Lingvistica Generala - Cenac Oana

Universitatea “Dunărea de Jos”din Galați

Facultatea de Litere

Specializarea:Limba și literatura română - Limba și literatura engleză

Lingvistică generalăLect. univ. dr. Oana Magdalena Cenac

Anul I, Semestrul I

D.I.D.F.R.

UDJGFacultatea de Litere

Lingvistică generală

Anul I

Lect. univ. dr. Oana Magdalena Cenac

Galaţi2011

Lingvistică generală 3

CUPRINS

1. Lingvistica. Obiect. Metodă 5

2. Scurt istoric al lingvisticii 15

3. Distincţiile saussuriene 20

4. Limbă – gîndire – societate 22

5. Procesul de comunicare 26

6. Funcţiile limbii 29

7. Dubla articulare a limbajului 31

8. Semnul lingvistic 33

9. Stratificare şi izomorfism în limbă 37

10. Planuri şi nivele 38

11. Evoluţia limbii 42

Aplicaţii 49

Bibliografie 50

Lingvistică generală4

CUVÂNT ÎNAINTE

Prezentul curs se adresează studenţilor de anul I, de la forma deînvăţământ la distanță şi constitue o introducere în problematica uneidiscipline foarte complexe: lingvistica. Multe dintre informaţiile prezente înacest curs vor constitui puncte de plecare pentru alte cursuri opţionale în aniiurmători de studiu. Deşi prezintă şi multe informaţii noi, care implică şi oterminologie nouă, cursul este realizat într-un limbaj accesibil şi nu ridicăprobleme de înţelegere şi asimilare a acestuia.

Lingvistica. Obiect. Metodă


1. Lingvistica. Obiect. Metodă

1.1. Obiectul lingvisticiiCa toate ştiinţele, lingvistica cunoaşte în secolul al XX-lea o dezvoltare

şi o diversificare fără precedent. Mai mult, ajungând ştiinţă autonomă, cuprincipii şi metode proprii, încetând a mai fi o anexă a filosofiei, ştiinţelornaturii şi a psihologiei, lingvistica devine, după cum au exagerat unii lingvişti,o ştiinţă pilot, care a împrumutat metodele sale altor ştiinţe.

Orice ştiinţă îşi găseşte propria identitate, câştigându-şi autonomiedeplină între celelalte ştiinţe, prin delimitarea obiectului de cercetare şiîntrebuinţarea unor metode adecvate de interpretare specifice sauspecializate.

Obiectul lingvisticii îl reprezintă atât limbile naturale, ca entităţi istorice şigeografice, cât şi limbajul ca facultate comună tuturor oamenilor, mai ales căcel din urmă există ca sistem numai în sistemele limbilor naturale, adică seactualizează prin aceste realităţi particulare.

În funcţie de dimensiunile obiectului se disting: lingvistica generală studiază elementele comune şi general valabile

tuturor limbilor naturale; lingvistica specială studiază o limbă dată, limbajul unei comunităţi

umane constituită istoric şi caracterizată prin structura fonetică, gramaticalăşi lexicală;

lingvistica comparată cercetează un grup de limbi înrudite (situaţieîn care vorbim de o lingvistică romanică, germanică, slavă etc.) sauneînrudite, punându-se accent pe elementele specifice fiecărei limbi în parteşi mai puţin pe elementele comune.

În funcţie de modul cum studiază faptele de limbă, lingvistica este:a) descripivă sau sincronică (rom. sincronic < fr. synchronique < gr.

syn „cu”, „împreună”+ chrónos = care are loc în acelaşi timp sau care seraportează la evenimente sau fenomene petrecute în acelaşi timp;

b) evolutivă sau diacronică (rom. diacronic < fr. „diachronique”< gr. dia„prin, între”+ chrónos ( timp) = „în evoluţie, în timp”.

În raport cu elementele constitutive ale limbii, lingvistica îşisubordonează următoarele discipline:

Fonetica, împărţită în fonetică propriu-zisă (care studiază sunetelevorbirii sub aspect concret material, fizic şi fiziologic) şi fonologia, carestudiază sunetele vorbirii sub aspectul valorii şi al funcţiei pe care oîndeplinesc;

Lexicologia se ocupă de studiul lexicului şi analizează: factorii deorganizare lexicală, distincţia vocabular activ, vocabular pasiv, fond lexicalprincipal, categoriile semasiologice (polisemia, sinonimia, omonimia,antonimia, paronimia, etc), dinamica lexicului etc.

În cadrul disciplinei lexicologie se disting trei ramuri: a) semantica sausemasiologia, care studiază sensurile cuvintelor şi evoluţia acestora; b)etimologia, care precizează originea unui cuvânt prin explicarea evoluţiei luifonetice, semantice şi gramaticale; c) lexicografia, care stabileşte principiile şimetodele practice de întocmire a dicţionarelor;



Gramatica se ocupă de structura gramaticală a limbii şi are douăramuri: morfologia, ştiinţa morfemelor, unităţi minimale ale limbii, cu funcţiede semn şi dotate cu sens, şi sintaxa - ştiinţa combinaţiilor de morfeme sausintagmelor1.

Dialectologia studiază ramificaţiile teritoriale ale limbii: dialecte2,subdialecte, graiuri, subgraiuri.

Stilistica are ca obiect de cercetetare stilul, adică ansamblul deprocedee care caracterizează vorbirea unui grup de indivizi sau chiar a unuisingur individ3.

1.2. Metode de cercetare în lingvisticăIstoria constituirii lingvisticii se caracterizează nu numai prin definirea

sferei de preocupări, dar şi prin fixarea unor principii metodologice, care săpermită o interpretare complexă şi o descriere cât mai completă a limbajuluiuman.

Astăzi, în categoria metodelor specifice care, alături de obiect, justificăexistenţa de sine stătătoare a lingvisticii, se includ metodele comparativă-istorică şi geografia lingvistică (mai vechi), glotocronologia, analizafuncţională, analiza distribuţională, analiza în constituenţi imediaţi, analiza întrăsături distinctive şi generativ-transformaţională (moderne).

Alături de metodele specifice, se folosesc şi metode comune cu alteştiinţe (ipoteza, inducţia, deducţia, observaţia, experimentul, statistica şimodelarea), fapt explicabil prin aceea că ”întrepătrunderea diferitelordiscipline ştiinţifice duce în mod necesar şi la întrepătrunderea metodelor lor,la folosirea metodelor unei ştiinţe în altele”4.

Ipoteza este metoda caracteristică antichităţii latine. Pe bazainterpretării diferite a relaţiilor dintre obiect şi numele său, reprezentanţii celordouă orientări filozofice în antiteză, physei şi thesei emit ipoteze diferitedespre originea limbajului, dezvoltând cele două concepţii opuse: teorianaturală şi teoria convenţiei. Sprijinindu-se pe o serie de exemple, filologiigreci se grupează în anomalişti şi analogişti în probleme de funcţionare şistructură a limbii. Metoda va trece în Evul Mediu în disputa dintre nominaliştişi realişti, în interpretarea raportului dintre idee şi cuvânt.

Ipoteza rămâne o metodă a lingvisticii şi în secolul afirmării sale caştiinţă autonomă, în abordarea unor probleme de filozofie şi de istorie alimbilor, pentru care nu există probe materiale: originea vorbirii (cauze,condiţii, primele forme, locul şi timpul); ideea unei limbi proto-indo-europene,în concepţia lingviştilor din sec.XIX-lea, a unor dialecte pre-indo-europene, înconcepţiile mai noi. Procedeul cel mai frecvent al metodei a rămas analogia,se construiesc „raţionamente prin analogie”. Din istoria lingvisticii pot fiamintite numeroase ipoteze, între care amintim:

1 Valentin Ţurlan, Lingvistică generală şi comparată, Galaţi, 1981, p.3, enumeră şi alteaccepţii ale termenilor: a) morfologia - ştiinţă a formelor, a flexiunii cuvintelor, consideratesub aspectul expresiei, iar sintaxa - ştiinţa sensurilor, variaţiilor flexionare şi a combinaţiilorde cuvinte; b) morfologia - ştiinţă a cuvântului, considerat sub aspect gramatical (formele şivalorile exprimate prin acestea) şi sintaxa - ştiinţa combinaţiilor de cuvinte, grupurilor decuvinte, a propoziţiei şi a frazei.

2 Idem, Ibidem, gr. diálektos a avut, de-a lungul timpului, sensuri diferite, între care şi peacela de „grai local purtător al unei literaturi”.

3 Idem, Ibidem, face distincţia între stilistica lingvistică, subordonată lingvisticii şi stilisticaliterară, subordonată teoriei literare.

4 ***Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1971, p. 74.



cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originealimbajului (teza contractuală şi teza condiţionării naturale);

ipotezele (susţinute în secolul al XIX-lea) potrivit cărora orice limbătrece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare.

filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf”: modulde percepere a lumii e condiţionat de normele de exprimare alefiecărei limbi. Limbajul determină atât formarea categoriilor logice, câtşi, în general, a tuturor formelor culturii.

o ipoteză valoroasă, care au dus la progres în ştiinţa limbii,este ipoteza unei limbi comune indo-europene şi a unor limbi comuneintermediare între aceasta şi limbile cunoscute din documente(exemple de limbi comune intermediare: germanica comună, slavacomună ş.a.)

Rolul analogiei ca metodă de raţionament este evident: ipoteza limbilorcomune şi a procesului de diversificare se bazează pe analogia cu limbicomune şi diversificări cunoscute din istorie (latina şi formarea limbilorromanice, de pildă);

Metoda dialecticticii este metoda prin care o serie de idei privindoriginea limbajului au fost reformulate pe baza unor concepţii ştiinţifice,caracterizată prin forţa argumentelor şi claritate metodologică; ideea apariţieilimbajului în procesul muncii din nevoia de comunicare între membrii uneicomunităţi primitive se afirmă ca singura acceptabilă şi, tot, aşa, ipotezacaracterului sonor a primelor forme de manifestare a limbajului uman.

Metoda inducţiei este metoda care, în strânsă legătură cu metodaipotezei, se lărgeşte câmpul unor concluzii, prin trecerea din domeniulrealului în cel al posibilului, din sfera particularului în sfera generalului. Prinmetoda inductivă, plecând de la o serie de fapte lingvistice, şcoalaneogramatică ajunge la ideea existenţei unor legi fără excepţie în evoluţiafonetică a limbilor. Cu conştiinţa unor posibile erori şi a caracterului temporaral unor concluzii, lingvistul se poate sluji de metoda inductivă, cu bunerezultate în descrierea limbilor, unde ea este nu numai necesară, dar chiarindispensabilă.

Metoda deducţiei se găseşte în unitate dialectică cu inducţia şi constă înstrăbaterea drumului invers, de la legi şi principii la luminarea fenomenelorparticulare. Evitarea erorilor prin generalizări prea tranşante şi sprijinite pestudierea unui număr prea redus de fapte se obţine prin împletirea metodeiinductive cu cea deductive.

Prin această ultimă metodă, se pleacă de la legi şi principii consideratecuceriri indiscutabile, spre a se pătrunde esenţa unor fenomene particulare.Lingvistica, ştiinţă accentuat inductivă, s-a slujit de deducţie în diverseperioade ale afirmării ei, cu unele rezultate pozitive, dar şi cu concluzii maipuţin ştiinţifice. Lingvistica comparată şi apoi cea istorică din sec. al XIX-lea,în baza unor corespondenţe fonetice între diferite limbi indo-europene şiformulând teoria evoluţiei şi funcţionării logice a limbilor, ajung la concluziaunui izvor comun şi trec la reconstruirea limbii primitive. În lingvisticamodernă, gramatica generativă, plecând de la structura de suprafaţă a limbii,încearcă să pătrundă, să-i deducă structura de adâncime.

Într-un sens special, termenul deducţie a fost folosit de Hjelmslev pentrua denumi descompunerea unui obiect în părţi tot mai simple până se ajungela unităţi inanalizabile. Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele



(frază, propoziţie, morfem etc.) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţeleseîn acest mod particular.

Metoda experimentală pătrunde în cercetarea lingvistică odată cuapariţia experimentului în psihologie, fizică, ştiinţele naturii şi chiar înliteratură, în sec. al XIX-lea. Cea mai veche experienţă cunoscută pare să fiecea relatată de istoricul Herodot. Pentru a şti dacă erau mai vechi pe lumefrigienii sau egiptenii, faraonul egiptean Psammetih izolează la un păstor doicopii imediat după naştere; ei trebuiau ţinuţi în afara contactului cu limbajuluman. Se spune că primul cuvânt pronunţat de unul dintre ei ar fi fost bekos,semnificând în frigiană „pâine”. De aici s-a tras concluzia că frigiana e limbamai veche. Herodot însuşi pune sub semnul îndoielii sinceritatea experienţeişi plauzibilitatea rezultatului. Este greu de admis că păstorul şi familia,oameni simpli, i-ar fi putut hrăni şi îngriji pe copii fără să le vorbească.

Metoda experimentală oferă în sec. al XIX-lea o bază mai riguroasă dinpunct de vedere ştiinţific observaţiei, practicată de-a lungul secoleloranterioare, dar pe baze mai degrabă superficiale şi subiective. Prinobservarea manifestărilor şi dezvoltării limbajului la copii sau la triburi rămaseîn afara civilizaţiei tehnico-materiale, ca şi a limbajului gestual al surdo-muţilor, s-a încercat formularea de concluzii privind originea limbajului şinatura primelor sale forme, concluzii nesemnificative, întrucât cele mai multenu ţin seama de condiţiile fundamentale deosebite în care se desfăşoarăexperimentele. Aşadar, prin metoda experimentală se realizează o descrierecât mai exactă a sunetelor limbii (a trăsăturilor lor distinctive, a diferitelorproprietăţi: durată, timbru, înălţime, deschidere etc.) din punct de vedere fizicşi articulatoriu. În ultimul timp, un colectiv condus de Tatiana Slama–Cazacuextinde metoda experimentală în psiholingvistică5, urmărind relaţiile dintrecuvânt şi alte mijloace de comunicare la copii, autonomizarea limbajuluiarticulat, raportul dintre latura sonoră şi cea semantică în funcţionarea limbii.

Metoda modelării: lingvistica se apropie de celelalte ştiinţe nu numaipentru că toate recurg la modelare, ci şi pentru că un anumit tip de modele(sistemele formale logico-matematice), verificat în matematică, fizică,biologie ş.a. şi-a găsit aplicări recente în ştiinţa limbii. Interpretările noţiunii demodel nu sunt unitare, dar e cert că procedeele de modelare aparţin gândiriianalogice. Modelul, în sensul cel mai larg, este un analogon care sesubstituie obiectului cercetării; prin modelare obiectul acesta (numit original)e supus unei investigaţii în mod mijlocit prin înlocuirea lui cu alt obiect (numitmodel). Modelul este un obiect sau o construcţie (materializată sau ideală)care reproduce, în condiţii dinainte stabilite, alt obiect sau proces şi îlreproduce fie ca structură, fie funcţional. Ştiinţele recurg la această caleocolită ori de câte ori consideră necesară cercetarea unui obiect cu metodecare nu i se pot aplica direct. Scopul modelării este îmbogăţirea cunoştinţelordespre obiectele modelate, modelele având o funcţie euristică.

În diverse ştiinţe, lingvistica inclusiv, termenul model apare adesea cu oaccepţie îngustă, aceea de model matematic: se consideră, anumite mulţimide obiecte şi se definesc, în aceste mulţimi, anumite relaţii şi operaţii. Se

5 Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2011, p.47, consideră că, în mod tradiţional, psiholingvistica este disciplina care studiazămecanismele mentale implicate în exersarea facultăţii limbajului articulat: vorbire,ascultare, citire, scriere, dar în sfera de cuprindere a disciplinei sunt incluse şi fenomeneprecum achiziţia limbajului, tulburările de limbaj, expresia lingvistică a stărilor afective ş.a.Concentrarea asupra proceselor mentale pe care le presupune activitatea de comunicareeste elementul distinctiv care separă psiholigvistica de psihologie şi lingvistică.



aleg anumite proprietăţi ale mulţimilor, relaţiilor şi operaţiilor considerate.Apoi, pe cale deductivă, se obţin proprietăţi noi, care duc la definirea unor noimulţimi, relaţii şi operaţii. Deoarece mulţimile, relaţiile şi operaţiileconsiderate iniţial au fost astfel alese încât să admită o interpretare relativă laobiectul modelat, rezultatele obţinute prin deducţie vor admite şi ele o astfelde interpretare. Se ştie însă că metodele deductive se pot aplica numai încadrul unor sisteme formale, iar faptele de limbă sunt departe de a aveaacest caracter. De aceea se procedează mai întâi la o modelarenematematică a obiectului; uneori între un fenomen şi un model al săumatematic se interpun mai multe descrieri intermediare. Lingvisticastructurală a furnizat lingvisticii matematice mai multe modelărinematematice care au pregătit calea modelării matematice.

Un model diferit de cel al analizei fonetice şi gramaticale tradiţionaleeste analiza în constituenţi imediaţi, care prinde într-un mod nou joculraporturilor de subordonare în manifestarea lor paradigmatică şisintagmatică. Modul în care creierul omenesc elaborează fraze din unităţilepăstrate în memorie a început a fi cercetat cu modele generative. Proceselede codificare şi decodificare, ascunse observaţiei noastre, nu pot fi studiatedecât pe calea modelării. Un grup însemnat de modele sunt celeprobabilistice; ele descoperă legăturile cantitative dintre unităţile lingvistice şise pretează uneori prin sugestiile pe care le oferă, la interpretări diacronice.

Modelele folosite în studiul limbajului se ierarhizează după gradul deabstractizare al conceptelor propuse. În general, cele matematice opereazăcu abstracţii de ordin superior, obţinute nu în mod nemijlocit din obiectelerealităţii, ci prin intermediul altor abstracţii.

Metoda statistică a fost, dintre toate metodele riguroase ale ştiinţelorpozitive, cel mai uşor acceptată de numeroşi lingvişti în urma constatării călegile statisticii guvernează comportamentul verbal, în aparenţă voluntar şiconştient. Statisticianul pune în lumină mediile, tendinţele, lăsând la o partedetaliile, oricât ar fi de specifice; în consecinţă, când apelăm la metodastatistică, obţinem o orientare generală şi nu explicaţia unui evenimentindividual. Metoda statistică apropie lingvistica de numeroase discipline; deexemplu, două noţiuni de bază ale statisticii provin din fizică: ergodicitatea şientropia în analiza limbii.

Ergodicitatea se manifestă prin aceea că, în texte lungi, frecvenţelefiecărei unităţi lingvistice se stabilizează şi devin sensibil egale. De pildă, îndouă texte a trei rânduri o anumită literă poate apărea cu frecvenţe foartediferite; în două texte a 50 de pagini fiecare, frecvenţa literei respective va fiaproximativ aceeaşi.

Entropia măsoară nedeterminarea pe care o elimină un mesaj lingvistic;ea este o măsură a dezordinii. Apariţia unei unităţi lingvistice într-un punct alunui text e rezultatul unei alegeri efectuate între n unităţi, cu probabilităţidiferite, care ar fi putut apărea în acel punct. Cu cât n este mai mare,entropia (nedeterminarea) este mai mare. Dacă apariţia unei anumite unităţi(fonem, morfem, cuvânt) este previzibilă, unitatea se numeşte redundantă,iar nedeterminarea eliminată de ea este nulă.

Statistica a dat rezultate interesante în studiul lexicului şi al sunetelor:de exemplu, în engleză nu se rostesc mai mult de 10-15 cuvinte fără ca unuldintre ele să se repete, deşi în Oxford English Dictionary figurează 500 000de unităţi lexicologice. Frecvenţa unui cuvânt – arată legea lui Zipf – e invers



proporţională cu rangul6 său. Pentru limba română s-a făcut un studiu alfrecvenţei cuvintelor în operele marilor scriitori pe baza a zece lucrări.Textele însumează 50.000 de cuvinte, care reprezintă repetarea a 4547 deunităţi lexicale diferite; aproximativ a şaptea parte a corpusului constă numaidin repetarea cuvintelor de, şi, el, avea. Până la rangul 27 inclusiv aparnumai prepoziţii, conjuncţii, pronume, adverbe primare şi articole. La rangul42 apare primul substantiv.

Folosind statistică, exprimăm în formule unele adevăruri intuite delingvişti, de exemplu: există o relaţie direct proporţională între numărul desensuri al unui cuvânt şi frecvenţa sa şi o relaţie invers proporţională întrefrecvenţa cuvântului şi numărul de foneme din care e alcătuit. În mai multelimbi, mai ales în stilul conversaţiei uzuale, predomină monosilabele (înengleză, în vocabularul convorbirilor telefonice primele 30 de cuvinte clasateîn ordinea descrescândă a frecvenţei sunt monosilabe; surprinde faptul că şigermana, cu foarte multe cuvinte polisilabice, arată aceeaşi preferinţă pentrumonosilabe). În limba română, frecvenţa cea mai mare o au cuvintele de osilabă (39,37%) şi de două silabe (24,11%). Dintre cuvintele bisilabice, celemai frecvente sunt de tipul (consoană + vocală) + (consoană + vocală): CV –CV. Dintre cuvintele trisilabice, cele mai frecvente au structura CV – CV –CV. În cercetarea cantitativă a fonemelor s-a studiat diferenţa dintreconsoane din punctul de vedere al înclinării lor de a apărea lângă vocalasilabei (criteriu numit „aderenţă silabică”). Calculul frecvenţei sunetelor(izolate sau pe grupuri) ajută la caracterizarea cantitativă a fizionomiei uneilimbi; frecvenţa cuvintelor e interesantă în studierea fondului principal lexical,a vocabularului fundamental […], precum şi în investigaţiile stilistice.

Metoda comparativă-istorică: lingvistica ştiinţifică ia naştere odată cutrecerea de la intuiţii comparative întâmplătoare la cercetarea limbii pentrusine, la descrierea înrudirii şi la căutarea sursei primare a unui grup de limbiînrudite. Constituirea metodei comparative-istorice în sec. al XIX-lea şi, odată cu aceasta, a lingvisticii comparate şi istorice, implicit a lingvisticii caştiinţă de sine stătătoare, pregătită mai ales de a doua jumătate a sec. al VIII-lea, este rezultanta convergenţei mai multor factori:

lărgirea sferei de cunoaştere a diferitelor limbi; acumularea unui număr tot mai mare de observaţii privind asemănări

între limbi mai apropiate sau mai îndepărtate în timp şi spaţiu; declinul relativ al gramaticii logistice; extinderea comparatismului în diverse domenii ştiinţifice ale epocii; dezvoltarea ştiinţelor naturii, care prilejuieşte compararea limbii cu un

organism viu; apariţia romantismului, care atrage atenţia asupra limbilor şi culturilor

îndepărtate în timp şi spaţiu, precum şi asupra limbii şi culturiinaţionale;

descoperirea sanscritei, ca urmare a cuceririi Indiei de către englezi,însoţită de relevarea structurii ei flexionare, prin Gramatica lui Panini.

Descoperirea de către europeni a sanscritei survine într-un moment încare predomină preocuparea pentru cunoaşterea limbilor vechi. Ea ofereadintr-o dată genealogiştilor imaginea cea mai arhaică şi mai aproape de

6 Prin „rang” se înţelege locul pe care îl ocupă un element într-o listă în care elementele suntdispuse în ordinea descrescândă a frecvenţei. De exemplu, elementul cel mai frecvent arerangul unu. În Ulysses de James Joyce, un cuvânt cu rangul 10 e folosit de 2053 de ori, uncuvânt cu rangul 100 apare de 265 de ori, iar un cuvânt cu rangul 1000 e folosit de 26 deori



perfecţiune pentru familia limbilor indo-europene. Cunoaşterea flexiuniisanscritei, relevată strălucit de Pānini şi de comentatorii săi, cu descoperireaconceptului de rădăcină, aprofundează ideea de înrudire lingvistică,favorizând totodată ipoteza că prin sanscrită s-ar putea ajunge la primulstadiu al limbajului, caracterizat de rădăcini monosilabice, izolate. În paralelcu considerarea ei ca bază a limbilor indo-europene, sanscrita se impunecercetării ca o treaptă indispensabilă în pătrunderea spre indo-europeanaprimitivă.

Fr. Bopp (1791-1867) şi R. Rask (1787-1832) descoperă şi dezvoltămetoda comparativă cam în acelaşi timp, independent şi pe căi diferite:Bopp, în căutarea „limbii pre-indo-europene” iar Rask, preocupat de vechealimbă nordică. În 1816, Fr. Bopp compară morfologia limbilor greacă, latină,persană şi germană cu morfologia sanscritei. Rasmus Rask îşi ia ca punct deplecare şi ca termen de referinţă în desfăşurarea comparaţiilor, islandeza şilimbile scandinave, pentru care află asemănări şi corespondenţe în greacă,latină, lituaniană, slavă, armeană şi în limbile germanice. La început eliminădin discuţie limbile celtice şi albaneza pentru ca mai târziu să le ia înconsideraţie.

CeI doi lingvişti se deosebesc şi în ceea ce priveşte viziunea asuprametodei. Pentru Bopp, gramatica comparată înregistrează mai alescorespondenţele gramaticale între diferitele limbi înrudite, în vreme ce Raskcrede că aceasta trebuie să descrie totodată cum s-au format limbile şi cumse schimbă. Odată constituită metoda şi formulate principiile esenţiale, cuajutorul ei, lingviştii îşi îndreaptă cercetările spre descoperirea unor limbiprimare sau spre descrierea unor stadii intermediare necunoscute pe bazăde documente.

Metoda comparativ-istorică constă într-un ansamblu de procedee carepermit ca, din compararea evoluţiei unor limbi înrudite, să se tragă concluziiprivitoare la perioadele pentru care nu există texte. Aplicarea metodeicomparative-istorice la studiul limbilor este posibilă datorită următoarelordouă trăsături ale limbii:

aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensulcuvântului;

regularitatea schimbărilor fonetice.Se întânlesc însă situaţii când în două sau mai multe limbi găsim acelaşi sauaproape acelaşi complex sonor pentru aceeaşi noţiune, situaţii explicabileprin:

împrumut: rom. grădină, bg. gradina, dar în română e împrumutat dinbulgară; rom. crai, magh. király (citit kirai), dar ambele limbi l-au împrumutatdin vechea slavă (v.sl. krali);

hazard: în limba tătară, pronumele personal de persoana întâi are laAc.sg. forma mine, ca în română.

apartenenţa la cuvintele din graiul copiilor: chin. mama „mamă”,tsietsie ”soră mai mare”, ca în româneşte: mamă, tată, etc., provenite dinarticulaţiile involuntare care se produc când copii „gânguresc”;

apartenenţa la cuvintele imitative: lat. cuculus, magh. kakuh, tc.guguk, engl. cuckoo etc., unde există o legătură între complexul de sunete şiînţeles.

înrudirea dintre limbi: it. uomo, fr. homme, sp. hombre, rom. omreproduc lat. homo, hominis.

Excluzând primele patru motivări, explicarea situaţiei în care mai multecuvinte ale unor limbi vecine sau nu, contemporane sau nu seamănă între



ele, nu poate fi alta decât că limbile respective sunt înrudite genetic, provindintr-o singură limbă de bază, de unde au moştenit cuvintele în cauză.

Constatând existenţa unor asemănări pentru care împrumutul şiîntîmplarea nu pot fi luate ca explicaţii logice, lingviştii au tras concluzia căsanscrita, greaca, latina, slava, germanica şi alte limbi provin dintr-o singurălimbă de bază, numită, prin convenţie, indo-europeană.

Metoda analizei în constituenţi imediaţi a fost elaborată de Şcoaladescriptivistă americană, schiţată de Leonard Bloomfield în Language (1933)şi dezvoltată prin contribuţia lui Kenneth L.Pike, Rulon S.Wells, Ch.F.Hockett,Z.Harris şi A.E.Nida. Lucrarea lui Rulon S.Wells, Immediate Constituents, înLanguage (1947) este considerată fundamentală pentru cunoaşterea acesteimetode care constă în aceea că orice enunţ (comunicare lingvistică,precedată şi urmată de pauză) se împarte în două segmente, numiteconstituenţi imediaţi, care, la rândul lor, se împart fiecare tot în doiconstituenţi imediaţi până la obţinerea constituenţilor ultimi, adică a celor maimici unităţi semnificatice, elemente indivizibile, a căror scindare ar creacomplexe sonore fără înţeles. Ca finalitate, analiza în constituenţi imediaţivizează două aspecte:

descoperirea unităţilor componente ale unui enunţ, pornind de la celesuperioare către cele inferioare ;

descoperirea structurii enunţului, adică a modelului său.De pildă, enunţul Ea lucrează într-o bancă nouă poate fi divizat şi reprezentatgrafic astfel :

Ea lucrează într-o bancă nouă.

Ea lucrează într-o bancă nouă.

lucrează într-o bancă nouă.

lucreaz- -ă într-o bancă nouă.

bancă nouă

banc- -ă nou- -ă

sau:Ea lucrează într-o bancă nouă.Ea lucrează într-o bancă nouă.Ea lucrează într-o bancă nouă.Ea lucreaz ă într-o bancă nouă.Ea lucreaz ă într-o bancă nouă.Ea lucreaz ă într-o bancă nouă.Ea lucreaz ă într-o banc I ă nouă.

Se observă aşadar că segmentarea se opreşte la nivelul morfemelor iar ceeace se obţine este modelul (engl. pattern) acestor propoziţii.

Cu toate acestea, cea mai dificilă problemă a analizei o reprezintăjustificarea diviziunilor succesive, astfel spus aflarea motivelor pentru caretextul se taie în locul x şi nu în y sau în z. Acest aspect se numeşte tehnicasegmentării în constituenţi imediaţi care se bazează fie pe criteriul semantic(noi „simţim” că segmentul nouă merge cu bancă nouă) fie pe criterii



structurale (substituţia şi distribuţia). În afara de Nida, principalii reprezentanţiai descriptivismului întemeiază tehnica segmentării în constituenţi exclusiv peaceste criterii. „Diviziunea enunţurilor în segmente, afirmă Z.Harris înStructural Linguistics, a fost realizată pe baza faptului că porţiuni dintr-unenunţ sunt substituibile cu porţiuni din alte enunţuri.” (Harris, StructuralLinguistics). Segmentarea este considerată corectă atunci când, în urmaînlocuirii pe rând a constituenţilor cu fragmente din alte enunţuri, iau naşterepropoziţii sau fraze reperate, adică admise de normele limbii respective: dacăînlocuim ea lucrează într-o cu locuieşte într-o, iar porţiunea bancă nouăcu clădire foarte frumoasă, etc., obţinem enunţuri reperate de genul:Lucrează într-o bancă nouă; Ea locuieşte într-o clădire foarte frumoasă.Acest fapt demonstreză că împărţirea enunţului ea lucrează într-o bancănouă în segmentele ea lucrează într-o şi bancă nouă este corectă. Darsegmentarea enunţului se poate face şi după alte cuvinte: ab//cde; abcd//e;a//bcde.

Problema ce apare acum este care ar fi împărţirea preferabilă. În acestpunct al discuţiei se face apel la noţiuni de genul:

Clasă de secvenţe, adică ansamblul tuturor secvenţelor ale cărormorfeme componente aparţin fiecare aceleiaşi clase de morfeme. Înexemplul nostru, formează o clasă de secvenţe cu şirul lucreaz + -ă, toatesecvenţele care-i pot lua locul şi care au acelaşi număr de morfeme:studiază, munceşte, solicită, etc. O secvenţă poate fi înlocuită nu numai prinmembrii aceleiaşi clase de secvenţe, ci şi cu membri ai altor clase cu unnumăr mai mic sau mai mare de morfeme. Astfel, secvenţa ea (S1) poate fisubstituită cu secvenţele colega, prietena mea, soţia verişoarei noastre (S2),secvenţa bancă nouă (S1) cu secvenţa clădire foarte frumoasă (S2)

Expansiunea este situaţia în care se află S2, dacă acesta conţine maimulte morfeme decât S1 care este modelul său.

Contextul sau vecinătatea este partea enunţului care rămâneneschimbată în timpul efectuării substituirilor.

Focarul reprezintă partea enunţului asupra căreia se fac încercările desubstituire. În exemplul ea lucrează într-o bancă nouă, ea – este focarulenunţului iar lucrează într-o bancă nouă – este vecinătatea sau contextulfocarului. Se înţelege că, dacă am fi urmărit substituirile posibile alesecvenţei lucrează într-o bancă nouă, aceasta ar fi devenit focar iar secvenţaea – context.

Clasa de forme – reprezintă totalitatea claselor de secvenţe care sepot substitui uneia sau alteia din cele două părţi ale enunţului. Aceastănoţiune prezintă un interes deosebit întrucât, cu ajutorul ei se poate stabilicea mai potrivită segmentare anume aceea care dă naştere la două secvenţede morfeme cu cele mai mari posibilităţi de înlocuire, altfel spus, din carerezultă clase de forme mai bogate sau cu distribuţie mai mare.

Unul din motivele de a introduce noţiunea de „segmentare” (saustructură de constituenţi) în teoria gramaticală este acela că aceasta ne oferăposibilitatea de a explica diferite feluri de ambiguitate gramaticală. Unexemplu foarte cunoscut al lui Chomsky este: Flying planes can bedangerous care poate avea două interpretări: Avioanele în zbor pot fipericuloase şi Pilotarea avioanelor poate fi periculoasă.

Pentru limba română poate fi dat ca exemplu secvenţa traducereacriticului care poate fi privită ca un G subiectiv în Traducerea criticului estesuperioară oricărei alteia. şi ca un G obiectiv în Traducerea criticului înengleză a ridicat probleme formidabile.



Cauzele unor asemenea ambiguităţi ar fi :a) verbul a traduce poate fi folosit atât tranzit cât şi intranzitiv, mai exact

pseudo-tranzitiv;b) grupul nominal criticul poate apărea în propoziţii cu verbul a traduce

fie funcţionând ca subiect al verbului „intranzitiv” (ex. „Criticul traduce bine.”),fie funcţionând ca obiect al verbelor tranzitive (ex. „Cine l-a tradus pe critic înengleză?”)

Metoda analizei în constituenţi imediaţi examinează şi tipurile de relaţiipe care le contractează constituenţii imediaţi între ei sau cu constituentul(enunţul). În acest sens, unul dintre constituenţii imediaţi se înlocuieşte cuzero, adică se suprimă. Dacă în urma acestei operaţii se obţine un enunţreperat, constituentul în cauză este considerat ca satelit sau modificator(engl. modifier) subordonat celuilalt constituent; dacă nu se obţine un enunţreperat, constituentul omis este considerat ca nucleu sau centru (engl. head)supraordonat celuilalt constituent.Să se compare:

povestea de dragoste a plăcut. vspovestea ø a plăcut. (enunţ reperat) şi

ø de dragoste a plăcut. (enunţ nereperat)Privită în ansamblul ei, între avantajele pe care le oferă aplicarea

metodei analizei în constituenţi imediaţi amintim: oferă o reprezentare unitară a structurii unor enunţuri diferite ca

lungime şi ca sens, obţinându-se mereu unităţi cu acelaşi nume (constituenţiimediaţi) iar relaţiile dintre ele, pe de o parte şi, pe de altă parte, dintreacestea şi constitut sunt de acelaşi tip.

evidenţiază tipurile de construcţii la care se poate reduce infinitateaenunţurilor posibile dintr-o limbă, obţinându-se o modelare mai sistematicădecât cea din gramaticile tradiţionale.

evită problema definirii unităţilor de diverse niveluri (cuvânt, parte depropoziţie, propoziţie) şi a raportului dintre morfologie şi sintaxă.

grupează unităţile în clase, definite pe baza contextelor în care potapărea. De exemplu, nu vom spune că adjectivele sunt nume ale unor calităţisau însuşiri, ci o clasă de cuvinte caracterizate printr-o serie de contexte.

Scurt istoric al lingvisticii


2. Scurt istoric al lingvisticii

Deşi lingvistica se constituie ca ştiinţă în primul sfert al secolului al XIX-lea, observaţii asupra limbii apar încă din antichitate. Începutul acestorpreocupări se plasează în India unde s-a dezvoltat de timpuriu o literaturăbogată: Vedele (o colecţie de imnuri religioase compuse între sec. al XVIII-lea şi al XV-lea î.e.n., în vedică), Rāmāyana şi Mahābhārata, epopei realizateîntre sec. al IV-lea şi al II-lea î.e.n în sanscrită.

Vedica (<veda = „ştiinţă”) şi sanscrita (<samskrtá = „prelucrat, artistic”)reprezintă două forme ale limbii indiene vechi.

Literatura menţionată a circulat mult timp pe cale orală, iar când a fostfixată în scris, limba respectivă a păstrat forma arhaică. Deoarece între timplimbile indiene au evoluat simţitor, prezentând diferenţe atât faţă de vedicăcât şi faţă de sanscrită, textele respective nu mai puteau fi înţelese fărăcomentarii lingvistice. Aşa s-a ajuns la apariţia gramaticilor filosofice în carese explicau pronunţarea corectă, regulile de metrică şi prosodie, sensurilearhaice ale cuvintelor. Prima şi cea mai importantă dintre gramatici estegramatica lui Pānini (sec. IV î.e.n.) în care se analizează amănunţit fonetica,morfologia şi, parţial, sintaxa limbi sanscrite, sub forma a 3996 sutra.

Al. Graur şi Lucia Wald, în Scurtă istorie a lingvisticii7 consideră călucrările gramaticilor indieni, remarcabile prin metodele precise de analiză şidescriere, relevă unele aspecte care le apropie de structuralism.

Principiile gramaticii indiene au fost preluate de chinezi care, plecândde la analiza filologică a textelor vechi, religioase şi filologice, au elaboratteorii despre limbă. În China, dezvoltarea culturii şi a ştiinţei are vechi tradiţii.Aici se fac descoperiri tehnice şi ştiinţifice de o deosebită însemnătate:invetarea scrisului, a hârtiei, a tuşului, introducerea maşinilor tipografice etc.Din China, unde s-au realizat dicţionare, glosare şi s-au formulat păreriasupra originii şi evoluţiei limbajului, preocupările pentru limbă au ajuns şi laalte popoare din Extremul Orient. Ariton Vraciu8 consideră că pentru acestepopoare (Tibet, Birmania, Thailanda, Indonezia, Coreea şi Japonia), China afost ceea ce vechea Grecie a fost pentru Roma, pentru Europa Centrală şiOccidentală. Ştiinţa, filozofia, scrierea, instituţiile de stat şi cele sociale suntcopiate de ţările vecine. Din China provenea tot ceea ce merita să fie studiat,cunoscut şi imitat.

În China, învăţământul cunoaşte, din cele mai vechi timpuri, un înaltnivel de dezvoltare. Marele filozof Confucius (sec. VI-V i.e.n) s-a dedicat dintinereţe profesiei de învăţător şi şi-a dobândit prin aceasta respectul şiadmiraţia discipolilor săi. Numărul oamenilor cu ştiinţă de carte era, învremea activităţii lui, cu mult mai mare decât la popoarele vecine.

În Grecia antică, preocupările pentru limbă au reprezentat mult timp ocomponentă a filosofiei, interesată îndeosebi de raportul dintre gândire şirealitate, discutat mai ales din punctul de vedere al relaţiei dintre obiecte şi

7 Al. Graur şi Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1977, p.8.

8 Ariton Vraciu, Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Iaşi, 1972.



numele lor. Se confruntă aici două concepţii: phüsei („de la natură) şi thesei(„prin convenţie”).

După prima opinie, numele obiectelor sunt date de la natură, suntimagini naturale ale lucrurilor, existând o corespondenţă între forma sonoră şiînsuşirile obiectului denumit; aceasta este o opinie îmbrăţişată de stoici,epicurei, de Platon în dialogul Kratylos.

Cea de-a doua opinie afirmă că numele obiectelor au fost date deoameni în chip arbitrar, pe baza unei convenţii; această opinie esteîmbrăţişată de sofişti, de Aristotel, de Platon etc.

În perioada alexandrină, disputa dintre concepţia naturală şi ceaconvenţională s-a desfăşurat sub forma confruntării dintre anomalie şianalogie. Anomaliştii, susţinători ai teoriei phüsei, erau de părere că în limbăpredomină nu regulile, ci excepţiile, deoarece limba este aşa cum ne-a fostdată de la natură, iar omul nu poate interveni în modificarea ei. Analogiştii,adepţi ai teoriei thesei, susţineau predominarea regulilor şi posibilitateaintervenţiei omului în regularizarea limbii.

Preocupările grecilor pentru limbă au fost determinate şi de scopuripractice:

în democraţia greacă, elocinţa avea o importanţă deosebită. Ca săconduci statul, trebuia mai întâi să placi poporului şi să-l convingi. Acest faptcerea stăpânirea mijloacelor de realizare a efectelor stilistice, bunacunoaştere a vocabularului.

În al doilea rând, Iliada şi Odiseea au circulat sub formă orală până însecolul al VI –lea când sunt fixate în scris. În timp, s-au strâns şi au circulatmulte copii care cuprindeau numeroase variante. Era necesar să sereconstituie textul original, iar pe de altă parte, să se explice arhaismele şielementele dialectale. Această activitate cunoaşte un mare avânt în epocaelenistică, centru fiind vestita bibliotecă de la Alexandria, unde au activat:Zenodot din Efes, care a stabilit textul autentic şi l-a însoţit de un glosar determeni, Aristofan din Bizanţ, care a realizat prima ediţie critică a poemelor şia pus bazele lexicografiei greceşti, Aristarh, un filolog vestit, dascăl al luiDionysos Thrax, autorul lucrării Arta gramaticii (o expunere sistematică afoneticii şi morfologiei limbii greceşti şi în care găsim schema părţilor devorbire, păstrată, cu mici modificări, până în timpurile moderne).

În Evul Mediu, reţinem preocupările pentru limbă ale lui Toma D'Aquinoşi ale lui Roger Bacon, cei doi filozofi ai sec. al XIII-lea, apariţia gramaticilorspeculative, interesate de felul în care limba semnifică adevărul (reflectare înplan lingvistic a disputei dintre nominalism şi realism), şi contribuţia lui Dante,prin Il convivio şi De vulgari eloquentia.

În timpul Renaşterii, asistăm la cercetarea raportului între pronunţare şiscriere, la propuneri de reformă a ortografiei, la apariţia a numeroasegramatici, mai ales ca manuale, la constituirea dicţionarelor plurilingve.

O perioadă fecundă pentru lingvistica medievală este cea a sec.al XVII-lea şi al XVIII-lea, care constituie epoca „gramaticilor raţionale”, „generale”sau „universale”. Autorii Tratatului de lingvistică generală9 consideră cărealizarea gramaticii raţionale avea la bază ideea că „de vreme ce gândireaeste forma de manifestare a regulilor raţiunii, iar gândirea este aceeaşi latoate popoarele ajunse la un anumit nivel de dezvoltare, înseamnă că s-arputea construi o gramatică cu reguli valabile pentru toate limbile.”

9 *** Tratatul de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 51.



Modelul pentru acest fel de gramatici îl reprezintă opera lui ClaudeLancelot şi Antoine Arnauld, Grammaire générale et raisonnée, Port Royal,ediţia I (1660). Autorii acestei gramatici au urmărit, folosind exemple dingreacă, latină, ebraică, franceză, italiană, spaniolă, să explice categoriilelimbii prin categoriile raţiunii, considerând limbile naturale ca aplicăriparticulare ale unor principii eterne.

Gramatica de la Port Royal apare într-o ediţie critică în 1966, iar NoamChomsky, creatorul gramaticii generativ-transformaţionale, a mărturisit că elînsuşi a utilizat doctrina acestei lucrări.

În secolele al XVII – lea şi al XVIII – lea se observă apariţiapreocupărilor pentru originea limbii. Mitul biblic referitor la originea limbii, carea domnit în epoca medievală, este combătut de filozofii materialişti JohnLocke şi Thomas Hobbs, care susţin că limba apare din nevoia decomunicare. Adăugăm ideile lui J.J.Rousseau (1712-1778), care consideracă limba s-a creat pe calea contactului social, atunci când oamenii au simţitnevoia unui mijloc de comunicare.

Începutul secolului al XIX-lea marchează trecerea de la etapa ştiinţei.În anul 1816, germanul Franz Bopp publică lucrarea „Despre sistemulconjugării sanscrite în comparaţie cu cel al limbilor greacă, latină, persană şigermană”, prima gramatică comparată a limbilor indoeuropene, publicată întrei volume (Berlin, 1833-1852) şi considerată a fi actul de naştere al metodeicomparative-istorice şi al lingvisticii ca ştiinţă. Activitatea lui Franz Bopp estecontinuată de Rasmus Rask, în Cercetări asupra limbii vechi nordice sauoriginea limbii islandeze (Copenhaga, 1818), în care demonstrează înrudirealimbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave şi baltice, recunoscând căse trag toate dintr-o singură limbă. El este singurul lingvist care a analizatmutaţia consonantică din limbile germanice

Alexandr Vostokov pune bazele gramaticii comparate a limbilor slave culucrarea Consideraţii asupra limbii slave, iar bazele gramaticii comparate alimbilor romanice sunt puse de lingvistul german Friedrich Diez în lucrareaGramatica limbilor romanice (vol. I-III, Bonn, 1836-1838).

Wilhelm von Humboldt este nu numai un întemeietor al metodeicomparative-istorice, ci şi un teroretician interesat de filozofia limbajului, delegătura dintre limbă, gândire şi cultură.

Considerarea limbii drept un fenomen natural apare ca urmare arevoluţiei din ştiinţele naturii (descoperirile lui Darwin) şi constituie o trăsăturăcomună aproape tuturor comparatiştilor. Cel care a făcut pentru prima oară oteoretizare a caracterului de organism al limbii este lingvistul german AugustSchleicher, autor al unui compendiu de gramatică comparată a limbilorgermanice, dar şi al lucrării Teoria darwinistă şi lingvistica (1863) care îlconsacră ca întemeietor al şcolii numită naturalism lingvistic. În opiniaautorului, limbile, precum plantele şi animalele, se nasc, cresc înconformitate cu anumite legi, îmbătrânesc şi mor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea ia naştere psihologismullingvistic, un curent fundamentat de Heymann Steinthal, în Germania şiAlexandr Potebnea în Rusia. Aceştia considerau că limba este un produs alsufletului omenesc care nu poate fi studiat în afara vieţii psihice a vorbitorilor.

Începând cu secolul al XX-lea, lingviştii se orientează pe direcţii noi:direcţia individualistă şi lingvistica modernă. Cea dintâi este promovată dedouă şcoli:

şcoala idealistă, creată de lingvistul german Karl Vossler, autor al unorlucrări precum Limba ca forţă creatoare şi ca evoluţie, Spririt şi cultură în



limbă, în care identifică lingvistica cu estetica şi concepe gramatica ca oparte a istoriei stilului şi literaturii;

şcoala neolingvistică a luat naştere în Italia, prin activitatea lui GiulioBertoni şi Matteo Bartoli, autori ai lucrării Breviario di neolinguistica (1925).

Idealiştii şi neolingviştii considerau că explicaţia fundamentală pentrumodificările din limbă o reprezintă spiritul, limba fiind expresia acestuia, motivpentru care în limbă nu există legi, deoarece totul depinde de individ, de stilulsău; nu există graniţe între limbi şi nici între dialecte; toate inovaţiile din limbăpornesc de la indivizi talentaţi care posedă „spiritul teoretic al limbii” şi deaici, rolul personalităţilor în dezvoltarea limbii.

Apariţia în 1916 a Cursului de lingvistică generală al lui Ferdinand deSaussure reprezintă începuturile lingvisticii moderne. În lucrarea acestuiaapar conceptele de sistem, limbă, vorbire, sincronie, diacronie, lingvisticăinternă, lingvistică externă, semn lingvistic, care au făcut ca acest savant săfie numit „părintele structuralismului lingvistic”. Saussure concepe limba nuca un conglomerat, ci ca un sistem, ca un ansamblu de elementedependente între ele şi formând un tot organizat.

Structuralismul, plecând de la ideile cuprinse în cursul lui Ferdinand deSaussure, există astăzi sub forma mai multor şcoli care se deosebesc înprivinţa concepţiei despre limbă.

Şcoala de la Geneva s-a preocupat în termenii social / individual deraportul saussurian dintre limbă şi vorbire. Antoine Meillet dezvoltă teoriagramaticii comparate, iar Ch. Bally pune bazele stilisticii lingvistice al căreiobiect îl constituie afectivul şi expresivul exprimat în vorbire ca fapt colectiv.

Şcoala de la Praga are ca reprezentanţi pe N.S.Trubeţkoy, RomanJakobson, André Martinet. Această şcoală s-a impus începând cu 1928 cândRoman Jakobson, S.Karcevsky şi N.S.Trubeţkoy au prezentat la PrimulCongres Internaţional al Lingviştilor de la Haga bazele unei noi dicipline:fonologia. Şcoala pragheză ilustrează ideea că limba este un sistem desisteme, o structură cu două planuri: fonic, alcătuit din foneme şi diferenţefonologice, şi semantic, format din sensuri şi diferenţe semantice.

În lingvistica românească, principiile şcolii de la Praga au fost aplicatede Sextil Puşcariu, Al. Rosetti, Al. Graur, Emanuel Vasiliu etc.

Şcoala funcţională a fost creată prin lucrările din ultimele decenii alelui Roman Jakobson şi André Martinet şi pune accent pe funcţia entităţiilingvistice, dezvoltând o formă specială de analiză lingvistică, lingvisticafuncţională.

Şcoala de la Copenhaga a fost fondată în 1934 de Viggo Bröndal şiLouis Hjelmslev. Dacă Viggo Bröndal nu se deosebeşte de structuralismulpraghez, Louis Hjelmslev, autor al lucrării Bazele teoriei limbii (1943)(tradusă în engleză – Prolegomena to a Theory of Language, 1953) a creat onouă teoria - glossematica. Hjelmslev prezintă limba ca unitate între douălaturi: conţinut şi expresie, formate, la rândul lor, din substanţă şi formă.Astfel, cele două planuri cât şi aspectele lor sunt legate prin trei tipuri deraporturi: raportul de dependenţă reciprocă (interdependenţă); raportul dedependenţă unilaterală (determinare) – unul din termeni presupuneobligatoriu pe celălalt; raportul facultativ (constelaţia), în care un termen estecompatibil cu altul, fără a-l presupune obligatoriu.

O bună parte din terminologia folosită de Louis Hjelmslev esteîmprumutată din matematică: constante şi variabile, relaţii şi corelaţii,comutare şi permutare.



Metodele glossematicii au fost adoptate şi dezvoltate şi de lingviştiromâni: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guţu Romalo,Paula Diaconescu.

În America, lingvistica apare în condiţii şi din necesităţi diferite de celedin Europa. Aici, lingvistica s-a integrat într-un vast domeniu de cercetare,numit antropologie. Bazele au fost puse de Franz Boas, îndrumătorul lucrăriiHandbook of American Indian Languages (1911-1939). De la el pleacă douădirecţii:

1. antropologia lingvistică, ilustrată de Edward Sapir: Language. AnIntroduction to the Study of Speech, Oxford, 1921;

2. direcţia structuralistă, ilustrată de Leonard Bloomfield (1887-1949).Şcoala descriptivistă americană (care mai include pe Z.S. Harris, K.L.Pike,N.Chomsky) se caracterizează prin atenţia mare acordată gramaticii în cadrulcăreia nu se mai face deosebire între morfologie şi sintaxă. Unitatea de bazăcu care se operează în analiza limbii este morfemul.

Şcoala descriptivistă americană este unitară, reprezentanţii săi văzândîn mod diferit felul în care trebuie descrisă limba. Una dintre metodele dedescriere a limbii este cea a analizei în constituienţi imediaţi, al cărei iniţiatoreste considerat Kenet L.Pike, şi care a intrat într-o nouă etapă prinformularea teoriei „gramaticilor generative” de către Noam Chomsky.

Distincţiile saussuriene


3. Distincţiile saussuriene

Limbă. Limbaj. VorbireDistincţia dintre limbă (la langue), limbaj (le langage) şi vorbire (la

parole) a fost folosită de Ferdinand de Saussure pentru a delimita obiectullingvisticii.

Limba, mijloc de comunicare între oameni, concretizat în mod diferit dela o comunitate lingvistică la alta, este definită sub un dublu aspect: 1. cainstituţie socială, ansamblu de convenţii sociale, exterioară indivizilor şicăreia aceştia i se supun, păstrată prin uz, dar supusă modificărilor; 2. casistem semiotic, un cod realizat din inventarul de semne, sistemul de relaţii şimodele, după care se realizează combinările de semne.

Limbajul este facultatea proprie oamenilor de a comunica printr-un tipspecial de semne, adică ansamblul resurselor şi al procedeelor fiziologice şipsihice pe care le posedă omul pentru a vorbi. Din definiţie se înţelege căacesta este în acelaşi timp unul şi multiplu, colectiv şi individual, adică, deşiprin notele lui fundamentale este acelaşi la toate subiectele vorbitoare, el semanifestă printr-o infinitate de varietăţi, existând atâtea limbaje câţi indivizisunt.

Vorbirea este manifestarea practică a limbii, adică aspectul individual allimbajului, reprezentând actul prin care vorbitorul foloseşte limba pentru a-şicomunica ideile.

Aspectele de la care a pornit Ferdinand de Saussure în definireatermenilor limbă-vorbire sunt, de fapt, o ilustrare a raportului social-individual,schemă-utilizarea schemei. Faptul că aspectul social al limbii poate fi studiatobservând oricare individ, pe când aspectul individual, numai observândlimba în contextul ei social, a fost denumit paradoxul saussurian (WilliamLabov, Studiul limbii în contextul ei social, în „Sociolingvistica”, p.68-69.)

Dihotomia limbă-vorbire a fost interpretată şi din perspectiva opoziţieivariantă-invariantă şi competenţă-performanţă. Unii lingvişti au revizuit-o,propunând o distincţie tripartită: schemă-uzaj-normă (Louis Hjelmslev),sistem-normă-vorbire (Eugeniu Coşeriu).

Sincronie-DiacronieFiecare dintre compartimentele limbii poate fi studiat descriptiv sau

istoric. Unii lingvişti sunt de părere că descrierea unei stări de fapte, existentăla un moment dat, nu poate fi completă şi corectă dacă nu vom şti cum s-aajuns la acea stare de fapte, existentă la un moment dat şi ce va decurge dinea. Saussure consideră că numai studiul descriptiv ne poate duce laînţelegerea esenţei limbii, la dezvăluirea structurii şi a caracterului săusistematic.

Eugeniu Coşeriu, lingvist care reprezintă o cale de mijloc întretradiţionalism şi modernism, consideră, în lucrarea Sincronia, diacronia ehistoria (Montevideo, 1958), că „limba funcţionează sincronic, dar seconstituie diacronic”.

Pe teren românesc, legătura dintre lingvistica sincronică şi ceadiacronică a fost susţinută de Sextil Puşcariu care era de părere că„lingvistica istorică şi cea spaţială se întregesc una pe alta”.

Distincţiile saussuriene


Lingvistic-extralingvisticStudiul limbii ca sistem reprezintă obiectul lingvsiticii interne, iar studiul

limbii ca instituţie socială al lingvisticii externe. Distincţia lingvistic-extralingvistic sau lingvistică internă - lingvistică externă a pornit de lanecesitatea delimitării obiectului de studiu al lingvisticii. Pentru Saussure, caşi pentru continuatoarii lui, structuraliştii, acesta trebuie să fie „limba în sine şipentru sine”. Pentru a ajunge la acest rezultat, la relevarea sistemului şi amecanismului de funcţionare a acestuia, cercetătorul trebuie să aibă învedere numai faptele lingvistice propriu-zise, adică faptele de lingvisticăinternă.

Distincţia în discuţie este ilustrată de Ferdinand de Saussure princompararea limbii cu jocul de şah10. Aşa cum pentru joc nu interesează undes-a creat şahul, când a fost împrumutat, cum s-a răspândit, din ce sunt făcutepiesele (fapte externe), tot aşa, pentru studiul intern al sistemului limbii nuinteresează natura unităţilor şi istoria lor externă.

Această opinie nu este acceptă de reprezentanţii structuralismuluipraghez, care consideră că fără intervenţia factorilor externi, sistemullingvistic ar rămâne totdeauna identic cu sine. De fapt, schimbările lingvisticesunt urmarea a două categorii de cauze: 1. cauze interne (sistemul este nunumai cadru, ci şi cauză a schimbărilor, adică o anumită schimbareprovoacă, la rândul ei, o întreagă suită de reaşezări ale elementelor şirelaţiilor; 2. cauze externe (evoluţia societăţii, a gândirii şi a cunoaşterii,sporirea nevoilor de comunicare etc.).

În concluzie, întrucât limba este un sistem semiotic deschis, în carefiecare element este orientat în afară, denumind ceva exterior naturii sale,trăsăturile ei ca sistem semiotic nu pot fi separate tranşant de trăsăturile ei cafenomen social.

10 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p.104.

Limbă – gândire - societate


4. Limbă – gândire - societate

Această relaţie caracterizează însăşi esenţa omului ca fiinţă superioară.Coexistenţa celor trei factori a fost fundamentală pentru saltul omului de lastadiul animalic la cel uman.

Gândirea conştientă derivă din formele, ajunse la un anumit grad decomplexitate, ale activităţii sistemului nervos central, subordonată cerinţelorbiologice ale speciei, din momentul în care membrii hoardei se simtaparţinând aceluiaşi grup şi încearcă să stabilească între ei o comunicarevocală, sprijinită pe una gestică. Este momentul în care se trece de la„conştiinţa” naturală, animalică, de turmă, la conştiinţa umană.

Raportul dintre cei trei factori este de reciprocitate în perioada deveniriiomului, când se constituie cele trei atribute esenţiale ale sale: omul – fiinţăsocială, dotată cu limbaj şi gândire.

În epoca trecerii de la Omul de Neanderthal la Omul de Cro-Magnon seproduc o serie de fenomene în desfăşurarea cărora apariţia societăţii, alimbajului şi a gândirii se stimulează reciproc. Fenomenul central estedesprinderea de natură şi autonomizarea. Cetele primitive se stabilizează încomunităţi primare, presociale. Complexul sonor, din expresie a unor stăriinterioare (spaimă, bucurie etc.), devine instrument pentru provocarea unoratitudini şi acţiuni. Toate acestea s-au produs într-o perioadă îndelungată detimp, în care acumularea de elemente variate a avut un rol esenţial.

Raporturile dintre cei trei factori, foarte strânse în epoca preistorică, semenţin de-a lungul întregii istorii ulterioare a omului, iar, în timp, fiecare dincomponente îşi conturează o relativă autonomie. În organizarea lor internă,de esenţă, doar societatea continuă să evolueze, limba şi gândirea, ajungândsă-şi fixeze coordonatele esenţiale, intră într-un ritm mai lent de evoluţie.

În sincronie, raportul limbă-gândire-societate caracterizează limba casistem semiotic cu organizare internă specifică şi ca activitate lingvistică,implicând cele trei perspective de care vorbeşte Ch.Morris11:

sintactică: raportul dintre semnele lingvistice selectate din planullangue şi combinate într-un enunţ, condiţie indispensabilă realizăriicomunicării lingvistice; dimensiunea sintactică şi cea fonetică asigurăautonomia specifică a limbii în interiorul raportului limbă – gândire- societate;

semantică: raportul semnului lingvistic cu realitatea ontologică;raportul este mediat de gândire: limbă-gândire-plan ontologic;

pragmatică: raportul dintre semnele lingvistice şi protagoniştii actuluide comunicare, emiţătorul şi destinatarul enunţului; raportul reflectăcaracterul social al limbii ca instrument de comunicare şi de acţionareinterumană, şi presupune desfăşurarea din perspectivă socială a raportuluisemantic, altfel spus: limbă – gândire –societate – plan ontologic.

Limbă şi gândireMunca sau capacitatea omului de a făuri unelte şi de a acţiona cu

ajutorul lor asupra naturii înconjurătoare pentru crearea bunurilor necesare

11 Ch.Morris, Foundations of the Theory of Signs, Chicago, 1938.



traiului, reprezintă trăsătura fundamentală prin care omul se deosebeşte decelelalte animale.

Derivând din activitatea de muncă, limba şi gândirea completeazădimensiunile specifice omului şi au apărut în acelaşi timp, ajutându-se una pealta în decursul unei perioade îndelungate: gândirea nu a putut apărea decâtpe baza limbii: fără nume ale noţiunilor nu putem să le manevrăm pentru a leorganiza în fraze şi raţionamente; limba nu a putut apărea decât din nevoiade a comunica gândurile, fiindcă dacă nu ai ce comunica, nu vorbeşti12.

Formându-se ca cel mai important mijloc de comunicare între oameni,vorbirea s-a format şi ca unealtă a gândirii. Relaţia dintre limbă şi gândire nueste o problemă a lingvisticii sau numai a lingvisticii: din antichitate şi pânăastăzi, numeroşi filozofi, logicieni, psihologi şi lingvişti au fost interesaţi deaceastă problemă.

Unitatea dintre limbă şi gândire trebuie înţeleasă în sensul că limba nupoate să existe fără să se sprijine pe gândire, iar gândirea nu se poaterealiza în afara fenomenelor lingvistice.

Unitatea şi diferenţa dintre gîndire şi limbă apar clar în relaţiile dintrenoţiune şi sens, dintre categoriile logice şi categoriile gramaticale şi dintrejudecată şi propoziţie. Astfel:

noţiunea are întotdeauna un conţinut obiectiv, pe când sensul are şiun aspect subiectiv, exprimând şi atitudinea vorbitorului;

noţiunea este întotdeauna generală, pe când sensul poate fi şiindividual;

noţiunea, având un caracter general uman, este independentă faţă desistemul limbii, pe când sensul are un pronunţat caracter naţional,aparţinând cuvântului ca sistem lexical istoriceşte constituit.

noţiunea se formează numai prin participarea a doi factori (obiectul şigândirea), pe când la formarea sensului participă şi un al treilea factor:structura limbii;

orice noţiune se exprimă printr-un cuvânt, dar nu orice cuvânt exprimăo noţiune, sensul acestuia putând fi legat doar de sentimente, emoţiietc. După modul de exprimare a realităţii, cuvintele se împart în treiclase: cuvinte care exprimă şi denumesc noţiuni (substantivul,adjectivul, numeralul, adverbul şi verbul); cuvinte care exprimă, dar nudenumesc emoţii, senzaţii, zgomote (interjecţii, onomatopee); cuvintecare exprimă raportul dintre noţiuni şi fac legătura dintre cuvinte înpropoziţie (instrumentele gramaticale);

o noţiune poate fi exprimată nu numai printr-un singur cuvânt, ci şiprintr-o îmbinare de cuvinte;

aceeaşi noţiune poate fi redată prin cuvinte diferite (sinonimeperfecte).

În ceea ce priveşte relaţia dintre categoriile logice şi categoriilegramaticale trebuie menţionat faptul că, pe lângă universalii (urmare afaptului că formele gândirii logice sunt aceleaşi la toţi oamenii), există şicategorii proprii unei limbi sau unui grup de limbi. În Introducere înlingvistică13, se consideră că „într-o limbă există mai multe mijloacegramaticale pentru a exprima aceeaşi categorie logică, iar aceleaşi mijloacelingvistice pot corespunde unor categorii logice deosebite”. Astfel, un raport

12 Al.Graur, Studii de lingvistică generală.Variantă nouă, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.13 *** Introducere în lingvistică, ediţia a III-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.



este exprimat prin mai multe conjuncţii, o conjuncţie poate exprima mai multeraporturi etc.

În privinţa raportului dintre judecată şi propoziţie trebuie menţionat faptulcă propoziţia nu este numai mijlocul de comunicare a unei judecăţi, ci şimijlocul ei de constituire în vederea comunicării.

O analiză comparativă a celor două categorii relevă, pe lângăparalelisme, şi o serie de neconcordanţe:

o judecată se poate exprima nu numai printr-o propoziţie, ci şi printr-un complex de propoziţii (o frază alcătuită dintr-o regentă şi osubordonată) sau numai dintr-o parte de propoziţie (de pildă oconstrucţie gerunzială cu valoare cauzală);

nu orice propoziţie exprimă o judecată sau numai o judecată; aceeaşi judecată poate fi exprimată prin mai multe propoziţii, pe când

aceeaşi propoziţie nu poate exprima judecăţi diferite, întrucât unconţinut diferit determină şi o formă diferită. În articolul Propoziţia şijudecata14, Lucia Wald considera că „diversitatea propoziţiilor rămânetotdeauna mai mare decât diversitatea judecăţilor, deoarece faţă deacelaşi raport obiectiv pot fi luate diferite atitudini subiective, fie decătre diferiţi oameni, fie de către acelaşi om în diferite momente.”

structura judecăţii este diferită de structura propoziţiei: judecata aretrei elemente: subiectul, predicatul şi copula; propoziţia are părţiprincipale şi părţi secundare;

structura logică a judecăţii este universal şi etern umană, pe cândstructura gramaticală a propoziţiei prezintă o mare varietate nu numaiîn limbi diferite, ci şi în cadrul aceleiaşi limbi.

Limbă şi societatePentru a demonstra că limba este un fenomen social, lingviştii aduc în

discuţie: originea ei, dependenţa faţă de societate şi funcţiile pe care leîndeplineşte.

În ciuda eforturilor făcute din antichitate şi până în prezent, problemaoriginii limbajului nu a putut fi rezolvată. Între teoriile mai cunoscute pot fimenţionate următoarele:

teoria onomatopeelor face din cuvintele primitive imitaţii ale sunetelor(omul imită lătratul câinelui şi obţine astfel un cuvânt naturalînsemnând „câine” sau „lătrat”;

teoria interjecţiilor – limbajul are la origine emisiunile sonore instinctiveproduse sub efectul durerii ori al altor senzaţii sau sentimente;

ding-dong theory – conform căreia există o armonie între sunet şisens, adică orice lucru lovit are o rezonanţă particulară.

În ceea ce priveşte originea, trebuie evidenţiate două aspecte: a) limbanu a fost creată de un singur individ, fiindcă acesta nu ar fi simţit nevoia de acomunica; chiar dacă ar fi creat-o, aceasta s-ar fi pierdut odată cu creatorulei; b) limba nu poate fi considerată un fenomen biologic, pentru că însuşirilebiologice se pot dezvolta şi la un individ care trăieşte izolat de societate, pecând limba nu.

Dependenţa de societate poate fi privită: temporal – prin fapte care ţin de fonetică şi gramatică, două

compartimente în care schimbările din societate se reflectă indirect,

14 Lucia Wald, Propoziţia şi judecata, în LR, nr. 6, 1961.



adică prin intermediul întregii experienţe sociale. O reflectare în moddirect întâlnim în vocabular, compartimentul cel mai sensibil ladeterminările externe, care duc la apariţia şi dispariţia de cuvinte, laevoluţia şi îmbogăţirea sensurilor cuvintelor;

atemporal – prin relevarea relaţiei care există între societate, pe de oparte, şi atributele semnului lingvistic şi caracterul sistematic al limbii,pe de altă parte.

Arbitrarul semnului lingvistic este considerat de Ion.Z.Coja15 „oconsecinţă a faptului că limba serveşte ca mijloc de comunicare între maimulţi oameni, întregii societăţi”. Dacă semnul lingvistic ar fi motivat, n-ar maifi posibilă o limbă a întregii societăţi, întrucât, fiecare individ are, în funcţie depropria lui experienţă de viaţă, percepţii mai mult sau mai puţin diferite aleaceluiaşi conţinut. Nesatisfăcând logica nimănui, semnul lingvistic arbitrarsatisface pe toţi membrii societăţii.

Linearitatea semnului lingvistic îşi are explicaţia în existenţa unor limitefizice omeneşti, depăşite de sporirea nevoilor de comunicare, determinate dedezvoltarea societăţii.

Natura socială şi umană a limbajului determină, pe lângă arbitrarul şilinearitatea semnului lingvistic, şi o altă însuşire comună oricărei limbi:caracterul de sistem.

În privinţa funcţiilor, trebuie spus că limbajul nu ar fi apărut niciodatădacă nu ar fi servit unei funcţii. Se poate vorbi de mai multe funcţii, dar, dintreacestea, fundamentală este cea de comunicare.

15 Ion.Z.Coja, Limba – fenomen social, în „Revista de filozofie”, nr.9, 1967.

Procesul de comunicare


5. Procesul de comunicare

Comunicarea verbală este procesul de emitere şi primire de mesajeîntre vorbitori care folosesc acelaşi cod lingvistic. Elementele care fac partedin procesul de comunicare sunt:

Emiţătorul – un obiect capabil să transmită informaţii; în comunicareaverbală este o persoană care este simultan creatorul şi extecutantulmesajului. Emiţătorul este şi un codificator, întrucât el selecţionează dininteriorul codului semnele şi le combină pentru transmiterea mesajului: subacţiunea stimulilor, procesele dezvoltate în creier sistematizează elementeleextralingvistice în elemente lingvistice structurate, codificate cu ajutorulregulilor prestabilite existente în memorie.

Receptorul, aflat în simetrie cu emiţătorul, implică aparatul careprimeşte şi „interpretează” mesajul; în comunicarea verbală naturală este opersoană care „traduce” sau repune mesajul în echivalenţelecorespunzătoare celor care au stat la baza construirii lui.

Decodificare, mergând de la sunet spre sens, se face la nivelulreceptorului destinatar propriu-zis, creierul uman, care caută „în memorie”elementele selecţionate de către emiţător şi reconstituie mesajul.

Contextul sau referentul este sesizabil de către receptor şi poate fi fieverbal, fie capabil de a fi verbalizat.

Mesajul constituie structura discursului, ansamblul de informaţii pe careemiţătorul încearcă să-l transmită servindu-se de un semnal sau de osecvenţă de semnale.

Codul cuprinde un sistem de semne specifice şi un ansamblu de regulide combinare a acestora. În limbile naturale, codul este constituit din foneme,morfeme şi regulile de combinare a acestor elemente între ele.

Contactul, încluzând canalul fizic sau mijlocul prin care semnalele sunttransmise (aerul, un cablu, o legătură radiofonică etc.) şi conexiuneapsihologică între emiţător şi receptor, ceea ce permite stabilirea şimenţinerea comunicării.

Factorii de mai sus au fost încadraţi de Roman Jakobson în următoareaschemă:

CONTEXTEMIŢĂTOR ______________ MESAJ ___________RECEPTOR

CONTACTCOD

O altă schemă mai complexă care reprezintă modalitatea de realizare aactului vorbirii este cea reprezentată mai jos: fie deci două persoane, A şi B,care îşi vorbesc una alteia:



A B

Punctul de plecare al circuitului se află în creierul uneia, de exemplu al lui A,unde faptele de conştiinţă pe care le numim concepte sunt asociate cureprezentările semnelor lingvistice sau cu imaginile acustice ce servesc laexprimarea lor. Să presupunem că un concept dat declanşează în creier oimagine acustică corespunzătoare: este un fenomen în întregime psihic,urmat la rândul său de un proces fiziologic: creierul transmite organelorfonaţiunii un impuls corelativ imaginii; apoi undele sonore se propagă dingura lui A la urechea lui B: este un proces fizic. După aceea circuitul seprelungeşte în B într-o ordine inversă: de la ureche la creier, transmisiefiziologică a imaginii acustice; în creier, asociere psihică a acestei imagini cuconceptul corespunzător. Dacă B vorbeşte la rândul său, acest nou act vaurma – de la creierul său la cel al lui A – exact acelaşi drum ca şi primul şi vatrece prin aceleaşi faze succesive, pe care le vom figura după cumurmează16:

Pentru a comunica, emiţătorul şi receptorul trebuie să aibă aceeaşicompetenţă lingvistică, adică să stăpânească acelaşi inventar şi aceleaşireguli, cu care pot să producă şi să înţeleagă un număr infinit de enunţuri, pecare nu le-au mai formulat şi nici nu le-au mai auzit vreodată. Competenţalingvistică, achiziţie socială a fiecărui vorbitor se dezvăluie numai mediat, prinperformanţă lingvistică, adică prin rezultatul punerii în acţiune a competenţei,prin manifestarea acesteia în acte concrete de vorbire sau, altfel zis, princapacitatea de a produce şi înţelege efectiv un număr dat de enunţuri.

Performanţa lingvistică depinde nu numai de competenţa lingvistică, destăpânirea limbii ca sistem, ci şi de cultură, sensibilitatea, relaţia dintrelocutor şi conlocutor, factori care contribuie la o mai eficientă utilizare a limbii.

Emiterea mesajului presupune o codificare a elementelor sale, operaţieprin care, în urma unui stimul, vorbitorul alege şi aranjează într-un anumemod, aplicând regulile de îmbinare, o serie de unităţi din mulţimeareprezentată de codul sau limba întrebuinţată.

Alegerea şi aranjarea unităţilor se face la intersecţia dintre axa sauplanul paradigmatic şi axa sau planul sintagmatic. Vorbitorul îşi structureazăenunţul nu numai în funcţie de ce comunică, ci şi de cum şi cui comunică,aspecte sociolingvistice care presupun: alegerea registrelor, a formulelor de

16 Cele două schema sunt utilizate pentru redarea grafică a procesului de comunicare decătre Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p. 38.



politeţe, a frazeologiei, a unei atitudini adecvate faţă de interlocutor: ordin,rugăminte, avertisment etc.

Felul diferit de comunicare, în funcţie de factorii enumeraţi anterior, areîn vedere nu atât conţinutul, structura de adâncime, cât şi planul expresiei,structura de suprafaţă.

Ca şi în alte domenii unde comportamentul uman este supus legiiminimului efort, şi în comunicare energia cheltuită tinde să fie proporţionalăcu volumul de informaţie transmisă.

În spaţiul dintre emiţător şi receptor, spaţiul numit canal de transmisie,mesajul, îndeosebi cel sonor, suferă influenţa nocivă a unor factori externi(zgomote). Necesitatea de a evita erorile de transmisie, de a permitedetectarea lor şi de a face posibilă comunicarea în condiţiile existenţeiperturbaţiilor impune existenţa unei cantităţi suficiente de redundanţă17.

Redundanţa diferă de la o limbă la alta şi chiar de la o epocă la alta încadrul aceleiaşi limbi: să se compare propoziţia engleză My girl is lazy, undemy şi lazy nu au desinenţă de feminin, cu propoziţia românească Fata mea eleneşă, unde –a din mea şi –ă din leneşă sunt redundante, întrucâtcunoscându-se că fată e un substantiv feminin, desinenţele adjectivelor suntimediat predictibile.

O problemă care se pune în legătură cu procesul de comunicarevizează limitele comunicării prin limbaj. În funcţie de situaţiile în care sepoate desfăşura comunicarea (vorbitorul şi ascultătorul se cunosc sau nu secunosc, au sau nu experienţe identice sau asemănătoare despre obiectulcomunicării, obiectul este sau nu prezent), înţelegerea poate fi aproape totală(situaţiile pozitive) sau parţială (situaţiile negative).

17 Redundanţa este consumul suplimentar de mijloace menite să conserve informaţia princreşterea previzibilităţii alegerii unităţilor componente ale mesajului.

Funcţiile limbii


6. Funcţiile limbii

În general, se consideră că funcţiile pe care le îndeplineşte limba sunt:de comunicare, de denumire şi expresivă.

Funcţia de comunicare este fundamentală. Nevoia de comunicare aparenumai în societate, limba servindu-l pe individ numai ca membru al uneianumite colectivităţi.

Funcţia de denumire se referă la faptul că fiecare obiect, acţiune sauînsuşire la care ne gândim trebuie să aibă un semn cu ajutorul căruia săputem stabili diferenţa faţă de de alte obiecte, acţiuni sau însuşiri.

Funcţia expresivă susţine că, pe lângă idei, mesajul transmite şi date cuprivire la persoana vorbitorului: sexul, vârsta, nivelul cultural, starea afectivă,atitudinea faţă de conţinutul comunicării etc.

Alţi lingvişti stabilesc mai multe funcţii ale limbii, dar acestea se potreduce, în final, tot la cele trei enunţate mai sus. Astfel, Roman Jakobson,plecând de la factorii constitutivi ai comunicării (emiţător, receptor, context,mesaj, cod, contact), a stabilit şase funcţii ale limbajului.

Funcţia denotativă, cognitivă sau referenţială este orientată pe context,caracterizează relaţia dintre mesaj şi contextul lingvistic de referinţă, şi sereferă la ce se transmite prin mesaj.

Funcţia expresivă este orientată pe emiţător şi caracterizează relaţiadintre emiţător şi conţinutul mesajului lingvistic; totdată aceasta exprimăatitudinea vorbitorului faţă de ceea ce spune, dezvăluie emoţia lui reală sauprefăcută.

Funcţia conativă este orientată pe receptor şi vizează un anumitrezultat, un anumit efect asupra acestuia, angajarea lui în receptareamesajului. Se materializează prin formule de adresare directă, exprimareaprin persoanele a II-a singular, prin vocativ, prin imperativ etc., princonstrucţii incidente de tipul după cum ştii, aşa cum cunoşti, vezi bine, nu tesupăra etc. Toate acestea au rolul de a regla comportamentul de receptor aldestinatarului.

Funcţia fatică este orientată pe contact, se referă la verificarea de cătrevorbitor a menţinerii contactului, fiind expresia contactului dintre emiţător şiun mijloc de control, restabilire, prelungire şi întrerupere a comunicării. Sematerializează prin formule protocolare de salut, interjecţia alo!, structurileincidente de tipul mă auzi?, mă asculţi?, mă înţelegi?, ai răbdare!, da,desigur etc. care au rolul de a controla cum funcţionează canalul şi circuitul,să atragă atenţia interlocutorului sau să confirme faptul că acesta rămâne încontinuare atent.

Funcţia metalingvistică este orientată pe cod şi constă în aceea că atâtvorbitorul cât şi ascultătorul trebuie să verifice dacă şi unul şi altul folosescacelaşi cod, pentru ca operaţiile de codificare şi de decodificare să serealizeze cu maximum de eficienţă. Verificarea se face prin formule de tipulce înţelegi prin, ce sens dai, de ce spui că etc.

Funcţia poetică este orientată pe mesaj şi constă în atitudinea faţă demesaj în sine, centrarea pe mesaj ca atare, pe modul lui de organizare, peaspectul său estetic: se evită faptele supărătoare de limbă precum repetiţiile,clişeele, abaterile de natură gramaticală, semantică etc.

Funcţiile limbii


Relaţia dintre factorii comunicării şi funcţiile determinate a fostreprezentată schematic astfel:

3. contextDENOTATIVĂ

4. mesajPOETICĂ

1. emiţător...............................................................2. receptorEXPRESIVĂ CONATIVĂ

5. codMETALINGVISTICĂ

6. contactFATICĂ

Este greu de identificat vreun mesaj care să îndeplinească numai unadin cele şase funcţii menţionate, ori să le realizeze la maximum pe toate. Elese „impun” în raport de text: poetică în textul beletristic, referenţială în textulştiinţific, metalingvistică în textul critic, polemic şi conativă în textul unuidiscurs politic. Peste toate acestea esenţială este funcţia de comunicare.

Dubla articulare a limbajului


7. Dubla articulare a limbajului

Caracteristica limbajului omenesc, prin care acesta se distinge deoricare alt sistem de semne, este dubla articulare. Noţiunea de articulare alimbajului se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile carerezultă din prima articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de unalt tip.

Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt deexperienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, suntanalizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu unînţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte.Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi deasemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jurpropria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui ocomunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespundeansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase.

Cu totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, încare nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nucorespunde specificului stării mele. Fiecare din ele se poate regăsi în oricealt context pentru a comunica alte fapte de experienţă: simt, de pildă, în simtpericolul, iar bine în de bine de rău.

În primul plan sau prima articulare, orice enunţ se articulează linear înunităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi un înţeles, adică unităţisemnificative.

Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comunătuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acesteiexperienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil deindivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu vaputea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor.Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-osuccesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută detoţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prinadăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă unsubstantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unordeterminanţi pe lângă un determinat.

Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulareprezintă un înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată înunităţi succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă„bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a căror sumăsă fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir deunităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune,bile, bină (regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului,în care fiecare unitate se articulează, la rândul său, în unităţi nesemnificative,cu rol de diferenţiere a unităţilor din prima articulare.

Miile de unităţi ale primei articulări sunt realizate dintr-un număr foarteredus de unităţi minimale ale celei de a doua articulări. În cazul lui bine,aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele bi n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economiereprezintă aceasta a doua articulare: dacă fiecărei unităţi semnificative

Dubla articulare a limbajului


minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi neanalizabil, artrebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi incompatibil cuposibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti. Datorităcelei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produsefonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilordin prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonicăpe care o reprezentăm cu ajutorul lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se oaltă unitate pe care o notăm cu /o/.

Semnul lingvistic


8. Semnul lingvistic

Limbajul are două laturi: latura sonoră şi latura ideală, numite, înterminologie structuralistă – expresie şi conţinut.

Bazele teoriei semnului lingvistic au fost puse de Ferdinand deSaussure în Cursul de lingvistică generală, unde analizează problemasemnului lingvistic în câteva capitole18.

În accepţie largă, prin semn se înţelege orice element perceptibil prinsimţuri şi care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi: febraeste un semn al unei maladii, fumul este un semn că undeva este foc,culoarea roşie la stop este un semn pentru oprirea circulaţiei, porumbeluleste un semn al păcii etc.

Exemplele de mai sus demonstrează faptul că semnele pot fi grupate îndouă categorii: semne produse fără intenţia de a semnifica (signa naturalia)şi semne produse cu intenţia de a semnifica (signa data)19. Primele senumesc indicii sau simptome şi există independent de om, care le poatefolosi ca sursă de informaţie sau de semnalizare: fumul, produs natural esteun indiciu pentru foc, dar poate fi produs şi cu intenţia de a transmite oinformaţie20.

În cadrul semnelor artificiale, conveţionale, produse cu intenţia de asemnifica, se face distincţie între semne propriu-zise şi simboluri. Prin simbolse înţelege „un obiect care, printr-o convenţie prestabilită, reprezintă unconţinut abstract în formă alegorică, figurată”21.

După Adam Shaff, simbolurile apar ca o clasă a semnelor substitutive,caracterizându-se prin trei trăsături:

1. „lucrurile materiale reprezintă noţiuni”, adică „trăsătura caracteristică asimbolului este înlocuirea unui obiect ideal, a unei noţiuni abstracte, printr-unobiect material, care funcţionează ca semn”22. Noţiunile abstracte ca justiţie,dragoste, gelozie, nevinovăţie sunt accesibilizate prin prezentarea lor subforma unui obiect material: figura unei femei legate la ochi, ţinând în mână obalanţă şi o spadă, figura lui Eros, culoarea galbenă, culoarea albă.

2. „reprezentarea se întemeiază pe o convenţie, care trebuie cunoscutăpentru a putea înţelege simbolul”23. Se înţelege astfel că cine nu cunoaştemitologia greacă sau romană nu va înţelege nici unul din simbolurile date caexemplu mai sus.

3. „reprezentarea convenţională se bazează, în forma ei exterioară, pe oreprezentare senzorială a noţiunii abstracte, pe care o exprimă semnul”24.

18 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p. 85-97.19 Al. Graur şi Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1977, p. 24, consideră că clasificarea semnelor în signa naturalia şi signa data îiaparţine lui Aurelius Augustinus (354-438).

20 Lucia Wald, Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.168,consideră că „multe populaţii tribale şi-au construit coduri de semnale de foc sau de fum.După mărturia lui Caesar, aşa semnalizau galii în timp de război. La triburile de indieni,coloana de fum variază ca grosime, culoare şi dimensiune după conţinutul comunicării.”

21 Idem, Ibidem, p. 10.22 Adam, Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti, 1966, p. 202-203.23 Idem, Ibidem, p.202.24 Adam, Schaff, loc.cit.

Semnul lingvistic


În concluzie, se poate spune că simbolurile reprezintă noţiuni abstractepe baza unor convenţii determinate (tradiţii, înţelegeri adhoc).

Faţă de simboluri, care au legătură cu obiectul simbolizat, semnelelimbii au un caracter arbitrar în raport cu ceea ce ele semnifică: „Cuvântuleste deci semn şi nu simbol.”25

Semnul lingvistic are calitatea unică de a fi prin sine însuşi semn şisemnal. În lucrările recente de lingvistică generală consacrate semnuluilingvistic, termenii semn şi semnal sunt folosiţi pentru a desemna acelaşiconţinut lingvistic, în două ipostaze distincte ale lui: semn este cuvântul (înîntregime sau analizat în părţile lui semnificative) privit în sistemul limbii, iarsemnal este cuvântul în postura de vehicul al informaţiei, în procesulcomunicării.

În lingvistica generală actuală, semnului lingvistic i se dau trei accepţii:1. semn este numai complexul sonor al cuvântului, semnificantul:

ansamblul de sunete carte este un semn al înţelesului „carte”.2. semnul este constituit din reunirea celor două laturi: complexul sonor

(semnificantul): carte şi înţelesul (semnificatul): „carte”.Ferdinand de Saussure consideră că semnul lingvistic este reunirea

solidară şi arbitrară a imaginii obiectului denumit, indicată prin termenulsignifié, cu imaginea corpului fonetic al semnului, indicată prin termenulsignifiant. Este o entitate abstractă, o asociere psihică între două imagini, încare nici corpul fonetic, nici obiectul denumit nu fac parte din semn: „semnullingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagineacustică”26

Ideea este redată de lingvistul genevez printr-o elipsă împărţită orizontalîn două părţi, prima pentru imaginea obiectului denumit (signifié sausemnificat), iar a doua imaginea corpului fonetic (signifiant sau semnificant).

Alţi lingvişti au redat semnul şi relaţia lui cu suporturile din care provinesub altă formă grafică:

Semn lingvistic

imagine imagine

corp fonetic obiect

Această schemă „subliniază ideea că obiectul denumit şi corpul foneticprin care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpulfonetic în calitate de realitate fizică şi obiect în aceeaşi calitate nefiind unraport cauzal, ci unul uzual, de depindere socială consacrată istoric.”27

25 Ferdinand de Saussure, op.cit., p. 101.26 Idem, Ibidem, p.85-86.27 Ion Coteanu, Structura vocabularului, în Limba română contemporană II, p.33.

semnificatulsemnificantul

Semnul lingvistic


Obligativitatea trecerii obiectului şi a corpului fonetic prin etapa imagine„explică şi încadrarea semnului lingvistic în semiotică, ştiinţa semnelor, căciorice obiect poate deveni semn, cu condiţia de a ţine locul altuia, iar pe dealtă parte de a nu se confunda însăşi structura fizică a obiectului cu însuşirealui de semn”28.

Criticile aduse lui Ferdinand de Saussure pentru faptul că lucruldenumit, obiectul, nu poate fi înlăturat din discuţia semnului s-au materializatîn cunoscutul triunghi al lui Ogden şi Richards:

Referinţă

Simbol--------------------Referent

unde referinţă – concept sau sens, simbol – corp fonetic şi imaginea luiacustică, iar referent – lucrul, obiectul denumit, clasa de obiecte văzute sauceea ce noi putem gândi ori imagina, denotatul.

3. semnul este o simplă corespondenţă între semnificant şi semnificat.Este un mod formal de înţelegere a naturii semnului, de un nivel în care seface abstracţie de laturi, reţinându-se numai relaţia dintre ele. Aceastăaccepţie, conform căreia semnul este o relaţie, poate fi redată prin formulaxRy, unde X – semnificantul, y – semnificatul, R – relaţia dintre semnificant şisemnificat. Această formulă se citeşte „x este în relaţie cu y”.

Semnele lingvistice se manifestă în cadrul primei articulări ca semneelementare – morfemele (citesc, la, stradă, student, ul, lucr, ează) sau semnecomplexe, analizabile – cuvintele (citim, străzi, studentul, lucrează).

Analizat din punctul de vedere al realizării şi din cel al raporturilor dintrelaturile lui, semnul lingvistic evidenţiază ca trăsături linearitatea şi arbitrarul.

Prin linearitate se înţelege că semnificantul, fiind de natură auditivă, sederulează numai în timp, având caracteristica pe care o împrumută de laacesta: reprezintă o întindere măsurabilă într-o singură dimensiune: este olinie. Spre deosebire de semnificantele vizuale, care pot oferi complicaţiisimultane cu mai multe dimensiuni, semnificantele acustice nu dispun decâtde linia temporală, elementele lor succedându-se în lanţ. Semnul studenteste realizat prin succesiunea elementelor din a doua articulare, adică afonemelor /s-t-u-d-e-n-t/.

Prin linearitate, Saussure a deosebit limbile naturale de alte coduri decomunicare, cum ar fi desenul, pictura, care îşi construiesc mesajele pecorelate spaţiale.

Prin arbitrar, se înţelege că între semnificat şi semnificant nu există ocondiţionare reciprocă, în sensul că un anume semnificat sau semnificant arcere în mod obligatoriu un anume semnificant sau semnificat. Cuvintelecasă, masă etc. au sensurile de „casă”, „masă” etc., fără să existe vreolegătură necesară între formele lor (sonore sau scrise) şi semnificaţiilecorespunzătoare sau obiectele din realitatea extralingvistică la care se referăaceste semnificaţii. Semnificaţiile menţionate pot fi redate prin alte complexesonore, dovadă fiind diferenţele dintre limbi.

Ferdinand de Saussure susţine că arbitrar trebuie înţeles nu în sensulcă forma depinde de libera alegere a subiectului vorbitor, ci în sensul că

28 Ion Coteanu, loc.cit.

Semnul lingvistic


semnificantul este motivat doar în raport cu conţinutul exprimat, cu care nuare nicio legătură naturală în realitate29.

Totodată, trebuie susţinut caracterul necesar al legăturii dintre expresieşi conţinut, dintre semnificant şi semnificat: semnificantul nu există decât înmăsura în care este înzestrat cu un înţeles, iar semnificatul nu există decât înmăsura în care este fixat în mintea omului cu ajutorul unui complex sonor30.

Semnul lingvistic are următoarele funcţii: de recunoaştere, dediferenţiere şi de transmitere a informaţiei.

29 Ferdinand de Saussure, op.cit., p.87.30 *** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.185.

Stratificare şi izomorfism în limbă


9. Stratificare şi izomorfism în limbă

Stratificarea şi izomorfismul reprezintă două principii care stau la bazaorganizării limbii. Nivelele sunt organizate ierarhic, fiecăruia corepunzându-iunităţi specifice: fonemul – pentru nivelul fonologic, morfemul – pentru nivelulmorfologic etc.

Trecerea de la un nivel la altul, de la un tip de unitate lingvistică la altase face conform principiului stratificării care constă în faptul că o unitate aunui anumit nivel este constituită din mai multe unităţi ale nivelului imediatinferior: nivelul morfologic e suprapus celui fonologic, iar nivelul sintactic esuprapus celui morfologic.

Conform principiului izomorfismului, toate nivelele au aceleaşi trăsăturigenerale ale organizării: unităţile sunt fascicule de trăsături distinctive, întreunităţi există aceleaşi tipuri de relaţii, numărul infinit de realizări din vorbire sereduce la un număr finit de invariante de limbă etc. Conceptul de izomorfisma fost utilizat pentru prima oară de Louis Hjelmslev.

J.Kurylowicz, dezvoltând ideea lui Louis Hjelmslev, a analizat în modsistematic izomorfismul dintre silabă şi propoziţie. Comparând silaba start şipropoziţia Şcolarul harnic învaţă bine lecţiile din limba română, constatămurmătoarele puncte comune:

- şi în silabă şi în propoziţie există un nucleu, fără de care aceste entităţinu sunt posibile: elementul vocalic în silabă, predicatul în propoziţie;

- grupul subiectului stă faţă de predicat tot aşa cum stă grupul iniţial faţăde vocala nucleu;

- grupul complementelor stă faţă de predicat tot aşa cum stă grupul finalde consoane faţă de vocala nucleu.

Structura comună a propoziţiei şi silabei poate fi reprezntată prinschema:

a

b c

unde: 1. a - poate fi interpretat fie ca predicat fie ca vocală, b – poate fiinterpretat fie ca grupul subiectului fie ca grupul iniţial de consoane, c - poatefi interpretat fie ca grupul complementelor fie ca grupul final de consoane;

2. b, c – elementele inferioare sunt subordonate lui a, elementulsuperior.

Planuri şi nivele


10. Planuri şi nivele

Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unităţilor invariante,descrierea şi clasificarea lor, precum şi analiza relaţiilor dintre unităţi. Pentrua descrie faptele de limbă, se porneşte de la raportul fundamental carecaracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două laturi: materialăşi ideală.

Distincţia dintre aceste două laturi, făcută de multă vreme în istoriafilosofiei şi a lingvisticii, a fost exprimată clar de Ferdinand de Saussure încapitolul despre natura semiotică a limbajului. El arată că există două laturi,signifiant şi signifié, legate indisolubil; acestea sunt privite mai ales formal (înspecial în capitolul consacrat valorii lingvistice).

Analiza celor două planuri a fost adâncită mai ales în cadrul şcoliiglossematice. Însă glossematicienii, mai mult decât Saussure, s-aupreocupat de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria „clasică” despre celedouă planuri a fost elaborată de L.Hjelmslev, care numeşte latura de signifiéconţinut, iar cea de signifiant expresie. După teoria glossematică, orice limbăpoate fi considerată un text fără sfârşit şi că primul pas în efectuarea analizeieste tăierea textului în conţinut şi expresie, care, la rândul lor, sunt împărţiteîn unităţi din ce în ce mai mici până se ajunge la elemente ireductibile.

Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii; el poate fi abordat dinpunctul de vedere al substanţei. Aceasta constituie obiectul de cercetare alfoneticii şi se studiază cu metode experimentale etc. Dacă substanţa foneticăe privită din punct de vedere funcţional, se obţin formele, studiate defonologie.

Studierea planului conţinutului este mult mai complexă, deoarece existădificultăţi chiar în privinţa definirii substanţei conţinutului. Aceasta estesocotită de multe ori procesul gândirii; gândirea nu există însă în stare pură,ea capătă o organizare specială în cadrul sistemului semantic. Conţinutullimbii este reprezentat de structura semantică, iar unităţile care constituieaceastă structură sunt sensurile cuvintelor.

Cele două planuri ale limbii, deşi alcătuite din substanţe total opuse, aula bază aceleaşi principii de organizare în ambele planuri, unităţile suntalcătuite din fascicule de trăsături distinctive. Aceste trăsături sunt puse înlumină prin raportul de comutare, conform căruia o modificare dintr-un planatrage după sine o modificare în planul opus. Astfel, schimbarea în planulexpresiei din pat / bat atrage după sine schimbarea în planul conţinutului;invers, înlocuind pe « scaun » cu « masă », prin schimbarea din planulconţinutului se produce implicit o modificare a expresiei.

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combinăpentru a putea exprima mesajul lingvistic. Această combinare nu se face laîntâmplare, ci conform unui principiu fundamental – stratificarea. Conformacestui principiu, o unitate de un anumit rang este formată dintr-o combinarede unităţi de rang imediat inferior sau chiar dintr-o singură unitate. Rezultădin definiţie că structura limbii se prezintă sub formă de „etaje”, de nivele,organizate în mod ierarhic. Această ierarhie constă în faptul că fiecareunitate superioară este diferită din punct de vedere funcţional de o unitateinferioară. Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate inferioară

Planuri şi nivele


este minimală în cadrul unităţii superioare, sau se poate identifica cu ea.Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se constată că numărulunităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele;pe măsură ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărulunităţilor creşte: morfeme sunt mai multe decât foneme, cuvinte mai multedecât morfeme, iar numărul enunţurilor este practic infinit.

Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii deanaliză, întrucât în şirul vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structurietajate, ci al unor relaţii de incluziune, unităţile de un anumit rang incluzândpe cele de rang inferior.

După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplanesau biplane (unilaterale şi bilaterale). De exemplu, fonemul este unitatefundamentală monoplană care aparţine planului expresiei. Ea poate fi definitănumai prin raportare la planul opus, adică prin corelarea cu planulconţinutului. Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificăriisunt următoarele:

Nivelul trăsăturilor distinctiveÎn planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive ale fonemului.

Acestea pot fi descrise substanţial. De exemplu, se poate arăta că p estealcătuit din labialitate, surditate, oclusivitate. În planul conţinutului sevorbeşte din ce în ce mai mult de trăsături distinctive semantice, numiteseme. De pildă, o unitate semantică cum este « scaun » poate fi analizată cutrăsăturile: « cu spate », «cu picioare», «pentru o persoană», «pentru a seaşeza», «fără braţe». Trebuie arătat că trăsăturile distinctive reprezintăultimul rezultat al analizei lingvistice. Ele constituie nivelul cel mai de jos alstructurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul de organizare a celor douăplanuri. În nivelul trăsăturilor distinctive se vede saltul de la substanţă lainvariante lingvistice. Datorită funcţiei limbii ca mijloc de comunicare,substanţa capătă statut de trăsături distinctive, care se stabilesc prin raportuldintre cele două planuri, expresie şi conţinut, adică prin comutare.

Nivelul unităţilor monoplane: fonemul şi semantemulÎn planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite

din elemente aparţinând nivelului imediat inferior, adică din trăsăturidistinctive. În planul conţinutului, unităţile, la rândul lor, sunt alcătuite dintrăsături distinctive semantice (seme). Pentru a desemna aceste unităţi cafascicule de seme, se foloseşte adesea termenul de semantem. În timp cefonemele sunt mai mult sau mai puţin pe acelaşi plan, ca natură şi ca mod deorganizare a trăsăturilor, semantemele cuprind trăsături foarte diferite, avânddiverse grade de abstractizare.

Se disting două mari categorii de astfel de trăsături semantice: lexicaleşi gramaticale. De exemplu, semantemul băiat este alcătuit din mai multetrăsături lexicale; comutând trăsătura « sex masculin » cu « sex feminin »,ajungem la alt semantem, fată. Sensurile gramaticale sunt mult maiabstracte. Pentru a desprinde trăsăturile invariante ale acestora, estenecesară studierea accepţiilor realizate în diferite îmbinări. De exemplu, sepot stabili trăsăturile distinctive ale cazurilor, cum este acuzativul; acesta sedefineşte prin trăsătura de proiectare şi prin absenţa trăsăturii de selecţie,prezentă în nominativ, precum şi prin lipsa orientării existente în cadruldativului.

Planuri şi nivele


Nivele biplanea. Nivelul morfemelorMorfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei,

morfemele sunt un ansamblu de foneme (-se - ca morfem al mai mult caperfectului). Când morfemul este alcătuit dintr-un singur fonem, nivelulimediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-e ca morfem alpluralului). În planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite dinsemantemele lexicale (lucr- din lucra înseamnă « a face o anumită acţiune »etc.), cele gramaticale, din conţinutul gramatical corespunzător (-se- indicămai mult ca perfectul). În planul conţinutului, morfemele nu fac decât să preiasemantemele.

Când unităţile sunt folosite într-un nivel imediat superior, ele serealizează, de obicei, sub formă de variante. Astfel, în cadrul morfemelor,fonemele se realizează ca variante combinatorii. De exemplu, într-un cuvântca lângă, fonemul /n/ se realizează sub forma variantei velare [η],determinate de vecinătatea consoanei următoare, care este velară « prinnatură ». Acest fenomen este foarte important, pentru că el arată cum,ridicându-se de la un nivel la altul, o unitate îşi pierde din individualitate înansamblul din care face parte. Vorbitorul acordă atenţie complexului sonor înîntregul lui şi realizează mai puţin alterările unităţilor componente. Există unmodel normal de realizare a ansamblului, acela care se foloseşte cel maifrecvent; în el, unele unităţi inferioare se realizează în forma lor de bază cafonemul /l/ în lângă; vocala următoare este însă nazalizată [în], la fel [η] estevelar, [g] şi [ă] sunt normal apropiate de structura lor fonologică «pură».

Între cele două planuri există o deosebire importantă din punctul devedere al numărului de nivele manifestat până aici: pe de o parte, în planulexpresiei există trei trepte – trăsături distinctive, foneme, morfeme caexpresie; pe de altă parte, în planul conţinutului nu există decât două trepte –trăsături distinctive şi semantemele care reprezintă conţinutul morfemelor.Aceasta este valabil în procesul vorbirii, în care un morfem prezintă un singursens. În sistem însă, de multe ori, un morfem are mai multe înţelesuri (drept«fără ocol», drept «cinstit»), ceea ce face ca problema stratificării să fieasemănătoare cu cea din planul expresiei.

O altă deosebire între cele două planuri constă în aceea că, în planulexpresiei, morfemul are o realizare lineară, este o înşiruire de fonemepronunţate succesiv, pe când în planul conţinutului avem a face cu orealizare simultană a tuturor trăsăturilor. Se vorbeşte în astfel de cazuri de oasimetrie între cele două planuri.

Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere. Latura deconţinut lexical e studiată de semantică, iar latura de expresie a morfemelorcu multiplele ei variaţii constituie, după A. Martinet, obiectul morfologiei. Deexemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put-sunt studiate de morfologie.

b. Nivelul cuvântuluiMorfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de

rang superior. Existenţa cuvântului ca unitate structurală de sine stătătoare afost mult discutată. Deşi nu există o definiţie unitară, lingviştii continuă totuşisă folosească acest termen. Aşa cum un morfem poate fi format dintr-unsingur fonem sau din mai multe, tot aşa există cuvinte alcătuite dintr-unsingur morfem (pat) sau din mai multe (prelucrasem). Morfemele, în cadrul

Planuri şi nivele


cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important alrealizării morfemelor ca variante de expresie ale cuvântului e alcătuit denumeroasele alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (masă –mese, port – purtăm).

În cadrul cuvântului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară,atât în planul expresiei, cât şi în planul conţinutului. Această succesiunecorectează asimetria de care s-a vorbit mai sus.

Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în general,face abstracţie de morfemele gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii.De exemplu, în prelucrasem, un lexicolog vede numai partea lexicală,neglijând morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). În schimb, el studiază partealexicală în mod analitic, distingând -pre- ca prefix şi lucr- ca rădăcină,interesându-se de conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic.

c. Nivelul enunţululuiProblema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a

propus ca unitate superioară sintagma, îmbinare de cel puţin doi termenisemnificativi. Dar structura binară a sintagmei contrazice principiulstratificării, conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi formată şidintr-o singură unitate. Tradiţional, nivelul intermediar între cuvânt şipropoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire de sintagmă, aceasta arsatisface principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie estealcătuită dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvânt.

Pentru a menţine discuţia în cadrul nivelelor de bază, putem considera,ca nivel superior cuvântului, enunţul, şi, în acelaşi timp, se poate admiteexistenţa unor subnivele sau nivele intermediare, precum şi a unora maicuprinzătoare.

Stabilirea exactă a nivelelor şi a subnivelelor trebuie făcută pentrufiecare limbă în parte, cele comune majorităţii limbilor fiind analizate mai sus.Din cele discutate rezultă că ierarhia nivelelor limbii se prezintă schematicastfel:

Se constată că nivelele de sub 1 nu există singure în limbă: trăsăturiledistinctive sunt ultimul rezultat al analizei, iar fonemul se foloseşte izolatnumai când coincide cu un semnificant al morfemului; semantemul nu existăniciodată în stare pură. La nivelele de sub 2 expresia şi conţinutul coexistă înaceleaşi unităţi.

În trecerea de la 1 la 2 se realizează deci un salt calitativ, prin apariţianivelelor de unităţi bilaterale. Primele sunt morfemele, iar segmentareaenunţului în astfel de unităţi este ceea ce A. Martinet numeşte primaarticulare. Într-adevăr, vorbitorul este preocupat de acest nivel al segmentăriicare cuprinde unităţi semnificative. Analiza morfemului în unităţi distinctive deexpresie, în foneme, este mai mult o operaţie de laborator; ea este ceea ceA. Martinet numeşte cea de-a doua articulare.

Evoluţia limbii


11. Evoluţia limbii

Teza potrivit căreia «limba se naşte şi se dezvoltă odată cu naşterea şidezvoltarea societăţii şi moare odată cu moartea societăţii» necesită uneleprecizări. A spune că o limbă «a luat naştere» într-un anume secol (de pildăpentru limba franceză, în 842, când a fost redactat jurământul de laStrasbourg), înseamnă a opera cu o figură de stil motivată de raţiunididactice, fiindcă în realitate nu există un criteriu potrivit căruia să facemacest lucru cu siguranţă.

Ocupându-se de problema dispariţiei limbilor, Al.Graur distinge maimulte feluri de desfăşurare a acestui fenomen:

odată cu societatea care o vorbea, în urma calamităţilor naturale sau aexterminării de către o altă populaţie;

prin transformare în alta sau în altele (cazul limbii latine care s-atransformat în limbi romanice);

prin părăsirea ei de către oamenii care o vorbeau, aceştia trecând lafolosirea unei limbi străine.

Ca limbi moarte prin abandonare sunt citate etrusca (vorbită pe teritoriulItaliei şi înlăturată, cu vremea, de limba latină), prusiana veche (vorbită peCoasta Mării Baltice şi înlocuită cu germana de cavalerii teutoni în secolul alXVII-lea şi al XVIII–lea), cornica (vorbită în Cornwall şi abandonată lasfârşitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a întăririi poziţiei limbii engleze),dalmata (vorbită de-a lungul coastei dalmate a Mării Adriatice şi abandonatăîn favoarea limbii slave), iar ca limbi aflate pe punctul de a se stinge,menţionăm limba manx (limba celtică din Insula Man), limba feroică, limbagermanică din insulele Feroe etc.

Cauzele schimbărilor lingvisticeEvoluţia limbii, ca şi a oricărui fenomen, are loc necontenit, ca rezultat al

luptei permanente dintre vechi şi nou, al trecerii de la acumulările cantitative,realizate în sute de ani, la salturile calitative. Se poate afirma că limba este înacelaşi timp şi mobilă şi statică : «Orice limbă, spunea A.Martinet, seschimbă în orice clipă fără ca vorbitorii să aibă sentimentul că limba pe careo vorbesc încetează de a mai fi identică cu ea însăşi. »31

Stabilitatea limbii a fost explicată prin mai mulţi factori, între careamintim :

caracterul social la limbajului, care cere ca o schimbare să aibă«acordul» întregii comunităţi;

tradiţia, motivată de necesitatea comunicării între generaţii; caracterul sistematic al limbii care face ca dispariţia unui element

vechi sau apariţia unuia nou să aibă de învins inerţia unor relaţiiexistente;

arbitrarul semnului lingvistic care, nesatisfăcând logica nimănui, nesatisface pe toţi.

31 André Martinet, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,p.222-223.

Evoluţia limbii


Lingviştii împart cauzele schimbărilor lingvistice în două categorii: 1.cauze externe; 2. cauze interne. În categoria cauzelor externe au fost incluseevoluţia societăţii, a gândirii şi cunoaşterii, sporirea nevoilor de comunicare.Alte aspecte care ţin tot de cauzele externe sunt şi:

rasa (de fapt amestecul de rase): se bazează pe ideea existenţei uneidiferenţe între popoare în ceea ce priveşte baza de articulaţie, adicătotalitatea deprinderilor articulatorii specifice înnăscute;

substratul, pleacă de la faptul că în cazul adoptării unei limbi,vorbitorii, neobişnuiţi cu pronunţarea unor sunete sau grupuri desunete, au tendinţa de a le înlocui sau modifica în conformitate cudeprinderile mai vechi;

copiii: se crede în menţinerea unor deosebiri esenţiale între limbajulpe care şi l-a fixat copilul când a început ucenicia limbii şi limbajulpersoanelor mature pe care el le-a imitat;

clima: sunt păreri conform cărora clima rece i-a determinat pe vorbitorisă se folosească mai ales de consoane, iar clima caldă, meridională,mai ales de vocale;

moda: se consideră că o «abatere» săvârşită de cineva cu prestigiuîncepe să fie imitată şi de ceilalţi vorbitori.

Acţiunea cauzelor interne este pusă pe seama organizării sistematice alimbii, organizare datorită căreia o schimbare petrecută într-un anumecompartiment determină schimbări şi în celelate compartimente. După A.Martinet, principalul element aflat la baza conflictelor interne este minimulefort: «evoluţia lingvistică poate fi concepută ca fiind determinată deantinomia permanentă între nevoile de comunicare ale omului şi tendinţa sade a reduce la minimum activitatea mentală şi fizică.»32

Ritmul de evoluţie diferă de la o limbă la alta, de la o epocă la alta încadrul aceleiaşi limbi, şi de la un nivel al limbii la altul. Diferenţele de ritm dela un nivel la altul se pot explica prin :

caracterul închis sau deschis al sistemului; natura şi numărul elementelor componente ale acestuia: cele mai

rapide schimbări se produc în vocabular, unde unităţile ajung la sutede mii iar cele mai lente în fonetică, unde unităţile nu depăşesccâteva zeci.

În evoluţia unei limbi, un rol important îl joacă contactul cu alte limbi,care duce la influenţe şi împrumuturi reciproce realizate diferit de la uncompartiment la altul.

Ramificaţiile teritoriale şi social culturaleCând se spune că o limbă se actualizeazăă în vorbire, înţelegem că ea

există prin variante, adică prin manifestări concrete, determinate de doifactori: geografic şi social-cultural. Potrivit factorului geografic, o limbă iaînfăţişarea graiurilor şi dialectelor, fiind « limba » dintr-un teritoriu teritoriu mairestrâns ori mai întins.

Graiul reprezintă cea mai mică ramificaţie teritorială a limbii, fiindvorbirea dintr-o zonă relativ mică, uneori dintr-un singur sat, caracterizatprintr-un minimum de trăsături specifice şi subordonată în mod necesar unuidialect.

32 André Martinet, op.cit., p. 227.

Evoluţia limbii


Dialectul reprezintă o ramificaţie teritorială superioară graiului, oreuniune de mai multe graiuri, fiind vorbirea dintr-o zonă mai întinsă,caracterizată printr-un minimum de trăsături specifice şi subordonată în modnecesar limbii comune a întregului popor.

Cauzele care determină diversificarea teritorială a limbii suntextralingvistice:

dispersarea populaţiei pe o suprafaţă teritorială întinsă; obstacolele fizico-geografice etc.

şi lingvistice: contactul cu alte limbi, «interferenţa dintre sisteme lingvisticediferite, consecinţă a amestecului total sau parţial de populaţii de origineetnică diferită.»33

Se admite de către majoritatea savanţilor că omul a apărut într-unsingur loc pe pământ, şi anume în regiunile subecuatoriale, de unde, încăutare de hrană, grupurile s-au răspândit, izolându-se în spaţii foarteîntinse. Ca urmare, limba, relativ unitară la început, a evoluat datorităcauzelor interne şi externe, diferit în diferite colectivităţi, ajungându-se lanumeroase ramificaţii şi, în cele din urmă, la numeroase limbi.

Stadiul calitativ nou al limbii comune a întregului popor, limba naţionalăse caracterizează printr-o puternică unitate, fără ca aceasta să fiedesăvârşită.

Unitate desăvârşită există doar în cazul limbii literare, forma cea maiîngrijită, corectă şi mai clară pe care o ia limba naţională, ca urmare arespectării riguroase a unor norme.

Clasificarea limbilorClasificarea limbilor de pe glob se face după următoarele trei criterii: 1.

structural, 2. genealogic şi 3.geografic.

După criteriul structural, au fost stabilite următoarele tipuri de limbi:izolate, neizolate şi polisintetice.

Limbile izolate sunt cele în care cuvintele nu au o structură morfologicăanalizabilă, motiv pentru care raporturile sintactice în propoziţie sunt redatenu prin forma cuvântului însuşi, adică prin afixe, alternanţe de sunete întemă, deplasarea accentului etc., ci prin: topică, cuvinte ajutătoare, intonaţie.

Limbile neizolate se împart, în funcţie de caracterul structuriimorfologice a cuvintelor, în limbi aglutinate şi limbi flexionare.

Limbile aglutinate, în care se includ limbile turcice, finoungriene etc.sunt numite astfel întrucât forma cuvântului se prezintă ca un şirag demorfeme, alipite în mod mecanic la rădăcină care, purtând sensul lexicalfundamental, nu se modifică niciodată, sau la alt afix.

Limbile flexionare, în care se includ limbile indo-europene, semitice şihamitice, se caracterizează prin:

variaţia fonematică a structurii morfemelor (engl. foot (sg.) – feet (pl)=picior, goose (sg.) – geese (pl.) = gâscă);

polifuncţionalismul afixelor (desinenţa –am din rusă (sadam) exprimă,în acelaşi timp, şi cazul şi numărul – dativ, plural);

fuzionarea perfectă a morfemelor care se leagă organic de rădăcinăsau temă.

Limbile flexionare se impart în două grupe:

33 *** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.420-421.

Evoluţia limbii


limbi sintetice – limbi cu flexiune bogată, în care categoriile şiraporturile gramaticale se exprimă mai mult în interiorul cuvântului(limbile indo-europene vechi: sanscrita, latina, gotica, slava veche);

limbi analitice – limbi cu flexiune redusă, în care categoriile şiraporturile gramaticale se exprimă mai mult prin mijloace externe,adică prin cuvinte auxiliare, topică, intonaţie (limbile indo-europenecontemporane: limbile romanice, engleza, daneza, bulgara,neogreaca).

Limbile polisintetice cuprind unele limbi ale indienilor din America,unele limbi africane şi limbile unor popoare din Asia. Au ca particularitatefaptul că obiectele acţiunii (direct, indirect) şi circumstanţialele nu suntexprimate prin părţi secundare de prepoziţie, ci prin diferite afixe care seîncorporează formei verbale ce serveşte de predicat.

După criteriul genealogic (originea comună), idiomurile vorbite peglob se grupează într-un număr restrâns de familii: 1. indo-europene, 2.semito-hamitice, 3. ugro-finice, 4. ibero-caucaziene, 5.turcice, 6. mongolice,7. tunguso-manciuriene, 8. chino-tibetane, 9. dravidiene.

Familia limbilor indo-europene, raspândită pe toate continentele, cuprindeurmătoarele ramuri, dintre care unele sunt reprezentate print-o singură limbă.

Ramura limbilor indiene cuprinde:- indiana veche cunoscută sub două forme literare diferite ca timp şi

bază dialectală : vedica şi sanscrita.- indiana medie, reprezentată de limbile pracrite, dintre care cea mai

importantă este pali, cu rol în dezvoltarea culturii Indiei şi a ţărilor vecine.- indiana modernă : hindustana, cu două forme literare (hindi, limba de

stat în India şi urdu, limba de stat în Pakistan), bengali (în statul Bengal şi înPakistanul de răsărit), nepali (în Nepal), kashmiră (în valea râului Jhelum) şilimba ţigănească.

Ramura limbilor iraniene cuprinde :- iraniana veche: vechea persană, avestica şi scitica.- iraniana medie: mediopersana, parta, saca şi hotana.- iraniana modernă: persana (limba de stat în Iran), beluciana (în

Belucistan, teritoriu ţinând de Iran şi Pakistan), afgana (în Afghansitan),tadjika, kurda şi oseta (în Caucazul de nord).

Ramura limbilor italice cuprinde:- grupul osco-umbrian: osca şi umbriana, cunoscute din inscripţii

anterioare erei noastre.- grupul latino-falisc: latina şi falisca (cunoscută din inscripţii, aproape

numai nume proprii).Răspândită în întreg imperiul roman, limba latină s-a transformat în mai multelimbi legate structural prin originea comună – limbile romanice care cuprind :portugheza, spaniola, catalana (atestată prin documente din sec. al XII- lea şivorbită în Catalonia, în Insulele Baleare, în Pirineii Orientali şi în sudulFranţei), franceza, provensala (vorbită în sudul Franţei), italiana (atestată însecolul X, cu multe dialecte: ligurian, piemontez, toscan, napolitan, sicilianetc.; la baza limbii literare se află dialectul toscan în care au scris Dante,Petrarca, Boccaccio.), sarda (atestată în secolul al XI-lea; vorbită în

Evoluţia limbii


Sardinia), retoromana (atestată în sec.al XI-lea; are trei grupuri dialectale:ramansa, în sudul Elveţiei, ladina dolomitică, în Tirol şi friulana, pe malurilerâului Tagliomento până în Marea Adriatică), dalmata (vorbită de-a lungulcoastei dalmate a Mării Adriatice şi dispărută în secolul trecut) şi româna(limba română comună s-a scindat în daco-română, aromână,meglenoromână şi istroromână).

Ramura limbilor celtice cuprinde :- grupul continental: galica (dispărută în primele secole ale erei

noastre).- grupul insular: irlandeza, scoţiana, manx (vorbită în Insula Man şi

aflată pe cale de dispariţie), cornica (a dispărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea), galeza (vorbită în Ţara Galilor), bretona (vorbită în regiunea francezăBretagne, unde a fost adusă de celţii alungaţi din Bretania, în urma invazieianglo-saxone).

Ramura limbilor germanice cuprinde:- grupul de răsărit: gotica- grupul de apus: germana de sus (în Austria şi este una din cele patru

limbi oficiale din Elveţia), germana de jos (cu două ramuri: vechea saxonă şivechea franconă de jos), engleza, frizona (în Olanda, o parte din Danemarcaşi în NV Germaniei) şi flamanda (în Belgia).

- grupul de nord: islandeza, norvegiana, daneza, feroica şi suedeza.

Ramura limbilor slave cuprinde :- grupul de răsărit: rusa, ucraineana şi bielorusa.- grupul de apus: polona, ceha, slovaca.- grupul de sud: sârbocroata, slovena, bulgara şi macedoneana.

Ramura limbilor baltice cuprinde: letona, lituaniana şi vechea prusiană(dispărută în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea şi înlocuită cugermana, după cucerirea teritoriului (coasta estică a Mării Baltice) decătre cavalerii teutoni).

Limba greacă are o istorie care cunoaşte trei perioade :- greaca veche, în a doua jumătate a mileniului II, avea numeroase

dialecte: ionic, atic, eolic, doric.- greaca bizantină (între sec. VI-XV e.n.) a fost limba oficială a

Imperiului Bizantin.- greaca modernă, începe după secolul al XVI-lea şi cunoaşte două

variante: katharevusa (< katharós “pur”, o variant puristă) şi dimotiki (<dimos“popor”).

Limba armeană, cunoaşte două variante: de răsărit (în Armenia) şi deapus (în Turcia).

Limba albaneză, considerată de unii o continuatoare a limbii ilire şi dealţii ca o continuatoare a limbii trace.

Familia limbilor ugro-finice Ramura ugrică cuprinde maghiara, mansi şi ostiaca. Ramura finică cuprinde finlandeza, estona, lapona, livona, vepşa.

Evoluţia limbii


Familia limbilor turcice cuprinde: turca, tătara, uzbeka, turcmena, başchiraşi găgăuza.

Familia limbilor ibero-caucaziene cuprinde: cecena, inguşa, kistina,gruzina şi basca.

Familia limbilor semite Ramura estică: accadiana, vorbită în Mesopotamia, a cunoscut două

etape: babiloniana şi asiriana. Ramura occidentală:

Grupul occidental nordic:- subgrupul canaanean : feniciana şi ebraica.- subgrupul arameean: arameeana şi siriana.

Grupul occidental sudic: araba şi etiopiana.

Familia limbilor hamite: vechea egipteană, limbile berbere, limbile kuşite (înEtiopia şi Sudan) şi hausa (în Sudan, Benin, Togo şi Camerun).

Familia limbilor mongolice: mongola, kalmîka (în Mongolia şi în unele părţidin China), dagura (în Dagur şi Manciuria) şi mongura (în Tibet).

Familia limbilor tunguso-manciuriene Ramura tungusa: evenki (în regiunea fluviului Ienisei), solona (în

Hailar). Ramura manciuriana: manciuriana şi orok (în insula Sahalin).

Familia limbilor paleosiberiene: Ramurade est: ciukota (în SE Siberiei), koriaka (la nord de

Kamciatka). Ramura de vest: keta, assana, kota, arina (ultimele două sunt

dispărute).

Familia limbilor choino-tibetane Ramura thai-chineză: chineza, limbile thai (în sudul Chinei, în

Peninsula Indochina, în nord-estul Indiei), între care menţionăm: thaipropriu-zisă (în Thailanda), vietnameza şi lao (în Laos şi nord-estulThailandei).

Ramura tibeto-birmană : tibetana (în China, Nepal şi India), birmana şilimbile himalaice etc.

Alte limbi, mai puţin sau deloc cunoscute, se clasifică după criteriulgeografic, ca în cazul limbilor negro-africane, al limbilor din Oceania(indoneziene, polineziene, australiene, papuaşe) şi al limbilor amerindiene.

Contactul dintre limbiContactul direct, convieţuirea pe acelaşi teritoriu, sau indirect (relaţii

culturale, economice, politice) dintre colectivităţile umane determină contactuldintre limbi, interacţiunea şi interferenţa acestora.

Direcţia influenţei este determinată de superioritatea unor factoriextralingvistici: nivelul de dezvoltare economică, politică şi culturală asocietăţii reprezentate de limba respectivă şi, chiar superioritatea numerică avorbitorilor.

Evoluţia limbii


Deşi contactul este posibil între orice fel de limbi, gradul de interferenţădepinde de doi factori lingvistici: originea şi structura limbilor, astfel că « douălimbi înrudite genetic îndeaproape sau cu o structură foarte asemănătoare sevor înfluenţa reciproc mai puternic decât două limbi neînrudite genetic sautipologic. »34

Un rezultat al contactului dintre limbi îl constituie împrumutul, adicăpreluarea de către o limbă a unui element lingvistic din alta, realizat diferit dela un compartiment lingvistic la altul, fapt care face să se vorbească deinegala repartizare în compartimentele limbii. Cel mai uşor se realizeazăîmprumutul în sintaxă şi în vocabular: engleza are jumătate din vocabularîmprumutat din franceză.

Un alt rezultat al contactului dintre limbi îl reprezintă dispariţia uneia dinlimbile venite în contact şi îmbogăţirea şi modificarea celeilalte. Acestfenomen era frecvent în antichitate şi în Evul Mediu când, în urma cuceririlor,populaţia învingătoare îşi impunea limba populaţiei învinse. Trecerea de la olimbă la alta se face prin bilingvism, fenomen prin care se înţelegecapacitatea unui individ sau a unei colectivităţi de a se folosi în mod curentde două sisteme lingvistice diferite. În urma perioadei de bilingvism, limbaînvingătoare se îmbogăţeşte şi se modifică, dar nu-şi schimbă structuragenetică, originară.

În cercetarea contactului lingvistic, se operează cu următoarelecategorii: substrat, superstrat şi adstrat.

Substratul este reprezentat atât de limba părăsită de o populaţiebăştinaşă, cât şi totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouădin limba populaţiei autohtone care a adoptat-o prin părăsirea propriei limbiîn urma unei cuceriri, a unei migraţii sau a unei colonizări: în Dacia şi înGalia, substratul a fost dacic şi, respectiv celtic, iar limba învingătoare, adicăstratul, a fost latina.

Prin superstrat se înţelege influenţa exercitată de un idiom asupraaltuia, în condiţiile unui contact etnic îndelungat şi masiv, înainte ca acestadin urmă să se constituie în idiom nou. Se poate vorbi, de pildă, despresuperstratul slav din limba română.

Prin adstrat se înţelege totalitatea elementelor lingvistice care seadaugă unui idiom după constituirea lui, în urma exercitării unor influenţestrăine. În limba română, adstratul e reprezentat prin elemente lingvistice deorigine slavă, bizantină, maghiară, turcă, neogreacă, germană, italiană, latinăsavantă, franceză etc.

Tot ca urmare a contactului dintre limbi, uneori se realizează idiomuriminimale, folosite în situaţii speciale: idiomurile sabir sau lingua franca dinporturile Mării Mediterane, pe baza limbilor romanice (amestec de franceză,italiană, spaniolă cu arabă, greacă, turcă, cu gramatica simplificată lamaximum), beach-la-mar (în porturile din Oceanul Pacific), pidgin-english (înporturile din Extremul Orient) – ambele pe baza limbii engleze şi limbilecreole, cu varianta franceză (în insulele Mauritius, Haiti etc.) sau engleza(Jamaica etc.), limbi născute pe plantaţiile lucrate cu sclavi negri în secoleleXVII-XVIII.

Limbile internaţionale: datorită unor factori economici, politici şiculturali, un număr restrâns de limbi sunt folosite ca limbi internaţionale, înrelaţiile dintre state. Acest statut l-au avut în antichitate greaca şi latina, înEvul Mediu latina şi araba (în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat) iar în secolul al

34 *** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.251.

Evoluţia limbii


XVI-lea, spaniola, franceza etc. În epoca noastră au ajuns la acest statutengleza, franceza, germana, spaniola, rusa şi chineza.

Bibliografie


Aplicaţii

1. Să se realizeze analiza în constituenţi imediaţi până la nivelul morfemelora următoarelor sintagme: luminile oraşului, răbdând cu stoicism, de la celălaltcapăt al străzii.

2.Care sunt accepţiile semnului lingvistic în lingvistica generală actuală?

3. Demonstraţi că enunţul Studentul stă în banca nouă este un act decomunicare dublu articulat.

4. Enumeraţi şi explicaţi trăsăturile semnului lingvistic.

5. Definiţi conceptul de izomorfism.

6. Care este schema de organizare a limbii pe baza principiului stratificării?

7. Enumeraţi cauzele posibile ale dispariţiei unei limbi.

8. Daţi exemple de limbi «moarte» prin abandonare.

9. Care sunt cauzele schimbărilor lingvistice?

10. Enumeraţi factorii care determină diversificarea teritorială a limbii.

11. Enumeraţi şi comentaţi câteva efecte ale contactului dintre limbi.

12. Definiţi bilingvismul.

13. Ce înţelegeţi prin superstrat?

14. Cu ce tipuri de metode operează lingvistica?

15. Ce înţelege Chomsky prin «universalii lingvistice» ?

16. Clasificarea limbilor după criteriul structural.

17. Daţi exemple de texte în care să ilustraţi funcţia persuasivă a limbii.Identificaţi mijloacele lingvistice folosite.

18. Alegeţi un text publicitar şi unul politic şi realizaţi o analiză comparativă aacestora din perspectiva funcţiilor limbii.

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

Coja, Ion Z., Limba – fenomen social, în „Revista de filozofie”, nr. 9, 1967.

Coşeriu, Eugeniu, Istoria filozofiei limbajului de la începuturi până la

Rousseau, Academica Humanitas, Bucureşti, 2011.

Ducrot, Oswald, Todorov, Tzvetan, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor

limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa

Editorială „Demiurg”, Iaşi, 1999.

Frâncu, Constantin, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate până la

Saussure, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2005.

Graur, Alexandru, Wald, Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1977.

Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală.Variantă nouă, Editura

Academiei, Bucureşti, 1960.

Graur, Alexandru (coord.), Introducere în lingvistică, ediţia a III-a, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală, ediţia a III-a, Editura Bic All,

Bucureşti, 2001.

Irimia, Dumitru Curs de lingvistică generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”

Iaşi, 2011

Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, (traducere de Alexandra

Cornilescu şi Ioana Ştefănescu), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

Manoliu – Manea, Maria, Structuralismul lingvistic, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973.

Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1970.

Sala, Marius, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998.

Schaff, Adam, Introducere în semantică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Stati, Sorin, Redundanţa, în „Limba română”, nr. 3, 1962.

*** Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

Ţurlan, Valentin, Lingvistica generală şi comparată, Galaţi, 1981.

Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria textului, Editura Științifică și

Bibliografie


Enciclopedică, București, 1990.

Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Editura Academiei Române,

București, 1992.

Vasiliu, Emanuel, Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei

Române, București, 1995.

Vraciu, A., Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Bucureşti, 1972.

Wald, Lucia, Propoziţia şi judecata, în Limba Română, nr. 6, 1961.

Wald, Lucia, Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1973.

Wald, Lucia, Pagini de teorie şi istorie a lingvisticii, Editura All, Bucureşti,

1998.

Lingvistica Generala - Cenac Oana

Documents

Transcript of Lingvistica Generala - Cenac Oana