Introducere

Schizofrenia (greacă schizein = a despica, a scinda, phren = minte, suflet),

(Bleuler, 1911), sinonimă cu Dementia praecox (Kraepelin, 1896) este o

denumire a unui grup de boli mintale care se includ în categoria psihozelor

endogene. Caracteristică este apariția unor manifestări psihopatologice majore,

cum sunt halucinațiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective,

tulburări de comportament, dezorganizarea personalității. Până la data actuală

nu au fost puse în evidență cauze corporale decelabile.  Schizofrenia este una

din cele mai severe afecțiuni psihiatrice, cu repercusiuni grave atât pentru

bolnav, cât și pentru aparținători, mai ales că nu se poate prevedea niciodată

care va fi evoluția bolii, în ciuda tratamentelor moderne care au modificat

radical prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor.

Obictivele lucrării:

Să identific ce este schizofrenia;

Să evidențiez particularitățile schizofreniei;

Să depistez măsurile/ acţiunile psihopedagogice de intervenţie şi

asistenţă a schizofrenilor;

Să redau concluziile;

Primul paragraf reprezintă scurt istoricul apariției și dezvoltării schizofreniei,

savanții care au abordat tema schizofreniei și au descris particularitățile ei.

Paragraful doi este dedicat cauzelor și clasificării schizofreniei, în paragraful

trei am iclus formele clinice, simptomatologia și particularitățile schizofreniei,

paragraful patru este consacrat în întregime tratamentului folosit de către

persoanele care suferă de demenție precoce.

3

§ 1 : Delimitările conceptuale

O descriere a unui comportament de tip schizofren găsim deja în antichitate în

scrierile lui Aretaeus din Cappadocia. În medicina modernă, diversele

manifestări clinice ale acestei maladii au fost de mult cunoscute, fiind însă

descrise sub diferite denumiri izolate unele de altele (Kahlbaum: catatonie;

Hecker: hebefrenie; Westphal:paranoie acută). Este meritul psihiatrului

german Emil Kraepelin de a fi reunit în 1896 simptomele caracteristice sub

noțiunea de "Dementia praecox" ("Demență precoce"), dorind să sublinieze prin

aceasta evoluția nefavorabilă a bolii până la modificarea gravă a personalității,

deși - în realitate - nu este vorba de o demență în sensul strict psihopatologic al

cuvântului. Eugen Bleuler în 1911 introduce denumirea

de Schizofrenie ("scindare, disociere a minții"), accentuând prin aceasta

caracterul disociativ particular al tulburărilor psihopatologice. Kurt

Schneider (1930) face diferența între simptomele de prim ordin și cele

secundare, permițând astfel un diagnostic operațional. Conceptul de

schizofrenie în sistemele moderne de clasificare ICD-

10 ("International Classification of Diseases" a Organizației Mondiale a

Sănătății - WHO) și DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental

Disorders, ediția IV, 1994), bazate pe conceptele tradiționale, contribuie la

stabilirea unui consens internațional, referindu-se la cele mai moderne rezultate

ale cercetărilor și la necesitatea operaționalizării diagnosticului și terapiei.

4

§ 2 : Cadrul general privind schizofrenia

Cauzele schizofreniei

Cauza exactă a schizofreniei nu este în mod clar cunoscută, dar însă se crede că

diverşi factori contribuie la dezvoltarea bolii . În primul rând vorbind despre,

ereditate, care joaca un rol important în etiologia schizofreniei, boli psihice.

Tipul de personalitate poate fi, de asemenea, un factor adăugată pentru

dezvoltarea schizofrenie.Un alt factor cauzal pentru schizofrenie este familia şi

condiţiile de acasă. Inteligenţă joacă, de asemenea, un rol-cheie în dezvoltarea

schizofrenie, un individ cu IQ scazut are o performanţă slabă în domeniul

educaţiei şi poate duce la eşec în viaţa cauzând lipsa de speranţă şi de încrederea

în sine care la fel poate cauza schizofreniei. Eşecul în realizarea de relaţii

interpersonale în cadrul familiei şi în societate duce la tulburări psihologice

diferite şi diverse dificultăţi. Stresul mental, de asemenea, cauzează

schizofrenia.

Clasificarea schizofreniei după L. D. Crivceanschii

F 20 Schizofrenie

F 20.0 Schizofrenie paranoid

F 20.1 Schizofrenie hebefrenă

F 20.2 Schizofrenie catatonă

F 20.3 Schizofrenie nediferențiată

F 20.4 Depresie postschizofrenă

F 20.5 Schizofrenie reziduală

F 20.6 Schizofrenie simplă

F 20.8 Altă schizofrenie

F 20.9 Schizofrenie nespecificată

[”Urgențe medicale” L. D. Crivceanschii p. 320]

§ 3 : Particularitățile specifice ale schizofreniei

5

Simptomele schizofreniei

Există mai multe tipuri de schizofrenie, astfel că simptomele variază. 

În general, aceste simptome includ:

- credințe care nu se bazează pe realitate (delir), cum ar fi credința pacientului

că cineva este împotriva lui ;

- halucinații auditive sau vizuale (pacientul aude și vede lucruri care nu există);

mai frecvente sunt halucinațiile auditive ;

- vorbire incoerentă ;

- neglijarea igienei personale ;

- lipsa emoțiilor ;

- emoții nepotrivite contextului în care se găsește pacientul ;

- manifestări aggressive ;

- comportament catatonic ;

- o senzație persistentă că este urmarit ;

- probleme de funcționare la școală sau la serviciu ;

- izolare social ;

- neîndemânare, mișcări necoordonate.

Schizofrenia variază de la ușoară la severă. Unii pacienți pot fi capabili să

funcționeze bine în viața de fiecare zi, în timp ce alții au nevoie de îngrijiri

intensive, specializate. În unele cazuri, simptomele schizofreniei par să apară

brusc. În alte cazuri aceste simptome se dezvoltă treptat, de-a lungul mai multor

luni, și pot să nu fie observate de la început.

Formele clinice ale schizofreniei

După grupul de simptome și asocierea lor, care apar pe primul plan, se

deosebesc mai multe forme clinice:

Forma paranoid-halucinatorie, dominată de stările delirante și de

halucinații.

6

Forma catatonică, care poate culmina cu starea de "catatonie

pernicioasă": bolnavul imobil dezvoltă febră înaltă cu tulburări vegetative

grave, care pot provoca moartea.

Forma hebefrenică. Pe primul plan sunt tulburările afective și cele de

gândire formală.

Forma reziduală apare în decursul evoluției, uneori sub efectul

tratamentului. Caracteristică este modificarea personalității cu reducerea

inițiativei, sărăcie afectivă, declin social.

Schizophrenia simplex este o formă săracă în simptome pozitive cu

tendință spre forma reziduală.

Particularitățile schizofreniei

Se consideră că grupul schizofreniilor cuprinde toate cazurile de alienare a

personalității, caracterizate prin tulburarea permanentă și de o severă gravitate a

raportuturilor intelectuale, afective și sociale ale Eului cu ceilalți și cu realitatea.

Acest grup de psihoze endogene este caracterizat, în primul rând, prin

”delir”, în sensul de ”alterare al sistemului realității”, reflectând în felul acesta

un anumit tip specific din punct de vedere psihopatologic de ”organizare

visanică” a persoanei, bolnavului respectiv. În această categorie nosologică sunt

incluse 2 subgrupe clinice :

a) subgrupa schizofreniilor, caracterizate prin dezorganizarea psihică a

personalității ;

b) subgrupa psihozelor delirante cronice, simple sau halucinatorii, fără

dezorganizarea psihică a personalității.

Așa cun spuneam, elementul psihopatologic comun al tuturor formelor

clinice care întră în acest grup este delirul. Delirul este acea tulburare de gândire

caracterizată prin dezacordul ideilor, judecăților și sentimentelor unui individ,

independent de voință acestuia, în raport cu realitatea logică (H. Ey). Starea

7

delirantă se caracterizează prin următoarele aspecte : dezacordul cu realitatea

obiectivă logică ; dezorganizarea vieții psihice prin incoerență, discordanță ți

autism. Rezultă de aici două atitudini privind modul de interpretare a delirului,

și anume :

1. Delirul este un fenomen psihopatologic elementar, reductibil la o idee, o

eroare, un sentiment, o intuiție, considerat ca un fenomen primar

ireductibil la o altă tulburare decât cea pe care o reprezintă (K. Schneider,

G. de Clerambault).

2. Delirul este rezultatul unei modificări globale și complexe a structurii

personalității, având două aspecte :

o structură de tip negativ (dezorganizarea structurii conștiinței și a

persoanei) ;

o structură de tip pozitiv (trăire delirantă) .

Vom analiza în continuare aceste aspecte psihopatologice legate de grupa

psihozelor endogene delirante. Cadrul nosologic complex și de un mare

polimorfism, așa cum spuneam, el cuprinde următoarele aspecte :

a) grupa schizofreniilor ;

b) grupa delirurilor sistematizate cronice ;

c) psihozele endogene atipice .

[”Tratat de psihopatologie”, C. Enăchescu, p. 350]

§ 4 : Asistența psihopedagogică a persoanelor afectate de schizofreniei

8

În tratamentul schizofrenicilor intervine acea orientare generală, care emană

direct din caracterul terapeutic al noțiunii de schizofrenie. Nu-l mai abordăm pe

schizofrenic ca pe un dement, spre a asista ca spectator la evoluția fatală a bolii

sale; vedem acum în el pe drept cuvânt un ”schizofrenic”, adică un invalid care

rupe legăturile cu ambianța și a cărui atitudine vicioasă poate fi combătută. Prin

comportamentul nostru față de el credem că putem face ceva pentru dânsul, iar

acest mod de a vedea are prin el însuși un efect curativ. Spiritul nostru de

precizie nu va întârzia să găsească vagă și insuficientă această formulă. Dar nu

trebuie să uităm că insesizabile coarde, care nu se lasă descriese prin cuvinte, se

extind de la om la om și, de asemenea, de la medic la bolnav. ”Dacă nu agregăm

scepticismul terapeutic în tratamentul schizofreniei, este pentru că această

atitudine nu este nicidecum indiferentă în ceea ce privește rezultatele

tratamentului. De fapt, cu toții știm cât de ușor pot fi influențați schizofrenicii,

în bine și mai ales în rău, prin sugestiile active sau pasive ale medicului, ale

anturajului etc.”

Plasamentul familial devine, de asemenea, un factor tot mai important în

tratamentul schizofrenilor. Luând o extensie mereu mai mare, acest plasament

schimbă în același timp aspectul a ceea ce a fost sau a ceea ce încă mai este

tratamentul în unele țări. Nu este vorba doar de a ”caza” în afara azilului cîțiva

”demeți” inofensivi, ci în primul rând de a aplica o măsură terapeutică tuturor

celor care pot să benificiezede ea. Schizofrenicul fuge bucuros de realitate și se

refugiază în autismul său. O ședere prelungită la azil nu este câtuși de puțin

indicată pentru el. El se adaptează la azil și se stereotipizează. Plasamentul

familial combate în mod eficace această tendință. Fără a-l reda grabnic pe

bolnav vieții curente, el îi dă posibilitatea să se adapteze la aceasta, într-un

cadru adecvat, la o viață restrânsă, ce-i drept, dar mult mai apropiată de viața

normală decât azilul.

9

Terapia prin muncă secondează aceste eforturi. Astăzi aceasta dispune și ea de

o bază psihologică. Detașat de devenirea ambiantă, schizofrenicul are nevoie de

cadre fixe care să-i permită o ancorare. Numai o muncă regulată poate oferi

asemenea cadre. ”Sarcina noastră constă în a alege un moment favorabil pentru

a face o breșa în autismul în care se îngroapă schizofrenicul, împiedicându-l să

recadă în ea. Cel mai bun mijloc pentru aceasta este în mod cu totul firesc

munca; nu o muncă mașinală și proscrisă în mod schematic, ci o ocupație

adaptată la individualitatea bolnavului și care să țină seama de deprinderile și

gusturile sale.” În consecință, vedem aplicându-se terapia prin muncă, în mare

măsură, nu numai în aziluri, ci și în casele de sănătate cele mai luxoase. Este

unul din mijloacele de care nu s-ar putea lipi tratamentul rațional al

schizofrenilor.

Devine deci o datorie a medicului să încerce să facă o breșă în reacțiile

schizofrenicilor. Eșecurile nu trebuie să-l discurajeze. Fără a obosi, va trebui s-o

ia mereu de la capăt, iar mai devreme sau mai târziu, în cele mai multe cazuri,

va reuși, cu condiția de a avea intuiția necesară. Orice schimbare este de luat în

considerare din acest punct de vedere. Uneori devine posibilă scoaterea

bolnavilor din baia continuă sau din camera de izolare și trimiterea lor direct la

plimbare.

10

Conclizii :

Schizofrenia reprezintă un grup de tulburări psihice în care realitatea este

interpretată în mod anormal. Schizofrenia se caracterizează prin halucinații,

delir, comportament și gândire dezorganizată. Persoanele cu schizofrenie se

izolează de ceilalți oameni și de activitățile din jurul lor, retrăgându-se într-o

lume interioară marcată de psihoze. Contrar credinței populare, schizofrenia nu

este același lucru cu personalitatea scindată sau personalitatea multiplă. În timp

ce cuvântul “schizofrenia” înseamnă ”minte-scindată”, ea se referă la o

tulburare a echilibrului emoțiilor și gândirii. Schizofrenia este o boală cronică,

ce necesită tratament pe toată durata vieții. Dar datorită noilor medicamente,

simptomele schizofeniei pot fi ameliorate, permitând pacientului să aibă o viață

productivă și placută. Schizofrenia este o tulburare psihotică cu etiologie

necunoscută ce se caracterizează prin simptome positive și negative.

Simptomele schizofreniei influențează, gândirea, percepția, atenția, afectivitatea

și funcționarea socială și ocupațională. Boala este cronică, cu o evoluție, care

include o fază prodromală, o fază activă și o fază reziduală. Simptomele

schizofreniei sunt positive și negative.

Simptomele pozitive: Simptome negative:

1. Deliruri 1. Aplatizarea afectivă

2. Halucinații 2. Alogie

3. Comportament dezorganizat 3. Avoliție 

4. Anhedonie

Debutul este cel mai frecvent între vârstele de 15-33 ani (50% din cazuri înainte de

25 ani) și este mai rar înainte de vârsta de 10 ani sau după 40 ani.

Debutul este mai precoce la bărbați decât la femei. Incidența mai mare

este iarna și la începutul primăverii. Tratamentul multidimensional

reunește mijloacele medicamentoase, psiho- și socioterapeutice.

11

Bibliografie :

1. Enăchescu C., (2003) , Tratat de psihanaliză și psihoterapie. Ed. Polirom,

Iași

2. Enăchescu C., (2005), Tratat de psihopatologie. Ed. Polirom, Iași

3. Ey H., (1983), Conștiința. Ed. Științifică, București

4. Crivceanschii L. D., (2010), Urgențe medicale. Ghid practice. Ed. a III-a,

rev. și compl., Chișinău

5. Minkowski E., (1999), Schizofrenia. Psihopatologia schizoizilor și

schizofrenicilor. Ed IRI, București

6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Schizofrenie

7. http://www.sfatulmedicului.ro/Schizofrenia-si-alte-tulburari-psihice/

schizofrenia_110

8. http://www.paginamedicala.ro/boli-afectiuni/Schizofrenia_1017/

12

Glosar :

Autism – izolare, închidere în sine patologică, refuzul oricărei comunicări exterioare. Este considerat ca o formă de narcissism, de dereism sau ca un symptom psihotic. Polarizarea întregii vieți psihice asupra lumii iterioare a bolnavului.

Catatonie – sindrom psihomotor privind activitatea motorize voluntară, caracterizat prin episoade psihomotoare de stupoare, imobilism, negativism motor, stereotipii, flexibilitate ceroasă etc.

Delir – tulburare de gândire sistematizată în jurul unei teme central sau difuze, nesistematizată, în opoziție flagrantă cu realitatea, de care bolavul este ferm convins și care are un character ireductibil. Este o tulburare intelectuală.

Demență – deteriorarea psihică global caracterizată printr-o slăbire progresivă și general a vieții psihice, dând bolnavului aspectul de stupiditate, cu character ireversibil, reducând persoana respectivă la o existență pur vegetativă.

Demență precoce – denumirea veche sub care era desemnată schizophrenia, până la introducerea acestiu termen de către E. Bleuler.

Halucinație – percepție fără obiect. Tulburare psihopatologică majoră și specific.

Iluzie – tulburare psihopatologică constând în perceperea deformată a unui obiect, personae etc. din realitate.

Sănătate mintală – aptitudine a psihicului de a funcționa într-un mod armonios, agreabil și eficace, în măsura în care circumstanțele îi permit să facă față cu suplețe diferitor situații și să-și mențină permanent starea de echilibru dinamic.

Simptom – semn clinic care traduce o suferință, o alterare morbid a unei funcții psihice, somatic sau psihosomatice.

13

14

Psihoze atipice. Schizofrenie afectivă. Ciclofrenie

Schizofrenie

Psihoze delirante cronice

Predispoziție schizofrenică

Polul endogen

Boală afectivă

PMD

Predispoziție ciclotimică

Psihoze de involuție (depresie, melancolie)

Crizele de adolescență (bufeuri delirante)

Psihozele simptomatice (toxice și infecțioase)

Reacții nevrotice și isterice

Reacții ipohondriace

Reacții depresive

Psihoze organice cerebrale

Afecțiuni organice

Factori psihogeniPolul exogen

Personalitate normală

În această reprezentare schematică, personalitatea normală ocupă un loc central, între ”polul endogen” și ”polul exogen”. De o parte și de alta se dispun, la polul endogen, predispoziția ciclotimică și predispoziția schizofrenică, iar la polul exogen se dispun, de o parte și de alta, afecțiunile organice cerebrale și factorii psihogeni. Între aceștia se interpun formele clinice, ca grupe nosologice ale psihiatrieiși psihopatologiei clinice.

Anexa 1