ReferatLa disciplina sociolingvistică

TEMA:

Situaţia lingvistică în Canada

A elaborat: Railean Veronica

A verificat: Negru Valentina

Chişinău, 2013

Canada este un stat situat în extremitatea nordică a continentului american. Ca suprafață, Canada este a doua țară a lumii ca întindere după Rusia, teritoriul său fiind organizat asemenea unui stat federal, în zece provincii și trei teritorii. Este mărginită laest de Oceanul Atlantic,

la nord de Oceanul Arctic, iar la vest de Oceanul Pacific. La sud, se învecinează cu Statele Unite ale Americii. Canada este populată în majoritate de canadieni-europeni, care compun 90,45% din populație. Majoritatea acestora sunt de origine engleză sau franceză, deși sunt minorități importante de scoțieni, irlandezi și germani. A doua cea mai mare grupare etnică este cea chineză, compunând 3,69% din populație. Nativ-americanii, populația indigenă a Canadei, reprezintă 3,38% din populație. Alte minorități includ: indieni (2,41%), afro-americani (2,23%), evrei (1,18%), ruși (1,14%) , filipinezi (1,11%) și Maghiari( 0,92%) . Majoritatea francezilor din Canada trăiesc în provincia Québec. O parte dintre ei doresc să fie independenți și au organizat două referendumuri în acest scop, pierzând la limită în 1995.

77% din populația Canadei este cre ș tină , majoritatea romano-catolici, deși există un număr important de anglicani și baptiști. Musulmanii reprezintă 2% din populație, iar evreii 1,1%. 16% din populație nu este afiliată nici unei religii.

În Canada există un număr de 200.000 de imigranți de origine română. În prezent, Canada își propune să atragă 250.000 de imigranți pe an, din toată lumea.

Populată la început în mod exclusiv de populație aborigenă, Canada a fost fondată sub forma unei uniuni de colonii britanice, unele dintre ele transformate din foste colonii franceze. Ca formă de organizare statală, Canada este, din 1867, un dominion britanic. Canada se autodefinește ca fiind o națiune bilingvă și multiculturală. Engleza și franceza sunt ambele limbi oficiale. La începutul anilor 1970, Canada începe să adopte concepte de diversitate culturală și multiculturalism, concepte pe care mulți canadieni le consideră astăzi ca unele dintre principalele caracteristici ale țării. Cele două limbi oficiale ale Canadei sunt engleza și franceza, vorbite de 56,3% și respectiv 28,7% din populație. Pe 7 iulie 1969, Legea limbilor naționale a pus franceza pe picior de egalitate cu engleza la nivelul guvernului federal. Astfel a fost inițiat procesul care a permis redefinirea Canadei ca o națiune bilingvă.

Engleza și franceza au statut egal în tribunalele federale, în Parlament și în toate celelalte instituții federale. Publicul are dreptul, acolo unde există cerere suficientă, să fie deserviți de guvernul federal atît în engleză cît și în franceză. Chiar dacă multiculturalismul este politica oficială, pentru a deveni cetățean este imperativ a vorbi fie franceza, fie engleza, 98% dintre canadieni putînd vorbi una sau ambele dintre limbile oficiale. Datorită faptului că națiunea rămîne bilingvă, majoritatea canadianilor sunt fluenți numai în engleză.

Franceza este vorbită în cea mai mare parte în Québec, precum și în regiuni din New Brunswick, estul şi nordul Ontario, Saskatchewan, țărmul sudic al Nova Scotia și sudul Manitoba. Dintre cei care vorbesc franceza, 85% trăiesc în Québec. Franceza este desemnată ca limbă oficială în provincia Québec, unde guvernul provincial nu promovează folosirea englezei. New Brunswick este singura provincie oficial bilingvă. Engleza este desemnată ca limbă oficială în toate celelalte provincii.

Limbile neoficiale sunt de asemenea importante în Canada, unde 5.470.820 de locuitori au una dintre limbile neoficiale ca limbă maternă. Printre cele mai importante limbi neoficiale sunt chineza (853.745 vorbitori nativi), italiana (469.485), germana (438.080) și punjabi (271.220).

Este cunoscut că drepturile şi obligaţiile cu privire la utilizarea limbilor pe teritoriul unui stat multinaţional se pot baza pe unul dintre cele două principii: principiul personalităţii sau principiul teritorialităţii . Dacă, în primul caz, prescripţiile, autorizaţiile sau interdicţiile în privinţa unei limbi se aplică faţă de totalitatea membrilor unei comunităţi, în cel de-al doilea, utilizarea unei limbi este prescrisă, autorizată sau interzisă doar pe un anumit teritoriu.

Din punctul de vedere al utilizării celor două principii în reglementarea funcţionării limbilor pe teritoriul unui stat plurilingv, se deosebesc trei tipuri de bilingvism: (a) bilingvismul bazat pe drepturile personale fără limită teritorială, (b) bilingvismul bazat pe drepturile personale limitate la anumite regiuni şi (c)bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale . Politica bilingvismului bazat pe drepturile personale fără limită teritorială se aplică tuturor membrilor comunităţii lingvistice pe întreg teritoriul naţional. Acest tip de bilingvism este practicat în cazul în care grupurile lingvistice sunt dispersate pe întregul teritoriu al unui stat, evident că Canada se include în această politică.

Ideea formării unei naţiuni bilingve a fost promovată în anii ’60 de guvernul federal al Canadei. Acest tip de intervenţionism lingvistic era dictat de necesitatea corectării injustiţiilor sociale, comise în trecut, vis à vis de minoritatea francofonă. Însă factorul esenţial care a stat la baza promovării naţiunii bilingve era creşterea naţionalismului în Québec şi pericolul iminent de secesiune a provinciei.Politica federală, orientată spre construcţia naţiunii canadiene bilingve, a eşuat din considerente de ordin sociolingvistic: experienţa Canadei a demonstrat că funcţionarea simetrică a două limbi în cadrul unuia şi aceluiaşi teritoriu este imposibilă. Singura strategie de supravieţuire acceptabilă pentru o limbă minoritară pe plan naţional este concentrarea sa într-o regiune teritorială restrânsă. Bilingvismul durabil poate fi instalat doar pe baza principiului teritorialităţii. De aceea, politica federală, bazată pe principiul personalităţii, a fost respinsă în Québec. Pornind de la principiul teritorialităţii (82,9% din canadienii francofoni locuiesc în această provincie), guvernul din Québec a elaborat, în perioada anilor 1969-1977, un program de amenajare lingvistică ce avea drept obiectiv prioritar instaurarea supremaţiei limbii franceze în regiune. Impunînd franceza ca singura limbă a învăţământului public pentru noii imigranţi alofoni, guvernul a reuşit să asigure viitorul limbii franceze într-o regiune marcată de un puternic declin demolingvistic.Strategia lingvistică a legii 101(numită şi La Charte de la langue francaise, care reglementează funcţionarea limbilor în Quebec) a fost fondată pe trei principii de bază: 1. să oprească procesul de asimilare şi de minorizare a francofonilor, 2. să asigure predominarea socio-economică a majorităţii francofone, 3. să realizeze afirmarea caracterului francez al provinciei. Această lege decretează franceza drept unica limbă de utilizare în domenille următoare - în justiţie, în administraţia publică, în sectorul non-guvernamental, în întreprinderile private şi publice, în comerţ şi afaceri şi în învăţămîntul primar şi gimnazial. Există unele excepţii care prevăd în anumite situaţii utilizarea şi a limbii engleze, dar aceste excepţii sunt descrise expres în lege. Această politică lingvistică are numele oficial de politică de francizare.Canada este o ţară care are o reputaţie ireproşabilă în domeniul respectării drepturilor minorităţilor. La prima vedere se poate considera că această politică lingvistică restrînge drepturile anglofonilor. Însă aceasta este adevărat doar la prima vedere. E vorba că în Quebec minoritatea anglofonă nu este văzută ca oricare altă minoritate. De fapt ea este considerată o minoritate PRIVILEGIATĂ. Astfel, deşi minoritari în Quebec, anglofonii se comportau ca o majoritate - nu cunoşteau limba franceză a majorităţii, engleza era folosită în toate domeniile publice şi era considerată limba de comunicare între francofoni şi anglofoni. În acest context specific, minoritatea se comporta ca şi cum ar fi majoritate, iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. Tocmai pentru a readuce la normalitate această anomalie, Parlamentul din Quebec a decis să pună în aplicare o nouă politică lingvistică în 1977 (legea 101). În Canada, francofonia este puternic susţinută de stat, ca o alternativă solidă a anglofoniei, ca o mişcare politică şi culturală ce vizează întărirea celei de a doua limbi oficiale a ţării. Aici există o atitudine fermă în privinţa limbii franceze: elevii învaţă încă de la grădiniţă că ei nu vorbesc franceza, ci quebecoaza, astfel încît franceza standard, franceza normativă are mari probleme de supravieţuire pe teritoriul canadian. Gramatica franceză, de exemplu, este percepută,

transmisă şi însuşită din mai multe perspective: oralitate / scriere, norme franceze / norme quebecoaze, limbă populară / limbă elitistă, adeziunea la modernisme/ menţinerea identităţii istorice, identitate / economie.

De menţionat este faptul că limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști germani în Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană).