SJ nr.5_2014

Săptămâna Juridică

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VI ▪ Nr. 5Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţificMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprins

›› Nelegalitatea respingerii unor înscrisuri ca tardiv depuse, ulterior încuviinţării administrării lor în cadrul probatoriului. Susţi nerea concluziilor în faţa instanţei de apel de către un mandatar care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări

›› Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate. Competenţa de soluţionare a acţiunii

›› Contract de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorităţii pu blice locale. Acţiune în pretenţii. Termenul de prescripţie aplicabil

›› Rezerva proprietăţii. Obligarea debitorului aflat în procedura insolvenţei la restituire bunuri. Condiţii

›› Infracţiunea de manipulare a pieţei de capital. Piaţă reglementată

›› Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat euro pean de arestare. Instanţă militară care a judecat cauză în primă instanţă. Indivizibilitate sau conexitate. Instanţă civilă. Instanţă competentă

›› Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului. Faptă având legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului

2-8 februarieapare în fiecare joi

2

Cuprins IndexA

Act administrativ ........................................... 16Act normativ .................................................. 16Acțiune în pretenții ......................................... 9Arestare preventivă ........................................ 24Asistență judiciară internațională ................ 23Autoritate publică locală ............................9, 15

CCadastru ............................................................ 15Calitatea de terț ................................................ 11Carte funciară ......................................................4Cazuri de casare ................................................ 26Competența după calitatea inculpatului ........ 24Competența instanțelor române .......................8Conflict negativ de competență ...................... 23Contract de execuție lucrări ............................ 11Contract închiriere ..............................................9Creanță fiscală .................................................. 9

DDecădere ............................................................6Despăgubiri ............................................4, 5, 11Dezbateri ...........................................................6Divorț ................................................................8Domeniul privat al statului ..............................9

EExpropriere ...................................................... 4Extraneitate ..................................................... 8

FFaptă în legătură cu serviciul ........................24

HHotărâre de revocare ....................................... 4

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Drept CivilRevocarea de către expropriator a hotărârii de expropriere și de acordare a despăgubirilor după înregistrarea cererii de intabulare în cartea funciară și după consemnarea despăgubirilor la dispoziția expropriatului. Nulitate « I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 491 din 6 februarie 2013 ___ 4

Despăgubiri sau compensaţii pentru cetăţenii români ale căror bunuri au fost sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ţinutul Herţa. Întârziere excesivă în acordarea despăgubirilor « Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 640 din 14 februarie 2013 __ 5

Drept procesual CivilNelegalitatea respingerii unor înscrisuri ca tardiv depuse, ulterior încuviințării administrării lor în cadrul probatoriului. Susținerea concluziilor în fața instanței de apel de către un mandatar care nu îndeplinește condițiile cerute de lege. Nulitate condiționată de existența unei vătămări « I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 313 din 29 ianuarie 2013 _____________________________________ 6

Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate. Competenţa de soluţionare a acţiunii « Curtea de Apel Timi-șoara, secția I civilă, decizia nr. 242 din 19 martie 2013 _____ 8

Drept ComercialContract de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorităţii publice locale. Acţiune în pretenţii. Termenul de prescripţie aplicabil « I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1052 din 13 martie 2013 __________________________ 9

Contract de execuţie a lucrărilor de racordare la reţeaua electrică de interes public încheiat între operatorul de reţea și executant. Neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor. Acţiune în despăgubiri formulată de utilizatorul final « I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1292 din 27 martie 2013 _________________________11

3

IInsolvență .......................................................13Instanță militară ............................................23Instrumente financiare ..................................17Intabulare ......................................................... 4

ÎÎncadrarea juridică a faptei ............................26

LLinie de hotar ................................................15

MMandat european de arestare ........................23Mandatar .......................................................... 6Manipularea pieței de capital ........................17

PPiață reglementată ........................................ 17Prejudiciu ....................................................... 11Prescripție extinctivă .......................................9Probe .................................................................6Proprietate ............................................ 4, 5, 13

RRacordare la rețeaua electrică ....................... 11Recurs ............................................................ 26Redevență .........................................................9Rejudecare în caz de extrădare ..................... 23Rezerva proprietății ...................................... 13

Cuprins (continuare)

Rezerva proprietăţii. Obligarea debitorului aflat în procedura insolvenţei la restituire bunuri. Condiţii « Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, decizia nr. 456 din 19 iunie 2013 ______________________________________13

Drept ADministrativ Acţiune prin care se urmărește îndreptarea unor pretinse erori și operarea unor modificări în evidenţele, hărţile și pla nurile cadastrale utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre două unităţi administrativteri toriale. Admisibilitate « I.C.C.J., secţia de contencios admi-nistrativ și fiscal, decizia nr. 1204 din 21 februarie 2013 ___15

Stabilirea caracterului unui act administrativ. Criterii « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013 _______________________16

Drept PenalInfracţiunea de manipulare a pieţei de capital. Piaţă reglementată « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 865 din 13 martie 2013 __________________________________17

Drept procesual Penal Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Instanţă militară care a judecat cauză în primă instanţă. Indivizibilitate sau conexitate. Instanţă civilă. Instanţa competentă « I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 860 din 8 octombrie 2013 __________________________________________23

Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului. Faptă având legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului « I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 3625 din 19 noiembrie 2013 _____________________________24

Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2529 din 2 septembrie 2013 __________________________________________26

4 Săptămâna Juridică nr. 5/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Proprietate

I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 491 din 6 februarie 2013

(cuvinte cheie: proprietate, hotărâre de revocare, expropriere, despăgubiri,

intabulare, carte funciară)

Revocarea de către expropriator a hotă rârii de expropriere şi de acordare a despăgubirilor după înregistrarea cere rii de intabulare în cartea funciară şi după consemnarea despăgubirilor la dis poziţia expropriatului. Nulitate

Legea nr. 198/2004[1], art. 12, art. 14, art. 15

Hotărârea de revocare a exproprierii, emisă după consemnarea despăgubirilor şi respectiv plata efecti-vă a acestora, deci într-un moment în care, faţă de dispozițiile art.15 din Legea nr.198/2004, se realizase transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la expropriat către stat, este nelegală, fiind lovită de nulitate absolută.

Dispozițiile alin. (1) ale art. 12 din Legea nr. 198/2004 permiteau emitentului să revoce hotărârea de expropriere a unui teren şi de acordare a despăgubirilor, numai până la momentul anterior înregistrării cererii expropriatorului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară şi numai pentru mo-tive temeinice. În ceea ce priveşte motivele temeinice pentru care se poate dispune revocarea hotărârii de expropriere acestea nu pot fi decât aceleaşi motive care au existat la luarea măsurii de expropriere respectiv punerea la dispoziție a terenurilor necesare realizării autostrăzile şi drumurile naţionale de-clarate de utilitate publică şi care eventual nu ar mai subzista până la formularea cererii de intabulare din diverse motive cum ar fi modificarea antreprizei lucrării după emiterea hotărârii, respectiv imobilul expropriat nu mai este total sau parţial necesar.

Speța: Pe rolul Tribunalului Sibiu s-a înregistrat acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.V. și D.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri și Poduri Brașov având ca obiect constatarea nulităţi absolute a Hotărârii de revocare nr. 14 din 16.07.2010 și a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 16 din 16.07.2010.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au arătat că Statul Român prin Ministerul Transporturilor reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi și Drumuri Naţionale din România a expropriat două parcele de teren, proprietatea reclamanţilor în vederea construirii centurii-varianta de ocolire a Municipiului Sibiu. Pentru prima parcelă expropriată, în suprafaţă de 1.186 mp a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9 din 05.10.2005, iar pentru cea de-a doua parcelă în suprafaţă de 1.670 mp a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 2 din 11.10.2006. Reclamanţii au învederat instanţei de judecată că, fiind nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor acordate au contestat cele două hotărâri în instanţă, contes-taţii admise și pe cale de consecinţă a fost modificat cuantumul despăgubirilor acordate, suprafeţele expropriate rămânând nemodificate, hotărârile fiind definitive și irevocabile și au fost puse în executare, plata despăgubirilor fiind efectuată în data de 25.05.2010.

La data de 16.07.2010, pârâtul a emis Hotărârea nr. 14 din 16.07.2010 prin care a fost revocată Hotărârea nr. 9 din 05.10.2005 împreună cu procesul-verbal de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 21.09.2005 și Hotărârea nr. 3 din 11.10.2005 împreună cu procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 3 din 10.10.2006. În aceeași zi s-a emis o nouă Hotărâre de stabilire a Despăgubirilor nr. 16 din 16.07.2010 prin care s-a dispus exproprierea suprafeţei de 98 mp cu nr. cadastral 3906/1/4/2. Reclamanţii au considerat că ambele hotărâri sunt lovite de nulitate absolută.

[1] Legea nr. 198/2004 a fost abrogată de Legea nr. 255/2010 la data de 23 decembrie 2010.

Legea nr. 198/2004 și Normele metodologice de aplicare a acesteia, în vigoare la data emiterii Hotărârii de revocare nr. 14 din 16.07.2010 permiteau Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 săși revoce propria hotărâre pentru motive temeinice, anterior înregistrării cererii expropriatorului de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Hotărârea de revocare nr.14 din 16.07.2010 a fost emisă după consemnarea despăgubirilor și respectiv plata efectivă a acestora, ceea ce înseamnă că revocarea a avut loc întrun moment în care, faţă de dispozițiile art. 15 din Legea nr.198/2004, se realizase transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la reclamanți către stat.

5Săptămâna Juridică nr. 5/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

Verificând condiţiile în care legea permite emitentului să revoce hotărârea de expropriere a suprafeței de 1.186 mp de acordare a despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren, sa constatat că revocarea poate fi dispusă numai până la momentul anterior înregistrării cererii expropriatorului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară și numai pentru motive temeinice, condiţii care nu sunt îndeplinite.

În cauză, sa constatat că pârâtul a înregistrat cererea de intabulare și chiar sa dispus intabularea dreptului prin încheierea nr.38737 din 10.07.2010 în ce privește însă suprafaţa de 93 mp, cererea de intabulare a suprafeţei totale de 1.186 mp, fiind respinsă prin încheierile nr.18073 din 1.04.2010 și nr. 23467 din 29.04.2010 pentru că există neconcordanţă între suprafaţa imobilului din documentaţia cadastrală depusă, raportat la înscrierile din 2002 și respectiv 2010 efectuate la cererile reclamanţilor.

Momentul până la care se poate dispune revocarea hotărârii de expropriere și respectiv de stabilire a despăgubirilor este expres prevăzut de lege, orice altă interpretare dată acestui moment în raport de soluţia dată cererii de intabulare fiind greșită.

În ceea ce privește motivele temeinice pentru care se poate dispune revocarea hotărârii de expropriere, acestea nu pot fi decât aceleași motive care au existat la luarea măsurii de expropriere respectiv punerea la dispoziție a terenurilor necesare realizării autostrăzile și drumurile naţionale declarate de utilitate publică și care eventual nu ar mai subzista până la formularea cererii de intabulare din diverse motive cum ar fi modificarea antreprizei lucrării după emiterea hotărârii, respectiv imobilul expropriat nu mai este total sau parţial necesar, fapt care nu a fost dovedit în cauză de către pârât.

Regularizarea datelor de identificare a imobilelor supuse exproprierii prin întocmirea documentaţiilor cadastrale necesare procesului de expropriere și a parcelelor de expropriat au doar scop de publicitate, ele nefiind condiţii de nevaliditate a actului de expropriere și pe cale de consecinţă nici temeiuri pentru revocarea hotărârii de expropriere.

Revocarea totală sau parţială a măsurii exproprierii nefiind dispusă în condiţiile legii, sunt nelegale hotărârile de revocare și de stabilire a unor noi despăgubiri fiind lovite de nulitate absolută.

DREPT CIVIL

Proprietate

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 640 din 14 februarie 2013

(cuvinte cheie: proprietate, despăgubiri)

Despăgubiri sau compensaţii pentru cetăţenii români ale căror bunuri au fost sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Întârziere excesivă în acordarea despăgubirilor

Legea nr. 290/2003, art. 10 alin. (2)

Legea nr. 290/2003 prevede un termen maxim de 2 ani, disponibilităţile bănești fiind un criteriu în raport de care termenul de un an poate fi prelungit până la doi ani; fără a se fi stabilit prin lege un alt moment la care plata despăgubirilor să fie efectiv realizată, nu se poate reţine că creanţa ar deveni exigibilă la o dată neprecizată, în funcţie alocările cuvenite pârâtei din bugetul de stat.

Neacordarea după mai mult de un an/ doi ani de la comunicarea deciziei administrative de acordare a despăgubirilor semnifică, în raport de argumentul final din Decizia nr. 1655/2009 a Curţii Constituţionale, că se întârzie „întrun mod excesiv acordarea despăgubirilor”. Reclamantul sa adresat instanţei de judecată pentru ca

dreptul său recunoscut prin actul autorităţii administrative să nu fie doar teoretic, căci îndreptăţirea reclamantului nu era aceea de a se afla în posesia unei decizii administrative favorabile, ci aceea de a i se acorda despăgubiri pentru un bun de care a fost deposedat abuziv. Așa cum a constatat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea dată în cauza Faimblat c. României (parag. 39), „există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate”, iar reclamantului nu ia fost oferită „nicio garanţie în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii” (parag. 40).


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Dezbateri

I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 313 din 29 ianuarie 2013

(cuvinte cheie: dezbateri, probe, decădere, mandatar)

Nelegalitatea respingerii unor înscrisuri ca tardiv depuse, ulterior încuviinţării administrării lor în cadrul probato riului. Susţinerea concluziilor în faţa instanţei de apel de către un mandatar care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări

C. proc. civ. din 1865, art. 129, art. 287

1. Împrejurarea că nu au fost menţinute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar, nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese pe acest aspect. În acest context, sancțiunea aplică de instanță, este nelegală, fiind făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ. Depunerea cu întârziere din culpa părții a documentaţiei nu poate fi sancţionată cu înlăturarea probelor, ci eventual cu sancţionarea părţilor prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucţionarea judecăţii, după analizarea şi probarea împrejurărilor care ar conduce la o asemenea concluzie.

2. Acceptând ca mandatarul părții reclamante să pună concluzii orale, deşi nu făcea parte din categoria persoanelor limitativ prevăzută de Codul de procedură civilă care înlătură această restricţie, instanţa de judecată a procedat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 68 alin. (4)-(5) C.proc.civ. Cu toate acestea, pentru a atrage nulitatea hotărârii sub acest aspect, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. impune să se fi pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu neobservarea forme-lor legale, cerință neîndeplinită în situația în care partea pârâtă a fost reprezentată la dezbateri prin avocat ales care a şi pus concluzii, răspunzând concluziilor orale puse de mandatarul nelicenţiat în drept şi care nu reprezenta un soţ sau o rudă până la gradul IV inclusiv.

(...) Prin decizia de casare sa stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenţia în discuţie care constituie fundamentul acţiunii, respectiv în funcţie de partea din profitul total obţinută în urma utilizării acesteia și nu de profitul total obţinut de pârâtă”.

Îndrumările date instanţei de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ.

După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată conform art. 315 alin. (3) C.proc.civ.

Se constată că instanţa de apel rejudecând cauza și având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv și la desemnat pe expertul P.D. în acest scop.

În considerentele deciziei se menţionează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluţionat în rejudecarea cauzei, ţinând cont de 2857/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului” în procentul cuvenit acestuia de 50% din

cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obţinut în urma utilizării invenţiei”.

Instanţa de apel a reţinut concluziile expertului în proprietate intelectuală P.D., deși în cuprinsul acestui raport se menţionează dificultăţile efectuării expertizei în lipsa lămuririlor suplimentare cerute de expert pârâtei care nu a dat curs acestei solicitări cu privire la modul de calcul al preţului de cost al produselor plăci filtrare pe an în perioada 2002 2008.

A fost sancţionată depunerea ulterior momentului încuviinţării probelor a unor documente suplimentare apreciate a fi noi probe a căror administrare nu sa impus în cauză conform normelor procedurale prin respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză cu solicitarea ca expertul să ia în analiză și acele documente.

Sancţiunea aplicată de instanţa de apel este nelegală și a fost făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C.proc.civ. Potrivit acestui text judecătorul este în drept să le ceară pârâţilor, cu privire la situaţia de fapt și motivarea în drept invocată în susţinerea pretenţiilor și apărărilor lor, să prezinte explicaţii și să le pună în dezbaterea lor, orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.



În acest context, împrejurarea că nu au fost menţinute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar, nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară în dosar a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese și în contextul în care însuși expertul desemnat în cauză a solicitat o atare precizare sau completare, iar pârâta a solicitat expres să se ia în examinare și noile documente.

Pentru lămurirea unei situaţii expres determinate, judecătorul avea corespunzător dispoziţiilor imperative ale alin. (5) al art. 129 C.proc.civ. obligaţia să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Ca urmare, suplimentarea probei cu înscrisuri prin completarea actelor depuse la dosar cu noi înscrisuri chiar tardiv depuse de pârâte în susţinerea apărărilor sale se impunea în cauză din multiple perspective legale imperative.

În primul rând art. 315 în temeiul căruia instanţa de recurs a determinat obiectul cercetării stabilirea cuantumului având ca punct de plecare invenţia în discuţie „care constituie fundamentul acţiunii”, ceea ce impune analizarea tuturor documentelor existente în cadrul instituţiei beneficiare de cesionarea invenţiei.

Eliminarea înscrisurilor încuviinţate iniţial ca probe pe motivul tardivei lor depuneri la dosar, după încuviinţarea și administrarea acestei probe, este nelegală.

Depunerea cu întârziere din culpa pârâtei a documentaţiei nu poate fi sancţionată cu înlăturarea probelor ci eventual cu sancţionarea părţilor prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucţionarea judecăţii după analizarea și probarea împrejurărilor care conduc la o asemenea concluzie.

Instanţa în mod nelegal și fără argumente de fapt și de drept a apreciat ca tardive depunerea înscrisurilor, este o prezumţie a inexistenţei acestora.

O asemenea interpretare bazată pe un singur element tardivitatea fără să se analizeze și să se verifice cauzele care au condus la o atare întârziere este excesivă.

Nu se poate justifica măsura nici prin decăderile prevăzute de art. 287 al. (2) cu referire la pct. 3 și 4 ale alin. (1) care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel și a căror indicare este permisă pentru motivele în fapt și în drept și respectiv dovezile invocate în susţinerea apelului sub sancţiunea decăderii, până la prima zi de înfăţișare.

Regularitatea cererii de apel formulată de pârâtă nu se discută în cauză ci, potrivit deciziei de casare, necesitatea completării probelor în verificarea susţinerilor și apărărilor legate de unul din motivele de apel stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Ca urmare obiectul rejudecării apelurilor impune cu precădere prin prisma dispoziţiilor art. 129 alin. (5) examinarea și interpretarea probelor în dosar impusă ca urmare a exercitării prin căile legale de atac a controlului regularităţii actului de justiţie.

Sub aspectele mai sus sesizate sa constatat a fi întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Sa constatat întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. sub aspectul elementelor, contradictorii invocate, referitoare la înlăturarea unor probe. Deși menţionează deficienţele în stabilirea elementelor de fapt în lipsa documentelor care să le ilustreze se refuză examinarea acestora.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., nu a putut fi reţinut în cauză.

Neregularitatea semnalată acceptarea concluziei orale puse cu ocazia acordării cuvântului părţilor în dezbaterea apelurilor se înscrie în încălcarea dispoziţiilor art. 68 C.proc.civ. cu privire la reprezentarea părţii prin mandatar.

Potrivit art. 68 alin. (4)(5)C.proc.civ. „dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat, mandatarul nu poate primi concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii reprezintă partea. Asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licenţiaţilor în drept civil ci sunt mandatari în pricinile statului sau rudelor, până la al patrulea grad inclusiv”.

Ca urmare în cazul dedus judecării, instanţa de apel a procedat cu nerespectarea dispoziţiilor legale incidente, acceptând ca mandatarul reclamantului să pună concluzii orale chiar și pe scurt deși nu făcea parte din categoria persoanelor limitativ prevăzută de Codul de procedură civilă, care înlătură această restricţie.

Cu toate acestea pentru a atrage nulitatea hotărârii sub acest aspect, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. impune ca în cauză să se fi pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale.

Potrivit celor consemnate în încheierea de judecată din 23 aprilie 2012, în cauză nu sa propus părţii pârâte o asemenea vătămare, partea fiind reprezentată la dezbateri prin avocat ales care a și pus concluzii, răspunzând scurtelor concluzii orale puse de mandatarul nelicenţiat în drept și care nu reprezenta un soţ sau o rudă până la gradul IV inclusiv.

Pentru considerentele arătate, sa admis recursul, sa casat decizia, trimiţânduse cauza spre rejudecarea aceleiași instanţe.



DREPT PROCESUAL CIVIL

Competenţă

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, decizia nr. 242 din 19 martie 2013

(cuvinte cheie: extraneitate, divorţ, competenţa instanţelor române)

Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate. Competenţa de soluţionare a acţiunii

Regulamentul (C.E.) 2201/2003, art. 3

Atunci când într-o cauză având ca obiect desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate se analizea-ză problema competenţei exclusive sau alternative a instanţelor naţionale, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, în ordinea de prioritate stabilită de text.

Prin decizia civilă nr. 419/A/08.11.2012, Tribunalul Arad, Secţia civilă, a admis apelul pârâtei Z.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 5360/05.06.2012 a Judecătoriei Arad, pe care a anulato și, evocând fondul, a respins acţiunea de divorţ formulată de reclamantul Z.F. împotriva acesteia, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din înscrisurile depuse în apel de pârâtă rezultă că aceasta este cetăţean italian, cu reședinţa în Italia, în timp ce reclamantul este cetăţean italian, locuiește în Italia și a demarat în faţa instanţelor italiene procedura separării conjugale faţă de soţia sa încă din luna iulie 2010, ocazie cu care a indicat pentru citarea pârâtei adresa acesteia din Italia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.F., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și retrimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Arad.

Prin decizia civilă nr. 242 din 19.03.2013, Curtea de Apel Timișoara a constatat că, în mod justificat și în aplicarea corectă a dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 la acţiunea de divorţ de faţă, Tribunalul Arad a stabilit că instanţele române nu sunt competente să o soluţioneze și a respins pe cale de consecinţă această acţiune.

Sa reţinut că, atunci când întro cauză cu elemente de extraneitate – cum este cea de faţă – se analizează problema competenţei exclusive sau alternative a instanţelor naţionale în materie de divorţ, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere – așa cum în mod corect a procedat și Tribunalul Arad – dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), în materie de divorţ (ca și în materie de separare de corp sau anulare a căsătoriei) sunt competente să hotărască, în ordinea de prioritate stabilită de text, instanţele pe teritoriul căruia se află reședinţa obișnuită a soţilor sau ultima reședinţă obiș

nuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședinţa obișnuită a pârâtului (restul criteriilor prevăzute referinduse la acţiunea de divorţ declanșată prin cerere comună sau în situaţia în care reclamantul a avut o perioadă de timp reședinţa obișnuită în statul instanţei învestite, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă).

Câtă vreme pârâta a susţinut și a dovedit că părţile nu mai au în prezent o reședinţă comună, că ultima lor reședinţă comună a fost în Italia, unde domiciliază și reclamantul (aspect ce rezultă din conţinutul procurii date avocatului său din România) și că reședinţa obișnuită a pârâtei era și este tot în Italia (aspect ce rezultă din adresa comunicată pârâtei la 1.07.2010 de către avocatul reclamantului pentru a conveni asupra unei separări de corp amiabile și mai ales din cartea ei de identitate, valabilă până în 2018), rezultă, în mod evident, că niciunul dintre criteriile atributive de competenţă stabilite de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu îndreptăţește la soluţionarea acţiunii de divorţ de către instanţele din România.

Contrar a ceea ce reclamantul a susţinut în recursul său, Curtea constată că niciodată pârâta nu a afirmat că ar fi avut domiciliul sau reședinţa ei obișnuită – și nici reședinţa obișnuită a soţilor – în România, recunoscând doar că au o proprietate comună întro localitate din judeţul Bihor, cu destinaţia de casă de vacanţă și că ar fi putut să fie citată și acolo, dar nu la adresa indicată în acţiune, la care ea nu locuiește.

Pârâta a mai susţinut în apelul său și faptul că instanţa italiană a fost deja sesizată cu o acţiune de divorţ – la care ea ar fi comunicat instanţei că se opune – însă la dosar, afirmaţia chiar necontestată fiind, nu este dovedită de probe.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1052 din 13 martie 2013

(cuvinte cheie: contract închiriere, acţiune în pretenţii, domeniul privat al statului, autoritate

publică locală, prescripţie extinctivă, redevenţă, creanţă fiscală)

Contract de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorităţii publice locale. Acţiune în pretenţii. Termenul de prescripţie aplicabil

Decretul nr. 167/1958, art. 3 O.G. nr. 92/2003, art. 131 alin. (1)

Legea nr. 50/1991

Redevenţa datorată în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al autorităţii publice locale, care a fost încheiat în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, are natura juridică a unei chirii, neputând fi calificată drept creanţă fiscală în sensul prevederilor O.G. nr. 92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, ci din convenţia părţilor reglementată de norme de drept privat.

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunii având ca obiect o astfel de redevenţă este cel general prevă-zut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel special prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003.

Speța: Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul Municipiul Lugoj a solicitat obligarea pârâtei SC T. SRL la plata sumei de 143.388 lei, reprezentând taxe de concesiune aferente intervalului 23.01.2008-31.07.2008, reclamantul pretinzând că decizia de revocare a HCL 307/2007 (și prin urmare de reziliere a con-tractului nr. 4259/2008 la data de 31.07.2008) s-a luat în consecinţa acestei neplăţi a taxelor mai mult de 90 de zile, astfel cum prevede art. 7 din contract.

Prin sentinţa comercială nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiș s-a admis excepţia prescrip-ţiei dreptului la acţiune și, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea.

Reţinând că taxa pretinsă de reclamant se datorează în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al municipiului și, în consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun cuprinse la art. 1 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul Timiș a constatat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 10.02.2011, în condiţiile în care contractul a fost încheiat la data de 31.01.2008.

Apelul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamantul Municipiul Lugoj.

Recursul nu este fondat.

Soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii reclamantului, pentru pretenţiile aferente perioadei 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripţia extinctivă, ridică, în speţă, două probleme distincte: prima privind calificarea creanţei pretinse de reclamant, iar cea dea doua privind data la care începe să curgă termenul de prescripţie și incidenţa unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce privește calificarea creanţei, recurentul susţine că aceasta are natura juridică a unei creanţe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripţie, de 5 ani, instituit de prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală.

Curtea de apel, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanţă, a exclus caracterul fiscal al creanţei

reclamantului și a confirmat termenul de prescripţie de drept comun, care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acţiune, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Redevenţa pe care recurentul o pretinde are natura juridică a unei „chirii” care sa născut în urma unei licitaţii, concretizate și finalizate printrun contract, o convenţie. Nu este o taxă stabilită de autoritatea publică, în ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natură fiscală. Mai mult decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevenţă ca fiind o creanţă fiscală.

Prin încheierea contractului, autoritatea locală nu a intrat întrun raport de drept fiscal cu societatea pârâtă. Actul încheiat nu este deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi și obligaţii reciproce, taxa de concesiune precum și celelalte


Drept comercial

obligaţii care nu pot fi considerate impozite sau taxe, în speţă nefiind vorba de o creanţă fiscală ci, de sume rezultând din contractul încheiat cu pârâta, obligaţie contractuală supusă normelor de drept privat.

În cazul creanţelor fiscale, obligaţia concretă de plată se naște dintrun act care se numește generic titlu de creanţă, ori în speţă obligaţia de plată sa născut din contract.

Titlul de creanţă fiscală este un act de impunere și are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de faţă actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenţie. De altfel chiar codul de procedură fiscală definește în mod clar atât titlul de creanţă cât și creanţa fiscală, iar creanţa ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanţă fiscală.

În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanţă fiscală și obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează.

În situaţia în care sar admite că aceasta creanţă ar fi o creanţă fiscală, ar fi trebuit în mod obligatoriu să existe un titlu de creanţă, așa cum sa arătat și cum o stabilește și codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 110 al.2, dar în situaţia de faţă nu există un astfel de act administrativfiscal. Or, în timp ce dreptul la taxa de concesiune își află izvorul în contractul de închiriere încheiat de părţi privind un bun ce face parte din domeniul public al municipiului și este guvernat de norme de drept privat, creanţa fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub aspectul analizat, împrejurarea că sumele încasate se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripţie de 5 ani), se referă în mod expres la creanţe fiscale, nicidecum la creanţe bugetare. Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din același act normativ, „Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.”

Este adevărat că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și „pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziţia de la art. 131 este una de excepţie, așa încât este de strictă interpretare și că, trebuie observat că acest termen special de prescripţie se referă la executarea unor atare creanţe, în timp ce în speţă se ridică problema determinării creanţelor la care este îndreptăţit reclamantul.

Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prescripţia dreptului la acţiune pentru recuperarea taxei

de concesiune se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, în mod corect sa reţinut că dreptul la acţiune se naște la data scadenţei obligaţiei concesionarului, care potrivit prevederilor contractuale era la data de 10 februarie 2008. Astfel, susţinerea recurentului – reclamant potrivit căreia data rezilierii contractului este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, nu poate fi reţinută întrucât aceasta nu are relevanţă sub aspectul exigibilităţii obligaţiilor contractuale.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, întrucât solicitarea pârâtei dintrun alt demers judiciar având ca obiect rezoluţiunea contractului în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară și, pe cale de consecinţă exonerării acesteia de la plata reprezentând preţul concesiunii, nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a pretenţiilor reclamantului, ci dimpotrivă, pârâta a contestat obligaţia de plată.

În atare situaţie, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia prin care prima instanţă a respins pretenţiile reclamantului, pentru perioada 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, ca prescrise.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului conform căreia, pe perioada concilierii directe se suspendă cursul prescripţiei, întrucât fiind vorba de un litigiu comercial sunt aplicabile dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. și sunt aplicabile, prin analogie,rezultând din raţiunea legii, prevederile art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind „reclamaţia administrativă”.

Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului prescripţiei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că procedura concilierii directe nu determină, pe durata îndeplinirii sale, suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiune, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă și ale Decretului nr. 167/1958.

În situaţia concilierii prealabile reglementate de art. 7201 C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor, prin faptul ca ambele subiecte sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar lipsa de diligenţă a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a prevederilor legale imperative, de ordine publică și limitative.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1292 din 27 martie 2013

(cuvinte cheie: racordare la reţeaua electrică, despăgubiri, contract de execuţie lucrări,

calitatea de terţ, prejudiciu)

Contract de execuţie a lucrărilor de ra cordare la reţeaua electrică de interes public încheiat între operatorul de re ţea şi executant. Neexecutarea cores punzătoare a lucrărilor. Acţiune în des pă gubiri formulată de utilizatorul final

C. civ. din 1865, art. 969 H.G. nr. 867/2003[1]

În cazul în care utilizatorului de reţea i s-a produs un prejudiciu prin neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de racordare - al căror preţ l-a plătit - de către executantul cu care operatorul de reţea a înche-iat contractul de execuţie de lucrări, accesoriu contractului de racordare încheiat între operator şi benefi-ciarul final, acestuia nu i se poate nega dreptul de a solicita operatorului de reţea repararea prejudiciului, doar datorită împrejurării că dispoziţiile legale în materie nu permit utilizatorului să încheie contractul de execuţie lucrări direct cu executantul lucrării, acesta neputând fi sancţionat printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terţ în contractul în care a plătit executarea lucrărilor.

Este de necontestat că între părţile din prezentul litigiu sa încheiat la data de 3 martie 2006 contractul de racordare nr. 93 având ca obiect racordarea la reţeaua electrică de distribuţie a obiectivului Complex de Locuinţe – SC M.C. SRL situat în comuna D., jud. Ilfov, pârâta obligânduse prin art. 9 lit. b) alin. (2) să realizeze printrun subcontractant SC N.E. SRL, executant instalaţia de racordare la reţeaua electrică de distribuţie a instalaţiilor electrice ale utilizatorului de reţea, potrivit avizului tehnic de racordare nr. 1120/02.12.2005 emis de SC F.D.F.E.E. E.M.S. SA.

Ulterior, prin contractul nr. 240/24.06.2006, SC E. a subcontractat lucrarea către SC N.E. SRL executant acesta asumânduși obligaţia de a executa și de a finaliza lucrarea în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a contractului.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractelor, în speţă, contractul de racordare având o natură juridică mixtă, fiind de esenţă în determinarea răspunderii Enel, împrejurarea că aceasta șia asumat faţă de SC M.C. SRL obligaţia de a realiza instalaţia de racordare prin intermediul unui terţ.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că între părţile litigante și SC N.E. SRL au existat relaţii contractuale,

dar nu a cercetat în concret în ce a constat complexitatea acestora, nu a stabilit mecanismul contractual existent, prin raportare și la prevederile H.G. nr. 867/2003, nu a analizat cauza din perspectiva legăturii contractului nr. 93/03.03.2006 cu contractul nr. 240/24.06.2006, fiind fondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Instanţa de control judiciar a reţinut că apelanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, în temeiul art. 17.1 din contractul de racordare, invocând neexecutarea și executarea necorespunzătoare a lucrărilor de racordare prin intermediul unui terţ, SC N.E. SRL, însă, în cauză, se impunea lămurirea mecanismului contractual dintre SC M.C. SRL SC E.D.M. SA SC N.E. SRL, mecanism ale cărui efecte stau, în realitate, la baza verificării condiţiilor răspunderii civile contractuale în prezenta speţă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 din H.G. nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţele electrice de interes public, solicitanţii de racordări se adresează operatorului de reţea.

În consecinţă, între părţi sa încheiat contractul de racordare nr. 93/03.03.2006, în care la art. 9 ce reglementează obligaţiile operatorului de distribuţie se prevede expres că pârâta are obligaţia achiziţiei lucrărilor de execuţie, care sa făcut prin încredinţare directă, conform

[1] Hotărârea de Guvern nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public a fost abrogată de H.G. nr. 90/2008 la data de 12 iunie 2008, care a fost abrogată, la rândul ei, de H.G. nr. 1028/2013 la data de 18 decembrie 2013 .


Drept comercial

reglementărilor în vigoare, la cererea exprimată în scris de către reclamantă, executantului instalaţiei de racordare SC N.E. SRL.

La art. 10 din contract, care reglementează obligaţiile solicitantului de servicii de racordare, se stipulează expres [la lit. c)] că acestuia îi revine obligaţia realizării instalaţiei de utilizare a energiei electrice, care se va executa de către o societate autorizată pentru astfel de lucrări.

Așadar, din coroborarea dispoziţiilor legale precitate rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta a încheiat cu operatorul de reţea (pârâta) contractul de racordare nr. 93/03.03.2006, însă reclamanta nu putea încheia direct cu o firmă autorizată contractul pentru execuţia lucrărilor, deși pentru executarea acestora, preţul a fost legal achitat de reclamantă, însă în raport de aceleași dispoziţii legale, contractul de execuţie, evident subsecvent contractului de racordare, sa încheiat între operatorul de reţea cu firma specializată și abilitată legal să efectueze acest gen de lucrări.

Confirmarea faptului că menţionatul contract de execuţie este accesoriu contractului de racordare, rezultă și din cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, pentru introducerea în cauză a SC N.E. SRL, firmă care a executat lucrarea, pretins necorespunzător, de reclamantă, beneficiarul final al lucrării, cerere în care pârâta precizează expres că a încheiat contractul de execuţie lucrări cu SC N.E. SRL, la cererea beneficiarului SC M.C. SRL și, în consecinţă, în cazul în care se va admite cererea de chemare în garanţie să fie obligată SC N.E. SRL să despăgubească pe pârâtă cu sumele solicitate de reclamantă.

În raport de considerentele expuse, sintetizând, Înalta Curte apreciază că, în speţă, reclamanta a încheiat contractul de racordare cu operatorul de reţea (pârâta), care, ulterior, în vederea executării obligaţiei carei revenea, în temeiul acestui contract principal, a încheiat un contract accesoriu pentru execuţia lucrărilor și, în consecinţă, deși aparent reclamanta este terţ în acest contract accesoriu, în realitate, din punct de vedere juridic, el urmează soarta contractului principal, deoarece:

1. operatorul de reţea cu care reclamanta avea obligaţia de a încheia contractul de racordare, nu efectuează și lucrări de execuţie a racordării;

2. potrivit dispoziţiilor legale reclamanta nu poate încheia contractul de execuţie lucrări direct cu firma care execută lucrarea;

3. preţul pentru contractul principal – de racordare și pentru cel accesoriu de execuţie de lucrări – este achitat de reclamantă, beneficiarul final, care, de altfel, are dreptul să aleagă firma care să execute lucrarea cu care,

ulterior încheierii contractului principal, operatorul de reţea a încheiat contractul accesoriu, având ca obiect execuţia de lucrări.

Astfel fiind, în mod nelegal atât tribunalul, cât și curtea de apel au considerat că reclamanta are calitatea de terţ faţă de contractul de execuţie, deoarece în temeiul actelor normative privind racordarea la reţeaua electrică, reclamanta nu poate încheia direct cu executantul, contractul de execuţie lucrări și, în consecinţă, deși achită preţul lucrărilor, în cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora, nu ar avea, în concepţia instanţei de fond și de apel, posibilitatea să ceară repararea unui eventual prejudiciu, deși șia îndeplinit obligaţiile de plată.

Faptul că pârâta, după introducerea cererii de chemare în garanţie, a solicitat termen pentru a achita taxa de timbru, iar, ulterior, a refuzat îndeplinirea acestei obligaţii legale și a declarat că renunţă la judecarea cererii (legal anulată ca netimbrată de tribunal) nu este de natură să paralizeze dreptul reclamantei (beneficiarul final) de a solicita repararea unui eventual prejudiciu pentru neexecutarea unor lucrări, al căror preţ la plătit, doar datorită împrejurării că dispoziţiile legale în materie nu permit reclamantei să încheie și al doilea contract, de execuţie lucrări, accesoriu al contractului de racordare, direct cu executantul lucrării.

Cu alte cuvinte, partea care a respectat dispoziţiile legale pentru racordarea la reţelele electrice de interes public nu poate fi sancţionată printrun artificiu juridic referitor la calitatea de terţ întrun contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost executate necorespunzător, numai pentru că legea interzice să încheie contractul accesoriu, direct cu executantul lucrării.

Renunţând la judecarea cererii de chemare în garanţie, pârâta șia asumat riscul ca, în situaţia în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, să fie nevoită să introducă o acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs de executantul lucrării.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs sunt întemeiate și, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) cu referire la art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat reclamanta SC M.C. SRL București împotriva deciziei civile nr. 305 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a Va civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, urmând ca toate celelalte critici formulate de recurentă, precum și susţinerile din întâmpinare să fie avute de vedere, în rejudecare, de către instanţa de apel, ca apărări de fond.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, decizia nr. 456 din 19 iunie 2013

(cuvinte cheie: insolvenţă, proprietate, rezerva proprietăţii)

Rezerva proprietăţii. Obligarea debitorului aflat în procedura insol venţei la restituire bunuri. Condiţii

Legea nr. 85/2006, art. 90 alin. (1) C. civ., art. 1684 teza I, art. 6 alin. (1)

Potrivit art. 1684 teza I C.civ., „Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat”. Având în vedere că părţile litigante au stipulat în contract o asemenea clauză, cele două condiţii suspensivă şi rezolutorie nu operează în favoa-rea cumpărătoarei debitoare aflată în procedura insolvenţei, neavând relevanţă că recurenta-creditoare s-a înscris la masa credală a debitorului cu contravaloarea bunurilor a căror restituire o solicită.

Speța: Prin cererea înregistrată sub nr. 9310/121/25.02.2012/a2 reclamanta SC H.P.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC V. SRL Galaţi prin administrator judiciar, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispu-nă obligarea pârâtei să-i restituie bunurile proprietatea sa, ce i-au fost livrate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. …/25.05.2011.

Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 527 din 18.03.2013, a respins ca nefondată cererea având ca obiect restituire bunuri formulată de creditoarea SC H.P.S. SRL, în cadrul dosarului de faliment al debitoarei SC V. SRL Galaţi prin administrator judiciar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile în litigiu au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. S1110018 din 25.05.2011 în care au înscris o regulă derogatorie de la cele a unei vânzări obișnuite, respectiv: potrivit art. 6 alin. (3) din contract, „Produsele livrate rămân în proprietatea vânzătorului (creditoarei) până la achitarea totală a datorii-lor”; că acest alineat vizează situaţia plăţilor cu întârziere după cele 90 zile de la emiterea facturilor; că prevederea contractu-ală are efectul unei condiţii privind transmiterea dreptului de proprietate, dacă cele două obligaţii principale ale unui contract de vânzare-cumpărare - transmiterea proprietăţii și plata preţului - sunt privite ca obiecte a două raporturi juridice distincte: de înstrăinare a proprietăţii și de achitare a unei sume de bani. Însă, la momentul predării bunurilor și semnării procesu-lui-verbal de recepţie bunurile au intrat în proprietatea cumpărătoarei; că după a 90-a zi de la emiterea facturilor fiscale pre-ţul produselor nu a fost achitat de cumpărătoare se activează condiţia rezolutorie pentru cumpărătoare (art. 1401 C.civ.) și condiţia suspensivă pentru vânzătoare (art. 1400 C.civ.). În caz de neachitare a preţului, este îndeplinită condiţia rezolutorie pentru cumpărătoare și condiţia suspensivă pentru vânzătoare și bunul revine în patrimoniul vânzătorului (creditoarei). În contract nu este indicat un termen după care neplata preţului să fie considerată ca și când a operat efectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară, adică vânzătorul redevine proprietarul efectiv al bunurilor, iar cumpărătorul nu mai datorează preţul și implicit accesoriile acestuia; că în prezenta cauză prin deschiderea procedurii insolvenţei nu se poate vorbi de o îndeplinire a condiţiei rezolutorii, respectiv că nu există posibilitatea de plată a preţului din partea cumpărătoarei (debitoarei), deoarece societatea aflată în procedura insolvenţei se poate redresa prin derularea planului de reorganizare; că bunurile sunt în propri-etatea vânzătoarei sub condiţia suspensivă de a nu plăti cumpărătoarei preţul și că chiar dacă debitoarea deţine un bun pentru altul [art. 90 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2006], dreptul de proprietate al vânzătorului este sub condiţie, condiţie ce stă în putinţa debitoarei de a o desfiinţa, prin plata preţului, și că creditoarea nu a suferit un prejudiciu, deoarece aceasta s-a înscris cu valoarea bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu la masa credală a debitoarei.

Împotriva menţionatei hotărâri, în termenul legal, reclamanta SC H.P.S. SRL a declarat recurs, invocând faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și clauza din art. 6.3 din con-tractul de vânzare-cumpărare nr. S1110018 din 25.05.2011.

Recursul este fondat.


Drept comercial

Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2001: „Dacă un debitor deţine marfă în calitate de consignatar sau orice alt bun care aparţine altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să își recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanţie valabil asupra bunului”.

Părţile litigante semnatare ale contractului nr. S1110018 din 25.05.2011 au stipulat sub rezerva proprietăţii în art. 6.3 că „Dacă cumpărătorul nu șia respectat obligaţiile de plată contractuale, vânzătorul este în drept a suspenda livrările, fără ca aceasta să fie considerată o încălcare contractuală și fără a i se putea pretinde penalităţi sau daune pentru aceasta. Produsele livrate rămân în proprietatea vânzătorului până la achitarea totală a datoriilor”.

Clauza privind rezerva proprietăţii produce efecte chiar dacă nu a fost achitată de către cumpărător, contravaloarea produselor în termen de 90 zile de la data emiterii oricărei facturi la cursul B.N.R. din ziua facturării și chiar dacă părţile contractante nu au stabilit în contract „un termen după care neplata termenului preţului să fie considerată ca și când a operat efectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară” cum sa reţinut în sentinţa recurată.

În speţă, nu are relevanţă că reclamanta sa înscris la masa credală a pârâtei SC V. SRL (aflată în procedura insolvenţei), fiindcă proprietatea bunurilor livrate nu a fost transmisă acesteia ca urmare a neachitării preţului, fapt ce a îndreptăţito pe reclamantă să formuleze cererea de chemare în judecată în temeiul art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Așadar, cele două condiţii suspensivă și rezolutorie nu operează în favoarea cumpărătoareidebitoare SC V. SRL, ci în favoarea vânzătoareirecurente reclamantă, fiind lipsit de efecte procesulverbal de recepţie a bunurilor. Intimatapârâtă în calitate de cumpărătoare ar fi devenit

proprietara bunurilor livrate numai după achitarea preţului acestora, nu în baza procesuluiverbal de recepţie cum eronat a reţinut prima instanţă. În acest sens, fiind voinţa părţilor litigante semnatare ale contractului care conţine în art. 6.3 clauza privind rezerva proprietăţii, clauză care nu poate fi interpretată decât în scopul de a produce efecte juridice referitoare la momentul transmiterii proprietăţii bunurilor livrate.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19 februarie 2013 (fila 1 dosar fond), după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011.

Este adevărat că părţile în litigiu au încheiat contractul nr. …/25.05.2011, înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, însă dispoziţiile acestui cod se aplică, în temeiul art. 6 alin. (6), și efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate, printre altele, din raporturile de proprietate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 1684 C.civ., cu denumirea marginală „Rezerva proprietăţii”, clauza stipulată în art. 6.3 din contract își produce efecte juridice în sensul celor mai sus dezvoltate. Textul art. 1684 teza I C.civ. prevede că: „Stipulaţia prin care vânzătorul își rezervă proprietatea până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat”. Prin urmare, pretenţiile recurenteireclamante sunt întemeiate.

În raport de cele expuse mai sus, recursul declarat de reclamantacreditoare reclamanta SC H.P.S. SRL fiind fondat, în temeiul art. 312 alin. (2) C.proc.civ. cu referire la art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ., a fost admis cu consecinţa modificării sentinţei criticate în sensul admiterii acţiunii formulată de reclamantă și obligarea pârâtei să restituie bunurile care au fost livrate în baza contractului de vânzarecumpărare nr. …/25.05.2011.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Autorităţi publice locale

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1204 din 21 februarie 2013

(cuvinte cheie: cadastru, autoritate publică locală, linie de hotar)

Acţiune prin care se urmăreşte îndreptarea unor pretinse erori şi operarea unor modificări în evidenţele, hărţile şi planurile cadastrale utilizate în pro cedura de stabilire a liniei de hotar dintre două unităţi administrativ – teritoriale. Admisibilitate

Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (1) Legea nr. 2/1968

Legea nr. 215/2001 Legea nr. 7/1996

Este admisibilă pe calea contenciosului administrativ acţiunea prin care se urmăreşte îndreptarea unor pretinse erori şi operarea unor modificări în evidenţele, hărţile şi planurile cadastrale utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre două unităţi administrativ – teritoriale, refuzul efectu-ării unor operaţiuni administrative fiind circumscris prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, care, definind obiectul acţiunii în contencios administrativ, are în vedere şi ipoteza refu-zului de efectuare a unei anumite operaţiuni necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Cauza de faţă a fost generată în contextul unui litigiu legat de stabilirea liniei de hotar dintre Municipiul O. și Comuna C.

Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, cu argumentul principal că reclamantul pretinde ca pârâţii să respecte o anumită delimitare teritorială, fără a urma calea unei acţiuni care să stabilească linia de hotar, pe bază de acte și expertiză tehnică de specialitate.

În altă ordine de idei, instanţa a reţinut că autorităţile și instituţiile publice pârâte nu pot fi obligate să efectueze niște operaţiuni administrative în evidenţele pe care le gestionează, mai înainte de se soluţiona litigiul principal referitor la stabilirea liniei de hotar dintre Municipiul O. și Comuna C.

Instanţa de control judiciar constată însă că prin demersul său, reclamantul tinde la îndreptarea unor pretinse erori și la operarea unor modificări în evidenţele, hărţile și planurile cadastrale utilizate în procedura de stabilire a liniei de hotar dintre cele două unităţi administrativ – teritoriale, procedură administrativă aflată în curs de derulare, conform Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul ministrului administraţiei publice nr. 534/2001, așa cum au fost modificate prin Ordinul nr. 259/2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 815 din 7.12.2010.

Contrar concluziei primei instanţe, Înalta Curte constată că refuzul efectuării unor operaţiuni administrative este circumscris prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, care, definind obiectul acţiunii în contencios administrativ, are în vedere și ipoteza refuzului de efectuare a unei anumite operaţiuni necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Că dezlegarea chestiunii litigioase privind acurateţea evidenţelor, planurilor și hărţilor cadastrale de la care sa pornit în procedura de oficializare a limitelor unităţilor administrativ – teritoriale este necesară pentru soluţionarea neînţelegerilor apărute la stabilirea liniei de hotar între municipiul O. și comuna C. rezultă, conform pct. 4.2.20 din Normele tehnice menţionate mai sus, rezultă și din măsura de suspendare a judecăţii cauzei ce formează obiectul dosarului nr. xx/110/2011 al Tribunalului Bacău, secţia a IIa civilă și de contencios administrativ și fiscal, dispusă prin încheierea din data de 23.09.2011, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., până la soluţionarea dosarului nr. xx/32/2011.

În întâmpinările formulate în recurs, intimaţii – pârâţi Agenţia Naţională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Centrul Naţional de Cartografie au susţinut, între alte apărări, că întrun litigiu privind delimitarea teritorială au calitate procesuală numai unităţile administrativ – teritoriale aflate în conflict juridic, dar Înalta Curte reţine, în sensul celor arătate mai sus, că procesul de faţă vizează refuzul pretins nejustificat – de exercitare a unor atribuţii statuate prin actele normative care le reglementează activitatea.

A stabili, pe baza probelor administrate dacă susţinerile recurentului – reclamant privind existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri sunt sau nu întemeiate este o chestiune ce ţine de fondul cauzei, iar nu de regularitatea învestirii instanţei.

Având în vedere toate considerentele reţinute Înalta Curte a admis recursul, a casat sentinţa și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanţă.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Acte administrative

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013

(cuvinte cheie: act administrativ, act normativ)

Stabilirea caracterului unui act adminis trativ. Criterii

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. c)

În funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte normative şi acte individuale.

Încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate nu se realizează prin „decuparea” unor dispoziţii din acel act, afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuţie (acte normative şi acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individu-al, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce ca întreg, indiferent de conţinutul concret al unei părţi (de exemplu al unei anexe) a acestuia.

Speța: Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia reclamanta SC P SA, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

- anularea în parte, ca ilegală, a H.G. nr. 349/2005, Anexa 5 - tabel 5.2. (...)Prin sentinţa nr. 337 din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepţia tardivităţii acţiunii invocată de

pârâtul Guvernul României și a respins ca tardivă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. P SA Mediaș, având ca obiect anularea în parte a Anexei 5 tabel 5.2 din H.G. nr. 349/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. P S.A. Mediaș.Recursul este fondat.

În funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte normative și acte individuale.

Actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau uneori faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte.

Încadrarea unui act infralegislativ întruna dintre cele două categorii mai sus arătate nu se realizează, așa cum a procedat instanţa de fond, prin „decuparea” unor dispoziţii din acel act, afectând în acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuţie (acte normative și acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de conţinutul concret al unei anexe a acelui act, cum este cazul în speţă. Or, din această perspectivă, rezultă cu puterea evidenţei că actul administrativ în discuţie, HG nr. 349/2005, este unul normativ din moment ce conţine reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr indeterminat de subiecţi, în condiţiile în care hotărârea de guvern amintită conţine reguli prin care este determinat cadrul legal pentru desfășurarea activităţilor de depozitare a deșeurilor, atât cele privind

realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea și urmărirea postînchidere a depozitelor noi, cât și pentru exploatarea , închiderea și urmărirea postînchidere a depozitelor existente, în condiţii de protecţie a mediului și a sănătăţii populaţiei.

Plasarea greșită a actului infralegislativ contestat în prezenta cauză, în categoria actelor individuale, de către instanţa de fond, a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, reţinânduse că acţiunea promovată de către reclamanta SC P SA este tardiv formulată, în raport de prevederile art. 11 alin.(1) din Legea nr.554/2004.

În realitate, textul de lege precitat nu este incident în cauză, acesta referinduse la termenul de 6 luni în care se formulează acţiunea în contencios administrativ, atunci când se contestă un act administrativ cu caracter individual.

Fiind vorba, astfel cum sa reţinut mai sus, de contestarea unui act administrativ cu caracter normativ, acţiunea în justiţie poate fi promovată oricând, după cum rezultă din prevederile imperative și inderogabile ale art. 11 alin.(5) din Legea nr. 554/2004.

Faţă de cele ce preced, hotărârea instanţei de fond de a respinge ca tardivă acţiunea formulată de reclamanta S.C. P S.A., este nelegală, astfel că recursul a fost admis, sentinţa atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanţe, care va examina și celelalte critici formulate de recurentă.


Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni prevăzute în legi speciale

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 865 din 13 martie 2013

(cuvinte cheie: manipularea pieţei de capital, piaţă reglementată, instrumente

financiare)

Infracţiunea de manipulare a pieţei de capital. Piaţă reglementată

Legea nr. 297/2004, art. 244 alin. (5) lit. a), art. 248, art. 279 alin. (1)

Infracţiunea de manipulare a pieţei de capital prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 ra-portat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 poate fi comisă numai în legătură cu instrumen-tele financiare admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau cu instrumentele financiare pentru care a fost înregistrată o cerere de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, potrivit art. 253 din Legea nr. 297/2004. În raport cu Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 martie 2012 în Cauza C-248/11, piaţa RASDAQ nu constituie o piaţă reglementată, în sensul normei de incriminare prevăzute în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 şi, în consecinţă, acţiunile descrise în norma de incriminare, comise în legătură cu piaţa RASDAQ, nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004.

Speța: Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa nr. 72 din 27 iunie 2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul G.G. pentru infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii:

- N.R. pentru infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, cu instigare la infracţiunea de fals in-formatic prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003 [prin schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. 1 combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în concurs ideal cu instigare la infracţiunea de fals infor-matic prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003];

- O.A., D.S. și B.I. pentru infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în concurs ideal [art. 33 lit. b) C. pen.] cu infracţiunea de fals informatic prevăzută în art. 48 din Legea nr. 161/2003 (prin schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. 5 lit. a din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile de manipularea pieţei de capital, în formă continuată, prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în concurs ideal cu infracţiunea de fals informatic prevăzută în art. 48 din Legea nr. 161/2003);

În esenţă, actul de inculpare a reţinut că inculpatul N.R., director general al S.I.F. B., în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în perioada noiembrie 2007 - februarie 2008, a manipulat pe piaţa reglementată RASDAQ (XMBS) acţiunile ACIS ale emitentului societatea comercială A., acuzaţie reţinută și în sarcina inculpaţilor G.G., O.A., D.S. și B.I., prezentându-se mo-dalitatea de operare prin care inculpaţii au manipulat pe piaţa RASDAQ acţiunile ACIS ale emitentului societatea comercială A. - societate listată la bursă sub simbolul ACIS.

Încă din faza de urmărire penală s-a ridicat problema existenţei uneia dintre condiţiile cerute de textul incriminator, și anu-me dacă piaţa de tranzacţionare a acţiunilor ACIS, RASDAQ, este reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004.

Ulterior, în urma demarării cercetării judecătorești, în cadrul instituţiei prevăzute în art. 44 C. proc. pen., a chestiunilor prealabile, s-a solicitat instanţei ca în baza probelor de la dosar și în lumina dispoziţiilor legale în materie să stabilească ca-racterul pieţei RASDAQ.


Drept penal

Potrivit art. 125 din Legea nr. 297/2004, o piaţă reglementată este un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare, astfel cum au fost definite la art. 2 alin. (1) pct. 11 și care: a) funcţionează regulat; b) este caracterizată de faptul că reglementările emise și supuse aprobării C.N.V.M. definesc condiţiile de funcţionare, de acces pe piaţă, condiţiile de admi-tere la tranzacţionare a unui instrument financiar; c) respectă cerinţele de raportare și transparenţă în vederea asigurării protecţiei investitorilor stabilite de prezenta lege, precum și reglementările emise de C.N.V.M., potrivit legislaţiei europene.

Având în vedere, în principal acest text de lege, precum și dispoziţiile Directivei nr. 2004/39/CE, curtea de apel a apre-ciat că se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europe, în baza art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cu privire la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii necesară soluţionării cauzei.

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europe (Camera a doua) din 22 martie 2012, în cauza C-248/11, s-a stabilit că:

1) Articolul 4 alineatul (1) punctul 14 din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007, trebuie interpretat în sensul că o piaţă de instrumente financiare care nu îndeplinește cerinţele prevăzute în titlul III din această directivă nu intră în noţiunea „piaţă reglementată”, astfel cum este definită de dispoziţia menţionată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei astfel de pieţe reglementate.

2) Articolul 47 din Directiva 2004/39, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/44, trebuie interpretat în sensul că înscrierea unei pieţe pe lista pieţelor reglementate prevăzută de acest articol nu constituie o condiţie necesară pentru cali-ficarea pieţei respective ca piaţă reglementată în sensul acestei directive.

Faţă de cele de mai sus, s-a apreciat că rolul instanţei naţionale a fost acela de a verifica dacă piaţa RASDAQ a îndeplinit cerinţele prevăzute în titlul III din această directivă, pentru a se putea stabili cu certitudine dacă este vorba în speţă de o piaţă reglementată sau nu.

Dispoziţiile legale în vigoare au prevăzut că, pentru a fi considerată o piaţă reglementată, o piaţă de pe teritoriul Uniunii Europene a trebuit să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie autorizată de autoritatea competentă (C.N.V.M. - cu respectarea dispoziţiilor art. 126 din Legea nr. 297/2004 și a prevederilor Regulamentului C.N.V.M. nr. 2/2006); potrivit adresei C.N.V.M. din 25 martie 2011, C.N.V.M. nu a primit o cerere de autorizare a pieţei RASDAQ ca piaţă reglementată în sensul Legii nr. 297/2004 și a Directivei 2004/39 privind pieţele instrumentelor financiare, cu toate că ulterior apariţiei legii amintite, în baza dispoziţiilor art. 281, C.N.V.M. a adus în atenţia pieţei obligaţia de încadrare în prevederile legale. Mai mult decât atât, C.N.V.M. nu a emis niciun act individual prin care să autorizeze piaţa RASDAQ ca piaţă reglementată în sensul art. 125 din aceeași lege sau al art. 4(1)14 din MIFID.

2. să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 125 din Legea nr. 297/2004;

3. să fie „un sistem multilateral, exploatat și gestionat de un operator, care asigură sau facilitează confruntarea - chiar în interiorul său și în conformitate cu norme nediscreţionare - a unor interese multiple de vânzare și de cumpărare exprimate de terţi pentru instrumente financiare, într-un mod care conduce la încheierea de contracte privind instrumente financiare admise la tranzacţionare în cadrul normelor sale și al sistemelor sale, și care este autorizat și funcţionează în mod regulat în conformitate cu dispoziţiile titlului III” (art. 4, pct. 14 din Directiva 2004/39/CE);

4. să adopte reglementări privind: a) cerinţe organizatorice privind evitarea conflictului de interese, gestionarea riscurilor la care sunt expuse, buna gestionare a operaţiunilor tehnice ale sistemelor (art. 39 din Directiva 2004/39/CE); b) admiterea la tranzacţionare a instrumentelor financiare (art. 40 din Directiva 2004/39/CE); c) suspendarea și retragerea instrumen-telor de la tranzacţionare (art. 41 din Directiva 2004/39/CE); d) accesul membrilor la piaţă (art. 42 din Directiva 2004/39/CE); e) controlul respectării normelor și a altor obligaţii legale (art. 43 din Directiva 2004/39/CE); f) cerinţe de transparenţă înainte de tranzacţionare și după tranzacţionare (art. 44-45 din Directiva 2004/39/CE); g) asigurarea unui mecanism juridic privind compensarea și regularizarea tranzacţiilor efectuate pe piaţa respectivă (art. 46 din Directiva 2004/39/CE).

Conchizând faţă de cele de mai sus, s-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ma-nipulare a pieţei de capital, atâta vreme cât piaţa de tranzacţionare RASDAQ nu este o piaţă reglementată, condiţie esenţială cerută de dispoziţiile normei de incriminare.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat în termen legal recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj și recurenţii incul-paţi N.R. și D.S., aducând critici pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie expune:


Drept penal

Actul de trimitere în judecată a inculpaţilor G.G., N.R., O.A., B.I. și D.S. a reţinut în sarcina acestora săvârșirea infracţiunii de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată [art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.], constând în fapt în aceea că în perioada noiembrie 2007 februarie 2008 inculpaţii au manipulat pe piaţa reglementată RASDAQ (XMBS) acţiunile ACIS ale emitentului societatea comercială A., societate listată la bursă sub simbolul ACIS.

Activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor de către procuror a evidenţiat că inculpatul G.G. a reușit cu ajutorul coinculpaţilor să influenţeze în mod artificial preţul titlului ACIS, urmând ca prin activitatea de manipulare a pieţei să transfere pe piaţa RASDAQ acţiunile deţinute de martorul B.I. în favoarea sa, la un preţ stabilit prin acordul părţilor. Sa apreciat că acest tip de înţelegere contravine normelor pieţei de capital, tranzacţiile pe piaţa bursieră trebuind să se realizeze pe baza legii cererii și ofertei, tranzacţiile efectuate în afara pieţei nefiind necunoscute de BVB.

În concret, în cursul anului 2007, inculpatul G.G. a negociat cu martorul B.I. cumpărarea unui pachet de 343.092 acţiuni ale emitentului societatea comercială A., la preţul total de 125.000 euro net, preţ care a fost achitat și încasat efectiv în perioada 21 iunie 5 noiembrie 2007, convenind ca martorul B.I. (director general al societăţii comerciale A.) să participe la majorarea de capital, inculpatul G.G. urmând să asigure finanţarea operaţiunilor de subscriere, respectiv suma de 309.693 lei, reprezentând contravaloarea a 3.096.930 acţiuni în prima etapă și suma de 55.085 lei, reprezentând contravaloarea unui număr de 550.856 acţiuni în etapa a doua a subscrierii, acţiunile astfel dobândite urmând a fi transferate inculpatului G.G.

Având în vedere faptul că inculpatul G.G. negociase și cumpărase acţiunile în afara pieţei, situaţie în care transferul de proprietate asupra pachetului de acţiuni nu se putea realiza, în perioada 5 noiembrie 2007 18 februarie 2008, inculpaţii au manipulat pe piaţa RASDAQ acţiunile ACIS ale emitentului societatea comercială A.

Învestită cu soluţionarea cauzei, instanţa fondului, apreciind că încă din faza de urmărire penală sa ridicat problema existenţei uneia dintre condiţiile cerute de textul incriminator, și anume dacă piaţa de tranzacţionare a acţiunilor ACIS, RASDAQ, este reglementată în sensul art. 125 din Legea nr. 297/2004, în urma demarării cercetării judecătorești, în cadrul instituţiei prevăzute în art. 44 C. proc. pen., a apreciat necesar a se stabili caracterul pieţei RASDAQ.

În același sens, ţinând seama și de dispoziţiile Directivei nr. 2004/39/CE, curtea de apel a considerat că se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în baza art. 267 din Tratatul de funcţionare a

Uniunii Europene, cu privire la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii necesară soluţionării cauzei.

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua) din 22 martie 2012, în Cauza C248/11, sa dat interpretare art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului.

În examinarea întro ordine prioritară a aspectelor de nelegalitate ridicate în cauză, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră necesar a analiza în continuare aspectele ce ţin de procedeul uzitat de judecătorul fondului în a schimba încadrarea juridică a faptei deduse judecăţii manipularea pieţei de capital, prevăzută și pedepsită de art. 279 din Legea nr. 297/2004 combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din aceeași lege, cu reţinerea formei continuate, art. 41 alin. (2) C. pen. în această infracţiune și infracţiunea de fals informatic (în forma instigării pentru inculpatul N.R.) infracţiune prevăzută în art. 48 din Legea nr. 161/2003 infracţiuni aflate în concurs ideal.

Anterior evaluării fondului acuzaţiilor aduse inculpaţilor N.R., D.S., B.I., G.G. și O.A., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază necesar a efectua propriul examen cu privire la procedeul urmat de instanţa fondului, prin care în sarcina acestor inculpaţi a fost reţinut un concurs ideal de infracţiuni, în sensul celor precizate în precedent.

Observând tehnica juridică propriuzisă parcursă de instanţa fondului în acest sens, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în ședinţa publică din 11 mai 2011 reprezentantul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Cluj a solicitat, în temeiul art. 336 alin. (1) C. proc. pen., extinderea procesului penal faţă de inculpaţii N.R., O.A., D.S. și B.I. pentru comiterea infracţiunii de fals informatic prevăzută în art. 48 din Legea nr. 161/2003, iar în cazul inculpatului N.R., pentru instigare la aceeași infracţiune, arătânduse că inculpaţii, sub forma concursului ideal prevăzut în art. 33 lit. b) C. pen., au introdus în baza de date fără drept mai multe informaţii, apreciinduse că sau tranzacţionat date cuprinse în ordinele de tranzacţionare, fără acordul clienţilor.

În ședinţa publică din 15 mai 2011, instanţa a respins solicitarea de extindere a procesului penal astfel formulată în considerarea faptului că în cauză nu erau întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 336 alin. (1) C. proc. pen., în sensul ca în timpul cercetării judecătorești să fi apărut fapte noi care să rezulte din probele administrate în timpul judecăţii.


Drept penal

Având în vedere însă jurisprudenţa în materie, precum și obligaţia instanţei de a face o corectă aplicare a legii penale, prima instanţă a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice dintro singură infracţiune de manipulare a pieţei de capital în două infracţiuni aflate în concurs ideal, respectiv cea prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 și infracţiunea prevăzută și pedepsită de art. 48 din Legea nr. 161/2003 pentru inculpaţii cauzei, cu distincţia că în cazul inculpatului N.R. sa reţinut instigarea la fals informatic, sens în care sa și procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.

Efectuând propriul demers analitic asupra legalităţii procedeului folosit de instanţa fondului, în raport cu acuzaţiile descrise în concret în actul de trimitere în judecată, cu dispoziţiile art. 317, art. 334 și art. 336 C. proc. pen., dar și cu textele incriminatorii în discuţie, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie expune:

Rechizitoriul din 30 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Cluj a stabilit în sarcina inculpaţilor infracţiunea de manipulare a pieţei de capital, în formă continuată, în încadrarea juridică evocată în precedent, descriind în plan factual modalitatea în care inculpaţii cauzei, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, au manipulat pe piaţa reglementată RASDAQ (XMBS) acţiunile ACIS ale emitentului societatea comercială A.

În prezentarea activităţii ilicite a inculpaţilor sa arătat că printre operaţiunile efectuate în manipularea pieţei de capital sa numărat și cea de întocmire a documentelor necesare încheierii tranzacţiilor, completarea în format electronic a ordinelor de tranzacţionare, introducerea lor în sistemul de tranzacţionare.

Dispoziţiile art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 prevăd că săvârșirea cu intenţie a unor acţiuni de manipulare a pieţei prin tranzacţii sau ordine de tranzacţionare constituie infracţiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

Dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 161/2003 reglementează și incriminează fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unor consecinţe juridice.

În raport cu conţinutul rechizitoriului din perspectiva descrierii activităţii infracţionale a inculpaţilor, a informaţiilor pe care actul de inculpare le conferă în acest sens, dar și a limitelor judecăţii, așa cum transpar din faptele descrise și persoanele faţă de care sa derulat urmărirea penală, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că infracţiunea de fals informatic nu a făcut

obiectul preocupării procurorului și nu se regăsește în acuzaţia formulată.

Este știut că rechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea numai a faptei și persoanei cuprinse în actul de sesizare, impunânduse ca sesizarea instanţei de judecată să se limiteze la fapta (faptele) și persoana (persoanele) pentru care sa efectuat urmărirea penală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit, ascultat, nu sa pus în mișcare acţiunea penală și nu a avut posibilitatea exercitării dreptului său la apărare.

Expunerea rechizitoriului trebuie să constea în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, indicarea probelor pe care se întemeiază situaţia de fapt reţinută și vinovăţia inculpatului, cu referire la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fost comisă fapta, dar și cu indicarea încadrării juridice, motivarea în drept a acestei încadrări.

Din perspectiva unor asemenea exigenţe, este evident că infracţiunea prevăzută în art. 48 din Legea nr. 161/2003 nu a fost descrisă, în niciunul din aceste elemente, în actul de inculpare, iar un alt argument, extrem de semnificativ în acest sens, este tocmai conduita procesuală a procurorului de a solicita instanţei de judecată extinderea procesului penal și cu privire la această infracţiune și nu schimbarea încadrării juridice.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata în primă instanţă se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, obiectul judecăţii constituindul fapta și persoana pentru care sa dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu.

Dacă în cursul judecăţii se extinde obiectul judecăţii, în condiţiile prevăzute în art. 335 337 C. proc. pen., și la alte fapte și persoane, judecata se va desfășura și cu privire la aceste fapte și persoane.

Apreciind că în cauză nu se impunea extinderea procesului penal cu privire la alte fapte, cu motivarea că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 336 C. proc. pen., instanţa fondului a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., invocând „jurisprudenţa în materie, precum și obligaţia unei corecte aplicări a legii penale, în scopul aflării adevărului”, fără însă a proceda, așa cum sar fi impus, la o corectă evaluare în sensul îndeplinirii cerinţelor și din perspectiva art. 334 C. proc. pen.

Astfel, procedura de schimbare a încadrării juridice reglementată de legiuitor în art. 334 C. proc. pen. prevede că în cursul judecăţii în primă instanţă se poate ajunge la concluzia că încadrarea juridică dată faptei în actul de sesizare nu este corectă și că ar trebui schimbată cu o altă încadrare, fiind corespunzătoare faptei penale așa cum este reţinută în urma cercetării judecătorești.


Drept penal

Prin urmare, schimbarea încadrării juridice a faptei penale pentru care a fost trimis în judecată inculpatul poate avea loc numai atunci când instanţa de judecată reţine că se săvârșește aceeași faptă prevăzută, descrisă în rechizitoriu, chiar dacă sunt reţinute sau înlăturate împrejurări la care rechizitoriul nu se referă, dar care nu schimbă substanţa faptei imputate. Când, însă, schimbarea încadrării juridice implică, presupune o altă faptă sau o faptă amplificată prin alte acte materiale, precum în cauza de faţă, este necesară în prealabil efectuarea procedurii de extindere a procesului penal (potrivit art. 335 ori art. 336 C. proc. pen.). Rezultă, așadar, că procedura uzitată de judecătorul fondului contravine cerinţelor legale, iar în situaţia în care aprecia (cum de altfel a făcuto) că datele cauzei, așa cum reieșeau în urma cercetării judecătorești desfășurate, nu justificau extinderea procesului penal și cu privire la noua infracţiune concluzie corectă, de altfel, nu se impunea a proceda la reţinerea în sarcina inculpaţilor a noii infracţiuni pe calea schimbării încadrării juridice a faptei.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate să nu observe confuzia în care sa aflat judecătorul fondului care, pe de o parte, nu a considerat necesar a extinde procesul penal pentru infracţiunea de fals informatic, motivând că în timpul cercetării judecătorești nu au apărut fapte noi care să rezulte din probele administrate în timpul judecăţii, iar pe de altă parte, apreciază oportunitatea schimbării încadrării juridice, constatând că o asemenea nouă faptă există și invocând concursul ideal de infracţiuni.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate îmbrăţișa punctul de vedere al judecătorului fondului nici din perspectiva existenţei unui concurs ideal de infracţiuni cu privire la cele două infracţiuni, motivat de faptul că nu ne aflăm în ipoteza în care acţiunile inculpaţilor, datorită împrejurărilor în care au avut loc și urmărilor produse, ar fi întrunit elementele constitutive ale celor două infracţiuni în discuţie și, oricum, pretinsa existenţă a unei pluralităţi de infracţiuni nu se putea determina, în cauză, pe calea schimbării încadrării juridice.

În virtutea considerentelor expuse și în raport cu criticile de apărare privind procedeul folosit de instanţa fondului în a schimba încadrarea juridică în sensul celor expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie va admite recursurile formulate de inculpaţi în cauză, sub acest aspect, dispunând înlăturarea schimbării încadrării juridice a faptelor.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, procedând la analiza fondului acuzaţiilor aduse inculpaţilor N.R., O.A., D.S. și B.l. urmează a ţine seama de încadrarea juridică dată faptelor acestora prin actul de trimitere în judecată și, de asemenea, în cazul inculpatului G.G., de infracţiunea dedusă judecăţii în încadrarea juridică stabilită prin același rechizitoriu, în cazul aces

tui din urmă inculpat instanţa neaplicând prevederile art. 334 C. proc. pen.

Ajungând cu propriul examen la fondul acuzaţiilor aduse inculpaţilor din cauză, la examinarea întrunirii exigenţelor pentru tragerea la răspundere penală a acestora pentru faptele deduse judecăţii și ţinând seama de necesitatea unei corecte interpretări a textelor incriminatorii în discuţie, de acţiunile desfășurate de inculpaţi, așa cum reies din materialul probator al cauzei și faţă de criticile aduse de către procuror argumentaţiei oferite de judecătorul fondului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie expune:

Corecta soluţionare a acţiunii penale exercitate împotriva inculpaţilor N.R., G.G., O.A., D.S. și B.l. pentru să vârșirea infracţiunii de abuz de piaţă în forma manipulării pieţei de capital prevăzută și sancţionată de art. 279 alin. (1) coroborat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004 având ca obiect instrumentul financiar (acţiuni) ACIS, instrument tranzacţionat exclusiv pe piaţa RASDAQ, impunea, așa cum instanţa fondului a apreciat, stabilirea corectă a statutului pieţei în discuţie, anume calificarea legală de piaţă reglementată în sensul dispoziţiilor Legii nr. 297/2004 pentru reţinerea infracţiunii dedusă judecăţii.

Așadar, în ipoteza în care piaţa nu putea fi considerată reglementată în accepţiunea legală, faptele de care inculpaţii erau acuzaţi deveneau lipsite de elementele care, în întregul lor, dădeau conţinut constitutiv infracţiunii de manipulare a pieţei de capital.

În virtutea acestui argument, în mod pe deplin întemeiat, instanţa fondului, în contextul reglementat de art. 44 C. proc. pen., a procedat la clarificarea statutului RASDAQ, solicitând informaţii în acest sens, prin prezentarea unei poziţii oficiale de la C.N.V.M. și, ulterior, a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o acţiune preliminară în scopul clarificării interpretării conceptului european de piaţă reglementată. Mai exact, sa cerut Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe cu privire la posibilitatea de a califica o piaţă care prezintă caracteristicile pieţei RASDAQ ca fiind o piaţă reglementată conform Directivei 2004/39/CE.

Calificarea RASDAQ era esenţială pentru soluţionarea cauzei, cât timp abuzul de piaţă dobândește relevanţă penală numai în împrejurările în care a fost comis în legătură cu instrumente financiare admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată sau pentru care a fost depusă o cerere de admitere la tranzacţionare pe o asemenea piaţă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, pentru început, se impune precizarea că noţiunea de piaţă reglementată este cea prevăzută în art. 253 din Legea nr. 297/2004, singura semnificaţie juridică ce urmează a fi avută în vedere.


Drept penal

Prin urmare, va trebui văzut dacă piaţa RASDAQ este una reglementată în înţelesul Legii nr. 297/2004 și nu o piaţă care funcţionează după anumite reguli.

Urmărind evoluţia acestei pieţe, se constată că a fost înfiinţată în baza Legii nr. 52/1994, fiind autorizată de către C.N.V.M. prin Decizia nr. 1092/1996. Legea nr. 297/2004, adoptată ca urmare a transpunerii Directivei 2004/39/CE, a adus în planul dreptului intern noi concepte ale pieţei de capital, respectiv cel de piaţă reglementată și sistem alternativ de tranzacţionare, cu stabilirea unor condiţii clar definite de autorizare, funcţionare și încetare a funcţionării.

Art. 281 al legii evocate stabilea modalitatea în care enti tăţile preexistente intrării în vigoare a Legii nr. 297/2004, care la acel moment nu întruneau condiţia unei pieţe reglementate ori de sistem alternativ de tranzacţionare, situaţie în care se află și piaţa RASDAQ, vor fi adaptate noilor norme, în sensul transformării lor.

În raport cu această evoluţie legislativă, susţinerea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Cluj potrivit căreia, încă de la autorizarea sa în 1996, piaţa RASDAQ ar fi avut statutul de piaţă reglementată apare incorectă.

Pe de altă parte, se impune observaţia că statutul RASDAQ de piaţă care nu este reglementată decurge și din faptul că nu îndeplinește condiţiile specifice privind autorizarea și funcţionarea unei pieţe reglementate, o condiţie primordială și esenţială fiind întru început emiterea de către C.N.V.M. a deciziei de autorizare a funcţionării pieţii reglementate, o asemenea decizie neexistând în cazul RASDAQ.

Elocventă în acest sens este comunicarea C.N.V.M., potrivit căreia nu a primit o cerere de autorizare a pieţei RASDAQ ca piaţă reglementată în sensul Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital și al Directivei 2004/39, iar C.N.V.M. nu a emis niciun act individual (decizie) prin care să autorizeze piaţa RASDAQ ca piaţa reglementată în sensul art. 125 din lege sau al art. 4(1)14 din MIFID.

Soluţia instanţei fondului în a considera piaţa în discuţie ca piaţa ce nu a fost reglementată este în deplină conformitate cu soluţia interpretativă dată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene conceptului european de piaţă reglementată.

Rezultă, așadar, că în mod pe deplin fundamentat judecătorul fondului a constatat statutul pieţei RASDAQ de piaţă nereglementată și, pe cale de consecinţă, lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii, în ceea cei privește pe inculpaţii cauzei, ceea ce face inutilă analiza altor aspecte legate de conduita pretins ilicită a inculpaţilor, așa cum sau materializat în tranzacţiile efectuate și prezentate în cuprinsul actului de inculpare.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu mai consideră necesar a se apleca asupra tehnicii de tranzacţionare, așa cum a fost descrisă, pentru a analiza eventualul dezacord al acesteia cu prevederile care reglementează condiţiile de funcţionare ale pieţei RASDAQ sau a evaluării, din perspectiva dispoziţiilor legale, a negocierii directe și introducerii sincronizate a unor ordine, a efectelor acestora asupra integrităţii unei pieţe.

În considerarea argumentelor înfăţișate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate îmbrăţișa criticile aduse de procuror soluţiei de achitare pronunţată de instanţa fondului, soluţie pe care o apreciază legală și temeinică.

În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursurile declarate de inculpaţii N.R. și D.S. împotriva sentinţei nr. 72 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală și de minori.

A extins efectele recursurilor declarate și cu privire la inculpaţii O.A. și B.I.

A casat, în parte, sentinţa atacată în ceea ce privește greșita schimbare a încadrării juridice privind pe inculpaţii O.A., D.S. și B.I. din infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 48 din Legea nr. 161/2003 aflate în concurs ideal și, în cazul inculpatului N.R., din infracţiunea prevăzută în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 25 C. pen. raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003 aflate în concurs ideal.

A menţinut încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpaţii N.R., D.S., G.G., O.A. și B.I. prin actul de inculpare.

În baza art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii N.R., O.A., D.S. și B.I. pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 279 alin. (1) combinat cu art. 248 raportat la art. 244 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 297/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A menţinut dispoziţia de achitare a inculpatului G.G., precum și celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt potrivnice prezentei decizii.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Cluj împotriva aceleiași sentinţe.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Asistenţă judiciară internaţională

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 860 din 8 octombrie 2013

(cuvinte cheie: asistenţă judiciară internaţională, rejudecare în caz de extrădare, mandat european de arestare, instanţă militară, conflict negativ de

competenţă)

Rejudecare în caz de extrădare sau pre dare în baza unui mandat european de arestare. Instanţă militară care a jude cat cauză în primă instanţă. Indivi zibi litate sau conexitate. Instanţă civilă. Instanţa competentă

C. proc. pen., art. 5221

În procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, reglementată în art. 5221 C. proc. pen., competenţa de judecată în primă instanţă revine instanţei civile, în temeiul art. 35 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauze care privesc şi persoane care nu au calitatea de militar, chiar dacă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă şi a dispus condamnarea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 este o instanţă militară.

Prin sentinţa penală nr. 11 din 15 aprilie 2013, Tribunalul Militar Teritorial București a admis excepţia lipsei de competenţă a Tribunalului Militar Teritorial București și a declinat competenţa de soluţionare a cererii petentului de rejudecare după extrădare a dosarului Tribunalului Militar Teritorial București în care sa pro nunţat sentinţa penală nr. 127 din 23 iulie 2003, definitivă prin neapelare, în favoarea Judecătoriei Buzău, instanţă competentă material, teritorial și după calitatea persoanei.

Prin sentinţa penală nr. 392 din 7 mai 2013, Judecătoria Buzău a stabilit competenţa de soluţionare ca aparţinând Tribunalului Militar Teritorial București.

În baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Buzău și Tribunalul Militar Teritorial București și a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Examinând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Militar Teritorial București la data de 3 aprilie 2013, petentul condamnat C.A. a solicitat rejudecarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului Tribunalului Militar Teritorial București în care sa pronunţat sentinţa penală nr. 127 din 23 iulie 2003.

Se constată că petentul condamnat a fost judecat pe fond și condamnat prin sentinţa penală nr. 127/2003 pronunţată de către Tribunalul Militar Teritorial București, competent să judece cauza în primă instanţă, deoarece, la data săvârșirii faptei, petentul condamnat avea calitatea de militar activ.

În baza art. 5221 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 65 din Legea nr. 202/2010, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate

și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Deși potrivit textului art. 5221 C. proc. pen. rejudecarea cauzei ar urma să fie realizată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, respectiv Tribunalul Militar Teritorial București, în prezent legea naţională nu mai permite ca instanţele militare să soluţioneze cauze de tipul celei în care a fost condamnat petentul.

Așa cum se menţionează în considerentele Deciziei nr. 610/2007 pronunţată de Curtea Constituţională, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. proc. pen. și celor ale alin. (2) al aceluiași articol, modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 356/2006, „în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe” și „dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile.” În redactarea anterioară, în aceeași situaţie de indivizibilitate sau conexitate, competenţa revenea instanţei militare, ceea ce avea drept consecinţă ca persoane care nu aveau calitatea de militar să fie judecate de instanţe militare.

Opţiunea legiuitorului de a trece în competenţa instanţelor civile cauzele în care sunt inculpate persoane care nu au calitatea de militari și care au comis infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari sa întemeiat pe raţiuni de bună administrare a justiţiei și pe tendinţa manifestată în celelalte sisteme judiciare democratice de restrângere a competenţei instanţelor militare exclusiv în sfera faptelor penale comise de personalul militar.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.




Competenţă

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 3625 din 19 noiembrie 2013

(cuvinte cheie: competenţa după calitatea inculpatului, faptă în legătură cu serviciul, arestare

preventivă)

Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului. Faptă având legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului

C. proc. pen., art. 29 pct. 1 lit. e), art. 40 alin. (1) lit. a), art. 1491 alin. (2)

Competenţa de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, conform art. 1491 alin. (2) C. proc. pen., îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 pct. 1 lit. e) şi art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în cazul în care inculpatul avea la data săvârşirii faptei calitatea de procuror la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar fapta are legătură cu urmărirea penale efectuată de către inculpat în dosare ale acestei structuri specializate, chiar dacă, după săvârşirea faptei, inculpatul nu mai are cali-tatea de procuror la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci calitatea de procuror la parchetul de pe lângă judecătorie.

Prin încheierea camerei de consiliu din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, sa respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.G., procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie.

În temeiul art. 1451 C. proc. pen., sa dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 zile faţă de inculpat, de la data de 14 noiembrie 2013 la 13 decembrie 2013.

Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul M.G. a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, secţia de poliţie în circumscripţia căreia locuiește, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Sa atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive, în situaţia în care nu va respecta măsurile și obligaţiile impuse de instanţă.

Sa dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.G., dacă nu este reţinut ori arestat în altă cauză.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Direcţia

Naţională Anticorupţie invocând necompetenţa materială a Curţii de Apel București în soluţionarea propunerii parchetului, competenţă ce ar fi aparţinut Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

Faţă de inculpatul de inculpatul M.G., procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, sa pus în mișcare acţiunea penală sub aspectul săvârșirii infracţiunilor prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. și art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în fapt reţinânduse că, în perioada 2012 2013, acesta, în calitate de procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Buzău, învestit cu soluţionarea a două dosare, nu șia îndeplinit atribuţiile de serviciu referitoare la activitatea de urmărire penală în cele două dosare și a cauzat o vătămare a intereselor legale ale mai multor persoane, asigurânduși implicit un avantaj patrimonial în cuantum total de 406.753 lei, 6.530 euro, 121 USD și 30 lire sterline, reprezentând sume de bani și contravaloarea unor bijuterii. Astfel, inculpatul nu a luat măsurile legale privind dispunerea măsurilor asigurătorii constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului asupra unor sume de bani și bijuterii ridicate cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliile persoanelor cercetate și nu a consemnat pe numele acestora sumele ridicate la percheziţii, sume pe care Iea folosit creânduși un avantaj patrimonial, după cum urmează: în cea ce privește pe numitul S.R., suma de 336.236 lei, 2.380 euro, 121 USD și 30 lire sterline; pe numitul D.F., suma de 2.900 lei; pe societatea R., suma



de 14.283 lei; pe numitul M.S. suma de 900 lei; pe numitul C.S., suma de 7.616 lei; pe numitul M.Ş., suma de 2.165 lei; pe numitul U.G., bijuterii în valoare de 36.000 lei; pe numitul G.G., suma de 4.150 euro și 2.080 lei; pe numitul M.G., suma de 723 lei și pe numitul O.C., suma de 3.850 lei.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, prin Ordinul nr. 1716 din 31 octombrie 2011 al Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, inculpatul a fost numit în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Buzău, începând cu data de 1 ianuarie 2012 și că a funcţionat în cadrul acestei direcţii până la data de 1 noiembrie 2013, când, prin Ordinul nr. 2187 din 1 noiembrie 2013 al Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, sa dispus încetarea activităţii și revenirea acestuia la parchetul de pe lângă judecătorie.

Conform art. 75 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate și terorismului, iar potrivit alin. (111) al aceluiași articol, de la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism își redobândesc gradul profesional de execuţie și salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfășurării activităţii în cadrul acestei direcţii.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în perioada 1 ianuarie 2012 1 noiembrie 2013, inculpatul a deţinut gradul profesional corespunzător Parchetului pe de lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, funcţionând în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Buzău.

Potrivit art. 1491 alin. (2) C. proc. pen., competenţa de a soluţiona propunerea de arestare preventivă aparţine instanţei căreia iar reveni competenţa, potrivit legii, să judece cauza în fond. Totodată, conform prevederilor art. 40 alin. (1) lit. a) C proc. pen., atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului.

În prezenta cauză, faptele reţinute în sarcina inculpatului M.G. au legătură cu atribuţiile de serviciu în calitatea sa de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel că împrejurarea că în prezent acesta este procuror la parchetul de pe lângă judecătorie nu determină, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, schimbarea competenţei de soluţionare a cauzei, aceasta aparţinând, conform art. 29 pct. 1 lit. e) teza a IIa C. proc. pen., Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată întemeiate criticile formulate de către parchet, Curtea de apel București nefiind competentă, după calitatea persoanei, să soluţioneze propunerea de arestare preventivă a inculpatului.

În raport cu considerentele anterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a casat încheierea atacată și a trimis Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, spre competentă soluţionare, propunerea de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.G.




Căi de atac

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2529 din 2 septembrie 2013

(cuvinte cheie: recurs, cazuri de casare, încadrarea juridică a faptei)

Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013. Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 172

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. - hotărârea este con-trară legii sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii -, invocat cu respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la greşita încadrare juridică a faptei, instanţa de recurs verifi-că, în cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu norma de incriminare, fără să procedeze la verificarea situaţiei de fapt, o astfel de verificare nefiind po-sibilă în calea de atac a recursului.

Fapta reţinută în sarcina inculpatului M.C., astfel cum a fost stabilită prin sentinţa de condamnare și, de altfel, recunoscută în totalitate de către inculpat, care a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., corespunde normei de incriminare a faptei de omor calificat prevăzută în art. 174 art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Modul în care inculpatul a acţionat, obiectul vulnerant pe care la folosit, zona pe care a vizato prin aplicarea loviturii, ca și urmarea produsă, corespund atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv infracţiunii de omor calificat, și nu infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, fiind dovedită împrejurarea că inculpatul a acţionat cel puţin cu intenţia indirectă de a produce moartea victimei, și nu cu intenţia de a lovi.

Trebuie precizat că, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., instanţa de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului.

Cu ocazia dezbaterilor, inculpatul a precizat că nu mai susţine motivul de recurs privind schimbarea de încadrare juridică, însă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a înţeles săl examineze, deoarece, așa cum sa arătat, a fost formulat în scris în termenul de 5 zile prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.

Apărătorul inculpatului a criticat decizia prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172

C. proc. pen., sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, pe motiv că inculpatul a comis infracţiunea fiind provocat de victimă și că aceasta din urmă era în stare de ebrietate, astfel cum rezultă din raportul de constatare medicolegală.

Ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţio narea recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu are posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, deoarece individualizarea pedepsei nu se circumscrie art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., ce are în vedere situaţia în care „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre sa făcut o greșită aplicare a legii.”

Individualizarea pedepsei este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea criteriilor de cuantificare și de stabilire a sancţiunii și nu verificarea modalităţii în care instanţa de fond sau instanţa de apel au aplicat sau au respectat o anumită dispoziţie legală.

Drept urmare, deși cazul de casare invocat poate fi analizat de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei.

Din oficiu, analizând critica în mod strict prin raportare la cazul de casare invocat, dar și la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., se constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, în limitele rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. referitor la reducerea limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăţiei, dar și a aplicării art. 73 lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. privind efectul circumstanţelor atenuante.

Faţă de cele reţinute, constatând că nu sunt incidente nici celelalte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva deciziei nr. 39 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Litteris e-publishing Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443Email: comenzi@saptamanajuridica.ro redactie@saptamanajuridica.ro

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie și în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

SJ nr.5_2014

Documents

Transcript of SJ nr.5_2014