Situatia Abandonului Copiilor in Romania

Situaţia abandonului copiilor în România 1


Situaţia abandonului

copiilor în România

2005


CONTRIBUŢII Acest proiect a fost realizat cu sprijinul UNICEF România, în parteneriat cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, precum urmează: Ministerul Sănătăţii, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului “Alfred Rusescu”, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin Autoritatea Naţională a Protecţiei Drepturilor Copilului şi Adopţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Famile, Asociaţia “Comunitatea în sprijinul copilului”, Centrul pentru Educaţie şi Dezvolatre Profesională “Step by Step”, Asociaţia Adolescentul. Grupul echipei de experţi şi cercetători a fost următorul : Coordonator de proiect: ECATERINA STATIVĂ Asistent de proiect : TATIANA POPA Cordonatorii studiilor calitative : CARMEN ANGHELESCU, RODICA MITULESCU, MIHAELA NANU Experţi consultanţi : ALIN STĂNESCU, ALEXANDRA ZUGRĂVESCU Consultanţi pentru analiza şi procesarea datelor : NINA STANCIU, DAN TURCU Consultanţi pentru baza de date, grafice şi tabele : IOANA MARIN, RALUCA GRAUR Investigatori de teren : MIRCEA ANGHELESCU, CORINA BACALEAROS, FLORIN BOTONOGU, MARIA CONSUELA

CIOBANU, DANIEL CHIRILA, OANA CLOCOTICI, ALINA COTAN, EFTIHITA CRACIUN, VASILE DESPAN, DANIELA GHEORGHE, MIHAELA GHERGHELI, RALUCA GHINEA, ELENA IONITA, OANA MANTA, IOANA MARIN, IOLANDA MOROŞAN, GABRIELA OPROIU, ARIANA POPA, SANDA FRANCESCA RUSSU, MARIA SÂRBU, FLORENTINA SARGU, GRATIELA SION, DRAGOS STANCIU, DAN-OVIDIU STATIVĂ, MARIA VOLINTIRU

Autorii raportului : ECATERINA STATIVĂ, CARMEN ANGHELESCU, RODICA MITULESCU, MIHAELA NANU, NINA

STANCIU


MULŢUMIRI

Acest proiect nu ar fi putut fi posibil fără sprijinul prietenesc al persoanelor dedicate profesiei lor care au avut o contribuţie valoroasă la acest studiu.

Dorim să exprimăm mulţumirile noastre pentru sprijinul cordial acordat de directorii Directiilor de Sănătate publică, inspectorilor de asistenţă a mamei şi copilului, directorilor de spitale şi profesioniştilor din domeniul medical.

Dorim să adresăm mulţumirile noastre directorilor Direcţiilor de protecţie a copilului, membrilor Comisiilor de protecţie a copilului, profesioniştilor din protecţia copilului pentru sprijinul special acordat.

De asemenea, suntem recunoscători primarilor şi secretarilor consillilor locale care şi-au găsit timp să ne împărtăşească informaţii preţioase necesare studiilor calitative.

Mulţumirile noastre speciale se adresează mamelor care au fost deschise să lucreze noi şi să ne ofere informaţii extreme de utile.

Pe parcursul studiului am beneficiat de sfaturi şi obsevaţii valoroase din partea echipei de la UNICEF România. Multumirile noastre doamnei Voica Pop, Coordonator Program Protecţia Copilului şi doamnei Lorita Constantinescu, Consultant Program Protecţia Copilului, pentru coordonarea eficientă a grupului de lucru, pentru ideile preţioase şi sprijinul constant pentru o bună desfăşurare a cercetării.

Avertizare privind referirile la minorităţile naţionale din studiu Acest studiu a avut ca principal obiectiv explorarea fenomenelor de abandon al copilului în unităţile spitaliceşti, şi felul în care serviciile sociale de protecţie şi cele medicale răspund nevoilor identificate în legatură cu aceste fenomene. Din nefericire, pe parcursul cercetării au fost întâlnite multiple fenomene de rasism şi discriminare îndreptate împotriva minorităţii rrome (fie din partea actorilor sociali, fie din partea profesioniştilor din cadrul serviciilor sociale de protecţie şi medicale). Am dorit să evocăm aceste fenomene tocmai pentru a trage un semnal de alarmă şi pentru a sensibiliza nu doar opinia publică, ci şi factorii de decizie în vederea adoptării de măsuri ferme pentru eliminarea acestor fenomene din cadrul serviciilor sociale, dar şi pentru promovarea unor atitudini democratice şi inclusive în societatea românească. În cadrul acestei cercetări au fost extrase o serie de date şi au fost comentate o serie de concluzii legate de grupul etnic căruia îi aparţin mamele care au facut parte din eşantionul analizat. În acest caz dorim să avertizăm de la bun început că aceste date nu trebuie generalizate la nivelul întregii comunităţi etnice la nivel naţional (fie ca este vorba de grupul etnic român, rrom sau de orice altă naţionalitate). O astfel de generalizare nu ar avea acoperire ştiinţifică şi ar putea conduce la concluzii eronate. Datele şi concluziile prezentate în studiu se referă exclusiv la grupul de mame care a constituit eşantionul, un grup reprezentativ pentru fenomenele de abandon investigate.


ACRONIME

FICF Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie IOMC Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului DJPDC Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului, în prezent numită

Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului DPC Departamentul pentru Protecţia Copilului, în prezent numit Serviciile Publice

Specializate pentru Protecţia Copilului CP-SPS Centru de plasament – Serviciul public specializat CPU Centru de plasament în regim de urgenţă CP Centru de plasament CP-OPA Centru de plasament - Organism privat autorizat AMP-SPS Asistenţă maternală profesionistă - Serviciul public specializat AMP-OPA Asistenţă maternală profesionistă - Organism privat autorizat


CUPRINS Rezumatul raportului ............................................................................................................................ 7 Capitolul 1 - Context şi justificare 131.1. Istoric ................................................................................................................................. 131.2. Scopul Proiectului ............................................................................................................. 171.3. Metodologia ....................................................................................................................... 18

Capitolul 2 – Copiii abandonaţi în maternităţi ................................................................................. 22

2.1. Rata abandonurilor în maternităţi........................................................................................ 232.2. Caracteristici generale ale copiilor care au fost abandonaţi în maternităţi ........................ 232.3. Caracteristici ale părinţilor copiilor părăsiţi în maternităţi ................................................... 282.4. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii .................................... 292.5. Durata şederii copiilor în maternitate ................................................................................. 302.6. Externarea din maternitate ................................................................................................. 302.7. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare ale maternităţilor ............................... 35

Capitolul 3 - Copii abandonaţi în spitale/secţii de pediatrie şi recuperare .................................... 403.1. Rata abandonului în spitale, secţii de pediatrie/recuperare ................................................ 423.2. Circumstanţele internării copiilor în spitale/secţii de pediatrie............................................. 423.3. Caracteristici generale ale copiilor care au fost abandonaţi în pediatrie/ secţie

recuperare .........................................................................................................................

433.4. Caracteristice ale părinţilor copiilor ..................................................................................... 453.5. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii .................................... 473.6. Durata staţionării copiilor în secţiile de pediatrie/recuperare .............................................. 473.7. Relaţia dintre părinţi şi copii în timpul internării .................................................................. 473.8. Externarea din secţii de pediatrie/recuperare ..................................................................... 48 3.8.1. Starea de sănătate a copiilor la externare ................................................................ 48 3.8.2. Unde au plecat copiii după externarea din secţiile de pediatrie/recuperare ............. 483.9. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare a spitalelor şi secţiilor de pediatrie ........................................................................................................

49

3.10. Cantitatea şi calitatea informaţiilor în foile de observaţie despre copiii internaţi .............. 50 Capitolul 4 - Copii abandonaţi în alte locuri decât unităţile sanitare .............................................. 51

4.1. Circumstanţele ajungerii copilului în serviciile de primire în regim de urgenţă .................... 514.2. Caracteristici generale ale copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă ................ 524.3. Durata staţionării copiilor în serviciile de primire în regim de urgenţă ................................. 534.4. Unde au plecat copiii după externarea din serviciile de primire în regim de urgenţă .......... 534.5. Date despre serviciile în regim de urgenţă .......................................................................... 54


Capitolul 5 – Traseul Copilului ........................................................................................................... 56

5.1. Tipuri de trasee ................................................................................................................... 565.2. Tipul măsurilor de protecţie în vigoare ................................................................................ 595.3. Lungimea traseelor ............................................................................................................. 59

Capitolul 6 – Mame care şi-au abandonat copii în unităţi sanitare ................................................ 63

6.1. Caracteristici ale mamelor (modul 1) ................................................................................. 666.2. Aspecte particulare referitoare numai la mamele care şi-au abandonat

copiii în maternitate (modul 2) ..........................................................................................

806.3. Aspecte particulare referitoare numai la mamele singure care şi-au abandonat copiii

în maternitate (Modul 3) ....................................................................................................

906.4. Aspecte doar despre mamele care şi-au abandonat copiii în secţia de

pediatrie/recuperare (Modul 4) .........................................................................................

946.5. Planificarea familială – aspectele ce se referă la toate categoriile de mame..................... 996.6. Sinteza activităţilor desfăşurate de DJPDC în 2003 şi 2004............................................ 103

Capitolul 7 – Concluzii ..................................................................................................................... 105

Capitolul 8 – Recomandări .............................................................................................................. 111


REZUMATUL RAPORTULUI 1. Context În ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc.

În ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele - mai mult sau mai puţin reuşite - în sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului, în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.

Şi în anul 2004, copii nedoriţi sunt abandonaţi la naştere în maternităţi, în spitale/secţii de pediatrie, sau sunt “lăsaţi“ pentru creştere, de către parinţi, pentru perioade nedeterminate de timp, în aceste unităţi medicale.

Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea, consimţământul, toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente determinante.

Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii sale.

Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi stabile de protecţie.

2. Justificare Persistenţa acestui fenomen în toate determinările sale - care afectează direct şi pe termen lung sansele copiilor la o dezvoltare normală - reprezintă justificarea pentru demararea unui proiect, care încearcă să înţeleagă de ce este posibil, cine, şi cum se poate acţiona pentru diminuarea acestui fenomen.

Cunoaşterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanţă şi pentru a avea un reper în dezvoltarea şi monitorizarea programelor de intervenţie.

Printre obiectivele studiului se află şi cunoaşterea prevalenţei fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase, precum şi realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.

3. Metodologia Pentru atingerea acestor obiective s-a efectuat un studiu transversal retrospectiv într-o fereastră de 3 luni în anii 2003 şi 2004, populaţia de referinţă fiind reprezentată de copiii sub 5 ani care au fost abandonaţi / părăsiţi temporar sau definitiv, precum şi mamele acestora.

A fost utilizată tehnica de eşantionare tip cluster pentru a se obţine un lot randomizat reprezentativ de copii abandonaţi şi mamele lor faţă de numărul total al acestora din intervalul de referinţă. Pentru selectarea lor s-a recurs la urmatorul procedeu:

Din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (dintre care una reprezintă regiunea Bucureşti şi Ilfov) au fost selectate, în mod aleatoriu, 2 judeţe (respectiv 2 sectoare).


În aceste judeţe şi sectoare au fost luate în studiu toate unităţile sanitare (în total 70 maternităţi/secţii de nou născuţi, 89 spitale/secţii de pediatrie şi de recuperare) şi 25 servicii de primire în regim de urgenţă.

Din aceste unităţi, s-au selectat aproape 2000 de foi de observaţie ale copiilor sub 5 ani, după criterii ce satisfac cerinţele definiţiei adoptată pentru copilul abandonat, în fiecare unitate în parte.

Definiţia de lucru a conceptului de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinţi biologici renunţă la asumarea responsabilităţii îngrijirii şi satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituţie abilitată.

Această metodologie a fost bazată pe faptul că se vor putea identifica toţi copiii care au fost expuşi abandonului, indiferent de durată, cu condiţia să existe consemnări asupra acestui fapt.

Sursa datelor

Pe lângă consultarea documentelor de înregistrare medicală a copiilor şi, după caz, a dosarelor copiilor, au fost realizate anchete/interviuri cu mame ale copiilor selectaţi în eşantionul nostru.

Pentru verificarea, completarea şi aprofundarea constatărilor rezultate din datele cantitative s-au realizat focus-grupuri cu profesionişti din unităţi sanitare şi instituţii de protecţie socială; interviuri în profunzime cu persoane cheie de la diferite niveluri de reprezentare şi de decizie; studii de caz axate pe cazuri de abandon.

Instrumentele

Pentru culegerea datelor din documente şi de la persoanele mai sus definite, s-au utilizat: chestionare, 9 tipuri de fişe de înregistrare, ghiduri de interviuri şi ghiduri de focus grup.

Culegerea datelor

Culegerea datelor cantitative s-a realizat în perioada august–septembrie 2004, iar a celor calitative în octombrie-noiembrie 2004.

Prelucrarea datelor

Datele au fost prelucrate cu programul SPSS.

4. Participanţi implicaţi în studiu Reprezentanţa UNICEF în România a susţinut acest proiect bazându-se pe un parteneriat instituţional a cărui misiune este considerată a fi încă abia la început. În acest parteneriat au fost angrenate atât instituţii guvernamentale cât şi organizaţii neguvernamentale, dintre care nominalizăm: Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Asociaţia Comunitatea în Sprijinul Copilului, Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională „Step by Step” şi Asociaţia Adolescentul.

5. Lecţii învăţate, concluzii, recomandări şi uz al acestora pentru planificarea strategică a intervenţiilor viitoare

Lecţii învăţate Deşi impropriu consideratate ca lecţii învăţate, menţionăm că echipele de culegere a datelor au întâmpinat o serie de dificultăţi rezultate din lipsa sau ignorarea reglementărilor de arhivare a documentelor de înregistrare medicală sau a incoerenţei reglementărilor referitoare la păstrarea dosarelor copiilor în Direcţiile judeţene de protecţie.


În unele judeţe arhivarea foilor de observaţie se face după data internării copiilor, iar în altele după data externării. În unele judeţe, Direcţiile de protecţie păstrează la sediile lor dosarele copiilor, în alte locuri acestea sunt împraştiate în diferitele unităţi de protecţie.

Planificarea timpului de lucru şi a resurselor materiale pentru culegerea informaţiilor din teren a fost dată peste cap de această diversitate de arhivare şi păstrare a documentelor, deşi metodologia de studiu a fost pretestată în două judeţe.

Efectuarea acestui studiu de cercetare a condus la realizarea unei baze de date cuprinzătoare cu referire la factori ce ţin de sistemul medical, de protecţie socială, alţi factori instituţionali, dar şi de comportamentul uman şi social al actorilor implicaţi direct şi mediat în producerea fenomenului de abandon. Multe dintre ele depăşesc graniţele studiului, stabilite strict prin termenii de referinţă.

CONCLUZII În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat în aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani.

Amploarea fenomenului s-a determinat prin calcuarea ratei abandonului (numărul de copii abandonaţi la 100 de naşteri/internări).

În maternităţi, rata abandonului a fost de 1,8%, atât în 2003 cât şi în 2004, ducând la un număr estimat de 4,000 de copii/an.

În spitalele şi secţiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonaţi la 100 de internări şi a fost de 1,5% în 2003 şi de 1,4% în 2004, estimând un număr de 5,000 de copii/an, la nivelul intregii tari.

Un număr impresionant de copii abandonaţi sunt fără identitate la momentul externării. Conform datelor reieşite din studiu, ponderea acestora ajunge la 64% la externarea din maternitate, 30% la externarea din spitalele de pediatrie şi sub 10% in cazul copiilor aflaţi în servicii de plasament în regim de urgenţă.

Ponderea copiilor abandonaţi, cu greutate mică la naştere a fost de aproape de patru ori mai mare decât în populaţia normală (34% faţă de 9%).

Referitor la unele aspecte ce ţin de organizarea şi functionarea maternităţilor şi care pot încuraja respectarea unor drepturi ale copilului, s-a constatat că majoritatea maternităţilor/secţiilor de nou-născuţi sunt organizate în sistem tradiţional (fără rooming-in/saloane mamă-copil) ceea ce încurajează separarea mamei de copil.

În mai mult de jumătate din unităţi nu sunt respectate obligaţiile consecutive Ordinului comun al Ministerului Sănătăţii şi Autorităţii Naţionale de Protecţia Copilului şi Adopţie din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social şi cu privire la anunţarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie.

Analiza traseului pe care l-au urmat copiii şi tipul măsurilor de protecţie de care au beneficiat, au arătat că două treimi dintre copiii care sunt abandonaţi în maternitati trec, cel puţin o dată, prin secţii de peditrie/recuperare înainte de a beneficia de prima măsura de protecţie. Numai o treime dintre toţi copiii abandonaţi în 2003 şi primele 3 luni din 2004, se aflau la sfârşitul lunii august 2004, într-o soluţie definitivă de protecţie (în familia biologică sau de adopţie), ceea ce demonstrează menţinerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de existenţă şi protecţie. În plus, s-a evidenţiat faptul că spitalul/secţia de pediatrie este cel mai la îndemână substitut de serviciu social accesibil, atât pentru părinţii care vor să-şi abandoneze „temporar” sau „definitiv” copilul, cât şi, în mod paradoxal, pentru serviciile de protecţie a copilului care utilizează spitalul de pediatrie pentru găzduirea copiilor aflaţi în dificultate până la căutarea sau găsirea unei măsuri de protecţie.

Analiza caracteristicilor mamelor ce şi-au abandonat copii a arătat că: 28% erau sub 20 de ani la naşterea copilului; 42,2% erau analfabete şi 27% cu şcoala generală neterminată; nivelul


socio-ecomomic foarte scăzut caracterizează aproape 80% dintre mame; 85% dintre mame au venituri nesigure.

Respingerea copilului este mult mai pronunţată la mamele cu abandon în maternitate care au şi o decizie mai fermă de a da copilul în adoptie, faţă de mamele ce îşi abandonează copiii în spitalele de pediatrie, pe care le consideră ca fiind alternative mai bune pentru creşterea copilului, iar prezenţa lor alături de copil ca facultativă.

Mamele care şi-au abandonat copiii în spitalele de pediatrie sunt mai sarace, mai puţin educate decat cele care şi-au abandonat copii în maternitate. Ele percep spitalul ca un stabiliment pentru creşterea copilului şi nu neapărat pentru abandonul lui. De multe ori ambii părinţi au convingerea că în spital copilul lor este bine îngrijit, iar prezenţa lor alături de copil o considera mai putin importantă. De multe ori ei revin la spital doar la insistenţele serviciilor de protecţie.

Nu în ultimul rând, mai mult de jumatate dintre mame au auzit cel puţin de o metodă contraceptivă modernă pentru a preveni sarcina nedorită. Pilula, steriletul şi medodele injectabile sunt cele mai cunoscute (în această ordine). Utilizarea lor însă este mult mai scazută.

RECOMANDĂRI În definiţia adoptată în studiu pentru copilul abandonat, statutul de abandonat nu este condiţionat de durata abandonului.

Se consideră necesară şi utilă raportarea sistematică şi unitară a cazurilor de abandon, şi se impune o accepţiune unitară asupra termenilor de abandon/copil abandonat. Aplicarea imediată şi în mod riguros a noii legi a copilului ar putea permite raportarea statistică a cazurilor de la nivelul maternităţilor.

Respectarea şi punerea în funcţiune a reglementărilor legale sunt susţinute de argumentele ştiinţifice ale teoriilor referitoare la dezvoltarea copilului ce pot fi dezbătute şi însuşite în cadrul formărilor continue ale personalului.

Astfel se recomandă iniţierea dezvoltării capacităţii profesionale şi instituţionale în ceea ce priveşte aplicarea efectivă şi eficientă a reglementărilor noii legislaţii.

Dosarele copiilor sunt incomplete şi greu de gasit la nivelulul direcţiilor de protecţie. Anchetele sociale sunt mai puţine la număr decât măsurile de protecţie stabilite, ceea ce ridică numeroase semne de întrebare asupra modului în care sunt reevaluate periodic măsurile de protecţie.

În acest context, se susţine nevoia de elaborare a unui sistem informatizat funcţional de gestionare a cazurilor care fac obiectul serviciilor sociale de protecţie a copilului, prin care, oricând, orice copil să poată fi găsit, cu informaţii la zi.

Menţinerea îndelungată în unităţi sanitare a copiilor născuţi cu greutate mică fără mamă nu poate să fie în interesul copilului. Este puţin probabil că aceşti copii să crească în ritm normal, în unităţi medicale, fără prezenţa mamei.

Se recomandă astfel, iniţierea şi susţinerea unui program de prevenire a greutăţii mici la naştere care ar scădea riscul separării precoce a copilului de mamă şi, implicit, abandonul.

Unul dintre motivele invocate pentru staţionarea copiilor sănătoşi în unităţile medicale a fost lipsa documentelor de identitate ale acestora.

În acest sens, ar fi binevenită obligativitatea comunicării codului numeric personal maternităţii în care s-a născut copilul şi trecerea acestui cod pe foaia de observaţie a copilului. Arhivarea foii de observaţie să se facă numai după stabilirea identităţii copilului.

Referitor la identitatea copilului, este necesară emiterea unor reglementări stricte pentru completarea obligatorie a tuturor rubricilor din foile de observaţie, cu referire specială, în cazul nostru, a celor care se referă la numele părinţilor, domiciliul, documente de identitate ale acestora.


Organizarea actuală a maternităţilor şi a spitalelor de pediatrie oferă încă puţine oportunităţi pentru dezvoltarea unui ataşament precoce între mamă şi copil, ataşament necesar pentru constituirea fundamentului sănătăţii mintale şi a dezvoltării socio-emoţionale normale a copilului.

În acest context, se recomandă promovarea susţinută a sistemului rooming-in. Pe lângă sistemul în sine, care nu schimbă instantaneu decizia mamei de a abandona copilul, se recomandă promovarea de noi practici şi atitudini vis-à-vis de mamă şi copil care încurajează contactul permanent, susţin alăptarea şi ajută noul cuplu să-şi identifice metode de ataşament şi sprijin reciproc.

Se recomandă iniţierea şi susţinerea contactului cu mama sau părinţii şi flexibilizarea unor practici învechite care sunt combătute azi ştiinţific.

În cazul copiilor abandonati sau a celor aduşi în unităţi sanitare pentru motive de protecţie socială, este importantă înţelegerea, în primul rând din partea personalului, că internarea nu este în beneficiul copilului.

Creşterea competenţelor profesioniştilor aflaţi în diferite poziţii decizionale, pentru scurtarea traseelor copiilor abandonaţi spre găsirea unor soluţii stabile, definitive de protecţie.

Astfel, se recomandă dezvoltarea de noi servicii integrate care să îndrume mama către alte soluţii de protecţie şi care să elimine reflexul că spitalul este un acoperiş de urgenţă pentru orice tip de dificultate în care s-ar afla copilul. Acceptarea şi perpetuarea unor astfel de situaţii exprimă nu numai încălcări ale legii, ci, mai ales, lipsa acută de cunoştinţe cu privire la nevoile de dezvoltare a copilului.

Se impune astfel recomandarea în ceea ce priveşte susţinerea serviciilor comunitare care îşi pot concentra eforturile către sprijinirea menţinerii copilului în mediul său familial.

Se recomandă, de asemenea, diversificarea serviciilor pentru acoperirea nevoilor copiilor care se pot constitui într-un punct de sprijin pentru mame şi familii. Creşele existente (inexistente în mediul rural) ar putea dezvolta servicii şi pentru copii cu dizabilităţi, evitându-se separarea de familii şi justificările de separare pentru lipsa unor astfel de servicii în comunitate. În mediul rural, grădiniţele actuale (eventual şi scolile) care sunt subutilizate din cauza scăderii natalităţii, şi-ar putea extinde activitatea oferind serviciile necesare menţinerii copiilor în familie.

Nu în ultimul rând, o cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populaţiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale precum alcoolism, probleme psihice, mentale etc.

În spiritul legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care stabileşte obligaţiile autorităţilor administraţiei locale în garantarea şi promovarea drepturilor copilului, se recomandă îmbunătăţirea pregatirii profesionale:

a personalului din instituţiile şi serviciile de la nivel local prin formări care să promoveze importanţa micii copilării şi a condiţiilor necesare dezvoltării normale a copilului;

a specialiştilor din comisiile de protecţia copilului, prin formari pentru a transmite importanţa valorilor copilăriei şi valorizarea copilului, de solidarizare a membrilor comisiei în jurul unor valori comune clădite pe recunoaşterea drepturilor copilului, de responsabilizare a acestora pentru propunerile măsurilor de protecţie, de aplicare a spiritului legii în favoarea particulară şi specifică a fiecărui copil în parte, astfel ca legea să fie un sprijin pentru copil în satisfacerea optimă a nevoilor de dezvoltare şi nu o reglementare care îi scurtcircuitează evoluţia.

În acord cu legea să fie funcţionale şi nu doar formale:

Planul individual de protecţie a copilului prin care se asigură îngrijirea individualizată şi personalizată pentru fiecare copil şi

Planul de servicii în vederea prevenirii separării copilului de familia sa.


PLANIFICARE STRATEGICĂ A INTERVENŢIILOR VIITOARE

În aceste condiţii, Reprezentanţa UNICEF în România este pregătită pentru a asigura sprijinul tehnic şi financiar necesar pentru întărirea capacităţilor instituţionale care sunt răspunzătoare de implementarea acestei noi abordări legiferate nu numai prin legea 272, dar prin însăşi spiritul Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului. De asemenea, este pregătită să asigure monitorizarea drepturilor copilului, inclusiv evoluţia acestui fenomen în timp, şi să semnaleze prompt încălcarea acestora, atunci când va fi nevoie.

Reprezentanţa UNICEF în România doreşte să iniţieze şi să susţină programe adaptate la contextul românesc cu privire la dezvoltarea unor indicatori, să promoveze monitorizarea şi să susţină evaluări pentru îmbunătăţirea continuă a serviciilor de bază pentru copil şi familie. Această iniţiativă include şi un program cu privire la înregistrarea naşterii fiecărui copil căruia astfel, i se îndeplineşte şi dreptul de a avea un nume şi o cetăţenie, dreptul de a-şi cunoaşte şi de a fi îngrijit de părinţii lui.

Noul program al Reprezentanţei UNICEF în România pentru perioada 2005-2009 are la bază principiul care asigură şi promovează un mediu protector pentru copil şi familia sa, ceea ce presupune o abordare globală şi comprehensivă a problematicilor şi propune astfel conturul etapei a doua în procesul de reformă a sistemului.


CAPITOLUL 1

CONTEXT ŞI JUSTIFICARE

1.1. Istoric Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne sunt generate de absenţa unor servicii, de nefuncţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.

Incepând cu anul 1967, România a cunoscut o creştere bruscă a copiilor abandonaţi îndeosebi la naştere. Fenomenul abandonului, deşi incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în condiţiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani.

În România, ca şi în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonaţi, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp şi spaţiu, prin care ar deveni tradiţie sau ar defini o trăsătură culturală al poporului român.

In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie 1967, apar deja copii abandonaţi în maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie. Ca urmare, abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, şi va rămâne, ca atare, în conştiinţa colectivă până în anul 1990.

A ramas insuficient studiat fenomenul care s-a petrecut începând cu anul 1967, în sensul că atribuirea apariţiei copiilor abandonaţi măsurilor de interzicere a avorturilor presupune implicit că mamele acestora ar fi recurs obligatoriu la avort ca să nu aducă pe lume copii nedoriţi pe care apoi să-i abandoneze.

Recurgerea la avort constituie, între anumite limite (în valorile perioadei respective), o atitudine mai degrabă responsabilă faţă de reproducere. În această logică este totuşi greu de crezut că din această categorie de mame, care utiliza avortul pentru limitarea fertilităţii, s-a decantat imediat o sub-categorie care a înlocuit controlul fertilităţii prin avort, cu abandonul copilului.

Cu toate că între abandon şi avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini şi apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acţioneze şi alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist şi au generat acel segment de populaţie care recurgea la abandon. Poate că dislocarea unor grupuri mari de populaţie ca o consecinţă a industrializării, nesancţionarea morală a unor astfel de atitutini, încujarajarea dintr-un motiv sau altul a rupturii între mamă şi copil au acţionat simultan şi s-au încrucişat pentru a impune la nivel social această realitate brutală faţă de copii – fie ei şi nedoriţi.

Mai mult decât atât, credem că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacţie colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost intensificate şi măsurile represive asupra medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu-se excesiv (şi exclusiv) sectorul medical, în detrimentul responsabilizării părinţilor, pentru aceste decese.

Acest balans nefast a determinat, într-o primă instanţă, acceptarea rămânerii copiilor în unităţi sanitare pentru a nu risca decesul lor la domiciliu. Anchetele pentru decesele petrecute în


spitale semănau mai puţină teroare în rândul personalului medical (din motive lesne de înţeles) decât cele în teritoriu, unde aceste decese erau interpretate ca neglijenţe ale personalului sanitar şi medicii erau pedepsiţi.

Ca urmare, a existat tendinţa de a trimite – în mod abuziv – copiii din teritoriu în spitale, pentru afecţiuni minore.

Personalul care se ocupa de anunţarea sosirii copilului din spital în teritoriu îşi aduce aminte de refuzul preluării copilului de către personalul medical al dispensarelor dacă familia acestuia nu prezenta suficiente garanţii pentru o îngrijire a copilului fără riscuri.

Dublarea naşterilor într-o perioadă scurtă (fără a pregăti inclusiv infrastructura sanitară) a dublat teoretic şi numărul de copii abandonaţi “normal” la care s-au adăugat şi alte problemele, apărute odată cu creşterea acestui număr de copii. Gestionarea acestora de către personalul medical, în absenţa totală a serviciilor de asistenţă socială, a generat o serie de anomalii care, perpetuându-se ani în şir, au căpătat un aspect de “normalitate” şi “acceptabilitate”.

Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condiţiilor de acasă pentru ca să-şi lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecinţă ulterioară – pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conştiinţa publică, şi devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.

La aceeaşi ordine a zilei era şi recomandarea personalului medical adresată mamei, de a lăsa copilul în grija unităţilor sanitare - pentru binele copilului - când se suspicionau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Conform datelor furnizate de studii, în 1990, dintre copiii internaţi în leagăne şi secţii de distrofici, 85% aveau recomandarea unui medic pentru instituţionalizare (Cauze ale instituţionalizării copiilor în România, 1991).

Acestă “complicitate” între mamă şi instituţii – făcută cu credinţa că este în favoarea copilului – a contribuit la creşterea, perpetuarea şi tolerabilitatea fenomenului de abandon al copiilor în România, în special în unităţi sanitare.

Politica pronatalistă a fost instrumentată, în principal, prin Decretul 770/1966, de interzicere a avorturilor la cerere, dar şi prin limitarea progresivă a accesului populaţiei la orice fel de metodă de contracepţie, inclusiv prezervative. Politica demografică a fost justificată politic iar scoaterea metodelor de contracepţie în afara legii a fost justificată “ştiinţific”. Contrapropaganda agresivă asupra planificării familiale a fost făcută de politicieni, dar şi de o mare parte a comunităţii medicale; ea a fost posibilă din cauza limitării circulaţiei informaţiilor ştiinţifice în perioada dictaturii comuniste, inclusiv la nivelul învăţământului academic.

Dezvoltarea umană fără precedent înregistrată în anii ’80, în majoritatea ţărilor europene a fost fără ecou în România. Progresele deosebite înregistrate în înţelegerea dezvoltării copilului au provocat noi abordări ale acestuia, cu focalizare pe valorizarea copilăriei timpurii. Aceste progrese au rămas necunoscute în România din cauza izolării sale în spatele cortinei de fier, dar şi pentru că învăţământul academic socio-uman s-a desfiinţat la sfârşitul anilor ’70.

Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, şi, concomitent, dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecţie instituţională (pentru copii nedoriţi, abandonaţi şi neglijaţi), total neadecvată nevoilor copilului, confirmă consecinţele izolării României de aceste cunoştinţe, cu deosebire în plan socio-uman.

După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În cei 14 ani scurşi după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii abandonaţi. Statul comunist a dezvoltat timp de 25 de ani un sistem de valori care subminează legăturile de familie, încurajează dependenţa faţă stat, slăbeşte capacitatea familiilor de a-şi îngriji copiii şi în general dez-responsabilizează părinţii de asumarea sarcinilor părinteşti, şi uneori a propriei vieţi.


Pe acest fond al crizei de valori a avut loc sărăcirea profundă a unor categorii largi de populaţie. În acelaşi timp, noile politici sociale dezvoltate faţă de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalităţi care erau ataşate valorilor instituţionale de protecţie, dezvoltate în afară şi cu ignorarea importanţei familiei şi a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonaţi în spitale staţionau mult timp în aceste instituţii. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecţie dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecţie se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilităţile sale de intervenţie.

După 1989 s-au desfiinţat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeaşi, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternităţi şi spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece.

Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleaşi blocaje chiar şi în condiţiile dezvoltării formelor alternative de protecţie (asistenţi maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieşirile din sistemul de protecţie sunt puţine. Copiii rămân la asistenţii maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenţi maternali).

Amploarea şi cauzele fenomenului de abandon reflectate în studii de specialitate şi literatură Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.

Primul studiu, realizat de IOMC şi UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituţionalizării copiilor în leagăne şi secţii de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituţionalizaţi în leagănele din ţară, 83% proveneau direct din maternităţi şi spitale, secţii de pediatrie şi de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituţionalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul şederii în instituţie prin carenţa afectivă şi datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate. Puţini dintre ei erau declaraţi juridic abandonaţi deşi erau cu adevărat abandonaţi.

Cauzele instituţionalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social şi material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) şi terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituţie etc.).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituţionalizării copiilor în România (UNICEF, FICF, IOMC). Acest studiu a evidenţiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituţionalizaţi în leagăne proveneau direct din maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secţii de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituţionalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând şi alţi factori de natură economico-socială.

Un alt studiu efectuat în 1997, în 7 maternităţi din ţară şi 3 din Bucureşti constata o rată medie de abandon de 1.61% cu limitele cuprinse între 0,75-2,7% (I.M. Dâmbeanu, Petronela Stoian şi alţii: Abandonul ca formă de neglijenţă, în vol. COPILUL MALTRATAT, 2001). Caracteristicile mamei care îşi abandonează copilul sunt definite prin stare civilă (necăsătorite), vârstă (adolescente), nivel de educaţie (scăzut).

În anul 2000 s-a realizat studiul „Abandonul maternal” (Iuliana Dombici, Minerva Ghinescu şi alţii). Studiul consemnează o prevalenţă a abandonului în maternităţi între 0,7-2,5%, în funcţie de numărul de locuitori ai localităţilor în care se află maternitatea.


Studiile menţionate mai sus indică o prevalenţă aproximativ similară a abandonului în maternităţi. Nu există cifre despre abandonul copiilor sub 5 ani în spitale/ secţiile de pediatrie cu toate că în mediile spitaliceşti prezenţa lor este constant semnalată.

Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor şi a intervievării profesioniştilor din maternităţi. Nici unul din studii nu şi-a propus înţelegerea fenomenului de adandon al copilului şi din perspectiva mamei.

De asemenea, aceste studii au limite, decurse din asumarea metodologiilor, care nu permit generalizarea rezultatelor pe ţară, ele fiind valoroase în calitatea lor de studii de caz.

În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că, deşi ultimile două studii se ocupă chiar de ”abandon”, noţiunea sau conceptul de abandon nu apare nicăieri definit.

Din acest motiv acea prevalenţă nu se ştie exact la ce se referă.

Studiul pe care-l propunem urmăreşte cel puţin patru perspective pentru înţelegerea contextului care generează şi determină persistenţa fenomenului de abandon în România: condiţia de sănătate a copilului abandonat, condiţia socio-culturală şi economică a mamei, practicile de îngrijire în unităţile sanitare precum şi adecvarea şi accesibilitatea serviciilor sociale şi medicale adresate mamei şi copilului.

Termenul de abandon - perspectiva istorică şi legislativă Creşterea numărului de copii abandonaţi în unităţi sanitare începând cu anul 1967 şi rămânerea lor în aceste unităţi timp îndelungat a determinat emiterea unui act normativ care să ofere soluţii la situaţia nou creată.

Legea 3/1970 a reglementat ”regimul de ocrotire al unor categorii de minorii” lege pe baza căreia au fost instituţionalizaţi toţi aceşti copii în unităţi sanitare de ocrotire. Decizia de instituţionalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui medic, şi avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”. Destinaţia copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă, leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secţie de distrofici (dacă copilul nu avea acte de identitate).

În această lege nu apare noţiunea de copil abandonat, pentru că legea “gândeşte” separarea copilului de familie şi părinţi şi internarea lui într-o instituţie, ca un plus de oportunităţi în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună dezvoltare.

Drept urmare, aceşti copii nu erau percepuţi ca fiind în dificultate, încălcându-li-se drepturile ci erau consideraţi că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire într-un colectiv şi garantată de stat. Colectivitatea şi statul erau percepuţi în sine garanţi.

Legea, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită dezvoltarea copilului, cu ignorarea desăvârşită a relaţiilor cu mama/părinţii. Satisfacerea nevoilor lor era extrem de restrânsă – la hrană şi adăpost – în ideea că nevoile lor educaţionale “apar de-abia după vârsta de 3 ani”. Şi această perspectivă a fost inoculată şi părinţilor.

Si aşa se face că această lege care voia să salveze copiii a căror dezvoltare era periclitată în familie, să dezvolte o cultură de abandonare instituţionalizată a nevoilor copilului, afectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conştientizată ca atare.Mult timp de acum încolo, acţiunile şi comportamentele profesioniştilor care vor veni în contact cu aceşti copii, lăsaţi fără părinţi în instituţii medicale sau de protecţie socială, vor fi tributare acestei culturi.

Legea 3/1970 a funcţionat până în iunie 1997, dată la care a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă 26/1997, care reglementează în principal protecţia diferitelor categorii de copii neglijaţi, abandonaţi - temporar sau definitiv - sub denumirea generică de copii aflaţi în dificultate. Acest act normativ evita sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), în vigoare la aceea dată, lege care urmăreşte clarificarea situaţiei juridice a copilului abandonat de părinţi în instituţii. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanţă judecătorească pe baza unor criterii şi condiţii definite, pentru ca acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecţie cum ar fi plasamentul familial şi adopţia.


După intrarea în vigoare a legii mai sus menţionată, mulţi profesionişti din sistemul de protecţie al copilului au considerat că pot fi numiţi abandonaţi numai copiii declaraţi juridic abandonaţi, pentru ceilalţi copii abandonaţi recomandând o noţiune mai puţin savantă, aceea de părăsit .

Perspectiva din care se conferă actualmente, copilului atributul de abandonat sau părăsit – este aceea a mamei/părintelui. Această perspectivă ignoră şi lasă nesancţionate juridic şi moral practicile de menţinere în stare de perfectă abandonare (vreme îndelungată şi la vârste extrem de importante) a copiilor în unităţi sanitare unde dezvoltarea normală a copilului este profund periclitată pentru că nu îi sunt satisfăcute nevoile fundamentale.

În conceptia autorilor acestei lucrări un copil sub 2 ani – cu atât mai mult nou născut – lăsat fără mamă, constituie din primul moment o urgenţă de maximă importanţă care nu suferă nici o amânare. Preluarea lui imediată nu poate fi amânată în numele unor proceduri birocratice pentru că dezvoltarea lui normală va fi ireversibil afectată.

Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care va intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005 utilizează noţiunile de copil părăsit, găsit dar şi abandonat de mamă, strict din aceeaşi perspectivă şi fără ca să le definească.

Accepţiunea în care vom folosi în studiu noţiunea de copil abandonat Definiţia de lucru a conceptului de abandon Copil abandonat este acel copil ai cărui părinţi biologici renunţă la asumarea responsabilităţii îngrijirii şi satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare ale copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituţie abilitată. Etichetarea de abandonat nu poate fi condiţionată sau amendată de durata renunţării sau de locul unde se afla copilul în momentul în care mama/părinţii au procedat la această renunţare. Pentru noi, este importantă cuprinderea tututor copiilor care suferă consecinţele (uneori ireversibile) deprivării materne în toate formele sale, indiferent de durata separării.

1.2. Scopul Proiectului Acest studiu a urmărit :

Cunoaşterea prevalenţei fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase.

Realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.

Dezvoltarea, pe baza datelor identificate, a unor strategii, programe care pot contribui la reducerea fenomenului adandonului copiilor în România.

Obiectivele specifice au fost: 1. Sesizarea şi descrierea varietăţii formelor de abandon; 2. Identificarea determinărilor care induc părăsirea temporară/definitivă a

copilului; 3. Identificarea unor caracteristici ale copiilor selectaţi pentru studiu cu

referire la starea de sănătate; 4. Identificarea unor factori de risc medicali şi sociali/culturali la mamele

care şi-au abandonat copiii; 5. Identificarea unor percepţii privind importanţa relaţiei mamă - copil la

nivelul mamelor, profesioniştilor şi factorilor de decizie din sfera sănătăţii, a protecţiei sociale a mamei şi copilului;

6. Evaluarea unor practici de îngrijire ale mamei şi copilului la nivelul unităţilor spitaliceşti şi a accesibilităţii femeilor la servicii medicale şi sociale.


1.3. Metodologia Pentru realizarea obiectivelor s-a propus un studiu transversal retrospectiv într-o fereastră de 3 luni (ianuarie, februarie, martie) în anii 2003 şi 2004.

Populaţia de referinţă este reprezentată de copiii sub 5 ani care au fost abandonaţi/părăsiţi temporar sau definitiv în anii 2003 şi 2004, precum şi mamele acestora. În România această categorie de copii poate fi identificată în maternităţi, spitale, secţii de pediatrie şi de recuperare şi servicii de primire în regim de urgenţă. Acestea din urmă sunt cele care pot primi şi găzdui copii “găsiţi” fără părinţi sau pe care instituţii sau persoane îi sesizează că sunt în pericol, fiind abandonaţi de părinţi/reprezentanţi legali.

S-au luat în studiu doi ani pentru a surprinde diferenţe, eventual progrese în prevenirea abandonului ca urmare a adoptării unor măsuri normative în acest sens.

Eşantionul Studiul s-a realizat pe un eşantion reprezentativ pe ţară estimat iniţial la un număr de 400-780 de copii şi tot atâtea mame. A fost utilizată tehnica de eşantionare tip cluster pentru a se obţine un lot randomizat de copii şi mame faţă de numărul total al acestora din intervalul de referinţă. Pentru selecţia unităţilor s-a recurs la următorul procedeu: Din cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (dintre care una reprezintă regiunea Bucureşti şi Ilfov) au fost selectate în mod aleatoriu 2 judeţe (respectiv 2 sectoare). În aceste judeţe şi sectoare au fost luate în studiu toate unităţile sanitare (maternităţi/ sectii de nou născuţi, spitale/secţii de pediatrie/ recuperare) şi serviciile de primire în regim de urgenţă. Din aceste unităţi s-au selectat în intervalul ianuarie-martie 2003 şi ianuarie-martie 2004 toţi copiii sub 5 ani, după următoarele criterii:

Criterii de eligibilitate pentru copiii din secţiile de nou-născuţi:

nou născut pe a cărui foaie de observatie apare scris “abandonat” sau “caz social”, “mamă fugită” etc;

nou născut cu greutate normală la naştere (>2500g), care nu a părăsit maternitatea în cel mult 7 zile şi se află internat fără mamă;

nou născut cu greutate normală (>2500g) la naştere, care sănătos fiind se transferă fără mamă într-un alt spital/secţie de pediatrie/recuperare;

nou născut cu greutate mică la naştere, care după ce a atins greutatea normală nu a fost externat ci staţionează în continuare fără mamă;

nou născut cu probleme medicale/malformaţii, handicapuri care nu sunt incompatibile cu viaţa, care poate fi îngrijit la domiciliu şi nu a fost externat în familie şi se află internat fără mamă.

Criterii de eligibilitate pentru copiii aflaţi în spitale/secţii de pediatrie:

copii transferaţi direct din maternitate, fără mamă şi/sau care nu sunt vizitaţi de aparţinători;

copii sub 5 ani, internaţi fără mamă, fără diagnostic medical justificativ; copii sub 5 ani, care staţionează în spitale/secţii de pediatrie, fără mamă şi fără

diagnostic medical justificativ. Criterii de eligibilitate pentru copiii aflaţi în secţii de recuperare:

copii transferaţi direct din maternitate, spitale/secţii de pediatrie, fără mamă şi/sau care nu sunt vizitaţi de mamă/aparţinători legali;


copii sub 5 ani internaţi fără mamă/aparţinători legali şi care nu sunt vizitaţi de aceştia sau/şi staţionează fără diagnostic medical justificativ.

Criterii de eligibilitate pentru copiii părăsiţi în locuri publice şi private, altele decat unităţile sanitare:

copii sub 5 ani care au fost aduşi fără părinţi/mamă în centre/servicii de primire în regim de urgenţă; se exclud copiii care în mod accidental sunt “pierduţi” de părinţi care sesizează politia şi îi caută.

Criterii de eligibilitate pentru mame:

mamele copiilor selectaţi pentru studiu, indiferent dacă acestea, în momentul culegerii datelor, locuiesc sau nu împreună cu copiii lor.

Identificarea cazurilor intrate în eşantionul de studiu: identificarea copiilor s-a făcut în urma studierii, la faţa locului, a tututor foilor de observaţie

existente în maternităţi/secţii de nou-nănăscuţi, spitale/secţii de pediatrie, secţii de recuperare/distrofici în perioada ianuarie – martie 2003 şi respectiv 2004 etc;

copiii intraţi în servicii de primire în regim de urgenţă au fost identificaţi cu ajutorul DJPDC în urma studierii dosarelor şi a altor înregistrări existente pentru perioada de referinţă a studiului;

identificarea mamelor s-a făcut în urma studierii foilor de observaţie precum şi a documentelor care se află la DJPDC-uri. Contactarea lor s-a realizat cu sprijinul DJPDC iar anchetele s-au realizat la domiciliile acestora.

Sursa datelor 1. Documentele de înregistrare medicală ale copiilor, aflate la unităţile spitaliceşti şi serviciile

de protecţie socială menţionate;

2. Anchete/interviuri cu mame ale copiilor din grupul nostru ţintă pentru verificarea, completarea şi aprofundarea constatărilor ca urmare a datelor cantitative ce s-au realizat;

3. Focus-grupuri cu profesionişti din unităţi sanitare şi instituţii de protecţie socială;

4. Interviuri în profunzime cu persoane cheie de la diferite niveluri de reprezentare şi de decizie;

5. Studii de caz axate pe cazurile de abandon.

Instrumentele Pentru consemnarea datelor din documente şi de la persoanele mai sus definite, s-au utilizat chestionare, fişe de înregistrare, ghiduri de interviuri şi ghiduri de focus grup.

A) Instrumente de lucru pentru culegerea datelor cantitative:

Fişa 1 Date despre maternitate - intrumentul pe care s-au înregistrat informaţiile despre amplasarea, organizarea şi funcţionarea maternităţilor intrate în studiu.

Fişa 1.1 Date despre nou-născut - instrumentul pe care s-au consemnat informaţiile extrase de pe foile de observaţie privind nou-născuţii selectaţi în studiu.

Fişa 2 Date despre spitalul - secţia de pediatrie – instrumentul pe care s-au consemnat informaţiile despre amplasarea, organizarea şi funcţionarea etc. unităţilor intrate în studiu.


Fişa 2.1 Date despre copilul internat în spitale/secţii de pediatrie/recuperare –instrumentul pe care s-au consemnat informaţii din foile de observaţie ale copiilor care au fost selecţionaţi pentru studiu.

Fişa 3 Date despre serviciile de primire ale copilului în regim de urgenţă - instrumentul pe care s-au consemnat date privind amplasarea, organizarea şi intrări în perioadele de referinţă.

Fişa 3.1 Date despre copilul intrat în serviciile de primire ale copilului în regim de urgenţă – instrumentul pe care s-au consemnat informaţiile extrase din dosarul copilului intrat în aceste servicii.

Fişa 4 Date de la Directia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului - instrumentul pe care s-au consemnat numărul sesizărilor, cine a făcut sesizările şi tipul măsurilor de protecţie luate în perioadele de referinţă.

Fişa privind traseul copilului – instrumentul pe care s-au consemnat informaţiile despre locurile prin care a trecut copilul, durata şederii în fiecare loc precum şi măsurile de protecţie de care a beneficiat copilul de la naştere până la momentul de desfăşurare al studiului.

Chestionarul pentru mame - instrumentul care a fost utilizat la realizarea interviurilor cu mamele copiilor intraţi în studiu.

Fişa sintetică – Concentrează activitatea echipelor în fiecare judeţ.

B) Instrumente pentru culegerea datelor calitative:

- Ghid pentru realizarea discuţiilor de focus-group cu profesionişti din domeniul sanitar.

- Ghid pentru realizarea discuţiilor de grup cu profesionişti din domeniul protecţiei copilului.

- Ghid pentru realizarea de interviuri în profunzime cu persoane semnificative decizionale.

- Ghid pentru realizarea studiilor de caz cu mamele care şi-au abandonat copiii.

Toate instrumentele de colectare au fost pretestate în judeţe care nu au intrat în eşantion, suferind astfel mai multe modificări până la forma finală.

Culegerea datelor Culegerea datelor a fost realizată de echipe formate din două persoane. Selecţia personalului s-a realizat după profesie (asistent social, psiholog, sociolog, medic), experienţa relevantă, pricepere şi interes faţă de tema proiectului.

Unei echipe i s-a repartizat un judeţ.

Înainte de realizarea activităţii de culegere a datelor echipele au fost instruite specific timp de două zile. Instruirea a urmărit deprinderea unitară în interpretarea şi culegerea datelor din documentele de înregistrare medicală şi ale DJPDC precum şi deprinderea tehnicii interviului cu mamele copiilor din grupul ţintă.

Activitatea de culegere a datelor a fost supervizată de membrii grupului tehnic.

Culegerea datelor cantitative s-a realizat în perioada august – septembrie 2004, iar a celor calitative în octombrie-noiembrie 2004.

Prelucrarea datelor Datele au fost prelucrate cu programul SPSS.


REZULTATE Identificarea şi descrierea varietăţii formelor de abandon Metodologia utilizată pentru atingerea acestui obiectiv a fost bazată pe premisa că vor putea fi identificaţi toţi copiii expuşi abandonului, indiferent de durată, cu condiţia să existe consemnări asupra acestui fapt.

Locurile de căutare/identificare a copiilor abandonaţi au fost maternităţile, spitalele/secţiile de pediatrie şi de recuperare precum şi serviciile de primire a copilului în regim de urgenţă.

Pentru fiecare din aceste locuri au fost definite sursele de date precum şi criteriile de selecţie prin care vom putea delimita copiii abandonaţi.

În scopul identificării copiilor sub 5 ani abandonaţi, în perioada ianuarie-martie 2003 şi respectiv 2004, au fost parcurse de investigatori toate foile de observaţie ale copiilor, aflate în maternităţi, spitale/secţii de pediatrie şi de recuperare, de pe teritoriul judeţelor/sectoarelor cuprinse în eşantion. Pentru identificarea copiilor abandonaţi în alte locuri decat unităţile sanitare, au fost studiate dosarele copiilor intraţi în serviciile de primire în regim de urgenţă ale DJPDC-urilor/OPA, pentru aceeaşi perioadă.


CAPITOLUL 2

COPIII ABANDONAŢI ÎN MATERNITĂŢI

Pentru selectarea cazurilor au fost folosite următoarele criterii:

nou-născut pe a cărui fişă apare scris “abandonat” sau “caz social”, “mama fugită” etc;

nou-născut cu greutate normală la naştere (>2500g), care nu a părăsit maternitatea în cel mult 7 zile şi se află internat fără mama;

nou-născut cu greutate normală (>2500g) la naştere care, sănătos fiind, se transferă fără mamă într-un alt spital/secţie de pediatrie/recuperare;

nou-născut cu greutate mică la naştere, care după ce a atins greutatea normală nu a fost externat şi staţionează în continuare fără mamă;

nou-născut cu probleme medicale/malformaţii, handicap care nu sunt incompatibile cu viaţa, care poate fi îngrijit la domiciliu şi nu a fost externat în familie şi se află internat fără mamă.

În urma investigaţilor realizate au fost identificaţi un număr de 617 copii abandonaţi dintre care 322 din anul 2003 şi 295 din anul 2004.

Riscul ca vreun copil abandonat să nu fie selecţionat era mic în condiţiile în care, pe lângă respectarea criteriilor de selecţie investigatorii au consultat atât personalul din maternităţi cât şi asistentul social, dacă aceasta exista.

De regulă, copiii care au fost selectionaţi pe baza criterilor definite aveau menţionat pe foile de observaţie, într-un fel sau altul, plecarea neanunţată a mamei din maternitate prin sintagma: „mama fugită”, „copil abandonat”, „ abandon – caz social ”(Figura 1).

Figura 1

Menţiuni pe foaia de observaţie cu referire la abandon n=617

Au fost şi câteva maternităţi judeţene unde nu se menţiona în nici un fel pe foaia de observaţie a copilului fuga mamei. În aceste cazuri se urmăreau consemnările cu privire la schimbările în alimentaţia copilului (introducerea laptelui praf motivată de fuga mamei ).


2.1. Rata abandonurilor în maternităţi Rata abandonurilor s-a calculat împărţind totalul copiilor abandonaţi – din perioada de referinţă– la totalul de copii născuţi vii în aceeaşi perioadă.

Total abandonaţi în anul 2003 322 copii Total născuţi vii în anul 2003 17.904 Total abandonaţi în anul 2004 295 Total născuţi vii în anul 2004 16.246 Conform acestui calcul rata abandonului în 2003 a fost de 1,8 iar în 2004 de 1,8. Rata abandonului copiilor în maternităţi diferă în funcţie de mărimea oraşelor/localităţilor în care acestea funcţionează. În Tabelul 1 este prezentată distribuţia copiilor abandonaţi în funcţie de mărimea localitaţilor în care funcţionează maternităţile. Tabel 1

% n=617 Municipiu reşedinţă de judeţ 75.0% Municipiu 12.6% Oraşe 8.4% Comune 3.9%

2.2. Caracteristici generale ale copiilor care au fost abandonaţi în maternităţi După selectarea foilor de observaţie, pe baza criteriilor definite, s-au extras din acestea o serie de informaţii referitoare la nou-născut şi părinţii acestuia.

a) Starea de sănătate Starea de sănătate a copiilor a fost urmărită prin intermediul mai multor indicatori. Caracterizarea stării copilului la naştere apare dihotomic în foile de observaţie, „normală” şi respectiv ”necesită terapie intensivă”.

Conform datelor înscrise în foile de observaţie, 86% dintre copii au avut o stare normală la naştere, în timp ce 14% au necesitat terapie intensivă (Tabelul 2). Tabel 2

Starea copilului la naştere % n=601 normală 86% necesită terapie intensivă 14%

9% dintre copii s-au născut cu malformaţii congenitale.

„Un copil cu malformaţii este mai frecvent abandonat, din cauza ruşinii şi a temerii mamei de a nu fi judecată de societate iar copilul să nu fie acceptat. Acum familiile rroma nu-şi mai abandonează copiii cu handicap deoarece pot obţine bani şi alte facilităţi de pe urma lor. Nu sunt create suficiente institituţii pentru copii cu handicap. Legea care se va aplica din 01/01/2005 impune urgent pregătirea AMP pentru copii nou născuţi până la 2 ani, inclusiv pentru cei cu handicap. …Instituţii ( pentru copii cu handicap) sunt dar nu este personal suficient şi specializat pentru copiii cu dizabilităţi.”

Directori DPC


b) Greutate la naştere După cum au arătat şi alte studii greutatea la naştere este unul din indicatorii relevanţi în decizia de abandon al copilului. În lotul studiului doar 66.6% dintre copii s-au născut cu o greutate considerată normală la naştere - 2500 grame şi peste (Tabelul 3). Prevalenţa de 34% a copiilor născuţi cu greutate mică este îngrijoratoare în condiţiile în care în populaţia generală această prevalenţă se situează în jurul valorii de 9%. Valoarea mediană greutăţii la naştere în lotul studiat se situează la 2700 grame, faţă de 3200 grame, cât indică studiile realizate pe populaţia generală. Tabel 3

Greutatea la naştere % n=617 până la 1000 gr. 3.9% între 1000-1500 gr. 3.5% între 1500-2000 gr. 10.5% între 2000-2450 gr. 19.4% 2500 gr. şi peste 66.6%

Această prevalenţă crescută a copiilor născuţi cu greutate mică poate fi explicată din mai multe perspective. Literatura susţine ideea că copii nedoriţi se nasc cu o greutate mai mică decat cea considerată normală la naştere. Neglijarea utilizării serviciilor prenatale, neglijarea adoptării unei diete şi a unui mod de viaţă în beneficiul dezvoltării copilului pot contribui la acest neajuns. Acest procent mare de copii născuţi cu greutate mică confirmă intenţiile mamelor de neglijare a acestora încă din fazele intrauterine.

c) Scorul Apgar1 Cei mai mulţi copii au avut un scor bun şi foarte bun la naştere. 87% dintre copii au avut scorul Apgar de 8 şi peste 8 (Tabel 4). Trebuie menţionat că aceste scoruri mari nu vin în contradicţie cu datele privind greutatea mică la naştere deoarece acest scor semnifică starea generală a copilului la naştere. Pentru 16.4% dintre copii, în foile de observaţie nu este menţionat scorul Apgar, cu toate că „doar”10.7% dintre ei s-au născut la domiciliu. Tabel 4

Scorul Apgar % n=516 3 2% 4 1% 5 2% 6 3% 7 5% 8 23% 9 53% 10 11%

1 Scorul Apgar este un număr care reprezintă suma scorurilor indicatorilor (culoarea tegumentelor, respiraţii, reflexiile iritaţiilor, tonusul muscular şi motilitatea, bătăile inimii) pe care îi primeşte copilul la naştere şi reprezintă adaptabilitatea noului născut la viaţa extrauterină.

„La prematur riscul de abandon este crescut mai ales atunci când mamele au şi alţi copii acasă; acestea fug din spital dar uneori revin după un interval de timp, 2-3 saptămâni. În alte cazuri, copiii sunt părăsiţi de mame de teama că nu pot face faţă îngrijirii unui prematur care necesită o atenţie specială. La noi există un indice de prematuritate de 19,3% – foarte multe mame cu vârsta înaintată nasc copii prematuri.”

Neonatologi


d) Modul în care s-a născut copilul Aproape 90% dintre copii s-au născut normal, 9% s-au născut prin cezariană iar pentru 1,8% dintre cazuri nu există informaţii (Figura 2).

Figura 2 Modul naşterii

n=617

e) Sexul În Tabelul 5 este prezentată distribuţia copiilor din lotul de studiu pe sexe. Există o uşoară suprareprezentare a băieţilor în lotul de studiu (50.9%). Aceasta poate fi pusă pe seama vulnerabilităţii sănătăţii băieţilor la naştere. Starea de sănătate precara a copilului constituie în România, asa cum au arătat şi alte studii, unul din motivele de abandon al copilului. Studiile calitative au relevat şi alte explicaţii.

Mai multe mame singure au afirmat că l-ar fi luat acasă pe copil dacă ar fi fost fetiţă; „mi-ar fi fost milă de ea ca s-o las să treacă prin dificultăţile prin care am trecut eu”.

Tabelul 5

Sexul copilului % n=617 masculin 50.9% feminin 49.1%

f) Paritatea (rangul) Din Tabelul 6 rezultă că aproape jumătate din copiii din lotul de studiu sunt de rangul 1 şi 2.

În 5.2% din cazuri au lipsit informaţiile din foile de observaţie referitoare la rangul copilului.

Tabel 6

Rangul copilului % n=585 rangul 1 34% rangul 2 18% rangul 3 17% rangul 4 12% rangul 5 6%

peste rangul 5 13%


38,4%47,0%

14,6%

0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%

100%

da nu nu sunt informatii

e) Modele de îngrijire Pentru descurajarea intenţiilor de abandon este importantă crearea legăturilor precoce între mamă şi copil. În acest sens ne-a interesat în ce model au fost ingrijiţi copiii după naştere. Din Figura 3 rezultă că doar 13,6 % dintre copii au beneficiat de îngrijiri în sistem rooming-in.

Despre un număr relativ mare de copii nu există nici un fel de informaţii.

Figura 3 Copilul internat în sistem:

n=617

f) Alimentaţia la sân Procentul copiilor care au fost alimentaţi la sân de mamele lor (până a fi abandonaţi) atinge o valoare de doar 38,4% (Figura 4).

Figura 4 Copilul a fost alimentat la sân?

N=617

„Este utilă pentru prevenirea abndonului organizarea sistemului rooming-in pentru că se crează condiţiile apropierii dintre mamă şi copil încă din primele clipe de viaţă.”

Neonatolog

„Pentru noi mama care evită să alăpteze copilul sau nu se prezintă la toate orele afişate la alăptat este un semn că vrea să-şi abandoneze copilul. Oricum cele care vor să lase copilul nu-l iau în braţe şi nu se bucură de el. Medicul care o asistă pe mamă la naştere trebuie să insiste ca aceasta să-şi vadă copilul imediat după naştere.”

Neonatolog


g) Identitatea copilului Respectarea dreptului la identitate începe cu înregistrarea naşterii copilului cu eliberarea certificatului constatator al naşterii pe baza căruia se eliberează certificatul de naştere al copilului. Existenţa certificatului de naştere este confirmată de codul numeric personal al copilului, şi care a figurat doar pe 36% din foile de observaţie, ceea ce înseamnă că tot atâţia aveau şi certificate de naştere (Figura 5). Acest lucru este grav pentru că fără certificat de naştere „nu exişti”. Au fost căutate şi alte surse pentru a avea siguranţa că această informaţie este corectă. Astfel, echipele de investigatori s-au interesat la Biroul de înregistrare a naşterilor din maternitate dacă pentru copiii selectaţi s-au eliberat certificatele constatatoare de naştere şi cui i-a fost eliberat acest certificat (Figura 6). Informaţiile obţinute ne confirmă acei 36% din copii care aveau certificate de naştere; pentru restul de copii în proporţie de 21% DPC a făcut demersurile pentru actele de identitate ale copilului (21%), iar pentru 43% aceste demersuri nu erau încă începute.

Figura 5 Era trecut pe foaia de observaţie CNP-ul copilului ?

n=617

Figura 6 Cui i s-a eliberat certificatul constatator al naşterii?

n=617


2.3. Caracteristici ale părinţiilor copiilor părăsiţi în maternităţi Pentru identitatea copilului sunt importante datele despre părinţii lui. În foile de observaţe au fost consemnate puţine date despre părinţi. Mai multe date au fost despre mame decat despre taţi. Lipsa informaţiilor s-a datorat în mare masură neglijenţei cu care au fost completate aceste foi.

a) Vârsta mamelor Despre vârsta mamelor care şi-au abandonat copilul în maternitate, am putut avea informaţii din foile de observaţie. Cele mai multe aveau sub 20 de ani la naşterea copilului (29%), urmate foarte strâns de cele cu vârsta între 20-24 de ani (Figura 7), vârsta mediană fiind de 22 de ani. În conştiinţa profesioniştilor din sistemul sanitar abandonul este asociat cu mamele adolescente, de 14-15 ani sau foarte tinere. În studiu această percepţie a fost doar parţial confirmată.

Menţionăm că aproape 8% din foi nu aveau consemnată vârsta mamei.

Figura 7

Vârsta mamei n=570

b).Domiciliul mamei Cunoaşterea domiciliului, ca şi exactitatea adresei, constituie informaţii deosebit de importante pentru posibilitatea de a contacta mama/părinţii copilului. Ea apare consemnată în studiu în 85,1% dintre cazuri. c) Starea civilă Date privind starea civilă am avut doar despre 83,6% dintre mamele care şi-au abandonat copiii, pentru restul nu am avut informaţii de acest gen în foile de observaţie.

În Tabelul 7 este prezentată distribuţia mamelor în funcţie de starea civilă. Atrage atenţia numărul mare de mame necăsătorite, 63%. S-ar putea ca această cifră să conţină şi mame în uniuni consensuale, nedeclarate ca atare la internare.

Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că multe mame care trăiau în cuplu înainte de a fi însărcinate sunt părăsite de parteneri la aflarea sarcinii sau în preajma naşterii copilului.

Tabel 7

Starea civilă a mamei % n=516 Căsătorită 18.2% Uniune consensuală 17.6% Divorţată/separată 0.7% Văduvă 0.3% Celibatară (necăsătorită) 63.9%


d) Ocupaţia mamei Este consemnată în doar 85,7% din cazuri. Doar 5.8% dintre mame sunt angajate, 3.8% dintre ele sunt eleve sau studente, iar 90.4% erau casnice sau fără ocupaţie (Tabel 8).

Tabel 8

Ocupaţia mamei % n=529 Angajată 6.6% Casnică 56.1% Şomeră 0.3% Pensionată 0.9% Fără ocupaţie 31.0% Elevă/studentă 4.3% Altele 0.8%

e) Tatăl copilului Aproape jumătate din foile de observaţii nu conţin informaţii referitoare la tatăl copilului. Din foile care au conţinut această informaţie am aflat că doar 34% dintre copii au fost recunoscuţi de către taţii lor. 2.4. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii Un copil abandonat în maternitate este un caz de extremă urgenţă din momentul producerii abandonului şi pentru care Serviciile de protecţie a copilului trebuie să intervină cu promptitudine. Reglementările cele mai recente definesc responsabilităţile personalului din maternitate la nivel de şefi de secţie şi asistenţi sociali pentru evitatea staţionării îndelungate a copilului în maternitate. Primul pas este sesizarea în 24 de ore de la constatarea abandonului a serviciilor de protecţie a copilului. Conform Ordinului Comun al Ministrului Sănătăţii şi al Secretarului de Stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului privind prevenirea intrării copiilor în dificultate, medicul şef de secţie răspunde de anunţarea imediată şi de sesizarea în scris a serviciului public specializat pentru protecţia copilului pentru a se dispune plasamentul în termen de cel mult 24h în cazul părăsirii copilului în maternitate de către mamă dacă, nou-născutul este externabil din punct de vedere medical. Deşi aproape toţi copiii identificaţi se aflau în această situaţie, un număr mic de foi de observaţie a avut consemnări privind solicitarea unor măsuri de protecţie atât din partea mamei, cât şi a persoanelor responsabilizate din maternităţi pentru a face aceasta sesizare (Tabel 9). Tabel 9

% n=617

Mama solicită o masură de protecţie 8.9% Maternitatea sesizează DPC pentru o măsură de protecţie 10.5%

„Abandonul este mai frecvent în rândul femeilor care nu au un loc de muncă, mai ales în situaţia celor care sunt mame singure. Se întâlnesc copii abandonaţi si de la mame care sunt studente sau eleve la liceu. În aceste condiţii cauza abandonului ţine de imaturitatea psiho-afectivă a mamei, presiunea familiei care nu acceptă copilul şi, uneori, dorinţa mamelor de a continua studiile fără a avea şi responsabilitatea unui copil.”

Medic obstetrician - ginecolog


De asemenea, dispoziţii/hotărâri ale DJPDC ca urmare a sesizării cazurilor au fost găsite în 13% dintre foile de observaţie studiate. 2.5. Durata şederii copiilor în maternitate Durata şederii în maternitate are în vedere şederea fără mamă sau/şi diagnostic medical justificativ, această durată fiind şi unul din criteriile de selecţie a copiilor în eşantionul nostru de studiu.

După cum rezultă din date această durată continuă să fie mare. Astfel, 46% dintre copiii selectaţi în 2003 şi 39% în 2004, petrec mai mult de 20 de zile în maternitate. De asemenea, aproape o treime dintre copii în 2003 şi o pătrime din 2004 au petrecut „nejustificat” mai mult de 1 lună în maternitate.

Ponderea copiilor care au stat un număr mic de zile (4-5) în maternitate, fără mamă şi fără justificare medicală a înregistrat o creştere cu aproape de 5 procente în 2004 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2003 (Tabel 10). Tabel 10

Câte zile a stat copilul în maternitate? Anul 2003 Anul 20044-5 zile 14% 18.6% 5-10 zile 17.4% 16.9% 10-20 zile 21.4% 24.2% 20-30 zile 19.3% 15.4% Peste 1 lună 27.9% 24.8% Total 100% 100%

Aceste progrese, chiar şi modeste, ar putea fi puse în legătură cu obligativitatea maternităţilor de a avea un asistent social sau o altă persoană desemnată pentru a îndeplini anumite atribuţii care să scurteze durata şederii copiilor care se află fără mame în maternitate.

2.6. Externarea din maternitate Unde au plecat copiii după externarea din maternitate?

Pe ansamblu, informaţii legate de acest subiect există doar despre 88.9% dintre copiii selecţionaţi, deoarece în 11.1% din cazuri lipsesc aceste date, credem noi foarte importante, din foile de observaţie, ale copiilor din maternitate. Destinaţiile posibile ale copiilor pot fi:

1. acasă la părinţii biologici sau la unul dintre aceştia; 2. transfer într-o secţie de pediatrie/recuperare;

„Copiii abandonaţi stau mult în maternitate, în primul rând din raţiuni umane, din dorinţa de a da posibilitatea mamelor să revină asupra deciziei de abandon. Apoi sunt motive administrative care decurg din procedurile de înregistrare a naşterii şi de pregătire pentru preluarea copilului de DPC. De multe ori sunt şi motive medicale.”

Medic – Clinica Ob.- Gin. şi maternitate „Nu există întotdeauna posibilitatea integrării copilului în familia naturală sau lărgită. Mulţi prezintă deficienţe psiho-motorii care necesită îngrijirea într-o instituţie specializată”.

Director adjunct – DPDC


3. într-un centru de plasament; 4. la un asistent maternal; 5. la o familie în plasament sau încredinţare pentru adopţie; 6. la un centru maternal.

Figura 8 Unde a plecat copilul după externarea din maternitate?

-după anii de referinţă- 2003 n= 294 2004 n= 255

a) Acasă în familia biologică Din informaţiile culese a rezultat că, în anul 2003, 39% dintre copii au fost „integraţi” în familie, direct din maternitate. În 2004, procentul lor a crescut la 46%. Deci procentul copiilor integraţi în familie în anul 2004 a fost cu 7% mai mare decat în 2003 (Figura 8). S-a pus între ghilimele cuvântul integraţi pentru că de fapt cei mai mulţi dintre copii sunt duşi, „livraţi”, acasă la părinţi fără nici un demers prealabil a cărui finalitate ar fi integrarea.

Din datele culese s-a constatat că „integrarea” nu este de fiecare dată precedată de o evaluare a situaţiei, aşa cum prevede legea. Mulţi copii sunt duşi cu Salvarea direct la poarta casei unde domiciliază mama la cateva zile după naştere, însoţiţi uneori şi de un asistent social.

Pentru aceste cazuri noţiunea de integrare este chiar improprie. Legat de lăsarea acestor copii direct în familie investigatorii au constatat că majoritatea cazurilor este rezolvată exclusiv de personalul maternităţii, uneori şi de asistentul social, fără a fi sesizată Direcţia Pentru Protecţia Copilului. Nu se ştie dacă aceşti copii sunt sau nu urmăriţi ulterior de diferitele instanţe de protecţie sau de medicul de familie, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ei nu au întocmite documentele de stare civilă.

Ordinul Comun al Ministerului Sănătăţii şi Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Copilului şi Adopţie din 28.07.2003 prevede că în cel mult 48 de ore să fie sesizată DJPDC în situaţiile copiilor din maternitate descrise mai sus. Din analiza foilor de observaţie a rezultat că doar în 10.5% din cazuri a fost sesizată DJPDC.


„În urmă cu mai mulţi ani aşa procedam şi eu. Duceam cu salvarea copiii la mame care de obicei protestau în privinţa „lăsării” copilului, dar noi fugeam de teamă să nu ni-l dea cumva înapoi. Cu timpul am înţeles că nu asta este soluţia pentru că mama aducea copilul în pediatrie şi-l (re)abandona acolo. Treceau câteva luni bune până la luarea unei măsuri de protecţie. Pentru cei mai mulţi copii trebuia să facem şi acte ca să poată fi luaţi de protecţia copilului. După desfiinţarea leagănelor/ a centrelor de plasament pentru copiii mici, locurile pentru aceştia în sistemul de protecţie erau foarte limitate şi îi ţineam pe secţie sau la recuperare.”

Asistent social S-a constatat şi faptul că predatul copiilor la mame este un proces de multe ori de negociere şi ameninţare. El se desfăşoară de faţă cu ceilalţi copii din familie iar copilul în cauză este perceput ca un obiect pe care poţi să-l dai, să-l iei sau să-l refuzi. După modul cum sunt aduşi, manevraţi şi înfăşaţi în scutece fără să li se vadă mânuţele şi picioruşele, ei sunt departe de imaginea unui copil. În argoul personalului care îi transportă de la maternitate la domiciliul mamei, ei sunt numiţi „franzeluţe”.

b. Transfer în secţii de pediatrie şi de recuperare Se ştie că în multe judeţe, dar mai ales în Bucureşti, secţiile de pediatrie şi îndeosebi cele de recuperare preiau copii abandonaţi din maternitate până la găsirea şi adoptarea soluţiilor de protecţie.

S-a constatat că în anul 2003 procentul copiilor abandonaţi, transferaţi din maternitate în secţii de pediatrie/recuperare a fost de 27,5 % iar în anul 2004 de 33,5 % ceea ce înseamnă o creştere cu 6%.

În multe judeţe, centrele de plasament pentru copiii sub 3 ani au fost desfiinţate în ideea evitării consecinţelor grave ale protecţiei instituţionale la vârsta foarte mică. Acest proces a fost progresiv intensificat. Compensarea desfiinţării acestor instituţii s-a făcut prin intensificarea eforturilor de integrare a copilului în familie şi de creare a reţelei de asistenţi maternali.

Insuficienţa numărului de asistenţi maternali face ca cererile să nu poată fi acoperite şi atunci secţiile de pediatrie/recuperare devin „halte intermediare” pentru copii externaţi din maternitate până la eliberarea/crearea unui loc în sistemul de protecţie. Aceasta explică şi acea creştere a transferurilor din maternităţi în secţii de pediatrie şi recuperare în 2004.

„Înlocuirea” instituţiilor rezidenţiale pentru copii de vârstă foarte mică cu secţiile de pediatrie/recuperare constituie un pas înapoi pentru că ele nu sunt cu nimic mai bune decat fostele leagăne, dimpotrivă. Una din confirmările pentru aceste anomalii o constituie şi faptul că în secţiile de recuperare nu există paturi pentru mame (aşa cum există în pediatrie), deci destinaţia lor este cât se poate de clară.

„Copiii abandonaţi în maternitate, dacă au acte, sunt preluati de DPC şi ajung în instituţii de protecţie. Dacă nu au acte sunt preluaţi, după 2 săptămâni până la o lună, în secţia de pediatrie unde stau până la trei ani. În unele maternităţi sunt saloane speciale pentru copii abandonaţi în care stau luni de zile, până la definitivarea actelor şi preluarea lor de o instituţie de protecţie.”

Medic ginecolog-obstetrician

De ce sunt lăsaţi în spital şi nu beneficiază de o măsură de protecţie? „Domnul director de la protecţia copilului ne-a explicat că nu are unde să-i ducă. Leagăn nu mai există, iar asistenţii maternali nu vor să ia nişte copii atât de distrofici. Uitaţi-vă la el, la 6 luni are 3 kg.” Dacă cineva i-ar ţine în brate şi i-ar iubi credeţi că s-ar dezvolta mai bine ? „Bineînţeles. Ei săracii plâng toată ziua, chiar şi noaptea. Noi deja ne-am obişnuit şi nici nu-i auzim.” Au venit vreodată părinţii ? „Da, la unii, sunt ţigani, dar nu-i vor acasă, că nu le place cum arată.”

Dialog între un investigator de teren şi un medic pediatru


c. Externarea în centre de plasament În ciuda presiunilor de a evita plasarea copiilor sub 3 ani în forme rezidenţiale de protecţie, acest lucru nu s-a putut respecta în totalitate. Ponderea copiilor ieşiţi din maternitate direct în centre de plasament este încă destul de importantă, 13% în 2003 şi respectiv 16% în 2004 . d. Externarea la un asistent maternal Un procent mic de copii se duce direct la asistentul maternal, 7% şi respectiv 6%. În unele judeţe există rezerve atât din partea serviciilor de protecţie cât şi a asistentului maternal de a plasa/primi în plasament copii de numai câteva zile. e. Plasament/încredinţare la familii Un procent foarte mic de copii, 2% în 2003 şi 4% în 2004 se duc în plasament/încredinţare la familii, uneori şi în vederea adopţiei. Alături de plasamentul/încredinţarea la asistentul maternal această variantă de protecţie va fi unica posibilă pentru orice copil neglijat şi abandonat sub 2 ani începând cu anul 2005 când intră în vigoare Legea 272/21.06.2004. f. Centru maternal 3% dintre copii în 2003 şi 4% în 2004 au plecat cu mamele lor într-un centru maternal. 2.6.1. Destinaţia copilului după externare în funcţie de identitate Intrucât un număr mare de copii nu au avut documente de identitate la externare s-a departajat destinaţia lor după externare în funcţie de acest indicator. Cei mai mulţi dintre copiii care nu au certificate de naştere s-au dus în familia biologică (45.3%).

Pericolul externării copilului fără acte de identitate trebuie semnalat. Copiii fără identitate pot fi vânduţi, traficaţi, neglijaţi şi, la limită, omorâţi fără ca acest lucru să poată fi legal sesizat. Accentuăm asupra acestor pericole pentru că nu există nici o informaţie despre ce se întamplă cu copiii transferaţi în familie în condiţiile nesesizării DJPDC-urilor şi a medicilor de familie (Tabelul 11).

Tabel 11

Unde a plecat copilul după externare

Au certificat de naştere n=161

Nu au certificat de naştere n=252

În familie 37.9% 45.3% În secţia de pediatrie/recuperare 25.4% 28.9% La un centru maternal 5.1% 3.5% Asistent maternal 8.1% 5.5% Centru de plasament 19.8% 14.6% La o familie în incredinţare/plasament 3.7% 1.5% Încredinţare în vederea adopţiei ____ 0.7%

2.6.2 Destinaţia copiilor la externare după durata şederii în maternitate Legat de durata şederii în maternitate şi prima destinaţie după externare, s-a constatat că pentru o durată de şedere de până la 1 lună cei mai mulţi copii se duc în familia biologică. Totuşi, se remarcă o uşoară scădere a ponderii celor care se duc în familie în funcţie de durata şederii în maternitate. Pentru o şedere mai lungă de 1 lună situaţia se schimbă în sensul că cei mai mulţi dintre copii se externează într-un centru de plasament (Tabel 12).


Tabel 12 Număr de

zile în maternitate

În familie

Sectie de pediatrie/

recuperare

La un centru

maternal

La un asistent maternal

La un centru

plasament

Familie prin incredinţare /plasament

Încredinţare în vederea adopţiei

4-5 zile n=81 56,7% 37,1% 1,2% 2,6% 1,2% ---- 1,2%

5-10 zile n=81 59,2% 23,4% 7,5% 3,7% 4,9% 1,3% ---

10-20 zile n=99 46,3% 31,3% 1,1% 3,1% 17,1% 1,1% ---

20-30 zile n=84 39,2% 26,3% 3,6% 9,6% 15,4% 4,7% 1,2%

1 luna n=26 34,6% 23,1% 7,6% 3,9% 26,9% 3,9% ---

Peste 1 luna n=97

23,7% 24,7% 5,2% 13,2% 28,9% 4,1% ---

2.6.3. Unde pleacă copiii după externare dacă mamele lor solicită o masură de

protecţie Pentru cei mai multi dintre copiii ai căror mame solicită o masură de protecţie, destinaţia cea mai frecventă a copilului este centrul maternal, urmat de centrul de plasament (Tabel 13). Tabel 13

% n=30 În familie 13,3% În sectia de pediatrie/recuperare 3,3% La un centru maternal 30,1% Asistent maternal 13,3% Centru de plasament 20,1% La o familie în încredinţare/plasament 13,3% Încredinţare în vederea adopţiei 6,6%

2.6.4. Unde s-au dus copiii cu probleme de sănătate la externare? La externare, aşa cum rezultă din consemnări, 83% dintre copii au fost sănătoşi, iar pentru 14,4% s-au menţionat diferite probleme de sănătate (Figura 9).

Figura 9 Starea de sănătate la externare a copilului

n=617


Copiii care au avut probleme de sănătate s-au transferat cel mai fecvent în secţii de pediatrie/recuperare. Peste 10% s-au dus în familia biologică şi aproape 7% au intrat în sistemul de protecţie (Tabel 14).

Tabel 14

Unde s-au dus copiii cu probleme de sănătate la externare? % n=67

În familie 16,4% În secţia de pediatrie/recuperare 74,8% Asistent maternal 5,9% Centru de plasament 2,9%

Un procent de 1,6 % al copiilor abandonaţi au decedat în maternitate/secţia de nou –născuţi (Figura 10).

Figura 10

Copilul a decedat? N=617

2.7. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare al maternităţilor În studiu au intrat 70 de maternităţi. Acestea funcţionează în oraşe resedinţă de judeţ, municipii, oraşe şi comune, conform Tabelului 15. Tabel 15

% n=70 Oraş reşedinţă de judeţ 18,6% Municipiu/oraş 80,0% Comună 1,4%

Au fost culese o serie de informaţii de la directorii unităţilor spitaliceşti vizitate, respectiv de la şefii secţiilor de maternitate şi pediatrie.

„Practica medicală în unele spitale poate stimula abandonul. Astfel, pediatrii pot favoriza abandonul copilului internând frecvent copii mici fără mame sau chiar stimulând internarea în situaţii în care acest lucru (din punctul de vedere al sănătăţii copilului) nu se impune. Sunt multe cazuri în care copilul, cu o medicaţie adecvată, poate fi tratat şi în familie.”

Medic pediatru


Informaţiile au vizat modul de organizare şi funcţionare a maternităţilor, în ideea că acestea pot influenţa fenomenul abandonului copiilor. Unul dintre acestea se referă la organizarea maternităţilor în sistem rooming-in. În Figura 11 este prezentat modul de organizare a secţiei de nou-născuţi în cele 70 de unităţi care au intrat în studiu. Astfel, 27% sunt organizate în sistem rooming-in, 42.9% în sistem tradiţional şi 30% mixt.

Figura 11 Modul de organizare a secţiei de nou-născuţi

n=70

Din discuţiile cu personalul secţiilor de nou-născuţi a reieşit că nu se cunoaşte suficient sau nu se acceptă ideea că sistemul rooming-in poate contribui semnificativ la descurajarea intenţiilor de abandon.

În multe maternităţi organizate în sistem mixt, mamele cu risc de abandon sunt internate cu predilecţie în sistemele tradiţionale, unde ruptura dintre mamă şi copil se accentuează prin menţinerea în permanenţă a unei distanţe/separaţii fizice. În acest sistem, copilul este „dat” periodic şi pentru o scurtă vreme mamei, doar pentru alăptare. Sunt multe maternităţi unde nou-născuţii şi mamele lor se află la etaje diferite.

Totuşi există şi cazuri unde personalul urmăreşte ca această categorie cu risc de abandon să beneficieze de avantajele sistemului rooming-in în descurajarea intenţiilor de abandon.

„Mamele sunt decise încă din timpul sarcinii să-si lase copilul în maternitate nu neapărat abandonat, pentru că multe pleacă şi cred că se vor reîntoarce după copil, dar după aceea uită să se mai întoarcă.”

Neonatolog

„Am organizat sistemul rooming-in în care-şi au loc în principal mamele cu risc de abandon. Deşi nu am posibilitatea de rooming-in am organizat o formă intermediară în care între două saloane de mame s-a organizat un salon de copii. Salonul de copii are geamuri mari prin care mamele îşi pot vedea în permanenţă copiii. Copiii sunt îngrijiţi şi de mame şi de personalul maternităţii.”

Neonatolog

„Eu am născut în acestă maternitate acum 26 de ani . Nu pot să cred că în într-un oraş atât de important, unde au fost atâtea evenimente cu copii decedaţi în maternitate/secţia de nou născuţi, să nu existe rooming-in. Aici copilul înfăşat şi bine strâns fedeleş este dat mamei care este internată pe o secţie cu 3 etaje mai jos faţă de secţia unde se află copilul, strict ca să-l alapteze după un program afişat, ca acum 50 de ani.”

Relatarea unui investigator de teren


Un alt aspect care ne-a interesat se referă la respectarea Ordinului Comun al Ministrului Sănătăţii şi Autorităţii Naţionale Pentru Protecţia Copilului şi Adopţie din 28.07.2003. Acesta prevede sesizarea în scris, în termen de 48 h de la naşterea copilului, a medicului de familie pe a cărui listă de pacienţi se află mama, în vederea înscrierii nou-născutului pe listă, şi respectiv a casei Judeţene de Asigurări de Sănătate şi a Primăriei în cazul naşterii unui copil de către o mamă care nu este înscrisă pe lista vreunui medic de familie, în vederea înscrierii sale.

După cum au răspuns şefii maternităţilor, doar în 67.1% din unităţile intrate în studiu maternităţile anunţă medicii de familie, pînă la plecarea copiilor din maternitate. (Tabelul 16).

Tabel 16

Plecarea copiilor în teritoriu este anunţată la medicul de familie? %

da 67.1% nu 32.9%

Dintre cele 70 de maternităţi luate în studiu doar 45.7% aveau asistent social sau o persoană cu atribuţii similare cu toate că Ordinul menţionat mai sus prevede obligativitatea angajării unui asistent social sau persoană cu atribuţii similare în orice maternitate. Dintre aceştia 47% erau angajaţi ai spitalului, 31% angajaţi ai DJPDC şi 22% angajaţi ai ONG-urilor (Figura 12).

Figura 12

Asistentul social este n=32

„Mamele pleacă acasă cu nou-născutul pe orice vreme şi uneori fără nici un ban în buzunar, mă refer la mamele pe care le-am identificat a fi cu risc de abandon, şi le-am întors de la decizia de a lăsa copilul în maternitate. Cu ce ajung acasă? Cu autobuzul care poate circulă o dată pe zi. În judeţul nostru predomină ruralul şi multe sate sunt la câteva zeci de km de noi. Se circulă pe drumuri nemodernizate. De unde ştiţi că mama nu lasă undeva copilul pe drum ? Nu am de unde să ştiu, pentru că nu am pe cine să anunţ de venirea lui. In multe comune nu există medic de familie sau reţele de telefonie fixă. În altele, chiar dacă există medic, acesta se deplasează doar 1-2 ori pe săptămână, pentru că nu este localnic. Poate nu vă vine să credeţi. Le daţi drumul şi fără certificat de naştere? De cele mai multe ori nu. Le explic mamelor că fără acte nu beneficiază de alocaţii sau ajutoare suplimentare de pe urma copilului.”

Dialog cu un asistent social dintr-un spital judeţean


Peste jumătate dintre asistenţii sociali care funcţionează în maternităţi au studii superioare, 38% au studii postliceale, 6% au cursuri de calificare iar 3% nu au calificare în domeniu (Figura 13).

Figura 13 Calificarea asistentului social

n=32

Cu toate că asistentul social are o activitate ce presupune existenţa unui spaţiu distinct, doar 55% dintre maternităţi au creat acest spaţiu. Nu peste tot sunt valorizate competenţele asistenţilor sociali pentru prevenirea abandonului sau scurtarea şederii copilului în unităţi sanitare. În majoritatea maternităţilor asistentul social este sesizat de personalul secţiilor fără ca să aibă dreptul să identifice „ pe cont proriu” cazurile de abandon.

Unii dintre ei au relatat că nu sunt anunţaţi imediat după fuga mamei, alteori sunt presaţi să ducă acasă copiii cu salvarea, pentru eliberarea saloanelor. În judeţele selecţionate există şi asistenţi medicali comunitari, care au un rol important în gestionarea cazurilor de familii şi copii aflaţi în dificultate.

După declaraţiile directorilor şi ai şefiilor de secţie aceştia nu sunt anunţaţi decât într-o proporţie de 44% de către maternităţi, din judeţele unde există reţea de asistenţi medicali comunitari.

„Nu există legi pentru prevenirea abandonului sau legi care să oblige maternităţile să se implice în prevenirea abandonului. Dar totuşi suntem sensibili la abandon. Noi trebuie să le oferim condiţii care să nu încurajeze fuga mamelor de lângă copiii lor. În ciuda lipsei legislaţiei în acest domeniu ne ocupăm de mamele cu risc de abandon, căutăm soluţii şi răspunsuri la problemele acestor mame. Ţinem copiii mai mult atunci când se invocă lipsa condiţiilor de îngrijire, le ajutăm să declare copiii la serviciul de stare civilă, le oferim soluţii copiilor pentru a fi îngrijiţi în sistemul de protecţie. De curând am început două programe de prevenirea abandonului. La noi în unitate au fost acceptaţi profesionişti ale unor ONG-uri care lucrează pentru reducerea numărului de copii abandonaţi. Există reultate bune, dar nu suficiente.”

Medic şef de sectie Obstetrică-ginecologie


„Legislaţia actuală privind protecţia copilului nu este explicită în privinţa modului în care ar trebui să acţionăm pentru prevenirea abandonului în unităţi de tip medical. Iniţial ne-am implicat în prevenirea abandonului din dorinţa de a reduce numărul de copii mici instituţionalizaţi. Legislaţia nu cuprinde responsabilităţi pentru instituţie în ceea ce priveşte practicile de "îngrijire a mamei şi copilului". Cu toate acestea ne-am implicat, direct sau indirect, în proiecte de pregătire a personalului din maternităţi şi spitale pediatrice pentru a fi mai eficienţi în prevenirea abandonului. Nu pierdem nici o ocazie în contactele noastre cu unităţile medicale să vorbim despre ataşament, menţinerea relaţiei mamă-copil, îngrijirea în familie a copilului şi altele.’’

Director DJPDC

“De asemenea colaborăm cu comunităţile locale. O responsabilitate pe care ne-am asumat-o este aceea de a informa comunităţile locale că legislaţia actuală şi viitoare pune mare accent pe rolul lor în prevenirea abandonului, mai ales prin crearea de servicii pentru sprijinul părinţilor cu copii în dificultate. În ultimii ani am direcţionat organizaţiile neguvernamentale care au programe de prevenire a abandonului spre comunităţile locale pentru promovarea serviciilor comunitare.’’

Director DJPDC


CAPITOLUL 3

COPII ABANDONAŢI ÎN SPITALE/SECŢII DE PEDIATRIE ŞI RECUPERARE

Pentru selectarea cazurilor din pediatrie/secţie recuperare au fost folosite următoarele criterii:

copii transferaţi direct din maternitate, fără mamă şi/sau care nu sunt vizitaţi de aparţinători;

copii sub 5 ani, internaţi fără mamă, fără diagnostic medical justificativ; copii sub 5 ani, care staţionează în spitale/secţii de pediatrie, fără mamă şi fără

diagnostic medical justificativ; copii transferaţi direct din maternitate, spitale/secţii de pediatrie, fără mamă şi/sau care

nu sunt vizitaţi de mamă/aparţinători legali; copii sub 5 ani internaţi fără mamă/aparţinătorii legali şi care nu sunt vizitaţi de aceştia

sau/şi staţionează fără diagnostic medical justificativ. În urma investigaţiilor realizate au fost identificaţi în total 986 de copii, dintre care 508 în 2003 şi 478 în 2004. Copiii care au fost selectaţi din spitale/secţii de pediatrie/recuperare aveau consemnate pe foile de observaţie sintagmele: caz social, copil abandonat, mama fugită, risc de abandon, părăsit temporar de mamă (Figura 14).

Figura 14 Menţiuni pe foaia de observaţie cu referire la abandon

n=986 Spre deosebire de maternitate, unde riscul de a pierde un copil pentru eşantionul de studiu era destul de mic, în pediatrie şi secţiile de recuperare acest lucru apărea mai probabil. Astfel, în criteriile de selecţie s-au inclus şi copii cu internări repetate pe perioade scurte, dintre care mulţi erau internaţi şi externaţi în aceeaşi zi (practică folosită pentru a nu depăşi un anumit număr de zile de spitalizare „convenit” cu Casa de asigurări de sănătate), fără diagnostic medical justificativ . Investigatorii trebuiau să urmarescă identitatea copilului pentru a nu include unul şi acelaşi copil de mai multe ori, fapt ce ar mări artificial rata copiilor abandonaţi. Pentru mai multe internări ale aceluiaşi copil a fost completată o singură fişă (Fişa 2).


De asemenea, în unele judeţe se scrie „caz social” pe foaia de observaţie a oricărui copil ai cărui părinţi beneficiază de venitul minim garantat. Aceştia au fost selectionaţi numai dacă întruneau şi celelalte condiţii de selecţie.

După cum au constatat investigatorii, în unele cazuri era dificil de decis dacă un copil se încadra sau nu printre criteriile noastre de selecţie. Acest lucru se întampla datorită faptului că în unele spitale staţionarea copiilor abandonaţi era mascată de tratamente paliative sau care pot fi la limita pentru un copil bolnav sau sănătos.

Există judeţe care folosesc secţiile de recuperare drept adevărate servicii de protecţie socială pentru copii sub 2-3 ani, fără a sesiza cazurile serviciilor specializate de protecţie.

Responsabilii acestor secţii de recuperare motivează această anomalie prin faptul că părinţii care solicită internarea copiilor în secţiile de recuperare nu au condiţii să-i crească în siguranţă, aceştia fiind de de vârstă mică.

De multe ori, staţionarea copiilor durează luni de zile, timp în care părinţii vizitează foarte rar copiii sau îi iau acasă perioade scurte de timp. În urma discuţiilor purtate cu reprezentanţii serviciilor judeţene de protecţie a reieşit că, în opinia lor, acest compromis este cel mai mic rău în condiţiile în care limitarea accesului copiilor la aceste servicii ar determina luarea acasă a copiilor de părinţi, dar şi expunerea lor unor mari riscuri pentru sănătatea acestora.

„Secţiile de recuperare a distrofiei internează copii la scurt timp după externarea din maternitate din cauza greutăţii mici la naştere şi/sau a evoluţiei lente a greutăţii la domiciliu. Aceşti copii rămân în secţia de recuperare mai multe luni fără a fi într-o relaţie autentică cu familia. Părinţii se interesează telefonic şi uneori copiii sunt luaţi acasă pentru o săpămână şi reinternaţi apoi pentru alte luni de zile. Aceşti copii nu sunt consideraţi ca fiind în dificultate, abandonaţi/părăsiţi, şi, drept urmare, nu sunt sesizate nici serviciile de protecţie. Staţionarea lor indelungată, însă, afectează major dezvoltarea lor fizică şi psihică. Astfel de situaţii au fost semnalate şi de investigatorii implicaţi în acest studiu. Într-unul din judeţe conducerea DPJC a „motivat” neimplicarea sa prin absenţa unei sesizări oficiale care ar fi trebuit să vină din partea unităţii medicale sau a Direcţiei de sănătate publică. În componenţa Comisiilor de protecţie a copilului intră automat un reprezentant al Direcţiei de sănătate publică, dar în unele judeţe Comisiile funcţionează fără acest reprezentant. Situaţii similare au fost întâlnite şi în cazul unor copii aflaţi de mult timp în spitale/secţii de pediatrie.”

Observaţii pe teren ale unui psiholog

„O astfel de situaţie a fost sesizată într-o secţie de recuperare a distrofiei unde investigatorii au gasit, în cele două perioade de referinţă, 230 de astfel de cazuri. S-a constatat că aceşti copiii au fost aduşi pentru internare de mamelor lor pe motivul că nu au acasă condiţii pentru a-i creşte (având şi alţi copii acasă). Ele nu au apelat la protecţia copilului pentru a nu pierde alocaţia copilului în cazul luării unei măsuri de protecţie. Personalul medical era de bună credinţă când aprecia că internarea este în „beneficiul” copilului. Nici o clipă nu şi-au pus problema că menţinerea copiilor luni de zile în saloanele albe, zi şi noapte în pătuţuri, le provoacă o destructurare psihologică ireversibilă. Aceste cazuri, considerate a fi la limită, nu au fost, totuşi, incluse in studiu. Decizia rămâne discutabilă.”

Observaţii pe teren ale unui psiholog


3.1. Rata abandonului în spitale, secţii de pediatrie/recuperare Rata medie a abandonului în unităţile medicale de pediatrie a fost calculată împărţind totalul de copii abandonaţi la numărul de internări din aceeaşi perioadă.

Total copii abandonaţi în anul 2003 508 Total internări în anul 2003 33411 Total copii abandonaţi în anul 2004 478 Total internări în anul 2004 33354 În anul 2003 această rată a fost de 1,5% şi de 1,4% în anul 2004 cu limite cuprinse între 0,2 şi 3,7 în 2003 şi de 0,1 şi 4 în 2004.

Acestă valoare este minimă deoarece noi am luat o singură dată copilul indiferent de numărul de internări.

Notă: Dacă în totalul copiilor din 2004 am fi inclus şi pe cei 230 de copii menţionaţi anterior rata abandonului ar fi fost mult mai mare (2,1%).

Ca şi în cazul maternităţilor, procentul cel mai mare de copii abandonaţi provine din spitale şi secţii de pediatrie care funcţionează în oraşe mari.

Mai mult de jumătate, 55,7% dintre copiii din lotul de studiu provin din spitale din reşedinţă de judeţ, 24,1% din municipii, 14,3% din oraşe şi 5,9% din comune (Tabel 17). Tabel 17

% n=986 Municipiu reşedinţă de judeţ 55,7% Municipiu 24,1% Oraş 14,3% Comună 5,9

3.2. Circumstanţele internării copiilor în spitale/secţii de pediatrie. După selectarea foilor de observaţie, pe baza criteriilor mai sus definite, s-au extras din acestea date referitoare la copii abandonaţi. În urma prelucrării acestor date s-au obţinut informaţiile referitoare la circumstanţele internării şi la caracteristici ale copiilor abandonaţi.

Cine a adus copilul la internare?

46,9% dintre copii au fost aduşi de părinţi, 41,1% de Salvare, 7,3 % au fost aduşi de alte persoane, 4,5% de reprezentanţi ai DJPDC, 0,2% de Poliţie. Aceste date ilustrează faptul că mai mult de jumătate dintre copii veneau din familie (Tabel 18).

Tabel 18

Cine a adus copilul? % n=986 Mama 31,0% Tatăl 2,4% Altă persoană din familie 3,9% Persoane străine 0,9% Reprezentanţi ai DPDC 3,1% Poliţie 0,2% Salvare 29,3% Vecini 0,4% Transfer din maternitate 23,3% Nu sunt informaţii 5,4%


Majoritatea dintre ei erau probabil bolnavi deoarece s-au internat fie în regim de urgenţă (42%) fie aveau trimitere de la un medic (28,2%). Prin transfer interspitalicesc s-au internat 21,7% dintre copii. Despre 28,7% dintre copii nu există informaţii referitoare la persoana/instituţia care a internat copilul (Tabel 19).

Tabel 19

Tipul internarii % n=986 De urgenţă 42,1% Trimitere medic de familie 20,2% Trimitere medic specialist ambulatoriu 8,0% Transfer interspitalicesc 21,7% La cererea familiei 3,8% Altele 4,3%

La diagnosticul de trimitere al medicului, într-o proporţie de 43,5% apare menţiunea caz social.

Faptul că 89% dintre copii au avut un diagnostic medical la internare şi 11% s-au internat fără diagnostice medicale confirmă faptul că în spitalele de pediatrie/recuperare se pot interna şi pot fi găzduiţi şi copii excusiv cu probleme sociale (Tabel 20). Acest lucru este cu atât mai evident cu cât peste 40% dintre ei au avut şi menţiunea caz social. Tabel 20

Motivul pentru a fost adus copilul? % n=986 Diagnostic medical 89,0% Abuzat/maltratat de părinţi 1,2% Neglijat de părinţi 1,3% Lăsat în casă fără supraveghere 0,5% Lăsat în locuri publice 1,0% Părăsit în maternitate 7,0%

3.3. Caracteristici generale ale copiilor care au fost selectaţi în pediatrie/ secţie

recuperare. a) Starea de sănătate a copilului la naştere Greutatea la naştere – trebuie menţionat că această informaţie lipseşte din 41,3% din foile de observaţie studiate. Ponderea copiilor cu greutate mică la naştere este 34,2%, valoare care este foarte apropiată de cea a copiilor care au fost abandonaţi în maternităţi (Tabel 21).

”Mamele care au intenţia abandonului nu se internează cu copiii în spital, invocă motive legate de familie, de existenţa altor copii care necesită îngrijire acasă, de nevoia de a câştiga bani în această perioadă.” „Aceste mame ori sunt neglijente ori o fac premeditat, dar nu se prezintă cu actele la ele. Ele sunt sărăcăcios îmbrăcate şi au o igienă precară.” “Am observat că mamele cu intenţii de abandon se prezintă la camera de garda fără recomandări, cu copiii în stare medicală critică.’’

Medici pediatri


Tabel 21

Greutatea la naştere % n=578 Sub 2500 gr. 34,2% Peste 2500 gr. 63,8%

b) Malformaţii congenitale 8,8% dintre copii prezintă malformaţii congenitale (Tabel 22).

Tabel 22

Are copilul malformaţii congenitale? % n=986 Da 8,8% Nu 90,3% Nu este consemnat 0,9%

c) Vârsta copiilor În Tabelul 23 este prezentată distribuţia copiilor selectaţi pe grupe de vârstă. Cei mai mulţi copii au vârsta cuprinsă între 13-24 luni, în ordinea frecvenţei urmează copii sub 12 luni. Odată cu creşterea vârstei, numărul copiilor abandonaţi scade.

Tabel 23

Vârsta % n=986 până la 12 luni 24,3% 13-24 luni 40,6% 25-36 luni 18,6% 37-48 luni 11,3% 49-59 luni 5,2%

d) Sexul 51,8% dintre copii sunt băieţi şi 48,2% sunt fete. Se constată aceeaşi suprareprezentare a copiilor de sex masculin ca în cazul maternităţilor (Tabel 24).

Tabel 24

Sexul copilului % n=332 Masculin 51,8% Feminin 48,2%

e) Paritatea (rangul) Peste 50% dintre copii sunt de rangul 1 şi 2 (Tabel 25). În 27,7% dintre cazuri în fişe nu apare menţionat rangul copilului.


Tabel 25 Rangul copilului % n=714

rangul 1 27,5% rangul 2 24% rangul 3 17,6% rangul 4 11,3% rangul 5 şi peste 19,6%

f) Mediul de reşedinţă 50,1% dintre copii au domiciliu în mediul urban şi 49,9% în mediul rural, iar pentru 4,3% dintre aceştia acest lucru nu este menţionat.

e) Identitatea copilului Aproape o treime dintre copiii identificaţi în lotul de studiu nu aveau certificate de naştere (Tabel 26).

Tabel 26

Copilul are certificat de naştere? % n=986 Da 68,2% Nu 31,8%

3.4. Caracteristici ale părinţilor copiilor Datele despre părinţi sunt doar orientative, pentru că la aproape 40% din cazuri nu există informaţii consemnate despre ei în foile de observaţie ale copiilor. Doar în 78,9% dintre cazuri numele mamei copilului apare consemnat în foaia de observaţie (Tabel 27).

Tabel 27

Numele mamei este consemnat? % n=986 Da 78,9% Nu 21,1%

a) Vârsta mamei Referitor la vâstă se constată că aproape o pătrime dintre mame sunt sub 20 de ani. Comparativ cu mamele care-şi abandonează copiii în maternităţi, ponderea mamelor sub 20 de ani este mai mică. Informaţiile privind vârsta lipsesc la o pătrime din mamele copiilor identificaţi în studiu (Tabel 28).

Tabel 28

Vârsta mamei % n=723 Sub 20 ani 24,3% 20-24 ani 29,4% 25-29 ani 20,4% 30-34 ani 17,2% 35-40 ani 7,0% Peste 40 ani 1,7%


b) Starea civilă În privinţa stării civile a reieşit că peste jumătate dintre mame sunt căsătorite sau în concubinaj (Tabel 29). Comparativ cu mamele din maternitate, ponderea mamelor în cupluri stabile şi instabile este mult mai mare, depăşind 50%.

Această informaţie este consemnată în doar 57,8% din cazuri.

Tabel 29

Starea civila % n=587 Căsătorită 24,3% Uniune consensuală 29,4% Divorţată/separată 20,4% Văduvă 17,2% Celibatară (necăsatorită) 7,0%

c) Ocupaţia mamei Peste 90% dintre mame sunt fără ocupaţie (nu sunt angajate) (Tabel 30). Dar există informaţii numai pentru 58,7% dintre cazuri.

Tabel 30

Ocupaţia mamei % n=579 Angajată 5,0% Casnică 49,1% Şomeră 0,5% Pensionară 0,5% Fără ocupaţie 44,5% Elevă/studentă 0,5% Prostituţie 0,6%

d) Consemnarea domiciliul Domiciliul mamei apare consemnat în 90,6% dintre cazurile studiate (Tabel 31).

Tabel 31 Domiciliul este consemnat? % n=986

Da 90,6% Nu 9,4%

e) Date despre tată Aproape 40% dintre foi nu conţin nici un fel de informaţie despre tatăl copilului (Tabel 32).

Tabel 32

Sunt consemnate date despre tată? % n=986 Da 60,6% Nu 39,4%


3.5. Informaţii despre solicitarea unor măsuri de protecţie pentru copii Ca şi în cazul copiilor abandonaţi în maternităţi am incercat să aflăm dacă există informaţii despre sesizarea autorităţilor competente cu privire la abandonul copiilor sau/şi solicitarea din partea lor a unor măsuri de protecţie.

Un număr mic de foi a avut consemnări privind solicitarea unor măsuri de protecţie atât în ceea ce o priveşte pe mamă, cât şi autorităţile din maternităţi (Tabel 33).

Tabel 33

% n=986 Mama solicită o măsură de protecţie 1,7% Maternitatea sesizează DPC pentru o măsură de protecţie 2,6%

De asemenea, dispoziţii/ hotârări ale DJPDC au fost găsite în 2.7% dintre foile de observaţie studiate.

3.6. Durata staţionării copiilor în secţiile de pediatrie/recuperare Durata internării copiilor în secţiile de pediatrie/recuperare este prezentată pentru cei doi ani studiaţi în Tabelul 34. Se remarcă faptul că există o situaţie mai bună în anul 2004 faţă de anul 2003 în sensul că ponderea copiilor care staţionează sub 10 zile este mai mare în 2004 şi de asemenea, ponderea copiilor care staţionează între 20-30 zile sau peste 1 lună este mai mică.

Tabel 34

Cât timp a stat copilul în pediatrie/secţie de recuperare?

Anul 2003 n=508

Anul 2004 n=478

4-10 zile 32,2% 43,2% 10-20 zile 17,2% 14,4% 20-30 zile 10,9% 11,2% Peste 1 lună 38,9% 28,8% Până în prezent 0,9% 2%

Nu există explicaţii asupra scăderii duratei de internare pentru copiii care satisfac cerinţele criterilor noastre de selecţie. Asocierea acestui progres de activitate a unor asistenţi sociali este mai puţin posibilă este mai greu de crezut în condiţiile în care doar 20% dintre aceste unităţi aveau angajaţi asistenţi sociali (Caseta 8).

3.7. Relaţia dintre părinţi şi copii în timpul internării

Internarea mamelor alături de copii 8,4% dintre mame s-au internat cu copilul, dar pentru puţină vreme pentru că au plecat din unitate fără să anunţe personalul medical.

"Copiii nu au acte de identitate, procedurile pentru plasarea lor în familii sau în instituţii sunt lungi şi birocratice."

Medic pediatru


Vizitele părinţiilor la copii pe durata internării Menţionăm că doar 5% dintre copii au fost vizitaţi cel puţin o dată de părinţii lor.

3.8. Externarea din secţii de pediatrie/recuperare 3.8.1. Starea de sănătate a copiilor la externare

Pentru 74.5% cazuri se menţionează că este sănătos la externare în timp ce pentru 25.5% sunt menţionate diferite probleme de sănătate (Tabel 35). Tabel 35

Situaţia copilului la externare % n=986 sănătos 74,5% are probleme de sănătate 25,5%

Un procent de 4% din copiii abandonaţi au decedat în spitale/secţii de pediatrie (Figura 15)

Figura 15 Copii abandonaţi decedaţi în secţiile de pediarie/recuperare

n=986

3.8.2. Unde au plecat copiii după externarea din secţiile de pediatrie/recuperare

În Tabelul 36 este prezentată destinaţia copiilor după externarea din secţiile de pediatrie/ recuperare.

Se evidenţiază faptul că aproape jumătate dintre copii, atât în 2003, cât şi în 2004, pleacă acasă după externarea din spital.

Ca şi în cazul copiilor externaţi din maternitate direct în familie cei mai mulţi copii din pediatrie/recuperare sunt duşi acasă la părinţi de personalul spitalului, fără anunţarea serviciilor de protecţie a copilului. Acest lucru poate fi periculos în circumstanţele în care 95% dintre copii nu au fost niciodată vizitaţi pe durata internării în spital. Nu se ştie dacă cineva îi urmăreşte după externare. Cert este că mulţi dintre ei sunt readuşi în secţiile de pediatrie.

Aproape 30% dintre copiii selectaţi în lotul nostru de studiu nu aveau la externare certificate de naştere şi, indiferent de destinaţie, aceşti copii se pot pierde sau pot fi făcuţi pierduţi.

În jur de 25% sunt duşi după externare în centre de plasament.


13,4% în 2003 şi 18,3% în 2004 se transferă în alte unităţi sanitare sau în secţii de recuperare ale aceluiaşi spital.

În jur de 4% dintre copii pleacă în plasament la un asistent maternal, iar un mic procent pleacă la rude şi familii în plasament sau încredinţare în vederea adopţiei.

Tabel 36

Unde au plecat copiii după externarea din secţiile de pediatrie/recuperare?

Anul 2003 n=352

Anul 2004 n=298

Acasă 49,7% 49,2% Secţie de pediatrie/recuperare 13,4% 18,1% Rude gradul IV 1,2% 0,2% Centru maternal 1,2% 2,1% Asistent maternal 3,9% 3,3% Centru de plasament 27,9% 24,1% La o familie încredinţare/plasament/adopţie 1,9% 1,0% Se află încă pe secţie 0,8% 2,0%

Comparând situaţia externărilor din unităţile de pediatrie în 2003 şi 2004, se constată că nu există deosebiri importante care să permită emiterea unor judecăţi de valoare în sensul înregistrării unor progrese în protecţia copilului.

În unele foi apare menţionat caz social sau problemă socială la diagnosticul secundar de externare (48,4%).

Destinaţia lor nu a fost diferită de cei la care nu era menţionat acest lucru (datele nu sunt prezentate).

3.9. Aspecte privind modul de organizare şi funcţionare a spitalelor şi secţiilor de pediatrie

În studiu au intrat 89 spitale/secţii de pediatrie. 20,2% dintre aceste unităţi se află în oraşe resedinţă de judeţ, 76,4% în municipii şi oraşe şi 3,4% în comune (Tabel 37).

Tabel 37

% n=89 Municipii reşedinţă de judeţ 20,2% Municipiu 76,4% Comună 3,4%

Din datele culese despre spitalele şi secţiile de pediatrie s-a constatat că într-o proporţie de 90% aceste unităţi permit internarea mamelor alături de copiii sub 5 ani.

„Copiii care intră în sistemul de protecţie sunt percepuţi ca fiind “apţi pentru acest proces”, sunt nedoriţi, au tatăl necunoscut, sunt proveniţi dintr-un viol, sunt infectaţi HIV, au dizabilităţi fizice sau psihice sau sunt copii rroma, sau ţigani-turci din familii numeroase.”

Expert DJPDC


Cu toate acestea, unele spitale condiţionează posibilitatea de internare a mamelor alături de copil. Aceste condiţionări se referă la gravitatea stării copilului, la handicapuri severe, la plata unei taxe sau la disponibilitatea paturilor pentru mame.

Este surprinzător faptul că 37,1% dintre spitalele/secţiile de pediatrie nu permit niciodată vizitarea, în general a copiilor de către mame.

3. 10. Cantitatea şi calitatea informaţiilor în foile de observaţie despre copiii internaţi

În legătură cu sursa informaţiilor privind copilul din secţii/spitale de pediatrie investigatorii au remarcat sărăcia informaţiilor privind situaţia copilului. Această sărăcie de informaţii se datorează fie dezinteresului cu care este completată foaia de observaţie fie din lipsa cooperării între diferitele servicii din spital.

Este nepermis de mare numărul foilor de observaţie din care nu se poate afla unde a plecat copilul după internare în condiţiile în care există date extrem de puţine pentru a putea identifica familia şi domiciliul copilului. Acest lucru este agravat de faptul că aproape 30% dintre copii nu au certificate de naştere, ei „neexistând”, li se poate întâmpla orice fără ca cineva să se sesizeze.

De asemenea nu există foi de observaţie unitare pentru unităţile medicale pediatrice la nivelul ţării. Uneori utilizarea unor foii de observaţie nespecifice pentru copii facilitează omiterea unor consemnări importante pentru posibilitatea urmăririi copilului în măsura în care ele nu sunt cerute prin rubricile foii.

‘’Nu există responsabilităţi privind abandonul în legile de organizare şi funcţionare ale spitalului. Noi ne asumăm mai mult responsabilităţi umane, nescrise. După ce rezolvăm problemele de sănătate ale copilului anunţăm Direcţia pentru protecţia copilului prezentă în spital de cazul copiilor abandonaţi. Direcţia ia măsurile care se cuvin şi preia copilul în centrele de plasament. De la început le furnizam angajaţilor direcţiei toate informaţiile despre copil, mamă pentru reglarea situaţiei juridice a copilului. Ministerul nostru ne-a dat o serie întreagă de atribuţii în acest domeniu dar nu le putem îndeplini pentru că există prea multe în domeniul nostru, al sănătăţii . De multe ori recomandările primite rămân în sertar, printre alte hârtii, nerezolvate. Nu există timp să le facem pe toate. De curând ne-am angajat un asistent social, el a început să rezolve cazurile sociale. Încearcă să conştientizeze mama, o încurajează să alăpteze pentru crearea legăturilor.’’

Medici pediatri şefi de sectie


CAPITOLUL 4

COPII ABANDONAŢI ÎN ALTE LOCURI DECÂT UNITĂŢILE SANITARE

S-au considerat acei copii pe care părinţii îi abandonează în alte locuri decat unităţile sanitare şi pot fi găsiţi în serviciile de primire în regim de urgenţă.

Nu se ştie însă cât de acoperitor este acest serviciu pentru „absorbţia” copiilor care sunt abandonaţi. Nu se ştie câţi dintre ei nu au ajuns niciodată în aceste servicii şi sunt cu adevarat abandonaţi .

Pentru selectarea copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă au fost listate numele tuturor copiilor sub 5 ani intraţi în aceste servicii din cele două perioade de referinţă. (S-au exclus copiii care în mod accidental au fost “pierduţi” de părinţi care sesizează poliţia şi îi caută). Din dosarele lor s-au extras informaţiile necesare atingerii obiectivelor.

In perioadele noastre de referinţă au fost identificaţi 140 de copii în 2003 şi 192 în 2004. 4.1. Circumstanţele ajungerii copilului în serviciile de primire în regim de

urgenţă De unde a venit copilul?

Mai mult de jumătate dintre copii, 59%, au fost părăsiţi în unităţi sanitare. Un procent important 27,1 % îl reprezintă copiii aduşi de acasă din cauza unor grave neglijări. Aproape 10,5% dintre copii au fost aduşi din stradă sau mijloace de transport în comun (Tabel 38). Tabel 38

Unde a fost găsit copilul? % n=322 Părăsit în unităţi sanitare 59% Acasă la familia biologică 27,1% Pe stradă 8,4% În mijloace de transport în comun 0,3% Altele 5,1%

Cine a adus copilul?

42,8% dintre copii au fost aduşi de reprezentanţi ai DJPDC, 21,7% de Salvare, 13,3% de părinţi/reprezentanţi legali, 11,0% de alte autorităţi (medic, primar etc.), 2,1% de poliţie/gardieni publici, 2,1% de persoane străine, 1,5% de rude (Tabel 39).

Tabel 39

Cine a adus copilul? % n=322 Reprezentanţi DJPDC 48,2% Salvare 21,7% Părinţi/reprezentanţi legali 13,3% Alte autorităţi (primar, medic etc.) 11,0% Poliţie/Gardieni publici 2,1% Persoane străine 2,1% Rude 1,5%


Motivul pentru care au fost aduşi copiii în serviciile de primire în regim de urgenţă

Majoritatea copiilor au fost aduşi din maternitate unde erau abandonaţi (44.6%). Aproape jumătate dintre ei au fost fie neglijaţi de părinţi fie părinţii nu aveau condiţii ca să-i crească (Tabel 40). Tabel 40

Motivul pentru a fost adus copilul? % n=322 Abuzat/maltratat de părinţi 6,3% Neglijat de părinţi 22,3% Lăsat în locuri publice 1,8% Părinţi în arest 2,1% Părinţii nu aveau condiţii să-l crească 22,9% Abandonat într-o unitate sanitară 44,6%

4.2. Caracteristici generale ale copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă

a) Starea de sănătate Din analiza documentelor aflate la dosarul copiilor a reieşit că mai mult de 17% dintre ei aveau semne de boli intercurente, 2,1% aveau semne de abuz fizic, iar 0,8% erau în stare de şoc (Tabel 41).

7,2% dintre copii prezintă diferite forme de handicap. Tabel 41

% n=322 Are semne de boli intercurente 17,8% Semne de abuz fizic 2,1% Este în stare de şoc 0,6

b) Identitatea copilului Peste 90% dintre copiii internaţi în serviciile de primire în regim de urgenţă aveau acte de identitate.

Pentru cei 8,7% care nu aveau acte de identitate la internare autorităţile nu au demarat procedurile pentru stabilirea identităţii copiilor (Tabel 42). Tabel 42

Copilul are certificat de naştere? % n=332 Da 91,3% Nu 8,7%

c) Sexul Constatăm o suprareprezentare a băieţilor faţă de fete în cazul copiilor abandonaţi şi aduşi în serviciile de primire în regim de urgenţă. În raport cu maternitatea şi pediatria, aici există cea mai accentuată suprareprezentare masculină (Tabel 43).


Tabel 43 Sexul copilului? % n=332

Masculin 55,7% Feminin 44,3%

d) Vârsta Dintre copiii sub 5 ani cei mai mulţi copii abandonaţi intraţi în serviciile de primire în regim de urgenţă sunt sub 12 luni (Tabel 44). Acest lucru se explică prin faptul că peste 59% proveneau din rândul copiilor abandonaţi în unităţi sanitare.

Tabel 44

Vârsta % n=332 până la 12 luni 48,5% 12-24 luni 32,2% 24-36 luni 10,2% 36-48 luni 3,2% 48-59 luni 5,9%

e) Date despre părinţi Este surprinzător faptul că peste 95,5% dintre părinţii copiilor sunt cunoscuţi, în condiţiile în care 59% din copii provin din maternităţi şi s-a adoptat luarea unei măsuri în regim de urgenţă.

Tabel 45

Părinţii sunt: % n=332 cunoscuţi 95,5% necunoscuţi 4,5%

4.3. Durata staţionării copiilor în serviciile de primire în regim de urgenţă

Din datele culese a reieşit că majoritatea copiilor staţionează cel puţin două luni dar sunt şi copii care au 1 an şi peste (Tabel 46). Acest lucru contravine prevederilor legislaţiei în vigoare. Legea prevede o durată de şedere a copilului în acest tip de serviciu de maximum 15 zile şi, în mod excepţional, 30 de zile.

Tabel 46

Cat a beneficiat copilul de acest serviciu? % n=332 Până la 1 luna 34,0% Între 1-3 luni 28,0% Între 3-6 luni 12,3% Între 6-12 luni 4,2% Între 12-24 luni 1,2% Şi în prezent 20,2%


4.4. Unde au plecat copiii după externarea din serviciile de primire în regim de urgenţă

Spre deosebire de celelalte două grupuri de copii abandonaţi, majoritatea copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă pleacă în sistemul de protecţie, fie la asistentul maternal (43,7%), fie într-un centru de plasament (23,2%).

Reîntoarcerea lor în familie este mult mai puţin frecventă decât la copiii părăsiţi în unităţi spitaliceşti. Se pare că intenţia de a părăsi copilul este mult mai puţin mascată decât în cazurile celelalte (Tabel 47) cu toate că 30,7% au fost vizitaţi pe perioada dispoziţiei de plasament în regim de urgenţă, în special de mame (Tabel 48).

Tabel 47

Unde au plecat copiii după externarea din serviciile de primire în regim de urgenţă

% n=332

Acasă 17,5% Rude gradul IV 0,9% Centru maternal 0,6% Asistent maternal 43,7% Centru de plasament 23,2% La o familie încredinţare/plasament/adopţie 7,2% Adopţie 0,9% Se află încă pe secţie 6,0%

Tabel 48

Cine a vizitat copilul? % n=93

Mama 77.4% Tatăl 12.9% Rude până la gradul IV 6.4% Alte persoane 3.3%

4.5. Date despre serviciile în regim de urgenţă Serviciile de primire în regim de urgenţă pot funcţiona fie în locaţii (tradiţionale) cu personal şi sarcini distincte, fie în localurile unor centre de plasament sau prin instituţia asistentului maternal.

In judeţele luate în studiu au fost identificate un număr de 25 de astfel de servicii. Puţine sunt acele judeţe care au pe teritoriul lor mai mult de un astfel de serviciu (cu excepţia judeţelor unde acest serviciu funcţionează prin asistent maternal). Majoritatea lor se află în oraşul reşedinţă de judeţ (Tabel 49). De regulă, aceste servicii funcţionează în localurile unor centre de plasament.


Tabel 49

Unde se află serviciul % n=25 Oraş reşedinţă de judeţ 80,0% Într-un municipiu/oraş 16,0% Într-o comună 4,0%

Astfel de servicii sunt create atât de către serviciile publice specializate, cât şi de către organismele private autorizate dezvoltate atât ca module în cadrul centrelor de plasament, cât şi la asistenţi maternali (Tabel 50).

Tabel 50

Instituţia de protecţie în regim de urgenţă se află la un % n=332

CPU 30,1% CP-SPS cu modul de CPU 50,0% CP-OPA cu modul de CPU 6,0% AMP-SPS 10,8% AMP-OPA 3,0%


CAPITOLUL 5

TRASEUL COPILULUI Toţi copiii identificaţi în maternităţi, spitale/ secţii de pediatrie şi recuperare precum şi în serviciile de primire în regim de urgenţă au fost căutaţi şi în evidenţele serviciilor de protecţie judeţene. Intenţia a fost de a cunoaşte traseul pe care l-au urmat copiii şi tipul măsurilor de protecţie de care au beneficiat. Acest traseu este important pentru că oferă informaţii despre calitatea şi adecvarea serviciilor de protecţie la nevoile de dezvoltare ale copilului.

Traseul reconstituie locurile prin care a trecut copilul în timpul cât a stat fără mamă şi soluţiile temporare sau definitive de protecţie de care a beneficiat până la data culegerii informaţiilor. Trebuie precizat că dintre cei 1935 de copii s-au găsit dosare şi informaţii doar pentru 694 de copii.

5.1. Tipuri de trasee Au fost identificate 48 de tipuri de trasee ale copiilor selectaţi pentru eşantionul nostru de studiu (Tabel 51). Tabel 51

Traseul copilului

Traseul copilului Procent %

maternitate-pediatrie-familie 6,6

familie-pediatrie-familie 7,2

maternitate-pediatrie-CP 1,6

familie-pediatrie-CP 5,5

familie-CP 8,2

maternitate-CP 13,1

maternitate-pediatrie-AMP 2,7

familie-pediatrie-AMP 8,1

familie-AMP 3,7

maternitate-AMP 12,5

maternitate-pediatrie-familie-pediatrie 0,3

maternitate-familie-pediatrie-familie 1,2

maternitate-familie adoptivă 2,4

maternitate-pediatrie-deces 0,3

familie-pediatrie 1,4


maternitate-pediatrie 1,3

maternitate-familie-pediatrie-CP 0,4

familie-pediatrie-deces 0,1

familie-pediatrie-CP-familie adoptivă 1,7

maternitate-familie 6,5

familie-CP-AMP 3,3

familie-CP-familie 1,7

maternitate-pediatrie-familie adoptivă 0,3

maternitate-pediatrie-CP-AMP 0,6

maternitate-centru maternal 0,3

maternitate-centru maternal-familie adoptivă 0,3

maternitate-centru maternal-familie 0,1

familie-pediatrie-CP-AMP 0,6

familie-pediatrie-familie adoptivă 0,7

familie-pediatrie-AMP-familie adoptivă 0,1

maternitate-CP-AMP 2,3

maternitate-familie-pediatrie-CP-AMP 0,4

maternitate-familie-pediatrie-AMP 0,1

familie-maternitate-CP 0,3

maternitate-pediatrie-AMP-familie 0,1

maternitate-familie-pediatrie 0,1

maternitate-CP-familie 0,3

maternitate-familie-AMP-CP 0,1

maternitate-familie-CP-AMP 0,1

maternitate-CP-AMP-familie 0,1

maternitate-centru maternal-CP-AMP 0,1

maternitate-familie-CP 0,4

familie-maternitate-CP-AMP 0,1

maternitate-pediatrie-CP-familie 0,1

maternitate-CP-pediatrie 0,4

familie-CP-pediatrie-AMP 0,9

familie-CP-pediatrie 0,4

maternitate-pediatrie-CP-familie adoptivă 0,1

Total 100,0


Trasee ale copiilor abandonaţi în maternităţi Traseele cu cele mai mari frecvenţe au fost:

- maternitate-centrul de plasament 13,1%, - maternitate- asistent maternal 12,5% - familie-centru de plasament 8,2%

Dintre acestea, nici unul nu se termină cu o soluţie definitivă pentru copil (familie naturală sau adoptivă).

Traseul „ideal” maternitate-familie este prezent la 6,5 % din cazuri.

Celelalte trasee care încep din maternitate şi se termină în familie au interpuse pediatriile (uneori şi CP sau AMP) într-o proporţie de 13%.

Există trasee care ilustrează re-abandonarea copilului în pediatrie după ce acesta a fost integrat în familie din maternitate:

- maternitate-familie-pediatrie 2,3%

Pentru copiii identificaţi în spitale/secţii de pediatrie cele mai frecvente trasee au fost:

- familie-pediatrie-asistent maternal profesinist 8,1%, - familie-pediatrie-familie 7,2%, - familie-pediatrie-centru de plasament 5,5%, - familie-pediatrie 1,4%

Dintre aceste trasee doar 1 se termină într-o soluţie definitivă pentru copil.

Pentru copiii identificaţi în servicii de primire în regim de urgenţă traseele nu conţin decât foarte rar staţionări în unităţi sanitare. Din totalul celor 48 de trasee, 28 conţin şi „halta” în pediatrie.

Analiza traseelor relevă faptul că spitalul/ secţia de pediatrie este cel mai la îndemână şi accesibil serviciu atât pentru părinţii care vor să-şi abandoneze „temporar” sau „definitiv” copilul, cât şi, în mod paradoxal, pentru serviciile de protecţie a copilului care utilizează spitalul de pediatrie pentru găzduirea copiilor aflaţi în dificultate până la adoptarea unei măsuri de protecţie.

8 dintre trasee parcurg 3 locuri diferite fără să ajungă la o formă definitivă de protecţie, 8 trasee au 4 opriri înainte de o formă definitivă de protecţie, şi una este cu 5 opriri fără a se ajunge la o formă definitivă de protecţie.

Din analiza traseelor copiilor rezultă că 28,1% din copii se află în familia biologică, aproape 8,9% erau în adopţie naţională iar ceilalţi se află într-o formă de protecţie la asistentul maternal 37,8% sau centru de plasament 19,6%. Ceilalalţi erau la rude (1,9%) sau într-un centru maternal (0,1%) (Tabel 52). Din fişa de traseu al copilor s-a constatat că 9,5% dintre copiii aflaţi în diferite forme de protecţie temporare erau adoptabili în sensul că aveau consimţămîntul parinţilor.

Tabel 52

Unde se află în prezent copilul? % n=694 În familia biologică 28,1% În adopţie naţională 8,9% La rude gradul IV 1,9% AMP 37,8% CP 19,6% Unitate sanitară 3,5% Centru maternal 0,1% Deces 0,1%


5.2. Tipul măsurilor de protecţie în vigoare După traseele mai lungi sau mai scurte la momentul studiului copiii se aflau în următoarele situaţii în raport cu măsura de protecţie stabilită (Tabel 53). Tabel 53

Tipul măsurii de protecţie în vigoare % n=460 Plasament 69,3% Incredinţare 12,8% Plasament în regim de urgenţă 7,5% Incredinţare în vederea adopţiei 10,4%

Numărul de zile petrecute de copii în unităţi sanitare până la luarea unei măsuri de protecţie este foarte mare. Aproape jumătate din copii petrec mai mult de 50 zile în unităţi sanitare fără mamă, în aşteptarea unei măsuri de protecţie (Tabel 54).

Tabel 54

Număr de zile petrecute de copii în unităţi sanitare % n=694 1-25 40,1% 26-50 11,3% 51-100 35,2%

101-150 6% 151-200 2,6% 201-300 1,6%

Peste 301 3,3%

5.3. Lungimea traseelor Pentru a determina lungimea traseului parcurs de copil pornind de la locul unde a fost abandonat iniţial până la intrarea într-o formă definitivă de existenţă (familia biologică, familie adoptivă) s-au utilizat tehnici de tipul "event history analisys". Aceste tehnici sunt aplicabile în situaţii care îndeplinesc următoarele condiţii: (1) există un număr dat de subiecţi (în cazul nostru copii) care trec printr-un număr finit de posibile “situaţii” (maternitate, pediatrie, centre de plasament, asistent maternal, familie biologică, familie adoptivă etc.);

(2) aceste “situaţii” pot avea loc în orice punct în timp (ca exemplu se pot menţiona oricare din tipurile de trasee menţionate);

(3) există factori dependenţi şi/sau factori independenţi de timp care influenţează aceste evenimente (ex.: copiii şi-au început traseul în maternitate, parinţii şi-au dat consimţământul pentru adopţie, numărul de zile petrecute de copil în unităţi spitaliceşti);

Principalele metode neparametrice care descriu datele longitudinale sunt Kaplan-Meier şi tabelele de mortalitate. Analiza 1

Lungimea traseelor pe care le parcurg copiii în funcţie de locul de pornire, maternitate sau alte locuri, şi intrarea copilului într-o formă definitivă de protecţie/ existenţă.


Kaplan-Meier survival estimates, by inmat

analysis time0 500 1000 1500

0.00

0.25

0.50

0.75

1.00

inmat 0

inmat 1

Din analize au rezultat urmatoarele concluzii: copiii care îşi încep traseul în maternitate, faţă de cei care încep traseul din alte locuri, au şanse mai mari să ajungă într-o formă definitivă de protecţie/ existenţă. (Tabelul 55, Figura 16). Tabel 55 Ponderea copiilor care nu au ajuns în familie naturală sau adoptivă şi au

început traseul în maternitate sau în alte locuri, în funcţie de lungimea traseului în zile.

Traseul a început în Durata traseului -în zile-

maternitate altele

151 57,0% 67,4% 301 55,9% 66,3% 451 48,3% 55,9% 601 47,0% 54,5%

Aceste date se citesc astfel: Exemplul 1: După 151 de zile, dintre copiii care şi-au început traseul în maternitate 57% nu au

ajuns într-o formă definitivă de protecţie (familie biologică, familie adoptivă). Exemplul 2: După 601 zile, 47% dintre copiii care şi-au început traseul în maternitate nu au

ajuns într-o formă definitivă de protecţie (familie biologică, familie adoptivă).

Figura 16

Referitor la figura 16 precizam că:

(1) pe axa Ox este reprezentat timpul de la momentul intrării copiilor în traseu până la momentul intrării într-o formă definitivă sau până în septembrie 2004 (în cazul copiilor care nu ajunseseră într-o formă definitivă la acea dată). În momentul în care linia devine continuă (vezi extrema dreaptă) înseamnă că, la acel moment, toţi copii din acea categorie (ex. cei care şi-au început traseul în maternitate) fie au intrat într-o formă definitivă până la acest moment, fie s-a ajuns la momentul septembrie 2004. Acest lucru


este arătat şi în tabela de mortalitate (Tabelul 55) prin faptul că după 601 zile 47% dintre copiii care şi-au început traseul în maternitate nu au ajuns într-o formă definitivă de protecţie. Altfel spus, cel mai lung traseu are lungimea egala cu t (timpul) înregistrat în momentul in care linia devine continuă;

(2) pe axa Oy, aşa cum se poate vedea şi din tabelele de mortalitate (ex. după 151 de zile, 56% dintre copiii care şi-au început traseul în maternitate nu au ajuns într-o formă definitivă de protecţie), se exprimă probabilitatea ca un copil sa fie încă în traseu. La începutul traseului, atunci cînd sunt toţi copii, probabilitatea ca ei sa fie în traseu este 1. Pe parcursul trecerii timpului, probabilitatea de a se afla inca in traseu scade. Astfel dupa 151 de zile, 56% dintre copii care şi-au început traseul în maternitate nu au ajuns într-o formă definitivă de protecţie.

Analiza 2 Analiza lungimii traseului până la intrarea copilului într-o formă definitivă, în funcţie de consimţământul dat sau nu pentru adopţie

Dupa cum se vede în Figura 17, în primele 100 de zile nu există diferenţe între cele 2 categorii de copii. De abia dupa 301 zile se observă o diferenţă în sensul că 50,8% dintre copiii ai căror mame şi-au dat consimţământul pentru adopţie nu ajunseseră încă într-o formă definitivă, în timp ce, dintre copiii ai căror mame nu au dat consimţămînt pentru adopţie 63,3% nu ajunseseră într-o formă definitivă dupa aceeaşi perioadă. Diferenţa creşte mai semnificativ dupa 600 de zile când 30,4% dintre copii ai căror mame şi-au dat acordul pentru adopţie nu ajung într-o formă definitivă, faţă de 53% dintre copii ai căror mame nu-şi dădusera acordul pentru adopţie (Tabel 56)

Tabel 56

Consimţământ pentru adopţie Durata traseului

-în zile-

S-a dat Nu s-a dat

301 50,8% 63,3% 600 30,4% 53%

Figura 17

Kaplan-Meier survival estimates, by cons


0.00

0.25

0.50

0.75

1.00

cons 0

cons 1


Analiza 3 Lungimea traseului copilului, de la abandon până la o formă definitivă de protecţie/existenţă, în funcţie de numărul de zile petrecute în unităţi sanitare

(1= <=30 zile, 2= 30-60 zile, 3= 60-90 zile, 4= 90-180 zile, 5= >180 zile)

Dupa cum se poate vedea din Figura 18, cei mai mulţi copii care ajung într-o formă definitivă sunt cei care stau cele mai puţine zile(fără justificare medicală) în unităţi sanitare (zile 1), urmaţi de zile 2, zile 3, zile 4 şi zile 5. Cu alte cuvinte, cu cât stau mai puţin în unităţi spitaliceşti, cu atât au mai multe şanse ca să ajungă într-o formă definitivă de existenţă (familie biologică, familie adoptivă).

Figura 18

Kaplan-Meier survival estimates, by zile


0.00

0.25

0.50

0.75

1.00

zile 1

zile 2zile 3

zile 4

zile 5


CAPITOLUL 6

MAME CARE ŞI-AU ABANDONAT COPII ÎN UNITĂŢI SANITARE

După identificarea copiilor din foile de obsevaţie medicală şi a înregistrărilor de intrare a copiilor din serviciile de primire în regim de urgenţă au fost căutate mamele acestora. În raport cu numărul copiilor identificaţi ca fiind abandonaţi (1935), numărul mamelor care au fost găsite pentru a fi intervievate reprezintă mai puţin de 20%.

Din acest motiv reprezentativitatea lor este discutabilă. Eşantionul identificat este supradimensionat pentru mamele din mediul rural şi pentru cele care şi-au luat copiii acasă.

Găsirea acestui număr relativ mic de mame are mai multe explicaţii.

1. Operatorii au identificat copii care au fost abandonaţi, temporar sau definitiv de mame, în intervalul de observaţie, indiferent dacă ulterior copiii au plecat sau nu în familia biologică. În cazul acestui abandon temporar, mulţi copii din evidenţele noastre nu se regăsesc şi în evidenţele Direcţiilor de protecţie pentru că abandonul nu a fost sesizat de unităţile spitaliceşti. Din acest motiv identificarea lor după adresa consemnată pe foile de observaţie era dificilă, multe date fiind incomplete. Ele s-au regăsit în evidenţele direcţiei, dacă în perioada de observaţie şi-au re-abandonat copiii, în spitale, secţii de pediatrie sau dacă au solicitat o măsură de protecţie.

2. Schimbările de nume ca urmare a căsătoriei au facut de asemenea dificilă identificarea mamelor.

3. Există Direcţii care ţin la sediul lor dosarele tuturor copiilor în timp ce altele le ţin la centrele de plasament unde se află copiii. Prin urmare în documentele aflate la Direcţii nu există informaţii despre fiecare copil instituţionalizat (respectiv mama acestuia), iar deplasarea echipelor în diferite localităţi unde se găseau aceste centre nu era prevazută.

4. Adrese false sau neactuale în special în oraşele mari.

5. Plecări temporare/sezoniere din localitate.

6. Internări în spitale sau arest.

7. Prezenţa unor boli psihice grave sau handicapuri care fac imposibilă comunicarea.

8. Refuzul unor persoane din Direcţie de a colabora cu echipele

9. Refuzul unor Direcţii de a colabora pentru vizitarea unor categorii de mame care şi-au dat consimţământul pentru adopţie.

“Din 58 de cazuri selectate în fereastra dată am reuşit să găsesc pentru interviu doar 28 de mame deoarece: 10 mame erau plecate din localitate de mai mult timp (nu se ştie unde), 7 mame (rrome) plecate cu tot cu familie în străinatate, 10 mame şi-au dat în spital adrese false şi nu apăreau în evidenţele DPC-ul, 1 persoană, deşi recunoscută de DPC, a negat că despre ea ar fi vorba. Din 37 de mame identificate 3 erau la cerşit, 1 era arestată, 7 erau plecate din localitate la Iasi, Bucureşti, Timişoara, 1 era bolnavă psihic, 1 practica prostituţia (traseistă), 3 s-au mutat din localitate, 1 era plecată în Spania.”

Extrase din rapoartele investigatorilor de teren Chestionarul utilizat pentru interviul cu mamele este conceput modular, având întrebări atât comune, cât şi specifice, pentru diferite subgrupuri de mame. Ideea care a stat la baza acestei


modulări a fost nevoia de a înţelege contextul şi motivaţiile mamelor care recurs la abandonarea copiilor lor.

Iniţial s-a intenţionat structurarea prezentării datelor pe cele 3 categorii de mame, departajate în funcţie de locul unde şi-au abandonat copiii. Deoarece pentru a treia categorie (mame care şi-au abandonat copiii în alte locuri decât unităţile sanitare) nu am găsit cazuri distincte de celelate două categorii, prezentarea rezultatelor se va structura doar pe două categorii de mame: mame care şi-au abandonat copiii în maternitate şi mame care şi-au abandonat copiii pentru prima dată în spitale şi secţii de pediatrie.

Alături de prezentarea statistică a datelor cantitative vom introduce şi prezentarea datelor calitative.

Caracteristicile generale ale mamelor care şi-au abandonat copiii.

STUDIU DE CAZ

Copil abandonat în maternitate Mă numesc A.M. M-am născut în anul 1982 în oraşul RV unde mi-am petrecut toată copilaria. În afară de mama şi tata mai am o soră mai mică. În prezent am 22 de ani şi locuiesc de aproape 6 luni cu copilul într-un centru maternal din oraş. Copilul nu este recunoscut de tatăl său. Când eram mică, chiar până în clasa a VIII-a nu mi-a lipsit nimic, am fost la mare, la munte, îmi petreceam vacanţele la bunici, mai ales la bunicul din partea tatei care mă iubea foarte mult. Nu am fost bătută niciodată. Am fost pedepsită foarte rar. Părinţii câştigau bine, aveau amândoi serviciu. Şi în prezent o duc foarte bine.Tata lucrează în strănăate, vine cam o dată la 3 luni. Cu banii câştigaţi îşi fac o vilă în satul din care este tata, au destui bani. Când eram în familie aveam mult aur nu numai eu, ci şi mama şi sora mea. După ce m-am făcut mare şi am început şcoala profesională, părinţii şi mai ales mama au fost cu mine severi şi duri. Am fost ţinută mai ales în casă. Rareori am avut voie să stau în faţa blocului cu alţi tineri de vârsta mea. Până la un moment dat cu mama m-am înţeles bine, dar nu am vorbit niciodată cu ea despre băieţi, sex... Mai mult o iubea pe sora mea. Şi tata a observat şi a recunoscut că o iubeşte mai mult pe sora mea. Sora mea era aşa cum voiau ei, cuminte şi învăţa bine. Eu am fost mai rebelă, îi ascultam mai puţin şi îmi plăcea să merg la distracţii. Totdeauna am avut discuţii cu ei pe acest subiect. Odată când ne certam pe tema ieşirii din casă era la noi o vecină care îi era mamei prietenă din tinereţe. Am auzit când acesta mi-a luat apărarea spunându-i mamei "ce, tu te crezi prea cuminte". Nu ştiu la ce a facut prietena mamei aluzie. Probabil că era un secret de-al lor din tinereţe. Nu am cunoscut alţi băieţi în afară de actualul meu partener. A fost primul meu prieten şi apoi a devenit partenerul meu de viaţă. L-am cunoscut pe stradă în oraşul nostru. Eram cu o colegă de şcoală care mi-a facut cunoştinţă cu el. Viaţa sexuală am început-o la 19 ani, când eram elevă la seral, la un liceu industrial. După ce l-am cunoscut pe partenerul meu am cerut voie mamei să merg la discotecă cu el . Atunci l-am prezentat mamei pentru că aşa îi plăcea ei să controleze totul. Nu i-a plăcut şi mi-a interzis să mai ies cu el. Mi-a argumentat că este mai mare decât mine, că este rrom, că nu "face de mine". În ciuda părerilor mamei, continuam să ne întâlnim pe stradă, să mergem la terasă, să discutăm. M-a atras la el în special faptul că ştia să mă asculte atunci când intram în conflict cu părinţii şi sora mea şi nu-mi ascundea problemele lui. Şi el era în divorţ cu soţia lui cu care avea un copil şi era implicat într-un proces de partaj al bunurilor destul de complicat. Au început discuţiile cu mama, bătăile, interdicţiile de a ieşi din casă. Într-o zi, când ai mei erau la serviciu, m-am decis să plec la el definitiv.


M-am mutat într-un apartament de bloc în condiţii destul de proaste. Apartamentul aflat în partaj era murdar, fără ferestre, nezugrăvit, nemobilat. Nu mi-a păsat de condiţii, important a fost pentru mine că eram cu bărbatul pe care-l iubeam şi care mă înţelegea. După fuga de acasă am abandonat liceul pentru că am dat de libertate... “Soţul meu” m-a certat că am renunţat la şcoală. După ce am plecat de la părinţi, la aproximativ două luni i-am sunat ca să pot trece pe la ei să-mi iau un cec şi câteva lucruri. Am fost primită, dar se citea în ochii lor că nu mă aprobau şi că nu au nici un sentiment pentru mine. Atunci mi-am dat sema că nu-mi trebuiau banii, aurul, ci iubirea lor. Partenerul cu care trăiesc este mai mare decât mine cu 11 ani. M-a atras la el seriozitatea, maturitatea şi încrederea care mi-o dădea atunci când îi vorbeam de conflictele mele cu părinţii. În ciuda faptului că este rrom, este un om respectat în oraş, are relaţii mai ales cu românii. Are numai patru clase. Nu are o meserie, dar este un bun om de afaceri. A avut o firmă care i-a adus mulţi bani. Se ocupă cu recuperarea fierului vechi şi a vânzării de motoare de maşini. În prezent firma are dificultăţi financiare şi este în faliment. Munceşte pe cont propriu într-un atelier improvizat. Se ocupă de confecţionarea de ferestre de termopan. În prezent nu câştigă prea mult. Nu suficient pentru întreţinerea mea şi a unui copil. “Soţul meu” este foarte matur, m-a învăţat foarte multe despre sex, despre orice domeniu, cu alte cuvinte are "şcoala vieţii", îmi oferă răspuns la orice întrebare pe care i-o pun. Este emancipat, are un limbaj foarte frumos. Nu se vede că este rrom decât după fizionomie. După mutarea la el am rămas însărcinată, dar am întrerupt sarcina pentru că ne-am dat sema că nu există ce ne trebuie pentru a creşte un copil. Mi-am depistat sarcina făcându-mi un test după care am facut avort. Când am rămas însarcinată a doua oară cu copilul despre care vorbim, amândoi am fost supăraţi, a fost un copil nedorit care s-a născut într-un moment nepotrivit. Am fost sigură ca sunt însărcinată cam la 2 luni şi jumătate spre trei luni. Am vorbit acest lucru cu "soţul meu" şi mi-a sugerat să fac un avort. N-am fost prea norocoasă pentru că am prins sărbătorile, am amânat, timpul a trecut şi copilul mi-a mişcat. Nu am fost la medic pe perioada gravidiei. Am medic de familie, dar m-am dus foarte rar la el. Am înţeles că medicii de familie dau medicamente, iar eu sunt împotriva lor. Am probleme cu inima, cu ficatul, dar încerc să mă tratez cu ceaiuri. Stau prost cu sistemul nervos. Când mă enervez îmi tremură capul şi cred că acest lucru se datorează emoţiilor şi fricii din familie. Nu am pregătit nimic pentru naşterea copilului, scutece sau altceva. Nici nu am dat importanţă acestui aspect, mai ales că banii erau foarte puţini. Pe perioada sarcinii erau zile când mâncam numai pâine. În acel moment se punea problema supravieţuirii noastre şi nicidecum îngrijirii unui copil. Nu mi-am ascuns sarcina, dar când ieşeam în oraş nu mă simţeam bine privită de cunoştinţe sau prieteni comuni. Copilul l-am născut la 8 luni şi jumătate în alt judeţ. Naşterea în municipiul C. nu a fost premeditată, ci întâmplătoare. Din cauza lipsei de bani într-o zi ‘’soţul meu’’ s-a decis să vândă maşina pe care o aveam, într-un târg foarte mare situat cam la 200 de Km de R.V. Din cauza hopurilor am pierdut lichidul. Atunci am decis să merg la maternitate pentru a nu avea probleme. M-am internat doar cu ce aveam pe mine. La internare mi s-au cerut actele de identitate. Nu le aveam la mine, dar nici soţul meu pentru că le uitase acasă, cu toate că avea nevoie de ele pentru vinderea maşinii. Am spus adevărul că nu sunt din localitate şi că nu sunt căsătorită. În maternitate am fost bănuită că vreau să-mi dau o altă identitate. Am dat adresa de la părinţi. La internare şi după ce m-am instalat în salonul gravidelor asistentele medicale mi-au vorbit urât, nu mă băgau în seamă. Fetele din salon primeau atenţie din partea infirmierelor, asistentelor medicale. De exemplu, am auzit că dacă ţi se face clismă naşti mai uşor, dar mie nu mi-au făcut. După ce mi-au făcut o perfuzie pentru provoacarea naşterii au început durerile. M-a asistat la naştere un medic arab, care s-a purtat foarte bine cu mine. M-a încurajat. După ce pleca medicul asistentele mă tratau cu indiferenţă. După naştere copilul a fost dus în salonul copiilor. Nu am primit nici o informaţie despre copil în afară de faptul că este baiat, că are 2800 gr şi că a primit “nota 9”.


Am întrebat dacă are malformaţii pentru că ştiam de la televizor că mulţi copii nedoriţi au malformaţii. Nu am primit nici un răspuns la întrebarea mea, iar la prima alaptare nu mi s-a permis să desfăş copilul. În maternitate stăteam 8 femei în salon, iar copiii stăteau în salonul noilor născuţi. După ce m-am refăcut l-am alăptat pentru că aşa făceau toate femeile. După naştere nu primeam mâncare suficientă, nu mă băga nimeni în seamă. Le-am cerut fetelor din salon un prosop, vată, alte lucruri şi chiar mâncare. Ele primeau de acasă şi aveau prea multă. Mâncam cu lingura unei fete, din cana altei fete, era neplăcut. Nici ele nu mă priveau prea prietenos. Pe copil nu ştiam să-l îngrijesc. Mă speria gândul plecării din maternitate pentru că nu ştiu să-l hrănesc, să-l îngrijesc. A treia zi m-a căutat “soţul” şi am fugit din maternitate fără copil. Când fetele au plecat la alăptat, am ieşit din salon în curtea spitalului îmbrăcată cu halatul şi papucii primiţi de la spital. În curtea spitalului era mai multă lume. Apoi am ieşit pe poartă, nu am fost oprită de nimeni. Era ceva obişnuit ca fetele să iasă să-şi facă cumpărături la un magazin aflat în apropiere. Îşi cumpărau biscuiţi, dulciuri şi altele. La 10 metri de poarta spitalului "soţul" meu mă aştepta în maşina parcată. Am discutat în maşină mai multe minute, ne-am sfătuit şi am decis să lăsăm copilul în spital, iar noi să plecăm acasă. Am plecat cu maşina pe care nu a putut să o vândă. Prietenul meu mi-a reamintit că stăm foarte rău cu banii, iar casa în care stăteam nu era corepunzătoare pentru copil. Mi-a spus că imediat după ce se pune pe roate afacerea lui îl vom căuta şi lua acasă. Am plecat acasă, iar după mai mult de o lună m-am trezit la uşă cu cineva care mi-a spus că este de la protecţia copilului. Am discutat şi am recunoscut că mi-am lasat copilul în maternitatea din oraşul C. M-au găsit pentru că primiseră adresa de la mama mea. De acolo au aflat unde stau. Ei s-au ocupat de actele copilului. În prezent baiatul are CN. Cei din maternitate i-au pus un nume care nu-mi place. Se aseamănă prea mult cu cel al fostei soţii a partenerului meu. După o perioadă mai lungă asistentul social mi-a spus că baieţelul este în leagănul din oraş şi că dacă vreau pot să-l vizitez. M-am dus de multe ori, uneori zilnic dacă nu era carantină. În leagăn am fost încurajată să vin cât mai des , să ţin copilul în braţe. Despre contraceptive nu ştiu prea multe. Am auzit, nu ştiu exact, că pilulele mă îngraşă, mă deformează şi am respins categoric ideea folosirii lor. Folosim calendarul şi alte metode pe care le ştie prietenul meu. Cei din serviciile sociale au încercat o împăcare a mea cu familia. Mi-au transmis că părinţii m-ar accepta cu copilul, dar fără partenerul meu. Nu vreau să mă întorc acasă la părinţi pentru că m-ar duce în alt judeţ ca să nu afle că am facut un copil cu un rrom, m-ar sechestra acolo unde şi-au făcut vila. Spun că sunt o femeie uşoară. Ştiu că soţul meu nu este perfect, dar contează ”persoana”. El gândeşte foarte bine, nu fură, este un om respectat. Nici socrii mei nu mă acceptă. Ei vor ca băiatul lor să se însoare cu o rroma. Nu mă duc la socrii pentru că stau într-un cartier de ţigani. Soţul mereu îmi spune să mă feresc de anumiţi ţigani care sunt răi. Copilul este important pentru mine. Sunt în centru maternal pentru că mi-am vizitat foarte des copilul în leagăn. Văzând că îmi iubesc copilul mi s-a propus să stau cu copilul în centru maternal. Soţul meu vine la centru maternal, dar nu poate tot timpul pentru că face deplasări în afara judeţului.

6.1. Caracteristici ale mamelor (modul 1) a) Vârsta mamelor

„O cauză a abandonului este vârsta foarte scăzută a mamelor. Aceste mame îşi încep viaţa sexuală foarte devreme, în jurul vârstei de 13-14 ani, când nu au discernământ. Este o vârstă care nu le permite să-şi înceapă viaţa pe cont propriu alături de copilul lor. Atunci sunt alţii care decid pentru ele, de regulă părinţii sau partenerii lor de viata. Mamele minore nu au la 13-14 ani dezvoltate instinctele materne şi nu fac opoziţie la sfatul de a lăsa copilul în grija statului.’’

Medic


Conform datelor obţinute în urma interviurilor cu mamele, mamele foarte tinere, sub 20 de ani, pe ansamblul lotului nostru de studiu deţin o pondere 27,6%, cu variaţii importante între cele 2 categorii de mame (36,8 şi respectiv 16,7 %) (Tabel 57). Pe ansamblul lotului, vârsta mediană a mamelor a fost de 24 de ani, cu limitele extreme la 14 şi 43 de ani. Ponderea mamelor sub 16 ani la naşterea copilui a fost de 6,5% (datele nu sunt prezentate). Tabel 57

Total n=350

Mame care şi-au abandonat copiii în maternităţi

n=201

Mame care şi-au abandonat copiii în secţii pediatrie/recuperare

n=149 sub 20 ani 27,6% 36,8% 16,7% 20-24 ani 26,3% 20,8% 31,6% 25-29 ani 23,3% 21,4% 25,3% 30-34 ani 13,3% 12,3% 13,5% 35-40 ani 7,6% 6,7% 8,4%

peste 40 ani 1,9% 1,9% 4,5%

b) Etnie Pe ansamblul eşantionului, a cărui reprezentativitate este discutabilă conform celor menţionate la început de capitol, se constată că cele mai multe mame care şi-au abandonat copiii, în unităţi sanitare sunt de etnie rroma (56,7%). Determinarea etniei s-a realizat prin autoidentificare, folosidu-se informaţiile din interviurile cu mamele identificate. Din distribuţia pe cele 2 categorii se constată că aproximativ jumătate din mamele din eşentionul luat în studiu, care îşi abandonează copiii în maternităţi, sunt de etnie rroma, cealalătă jumătate fiind de etnie româna şi maghiară.

Dintre mamele identificate care şi-au abandonat copilul în secţiile de pediatrie/recuperare, peste 66% sunt de etnie rroma (Tabel 58). Suprareprezentarea etniei rroma în rândul mamelor identificate care îşi abandonează copiii este evidentă dacă se ţine cont că ponderea acestei etnii în populaţia generală este sub 10%.

Tabel 58

Total n=350


n=201


n=149

română 41% 48% 29,5%

maghiară 1,7% 0,9% 2,6%

rromă 56,7% 51,1% 66,4%

turco-tătară 0,6% ---- 1,5%

Având în vedere ponderile cele mai mari din cadrul eşantionului luat în studiu, următoarele corelări efectuate au luat spre analiză doar mamele identificate de etnie română (144) şi rromă (199). Astfel de exemplu, încrucişând vârsta cu etnia, se constată că cele mai multe mame sub 20 de ani sunt de etnie româna, în eşantionul luat în studiu. (Tabel 59).

„Femeile de etnie rromă nasc de la 14-15 ani până la 40 de ani, fac copii de care nu au grijă (copiii se cresc unii pe alţii), de multe ori părinţii îi lăsau pe scările spitalului. Copiii rromi sunt născuţi de fapt pentru a fi exploataţi de părinţii lor. Când cresc sunt trimişi la furat. Probabil este şi vina societăţii pentru că a marginalizat rromii. Trebuie ajutaţi pentru că sunt oameni – trebuie integraţi în societate.”

Asistentă medicală


Tabel 59

Varsta mamei Româna n=144

Rroma n=199

Sub 20 ani 29,8% 26,1%

20-24 ani 21,5% 28,1%

25-29 ani 20,8% 25,6%

30-34 ani 13,8% 13,2%

35-40 ani 11,4% 5,5%

Peste 40 de ani 2,7% 1,5%

c) Reşedinţă Peste 60% dintre mamele care au putut fi găsite şi intervievate provin din mediul rural. Comparând această cifră cu datele care există în foile de observaţie ale copiilor se constată că în eşantionul nostru mamele din mediul rural sunt supra-reprezentate. Echipele care au participat la culegerea datelor au menţionat în rapoartele lor că în marile oraşe mamele au fost foarte rar găsite. Multe adrese fie nu mai erau actuale, fie erau false.

Deşi ponderea mamelor cu reşedinţa în mediul rural este mai mare la mamele care şi-au abandonat copilul în pediatrie, diferenţele nu sunt importante (Tabel 60).

Tabel 60

Total n=350


n=201


n=149 urban 38,2% 38,8% 35,5%

rural 61,8% 61,2% 64,5%

d) Starea Civilă

Tabelul de mai jos atrage atenţia prin ponderea foarte mare a mamelor care se află în uniune consensuală sau sunt celibatare (Tabel 61). Cele mai multe femei singure se află în categoria mamelor care şi-au abandonat copiii în maternitate.

Concubinajele sunt foarte des acceptate în mediile din care provin copiii abandonaţi. Concubinajele de scurtă durată se finalizează de regulă cu o sarcină nedorită şi începerea unei alte relaţii în care partenerul nu vrea să se implice în creşterea copilului al cărui tată nu este. Acele sarcini în evoluţie între două relaţii de concubinaj de scurtă durată devin în cele din urmă copiii abandonaţi din maternităţi, spitale pediatrice, secţii de distrofici etc.

„Deşi în statistici nu se confirmă o diferenţă sat/oraş, practic părăsirea copilului se constată mai frecvent în unităţile medicale din mediul urban. Această constatare este adesea falsă şi rezidă din faptul că în mediul urban nasc frecvent şi mame din mediu rural. Majoritatea femeilor care provin şi din mediul rural şi doresc să abandoneze copilul nasc la maternităţi din oraşele mari pentru a li se pierde mai uşor urma.”

Director DJPDC


Tabel 61

Total n=350

Mame care şi-au abandonat copiii în

maternităţi n=201

Mame care şi-au abandonat copiii în secţii de pediatrie/recuperare

n=149 Căsătorită 21,7% 17,4% 28,1% Uniune consensuală 55,3% 54,2% 57,1% Divorţată 0,6% 0,7% 0,6%

Văduvă 0,6% 0,9% ---

Celibatară 21,9% 26,8% 14,2%

Comparând datele legate de mamele identificate şi alcătuind eşentionul luat în studiu, se constată la ambele grupuri de femei preponderente uniunile consensuale în raport cu alte statute civile. Conform celor menţionate la început de capitol, datele trebuie considerate cu prudenţă în estimarea reprezentativă pentru întreaga comunitate, fie de români, fie de rroma. Astfel, precizarea că pentru mamele de etnie rromă ponderea uniunilor consensuale depăşeşte 65%, în timp ce pentru mamele de etnice română aceasta nu depăşeşte 43%, trebuie analizată din perspectiva limitelor acestui eşantion (Tabel 62).

Tabel 62

Starea civila a mamei Româna n=144

Rroma n=199

Căsatorită 23,7% 20,1% Uniune consensuală 43% 65,3% Divorţată/separată 0,7% 0,5% Văduvă 1,3% ___ Celibatară (necăsătorită) 31,3% 14,1%

e) Religia Distribuţia eşantionului nostru după religie arată că peste 63% dintre mame s-au declarat ortodoxe; atrag atenţia procentul mare de mame care s-au declarat fără religie, 15,1%, şi suprareprezentarea mamelor de religie musulmană (2,8%), explicabilă prin faptul că în eşantionul de judeţe a fost selectat şi singurul judeţ în care acestă religie este mai bine reprezentată (Tabel 63).

Tabel 63

Religia mamei Total n=350

Ortodoxă 63,2% Româno-catolică 6,6% Greco-catolică 2,3% Protestantă 3,4% Neo-protestantă 4,3% Musulmană 2,8% Fără religie 15,1% Altă religie 0,9% Nu ştie/nu răspunde 1,4%


„Desigur starea economică, materială a mamelor are o contribuţie în abandon, dar nu fundamentală. Acesta îşi aduce contribuţia spre finalul procesului, după ce familia, şcoala şi religia nu şi-au îndeplinit misiunile.”

Preşedinte de Comisie Protecţia Copilului f) Educaţia/şcolaritatea Nivelul de educaţie al mamei a fost perceput de participanţii la studiile calitative – profesionişti şi factori de decizie – ca un factor de risc sintetic cu impact major asupra abandonului copiilor, pentru că nivelul de educaţie determină nivelul social şi economic, cu toate consecinţele pe care acestea le au asupra tuturor componentelor vieţii.

Educaţia precară, prin nivelul scăzut de şcolarizare al mamelor a fost constant menţionată printre cauzele/ factorii de risc cu mare importanţă în decizia de abandon.

Pe ansamblu, ponderea mamelor fără educaţie şi cu şcoală puţină este foarte mare, 70%.

Luate separat, mamele din maternităţi sunt ceva mai educate decât cele din pediatrie (Tabel 64).

Tabel 64

Educaţia mamei Total n=350

Mame care şi-au abandonat copiii

în maternităţi n=201


secţii pediatrie/recuperare

n=149 Fără şcoală 42,2% 38,2% 47,6%

Şcoala generală neterminată 27,1% 24,3% 30,3%

Şcoala generală terminată 13,4% 16,6% 8,2%

9-10 clase/ Şcoală profesională

14,3% 15,8% 11,7%

Liceu 2% 4,3% 1,3%

Şcoală postliceală/ Studii universitare

1,2% 0,8% 1,2%

Apreciată pe etnii, ponderea mamelor analfabete la românce este de 16,6%, în timp ce la rrome depăşeşte 60% (Tabel 65).

“Prima cauză a abandonului copiilor este ignoranţa. Metodele contraceptive sunt prezentate încă din şcoală, este un subiect dezbătut la fel de mult ca şi spălatul pe dinţi. Din păcate, informaţiile despre metodele contraceptive nu ajung tocmai la populaţia cea mai vulnerabilă, cea care nu a urmat nici o formă de învăţământ.’’

Medic Obstetrician Ginecolog

„Majoritatea mamelor care îşi abandonează copilul sunt analfabete şi nu au abilităţi de a-şi creşte copilul.”

Medic Obstetricioan- Ginecolog


Tabel 65

Educaţia mamei Româna n=144

Rroma n=199

Fără şcoală 16,6% 61,4%

Scoala generală neterminată 25% 27,6%

Scoala generală terminată 23,6% 6,0%

9-10 clase 19,4% 2,5%

Scoala profesională 7,6% 2,5%

Liceu 4,8% _____

Scoala post-liceală 1,5% _____

Studii universitare 1,5% _____

e) Condiţii de locuit

Aşa cum rezultă din Tabelul 66, cele mai multe mame locuiesc în aşa numitele casă cu curte (42,7%) urmate de cocioabe (35,9%).

Prin convenţie au fost considerate casa cu curte construcţiile destinate sau adaptate locuirii de dimensiuni mici, aflate într-o mai stare mai precară, şi cu o curte, amenajată sau nu. A fost considerată cocioabă locuinţa extrem de dărăpănată, făcută din pământ, de obicei formată dintr-o singură încăpere.

8,8% dintre mame locuiesc în condiţii extrem de precare - locuinţe improvizate, adică în diferite adăposturi din carton şi alte materiale, în ghene de gunoi, în chioşcuri etc.; 0.6% dintre mame locuiesc în vile. Vile, au fost considerate construcţiile destinate locuirii de dimensiuni mai mari – peste 3 camere aflate într-o stare foarte bună.

Există şi mame care nu au nici un fel de locuinţă (1,4%) numite „boschetare”, care, de obicei, sunt şi oligofrene, dorm în parcuri, canale etc. şi provin din rândul copiilor străzii. Judecate pe cele 2 categorii, condiţiile de locuit ale mamelor care şi-au abandonat copiii în maternitate sunt mai bune decât ale celor care i-au abandonat în pediatrie.

Tabel 66

Total n=350




secţii pediatrie/recuperare

n=149 Apartament de bloc 10,5% 10,7% 11,4% Casă cu curte 42,7% 48,8% 35,4% Vilă 0,6% 1,3% ___ Locuinţă improvizată 8,8% 7,8% 9,3% Cocioabă 35,9% 30,3% 42% Fără locuinţă 1,4% 1,1% 1,9%


STUDIU DE CAZ

T. M .L. - comuna C – jud. A

"Am cunoscut în spital mame care au zis că-şi abandonează copiii. Nu numai eu , toate din salon ne rugam de ele să-şi vadă copiii. Nu şi-i doreau mai ales dacă erau băieţi. Pentru fete aveau mai multă milă". "Dacă aş primi de la primărie două camere mi-aş lua copiiii acasă. Nu ştiu cum să procedez să-l îmbunez pe primar. Am fost la el şi cu Antena şi cu Curierul dar nu îi este frică de nimeni." "Lipsa de locuinţă şi atât este singurul motiv care m-a determinat să-mi las copiii la asistent maternal" Mă numesc TML şi sunt din comuna C din judeţul A. Comuna se află la 37 de km de oraşul P. Am 25 de ani, am absolvit 8 clase în satul meu. Am născut 3 copii, doi băieţi şi o fetiţă . Doi dintre copii în vârstă de 2 ani şi 5 luni celălalt de aproape un an sunt în îngrijirea a doi asistenţi maternali. Sunt dintr-o familie numeroasă cu 5 copii. Sunt cea mai mare, singura fată din cei 5 copii ai mamei. Părinţii au divorţat când eu aveam 11 ani. Toţi copiii au rămas în îngrijirea mamei. Mama a dus-o greu şi-şi dorea ca eu să ajung mai bine. Am fost un copil bun, nu am creat probleme, iar mama şi în special bunica îmi spunea că arăt bine. Ambii părinţi s-au recăsătorit, dar tatăl meu mai are cu actuala soţie un baiat, care are 14 ani. Nu-mi amintesc de ce au divorţat părinţii, nu ştiu din vina cui. Tatăl meu a fost un copil adoptat de o matuşă a lui care nu avea copii. După ce am terminat cele 8 clase am început să muncesc prin sat, pe la oameni, cu ziua, la sapă, la tăiat coceni, la lemne. Părinţii mei nu au fost şi nu sunt oameni bogaţi. După divorţul părinţilor am rămas cu mama într-o casă formată din două camere. Copilăria mi-am petrecut-o mai întâi cu părinţii, apoi cu bunicii din partea tatălui unde mergeam mai des. De la ei am învăţat să muncesc şi să câştig banii. Ei locuiau într-un sat vecin. În satul din care erau bunicii paterni am cunoscut un băiat care era dintr-o familie destul de înstărită. Era cu 3 ani mai mare ca mine. L-am iubit şi cred că şi el m-a iubit, motiv pentru care la 17 ani am decis să ne mutăm la bunicii mei fără a fi căsătoriţi. Familia lui nu a fost de acord cu căsătoria pentru că eram prea săracă pentru el. Am stat împreună o vreme după care el s-a reîntors la părinţi. Când ne-am despărţit eram însărcinată în 4 luni. Nu a recunoscut copilul, care este "trecut doar pe numele meu". Toţi cei trei copii i-am născut acasă, aşa cum a făcut şi mama mea cu fraţii mei. Dintre cei 5 copiii ai mamei, numai eu sunt născută în maternitate. Primul copil l-am moşit singură, la următorii m-a ajutat soţul. După fiecare naştere am ajuns la maternitate cu copiii pentru că aşa este regula. După ce am născut primul copil l-am cunoscut pe culoarele spitalului pe actualul soţ care mi-a acceptat din prima clipă copilul. Ne-am împrietenit şi m-am stabilit la el cu copilul pentru că locuia în spital, într-o cameră. Era tolerat fiind fără părinţi. Nu după mult timp ne-am căsătorit legal. După căsătorie am mai născut doi copii dar aceştia sunt în asistenţă maternală la protecţia copilului. După aproape doi ani în care am locuit în spital, soţul meu şi-a pierdut serviciul pentru că facea prea des come diabetice. Am plecat la ai mei, dar eram prea mulţi în casă. Ultimii copii născuţi i-am lăsat în maternitate, nu am fugit, nu i-am abandonat. Am vorbit de fiecare dată cu asistentul social . Nu i-am luat acasă pentru că nu aveam condiţii. Amândoi copiii au fost transferaţi din maternitate în leagăn, unde au stat cam trei luni până când s-au găsit asistenţi maternali să-i îngrijească.. Am fost de acord atât eu cât şi soţul să ajungă copiii la asistenţi maternali. Aşa am fost sfătuită de asistentul social, de medicul de familie şi de soţul meu. Ştiam că nu este bine în instituţie de la soţul meu care a trăit într-o casă de copii din localitatea R. Mi-a spus că este mai bine pentru copii la asistent maternal. În instituţie sunt mulţi copii, iar personalul nu poate să se ocupe de toţi. Îi vad pe cei doi copii la centrul de reintegrare cam o dată la două luni. În prezent locuiesc cu primul copil şi soţul într-o cameră situată în căminul cultural din comună, care nu are curent electric, apă şi canalizare. Camera este şi dormitor şi bucătărie şi magazie de lemne. Este foarte dărăpănată.


Camera este primită de la primărie, nu plătim chirie sau alte taxe pentru ea, dar nu este sigură. Stăm cu teama că vom fi daţi afară deşi o ocupăm pentru că ne-a dat aprobarea primarul. Condiţiile sunt rele şi de aceea m-am dus la primărie să cer voie să ocupăm o cameră mai mică şi mai bună din aceiaşi clădire, dar am fost refuzată. Trăim din ajutorul social de 1.800.000 şi din alocaţia copilului cel mare. Mai câştig cam o sută de mii de lei pe zi şi mâncare atunci când muncesc prin sat. În total există cam 4-5 milioane pe lunile de vară. Cu banii nu stăm aşa prost, deşi mulţi se duc pe medicamente. Soţul meu este foarte bolnav. Are diabet zaharat. De la vârsta de 6 ani este insulino dependent. Chiar în acest moment este internat în spital unde a fost operat de peritonită. Nu se simte bine, operaţia s-a complicat din cauza diabetului. Am cerut pământ la primărie dar nu am primit nici un răzor. În satul nostru există teren nelucrat pe care am putea să cultivăm zarzavaturi, dar nu ne sprijină primarul că să-l obţinem. Camera în care stăm nu este sigură. În căminul cultural sunt camere mai bune, nefolosite. Dar nu este de acord primarul să le folosim . Exista posibilitatea să ne mutăm într-o cameră cu curent electric. Nu ştiu de ce mă refuză primarul permanent. Dacă am putea să facem un contract să fim siguri de locuinţa din caminul cultural am putea să ne ocupăm mai mult de ea. Primarul se poartă aşa nu numai cu mine, ci cu toţi din sat care cer câte ceva. Nu am amintiri prea clare din copilărie doar că îmi plăcea să stau pe la bunici. Mama m-a lăsat să fac ce vreau şi mi-a respectat totdeauna deciziile . Cu fraţii şi mama mă văd săptămânal. Chiar şi cu tata mai am relaţii. Ei nu mă pot ajuta. Au propriile lor probleme. Nu există prieteni în sat. Nu ieşim la petreceri, la nunţi. Soţului meu nu-i plac distracţiile. Nu aş vrea să mai fac copii. Am luat anticoncepţionale dar le-am întrerupt după un an pentru că am înţeles că nu fac bine la cap. Atunci am rămas însarcinata cu ultimul copil. În prezent ţin calendarul; este cel mai sănătos. Ştiu şi de chiuretaj, dar nu am făcut niciodată că am ajuns la doctor prea târziu. Am avut sarcini uşoare şi naşteri la fel. Mă înţeleg bine cu soţul, îl îngrijesc şi ne sfătuim împreună. Eu am mai mult curaj, el mai puţin. Când am ajuns în maternitate cu copiii născuţi acasă cadrele medicale m-au primit foarte frumos. Îl ştiau pe soţul meu.

f) Venituri Ponderea mamelor care au venituri relativ sigure nu depăşeşte 15% în ambele grupuri. Se remarcă faptul că muncile ocazionale constituie o sursă importantă pentru cel puţin o treime dintre mame. (Tabel 67)

Venitul minim garantat, ca sursă a veniturilor este menţionat de circa o treime a mamelor din lotul nostru de studiu. Acest fapt a fost remarcat şi în alte studii focalizate pe persoane extrem de defavorizate social.

Explicaţiile autorităţilor au scos la lumină faptul că pentru aceste venituri este necesar ca persoana să aibă domiciliul real şi legal în acelaşi loc şi să solicite acest venit.

“O cauză a abandonului o reprezintă situaţia economică precară pe care o au aceste mame. Nu au serviciu, nu câstigă bani, nu au calificare. Sunt foarte frecvente situaţiile când aceste mame nu pot să decidă pentru că nu sunt independente din punct de vedere venituri, locuinţă. O altă cauză ţine de statutul femeii în raport cu bărbatul. Femeile care recurg la abandon nu pot decide, sunt supuse, nu au independenţă materială şi respectă cu sfinţenie părerile bărbaţilor.”

Doctor de familie


Tabel 67

venituri Total n=350



Mame care şi-au abandonat copiii în secţii

pediatrie/recuperare n=149

Salariu 14,8% 15% 15%

Pensii 10% 11% 8%

Profit ---- ---- ----

Arendă 1,7% 2% 1%

Activităţi agricole (culturi plante)

5,4% 2% 3%

Activităţi agricole (creşterea animalelor) 3,1% 4% 2%

Munci ocazionale 35,9% 35% 37%

Comerţ cu materiale refolosibile 7,4% 7% 7,7%

Comert pe cont propriu 1,1% 2% 1%

Ajutor şomaj 2% 2% 3%

Venit minim garantat 33,9% 34% 32%

Alocaţii adulţi 5,4% 4% 8%

Alocaţii copii 62,4% 62% 63%

Cerşit 7,1% 5% 10%

Indemnizaţii pentru creşterea copiilor 7,1% 6% 5%

g) Nivel socio-economic Pentru aprecierea stării socio-economice a familiilor, am cules informaţii despre posesia unor bunuri gospodăreşti. Bunurile durabile pe care le posedă mamele din grupul nostru ţintă sunt prezentate în Tabelul 68.

Tabel 68

Bunuri %

Aragaz 28,5%

Frigider 13,7%

Maşină de spalat 8,3%

TV 24,2%

Telefon 3,4%

Aspirator 2,8%

Autoturism 2,0%

Cel mai des întâlnit bun este aragazul (28,8%) şi televizorul (24,2%), acesta din urmă fiind cel mai des bun întâlnit în populaţia generală (98%).

Indicatorul socio-economic a fost construit atribuindu-se valori egale (1 punct) pentru posesia fiecăruia din următoarele bunuri: aragaz, frigider, maşină de spălat, TV, telefon, aspirator,


autoturism. Punctajul obţinut de fiecare familie se încadra în intervalul 0-7 puncte. Acest punctaj a fost distribuit pe 4 niveluri, pentru a crea indicatorul socio-economic foarte scăzut pentru posesia a 0-1 bunuri, scăzut pentru posesia a 2-3 bunuri, mediu pentru posesia a 4-5 bunuri şi ridicat pentru posesia a 6-7 bunuri.

Pe ansamblu ponderea familiilor care se încadrează la nivelul socio-economic foarte scăzut este în jurul valorii de 80% (Tabel 69).

Tabel 69

Nivel socio-economic

Total n=350


maternităţi n=201

Mame care şi-au abandonat copiii în secţii de


foarte scăzut 78,2% 76,6% 80,5%

scăzut 16,5% 18,4% 14%

mediu 2,6% 2,5% 3,5%

ridicat 2,7% 2,5% 2%

i) Starea de sănătate a mamelor 80 % dintre mame au declarat că sunt sănătoase, celelalte au menţionat anumite boli cu frecvenţe relativ reduse. Atrage atenţia faptul că aproape 10% dintre toate mamele au handicap mintal şi 3,45% boli psihice. Această informaţie a fost obţinută de la asistenţi sociali (Tabel 70), şi confirmată de persoanele care au realizat studii calitative.

Tabel 70

Stare de sănătate a mamei Total n=350 Sănătoasă 80,1% Handicap fizic 3,1% Handicap mental 9,1% Handicap senzorial 2,6% TBC 2,3% Hepatită A 0,3% Hepatită B 0,9% Hepatită C 0,6% HIV/SIDA 0,3% Sifilis 1,7% Boli psihice 3,4% Boli neurologice 1,4%

h) Antecedente ale mamei legate de sarcini, naşteri şi copii instituţionalizaţi În jur de 10% dintre mame au avut sub 15 ani la prima sarcină. Peste 50% dintre ele au avut prima sarcină între 15-19 ani (Tabel 71).


Tabel 71

Vârsta la prima sarcină


maternităţi n=201



Sub 15 ani 11,4% 10,9% 15-19 ani 66,9% 61,9% 20-24 ani 16,4% 19,3% 25-29 ani 4,9% 7,3% 30-35 ani 0,4% 0,6%

În jur de 6% dintre mame au născut primul copil sub 15 ani şi peste 60% între 15-19 ani (Tabel 72). Tabel 72

Varsta la prima naştere Mame care şi-au abandonat

copiii în maternităţi n=201



Sub 15 ani 6,5% 5,6% 15-19 ani 65,2% 62% 20-24 ani 21,5% 23,9% 25-29 ani 5,9% 7,8% 30-35 ani 0,9% 0,7%

În privinţa numărului de copii născuţi există diferenţe sensibile între mamele care şi-au abandonat copii în maternităţi şi cele care care i-au abandonat în secţiile de pediatrie/ recuperare. Astfel, cele mai multe mame, 34,4%, care şi-au abandonat copiii în maternitate au născut un copil, în timp ce la categoria mamelor cu copii abandonaţi în pediatrie cele mai multe au născut peste 4 copii, 36,8% (Tabel 73). Aceste date sugerează că motivele de abandonare ale copiilor în maternităţi şi pediatrie pot fi diferite.

Tabel 73

Număr de copii născuti Mame care şi-au abandonat

copiii în maternităţi n=201



1 copil 34,4% 14,1% 2 copii 15,9% 19,3% 3 copii 11,4% 18,1% 4 copii 11,9% 11,7%

peste 4 copii 26,4% 36,8%

Număr de copii instituţionalizaţi 41% dintre mame au cel puţin un copil instituţionalizat (incluzând şi copilul luat în studiu). Dintre acestea 65,9% au un copil instituţionalizat, 19,1% au doi copii instututionalizati, 8,8% au 3 copii instituţionalizaţi şi 6,2% au peste 3 copii instituţionalizaţi (Tabel 74).


Tabel 74

% n=149 1 copil 65,9% 2 copii 19,1% 3 copii 8,8%

Peste 3 copii 6,2%

k) Circumstanţele în care s-au născut copii abandonaţi în maternităţi şi spitale-secţii de

pediatrie Mamele identificate au fost rugate să răspundă la anumite întrebări legate de istoria sarcinii şi naşterii copilului pe care l-au abandonat temporar sau definitiv.

Întrebate dacă şi-au dorit sau nu copiii pe care i-au abandonat, doar 29% dintre mame au declarat că nu şi-au dorit copilul (Figura 19).

Figura 19 V-aţi dorit acest copil?

Această cifră, care exprimă sau nu realitatea, este foarte mare pentru România, în condiţiile în care, din cauze insuficient studiate, s-a constatat (şi cu prilejul altor studii) că foarte puţine mame recunosc că nu şi-au dorit copilul sau că au avut o sarcină neplanificată.

Dintre cele care au afirmat că nu şi-au dorit sarcina doar 7% susţin că au utilizat o metodă contraceptivă (pilule, prezervativ, metoda calendarului etc.), în timp ce 93% dintre mame nu au utilizat nici o metodă de contracepţie pentru prevenirea unei sarcini nedorite.

Mamele susţin că şi-au dat seama că sunt însărcinate după semne şi simptomele prezentate în Tabel 75. Mai mult de 50% dintre ele cunoşteau cel mai important semn al sarcinii, absenţa menstruaţiei.

„Aceste mame nu cunosc semnele sarcinii, sarcina devine o certitudine pentru ele de abia când copilul începe să mişte.”



Tabel 75 % n=343

Nu mi-a venit menstruaţia 54,5% Mă dureau sânii 3,3% Aveam greţuri/vărsături 18,9% Aveam stare de somnolenţă 2,5% Aveam poftă de mâncare deosebită 0,5% Imi creştea burta/mă îngrăşasem 13,4% Simţeam că mişcă/că nasc 6,9%

57% dintre mame şi-au dat seama că sunt însărcinate până în luna a 3-a inclusiv, iar 43% începând cu luna a 4-a. Într-un procent de 1% mamele au declarat că, până în momentul naşterii, nu ştiau că sunt însărcinate (Figura 20). ”M-am trezit că nasc şi habar nu aveam că sunt însărcinată.”

Figura 20 În ce lună v-aţi dat seama că sunteţi însărcinată?

n=350

În momentul aflării sarcinii, peste 70% dintre femei se aflau într-o relaţie de cuplu, căsătorite sau erau concubini (Tabel 76) . Tabel 76

În ce relaţie eraţi cu tatăl copilului când aţi aflat că sunteţi însărcinată? % n=350

Simple cunoştinţe 11,4% Prieteni 15,1% Logodnici 0,6% Concubini 55,8% Căsătoriţi 16,2% Alte situaţii 0,9%

„Aceste mame vin la doctor numai dacă au dureri sau stări de rău. Nu vin să se înregistreze ca femei gravide. Nu au nici o idee despre simptomatologia sarcinii şi în consecinţă ajung în luna a4-a, a 5-a şi de abia atunci îşi dau seama că ceva s-a întâmplat cu ele.”



Peste 80% dintre taţi au aflat odată cu mama de existenţa sarcinii (Tabel 77). Reacţia lor a fost cel mai adesea de respingere, refuz, sau de negare a acestei situaţii cu o mai mică sau mai mare violenţă (Tabel 78).

Tabel 77

Când i-aţi comunicat că sunteţi însărcinată? % n=350

Imediat după ce am aflat 83,6% Când a început să se cunoască sarcina 11,9% După naştere 2,7% Spre sfârşitul sarcinii 1,8%

Tabel 78

Care fost reacţia lui imediată? % n=327 S-a bucurat 59,6% A fost indiferent 18,9% A negat că ar fi copilul lui 7,3% Mi-a recomandat să întrerup sarcina 7,3% M-a agresat verbal/fizic 3,9% M-a ameninţat cu părăsirea 2,1% S-a supărat 0,9%

Ca urmare peste 30% dintre mame au fost părăsite de parteneri (Tabel 79).

Tabel 79

Între timp pe parcursul sarcinii, cum a evoluat relaţia dintre dvs? % n=337

Am rămas împreună 69,7% Am rămas împreună cu condiţia să abandonez copilul 1,6% M-a părăsit/gonit 27% Altele 1,7%

“Femeile din această categorie nu comunică cu partenerul, îşi asumă singure toate consecinţele sarcinii nedorite. Partenerii lor se situează în afara problemei şi nu le acordă suport pentru luarea unei decizii corecte în interesul copilului. Acesta este un motiv pentru care partenerii neagă de multe ori faptul că sunt taţii copiilor.’’

Medic Obstetrician Ginecolog

‘’Abandonul copilului se produce atunci când părinţii acestuia nu participă în mod egal la "ritualul dezvoltării intrauterine şi naşterea copilului" în cuplurile care funcţionează normal, graviditatea mamei este asumată de ambii parteneri, iar tatăl "participă" la dezvoltarea intrauterină a copilului, la bucuria naşterii lui.’’

Director DJPDC


Consultaţia prenatală Peste 60% dintre mame nu au fost niciodată la consultaţia prenatală (Figura 21).

Figura 21 Aţi fost la o consultaţie prenatală?

n=349

Deşi cele mai multe dintre ele nu se simţeau prea bine în timpul sarcinii (Figura 22).

Figura 22 În timpul sarcinii aveam:

n=155

Aspecte particulare referitoare numai la mamele care şi-au abandonat copiii în maternitate (modul 2)

Cele mai multe mame din această categorie s-au internat în maternitate în ziua în care au născut sau chiar cu câteva minute înainte de momentul naşterii (Tabel 80). Peste o treime dintre ele nu au fost însoţite de nimeni în momentul internării (Tabel 81).


Tabel 80

Când v-aţi internat în maternitate în raport cu momentul naşterii? % n=201

Cu 2-3 zile înainte 26,3% În ziua în care am născut 55,8% Cu câteva ore minute înainte să nasc 17,9%

Tabel 81

Cine v-a însoţit? % n=201 Tatăl copilului 29,7% Mama 15,8% Rude 10,3% Prieteni 2,6% Cunoştinţe 4,5% Nimeni 37,1%

16% dintre mame nu şi-au prezentat actele de identitate la internare (Figura 23).

Figura 23 Aţi prezentat actele de identitate?

n=201

Toate mamele din această categorie au intrat în maternitate cu gândul de a abandona temporar sau definitiv copilul. Totuşi, 33% dintre mame afirmă că naşterea copilului a schimbat decizia de a renunţa la copil (Figura 24).


Figura 24

Naşterea copilului a schimbat decizia de a renunţa temporar sau definitiv la copil? n=201

36% dintre aceste mame afirmă că au stat în acelaşi salon cu copilul după naştere (Figura 25).

Figura 25

După naştere aţi stat în acelaşi salon cu copilul? n=201

Aproape jumătate dintre mame nu i-au dat copilului niciodată sân.

Figura 26 I-aţi dat vreodată să sugă?

n=201

da36%nu

64%

da51%

nu49%


După cum au declarat, peste o treime din mame pleacă din maternitate în primele 2 zile după naştere, peste 20% pleacă după 3-4 zile şi restul după 5 zile (Tabel 82)

Tabel 82

La cât timp după naştere aţi plecat din spital? % n=197 1-2 zile 34,9% 3-4 zile 21,3% În a 5 zi 13,7%

Peste 5 zile 10,0% Nu-şi amintesc 20,1%

Motivele invocate de mame pentru abandonarea copilului configurează disperarea mamei în faţa unei situaţii la care nu găseste soluţii şi nici nu simte sprijinul celor din jur.

Care au fost cele mai importante motive care v-au determinat să vă părăsiţi copilul? - Nu mă primeau acasă cu copilul. - Nu aveam unde să mă duc cu copilul. - N-am vrut să-l părăsesc, ci doar să-l las o perioadă scurtă. - Nu aveam condiţii de trai. - Nu ştiu. - Stare de depresie cauzată de starea copilului. - Nu am avut bani pentru plata spitalizării. - Familie mare. Dificultăţi financiare. - Lipsă acte. - Am fost externată. - Mai aveam alţii mici acasă şi nu aveam cu cine să-i las. - Nu m-am gândit să îl las de tot, doar o perioadă pentru că nu aveam bani şi prietenul era indiferent faţă de copil. - Nu ştiam de unde voi avea bani să cresc copilul, soţul nu mă ajuta deloc, ne certam. - Sunt singură, prietenul m-a părăsit, sunt prea tânără, nu am posibilitatea să îl întreţin. - Când a aflat şi tata de copil, a refuzat şi el să mă primească cu copilul, fratele meu la fel. - Nu îl vroiam pentru că sunt singură, părinţii erau împotriva copilului, nu am servici, nu mă puteam descurca cu copilul. - Lipsa condiţiilor de locuit. - Starea de sănătate a copilului aflat în familie. Cele mai multe mame motivează neapelarea la serviciile de protecţie prin necunoaşterea existenţei lor. De ce aţi fugit din maternitate şi nu aţi apelat la serviciile de protecţie? -Nu am ştiut la cine să apelez. -Nu ştiam de existenţa instituţiilor de protecţie. -Am crezut că am să mă întorc. -Nu ştiam ce să fac. -De frică. -Nu m-am gândit la asta. -Nu vroiam să îl las de tot, doar 2-3 luni. -Nu am fugit, am plecat acasă să vorbesc cu soţul despre ce vom face cu copilul. -Am plecat fără copii pentru că erau mici.


Şi totuşi, 82% dintre mame susţin că au discutat cu cineva despre decizia lor de a abandona copilul. Majoritatea acestora fac parte din personalul medical al maternităţii şi, uneori, asistentul social (Figura 26).

Figura 27

Cu cine aţi discutat? n=88

Mamele suţin că doar jumătate dintre aceste persoane au propus soluţii pentru a evita abandonul copilului. Soluţiile propuse sunt prezentate în Figura 28.

Figura 28 Ce soluţii v-au propus?

n=48

‘’Aceste mame nu au informaţii despre serviciile la care pot să apeleze în cazul în care nu doresc o sarcină. Abandonul copiilor imediat după naştere, sau a celui din spitale pediatrice, se datorează şi faptului că mamele nu cunosc procedurile prin care copiii lor pot ajunge în serviciile oferite de direcţia pentru protecţia copilului. Trăiesc cu convingerea că singura şi cea mai sigură cale este părăsirea copiilor în unităţi medicale.”

Director DJPDC

44,3%

22,7%

27,2%

4,5% 1,3%

0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%

100%

medicul moasa/asistenta asistentul social cu actualulsot/partener

alte persoane

37,5%

43,7%

18,8%

0% 20% 40% 60% 80% 100%

sa duca copilul acasa

sa-l dea intr-omasura de protectie

sa ceara sprijinmaterial


În egală măsură mamele afirmă că în maternitate au existat şi persoane care au susţinut ideea de a abandona copilul (Figura 29).

„Mulţi doctori vin la serviciu "ca la stat": îşi fac treaba şi pleacă; ei nu se implică în problemele sociale ale copiilor."

Medic pediatru

"Dezinteresul personalului medical - acesta nu cunoaşte posibilităţile de rezolvare a cazurilor şi tratează cu dispreţ mamele cu risc de abandon.”

Medic pediatru

"Nu cred că personalul medical are o contribuţie prea mare în decizia mamei de a-si părăsi copilul. Această decizie este "fundamentată" de mamă înainte de a se interna în maternitate. Sunt cazuri izolate în care aceste mame sunt etichetate.. Personalul medical foloseste uneori un limbaj prea direct, alteori am observat că foloseste un limbaj prea tehnic. Cred că personalul medical ar trebui să insiste mai mult pe construirea unei relaţii între mamă şi noul născut, pe ataşamentul mamei de copil, pe implicarea mamei în îngrijirea directă a copilului nou născut."


Cele mai multe persoane indicate de mame că ar fi încurajat o decizie de abandon, 80%, fac parte din personalul medical, iar 12% dintre mame indică şi un asistent social.

Figura 29

Cine v-a încurajat în decizia dvs. de abandon? n=4

„Unele mame îşi povestesc viaţa, greutăţile, că nu au soţ, că au trait în concubinaj, că nu au serviciu, că nu ştiu ce să facă cu noul născut. Acestea din urmă parcă aşteaptă o confirmare din partea celor ce le ascultă că plecarea din maternitate fără copil ar fi îndreptăţită, justificată. Cu acestea din urmă se lucrează mai usor, ascultă sfaturile şi în multe situaţii rezistă tentaţiei de a fugi.”

Asistenta medicală

80%

12%

8%

0% 20% 40% 60% 80% 100%

personal medical

asistent social

ONG


Declararea copilului Nedeclararea copilului constituie una din sursele majore ale menţinerii îndelungate a copiilor în unităţi sanitare.

89% dintre mame susţin că şi-au declarat copilul după naştere. Această informaţie poate să fie sub semnul îndoielii în sensul că (probabil) declararea copilului a fost făcută după ce autorităţile au luat legătura cu mama (Figura 30).

Figura 30

Copilul a fost declarat? n=188

Mamele au fost întrebate de modalitatea în care au fost contactate de autorităţi pentru a decide în legătură cu copilul şi întocmirea actelor de identitate.

Deşi aproape jumătate din mame susţin că s-au prezentat singure, asistenţii sociali au sustinut că ele s-au prezentat singure după ce au fost chemate de diferitele instituţii (Figura 31).

După fuga mamei din maternitate – care evident nu şi-a declarat copilul - autorităţile de la nivelul unităţilor medicale, de protecţie socială sau de la nivelul comunităţilor încearcă să o găsescă pe mamă.

„Mamele fără acte prezintă riscul de a abandona copilul Pacientele fără acte dau la internare în maternitate o declaraţie în ceea ce priveşte identitatea, declaraţie care poate să fie cu date false. Unele din aceste gravide fug imediat după naştere. În unele maternităţi mamele pot părăsi maternitatea cu copilul şi cu acte de identitate expirate sau după ce dau o declaraţie. În alte maternităţi, copiii proveniţi din mame fără acte de identitate rămân în maternitate până la rezolvarea actelor mamei şi declararea copiilor. Şi birocraţia cu care se rezolvă obţinerea actelor de identitate a mamei şi implicit în declararea copilului este un factor de risc pentru abandonul copilului în maternitate.’’

Medic obstetrician ginecolog

"Pentru copiii care nu au acte de identitate, procedurile pentru plasarea lor în familii sau în instituţii sunt lungi şi birocratice.’’

Medic pediatru

da89%

nu11%


49,5%

6,9%

25,7%

1,7%

8,9%

6,3%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

m-am prezentat singura

m-a gsit politia

m-au gasit cei de la DPC

m-au gasit cei de la OPA

m-a gasit asistentul social de la primarie

m-a gasit medicul/asistentul medical

Figura 31 Cum au luat legătura autorităţile cu dvs. pentru a decide situaţia copilului şi întocmirea

actelor de identitate ale acestuia? n=201

Din Figura 31 reiese implicarea acestor autorităţi şi instituţii pentru găsirea mamei. Aproape 50% dintre mame susţin că s-au prezentat singure, dar asistenţii sociali ai direcţiei au contrazis adesea această afirmaţie.

La data la care autorităţile au luat legătura cu mamele, copiii acestora erau într-o proporţie de 75% încă la maternitate (Figura 32). Peste 20% erau transferaţi în secţii de pediatrie şi recuperare, iar pentru 3.5% a fost instituită o măsură de protecţie.

Figura 32 Unde era copilul când au luat legătura autorităţile cu dvs.?

n=201

După ce au fost găsite, aproape 50% dintre mame au luat acasă copilul sau le-a fost dus acasă copilul; 41,6% au cerut o măsură de protecţie şi 7,4% şi-au dat consimţământul pentru adopţie (Figura 33).

75,6%

17,0%

3,9%

3,5%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

la sectia de nou-nascuti

la sectia de pediatrie

la sectia de recuperare

la un CP


Figura 33

Ce decizie aţi luat în privinţa copilului? n=201

Mamele care şi-au luat acasă copiii s-au simţit mai susţinute decât cele care au renunţat temporar sau definitiv la copil.

Pentru echipele de investigatori a fost surprinzător faptul că numai 46% dintre mame au afirmat că au cunoştinţă de măsura de protecţie care a fost luată pentru copil. De asemenea, după spusele mamelor s-a putut constata că doar 40% dintre taţi cunosc măsura de protecţie care a fost stabilită pentru copil (Figura 34).

48,5%

41,6%

7,4%

2,5%

0% 20% 40% 60% 80% 100%

l-am luat acasa

am cerut o masurade protectie

am datconsimtamantul de

adoptie

altele

Motivaţi decizia luată în privinţa copilului:

1.Decizia de a-l lua în familie - îl iubesc. - m-am răzgândit şi am vrut să-l iau acasă. - este copilul meu, trebuie să-l cresc. - îmi pare rău că m-am gândit să îl las, este şi el copilul meu. - unde hrănesc 5 guri, mai încap două. Sunt tot copiii mei ca şi ceilalţi. - este totuşi al meu, nu aveam inima aşa rea să distrug viitorul copilului. - mama nu m-a lăsat să părăsesc copilul. - când mi l-au adus acasă şi l-am în braţe prima oară, în ciuda problemelor pe care le am, nu am putut renunţa la el. 2.Decizia de a renunta la copil temporar sau definitiv - nu mă acomodam în centrul maternal. - să aibă condiţii bune unde să crească. - nu puteam să-l cresc, nu aveam cu ce. - este un copil bolnav. - lipsa banilor. - nu am cu ce să-l cresc, nu am bani, părinţii mei sunt despărţiţi. - nu aveam unde să mă duc cu copilul, părinţii nu mă primeau cu copilul.


Figura 34 Tatăl copilului cunoaşte măsura de protecţie care s-a luat în privinţa copilului?

n=129

La momentul interviului mai puţin de jumătate dintre copiii abandonaţi în maternităţi se aflau în familia biologică, peste o treime se aflau în diferitele măsuri de protecţie. Atrage din nou atenţia numărul mare de mame care nu ştiu unde se află copilul 18,8% (Figura 35).

Figura 35 Unde se află copilul?

n=129

Datele prezentate în această figură nu pot fi extrapolate pentru întregul lot de copii abandonaţi în maternităţi doarece mamele intervievate reprezintă 20% din totalul acestora, alese nu după criterii ştiinţifice, ci după cum au putut să fie găsite de investigatori în teritoriu. De aceea ele reprezintă partea cea mai stabilă, uşor de identificat ceea ce nu este caracteristica lotului întreg de mame.

În toate judeţele o notă aparte au facut mamele care şi-au dat copiii în adopţie. De fiecare dată au fost găsite mame care „îşi cereau copiii inapoi” susţinând că nu şi-au dat acordul pentru adopţie. Investigarea acestor cazuri a scos la iveală faptul că aceste mame şi-au dat consimţământul pentru adopţie, dar funcţionarii nu le-au explicat suficient de clar ce semnează şi ce consecinţe juridice are această semnatură.

Mamele care au cerut o măsură definitivă sau temporară de adopţie au fost întrebate cum gândesc viitorul copilului. Optiunile lor s-au împărţit aproape egal în a-l lua în familie şi a-l menţine în sistemul de protecţie (datele nu sunt prezentate).

da 40%nu

60%

43,4%

20,6%

12,9%

0,4%

3,9%

18,8%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

acasa

la un asistent maternal

la un centru deplasament

la rude

in adoptie

nu stie


Tipurile de răspunsuri sunt prezentate în mai jos.

6.3. Aspecte particulare referitoare numai la mamele singure care şi-au

abandonat copiii în maternitate (Modul 3) O sub-categorie a mamelor care şi-au abandonat copiii în maternităţi este reprezentată de mamele singure care nu au fost anterior într-o relaţie de cuplu.

Aceste mame cumulează cei mai mulţi factori de risc pentru abandon.

93% dintre aceste mame şi-au cunoscut partenerii în locuri de distracţie sau întâmplător în locuri publice precum strada, mijloace de transport în comun şi la scurtă vreme după ce i-au cunoscut au început şi relaţiile sexuale. De obicei aceste relaţii au fost de scurtă durată soldându-se timpuriu cu despărţirea celor doi.

Dintre aceste fete doar 44% au discutat cu mamele lor despre sarcină şi acestea, de regulă, au avut o atitudine de respingere totală a acestor sarcini. Un număr extrem mic de fete a discutat cu taţii lor despre sarcină şi viitorul copil.

Doar 14% dintre ele au cerut ajutor de la serviciile de protecţie ale copilului, în special pentru renunţare la copil.

Ce gândiţi în viitor pentru acest copil? -Să aibă o familie. -Este mai bine să crească într-o familie sigură. -Să-mi cresc copilul. -Îl vizităm şi, dacă putem, în viitor îl luăm acasă. -Să aibă parte de o familie bună, să-l crească bine. -Dacă ne îndreptăm, îl luăm acasă. -Îl păstrez. -Să-l iau acasă. -Încerc să-l iau acasă cândva. -Să-l crescă până la 18 ani.

-Nu ştiu. -Vreau să-l dau în plasament sau în măsură de protecţie pentru binele copilului. -Să mă ocup de creşterea, îngrijirea şi educarea copilului, să nu facă prostii în viaţă. -Să mă angajez undeva, să le pot oferi copiilor ceea ce au nevoie, să le asigur un viitor bun. -Aş vrea să îl cunosc, să îl mai văd, îmi pare rău că am renunţat la copil. -Să îi fac mari, să am grijă de ei, sunt toţi ai mei. -Să aibă tată. -Să rămână în familie şi să crească aici cu noi. -Doresc să fie adoptat. -Să fie sănătos, să aibă un viitor bun.

”Multe mame nu primesc sprijin din partea părinţilor, fraţilor mai mari de a depăşi dificultatea prin care trec. Sunt înlăturate, sunt ameninţate cu alungarea din casă.’’

Medic de familie


În proporţie de 30,5% mamele susţin că vroiau să-şi crească copilul. 10,8% au planificat solicitarea unei măsuri temporare de protecţie, iar 58,7% au vrut să renunţe la copil imediat după naştere şi să-l dea în adopţie.

Tabel 83

Ce aţi gândit că veţi face cu copilul după naştere? %

Să-l cresc 30,5% Să cer o măsură temporară de protecţie 10,8% Să renunţ la el/să-l dau în adopţie 58,7%

Mamele justifică gestul de părăsire a copilului prin lipsa soluţiilor, şi a lipsei sprijinului celor din jur.

- nimeni nu-l vroia acasă. - în cocioaba în care trăiam era frig şi nu putea să crescă acolo; în spital a fost bine îngrijit;

doctorul mi-a spus că nu e nevoie să stau cu copilul. - nu am condiţii şi nici mijloace financiare cu ce să-l cresc. - mama mi-a spus că nu mă primeşte cu copilul acasă, eu sunt elevă, nu am venitituri, nu

am nici un sprijin. - nu acceptau părinţii mei. - nu aveam unde să-l cresc - nu aveam unde să plec cu el din maternitate. De ceea m-am dus la o prietenă să nasc şi

am lasat copilul acolo. - nu am avut unde să merg şi cu ce să plătesc chirie. - chiar dacă nu l-am vrut, mă durea sufletul când mă gândeam că nu am unde să mă duc cu

el, eram speriată.

STUDIU DE CAZ

Mă numesc SM, sunt născută în anul 1986. Familia mea este formată din 4 persoane: cei doi părinţi, eu şi un frate mai mic cu trei ani, elev la un liceu din aceeaşi localitate. Mama este muncitoare într-o fabrică de articole textile. Salariul ei este cam de 3 milioane. Tata este muncitor calificat, dar în ultima vreme, de când sunt eu mai mare nu are un serviciu stabil. Nu contribuie la întreţinerea noastră. Părinţii sunt separaţi, dar nu divorţaţi. Separarea părinţilor mei s-a realizat când eu aveam 16 ani şi jumătate. Tata lipsea mult de acasă. Din cauza lipsei de bani în clasa a IX - a am stat un an şcolar într-un centru de plasament, un fost internat de liceu. Acolo îmi asigurau casa şi masa gratuit. Am amintiri plăcute despre centrul de plasament. În acea perioadă mergeam acasă în fiecare weekend. Am fost de acord cu decizia mamei de separare pentru că tata era violent, consuma băuturi alcoolice, nu muncea, nu câştiga bani. Trăiam într-o atmosferă tensionată care ne afecta pe noi, copiii. Cu puţin timp înaintea plecării începuse să ne bată şi pe noi, pe mine şi pe fratele meu mai mic.

„Abandonul copiilor imediat după naştere se datorează şi faptului că mamele nu cunosc procedurile prin care copiii lor pot ajunge în serviciile oferite de direcţia pentru protecţia copilului. Trăiesc cu convingerea că singura şi cea mai sigură cale este părăsirea copiilor în unităţi medicale.’’

Director de DPDC


Când eram mică îl iubeam foarte mult pe tata şi cred că acest fapt a determinat-o pe mama să amâne momentul despărţirii de el. Tata m-a dezamăgit foarte mult pentru că este o personă slabă care nu a reuşit să renunţe la alcool, deşi a văzut că alcoolul i-a adus o groază de necazuri. Cam pe la 16 ani am început sa fiu de partea mamei şi chiar am încurajat-o să ia decizia despărţirii de tata. Am fost crescută de ambii părinţi, dar a avut grijă de noi în mod special mama. Până acum două luni am locuit împreună cu mama şi fratele meu. În prezent m-am separat de familie şi stau singură într-un apartament al unei cunoştinţe fără să suport cheltuielile de întreţinere ale acestuia,. M-am angajat să am grijă de apartament încât să nu tenteze hoţii sa-l spargă. Nu am forme legale pe domiciliul pe care îl ocup în prezent. Cu mama am relaţii foarte bune, totdeauna m-a sprijinit la greu. Mi-a dat sfaturi bune, chiar dacă nu le-am urmat. Este înţelegătoare, bună, iertătoare. Pe tata l-am iubit cel mai mult, dar în prezent vreau să-l uit. Pe bunicii din partea mamei nu i-am prins în viaţă. Pe bunica din partea tatălui o cunosc, dar nu m-a iubit niciodată, nu m-a îmbrăţişat, nu mi-a spus lucruri frumoase, este o femeie rea şi distantă faţă de mine. De aproximativ 2 ani nu ştiu nimic de tata. Nici el nu ştie că am născut un copil. Mi-am început viaţa sexuală la 16 ani cu prietenul meu pe care îl cunoştea familia şi care era cu 13 ani mai mare decât mine. Mergeam deseori în vizită la el. Cu familia prietenului meu formată din doi copii şi mama aveam relaţii foarte bune şi mă simţeam acceptată şi protejată de aceasta. Sunt de la ţară, dintr-un sat din apropierea orasului B. Sunt elevă în clasa a XI-a la un liceu foarte bun din localitate care îmi va asigura la absolvire o meserie sigură şi frumoasă. Sunt necăsătorită şi am un băieţel în vârstă de 7 luni pe care l-am născut la maternitatea din oraş înaintea împlinirii vârstei de 18 ani. Copilul s-a născut la 7 luni, cu o greutate de 2000 gr şi cu un handicap, are buza tăiată, o malformaţie care se numeşte "bot de iepure". Pe toată perioada sarcinii m-am simţit bine, nu am avut greţuri, doar stări de somnolenţă. Nu m-am alimentat prea bine pe perioada sarcinii. Am consumat multe mere pentru că îmi făceau bine. Nu am vorbit cu nimeni despre faptul că aştept un copil. Am ascuns sarcina purtând haine largi ca să nu se vadă. Mi-am dat seama că sunt însărcinată încă din prima lună pentru că aveam ciclul foarte regulat, dar speram să nu fie aşa şi am amânat decizia până când a mişcat copilul. După aceea am început să am sentimente faţă de copil şi să mă ataşez de el. Am încercat să iau legătura telefonic cu tatăl copilului, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am bănuit că nu-mi răspunde pentru că se aştepta la o astfel de veste. M-am simţit abandonată şi singură, dar ştiam că o să vină o salvare pentru mine. Am mers la şcoală până în ultimul moment pentru că nu voiam să abandonez liceul. Pe perioada sarcinii nu am fost niciodată la medic, nu mi-am făcut analize. Mama a aflat despre sarcină cu două zile înainte de a naşte copilul. Ea m-a ajutat să ajung la maternitate. A dat dovadă de multă înţelegere faţă de mine şi mi-a reamintit faptul că şi ea a păţit la fel cu primul ei copil, care, din păcate, a decedat la vârsta de 6 luni. Era o poveste veche pe care o ştiam din familie, dar mai ales din familia tatălui meu atunci când apăreau certuri şi neînţelegeri . Imediat după naşterea copilului au aflat şi profesorii, colegii şi mai multă lume. A fost al doilea moment foarte greu pentru mine pentru că o parte din profesori mi-au fost foarte ostili şi mi-au sugerat să părăsesc şcoala pentru că nu sunt un bun exemplu pentru celelalte eleve ale şcolii. Simţeam că o parte dintre profesori, mai ales cei tineri, sunt cu sufletul alături de mine. M-au susţinut colegii, atât fetele cât şi băieţii. Îmi amintesc momentul când am fost chemată în faţa consiliului profesoral să dau explicatii. Atunci am "pledat" pentru a fi lăsată să-mi continui şcoala, chiar dacă am făcut un copil din greşală şi naivitate. Conducerea şcolii a acceptat situaţia mea şi datorită susţinerii pe care am avut-o din partea protecţiei copilului. Aş putea să spun că am avut noroc.


Îmi amintesc că prietenele mele din clasă m-au rugat să le duc să vadă copilul. Acestea m-au ajutat să mă gândesc mai serios la viitorul copilului. Copilul nu a fost recunoscut de tatăl său. Poartă doar numele meu. La maternitate am fost cu salvarea şi însoţită de mama, care m-a ajutat cel mai mult atunci când eram supărată şi deznădăjduită. La internarea în maternitate, deşi mi-a fost greu, nu am ascuns faptul că băieţelul a fost conceput în urma unei relaţii de scurtă durată şi că va fi declarat doar pe numele meu. La prezentarea în maternitate am avut cartea de identitate la mine, iar o asistentă medicală mi-a completat fişa de internare. Când m-a întrebat de soţ, de tatăl copilului, s-a uitat "de sus" ca şi cum "uite-o şi pe asta nu a avut ce face la vârsta asta să facă un copil". Imediat după naşterea copilului am fost foarte confuză, nu ştiam ce decizie să iau în legătură cu copilul, cu şcoala, cu viitorul meu. După naştere am stat cu copilul în maternitate cam 10 zile, o singură infirmieră mi-a sugerat că este mai bine pentru mine să nu mai văd copilul şi să-l las acolo pentru a-mi începe viaţa de la capăt. Aceiaşi infirmieră mi-a spus că este mai bine să nu văd copilul pentru că mă ataşez de el şi nu este bine pentru el. L-am alăptat, deşi am avut dificultăţi pentru că nu ştiam cum. Pe perioada şederii în maternitate am fost vizitată de mama şi de fratele meu. La o lună după ce am născut copilul m-am întâlnit cu tatăl copilului şi i-am spus despre cele întâmplate. A părut că este încântat şi mi-a spus că va recunoaşte copilul. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa, el nu m-a mai căutat şi nu şi-a ţinut promisiunea. Am acceptat această situaţie, m-am gândit destul de bine şi mi-am stabilit priorităţile. Şcoala era pentru moment cea mai importantă pentru mine aşa că am decis să-mi întrerup concediul medical şi să merg la liceu pentru a-mi susţine tezele pentru a nu pierde anul şcolar. Aceste lucruri le-am discutat cu asistenta medicală şi cea socială de la protecţia copilului. Nu am vrut să-mi abandonez copilul, am plecat din maternitate "justificat" pentru a-mi rezolva unele probleme legate de şcoală şi de recunoaşterea copilului. Înainte de părăsirea maternităţii, în prezenţa asistentei sociale de la protecţia copilului, am făcut o cerere scrisă pentru ocrotirea copilului într-un centru de plasament din cadrul direcţiei de protecţia copilului. Copilul a fost transferat din maternitate în centrul de plasament cam după o lună şi jumătate după ce am declarat copilul şi i-am obţinut certificatul de naştere, în absenţa mea, eu fiind ocupată cu şcoala. Ştiam ce însemna un centru de plasament pentru că am stat şi eu un an, atunci când ne-a părăsit tata, iar mama nu mai avea mijloace să ne ţină la şcoală. Am auzit că se mai îngrijesc copiii fără posibilităţi materiale la asistenţi maternali dar nu am vrut să ajungă copilul meu la o familie pentru că mi-a fost teamă că se ataşează de acea familie şi apoi nu mai pot reveni la decizia mea. Ştiu că în centrul de plasament îmi pot vizita copilul ori de câte ori vreau în funcţie de programul meu de la şcoală. De asemenea, centrul de plasament are posibilitatea să-l opereze pe copil pentru a scăpa de defectul cu care s-a născut. Deşi copilul nu a fost recunoscut de tată, l-am facut din dragoste. Din păcate dragostea a fost numai a mea, iar el a tratat această legătură ca pe o distracţie. Vestea că am un copil nerecunoscut de tată s-a răspândit repede în satul din care sunt. Dar când am fost întrebată am negat acest lucru. Nu ştiu cum o să repar această minciună, voi vedea. În viitor vreau să-mi fac dreptate, să deschid proces de paternitate chiar dacă ştiu că mă va costa mulţi bani şi multă energie şi să încerc să-mi îngrijesc singură copilul.


82,5%

9,2%

8,3%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

de acasa

prin transfer dinmaternitate/alt

spital/sectierecuperare

copilul nu fost adus laspital de mama

6.4. Aspecte doar despre mamele care şi-au abandonat copiii în secţia de pediatrie/ recuperare (Modul 4)

Mamele care şi-au abandonat copiii în secţiile de pediatrie/recuperare au fost întrebate despre circumsţantele în care şi-au abandonat copiii. Peste 80% dintre copiii veneau de acasă la internarea în unitatea sanitară (Figura 36).

Figura 36

Când v-aţi internat în spital, veneaţi: n=149

Într-o proporţie de 95% susţin că i-au internat pe copii pentru că erau bolnavi (Figura 37). Aproape 20% dintre mame invocă şi motive sociale pentru internarea copilului.

Figura 37 Când a venit copilul era:

n=145

Aproape 70% dintre mame au avut trimiterea de la medic pentru a interna copilul la spital (Figura 38).

95,0%

2,7%

5,5%

10,3%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

bolnav

maltratat

nu aveam locuinta

nu aveam cu cine sa-l las


Figura 38 Cine v-a recomandat internarea?

n=145

17% dintre copiii internaţi nu aveau certificate de naştere (Figura 39). . 18% dintre mame nu şi-au prezentat acte de identitate la internare (Figura 40).

Figura 39 Copilul avea certificat de naştere?

n=145

Iar 13% dintre mame nu mai locuiau la domiciliile indicate în acte (date nu sunt prezentate).

58,6%

5,5%

2,7%

29,6%

3,6%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

medicul de familie

medicul de pe salvare

medicul dinambulatoriu

m-am prezentat dinproprie initiativa

altele

nu17%

da83%


Figura 40 Când aţi venit la internare cu copilul aţi prezentat actele de identitate?

n=137

Şi aceste mame au fost rugate să motiveze părăsirea copilului în spital.

Motivele invocate conduc la ideea că aceste mame provin cu precădere din rândul celor care au propria familie, cu mai mulţi copii în îngrijire, fiind tentate să utilizeze spitalul în situaţii de dificultate pentru protecţia socială a copilului.

Tipurile de răspunsuri la această întrebare sunt prezentate în caseta de mai jos.

Ca şi în cazul mamelor de la maternitate, autorităţile de la nivelul unităţilor sanitare, de protecţie socială şi comunitare au căutat mamele pentru găsirea unor soluţii de protecţie pentru copii. Mamele au fost întrebate unde se afla copilul la momentul când au fost contactate de aceste autorităţi. Pentru o mică parte din copii autorităţile luaseră o măsură de protecţie, dar majoritatea lor staţionau în secţiile de pediatrie şi recuperare (Figura 41).

Nu s-a putut afla de la mame durata staţionării copilului în spital – fără justificare medicală –deoarece puţine mame îşi aminteau aceste date şi negau că l-ar fi lăsat cu intenţie de abandon.

da82%

nu18%

Motivaţi de ce aţi părăsit copilul în spitalul/secţia de pediatrie:

Eram însărcinată în 8 luni. A trebuit să vin la ceilalţi copii. Nu m-a lăsat familia să stau aveam şi alte griji. Mai aveam 3 copii în îngrijire. Nu aveam cu cine să las ceilalţi copii. Nu am avut locuinţă corespunzatoare ca să-l ţin acasă. Eram deprimată. Era iarnă şi nu aveam condiţii, eram gravidă din nou.


Figura 41 Unde era copilul?

n=149

Cu toate acestea, aproape 50% dintre ele au cerut o măsură de protecţie pentru copil după ce le-au contactat instituţiile de protecţie (Figura 42).

După cum rezultă şi din întrebările deschise s-a practicat şi aducerea directă a copilului la domiciliul mamei fără sesizarea Direcţiilor de protecţie.

Figura 42 Ce decizie aţi luat în privinţa copilului?

n=129

Şi de această dată mamele au fost rugate să-şi motiveze decizia luată faţă de copil. Declaraţiile mamelor reflectă ambiguitatea deciziilor privind responsabilitatea creşterii copilului şi de aceea a plasării lui într-o situaţie improvizată de protecţie – secţia de pediatrie. Motivati decizia dvs

L-am luat acasă • vreau să-l cresc. • am vrut să-l ţin. • mi l-a adus asistenta socială a spitalului. • aşa am vrut. • mama mea a vrut să-l luăm acasă. • - n-am avut de gând să-l abandonez şi de la distrofici l-am luat repede.

70,6%

12,6%

3,3%

2,6%

13,5%

0,0% 10,0% 20,0% 30,0% 40,0% 50,0% 60,0% 70,0% 80,0%

la sectia de pediatrie

la sectia de recuperare

la un asistent maternal

la un centru deplasament

nu-si aminteste

65,2%

24,3%

2,2%

8,3%

0% 20% 40% 60% 80% 100%

l-am luat acasa

am cerut o masuratemporara de

protectie

am datconsimtamantulpentru adoptie

nu isi aminteste/nuraspunde


• din spital au dus-o la mama mea şi ea mi-a adus-o mie. • - l-am lăsat temporar, n-am avut de gând să-l abandonez, dar am avut probleme

şi nimeni nu m-a ajutat. Am cerut o măsură temporară de protecţie

• este mai bine pentru copil. • - lipsa veniturilor.

Am dat consimţământul pentru adopţie • - să meargă într-o familie e cel mai bine pentru ea.

.

Mamele ai căror copii au beneficiat de o măsură de protecţie au fost întrebate dacă cunosc tipul măsurii luate. 56% dintre mame şi 68% dintre taţi nu cunoşteau măsura de protecţie luată pentru copil.

Figura 43

Cunoaşteţi măsura de protecţie care a fost luată pentru copil? n=64

Figura 44 Tatăl copilului cunoaşte măsura de protecţie care a fost luată pentru acest copil?

n=74


6.5. Planificarea familială – aspectele de mai jos se referă la toate categoriile de mame

Utilizarea metodelor de planificare familială constituie cea mai eficientă modalitate de prevenire a sarcinilor nedorite. Aspectele vizate de noi în interviuri s-au referit la cunoaşterea şi utilizarea metodelor de contracepţie. Mai mult de 50% dintre mame cunosc cel puţin o metodă modernă de contracepţie şi 25% cel puţin şi o metodă tradiţională/naturală. Cele mai cunoscute metode sunt pilulele, prezervativul şi steriletul. Utilizarea lor însă este extrem de scăzută. Cele mai utilizate metode au fost retragerea şi prezervativul (Tabelul 83).

Există un decalaj între cunoaşterea şi utilizarea metodelor contraceptive. În studiile calitative acest lucru apare motivat cu argumente care denotă cunoaşterea insuficientă şi neîncrederea în aceste metode.

Tabel 84

Metode Ati auzit Ati folosit metoda retragerii 25,9% 16,0% metoda calendarului 19,1% 9,0% metode injectabile 30,8% 9,0% vasectomie 2,0% ---- legarea trompelor 20,5% 2,0% diafragma 3,7% ---- prezervativ 41,6% 14,9% sterilet 40,2% 5,0% pilule 54,1% 12,0%

Femeile au fost rugate să indice şi sursa pentru fiecare metodă. Sursele de informare indicate pentru pilulă, sterilet, diafragma, ligatura trompelor a fost medicul şi asistenta medicală, pentru calendar, prezervativ cunoştinţe, iar pentru metoda retragerii partenerul.

Metodele de contracepţie sunt mai puţin cunoscute de femeile rroma decât de românce cu excepţia metodelor injectabile (Tabelul 85).

„Se duce luptă contra zvonurilor privind nocivitatea metodelor anticoncepţionale. Există rezistenţă la contracepţie pentru că multe femei ascultă mai repede de vecină decât de medic.”

Medic de familie

„O altă cauză a abandonului este nivelul de educaţie al mamelor. Acesta se manifestă prin necunoaşterea posibilităţii de folosire a contraceptivelor, a planificării naşterilor. Ele vin dintr-o cultură în care este acreditată ideea că barbaţii trebuie să ştie totul despre sex, să aibă experienţă în protejarea femeii.’’

Medic

‘’Există responsabilităţi în prevenirea abandonului. Acestea sunt cuprinse în programul naţional de sănătate şi constau în acordarea de servicii de planificare familială şi contraceptivă pentru populaţia defavorizată socio-economic, cu nivel de şcolaritate scăzut şi cu antecedente de abandon.’’

Medic, director spital


Tabelul 85

Da Aţi auzit de :

Româna n=144

Rroma n=199

Pilule 59% 50,7% Sterilet 46,5% 35,1% Prezervativ 50% 34,1% Diafragmă 5,5% 2,5% Legarea trompelor 20,1% 20% Vasectomie 2,1% 2,1% Metoda injectabilă 27,7% 32,6% Metoda calendarului 26,3% 14,1% Metoda retragerii 29,1% 23,1%

În privinţa utilizării s-a constatat că pentru femeile din ambele grupuri etnice ale eşantionului a cărui limite s-au prezentat la începutul capitolului, metodele tradiţionale sunt, la distanţă, cele mai utilizate . În privinţa metodelor moderne româncele utilizează cel mai frecvent prezervativul şi metodele injectabile iar rromele prezervativele şi ligatura trompelor (Tabelul 86).

Tabelul 86

Aţi folosit: Da

Româna n=144

Da Rroma n=199

Pilule 25,5% 9,5%

Sterilet 10,2% 14,1%

Prezervativ 39,1% 24,2%

Diafragmă ---- ----

Legarea trompelor 6,8% 15,3%

Metoda injectabilă 30,7% 9,5%

Metoda calendarului 38,4% 53,3%

Metoda retragerii 61,9% 60,8%

Avortul provocat Utilizarea avortului provocat este mai frecventă la mamele educate, la cele cu un nivel socio-economic ridicat şi aflate în grupa de vârstă 25-29 ani (Tabel 87-88).

„Rromii sunt refractari; nu cunosc lucruri elementare de igienă; refuză orice contact; marea majoritate resping contracepţia. Cei care o acceptă au o oarecare educaţie. Sunt foarte săraci. Atitudinea faţă de familie şi viaţa de familie este alta.”

Medic de familie


Tabel 87

Nivelul de şcolaritate

Nici un avort 1 avort 2 avorturi 3 avorturi 4 avorturi Peste

4 avorturi

Fără şcoală 31,6% 2,8% 3,1% 1,1% 1,1% 2,3%

Şcoala generală neterminată

17,4% 4% 2,3% 0,9% 0,9% 1,7%

Şcoala generală terminată

10,8% 0,9% 0,6% 0,6% 0,6% ----

9-10 clase 7,4% 1,4% 0,3% ---- 0,3% 0,3%

Şcoala profesională 3,4% 0,4% 0,3% ---- ---- 0,3%

Liceu 1,7% ------ 0,3% ---- ---- ----

Şcoala post liceală 0,6% ------ ---------- ------- ---------- -------

Studii superioare 0,6% ------ -------- ------- ------ -------

Tabel 88

Nivel socio-economic

Nici un avort 1 avort 2 avorturi 3 avorturi 4 avorturi

Peste 4 avorturi

Foarte scăzut 57,5% 7,1% 6,3% 2,0% 2,6% 2,8%

Scăzut 11,1% 2,6% 0,6% 0,3% 0,3% 1,4%

Mediu 2,6% ---- ---- 0,3% ---- 0,3

Ridicat 2,3% ---- ---- ---- ---- ----

Tabel 89

Vârsta mamei Nici un avort 1 avort 2 avorturi 3 avorturi 4 avorturi Peste

4 avorturiSub 20 ani 23,1% 3,4% 0,8% ----- 0,2% ----

20-24 ani 15,9% 1,4% 1,1% 0,8% ---- 0,5%

25-29 ani 13,9% 2,8% 1,9% 1,1% 1,4% 1,9%

30-34 ani 9,9% 0,5% 1,4% 0,5% 0,2% 0,2%

35-40 ani 4,2% 1,4% 0,8% ---- 0,5% 0,5%

Peste 40 ani 1,4% ___ 0,2% ---- ---- 0,2%

‘’Această populaţie recurge încă la avorturi septice deşi există posibilitatea să faci avortul la cerere în condiţii medicale de totală securitate. Ignoranţa acestei categorii de persoane este profundă, şi transgeneraţională. Aceste mame nu fac nimic pentru sănătatea lor, nu apelează la medici , nu concep să aloce din bugetul familiei nici cea mai mică sumă de bani pentru procurarea de anticoncepţionale sau plata unui avort la cerere. Ele apelează la sfatul unor persoane la fel de ignorante ca şi ele.’’

Doctor obstetrician ginecolog


STUDIU DE CAZ

"Nu ştiu prea multe despre copiii abandonaţi, numai ceea ce am văzut la televizor. Cred că sunt abandonaţi acei copii omorâţi de mame sau cei care sunt lăsaţi la ghena de gunoi sau pe câmpuri. Sunt acei copii pe care nu-i vrea nimeni şi mai ales mamele lor." Mă numesc TF am 28 de ani şi m-am născut într-o comună din Judeţul A.. Sunt căsătorită de la vârsta de 16 ani cu un băiat pe care l-am cunoscut în satul meu. Sunt căsătorită fără acte legale. Căsătoria s-a făcut pe baza înţelegerii dintre familiile noastre aşa cum este tradiţia la noi. Ne întelegem bine şi nu folosim băuturi alcoolice. Că de aici se trag toate relele. Nu am făcut acte la starea civilă pentru că acest lucru costă bani. M-am interesat şi m-ar costa cam 2 milioane. Banii se cer pentru analize şi alte acte necesare să faci o căsătorie. Pentru noi nu mai este important acest lucru. La începutul căsătoriei am stat la socri, apoi la părinţii mei, noi neavând o locuinţă personală. După circa 3 ani de la căsătorie am reuşit să ne facem o casă foarte mică, formată dintr-o cameră construită din bolţari. Nu există canalizare, nu creştem animale, nu există pământ decât pentru o grădină mică de zarzavat. Nu ştiu să scriu şi să citesc, nu am fost niciodată la şcoală. Din cauza aceasta nu înţeleg nici pe ce lume trăiesc. Am născut 5 copii toţi recunoscuţi de tatăl lor, dar numai 4 sunt în viaţă. Pe primii 4 copii i-am născut la domiciliu, unde am fost ajutată de o vecină care se mai pricepe să moşescă. Pe cel de al cincelea copil, despre care vorbim, l-am născut la maternitate. Prima persoană cu care am vorbit despre faptul că am ramas însărcinată a fost cumnata mea, apoi soţul. Când i-am spus bărbatului că sunt însărcinată nu s-a bucurat, m-a sfătuit "să-l dau afară "dacă se mai poate. Din păcate sarcina avea peste 4 luni. Am fost luată în evidenţa medicului de familie, am făcut analizele prescrise de el. Medicul de familie mi-a spus că dacă sunt în evidenţele lui voi putea să beneficiez de salvare atunci când voi avea dureri de naştere. Nu mi-a spus că fără certificat de naştere nu pot să-mi iau copilul acasă că poate mă ocupam din timp de actele noastre. Acum sunt însărcinată în luna a opta. Dintre copiii pe care i-am născut numai unul a murit. O fetiţă mi-a murit la 3 ani şi jumătate pentru că a fost răcită, a făcut convulsii, şi apoi nu a mai putut fi salvată. A murit într-un spital din Bucureşti unde ne-am dus ca să aibă doctorii cei mai buni. Nu-mi amintesc cum se numea spitalul. Cel de al 5-lea copil, utimul, are 10 luni. L-am născut la maternitatea din municipiul P cu o greutate de 2700 g. Am fost asistată la naştere de un medic al cărui nume mi-l amintesc şi acum. După ce mi-a spus greutatea şi sexul copilului acesta a fost dus în secţia de copii. L-am văzut după aproape 24 de ore când am avut voie să-l alăptez. Când m-am internat nu am prezentat cartea de identitate pentru că nu o aveam. Actele mele şi ale soţului le pierdusem în drumurile noastre prin Bucureşti. După 5 zile de la naştere, când trebuia în mod normal să plec din maternitate cu copilul mi s-a spus că este obligatoriu ca înaintea externării copilului să prezentăm certificatul de naştere al copilului. A încercat soţul meu să-l obţină dar nu a reuşit. Atunci m-am decis să plec din maternitate fără copil ca să merg să-mi rezolv situaţia . Nu am fugit cum o fac alte mame, ci am anunţat o asistentă medicală. Am promis că am să revin cât se poate de repede să-mi iau copilul. Din maternitate am plecat cu soţul meu. Ajunsă acasă chiar am început să mă ocup de acte, dar a fost foarte complicat şi a durat mai mult. Între timp mi-a murit tatăl şi a trebuit să mă ocup de înmormântarea lui. La scurt timp, cam la o lună şi jumătate de la părăsirea maternităţii m-am trezit cu asistentul social de la protecţia copilului. Mi-a spus că dacă nu externez copilul din secţia de nou născuţi acesta va fi trimis la un centru de plasament. După ce am rezolvat problema certificatului de naştere mi-am luat copilul acasă. Copilul a stat în secţia de nou născuti aproape trei luni. De altfel, a fost bine pentru el pentru că era iarnă şi acasă nu aveam condiţii să-l duc. Nu am avut intenţia să-l părăsesc definitiv. L-am luat din maternitate după ce a trecut iarna cea grea. Când am luat copilul din maternitate am fost însoţită de soţul meu. Am plecat cu un mijloc de transport în comun cu un microbus.


În prezent copilul este acasă, are certificat de naştere, şi-l îngrijim pe rând eu, soţul, şi nişte cumnate. Trăim din banii pe care îi câştigăm din muncile pe care le facem cu ziua pe la oameni. Ne ocupăm cu tăiatul gardurilor vii, a lemnelor pentru iarnă, curăţenia curţilor, munca agricolă de sezon. Nu câştigăm mult, dar ne descurcăm. De asemenea, există alocaţiile copiilor. De curând am depus actele la Primărie pentru obţinerea unui ajutor social. La mine problema cea mai importantă este casa. Aceasta este prea mică pentru un număr aşa mare de copii. Nu am prea multe speranţe să ne construim o altă cameră, preţurile sunt prea mari. Dacă stau bine să mă gândesc o duc destul de greu, mai greu decat părinţii mei care aveau 11 copii. Mama mea avea serviciu, tata la fel. Noi suntem mai amărâţi faţă de părinţii noştri. Când eram mică o duceam mai bine. Acum este mai rău. Pentru mine familia este foarte importantă, mă ajut cu soţul dar mai ales cu o cumnată cu care împărţim aceiaşi curte. Am fost crescută de ambii părinţi, dar mai ales de mama. Şi bunicii au avut grijă de mine atunci când părinţii erau la muncă. În familie nu au existat copii care să fie daţi în îngrijirea statului. De la mama am învăţat că trebuie să-ţi asculţi şi să-ţi respecţi soţul, să-ţi iubeşti copiii şi să fii blândă cu ei. Mă preocupă copiii mei. Pe cel mare l-am dat la şcoală pentru că văd ce importantă este şcoala în prezent. Nu mă pot ocupa de lecţiile lui şi deja a rămas un an repetent. La maternitate am fost cu bărbatul meu, cu salvarea. Înaintea plecării de acasă mi-am luat papucii, cămaşa de noapte şi tot ce îmi trebuia. Bărbatul meu are 8 clase, dar abia se decurcă cu cititul. A avut contract de munca la Spaţii verzi în oraşul nostru, apoi s-a restructurat întreprinderea, a intrat în somaj şi apoi în alocaţia de spijin. În prezent lucrează cu ziua. Acum aştept un alt copil, am rămas foarte repede însărcinată pentru că nu mi-am alăptat copilul . Singurul lucru pe care îl ştiu este că pe perioada alăptării nu mai rămâi însărcinată. Soţul meu nu se protejează, el spune că este de datoria mea să ştiu cum să nu mai rămân însărcinată. Aş vrea să nu mai fac copii, dar nu ştiu cum. Am vorbit cu doctorii din maternitate, dar mi-au spus că după ce ies din maternitate să vin să discutăm această problemă. Am amânat de fiecare dată şi apoi a fost prea târziu. Mai ştiu că poţi să faci avort la cerere cu condiţia să nu fi mişcat copilul.

6.6. Sinteza activităţilor desfăşurate de DJPDC în 2003 şi 2004

Deoarece credem că abandonul este şi o expresire de funcţionare ineficientă a serviciilor de protecţie am consemnat în fişele noastre de lucru sursa de la care au plecat sesizările şi ponderea acestor surse la nivelul fiecarui DJPDC intrat în studiu.

Atât în 2003, cât şi în 2004 pe primul loc este maternitatea ceea ce înseamnă că instituirea măsurii de protecţie a fost precedată de perioade de neglijare a copilului la vârste când fiecare zi de neglijare contează.

Se constată o schimbare pozitivă, în sensul că ponderea sesizărilor făcute de părinţi în 2004 s-a dublat în raport cu 2003, în timp ce sesizările venite din partea unităţilor sanitare sau a altor instituţii publice au scăzut într-o proporţie destul de importantă (Tabel 90).


Tabel 90

Sesizări făcute de 2003 %

2004 %

Părinţi 11% 23% Rude de gradul IV 5% 9% Poliţie 3% 3% Maternitate 34% 28% Secţia de pediatrie/recuperare 25% 22% Instituţii publice 13% 7% Organisme private autorizate 2% 4% Persoane private 7% 4%

Legat de tipul măsurilor de protecţie luate s-a constatat o îmbunătăţire în 2004, în sensul că ponderea măsurilor definitive sau aproape definitive s-a dublat (Tabel 91) . Tabel 91

Tipul măsurii de protecţie 2003

%

2004

%

Plasament în regim de urgenţă 38% 39% Asistent maternal 9% 9% Centru de plasament 15% 13% Plasament la persoane/familii/rude până la gradul IV 27% 23%

Încredinţare în vederea adopţiei 7% 8% Adopţie naţională 4% 8%

Număr de sesizări înregistrat în 2003 2508

Număr de sesizări în perioada 01.01.2003-31.03.2003 747

Număr de sesizări înregistrat în 2004 1873

Număr sesizări în perioada 01.01.2004-31.03.2004 867

Număr de copii sesizaţi pentru care s-a stabilit o măsura de protecţie şi care ulterior au fost nevizitaţi cel puţin 6 luni consecutive:

2003 128;

2004 129.


CAPITOLUL 7

CONCLUZII 1. Caracteristici ale fenomenului Situaţia actuală

Acest studiu a relevat faptul că abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după1989.

În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Numeroasele reformele implementate – după 1990- urmate de crearea a numeroaselor structuri instituţionale şi servicii în domeniul protecţiei copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternităţile şi spitalele de pediatrie continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora.

Referitor la amploarea acestui fenomen – pentru anii de referinţă ai studiului 2003 şi 2004 - s-a constatat că aproape 4000 de copii nou-născuţi sunt abandonaţi (în fiecare din aceşti ani) în maternităţi, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonaţi (annual) în spitale/secţii de pediatrie.

Amploarea fenomenului s-a determinat prin rata abandonului (numărul de copii abandonaţi la 100 de naşteri/internări).

În maternităţi, rata abandonului a fost de 1,8%, atât în 2003 cât şi în 2004.

În spitalele şi secţiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonaţi la 100 de internări şi a fost de 1,5% în 2003 şi de 1,4% (2,1%) în 2004. Prin modalitatea de calcul utilizată la determinarea ratei abandonului în spitalele şi secţiile de pediatrie rata este sub-estimată pentru că numărul copiilor abandonaţi s-a raportat la numărul de internări şi nu la numărul de internaţi.

Evoluţia fenomenului

În privinţa evoluţiei în timp a acestui fenomen nu se pot face comparaţii directe şi precise, din cauză că nu au existat înregistrări ale cazurilor de abandon.

Comparând ratele noastre cu datele din literatură – menţionate în capitolul Introducere – constatăm o uşoară creştere a fenomenului.

Comparând situaţia din anii 2003 şi 2004, cu cea existentă la sfârşitul anului 1989, apare cel puţin o dublare a cazurilor de abandon în maternităţi. Pentru această afirmaţie ne bazăm pe următoarele date: în 1989 în leagănele din România staţionau 10954 de copii sub 3 ani (Sursa: Ministerul Sănătăţii). Întrucât ieşirile erau nesemnificative până la 3 ani, putem estima că, anual, în jur de 3651 de copii intrau în leagăne, abandonaţi fiind în maternităţi şi secţii de pediatrie.

După datele unor studii de cercetare, 83% dintre ei proveneau direct din maternităţi (adică 2623 de copii). Dacă raportăm această cifră la numărul de naşteri din 1989 -369544- există o rată a abandonului de 0,7%. Dar numărul de 10954 copii nu reflectă totalitatea copiilor abandonaţi în maternităţi în 1989, deoarece mulţi copii abandonaţi rămâneau şi creşteau în maternităţi sau se duceau în secţii de pediatrie şi de distrofici. În 1989 secţiile de distrofici dispuneau de 3500 de locuri. Prin urmare, rata abandonului în maternităţi ar fi putut fi mai mare de 0,7 % la acea dată.


Pe baza acestor estimări s-ar ajunge la o rată în jurul valorii de 1%. Aceste precizări suplimentare îngreunează estimările, dar reconfirmă creşterea fenomenului.

Aceste concluzii vor tenta la comentarii şi relativizări. Astfel, faptul că aproape jumătate dintre copiii abandonaţi în maternităţi –în 2003 şi 2004- au staţionat un număr redus de zile (5–10), pentru că au fost duşi acasă la părinţi, direct din maternităţi şi fără anunţarea serviciilor de protecţie a copilului, poate elimina – în mod nejustificat – acestă categorie de copii din rândul celor care au fost abandonaţi.

Analiza traseelor tuturor copiilor abandonaţi a arătat că doar 6,5% dintre copiii abandonaţi în maternităţi şi duşi acasă direct la părinţi, se opresc acasă (deci nu reintră în circuite care presupun ruptura de mamă/părinţi).

2. Caracteristici ale copiilor abandonaţi în maternitate, spitale şi centre de

primire în regim de urgenţă

a. Sănătate şi rang Cel mai important indicator de diferenţiere a copiilor abandonaţi, în privinţa sănătăţii, a fost greutatea la naştere. Ponderea copiilor abandonaţi, născuţi cu greutate mică, a fost de trei ori mai mare decât în populaţia normală (34% faţă de 12%). Cauzele retardului de creştere intrauterină ţin de respingerea copilului de către mamă, de condiţii precare de viaţă şi de prezenţa unor comportamente de risc ale acesteia şi, nu în ultimul rând, de ignorarea utilizării serviciilor prenatale.

Implicaţiile şi consecinţele acestei constatări sunt numeroase. Din punctul de vedere al copilului, recuperarea retardului de creştere va fi îngreunată de absenţa mamei concomitent cu o şedere îndelungată într-o unitate medicală.

Prezenţa handicapului la 9% dintre copiii abandonaţi constituie un risc şi mai mare pentru intrarea acestora pe trasee lungi până la soluţii stabile şi definitive de protecţie. Ca şi în cazul copiilor din maternităţi, peste 50% dintre ei sunt de rangul 1 şi 2.

b. Identitate

Un număr impresionant de copii abandonaţi sunt fără identitate. Conform datelor reieşite din studiu ponderea acestora la momentul externării din maternitate ajunge la 64%, 30% la externarea din spitalele de pediatrie şi sub 10% pentru copiii din serviciile de protecţie în regim de urgenţă.

În multe maternităţi se practică “livrarea“ copiilor abandonaţi mamelor (care au fugit din maternităţi), fără sesizarea serviciilor de protecţie ale copilului şi fără ca aceştia să aibă întocmite actele de identitate. Aceste practici, care contravin reglementărilor în vigoare, încalcă cele mai elementare măsuri de protejare a copiilor de grave neglijări şi abuzuri de orice fel, fără ca cineva să poată fi tras la răspundere (nu ai certificat de naştere, nu exişti).

c. Sex

În privinţa genului, se constată o uşoară suprareprezentare a băieţilor în raport cu fetele cu aproape două procente.

d. Mediu de reşedinţă

În privinţa mediului de reşedinţă, s-a constatat o distribuţie aproape egală a copiilor în cele două medii, urban şi rural.


e. Condiţii de şedere în maternitate şi spitale de pediatrie Referitor la unele aspecte ce ţin de organizarea şi funcţionarea maternităţilor şi care pot încuraja respectarea drepturilor copilului, s-a constatat că majoritatea maternităţilor/secţiilor de nou-născuţi sunt organizate în sistem tradiţional (fără saloane rooming-in mamă-copil) care încurajează separarea mamei de copil. În plus, în mai mult de jumătate din unităţi nu sunt respectate obligaţiile consecutive Ordinului comun al Ministerului Sănătăţii şi Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social, cu privire la anunţarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie şi anunţarea imediată şi sesizarea în scris a serviciilor publice specializate. Contrar prevederilor stabilite de actele normative, doar 20% din unităţile pediatrice aveau angajaţi asistenţi sociali, doar 10% din copii aveau sesizările către DPC înscrise în foile de observaţie şi 13% conţineau şi hotărârea/dispoziţia DPC.

Referitor la organizarea şi funcţionarea spitalelor şi secţiilor de pediatrie s-a constatat că aceste unităţi permit mai degrabă internarea mamelor alături de copiii sub 5 ani decât vizitarea lor (37,1% dintre spitalele/secţiile de pediatrie nu permit niciodată vizitarea copiilor de către părinţi).

Referitor la durata şederii copiilor abandonaţi în maternităţi, în raport cu anii de început ai tradiţiei de abandonare, copiii staţionează mult mai puţin. Din experienţa acestui studiu s-a putut constata că scurtarea duratei de staţionare în maternităţi nu este neapărat relevantă pentru respectarea drepturilor şi nevoilor de dezvoltare ale copilului. Este important şi unde pleacă copilul.

În jur de 30% în 2003, şi 35% în 2004 staţionează mai puţin de 10 zile în maternităţi. Iar o treime şi respectiv o pătrime dintre ei staţionează mai mult de o lună în aceste unităţi. De obicei copiii care stau mai puţin de 10 zile în maternităţi fac parte din categoria celor duşi direct acasă la domiciliul mamei (aproximativ 40%), şi, cu puţine excepţii, fără anunţarea serviciilor locale de protecţie. Majoritatea lor va intra în sistemul de protecţie după staţionări intermediare în unităţile medicale pediatrice.

Aproape o treime dintre copiii abandonaţi sunt trasferaţi în unităţi medicale pediatrice, iar restul intră direct în sistemul de protecţie. Copiii abandonaţi în unităţi pediatrice, în proporţie de 65 %, sunt în varstă până la 2 ani. După această vârstă tendinţa de abandon scade odată cu creşterea vârstei copiilor.

Din analiza circumstanţelor de internare a copiilor s-a constatat că unităţile spitaliceşti pediatrice sunt utilizate şi ca unităţi de protecţie socială. Pentru majoritatea copiilor internarea a fost justificată medical şi social. Dar internarea copiilor este posibilă şi fără diagnostice medicale. Peste 10% din copiii abandonaţi au fost în această situaţie.

Pentru “protecţia” copiilor abandonaţi a fost reactivată secţia de recuperare, care găzduieşte copiii abandonaţi şi cu deosebire pe cei fără acte. În aceste locuri copiii pot sta “liniştiţi” luni sau ani de zile fără ca destructurarea lor psihologică sigură să alarmeze serviciile sociale de protecţie.

În unele locuri, aceste secţii cu zeci şi sute de paturi înlocuiesc sau de fapt reprezintă leagănele, nu demult desfiinţate.

Parcurgând foile de observaţie, investigatorii de teren au remarcat sărăcia informaţiilor despre copii în aceste documente. Această sărăcie de informaţii poate fi interpretată prin lipsa unor afecţiuni care ar justifica consemnări pe care le fac medicii care îngrijesc copiii bolnavi. Chiar şi aşa, din multe foi de observaţie este greu să se facă legătura dintre informaţii şi copiii pe care-i reprezintă.

Este nepermis de mare numărul foilor de observaţie din care nu se poate afla unde a plecat copilul după externare, în condiţiile în care există date extrem de puţine pentru a putea identifica familia şi domiciliul copilului. Acest lucru este agravat de faptul că aproape 30% dintre copii nu au certificate de naştere; ei „neexistând”, li se poate întâmpla orice, fără ca cineva să se sesizeze.


De asemenea nu există foi de observaţie unitare pentru unităţile de pediatrie la nivelul ţării. Uneori utilizarea unor fişe nespecifice pentru copii facilitează omiterea unor informaţii importante pentru posibilitatea urmăririi copilului în măsura în care ele nu sunt cerute prin rubricile fişei.

f. Condiţii de plasament în serviciile de primire în regim de urgenţă În contradicţie cu noţiunea însăşi, măsura plasamentului în regim de urgenţă s-a stabilit pentru copiii abandonaţi în unităţi sanitare după perioade mai lungi de staţionare şi după ce au fost finalizate demersurile de stabilire a identităţii copilului.

Procentul copiilor lipsiţi de identitate în aceste unităţi a fost de sub 10%, în condiţiile în care un număr important de copii sunt aduşi în aceste servicii chiar de pe străzi.

Reglementările referitoare la măsura plasamentului în regim de urgenţă nu sunt respectate. Aproape două treimi dintre copii sunt menţinuţi în această măsură peste limita maximă de timp admisibilă (30 de zile). Majoritatea copiilor staţionează (cu această măsură de protecţie) cel puţin două luni, dar sunt şi cazuri şi de peste un an. Exceptând situatia în care serviciile de primire în regim de urgenţă funcţionează prin asistentul maternal, ele sunt organizate mai nou, în cadrul centrelor de plasament. Probabil că această „vecinătate” favorizează „uitarea” copiilor în aceste măsuri.

Această nerespectare a legilor afectează profund şansa şi dreptul copilului de a beneficia de o măsură definitivă, stabilă de protecţie.

3. Traseul copilului abandonat

Toţi copiii identificaţi în maternităţi, spitale/secţii de pediatrie şi recuperare precum şi în serviciile de primire în regim de urgenţă au fost urmăriţi în evidenţele serviciilor de protecţie judeţene. Intenţia a fost de a cunoaşte traseul pe care l-au urmat copiii şi tipul măsurilor de protecţie de care au beneficiat. Acest traseu este important pentru că oferă informaţii despre calitatea şi adecvarea serviciilor de protecţie la nevoile de dezvoltare ale copilului. Traseul reconstituie locurile prin care a trecut copilul în timpul cât a stat fără mamă şi soluţiile temporare sau definitive de protecţie de care a beneficiat până în prezent. Precizăm că dintre cei 1935 de copii s-au găsit dosare şi informaţii doar pentru 694 de copii.

Au fost identificate 48 de tipuri de trasee ale copiilor din eşantionul nostru de studiu.

Două treimi dintre copiii care sunt abandonaţi în maternitate trec cel puţin o dată prin secţii de pediatrie/recuperare înainte de luarea unor măsuri de protecţie.

Numai o treime dintre toţii copiii abandonaţi în 2003 şi primele 3 luni din 2004 se aflau la sfârşitul lunii august 2004 într-o soluţie definitivă de protecţie (în familia biologică sau de adopţie), ceea ce arată menţinerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de protecţie.

Traseul „ideal” maternitate - familie este reprezentat într-o proporţie foarte mică, de 6,5 %.

8 dintre trasee parcurg 3 locuri diferite fără să ajungă la o formă definitivă de protecţie, alte 8 trasee au 4 opriri înainte de o formă definitivă de protecţie, şi unul este cu 5 opriri fără a se ajunge la o formă definitivă de protecţie.

Analiza traseelor a relevat faptul că spitalul/secţia de pediatrie este cel mai la îndemână substitut de serviciu social accesibil atât pentru părinţii care vor să-şi abandoneze „temporar” sau „definitiv” copilul, cât şi, în mod paradoxal, pentru serviciile de protecţie a copilului care utilizează spitalul de pediatrie pentru găzduirea copiilor aflaţi în dificultate până la căutarea şi găsirea unei măsuri de protecţie.


Analiza de tip tabelă de mortalitate a lungimii traseelor a arătat că :

acei copii care îşi încep traseul în maternitate, faţă de cei care încep traseul din altă parte, au şanse mai mari să ajungă într-o formă definitivă de protecţie

copiii ai căror părinţi şi-au dat consimţământul pentru adopţie ajung mai frecvent în forme definitive, dar numai după cel puţin un an de staţionare în diferite tipuri provizorii de protecţie

cu cât staţionarea în unităţi sanitare este de mai scurtă durată, cu atât se scurtează intervalul pentru a ajunge în forme definitive de protecţie (familie naturală sau adoptivă)

4. Caracteristici ale mamelor În raport cu numărul copiilor identificaţi ca fiind abandonaţi, numărul mamelor care au fost găsite pentru a fi intervievate, reprezintă mai puţin de 20% şi din acest motiv reprezentativitatea lor este discutabilă.

Analiza caracteristicilor acestui eşantion a conturat ideea că aceste mame se află într-un risc social crescut, marcat prin lipsa de educaţie, sărăcie extremă, suport social scăzut.

Astfel, 42,2% sunt analfabete şi 27% cu şcoala generală neterminată; nivelul socio-ecomomic foarte scăzut caracterizează aproape 80% dintre mame; 85% dintre mame trăiesc din venituri nesigure; 28% erau sub 20 de ani la naşterea copilului.

Referitor la datele referitoare la etnie acestea trebuie considerate cu prudenţă având în vedere cele menţionate mai sus. Astfel, în cadrul eşantionului folosit în studiu, femeile rrome sunt supra-reprezentate atât la abandonul în maternităţi cât şi (mai ales) la cel în spitale pediatrice (51% şi respectiv 66%).

În unele judeţe dezvoltate din punct de vedere economic, mamele copiilor abandonaţi sunt aproape în exclusivitate de etnie rromă. În judeţe mai sărace copiii abandonaţi apar şi din rândul altor etnii. Aceste situaţii sunt mult mai evidente în cazul abandonurilor în spitalele de pediatrie. Aceste constatări arată că nu etnia în sine, ci caracteristicile nivelului socio-economic al mamelor sunt cele care predispun la abandon.

Există diferenţe mai mult sau mai puţin pronunţate între mamele care îşi abandonează copiii în cele două tipuri de unităţi medicale.

Referitor la starea civilă, s-a constatat că ponderea mamelor celibatare este dublă la categoria celor care-şi abandonează copiii în maternităţi faţă de cele care abandonează în pediatrie.

În privinţa educaţiei, mamele cu abandon în maternitate sunt puţin mai educate şi mai puţin sărace decât cele care-şi abandonează copiii în spitalele de pediatrie.

Cu toate acestea, respingerea copilului este mult mai pronunţată la mamele cu abandon în maternitate decât în pediatrie, şi cu decizie mai fermă de a da copilul în adopţie.

Mamele celibatare care şi-au abandonat copiii în maternitate reprezintă în mare parte sub-categoria de femei care-şi abandonează copiii în principal pentru că nu sunt căsătorite şi provin dintr-o cultură în care astfel de evenimente sunt grav sancţionate în sine (fără să fie nevoie de prezenţa unor alte impedimente care nu permit creşterea în familie a copilului).

O altă categorie a mamelor care şi-au abandonat copiii în maternitate o reprezintă cele care au trăit o vreme într-o relaţie de cuplu şi au fost abandonate de partenerii lor în momentul aflării sau pe parcursul sarcinii, ori li s-a condiţionat continuarea relaţiei de abandonarea copilului.

Ambele aceste categorii, aflându-se în condiţii de dependenţă faţă de familia de provenienţă sau partener nu-şi pot asuma responsabilităţi fără sprijin din partea serviciilor comunitare.


Mamele care şi-au abandonat copiii în spitalele de pediatrie, sunt mai sarace, mai puţin educate decat cele care si-au abandonat copii în maternitate. Ele percep spitalul ca un stabiliment pentru creşterea copilului şi nu neapărat pentru abandonul lui. De multe ori ambii părinţi au convingerea că în spital copilul lor este bine îngrijit, iar prezenţa lor alături de copil o considera mai puţin importantă. De multe ori ei revin la spital doar la insistenţele serviciilor de protecţie.

Ei refuză asistentul maternal în ideea că se poate stabili o legătură strânsă între aceştia, dar şi pentru că pierd diferite resurse băneşti prin instituirea unei măsuri de protecţie.

Respingerea copilului este mult mai pronunţată la mamele cu abandon în maternitate care au şi o decizie mai fermă de a da copilul în adopţie, faţă de mamele ce îşi abandonează copiii în spitalele de pediatrie pe care le consideră ca fiind alternative mai bune pentru creşterea copilului, iar prezenţa lor alături de copil ca facultativă.

Mai mult de jumătate dintre mame au auzit de cel puţin o metodă contraceptivă modernă pentru a preveni sarcina nedorită. Pilula, steriletul şi metodele injectabile sunt cele mai cunoscute (în această ordine). Utilizarea lor însă este mult mai scăzută.

Este îmbucurător faptul că programele naţionale de promovare a planificării familiale adresate categoriilor sociale defavorizate au dat unele rezultate. Ne referim în special la utilizarea prezervativelor (39% la etnici români şi 24% la etnici rroma din grupul luat în studiu, ale cărui limite pentru o eşantionare reprezentativă au fost amintite anterior) şi a metodelor injectabile (30% la românce şi 9% la rroma, la grupul luat în studiu).


CAPITOLUL 8

RECOMANDĂRI

1. Caracterizarea şi monitorizarea fenomenului – indicatori

În definiţia adoptată în studiu pentru copilul abandonat, statutul de abandonat nu era condiţionat de durata abandonului. Dacă se va considera necesară şi utilă raportarea sistematică şi unitară a cazurilor de abandon, aceste exemple induc cerinţa unei accepţii unitare a termenului de abandon.

În prezent există puţine posibilităţi de a urmări diferitele evoluţii în sistemul de protecţie al copilului la nivel central sau local. Indicatorii statistici utilizaţi de ANPCA sunt prea puţin relevanţi pentru a urmări progresele înregistrate în respectarea drepturilor copilului. Cele mai puţine informaţii privesc cele mai grave probleme cum este şi abandonul - sub toate aspectele sale - în maternităţi şi secţii de pediatrie. Faptul că nu s-au stabilit astfel de indicatori reflectă nivelul de înţelegere şi importanţa care se acordă acestui fenomen.

În acest context, se consideră necesară şi utilă raportarea sistematică şi unitară a cazurilor de abandon; se impune cerinţa unei accepţii unitare aupra termenilor de abandon/copil abandonat. Aplicarea imediată şi în mod riguros a noii legi a copilului ar putea permite raportarea statistică a cazurilor de la nivelul maternităţilor.

Legea stipulează obligativitatea sesizării serviciilor de protecţie a copilului (telefonic şi în scris), de către unităţile medicale, în termen de 24 ore de la constatarea părăsirii copilului, sub sancţiuni contravenţionale pentru nerespectare. Odată consemnate, aceste evenimente ar putea intra în uzanţa raportărilor statistice.

Respectarea şi punerea în funcţiune a reglementărilor legale este susţinută de argumentele ştiinţifice ale teoriilor referitoare la dezvoltarea copilului, ce pot fi dezbătute şi însuşite în cadrul formărilor continue ale personalului.

Astfel, se recomandă iniţierea dezvoltării capacităţii profesionale şi instituţionale. Dosarele copiilor sunt incomplete şi greu de găsit. Anchetele sociale sunt mai puţine decât măsurile de protecţie stabilite, ceea ce ridică numeroase semne de întrebare asupra modului în care sunt reevaluate periodic măsurile de protecţie.

În acest context, se susţine nevoia de elaborare a unui sistem informatizat funcţional de gestionare a cazurilor care fac obiectul serviciilor sociale de protecţie ale copilului, prin care oricând orice copil să poată fi găsit având informaţii la zi.

Procesarea acestor informaţii poate permite evaluări ale măsurilor luate, dificultăţi şi progrese ca urmare a adoptării diferitelor măsuri legislative în domeniu prin prisma Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

2. Prevenirea

a. Prevenirea greutăţii mici la naştere Menţinerea îndelungată în unităţi sanitare a copiilor născuţi cu greutate mică fără mamă nu poate să fie în interesul copilului. Este puţin probabil ca aceşti copii să crească în ritm normal, în unităţi medicale, fără prezenţa mamei.


Greutatea mică la naştere poate fi expresia prematurităţii, a retardului de creştere intrauterină sau amândouă. În România, incidenţa retardului de creştere intrauterină este cu mult mai mare decât incidenţa prematurităţii. Copiii cu retard de creştere intrauterină au cel mai probabil deficite permanente de creştere, de aceea spitalizarea lor nu are nici din acest punct de vedere efecte benefice.

Se recomandă, astfel, iniţierea şi susţinerea unui program de prevenire a greutăţii mici la naştere, care ar scădea riscul separării precoce a copilului de mamă şi implicit abandonul.

Un astfel de program trebuie să fie suficient de cuprinzător pentru multitudinea de factori tangibili, care au impact asupra creşterii intrauterine şi durata gestaţiei: factorii demografici şi psihosociali, obstetricali, nutriţionali şi comportamentali.

b. Identitatea copilului Unul dintre motivele invocate pentru staţionarea copiilor sănătoşi în unităţile medicale a fost lipsa documentelor de identitate ale acestora.

Serviciile de protecţie ale copilului evitau luarea unei măsuri de plasament în regim de urgenţă (chiar dacă reglementările în vigoare permiteau acest lucru), argumentând că legile contabile nu permiteau alocare de resurse pentru copiii care ‘‘nu existau”.

Din acest ‘‘motiv’’, copiii fără acte de identitate erau trasferaţi în interiorul sistemului medical, dintr-o secţie în alta, până la întocmirea actelor de identitate ale acestora.

Noua lege prevede mai clar posibilitatea instituirii unei măsuri de protecţie, chiar şi pentru copilul lipsit de elementele constitutive ale identităţii sale, în baza unui proces verbal.

Dar intrarea în sistemul de protecţie al unui copil lipsit de identitate necesită măsuri de siguranţă suplimentare pentru prevenirea “pierderii“ lui.

În acest sens, ar fi binevenită obligativitatea comunicării codului numeric personal maternităţii în care s-a născut copilul şi trecerea acestui cod pe foaia de observaţie a copilului. Arhivarea foii de observaţie să se facă numai după stabilirea identităţii copilului.

Insistăm asupra acestei recomandări deoarece Legea 272/2004 nu prevede nimic în acest sens, iar măsura propusă ar fi de confirmare a identităţii stabilite. Această recomandare vizează atât copilul abandonat în maternitate cât şi pe cel abandonat în spitale/secţii de pediatrie.

Referitor la identitatea copilului, este necesară emiterea unor reglementări stricte pentru completarea obligatorie a tuturor rubricilor din foile de observaţie, cu referire specială, în cazul nostru, a celor care privesc numele părinţilor, domiciliul, documente de identitate ale acestora. În acest sens ar fi utilă folosirea unor programe unitare pe calculator care să nu permită trecerea de la o altă rubrică la alta fără completarea precedentei (chiar şi cu menţiunea “nu există informaţii”).

c. Îmbunătăţirea serviciilor din maternitate şi spitalele de pediatrie Organizarea actuală a maternităţilor şi a spitalelor de pediatrie oferă încă puţine oportunităţi pentru dezvoltarea unui ataşament precoce între mamă şi copil, ataşament necesar pentru constituirea fundamentului sănătăţii mintale şi a dezvoltării socio-emoţionale normale a copilului.

Practica standard, prezentă încă în mai mult de jumătate din maternităţi, separă nou-născutul de mamă imediat după naştere şi îi pune în contacte periodice strict pentru alăptare. Acest model, asociat cu distanţe fizice mari între mamă şi copil ca şi practica înfăşatului copilului


constituie binecunoscute elemente de favorizare a rupturii legăturilor între mamă şi copil, la categoriile de risc.

În acest context, se recomandă promovarea susţinută a sistemului rooming-in care, însă, nu schimbă instantaneu decizia mamei de a abandona copilul, decizie cu care ea vine în maternitate de multe ori înainte nască. Dar pe lîngă sistemul în sine, se recomandă promovarea de noi practici şi atitudini vis-à-vis de mamă şi copil care încurajează contactul permanent, susţin alăptarea şi ajută noul cuplu să-şi identifice metode de ataşament şi sprijin reciproc.

Anumite “ritualuri” din timpul naşterii, sau imediat după, ar putea să “activeze” o resursă naturală instinctivă a mamei spre a-şi îngriji copilul. În studiu chiar medicii obstetricieni recomandă contacte fizice şi vizuale precoce cu copilul: privitul copilului şi luatul în braţe imediat după naştere, alăptatul precoce etc.

În cele mai multe spitale şi secţii de pediatrie mamele se pot interna alături de copilul bolnav, ceea ce constituie un beneficiu important în evitarea traumelor psihologice consecutive separării.

În privinţa vizitelor părinţilor la copiii internaţi, multe spitale restricţionează sau chiar anulează complet intrarea părinţilor în aceste unităţi, invocând norme epidemiologice.

În acest sens, se recomandă iniţierea şi susţinerea contactului cu mama sau părinţii şi flexibilizarea unor practici învechite care sunt combătute azi ştiinţific.

În cazul copiilor abandonaţi sau a celor aduşi în aceste unităţi pentru motive de protecţie socială este importantă înţelegerea, în primul rând din partea personalului, că internarea nu este în beneficiul copilului.

Astfel, se recomandă dezvoltarea de noi servicii integrate care să îndrume mama să caute alte solutii de protecţie şi să fie dezvăţată de reflexul că spitalul este un acoperiş de urgenţă pentru orice tip de dificultate în care s-ar afla copilul. Acceptarea şi perpetuarea unor astfel de situaţii exprimă nu numai încălcări ale legii, ci, mai ales, lipsa acută de cunoştinţe cu privire la nevoile de dezvoltare ale copilului.

Internările repetate se înscriu în acelaşi registru de perpetuare a stării de abandonat al copilului. Trebuie căutată o soluţie pentru ca interesele personalului medical să nu intre în conflict cu interesele copiilor, aşa cum, în prezent, chiar indicatori de eficienţă ale unităţilor medicale îi susţin.

Pe de altă parte, aceste practici s-au consolidat din insuficienţa serviciilor sociale comunitare, aproape inexistente în oraşe altele decât reşedinţele de judeţ şi zone rurale.

3. Scurtarea traseului Traseele pe care le-au urmat copiii abandonaţi, cu foarte puţine excepţii, conţin cel puţin o haltă de staţionare în spitale/secţii de pediatrie. Îngrijorătoare este constatarea că aceste halte sunt decise şi consimţite de serviciile de protecţie ale copilului, din motive care ţin de limitele de organizare şi resurse ale acestora sau incoerenţa legislaţiei în domeniu. Un serviciu de protecţie nu poate justifica cererea de internare sau de menţinere a copiilor sănătoşi în spitale, pe motivul că nu sunt “locuri” în sistem sau copiii nu au documente de identitate, pentru că astfel încalcă drepturile copilului.

Legea 272/2004 conţine o serie de măsuri prin care aceste limite vor fi (sunt depăşite) cu condiţia ca aplicarea lor să nu intre în conflict cu legi în vigoare, sau care vor apărea în alte domenii.

Conlucrarea instituţionalizată a sistemului medical şi de protecţie a copilului, în domeniul legislativ, este recomandată şi utilă pentru a se evita blocajele în aplicarea


legilor care privesc copiii şi drepturile acestora. În plus, o metodologie clară, eficientă şi transparentă a punerii în practică a legilor este necesară atât pentru o bună funcţionare a colaborării între instituţii, cât şi între acestea şi mamele beneficiare de servicii.

4. Întărirea asistenţei primare a serviciilor comunitare şi creşterea accesului la

aceste servicii pentru familie Deşi în ultimii ani au fost emise reglementări şi acte normative pentru asigurarea accesului la asistenţa primară de sănătate a categoriilor marginale de populaţie, rezultatele au fost slabe. Stabilirea unor obligaţii ce revin personalului medical din maternităţi de a asigura înscrierea oricărui nou născut pe lista unui medic de familie nu au fost respectate. Pentru această nerespectare mulţi medici au invocat multitudinea reglementărilor şi a actelor normative care apar în timp scurt, iar medicii de familie au invocat incoerenţa diferitelor măsuri stabilite, precum şi prevederile contractului cadru.

Nerespectarea este posibilă şi pentru că nu există prevăzute urmări/sancţiuni pentru aceasta.

Dar dincolo de aceste neajunsuri, familiile din categoriile defavorizate au nevoie nu numai de un medic de familie, ci şi de educaţie la domiciliu din partea unor profesionişti medicali şi sociali, de la nivelul comunităţilor, pentru a beneficia de serviciile comunitare deja existente.

Se impune astfel recomandarea în ceea ce priveşte susţinerea serviciilor comunitare care îşi pot converge rezultatele către sprijinirea menţinerii copilului în mediul său familial.

Vizitele cu conţinut educaţional la familii, care coincid cu nevoile acestor familii, ar fi deosebit de utile în prevenirea excluziunilor sociale de tot felul, inclusiv pentru prevenirea neglijării şi abandonului copiilor.

Se recomandă de asemenea, diversificarea diferitelor servicii pentru acoperirea nevoilor copiilor, care constituie un punct de sprijin pentru mame şi familii. Creşele existente (inexistente însă în mediul rural) ar putea dezvolta servicii şi pentru copiii cu dizabilităţi, evitându-se separarea de familii şi justificările de separare pentru lipsa unor astfel de servicii în comunitate. În mediul rural, grădiniţele actuale (eventual şi şcolile) care sunt sub utilizate din cauza scăderii natalităţii, şi-ar putea extinde activitatea oferind serviciile necesare menţinerii copiilor în familie.

Nu în ultimul rând, o cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populaţiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale de sănătate: alcoolism, probleme psihice şi mentale sau handicapuri.

Cel puţin jumătate dintre femei au auzit de metode contraceptive (moderne), dar utilizatoarele sunt mult mai puţine. Populaţia din studiu se caracterizează poate, în primul rând, prin educaţie foarte scăzută şi grad înalt de sărăcie. Reperele modului lor de viaţă sunt instabile şi foarte nesigure. Informarea lor prin mesajele scrise nu-şi atinge ţinta pentru că ele sunt analfabete.

Cultura lor centrată pe bărbaţi le împiedică să ia decizii în nume propriu de teama unor “sancţiuni” din partea acestora. În cea mai mare parte, viaţa lor este o succesiune de dezamăgiri şi speranţe pentru “privilegiul” dependenţei de un bărbat, iar soarta copilului care apare este decisă direct sau indirect de acesta.

În această cultură, intervenţiile programelor de planificare pentru prevenirea sarcinilor cu risc de abandon sunt/vor fi puţin eficiente, dacă nu se ţine cont de aceste particularităţi.

Sensibilizarea lor după naştere asupra acestor mijloace nu-şi atinge decât arareori scopul pentru că ele pleacă la puţin timp după naştere.


Credem că un rol deosebit, insuficient utilizat, în promovarea planificării familiale îl pot avea serviciile publice specializate care vin în contacte periodice cu cea mai mare parte din aceste mame. Profesioniştii acestor servicii pot informa şi consilia prin mijloace specifice fiecare caz în parte.

5. Alte recomandări de atenţionare pentru cei care elaborează politici şi strategii

în domeniul respectării drepturilor copilului

Asigurarea dreptului la educaţie Îmbunătăţirea cuprinderii şcolare şi parcugerea învăţământului obligatoriu pentru evitarea analfabetismului, a marginalizării şi excluziunii sociale.

Îmbunătăţirea pregătirii profesioniştilor Includerea cunoştinţelor privind dezvoltarea copilului, importanţa micii copilării în programele învăţământului academic socio-uman.

Analizarea şi ”valorificarea” experienţelor negative ale României pentru promovarea unui alt model de abordare şi înţelegere a copilului - din perspectiva drepturilor lui.

Creşterea competenţelor profesioniştilor implicaţi în diferite niveluri de decizie, pentru scurtarea traseelor copiilor abandonaţi, de ajungere la soluţii stabile, definitive de protecţie.

Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte obligaţiile autorităţilor administraţiei locale în garantarea şi promovarea drepturilor copilului.

În spiritul acestei legi recomandăm să fie realizate formări:

pentru personalul din instituţiile şi serviciile de la nivel local, prin care să fie promovată importanţa micii copilării şi a condiţiilor necesare de dezvoltare a copilului;

pentru specialiştii din comisiile pentru protecţia copilului, prin care să se transmită valorile copilăriei şi de valorizare a copilului.

pentru solidaritatea membrilor comisiei în promovarea unor valori comune clădite pe recunoşterea drepturilor copilului; de responsabilizare a acestora pentru propunerile măsurilor de protecţie; de aplicarea spiritului legii în favoarea particulară şi specifică a fiecărui copil în parte, astfel ca legea să fie un sprijin pentru copil în satisfacerea optimă a nevoilor de dezvoltare şi nu o reglementare care îi scurtcircuitează evoluţia.

În accord cu legea să fie funcţionale şi nu numai formale:

Planul individual de protecţie a copilului prin care se asigură îngrijirea individualizată şi personalizată pentru fiecare copil şi

Planul de servicii în vederea prevenirii separării copilului de familia sa.

Cei care sunt în funcţii de decizie trebuie să fie capabili să elaboreze politici locale care să urmărească o îmbunătăţire a situaţiei copilului, inclusiv situaţia copiilor abandonaţi. Aceste


politici şi strategii trebuie făcute în colaborare cu toţi cei implicaţi din unităţile medicale, DPC, consilii locale şi primărie, care, pornind de la situaţia existentă, să propună măsuri eficiente şi să le evalueze periodic.

6. Combaterea discriminării Din nefericire, pe parcursul cercetării au fost identificate multiple fenomene de rasism şi discriminare îndreptate împotriva minorităţii rrome (fie din partea actorilor sociali, fie din partea profesioniştilor din cadrul serviciilor sociale de protecţie şi medicale). S-a dorit evocarea acestor fenomene tocmai pentru a trage un semnal de alarma şi pentru a sensibiliza nu doar opinia publică, ci şi factorii de decizie în vederea adoptării de măsuri ferme pentru eliminarea acestor fenomene în cadrul serviciilor sociale, dar şi pentru promovarea unor atitudini democratice şi inclusive în societatea românească.

În acest context se consideră necesară:

Includerea în cadrul programelor de dezvoltare a capacităţii profesionale şi a aspectelor legate de combaterea discriminarii;

Orientarea unor activităţi din cadrul campaniilor anti-discriminare următoare către grupuri ţintă mai specifice, cum ar fi cele ale profesioniştilor care activează în sistemul de servicii sociale şi medicale;

Iniţierea unor programe de monitorizare a drepturilor copilului şi semnalarea publică a violărilor acestor drepturi;

Intensificarea şi creşterea eficienţei intervenţiilor legate de inclusiunea socială a minorităţilor.

Situatia Abandonului Copiilor in Romania

Documents

Transcript of Situatia Abandonului Copiilor in Romania