezentaţiile nem­ţeşti şi franţuzeşti lojele sânt încărcate cu protipendada cea mai aleasă a capita­lei; la reprezentaţia românească doar parterul e plin. Cel dintâiu spectacol în limba românească la care ia parte e Actorul fără voie de Kotzebue. I-a plă­cut atât de mult încât se hotăreşte sa nu mai dea pe la reprezentaţiile în lim­bi streine. „Miercuri am fost la Teatrul Naţional — scrie el lui Papfalvi — unde s'au parastisit 2 drame în câte 1 act. Şi apoi să fi auzit glasul actriţelor rom. cântând cu orhestra aşa de frumos şi cu măestrie, cât m'au furat, că până voiu petrece în Bucureşti, la operă fran­ţuzească sau nemţească, fleacuri, nu mă mai duo; mi-i scârbă într'adevăr de ticălosul şi neghiobul glas al aces­tora; dar al româncelor noastre, tinere, frumoase, cu gust îmbrăcate; cât este de amăgitoriu împreunat cu măestrie! Ah, nu pociu să-ţi descriu! Şi apoi nu­mai un an este decând au început!".

Elogiul Iul Ladea.

Am avut de vre-o câteva ori prilejul să vorbim despre arta atât de personală şi de viguroasă a sculptorului R. Ladea. N'am precupeţit laudele ori câte zim-bete neîncrezătoare am fi întâlnit. Iată că elogiului nostru se alătură acum al­tele, din alte părţi, tot atât de căldu­roase. E mai întâiu articolaşul, atât de simţit, închinat sculptorului de dl Bo-mulus Dianu, în ziarul Curentul de la 10 Maiu a. c. Al doilea elogiu vine din Timişoara, capitala Banatului care cu drept cuvânt se poate mândri de acest nou dar pe care 1-a făcut naţiei româ­

neşti. Ni-1 aduce Analele Banatului (A. IV, Nr. 1) sub semnătura colaboratoru­lui nostru Const Stoicănescu.

Cam lapidar în expresii, articolul dlwi Stoicănescu cuprinde totuşi o reuşită a • naliză a artei lui Ladea. Nu ne putem reţine de a nu reproduce câteva pasa-gii:

„Cu toatecă Ladea era o pronunţată individualitate, opera lui se aseamănă cu arta anonimilor ţărani cioplitori în lemn; ceece deosebeşte arta lui de a ţăranilor nu e concepţia estetică, ci gra­dul estetic, sinteza valorii, concentrarea intensităţii psihice, cari la dânsul sânt mi pronunţate".

„Operele lui L. sunt plăsmuirea pu­ternicelor instincte, cari n'au putut fi atrofiate de civilizaţie. Ele păstrează ad­mirabil tăria emoţiei estetice primai v, pe care nici odată nu o falsifică cu ra­finăria civilizaţiei. In cazul lui avem de a face cu o categorică afirmare a u-nui temperament agitat şi expansiv. Si­nergia creaţiilor lui ni-1 prezintă ro­bust şi bărbătesc. In stilul lui aspru şi sincer, tălăzueşte viaţa şi se deslânţuie tumultuos în forme cari denotă o mare putere de realizare".

„Ladea e spontan, nu calculat, dina­mic nu cerebral. Izbucnirea forţei inte­rioare, de caracter primitiv, nu este stă­vilită de cadre, de forme înainte pro­puse. La acest sculptor nu forma de­termină simţirea, ci dincontră simţirea hotăreşte, delimitează forma"....

ţ Bartolomeu Cecroplde

A fost fulgerat de moarte un excelent gazetar: Bartolomeu Cecropide. El a incorporat ca puţini alţii spiritul de conştiinţă al gazetarului profesionist. Ci­ne 1-a văzut la masa de scris selecţio­nând manuscrisele, triând telegramele, distribuind ordinele de lucru, comandând cu voce imperioasă laboratorul redacţio­nal, n'a putut să nu admire pe acest s tră­lucit organizator cotidian de gazetă, pe acest ideal secretar de redacţie. B. Cecropide era în ochii personalului re­dacţional o autoritate veritabilă. Se im­pusese deopotrivă prin justeţea vederi­lor, ca şi prin constanta şl sinoptica îm­brăţişare a multiplelor nevoi de aran­jare a materiei zi cu zi. Caracterul său vibra apoi de o francheţă cuceritoare... Cu toată ocupaţiunea absorbitoare a se­cretariatului B. Cecropide găsia zi cu zi timp să scrie cronici culturale, artisti­ce, însemnări despre cărţi. Notele sale jurnaliere aşezate în colţul de gazetă mărturisesc despre cultura sa generală cuprinzătoare şi iubirea sa pentru orice gând frumos, pentru orice carte plăcută, pentru orice obiect interesant de artă... Unui profesionist cu greu poţi să-i ghi­ceşti adevăratele convingeri în ce pri­veşte sistemul politic sau social; B. Ce­cropide fusese un iniţiat al socialismu­lui, — ceeace însă nu 1-a împiedecat sa treacă în redacţia unui ziar de extremă dreaptă cum este „Universul". Ori un­de a fost pus însă şi-a făcut datoria în complectă loialitate şi a fost în stare sa serviască chestiuni de cultură indife­rent unde s'au ivit de îndatăce i-au câş­tigat sufletul. Nu de mult a avut o apre­ciere măgulitoare despre activitatea „So­cietăţii de mâine". Presa românească pier -de în regretatul defunct un apărător dârz al scopurilor şi libertăţilor ei, de-aceea ea este profund îndoliată de moar­tea lui prematură.

Cronicar

234

F A P T E

D E I

OBSERVAŢII

Primăvară în natură, urgie în politică

Sărac şi bogat respiră din plin bine­cuvântatul aer al lunii Mai. Grădinile exultă miresme îmbătătoare, cununi de mirese se aşează pe vârfurile pomilor. Covor verde, din cea mai măiastră be­teală, îmbracă lutul palid de ieri. Mu­gurii copacilor sau desfăcut, absorbind cu lăcomie lumina soarelui care înviază tortul. Miriade de gângănii prind viaţă din scoarţa globului. E numai puritate în natură, numai dor de viaţă, numai mişcare, numai sănătate...

Dar vai, alături de splendidele daruri ale firii, sufletul omenesc este incorigi­bil, nu se poate emancipa de instinctele brutalităţii. E o urgie care înseamnă o pată pe umanitate.

România asta visată de moşi-stră-moi, ca o ţară împodobită cu tot ce Natura a fost în stare să înzestreze mai desăvârşit un colţ al pământului, e o splendidă grădină de raiu.

Nu însă şi oamenii se asemuiesc celor mai nobile fiinţe.

E luna Maiu. Insă avem alegeri. Par­tidele transformă grădina ţării noastre în iarenă de luptă, gladiatorii se pugi-lează şi se stropesc cu sânge. Câtă ură deslănţuită, câtă patimă aprinsă, câtă sbatere deşartă după vremelnica stăpâni­re asupra unui popor nenorocit!

Ce greu se consolidează România idea­lurilor de dreptate şi prosperitate din cauza urgiei luptelor politice pentru supremaţie!

Şi câte promisiuni şi juruinţi au făcut la actul de naştere al ţării mele întregite!

Câtă fărâmă de democraţie a mai ră­mas din ideologia trâmbiţată^

Nădejdea insă nu poate muri. Ea e fatal legată de sufletul omului. Pavăza cea mai puternică a aşezământului de­mocratic ce va să vină nu rezidă decât în mcssele populare. Acolo jos, în mij­locul celor trudiţi răsare tot mai puter. nică flacăra credinţii într'un viitor mai bun, oare să cureţe miazmele otrăvitoare cu cari partidelor „politice"' au îmbâc­sit aerul pur al ţării.

Numai o soaial-democraţie curajoasă, democratică, legalistă ne va aduce sal­varea.

( ' • Horia Trandafir

Paul Doumer ales preşedinte al Republicii franceze.

Camerele franceze întrunite în ziua de 13 Mai ca adunare naţională în pa­latul istoric dela Versailles au ales ou o însemnată majoritate de voturi ca pre­şedinte al Republicei Franţei pe un ciclu de 7 ani pe d. Paul Doumer. Lup­ta s'a dat între Briand şi Doumer. Briand fusese prea expus atacurilor în ultima vreme, ba exista un curent care ame­ninţa cu demonstraţii de stradă împo­trivă-!. Cu toatecă Briand se bucură de o popularitate generală în Franţa şi este personalitatea franceză cea mai apreciată şi respectată azi în toată lu­mea de pe urma grandiosului plan de pacificare şi federalizare europană, to-tuş opinia publică a Franţei a preferat să se îndrepte spre figura mai liniştită, mai solemnă, mai ferită de polemici a lui Paul Doumer care este preşedintele Senatului dela 1928 încoace.

S'a iscat o vie polemică în presă în jurul sentimentelor noului preşedinte: este el om de dreapta sau de stânga? împrejurarea, că la primul vot deja Dou­mer a luat majoritate, sprijinit în mod foarte deschis de către grupările de dreapta, a dat de bănuit, că am sta în faţa unui succes al acestora. Nu de mult însă Poul Doumer era considerat om de stânga. Ceeace arată cu sufi­cientă claritate, că Paul Doumer se în-vrednicia de simpatii generale.

Cu atât mai mult prestigiul său cres­cuse în opinia publică franceză, cu cât Doumer a fost crunt lovit în timpul răs-boiului de doliu familial: toţi cei patru fii ai săi au murit pe câmpul de luptă. E şi o chestie de sentimentalism, că lui Doumer i s'a ataşat aşa de mult Franţa.

Născut în 1857, a debutat ca publicist şi profesor, iar în 1888 a fost ales depu­tat de Aisne. In 1895 era ministru de finanţe. Dela 1896 la 1902 a activat ca guvernator în înde—China. In 1905 a fost ales preşedinte al Camerii franceze, iar în 1921 iarăş ministru de finanţe. A făcut să apară „Indochina franceză" în 1905 şi a scris „Cartea copiilor mei" în 1906.

Se dă ca sigur, că Republica Fran­ţei va avea o perioadă de linişte în noul ciclu preşedinţial, ca şi sub Doumer-gue.

TJn concurs caracteristic

Revista franceză de sub direcţia iui Henri de Jouvenel „Revue des Vi­vanta" a publicat în cele patru numere apărute în anul curent un concurs de

pronostic în ce priveşte persoana care va fi aleasă preşedinte al Republicii, tai cererea cititorilor data concursului a fost prelungită până la 10 Mai. Numă-, rul din Aprilie dă însă rezultatul buleti­nelor de vot sosite. Ce coincidenţă! 873 de voturi s'au exprimat în favoarea lui... Paul Doumer. Briand a obţinut 861, Dou-mergue 753, Painleve 432, Lebrun 411, Barthou 385, Herriot 224, Tardieu 251

E foart caracteristică înpheierea- con­cursului. Ea arată cât de precis infor­mată şi cât de sigură este opinia pu­blică franceză în pronosticările sale. Ge­niul francez vrea siguranţă şi calcul ma­tematic în previziunile evenimentelor. Nu se aventurează, exclude întâmplarea.

„La Revue des Vivants" a instituit premii de 20.000 fr. fr. în legătură cu acest concurs.

Franţa este o ţară unde opiniei pu­blice i se asigură dreptul de a dirija e-venimentele. Acolo e legalitate, stabili­tate, democraţie şi sinceritate în viaţa-publică. N'avem decât s'o imităm.

Activism unguresc în Slo­vacia.

Găsim în ,yPrager Presse" o detailată dare de seamă asupra impresiunilor cu­lese • de ministrul Slavik dintr'o vizită în localităţile din preajma frontierei cu Ungaria. Reprezentanţii poporului ma­ghiar au fost cât se poate de loiali, au făcut declaraţiuni de ataşare către noua patrie în graniţele căreia îşi văd acum de lucru. Frumos semn de aşezare a stărilor, de dispariţie a psicozei ireden­tiste. Republica cehoslovacă este feri­cită, că a fost în stare să domoliască vrăjmăşia unei minorităţi naţionale foar­te întărîtate până ieri. A avut de furcă atâta vreme cu un spirit recalcitrant, ce părea ireconciliabil. Cât orgoliu în rasa asta maghiară! Statul cehoslovac însă este un stat de progres, admirabil orga­nizat, unde libertăţile publice sunt ţinu­te în multă stimă. Cerbicia de rasă a trebuit să cedeze. Viaţa îşi are legile ei, iar normalizarea stărilor lăuntrice şi realizarea unei democraţii ideale po­trivit concepţiilor înţeleptului filosof Masaryk, care este alesul pe viaţă în , scaunul preşedinţial al tinerei dar vigu­roasei republice, trebuiau să-şi producă efectele acum ori mai târziu. Observa-;; ţiile ministrului Slavik sunt instructive^; şi îmbucurătoare pentru rezultatele ăd-t, bândite de vecina noastră aliată.

Răzbunare milenară' Telegraful aduce din Spania ştirea, că

noul ' guvern republican procedează;; cu grabă, deşi fără enegie, la introducerea ^

235

noilor concepţii democratice în toate insti-tuţiunile Peninsulei Iberice. Totuş po­porul este nerăbdător în aşteptarea transformării şi se dedă la acte violente de stradă. In sufletul său chinuit de secolele împilărilor s'a îngrămădit dina­mita revoltei. Spania a fost sfâşiată în războae fără rost sute de ani de către regi vanitoşi, a fost sleită din punct de vedere demografic şi financiar, a stat sub cnutul militarismului şi sub strivi­rea inchizitorilor bisericii catolice. A fost ţara pronunciamentelor militare şi a iezuiţilor cari s'au admis nici o altă credinţă religioasă. Diminuarea popo-raţiei şi sălbateca prigonire a inchiziţiei au dat ca rezultat funest vlâgurea unei ţări splendide şi bogate care în veacul al 16-lea avea nu mai puţin de 20 mili­oane locuitori pentru ca după nesocoti­tele lupte cu alte imperii să scadă cifra demografică la 7 milioane. Nici chiar azi după aproape patru sute de ani Spania nu s'a putut reculege. Intelec­tualitatea Spaniei măreţe de altădată n'a mai dat genii luminoase până în vre­mea din urmă. Sute de ani a tăcut în neagră aşteptare de reculegere. Spiri­tul poporului însă s'a refăcut, iar căr­turarii au început să propovăduiască de­mocraţia menită să salveze o naţie glo­rioasă de altădată. Răzbunarea a fost cumplită. Ea s'a pornit ca un torent eguduitor şi năpraznic, care alungă to­tul din cale-i. Astfel a fost măturată monarhia despotică şi dictatura milita-ristă, iar acum vin veşti, că strada dă asalt împotriva mănăstirilor cari au fost cuiburile de reacţiune şi sprijin ale di­nastiei absolutiste. Locul călugărilor şi al bisericilor este lângă lumea săracă şi necăjită, iar nu lângă tronul sclipi­tor şi autoritatea abuzivă. Nedreptăţile şi apăsările acumulate în inima poporu­lui spaniol se răsbună acum amarnic.

Valorile culturii europene

Prietenul şi colaboratorul nostru d. N. Bagdasar publică în ultimul număr al revistei „Minerva" care apare în Iaşi sub direcţia dlui P. Andrei, un ar­ticol judicios asupra celor patru bunuri spirituale cucerite definitiv şi exclusiv de cultura Europei în domeniile: ştiin­ţei, moralei, esteticei şi religiei. Inde­pendent de prejudecăţile tradiţionale cer­cetarea ştiinţifică vrea să stabilească a-devărul. Omul de ştiinţă se desbară de orice alte considerente morale şi teoreti­ce, şi nu se gândeşte la conseciaţi. El vrea să descopere adevărul în mod des-interesat şi obiectiv. Muzica europea­nă are vădită superioritate faţă de alte continente, cari au cunoscut polifonia, însă nu posedă note scrise şi nu cunosc instrumentele orga, pianul, vioara. In

arhitectură bolta gotică, înseamnă o desvoltare deosebită. Europa apoi în chestiuni religioase s'a ridicat la concep­ţii superioare politeismului. S'a născut ideia transcendenţei. Omul nu e con­damnat la contemplare pasivă, ci e în­demnat sâ-şi cultive voinţa pentru îm-ounâtăţirea vieţii pe pământ. Valorile spiritualităţii europene pot coexiola, nu se contrazic şi nu provoacă înduşmăniri între ele. D. Bagdasar apără frumuse­ţea culturii puse pe temelii noui :n ooi -tinentul nostru stimulat la o acti ' i tate atât de felurită şi armonică.

Notă asupra situaţiei suma­re a Băncii Naţionale a Ro­mâniei din 25 Aprilie 1931.

Se va federaliza Europa?

înfrânt în alegerea delu Versailles d. Briand a fost sărbătorit la... Geneva. InsuT'Henderson 1-a omagiat prin cu­vinte foarte însufleţite înfăţişându-1 ca pe purtătorul cuvântului vremii şi maes­trul tuturor. Ce soluţii practice se vor găsi pentru pacea lumii, pentru înfăp­tuirea federaţiei europene? Ideologul pa­cifist Kudenhove-Kalergi cere într'un articol în care laudă pe Briand pentru curajul iniţiativei sale, că e necesar să se facă o politică comună a tuturor sta­telor, să se realizeze o economie comu­nă şi să se institue o armată comună. Continentul nostru este în aşteptarea u-nor soluţii urgente, pentru a se ieşi din impasul economic atât do greu al cea­sului de faţă.

Congresul Socolilor în Fraha 1932.

Comunitatea Socolilor Cehoslovaci, — cea mai mare organizaţie europeană de gimnastică şi educaţie fizică, are un număr de peste un % de milion de membri şi se întinde pe întregul teri-tor al Republicei. Ea pregăteşte pentru vara anului 1932 un congres al tuturor Socolilor, coincidând acest congres cu aniversarea de 100 ani dela naşterea fondatorului acestei puternice mascări naţionale: Df. Tyrs', fost profesor al Universităţii „Carol" din Praha.

Pentru acest mare eveniment naţional sunt în curs deja de 2 ani cele mai vaste pregătiri. Printre altele, se proiectează defilarea unei masse de 20.000 şcoli pe terenul de gimnastică. Socoliştii tineri de 6—9 ani din Praha vor executa în massă exerciţii speciale gimnastice. In amintirea fondatorului Dr. Tyrs se vor aranja diferite exerciţii de grupuri ale­gorice şi recitaţiuni de massă.

Au_ şi sosit deja la Praha anunţări de participare dela asociaţii socoliste din străinătate. După ştirile mai recente, nu­mai din Canada se aşteaptă 200 de învă­ţători, ca vizitatori ai congresului.

Situaţia săptămânală a Băncii Naţio­nale, încheiată la 25 Aprilie a. c. scoate în evidenţă modificările diferitelor pos­turi din Activ şi Pasiv, ca urmare a punerii la dispoziţie a fondurilor din împrumutul de desvoltaxe 1931, care a avut loc la 21 Aprilie.

Suma netă a subscripţiunii de 6.937 milioane lei a fost distribuită între di­feritele conturi ale împrumutului, pre­văzute de Programul pe 1931.

>a? • Unele sume astfel repartizate au pri-e^f mit o întrebuinţare imediată, conform

Programului, cum sunt sumele afectate executării contractului drumurilor şi a-cele cari au fost remise Tezaurului.

Smirnele afectate Creditului Agricol, Căilor Ferate şi pentru celelalte inves-tiţiuni productive vor. fi întrebuinţate treptat, în aceleaşi condiţiuni ca şi su­mele provenind din împrumutul de sta-f bilizare din 1929.

O mare parte din devizele provenite din împrumut a fost afectată previziu­nii constituite pentru nevoile scadenţe­lor Statului.

In aceste condiţiuni acoperirea totală a sporit dela 10.059 la 11.154 milioane, din care 8.785 milioane aur şi 2.369 mi­lioane devize aur.

Angajamentele la vedere au crescut, ca urmare a deschiderii conturilor împru­mutului, dela 23.943 milioane la 26.747 milioane.

Proporţia de acoperire în aur este de 32,84% şi proporţia de acoperire totală, aur şi devize aur, de 41.70%.

Red.

A A P A R U T 51 SE AFLĂ DE VÂNZARE LA ADMINISTRA» TIA REVISTEI:

DAIMONION ii DE

LUCIAN BLAGÂ PREŢUL: LEI 80.

VIZITAŢI MARELE MAGAZIN DE STOFE UI UIIIUII Şl C-L-U-J, CALEA REGELE FERDINAND No. 13.

Asortiment bogat în stofe de primăvara. — Preţuri moderate.

iMtitutnl de Editară şi Arte Grafice S. A. Otaj.