Teoriile dezvoltării morale

Lawrence Kohlberg, Carol Gilligan

1. Lawrence Kohlberg - Stadiile dezvoltării morale

Lawrence Kohlberg (1927 - 1987) s-a centrat pe dezvoltarea morală şi a elaborat o teorie stadială a gândirii morale, care depăşeşte cu mult ipotezele iniţiale ale lui Piaget. Kohlberg a crescut în Bronxville, New York. În 1948 s-a înscris la Universitatea din Chicago şi a absolvit psihologia, din dorinţa de a practica ca psiholog clinician. Curând însă a devenit foarte interesat de opera lui Piaget şi a început să studieze pe copii şi adolescenţi diverse aspecte legate de moralitate. Rezultatul acestor investigaţii a fost lucrarea sa de disertaţie, care cuprindea primele referiri la teoria ulterioară asupra dezvoltării morale. Între 1962 şi 1968 a predat la Universitatea din Chicago iar din 1968 la Universitatea Harvard.

Descoperirile lui Piaget asupra gândirii morale s-au concretizează într-o teorie bistadială.

Conform acesteia, copiii de până la 10-11 ani se raportează la dilemele morale într-un mod

total diferit de adulţi. Copiii mai mici consideră că regulile sunt formulate de adulţi, sau de o

divinitate, şi ca urmare ele nu pot fi schimbate, sunt imuabile şi de nemodificat. Copiii mai

mari au o perspectivă mai relativistă, schimbarea unei reguli este posibilă dacă toată lumea e

de acord. Regulile nu sunt sacre şi absolute, sunt sfaturi sau îndrumări de care oamenii au

nevoie pentru o bună înţelegere şi cooperare (Piaget, 1964). În jurul vârstei de 10-12 ani,

gândirea morală a copiilor suferă unele schimbări corelative capacităţii de a gândi formal.

Astfel, raţionamentele morale în funcţie de consecinţe se transformă în raţionamente morale

în funcţie de intenţii.

Dacă dezvoltarea cogniţiei se continuă până în jurul vârstei de 16 ani, putem presupune în

mod similar, că şi dezvoltarea gândirii morale continuă să se dezvolte şi în perioada

adolescenţei. Kohlberg a investigat gândirea morală la copii şi adolescenţi şi a descris noi

stadii suplimentare celor descrise de Piaget. (Crain, 2004).

Eşantionul cu care a lucrat Kohlberg (1958) iniţial a fost constituit din 72 de băieţi provenind

din familii din clasa de jos şi de mijloc din Chicago, cu vârste de 10, 13 şi 16 ani. Ulterior a

completat acest eşantion cu copii mai mici, adolescenţi, delicvenţi, precum şi băieţi şi fete

provenind din alte localităţi şi alte state. Metoda principală de investigare consta în rezolvarea

unor dileme morale, diverse situaţii care implicau luarea unei decizii, precum cazul „Heinz

fură medicamentul”. Dilema pe care o propunea era următoarea: „Într-o localitate din Europa,

o femeie era pe moarte suferind de o formă gravă de cancer. Exista un anume medicament

despre care doctorii credeau că o poate salva. Era o formă de radium pe care un farmacist din

aceeaşi localitate o descoperise de curând. Producerea medicamentului era destul de

costisitoare, dar preţul pe care-l percepea farmacistul era de 10 ori mai mare decât costul de

producţie în sine. Soţul femeii bolnave, Heinz a mers pe la toţi cunoscuţii încercând să

împrumute banii, dar nu a putut aduna decât jumătate din costul medicamentului. În cele din

urmă i-a spus farmacistului că soţia sa era pe moarte şi l-a rugat să-i vândă mai ieftin

medicamentul sau să-i dea restul de bani mai târziu. Farmacistul i-a spus însă „Nu, eu am

descoperit acest medicament şi acum am de gând să scot bani din el”. Aşa că Heinz, disperat a

intrat prin efracţie în farmacie şi a furat medicamentul pentru soţia sa. Trebuia să facă soţul

acest lucru?” (Kohlberg, 1963).

Kohlberg era interesat nu atât de răspunsul „da” sau „nu” dat de subiecţii dilemei , cât de

raţionamentul din spatele răspunsului respectiv. Intervievatorul trebuia să afle de ce

respondentul credea că Heinz trebuia, sau nu să fure medicamentul. Modelul de cercetare a

presupus rezolvarea mai multor dileme similare, pentru a desprinde un model al gândirii

morale. Pasul următor a constat în clasificarea răspunsurilor în funcţie de stadiul de

dezvoltare intelectual. Gradul de încredere al acestor rezultate s-a făcut prin procedura numită

fidelitate interevaluatori, care a presupune re-scorarea protocoalelor de alţi cercetători. Într-

adevăr şi alţi specialişti au scorat similar protocoalele (Crain, 2004). Dezvoltarea morală

descrisă de Kohlberg presupune mai multe nivele, care la rândul lor includ mai multe stadii.

Nivelul 1 Raţionamentul preconvenţional sau moralitatea imatură

Stadiul 1 Ascultare şi orientare bazată pe pedeapsă

În acest stadiu pentru evitarea pedepselor soluţia este supunerea faţă de sursele externe de

autoritate. Caracteristicile acestui stadiu sunt similare primului stadiu al gândirii morale

descris de Piaget. Acum copilul consideră că o serie de autorităţi, deosebit de puternice, au

stabilit un set de reguli cărora el trebuie să se supună fără a le pune la îndoială. De exemplu, la

dilema lui Heinz, copiii mici vor răspunde că nu trebuia să fure medicamentul, pentru că nu e

bine să furi, e împotriva legii. Când au fost solicitaţi să-şi argumenteze răspunsul, majoritatea

au detaliat în termenii consecinţelor actului, explicând că este greşit să furi, e ceva rău şi „vei

fi pedepsit” (Kohlberg, 1958).

Deşi majoritatea copiilor acuză comportamentul lui Heinz, sunt şi unele excepţii: „Heinz

poate fura pentru că a întrebat înainte şi nu a furat cine ştie ce, nu va fi pedepsit”. Deşi aceşti

copii sunt întrucâtva de acord cu acţiunea lui Heinz, raţionamentul lor este caracteristic tot

primului stadiu, în aceeaşi idee în care autorităţile sunt cele care permit sau pedepsesc

acţiunile.

Este un stadiu al gândirii preconvenţionale deoarece moralitatea este plasată în exterior, “ceva

extern lor”, o serie de reguli formulate de adulţi care trebuie ascultate pentru a nu fii pedepsiţi.

(Colby, Kohlberg & Kauffman, 1987). Aşadar, în primul stadiu, dreptatea pentru copil este

aşa cum o defineşte autoritatea. A face ceea ce trebuie presupune supunerea faţă de autoritate

şi evitarea pedepsei.

Stadiul 2 Individualism şi orientare bazată pe schimb

La acest nivel, copiii pot percepe lumea din mai multe perspective, percep existenţa mai

multor posibilităţi, înţeleg că indivizi diferiţi au puncte de vedere diferite. Heinz credea, de

exemplu că este îndreptăţit să fure medicamentul, farmacistul dimpotrivă. De vreme ce totul

este relativ, fiecare e liber să-şi urmeze propriul interes. Un copil spunea că Heinz ar putea

fura medicamentul dacă şi-ar dori ca soţia sa să trăiască, dar ar putea să nu-l fure dacă ar dori

să se căsătorească cu altcineva, o femeie mai tânără şi mai atrăgătoare. Prin urmare, pentru el

este corect şi este o decizie bună ceea ce corespunde propriului interes (Kohlberg, 1958,

Colby et al., 1987).

Atât copiii din primul stadiu cât şi cei din stadiul al doilea vorbesc despre pedeapsă, dar o

percep diferit. În primul stadiu, pedeapsa este strâns asociată în mintea copilului cu ceva rău,

greşit, pedeapsa demonstrează că nesupunerea, neascultarea sunt greşite. Dimpotrivă, la

stadiul al doilea, pedeapsa este doar un risc pe care trebuie evitat, în mod natural.

Deşi uneori răspunsurile copiilor aflaţi la stadiul al doilea de dezvoltare pot părea amorale,

putem regăsi în ele putem un simţ al corectitudinii. Acum apare noţiunea de „schimb corect”

sau afacere cinstită. E mai mult o filosofie a „schimbului de favoruri”, un comportament

declanşează comportamente similare: „dacă-mi dai o palmă, îţi dau şi eu una”. La dilema lui

Heinz, copiii răspund adesea că acesta era îndreptăţit să fure medicamentul pentru că

farmacistul nu a fost dispus să facă un schimb cinstit, încerca să-l jecmănească pe Heinz

(Colby et al., 1987).

Şi acest stadiu se încadrează în nivelul preconvenţional, pentru că subiecţii se percep şi se

comportă ca indivizi şi nu ca membrii ai comunităţii, asistăm la schimburi individuale de

comportamente şi nu sunt interiorizate valorile familiale sau comunitare. În concluzie în tadiul

al doilea, copilul nu mai este impresionat atât de puternic de o singură autoritate; el începe să

perceapă că există mai multe perspective pentru fiecare problemă. De vreme ce totul este

relativ, fiecare este liber să-şi urmeze interesele, deşi adesea este necesar să faci schimburi de

favoruri cu alţii.

Nivelul II Moralitatea convenţională

Stadiul 3 Interes pentru relaţionarea şi menţinerea unor bune relaţii sociale

Copiii încep să creadă că oamenii trebuie să se conformeze expectaţiilor familiei şi a

comunităţii, să se comporte respectând regulile de „bună purtare”. Comportamentele corecte

presupun motive adecvate şi sentimente interpersonale pozitive, cum ar fi dragoste, empatie,

încredere, preocupare pentru ceilalţi. Copiii vor răspunde acum că Heinz era îndreptăţit să

fure medicamentul astfel dovedindu-se un „om bun care încearcă să-şi salveze soţia”,

„intenţiile sale erau bune, încerca să salveze viaţa persoanei iubite”.

Dacă motivele lui Heinz sunt juste, atunci cele ale farmacistului sunt probabil greşite. La acest

al treilea stadiu, farmacistul este perceput ca fiind „egoist”, „lacom”, „preocupat doar de sine

nu şi de ceilalţi”. Unii copii afirmă chiar că farmacistul este de condamnat şi ar trebui

întemniţat pentru asta.

După cum am menţionat anterior, se constată unele asemănări între primele trei stadii ale lui

Kohlberg şi primele două stadii ale lui Piaget. În ambele cazuri are loc o trecere de la

ascultare totală la o perspectivă relativistă şi ulterior la o preocupare pentru justele motive şi

intenţii. Diferenţa este că la Kohlberg această trecere se realizează pe durata a trei şi nu a două

stadii (Colby et al., 1987).

Stadiul 4 Menţinerea ordinii sociale

Gândirea caracteristică stadiul al treilea acţionează foarte bine în cadrul relaţiilor diadice, a

relaţiilor de familie sau a prieteniilor apropiate, relaţii în care o persoană poate ajunge să

cunoască, dacă se străduieşte, nevoile şi sentimentele celuilalt şi să-şi ofere ajutorul. În

stadiului al patrulea, dimpotrivă, interesele copiilor se extind, aceştia devenind preocupaţi de

societate ca întreg. Acum accentul se va pune pe respectarea legilor şi a autorităţilor precum şi

pe realizarea îndatoririlor care asigură menţinerea ordinii şi stabilităţii sociale. Ca răspuns la

dilema lui Heinz, mulţi subiecţi admit că motivele lui Heinz sunt corecte, dar acestea nu pot

scuza furtul. Ce s-ar întâmpla dacă cu toţii am începe să încălcăm regulile de câte ori am avea

un motiv, fie el şi just? Rezultatul ar fi haosul social, societatea nu ar mai putea funcţiona.

Se constată că, la acest nivel, copiii iau decizii raportându-se la societate ca întreg, prin

urmare este depăşită perspectivă individuală el raţionează din perspectiva unui membru al

societăţii (Colby et al., 1987).

La prima vedere, răspunsurile oferite de copiii din primul şi din al patrulea stadiu sunt

similare. La primul nivel, copilul se opunea furtului pentru că este împotriva legii, a regulilor.

Kohlberg insistă asupra argumentelor care stau însa la baza răspunsului. Copilul din primul

stadiu spune „E greşit să furi” şi „E împotriva legii” dar nu poate elabora mai mult, poate

spune doar că furtul poate duce la condamnarea şi arestarea unei persoane. Respondenţii de la

nivelul stadiului al patrulea, au o concepţie despre funcţionarea societăţii ca un tot şi rolul

legilor în acest context, concepţie care depăşeşte cu mult gândirea primului stadiu (Kohlberg,

1976).

În stadiile al treilea şi al patrulea, oamenii încep să gândească ca membrii ai unei societăţi

convenţionale, raportându-se la valorile, normele şi expectaţiile sociale. În stadiul al treilea,

accentul se pune pe a fi o bună persoană, a fi empatic şi dornic să-i ajuţi pe ceilalţi. În stadiul

al patrulea, respectarea legilor are ca finalitate menţinerea ordinii şi stabilităţii sociale.

Nivelul III Moralitatea postconvenţională (autonomia morală)

Stadiul 5: Contractul social şi drepturile individuale

La nivelul al patrulea, subiecţii sunt interesaţi de buna funcţionare a societăţii. Totuşi, o

societate într-o bună stare de funcţionare, nu este neapărat şi una bună. Un sistem totalitar

poate fi foarte bine organizat, dar nici pe departe de o moralitate ideală. În stadiul al cincilea,

indivizii încep să privească societatea dintr-o perspectivă mai mult teoretică, gândindu-se nu

la aceea în care trăiesc ci la una ideală, la valorile şi drepturile unei astfel de societăţi.Şi în

funcţie de setul de valori al societăţii ideale o evaluează pe cea în care trăiesc. (Colby et al.,

1987).

Stadiul al cincilea se bazează pe ideea că o societate morală, bună este aceea constituită sub

forma unui contract social, în care oamenii lucrează de bună voie pentru beneficiul comun. Ei

recunosc, la acest nivel că există mai multe grupuri sociale într-o societate care cu siguranţă

împărtăşesc valori diferite, dar sunt de părere că toţi oamenii raţionali au câteva aspecte cu

care sunt de acord, împărtăşesc unele principii. În primul rând toţi şi-ar dori anumite drepturi

(cum ar fi libertatea şi dreptul la viaţă) şi protejarea acestora. În al doilea rând, şi-ar dori unele

proceduri democratice care să înlocuiască legile nedrepte şi să îmbunătăţească societatea.

Ca răspuns la dilema lui Heinz, indivizii aflaţi la acest stadiu afirmă clar că ei nu sunt de

acord cu încălcarea legilor; legile sunt contracte sociale cu care toţi suntem de acord şi pe care

le putem schimba doar prin proceduri democratice. Pe de altă parte, dreptul la viaţă al soţiei

lui Heinz este un drept moral care trebuie protejat. Prin urmare, unii respondenţi încearcă să

aducă argumente în favoarea furtului lui Heinz „Este de datoria soţului să încerce să-şi

salveze soţia. Faptul că viaţa sa e în pericol depăşeşte orice standard impus, viaţa este mai

importantă decât proprietatea (Kohlberg, 1976).

Persoanele aflate în stadiului al cincilea de evoluţie vorbesc despre „moralitate” şi „drepturi”

care pot fi mai importante decât regulile, legile generale. Kohlberg era de părere însă că nu

trebuie să apreciem acest nivel de dezvoltare după afirmaţii şi etichete verbale ataşate unor

comportamente ci după perspectiva socială a raţionamanetelor lor. Şi în stadiul al patrulea se

vorbea adesea despre dreptul la viaţă, dar acesta era impus de autoritatea grupului de

apartenenţă şi respectat în consecinţă. Probabil dacă grupul ar fi valorizat proprietatea mai

presus de viaţă şi membrii grupului atunci indivizii aflaţi la acest nivel ar fi valorizat

proprietatea. La nivelul stadiului al cincilea, indivizii se străduiesc să identifice acele aspecte

pe care fiecare societate ar trebui să le valorizeze, încearcă să determine logic cum ar trebui să

fie o societate.

Stadiul 6 Principiile universale

Respondenţii stadiului anterior vor să elaboreze teoria unei societăţi ideale. Ei sugerează că

trebuie să se protejeze anumite drepturi individuale şi să se rezolve disputele într-o manieră

democratică. Totuşi procesele democratice nu coincid întotdeauna cu ceea ce individual pare a

fi just. De exemplu, o majoritate votează o lege care poate aduce prejudicii unei minorităţi.

Din aceste considerente Kohlberg a avut convingerea că putem vorbi de un stadiu superior,

acest al şaselea stadiu care defineşte principiile dreptăţii.

Teoria lui Kohlberg despre dreptate derivă din cea a filosofilor Immanuel Kant şi John Rawls

şi a unor mari lideri morali precum Gandhi şi Martin Luther King. Aceştia consideră că

principiul dreptăţii ne impune să tratăm revendicările tuturor părţilor într-un mod imparţial,

respectând demnitatea fiecărui individ. Prin urmare, principiul dreptăţii este universal, nu vom

vota o lege care ajută unii oameni dar îi răneşte pe alţii. Principiul dreptăţii implică un respect

egal pentru toţi. În opinia lui Kohlberg putem lua deciziile corecte analizând o situaţie din

perspectiva altei persoane. În dilema lui Heinz ar însemna ca toate părţile implicate –

farmacistul, Heinz şi soţia sa să joace rolul celorlalţi. Pentru a fi imparţiali, oamenii îşi asumă

o doză de ignoranţă (Rawls, 1971), comportându-se ca şi când nu ar şti ce rol joacă de fapt.

Toţi cei implicaţi în dilemă ar trebui să fie de acord că soţia trebuie salvată, aceasta ar fi

soluţia corectă, farmacistul nu şi-ar dori să fie în locul soţiei lui Heinz. O astfel de soluţie,

necesită nu doar imparţialitate dar şi respect egal pentru fiecare. Dacă soţia este considerată

mai puţin importantă decât ceilalţi, nu poate fi găsită soluţia corectă.

Cercetările au dovedit că nu există diferenţe semnificative între gândirea morală din stadiile

cinci şi şase. La nivel teoretic stadiul al şaselea presupune o concepţie mai clară şi mai

cuprinzătoare asupra principiilor universale (dreptate, drepturi individuale), dar în urma

interviului, diferenţele la nivelul gândirii nu au fost evidente. Astfel Kohlberg a renunţat la

stadiul al şaselea numindu-l un stadiu teoretic şi a considerat toate răspunsurile

postconvenţionale ca aparţinând stadiului al cincilea (Crain, 2004).

Şi totuşi, un aspect important care diferenţiază stadiul al cincilea de stadiul al şaselea este

nesupunerea civilă. La nivelul stadiului al cincilea subiecţii nu promovează nesupunerea

civilă datorită angajamentului lor social şi convingerii că legile pot fi schimbate doar prin

acorduri democratice. La nivelul stadiului al şaselea angajamentul faţă de dreptate dă

amploare nesupunerii civile. Martin Luther King considera că legile sunt valide câtă vreme

sunt întemeiate în dreptate şi că ataşamentul faţă de dreptate se asociază cu obligaţia de a nu

te supune legilor nedrepte. King admitea, cu siguranţă, nevoia generală de legi şi procese

democratice (stadiile al patrulea şi al cincilea) dar considera mai presus de toate principiul

dreptăţii (Kohlberg, 1981).

În stadiile al cincilea şi al şaselea, oamenii sunt mai puţin interesaţi de funcţionarea societăţii,

ca scop în sine şi mai interesaţi de valorile şi principiile care definesc o societate morală. În

stadiul cinci ei se centrează pe drepturile de bază şi pe principiile democratice, iar la stadiul

şase încearcă să definească principiile dreptăţii.

Stadiile dezvoltării morale ale lui Kohlberg, după cum afirma chiar autorul, nu sunt rezultatul

maturizării şi nici al socializării. Ele sunt rezultatul propriei noastre gândiri asupra

problemelor morale. Experienţele sociale susţin şi contribuie la dezvoltare prin stimularea

proceselor noastre mintale. Atunci când ne aflăm într-o dezbatere cu cineva iar propriile

noastre puncte de vedere şi principii sunt puse sub semnul întrebării vom fi motivaţi să

formulăm altele noi, mai cuprinzătoare. Aceste perspective mai ample sunt reflectate de

stadiile descrise de către autor. În interacţiunea cu ceilalţi, copiii descoperă că există mai

multe puncte de vedere, perspective diferite şi încearcă să ţină seama de ele în cadrul

activităţilor de colaborare. Discutându-şi problemele şi rezolvând diferenţele, îşi dezvoltă

concepţiile despre ceea ce este corect, just, moral. Kohlberg pledează pentru interacţiunile

deschise, democratice. Cu cât copiii se vor simţi mai puţin presaţi să se conformeze

autorităţilor, cu atât vor fi mai liberi să-şi elaboreze propriile puncte de vedere şi principii.

Kohlberg considera că stadiile gândirii morale au o succesiune invariabilă, un copil trece de la

primul stadiu la cel de-al doilea şi de aici la al treilea, etc. Copiii nu pot sări peste unele stadii

şi nu le pot parcurge într-o altă ordine decât cea dată. (Kohlberg, 1981).

Datele pe care se bazaează aceasstă afirmaţie au fost obţinute utilizând un design cu

eşantioane succesive independente. Kohlberg a intervievat numeroşi copii de vârste diferite

urmărind să determine dacă gândirea morală corelează într-o oarecare măsură cu vârstă.

Rezultatele i-au confirmat ipoteza, astfel primele două stadii sunt specifice vârstelor mici, iar

următoarele unor vârste mai mari. Dar aceste rezultate nu sunt foarte relevante, deoarece

designul de cercetare era unul transversal, au fost intervievaţi mai mulţi copii pentru fiecare

vârstă, prin urmare nu există date care să susţină că gândirea morala la aceşti aceşti copii va

urma succesiunea stadiilor în ordinea prevăzută de autor. Date mai relevante în acest sens s-au

obţinut prin studii longitudinale. Primele studii longitudinale de mare amploare (Holstein,

1973, Kohlberg & Kramer, 1969) au fost desfăşurate iniţial pe loturi de adolescenţi care au

fost testaţi pe o perioadă de trei ani. În urma studiilor rezultatele au fost însă ambigue.

Majoritatea subiecţilor fie au rămas la acelaşi stadiu fie au trecut la următorul, dar au existat şi

cazuri care păreau a fi sărit un stadiu. Mai mult, aceste studii au arătat că unii copii au

regresat, aspect neprevăzut de Kohlberg care susţinea că trecerea de la un stadiu la altul se

face într-un singur sens, ascendent.

În replică la aceste rezultate neaşteptate, Kohlberg a considerat că trebuie schimbată metoda

de scorare. În 1975, ca urmare a rezultatelor oferite de studiile longitudinale, Kohlberg a

hotărât să dezvolte un sistem de scorare mai precis şi mai adecvat, revizuind astfel întru câtva

definiţiile stadiilor . Pentru elaborarea acestui sistem de scorare revizuit, Kohlberg a lucrat

cu 7 băieţi din lotul iniţial care au fost retestaţi la 3-4 ani, timp de 20 de ani. În timpul acestor

cercetări, autorul a decis să renunţe la stadiul al şaselea.

Ulterior, Kohlberg a studiat ipoteza secvenţei invariabile a stadiilor pe alţi 5 de băieţi din lotul

original, care au fost de asemenea testaţi de cel puţin două ori (la 3-4 ani) în decursul a 20 ani.

De data aceasta nu au mai fost descoperite salturi între stadii, şi doar la 6% dintre subiecţi au

fost înregistrate situaţii de regresie. .

Kohlberg a afirmat că stadiile sunt integrate ierarhic, acumulările morale din stadiile

anterioare sunt integrate într-un cadru nou şi superior calitativ. De exemplu, persoanele din

stadiul al patrulea pot încă înţelege raţionamentele din stadiul al treilea, dar acum le

subordonează unor judecăţi mai cuprinzătoare. Ei înţeleg că Heinz a avut motive întemeiate

pentru a fura, dar subliniază faptul că daca toţi am fura atunci când avem un motiv, structurile

sociale s-ar prăbuşi. Astfel, stadiul al patrulea subordonează orientarea bazată pe motive unei

orientări mai largi, bazată pe societate ca întreg.

Conceptul de integrare ierarhică a fost foarte important pentru Kohlberg, deoarece i-a permis

să explice direcţia evoluţiei stadiale. Nefiind un adept al teoriei maturizării, nu putea explica

secvenţialitatea stadiilor prin mecanisme genetice. De aceea, el a vrut să arate modul în care

fiecare nou stadiu asigură un cadru de lucru lărgit pentru problemele morale. Stadiul al

patrulea transcende limitările stadiului al treilea, individul devine preocupat de organizarea

socială. Stadiul al cincilea pleacă de la slăbiciunile stadiului al patrulea, o societate bine-

organizată nu este neapărat şi una morală. Stadiul al cincilea ia în considerare drepturile şi

procesele care duc la o societate morală. Fiecare nou stadiu reţine câştigurile stadiului

precedent, dar le transformă într-un cadru de lucru mai larg. În acest sens, fiecare stadiu este

mai adecvat cognitiv decât cel anterior (Crain, 2004).

Kohlberg, ca şi toţi teoreticienii stadiilor, a susţinut că secvenţialitatea stadială a gândirii

morale aşa cum este descrisă de teoria sa este universală, identică în toate culturile. Kohlberg

a precizat că teoria sa surprinde modurile fundamentale de raţionare morală şi nu conţinutul

credinţele specifice care diferenţiază de la o societate la alta (Kohlberg & Gilligan, 1971). De

exemplu, o anumită cultură poate descuraja agresiunea fizică, pe când o alta o poate încuraja.

Drept rezultat, copiii vor avea diferite opinii despre agresiune, dar ei vor raţiona în acelaşi fel,

în cadrul aceluiaşi stadiu.

În primul stadiu, un copil poate spune că este rău să devii agresiv când eşti insultat „pentru ca

vei fi pedepsit din cauza asta", în timp ce altul spune că „e bine să te baţi, nu vei fi pedepsit".

Credinţele diferă, dar ambii copii raţionează pe marginea lor în acelaşi mod fundamental, în

termeni de consecinţe fizice (pedeapsă). Ei fac acest lucru pentru că doar acest lucru îl pot

prelucra cognitiv. Mai târziu, primul copil poate argumenta că bătaia nu este bună „pentru că

dacă toată lumea s-ar bate tot timpul, ar fi anarhie", în timp ce al doilea copil ar putea spune

că „oamenii trebuie să-şi apere onoarea, deoarece dacă nu o fac, toată lumea se va insulta şi

întreaga societate s-ar prăbuşi".

Încă o dată, credinţele specifice diferă, reflectând diferite culturi, dar raţionamentul de bază

este acelaşi, în acest caz, este vorba despre stadiul al patrulea, în care oamenii pot lua în

considerare aspecte abstracte, cum ar fi ordinea socială. Copiii, indiferent de credinţele lor,

vor avansa întotdeauna la gândirea din stadiul al patrulea la un anumit timp după gândirea din

primul stadiu, deoarece este mult mai sofisticată din punct de vedere cognitiv.

Kohlberg a considerat că această secvenţă de stadii este aceeaşi în toate culturile, deoarece

fiecare stadiu este mai avansat din punct de vedere conceptual decât celelalte. El şi alţi

cercetători au aplicat interviul pe copii şi adulţi dintr-o mare varietate de culturi, inclusiv

Mexic, Taiwan, Turcia, Israel, Yucatan, Kenya, Bahamas şi India. Majoritatea studiilor au

fost transversale şi doar unele longitudinale. Studiile au confirmat secvenţa stadiilor lui

Kohlberg, în măsura în care copiii din culturi diferite parcurg diferite stadii, ei par a le

parcurge în ordine (Edwards, 1981). În SUA, majoritatea adulţilor cu studii medii din mediul

urban ajunge în stadiul al patrulea, un procent mic folosind raţionamente specifice stadiului al

cincilea. Situaţia este similară în zonele urbane ale altor ţări. În satele izolate şi în

comunităţile tribale se întâlnesc însă cu greu adulţi mai avansaţi de stadiul al treilea (Cole &

Cole, 2001, Edwards, 1981).

Kohlberg a sugerat că putem înţelege aceste descoperiri în termenii teoriei lui Piaget.

Conform acesteia, factorii culturali nu formează în mod direct gândirea morală a copilului, dar

o stimulează. Experienţele sociale pot provoca dezvoltarea morală, reprezintă probleme de

rezolvat pentru care sunt necesare alte structuri morale, alt nivel de gândire. Spre exemplu, în

satele tradiţionale există puţini factori care să pună la încercare moralitatea din stadiul al

treilea; normele de grijă şi empatie funcţionează în administrarea cu succes a interacţiunilor

directe din cadrul grupului. Atunci când tinerii pleacă pentru a urma o şcoală sau pentru a

lucra, deci părăsesc satul constată că valorile morale de care dispun nu mai sunt valabile,

relaţiile interpersonale funcţionează după alte reguli. Constată că normele grupului în ceea ce

priveşte grija şi empatia au un impact scăzut asupra interacţiunilor impersonale şi recunosc

nevoia unei structuri legale formale pentru a asigura comportamentul moral. Ei încep să

gândească în termenii moralităţii din stadiul al patrulea. Aşadar sunt stimulaţi să se gândească

la problemele morale în moduri noi. (Keniston,1971)

Teoria lui Kohlberg se preocupă de gândirea morală, nu de acţiunea morală. După cum ştim,

oamenii pot vorbi la un înalt nivel moral, dar să nu se poarte în consecinţă. De aceea, nu ne

aşteptăm la o corelaţie perfectă între judecata morală şi comportamentul moral. Totuşi,

Kohlberg considera că ar trebui să existe o relaţie între cele două (Kohlberg, 1971).

Ca ipoteză generală, comportamentul moral este mai consistent, predictibil şi responsabil în

stadiile superioare, deoarece se utilizează standarde din ce în ce mai stabile şi mai generale.

De exemplu, în stadiul al treilea deciziile se bazează pe aprobarea celorlalţi, care poate varia,

dar în stadiul al patrulea referinţa este stabilirea regulilor şi a legilor. De aceea, ne putem

aştepta ca un comportament moral să devină mai consecvent pe măsură ce gândirea

avansează.

Per total, cercetările au indicat legături relativ modeste între gândirea morală şi acţiunea

morală. Partizanii lui Kohlberg sunt nemulţumiţi de rezultate, considerând că trebuie să existe

o relaţie mai puternică, care trebuie descoperită (Walker & Pitts, 1998).

Kohlberg a încercat de asemenea să coreleze stadiile gândirii morale de alte forme de

cogniţie. Într-o primă fază, a analizat stadiile în termenii structurilor cognitive fundamentale

şi apoi a căutat paralele în gândirea pur logică şi socială. În acest scop, a analizat stadiile în

termenii capacităţii implicite de asumare a rolurilor, a capacităţii de a lua în considerare

punctele de vedere ale celorlalţi (Kohlberg, 1976, Rest, 1983).

În primul stadiu, copiii nu par a recunoaşte că există atitudini diferite, ei presupun că există

doar un singur punct de vedere corect, acela al autorităţilor. În contrast, în stadiul al doilea, ei

recunosc că oamenii au interese şi atitudini diferite, şi par a-şi învinge egocentrismul, constată

că perspectivele sunt relative şi oarecum individualizate. Ei încep de asemenea să ia în

considerare modul în care indivizii îşi pot coordona interesele în termeni de tranzacţii mutual

benefice. În stadiul al treilea, se conceptualizează asumarea rolurilor ca fiind un proces

empatic mai profund („cineva este preocupat de sentimentele celorlalţi”); pentru ca în stadiul

al patrulea să înţeleagă faptul că oamenii îşi coordonează rolurile (atitudinile şi interesele

personale) în contextul unui sistemul de legi stabilite şi acceptate. În stadiul al cincilea se

accentuează interrelaţionarea prin respectarea intereselor celuilalt (valoare a democratiei)

pentru ca în stadiul al şaselea să se ia în considerare modul în care părţile privesc

perspectivele conform principiilor justiţiei. (Colby et al., 1987).

2. Carol Gilligan - Stadiile dezvoltării morale la femei

În 1977, Carol Gilligan, colaboratoare a lui Kohlberg, a publicat un eseu care critica teoria

acestuia considerând că este antifeministă. Gilligan a publicat acest articol într-un volum „Cu

o voce diferită" (1982), care a iscat controverse aprinse şi a stimulat un nou mod de gândire.

Gilligan subliniază faptul că Kohlberg şi-a dezvoltat teoria stadialităţii moralei lucrând

aproape exclusiv cu loturi de băieţi şi prin urmare stadiile reflectă o orientare ferm masculină.

Pentru bărbaţi, gândirea morală avansată se învârte în jurul regulilor, drepturilor şi principiilor

abstracte. Idealul este justiţia formală, în care se încearcă a fi imparţial în evaluarea

afirmaţiilor concurente ale tuturor părţilor. Individul se detaşează de situaţie şi încearcă să

ajungă la o soluţie care este corectă într-un sens teoretic. Această concepţie asupra moralităţii,

spune Gilligan, exclude perspectiva feminină asupra problemelor morale.

Pentru femei, moralitatea se centrează nu pe drepturi şi reguli, ci pe relaţiile interpersonale şi

pe etica grijii şi compasiunii. Idealul nu este justiţia impersonală, ci un mod de viaţă mai

afiliativ, afectuos. În plus, moralitatea femeilor este mai contextualizată, este legată de relaţii

reale şi în curs de desfăşurare, mai degrabă decât de soluţii abstracte la dileme ipotetice.

Din cauza acestor diferenţe între sexe, spune Gilligan, bărbaţii şi femei scorează frecvent la

stadii diferite ale scalei lui Kohlberg. Femeile scorează frecvent la stadiul al treilea, datorită

focalizării pe relaţiile interpersonale, în timp ce bărbaţii scorează mai frecvent la stadiile al

patrulea şi al cincilea, care reflectă concepţii mai abstracte despre organizarea socială. Acesta

ar fi considerentul pentru care femeile scorează mai jos decât bărbaţii. Totuşi, dacă scala lui

Kohlberg ar fi mai sensibilă la orientarea interpersonală a femeilor, ar arăta că femeile

continuă să-şt dezvolte gândirea dincolo de stadiul al treilea.

În unele din lucrările sale, Gilligan a schiţat modul în care se dezvoltă orientarea morală a

femeilor. Ea consideră că attudinea şi trebuinţa de grijă şi afiliere sunt prezente în situaţii

reale de viaţă (nu ipotetice), a intervievat femei care se confruntau cu o criză personală -

decizia de a face un avort. Prin intermediul acestor interviuri, Gilligan a descris modul în care

femeile progresează de la moduri de gândire preconvenţionale la cele convenţionale şi

postconvenţionale. La nivel preconvenţional, femeile vorbeau despre probleme în termeni de

ce însemnau acestea pentru ele, în termeni de interes personal. La nivel convenţional, au

adoptat valori care descriu maternitatea prescrise social. La nivel postconvenţional, şi-au

formulat propriile interese bazate pe cunoştinţele cumulative despre relaţiile umane.

Pe parcursul discuţiilor cu femeile, s-a constat prezenţa unei preocupări pentru conceptele de

„egoist" şi „responsabil". La nivelele inferioare de moralitate, discursurile au demonstrat

prezenţa puternică a valorilor originate la nivelul intereselor personale; la nivel următor de

dezvoltare (gândirea convenţională) asistăm la o oarecare decentrare, asociată cu perceperea

responsabilităţii în exterior, „a celorlalţi”; iar la nivel postconvenţional, femeile dezvoltă

raţionamente morale în care interesele personale („egoiste”) sunt concordante cu ale celorlalţi,

responsabilitatea rezultă din interdependenţă. Spre exemplu, "De unul singur, nu prea există

un sens al lucrurilor. E ca sunetul unei singure mâini care aplaudă, ca sunetul unui singur

bărbat sau femei, lipseşte ceva. Trebuie să-i iubeşti pe ceilalţi pentru că, deşi s-ar putea să nu

îi placi, sunteţi inseparabili. Într-un fel, este ca şi cum ţi-ai iubi mâna dreaptă. Sunt o parte din

tine."

O serie de studii susţin punctul de vedere al lui Gilligan, conform căruia există două orientări

morale, una masculină, orientată pe justiţiei şi una feminină orientată pe grija pentru alţii.

Când Lyons (1983) a întrebat bărbaţi şi femei „Ce înseamnă pentru tine moralitatea?", s-au

determinat o serie de diferenţe tipice, de exemplu un bărbatul spune: „Moralitatea este de fapt

a avea un motiv pentru a şti ce este corect, ce trebuie sa faci" iar o femeie spune: „Moralitatea

este un tip de conştiinţă, cred, o sensibilitate, pentru că poţi afecta viaţa altcuiva" . Bărbaţii se

concentrau în răspunsurile lor pe raţiune, în timp ce femeile pe relaţia cu ceilalţi. Un număr de

studii au descoperit că orientarea spre grijă este prevalentă în rândul fetelor şi femeilor, în

special atunci când respondentele descriau liber dilemele vieţii reale care sunt importante

pentru ele, mai degrabă decât dilemele ipotetice ale cercetătorului.

Se pare că pot exista două linii de dezvoltare, în sensul descris de Werner. O linie se

concentrează asupra logicii, dreptăţii şi organizării sociale, cealaltă pe relaţiile personale şi pe

grijă. Atât bărbaţii, cât şi femeile le dezvoltă pe amândouă, deşi una poate fi predominantă la

un anumit sex. Există de asemenea dovezi că, pe măsură ce oamenii ajung la maturitate şi

încep să-şi asume stadiile înalte ale gândirii morale, cele două direcţii tind să devină integrate

în mod egal (Gilligan, 1982).

Cum se poate dezvolta gândirea morală? Turiel (1966) a descoperit că atunci când copiii

ascultă judecăţile morale ale adulţilor, schimbările rezultate erau neînsemnate, concluzie care

coincide cu teoria lui Kohlberg, deoarece şi acesta considera că gândirea morală se

reorganizează în funcţie de evenimentele la care participă copilul. Metoda eficientă pentru

dezvoltarea moralităţii se numeşte metoda Kohlberg-Blatt şi presupune inducerea unui

conflict cognitiv. Copilul are o anumită părere, este încurcat de o informaţie discrepantă şi

apoi rezolvă confuzia, formându-şi o poziţie mai avansată şi mai cuprinzătoare. Metoda

reprezintă de asemenea procesul dialectic al predării socratice. Studenţii îşi exprimă o părere,

profesorul pune întrebări care îi determină să observe inadecvările opiniei lor şi apoi sunt

motivaţi să formuleze opinii mai bune.

Deşi Kohlberg era dedicat modelului schimbării prin conflict cognitiv, a dezvoltat şi o altă

strategie, abordarea comunităţii juste. Aici, punctul central nu este individul, ci grupul.

Kolberg şi unii din colegii săi au pregătit un grup special de aproximativ 180 de liceeni şi i-a

încurajat să funcţioneze ca o democraţie şi să se considere o comunitate. Iniţial, sentimentul

comunităţii nu era prezent. Orientarea dominantă a grupului era stadiul al doilea, trata

probleme cum ar fi furtul ca pe una strict individuală. „Dacă unui băiat i se fura ceva,

ghinionul lui”. După un an, normele grupului au avansat la stadiul al treilea; elevii considerau

acum furtul ca fiind o problemă a comunităţii, care se reflecta în gradul de încredere şi grijă

din grup. Ca rezultat, furtul şi alte probleme de comportament au scăzut drastic şi elevii au

început să se ajute reciproc în diferite moduri. Deşi abordarea justei comunităţi se

concentrează pe orientarea morală a grupurilor, cercetătorii s-au întrebat dacă programul

produce schimbări în individ. Power (1989) a descoperit că elevii care au participat în

programe timp de 2 sau 3 ani, în comparaţie cu cei din grupul de control, au avut scoruri ale

judecăţii morale mai mari, dar progresul lor era totuşi modest. Majoritatea progresaseră de la

stadiul al doilea sau al treilea. Cercetătorii îi sfătuiesc pe cei care doresc să încurajeze

dezvoltarea morală in indivizi să se concentreze pe discuţii academice despre dileme morale

ipotetice. Această intervenţie este mai uşoară decât încercarea de a schimba întreg grupul.

În concluzie, Kohlberg, ca succesor al lui Piaget, a oferit o secvenţă de stadii de dezvoltare a

gândirii morale mai detaliată. Piaget a descris două stadii ale gândirii morale, dintre care al

doilea apare în adolescenţă. Kohlberg a descoperit stadii adiţionale care se dezvoltă pe tot

parcursul adolescenţei şi în perioada adultă. El a sugerat că unii oameni ajung la un nivel

postconvenţional al gândirii morale, în care nu mai acceptă societatea ca fiind dată, ci se

gândesc în mod autonom la cum ar trebui să fie o societate (Crain, 2004).

Teoria lui Kohlberg a provocat multe critici. Unii şi-au manifestat dezaprobarea faţă de

conceptul de moralitate postconvenţională. Hogan (1973) crede că este periculos ca oamenii

să-şi plaseze propriile principii deasupra societăţii şi a legii. Alţii au considerat că stadiile sunt

fundamentate cultural. Conform Simpson (1974), Kohlberg a dezvoltat un model stadial bazat

pe tradiţia filosofică raţională a vestului şi apoi a aplicat acest model culturilor non-vestice,

fără a lua în considerare diferenţele. Tronto (1987) notează că societăţile indigene pot

dezvolta orientări morale mai apropiate de cele definite de Gilligan pentru femeile vestice.

Indigenii din America şi din Africa de Vest, poate şi din subculturile afro-americane pun

accentul pe interdependenţa oamenilor şi pe sine ca o extensie a altora. Într-adevăr, nativii sud

americani au fost uimiţi de lipsa de grijă şi de legătură a albilor, nu numai cu alţi oameni, ci şi

cu alte fiinţe vii sau chiar cu obiecte. Se pare că în culturile mai puţin evoluate gândirea

morală se stabilizează în stadiul al treilea şi se asociază cu valori morale bazate pe armonie şi

pe interdependenţă.