riscurile de a fi traficat i mecanisme de protec cie în sud - estul … · 2016-03-04 · Copiii...

Copiii vorbesc despre: riscurile de a fi traficat şi mecanisme de protecţie

în sud - estul Europei

Raport România

Copiii vorbesc despre: riscurile de a fi traficat şi mecanisme de protecţie în sud - estul Europei; Raport România

2

Autor Monica Alexandru Cercetător Salvaţi Copiii România Editor Zosa De Sas Kropiwnicki (D.Phil) Consultant regional Save the Children Răspuns la Problematica traficului de copii

Salvaţi Copiii România Intr. Ştefan Furtună 3, sector 1, Bucureşti, Răspuns la Problematica traficului de copii Romania în sud – estul Europei Tel. + 4021 316 6176 / 316 61 77; [email protected]; http://www.salvaticopiii.ro

Corectură Gina Badiu

Traducere Raluca Nicolae Alexandra Mladin Save the Children Programul Răspuns Regional la Problematica Traficului de Copii în Sud Estul Europei este finanţat de Ministerul de Afaceri Externe al Norvegiei, Agenţia Suedeză de Dezvoltare Internaţională (SIDA) şi Fundaţia OAK.

Ministerul Afacerilor Externe al Norvegiei

© 2007 Salvaţi Copiii Toate drepturile sunt rezervate. Conţinutul acestei publicaţii poate fi folosit sau copiat pentru scopuri necomerciale, cu specificarea că orice reproducere a materialului va fi însoţită de citarea sursei. Raportul a fost elaborat în limba engleză, fiind tradus în română.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SALVAŢI COPIII. ORGANIZAŢIA (Bucureşti)

Copiii vorbesc despre: riscurile de a fi traficat şi mecanisme de protecţie în sud-estul Europei: raport România /

Organizaţia Salvaţi Copiii. - Bucureşti : Speed Promotion, 2007

ISBN 978-973-8942-38-7

343.54:3-053.2


3

Cuvânt înainte

Programul Răspuns la Problematica Traficului de Copii derulat de Salvaţi Copiii face parte dintr-o

iniţiativă de 3 ani care îşi propune să ofere suport copiilor în risc de a deveni victime ale traficului,

precum şi copiilor aflaţi într-o astfel de situaţie. Programul este derulat în sud-estul Europei, ţările

implicate în program fiind Albania, Bosnia şi Herzegovina, Bulgaria, Kosovo, Montenegro, România

şi Serbia. Acest program de cercetare comprehensiv, bazat pe participarea copiilor şi implicarea

comunităţilor, a fost demarat în martie 2006 cu scopul de a afla de la copii care sunt factorii care

facilitează traficul de fiinţe umane şi exploatarea şi, totodată, care sunt resursele copiilor şi factorii de

rezilienţă în faţa acestui fenomen.

Acest raport prezintă percepţiile copiilor asupra propriilor lor vieţi, ale familiile lor, ale celor de-o

vârstă cu ei şi ale comunităţii. Raportul prezintă temerile copiilor, visele şi speranţele acestora,

oferind o valoroasă introspecţie şi înţelegere celor care doresc să îmbunătăţească vieţile copiilor, să-i

protejeze de abuz şi exploatare şi să-i sprijine în îndeplinirea aspiraţiilor. Opiniile părinţilor,

profesorilor şi ale altor adulţi sunt de asemenea prezentate, oferind posibilitatea de a compara opinia

lor cu cea a copiilor.

Mulţumim tuturor copiilor şi adulţilor din ţările care au participat la cercetare şi au făcut posibilă

realizarea acestui raport! Trebuie să-i recompensăm prin creşterea eforturilor noastre de a minimiza

riscurile cu care copiii se confruntă. Să ascultăm ce spun copiii, să luăm în considerare opiniile lor şi

să le includem în eforturile noastre de a atinge aceste scopuri!

Veslemoy Naerland

Manager de program


4

Mulţumiri

Mulţumim copiilor din România şi adulţilor care au participat la această cercetare. Mulţumim

autorităţilor locale din Timişoara, Orăştie, Măcin, Buzău şi Bucureşti pentru facilitarea accesului în

comunităţi.

Mulţumim voluntarilor Salvaţi Copiii din Bucureşti şi filialele Timiş şi Galaţi.

Mulţumim profesioniştilor Salvaţi Copiii România, în special: Gabriela Alexandrescu, Preşedinte

Executiv Salvaţi Copiii; Eugenia Rita Badiu, Coordonator Proiect; Anca Groza, Daniela Rusu,

Daniela Şerban (cercetătorii de teren), Mihaela Teodorescu Munteanu şi Geanina Cristina Cotarla

(coordonatori locali ai proiectului). Mulţumim de asemenea şi Mădălinei Moldovan, Danielei

Munteanu şi Lidiei Gheorghiu care au lucrat anterior în cadrul proiectului.

Mulţumim managerilor programului „Răspuns la Problematica Traficului de Copii în sud-estul

Europei” pentru implicarea lor activă în realizarea şi finalizarea cercetării.

Mulţumim celor care au sprijinit financiar acest program: Fundaţia Oak, Ministerul Afacerilor

Externe al Norvegiei şi Agenţia Suedeză de Dezvoltare Internaţională.


5

Listă Abrevieri

ANITP – Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane

ANPDC – Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Drepturilor Copilului

DGASPC – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului

DGCCOA – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog

DIICOT – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

ILO/Ipec – Biroul Internaţional al Muncii

KeyInformant_1; 2, etc – codul de identificare a specialiştilor şi a părinţilor intervievaţi

INS – Institutul Naţional de Statistică

OIM – Organizaţia Internaţională pentru Migraţie

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

PIB – Produs Intern Brut

Ro1; Ro2; Ro3 – codul de identificare a cercetătorilor

Respondent_1, 2; etc – codul de identificare a copiilor intervievaţi

PNA – Plan naţional de Acţiune

PIN – Plan de interes naţional


6

CUPRINS

1. INTRODUCERE 7

2. CONTEXT METODOLOGIC 9

2.1 Observaţii preliminare 9

2.2 Cadrul legislativ 12

2.3 Tipologii şi tendinţe ale traficului de fiinţe umane 17

2.4 Factori de vulnerabilitate. O analiză a literaturii de specialitate 22

2.5 Traficul de copii în literatura de specialitate 31

2.6 Concluzii şi recomandări 42

3. METODOLOGIE 44

4. REZULTATELE CERCETĂRII 50

4.1 Scurtă prezentare a macro-caracteristicilor comunităţii Măcin 50

4.2 Rezidenţa în instituţii. Copiii străzii şi copiii din centrele de plasament 54

4.3 Grupuri etnice. Profilul general al copiilor de etnie romă din comunităţile selectate 59

4.4 Genul şi vârsta 67

4.5 Situaţia financiară obiectivă şi subiectivă 70

4.6 Mediul familial şi relaţiile sociale 74

4.7 Educaţie şi abandon şcolar 78

4.8 Visuri şi speranţe 83

4.9 Siguranţă şi pericole 85

4.10 Atitudinea faţă de muncă 88

4.11 Migraţia ca strategie de viaţă 92

4.12 Nivel de informare privind fenomenul traficului de fiinţe umane 95

5. CONCLUZII 101

6. RECOMANDĂRI 106

7. ANEXĂ 108

8. BIBLIOGRAFIE 117


7

1. INTRODUCERE

Traficul de fiinţe umane este un fenomen complex, structura, evoluţia şi consecinţele sale neputând

fi înţelese în absenţa unor metodologii diverse şi a unor grupuri ţintă multiple. De-a lungul acestui

studiu, bazat pe o amplă cercetare calitativă, vom încerca să evidenţiem factori de protecţie şi de

vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane, aşa cum au fost descrişi de reprezentanţi ai sistemului de

asistenţă, părinţi, autorităţi şi mai ales de copii. Vom examina pe rând, factorii de vulnerabilitate la

nivel macro, interindividual şi personal.

În prima parte a acestui raport vom evalua pe scurt factorii de vulnerabilitate aşa cum au fost descrişi

în literatura de specialitate, modelele şi tendinţele traficului de fiinţe umane şi cadrul legislativ. În

capitolul metodologic vom prezenta grupurile ţintă şi localităţile în care a avut loc cercetarea,

proiectul metodologic, punctele forte şi vulnerabilităţile cercetării. Pentru a putea descrie factorii de

vulnerabilitate şi protecţie vom urmări atât factori generali, precum mediul instituţionalizat şi mediul

familial, cât şi factori individuali precum: educaţia, statutul financiar, etnia, atitudinea faţă de muncă,

ameninţările percepute, aşteptările de viitor, percepţii privind migraţia internaţională sau gradul de

informare privind traficul de fiinţe umane.

Rapoartele anterioare au demonstrat că există o strânsă legătură între traficul de fiinţe umane şi

migraţie. Majoritatea victimelor traficului sunt migranţi a căror strategie de migraţie a eşuat. Oare

copiii victime ale traficului au un profil distinct decât cel al persoanelor care constituie de regulă

grupul ţintă al campaniilor de prevenire? Sunt factorii care sporesc vulnerabilitatea diferiţi? Care este

profilul unui copil victimă a traficului?

Cercetarea nu a fost făcută cu participarea unor victime ale traficului, lucru care ar fi permis

identificarea post-factum a unor trăsături precise ale profilului de vulnerabilitate. Factorii de

protecţie sau vulnerabilitate evidenţiaţi pe baza studiilor anterioare şi a rezultatelor acestei cercetări

trebuie interpretaţi doar ca probabilităţi care, în anumite contexte sociale, ar putea contribui la

creşterea sau scăderea incidenţei traficului de copii.

Cercetările anterioare arată că migraţia internaţională a copiilor în scopul prestării unei activităţi

lucrative este deja un fenomen în creştere. Acest lucru ar putea sugera că traficanţii utilizează aceleaşi


8

tehnici de recrutare pentru copiii victime ale traficului. De-a lungul anilor, traficanţii şi-au

demonstrat creativitatea în identificarea celor mai eficiente tehnici de recrutare şi de trecere a

frontierei. Deşi rutele de trafic se pot schimba ca o consecinţă a întăririi controalelor la graniţă,

metodele de recrutare pot fi încă eficiente ţinând cont de generalizarea migraţiei ca strategie de viaţă

în multe comunităţi. Astfel, pe parcursul acestui raport, vom căuta şi acei factori asociaţi cu

adoptarea unor strategii de viaţă individuale care uneori coincid cu migraţia internaţională. Vom

urmări îndeosebi abilităţile copiilor de a gestiona situaţii de risc şi de a răspunde la diferitele

evenimente ameninţătoare, la situaţii cu o înaltă încărcătură afectivă, la un status financiar redus,

viaţa instituţionalizată, migraţia şi traficul de fiinţe umane.


9

2. CONTEXT METODOLOGIC

2.1. OBSERVAŢII PRELIMINARE

În acest capitol vom descrie contextul socio-economic care a favorizat apariţia traficului de fiinţe

umane în România post-comunistă, precum şi contextul legislativ. Vom prezenta apoi, câteva date

privind incidenţa fenomenului şi evoluţia sa în ultimii ani. Ultima parte a acestui capitol va cuprinde

o sinteză a factorilor de risc şi protecţie aşa cum au fost identificaţi în studiile existente.

Contextul economic tumultuos care a afectat România în perioada de tranziţie economică şi politică

a creat un mediu prolific de recrutare a victimelor traficului de fiinţe umane. Instituţiile politice şi

cadrul legislativ erau instabile şi adesea nu corespundeau noilor evenimente sociale apărute, cum ar fi

migraţia internaţională şi traficul de fiinţe umane. De fapt, legislaţia privind prevenirea traficului de

fiinţe umane a fost adoptată abia în 2001.

O scurtă evaluare a mediului economic imediat după Revoluţia din decembrie ’89 dezvăluie, printre

costurile tranziţiei, numeroase disponibilizări în timpul declinului economic şi al procesului de

restructurare din anii 90, o rată a inflaţiei de 256,1% în 1993 şi un salariu mediu brut de aproximativ

100 de euro la începutul anilor 90. Procesul de privatizare urma să reducă sectoarele economice

necompetitive şi industriile controlate de stat. Unul din costurile acestor schimbări a fost creşterea

ratei şomajului care fusese disimulată în timpul erei comuniste, când particularităţile cererii de pe

piaţa muncii erau ignorate în favoarea unei politici supra-inclusive privind ocuparea forţei de muncă.

Capitalul social şi experienţa profesională s-au impus ca resurse necesare pentru găsirea unui loc de

muncă. În consecinţă, a fost din ce în ce mai greu pentru tineri să obţină o slujbă. Deschiderea

frontierelor după căderea comunismului a fost o şansă pentru unele dintre victimele mediului

economic neospitalier de a munci în străinătate. Astfel, după anii 1990, România a devenit o ţară de

origine pentru migraţia forţei de muncă, în timp de imigraţia are încă un profil secundar. Printre

puţinii imigranţi, cel mai adesea, moldovenii şi ucrainenii au venit în România în căutarea unui loc de

muncă. (Lăzăroiu, 2003).


10

Sondajele arată că 4-6% din populaţie a lucrat în străinătate cel puţin o dată după 19901. De

asemenea o pondere de 13% din familii avea în 2003, 1,5 membri în străinătate ceea ce înseamnă

aproximativ 1 400 000 de migranţi (Sursă, sondaj CURS, 2003). Transferurile monetare din migraţie

au avut un impact semnificativ asupra statusului social şi financiar al familiilor cu experienţa

migraţiei. Transferurile monetare din migraţie au contribuit la dezvoltarea multor comunităţi rurale.

În 2005, Banca Naţională a României a estimat că transferurile monetare din migraţie au ajuns la

4,33 miliarde de euro ceea ce reprezintă 5,6% din PIB-ul României. În 2006, transferurile monetare

din migraţie au ajuns la 5,317 milioane de euro. Deşi migraţia circulatorie a forţei de muncă a fost în

general profitabilă, atât pentru migranţi, cât şi pentru comunităţile de origine, a avut şi unele efecte

negative. Unul din aceste efecte perverse a fost traficul de fiinţe umane ca „migraţie circulatorie

ratată” (Lăzăroiu, 2000). În timp ce transferurile monetare din migraţie sunt în genere rezultatul

migraţiei circulatorii a forţei de muncă, în cazul traficului de fiinţe umane, transferul financiar este

intrerupt; de obicei persoana traficată nu este remunerată pentru serviciile prestate, sau/şi nu este

liberă să se deplaseze între ţara de origine şi ţara de destinaţie. (Lăzăroiu, 2000).

Raportul privind traficul de fiinţe umane elaborat de Departamentul Statelor Unite în 2006 a evaluat

România ca parte a palierului II ca nivel al eficienţei luptei împotriva traficului de fiinţe umane, ceea

ce înseamnă că autorităţile implicate în managementul traficului de fiinţe umane nu au îndeplinit

standardele minime de combatere a fenomenului, dar fac eforturi semnificative în acest sens.

Raportul a subliniat poziţia României ca sursă şi ţară de tranzit pentru femeile şi fetele traficate în

scopul exploatării sexuale. Victimele care tranzitează România vin în genere din Republica Moldova,

Ucraina şi Rusia şi sunt traficate în Italia, Spania, Germania, Grecia, Franţa, Austria şi Canada.

Traficul intern de femei şi traficul de băieţi în vederea exploatării prin muncă au fost de asemenea

criticate în Raportul Departamentului SUA (iunie 2006)2.

Anumite estimări arată că statele vest-europene reprezentau 56,1% din totalul destinaţiilor asociate

cu traficul de fiinţe umane din România în 2004, înregistrând o creştere de la 49,1% în 2003. Aceste

date ar putea însă subevalua amploarea fenomenului din moment ce 17,7% din ţările de destinaţie în

2003 şi 13,2% în 2004 nu au fost specificate (Surtees, 2005).

1 Vezi de exemplu Barometrul Opiniei Publice 2003 - 2006 sau sondajul CURS 2003 2 După raportul din 2006, guvernul a implementat un program privind protecţia victimelor martori şi a lansat o bază de date naţională cu scopul de a facilita identificarea şi referirea victimelor. Raportul Departamentului de Stat dat publicităţii în 2007 plasa România tot pe palierul II ca nivel al eficienţei luptei împotriva traficului de fiinţe umane.


11

Profilul ţărilor de destinaţie nu se va schimba probabil în mod semnificativ în următorii ani. Aşa cum

arată datele statistice, numărul de victime din România traficate în ţările balcanice a scăzut, în

opoziţie cu dezvoltarea fenomenului în statele vest-europene3. Această evoluţie a fost cauzată în

parte de stabilizarea zonei balcanice şi de ridicarea regimului vizelor pentru români în 2002, ceea ce a

permis traficanţilor să faciliteze tranzitul legal al victimelor peste graniţă renunţând astfel la metode

mai riscante care implicau trecerea frauduloasă a frontierei. Aderarea la UE poate schimba în mod

semnificativ poziţia României în sistemul de trafic. Studiile anterioare arată că traficul intern de fiinţe

umane a fost mai degrabă neprofitabil comparativ cu beneficiile financiare asociate traficului

internaţional (Lăzăroiu şi Alexandru, 2004). Creşterea economică rapidă înregistrată după 2000, care

ar putea fi potenţată de aderarea la UE din 2007, va spori incidenţa traficului intern, devenind

probabil o afacere atractivă. În plus, numărul de imigranţi ar putea creşte gradual. Creşterea ratei de

imigraţie ar putea genera un număr mai mare de victime de alte naţionalităţi, Republica Moldova

devenind probabil principala ţară de origine4.

3 A se vedea de exemplu statisticile OIM Bucureşti privind numărul de victime asistate 4 Această predicţie se bazează pe evoluţia traficului de fiinţe umane în ţările occidentale de destinaţie. Pentru date privind evoluţia imigraţiei în România a se vedea de exemplu “Romania, at the croasroads between EU and the Balkans”, Lăzăroiu, 2003


12

2.2 CADRUL LEGISLATIV

Până în 2001, nu exista o legislaţie specifică privind traficul de fiinţe umane. Codul penal incrimina

totuşi munca forţată, violul, sclavia, privarea de libertate şi facilitarea prostituţiei. Pedepsele pentru

astfel de infracţiuni erau mai severe dacă partea vătămată era copil5 sau dacă infracţiunea a fost

comisă în asociere cu una sau mai multe persoane. Potrivit Codului penal, art. 329 „Îndemnul sau

constrângerea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării

prostituţiei de către o persoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie, ori traficul de persoane în acest

scop, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută în alin. 1 este

săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea

unor drepturi”.

Inexistenţa unei legislaţii specifice care să incrimineze traficul de fiinţe umane a generat dificultăţi

pentru procurori şi judecători în ceea ce priveşte interpretarea cazurilor ca prostituţie sau trafic de

fiinţe umane. Cazurile încadrate ca „prostituţie”, privau femeile implicate de accesul la programe de

asistenţă pentru victimele traficului (Alexandru, 2005).

În ultimii 6 ani, datorită intenţiei României de a adera la UE, guvernul a accelerat armonizarea

cadrului legislativ şi procedural cu standardele internaţionale. România este semnatară a Convenţiei

Naţiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transnaţionale şi a celor două Protocoale opţionale.

În 2001, România a votat „Declaraţia politică în 12 puncte” privind strategia de combatere a

traficului de fiinţe umane şi a integrat aceste prevederi, precum şi „acquis-ul comunitar” în domeniul

traficului de fiinţe umane, în legislaţia naţională.

Primul act normativ privind traficul de fiinţe umane a fost adoptat în 2001. Potrivit articolului 12 din

Legea 678/2001 privind combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe umane infracţiunile de trafic se

referă la „recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unei persoane prin ameninţare, violenţă sau

prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă sau înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea

acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de

alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul

exploatării acestei persoane şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea anumitor drepturi”.

Acordul persoanei traficate nu înlătură răspunderea penală a infractorului. Astfel, dacă o

5 Conform legislaţiei din România, un copil este o persoană care nu a atins vârsta de 18 ani (a se vedea de exemplu legea 272/2004 privind Protecţia Drepturilor Copilului)


13

persoană adultă sau minoră (sub 18 ani) este de acord să ofere servicii sexuale sau alte activităţi în

scopul unui beneficiu economic, aceasta poate fi considerată totuşi o victimă dacă una sau mai multe

caracteristici legale care definesc traficul de fiinţe umane sunt asociate acestui eveniment. De

exemplu, dacă o femeie consimte să plece din ţară pentru a lucra ca prostituată în străinătate şi pe

drumul până la destinaţie este vândută unei alte persoane în scopul exploatării, atunci, atât cel care a

iniţiat actul de vânzare, cât şi cel care o cumpără, vor fi consideraţi responsabili de infracţiunea de

trafic de fiinţe umane. Exprimarea consimţământului faţă de o activitate economică nu înseamnă că

victima a acceptat şi actul vânzării; această situaţie o va constrânge de regulă să accepte o relaţie de

subordonare faţă de cumpărător, care va justifica actul exploatativ invocând argumentul datoriei,

adică banii pe care i-a plătit pentru a o cumpăra sau pentru a-i facilita transportul până la destinaţie.

Legislaţia naţională este în acord cu Protocolul de la Palermo privind traficul de fiinţe umane.

Legea 678 defineşte în mod explicit traficul de copii6, sancţiunile fiind mai mari dacă

victima are o vârstă mai mică de 15 ani. De asemenea, recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea

sau primirea unei persoane minore cu scopul exploatării va fi considerată trafic de fiinţe umane chiar dacă niciuna

dintre modalităţile de cooerciţie de mai sus nu sunt asociate evenimentului. Legislaţia impune de asemenea

proceduri judiciare şi de asistenţă speciale pentru copii. Astfel, orice proces care implică copii

nu se va desfăşura public. De asemenea, asistenţa va fi acordată în conformitate cu necesităţile

specifice ale copilului.

După adoptarea legii 678, în judecarea potenţialelor cazuri de trafic, practica procedurală recomandă

ca legea specială să fie aplicată, Codul penal incluzând numai principiile generale. Totuşi, în ciuda

acestei recomandări, suprapunerile între anumite acţiuni incriminate de Codul penal şi de legea anti-

trafic au produs confuzii. Controversele au fost generate în principal de problema recrutării şi a

coerciţiei şi de necesitatea de a determina dacă victima a consimţit sau nu să ofere servicii sexuale7.

Codul penal care ar fi trebuit adoptat în 2006 urma să elimine unele din diferenţele identificate de

judecători în a determina dacă o persoană este victimă sau nu a traficului8 (Alexandru, 2005). Totuşi,

Codul Penal propus nu a fost încă validat de Parlament.

6 Conform legislaţiei din România, un copil este o persoană care nu a atins vârsta de 18 ani. 7 Conform legii 678/2001 investigaţiile sunt iniţiate de Procuratură în colaborare cu Ministerul de Interne. Decizia finală privind judecarea unui caz aparţine Tribunalului 8 Codul Penal a fost aprobat înainte de Legea 678 şi este în vigoare din anul 1968. A fost modificat în 2004, implementarea urmând să se facă în 2006. Cu toate acestea, Codul Penal nu a fost încă validat de Parlament. Astfel, când se judecă un caz de potenţial trafic, judecătorii iau în considerare atât legea 678, la Codul Penal. În timp ce legea traficului menţionează clar problematica consimţământului, Codul Penal este mult mai ambiguu în definirea traficului de fiinţe umane.


14

Legea prevede de asemenea înfiinţarea a 9 centre de stat pentru asistenţa victimelor traficului.

Raportul Departamentului SUA a constatat că doar şapte centre de stat erau operaţionale în 2005.

Raportul a semnalat de asemenea faptul că asistenţa medicală, socială şi juridică era nesatisfăcătoare

în aceste centre la momentul realizării evaluării, iar resursele financiare alocate erau insuficiente.

Majoritatea victimelor evită aceste centre din cauza perioadei scurte de asistenţă (de la 10 zile la trei

luni şi numai în situaţii speciale, stabilite de instanţele judiciare, peste 3 luni) şi/sau a neîncrederii în

instituţiile de stat. În genere, victimele traficului sunt asistate de ONG-uri (Raportul

Departamentului SUA, 2005).

Reglementările privind implementarea legii 678 au fost adoptate în martie 2003 şi detaliază

responsabilităţile fiecărei instituţii implicate în combaterea traficului de fiinţe umane şi asistarea

victimelor traficului.

Legea 211/2004 prevede crearea Agenţiei pentru Protecţia Victimelor şi pentru Reintegrarea Socială

a Infractorilor9. Această lege nu se adresează numai victimelor traficului de fiinţe umane, ci şi

victimelor altor infracţiuni violente. Agenţia urma să suplimenteze serviciile de asistenţă psihologică

destinate victimelor, să ofere consiliere juridică şi să informeze victimele despre drepturile lor şi mai

ales despre responsabilitatea statului de a le ajuta. Departamentele au fost înfiinţate pe lângă fiecare

dintre cele 41 de tribunale, reprezentând o interfaţă între autorităţile responsabile cu aplicarea legii şi

serviciile de asistenţă. Legea specifică, de asemenea, acordarea protecţiei fizice la cererea victimei cu

sprijinul Ministerului de Interne. Prin urmare, pentru a beneficia de aceste servicii de protecţie şi

asistenţă, victimele traficului trebuie să depună o plângere împotriva traficantului. Copiii, victime

ale traficului sau ale altor infracţiuni nu sunt obligaţi să informeze instituţiile responsabile

despre abuzul suferit pentru a putea beneficia de asistenţa statului în condiţiile legii.

Reprezentantul legal al copilului (părintele sau alţi reprezentanţi legali) pot notifica

autorităţile despre infracţiunea comisă.

Au fost parcurşi paşi importanţi în domeniul protecţiei copilului. Autorităţile de frontieră consideră

că intrarea în vigoare a noii legislaţii privind protecţia drepturilor copilului în 2004 a contribuit în

mod semnificativ la descreşterea numărului de copii români neînsoţiţi, prin impunerea unor condiţii

mai restrictive privind regimul de circulaţie internaţională a copiilor. Legislaţia din România este în

9 Mai multe ONG-uri şi organizaţii internaţionale au ridicat problema celor 2 grupe ţintă de care se ocupă această agenţie atât victime, cât şi agresori –a nu se confunda cu traficanţi- (a se vedea de ex. Alexandru, 2005 pentru o perspectivă mai detaliată asupra serviciilor de asistenţă destinate victimelor traficului de fiinţe umane)


15

acord cu dispoziţiile Convenţiei ONU privind Drepturile Copiilor (Dec. 1989) şi cu acquis-ul

comunitar. De asemenea, în august 2004 a fost adoptat Planul Naţional de Acţiune pentru

Prevenirea şi Combaterea Traficului de Copii. Planul are ca obiectiv înfiinţarea unei reţele naţionale

pentru protecţia şi asistenţa copiilor returnaţi şi a copiilor victime ale traficului proveniţi din ţări de

origine învecinate cu România, în nouă oraşe şi Bucureşti. În acest sens, a fost înfiinţat un centru

pilot la Bucureşti pentru a asigura coordonarea reţelei naţionale. Centrele au fost create printr-un

parteneriat între Salvaţi Copiii România şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi

Adopţie (Alexandru, 2005).

Crearea unui grup de lucru interministerial care reuneşte organizaţii şi instituţii implicate în

combaterea traficului de fiinţe umane şi asistarea victimelor traficului a contribuit în mod

considerabil la îmbunătăţirea structurii instituţionale, favorizând o cooperare eficientă între sectorul

guvernamental şi organizaţiile neguvernamentale în prevenirea, monitorizarea şi combaterea

infracţiunilor de trafic. Unul din obiectivele principale ale acestui grup este evaluarea evoluţiei

centrelor guvernamentale de asistenţă pentru victimele traficului create conform Legii 678/2002.

Parteneriatul între stat şi sectorul neguvernamental ar putea pune bazele unei mai bune colaborări

între victimele traficului şi autorităţile responsabile de gestionarea migraţiei, ceea ce va facilita

investigaţiile şi condamnarea traficanţilor. O iniţiativă foarte importantă a grupului de lucru

interministerial a fost crearea unei structuri de prevenire a traficului de fiinţe umane şi de

monitorizare a protecţiei victimelor. Oficiul Naţional pentru Prevenirea Traficului de Fiinţe Umane

şi de Monitorizare a Protecţiei Victimelor înfiinţat în cadrul Direcţiei Generale pentru Combaterea

Crimei Organizate şi Antidrog are responsabilităţi în domeniul centralizării datelor, a elaborării şi

implementării programelor de prevenire. Oficiul avea de asemenea responsabilitatea de a superviza

programele de asistenţa şi protecţie a victimelor, de a elabora un sistem de identificare şi referire a

victimelor şi de a eficientiza gestionarea resurselor disponibile10.

În 2006 a fost înfiinţată Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane în subordinea

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Agenţia este responsabilă pentru coordonarea şi

evaluarea activităţilor de prevenire a traficului de persoane şi pentru monitorizarea asistenţei

victimelor.11 În domeniul asistenţei victimelor a fost creată o reţea de combatere a traficului formată

10

Pentru mai multe informaţii despre Oficiul Naţional de Prevenire a traficului de fiinţe umane, accesaţi următorul

site: www.politiaromana.ro. Activitatea Oficiului a fost preluată de ANITP

11

Pentru mai multe informaţii despre Agenţia Naţională împotriva traficului de fiinţe umane, accesaţi următorul site:

www.anitp.gov.ro


16

din 20 de ONG-uri din România care funcţionează pe baza unor acorduri bilaterale cu OIM.

Asistenţa urmăreşte un plan individual de reintegrare care să răspundă necesităţilor victimei.

De asemenea, în vederea continuării eforturilor de combatere şi prevenire a traficului de fiinţe

umane a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune (2006-2007) pentru implementarea Strategiei

Naţionale pentru Prevenirea Traficului de Fiinţe Umane (2006-2010). Planul indică instituţiile

responsabile de implementarea strategiei anti-trafic: comunităţile locale, organizaţiile

neguvernamentale şi inter-guvernamentale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul

Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul

Sănătăţii, Ministerului Educaţiei, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Public, Organizaţia

Internaţională pentru Migraţie, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, Autoritatea Naţională pentru

Protecţia Copiilor şi Adopţie şi Direcţia Generală pentru Combaterea Crimei Organizate şi a

Antidrog. Planul Naţional se referă la urmăroarele domenii, în conformitate cu obiectivele Strategiei

anti-trafic:

• implementarea unui sistem unitar de monitorizare şi evaluare a fenomenului de trafic de

fiinţe umane;

• coordonarea inter-instituţională pentru îmbunătăţirea eficienţei strategiei anti-trafic;

• prevenirea traficului de fiinţe umane;

• protecţie, asistenţă şi reintegrare socială a victimelor;

• combaterea fenomenului de trafic de fiinţe umane şi coordonarea investigaţiei penale pentru

punerea sub acuzare a traficanţilor;

• cooperarea internaţională.


17

2.3 TIPOLOGII ŞI TENDINŢE ALE

TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE

La nivel naţional, nu există un sistem unitar de colectare a datelor privind traficul de fiinţe umane.

Instituţiile furnizează statistici diferite în funcţie de specificul responsabilităţilor lor în combaterea

sau asistarea victimelor traficului. În acest capitol vom include statistici de la diferite instituţii cu

recomandarea ca aceste cifre să nu fie confundate cu incidenţa exactă a fenomenului, ci mai degrabă,

să fie interpretate ca reflectând tipologii şi tendinţele traficului de fiinţe umane.

Poliţia de Frontieră a identificat în 2004, 56 de victime exploatate pe piaţa muncii. Conform

acestor statistici, victimele exploatării sexuale sunt în majoritate femei, iar victimele exploatării pe

piaţa muncii sunt bărbaţi. În ceea ce priveşte alte forme de exploatare, au fost identificate 25 victime

ale traficului pentru cerşit, 116 victime ale traficului în scopul exploatării sexuale şi 3 victime pentru

comiterea de mici infracţiuni (Alexandru, 2005).

Direcţia Generală pentru Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog (DGCCOA) a identificat

în primele 9 luni ale anului 2006 un număr de 1414 victime din care 1005 au fost forţate să ofere

servicii sexuale, 287 au fost exploatate pe piaţa muncii, 111 au fost forţate să cerşească şi 11 au fost

supuse altor tipuri de exploatare (DGCCOA, 2006). Totuşi, numărul de victime exploatate pe piaţa

sexuală ar putea fi subestimat în aceste statistici. Victimele sunt înregistrate de DGCCOA numai

dacă îndeplinesc una din următoarele condiţii: sunt identificate ca rezultat al unei razii, sunt

identificate ca rezultat al investigaţiilor autorităţilor sau depun o plângere împotriva traficanţilor.

Ultima posibilitate enumerată ca variantă de contabilizare a numărului victimelor este puţin

probabilă din moment ce multe victime nu au încredere în autorităţi sau se tem că acţiunea lor ar

putea avea consecinţe negative, fiind deci reticente faţă de eventualitatea depunerii unei plângeri.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT).

Conform DIICOT în primele 9 luni din 2005 au fost identificate 1183 victime. În timpul aceleiaşi

perioade în 2006, numărul victimelor a fost de 1159. 324 de victime erau minore în 2005, în timp ce

în 2006, numărul de copii a scăzut la 264 victime.


18

Figura 1: Victimele traficului pe categorii de vârstă

Sursa: DGCCOA, 2006

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Bucureşti. Majoritatea victimelor sunt traficate

pentru exploatare sexuală, dar sunt şi cazuri de muncă forţată sau de exploatare pentru cerşit,

ultimele incluzând mai ales copii şi persoane cu dizabilităţi. Statisticile OIM privind victimele

traficului asistate arată că, în ianuarie 2000 şi martie 2005, numai 4% erau cetăţeni străini din

Republica Moldova12.

Figura de mai jos este reprezentativă pentru numărul victimelor traficului de fiinţe umane, de

naţionalitate română, asistate de OIM în perioada 2000-2006. Regiunea istorică Moldova este în mod

clar principala zonă de origine pentru victimele asistate de OIM Bucureşti. Transilvania a fost pe

locul al doilea ca număr de victime ale traficului numai în 2001 şi 2002. După această perioadă,

Muntenia s-a clasat a doua în ierarhia judeţelor de origine.

Figura 2. Judeţele de origine ale victimelor traficului asistate de OIM pe an

Sursa: OIM 2000-2006

Cel mai mare număr de victime traficate asistate a fost asociat cu categoria de vârstă 18 -23 ani,

această categorie fiind cea mai reprezentativă în perioada 2000-2006.

12

Statisticile OIM arată că în perioada ianuarie 2000 - septembrie 2006, au fost asistate 1128 de victime ale

traficului de fiinţe umane. 1082 de persoane erau cetăţeni români şi 46 erau originare din Republica Moldova.

53% 14% 11% 8% 14%

39% 11% 22% 13% 14% 1%

53% 10% 14% 12% 8% 3%

49% 16% 13% 10% 6% 6%

42% 20% 13% 13% 3% 9%

29% 37% 14% 8% 4% 8%

35% 28% 13% 4% 13% 7%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

2000

2002

2004

2006

Moldova Muntenia Transilvania Banat Oltenia Dobrogea

1821

1159

324 264

2093

1414

388229

0

500

1000

1500

2000

2500

total minori total minori

DIICOT DGCCO

VICTIME (total/minori - DIICOT/DGCCO)

2005 9 luni I

2006 9 luni


19

Figura 3: Numărul de victime ale traficului asistate de OIM pe an şi grupe de vârstă (2000-

septembrie 2006)

< 14 15-17 18-20 21-23 24-26 27-29 > 30

S1

0

100

200

300

400

500

Sursa: OIM 2000-septembrie 2006

Numărul de victime minore traficate variază de la 24,84% din numărul total de victime asistate în

2000 de OIM Bucureşti până la 12,00% în 2005 şi 16,12% în primele 9 luni ale lui 2006.

Figura 4: Procentajul de victime ale traficului asistate de OIM pe categorie de vârstă şi ani

Sursa: OIM 2000- septembrie 2006

Din moment ce statisticile OIM se referă la numărul de victime identificate şi asistate de organizaţie,

ar fi inoportun să asociem cauze creşterii sau descreşterii numărului de copii în aceste date, bazându-

ne doar pe metodologia acestui studiu. Schimbările tendinţelor de trafic pot depinde de cauze dificil

de cuantificat, cum ar fi situaţiile în care victimele copii reuşesc să scape din reţeaua de trafic sau

intensitatea şi eficienţa investigaţiilor şi raziilor poliţiei.

24.84% 75.16%

20.73% 79.27%

22.83% 77.17%

14,10% 85,90%

19,48% 80,52%

12,00% 88,00%

16,12% 83,87%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

2000

2002

2004

2006

Copii Adulţi


20

Figura 5 arată numărul de copii asistaţi în perioada 2000-2006. Aşa cum am afirmat mai devreme,

începând cu 2004 numărul de copii victime ale traficului a început să scadă. Descreşterea poate fi

rezultatul schimbării legislaţiei privind tranzitarea frontierelor pentru copii în 2004, ceea ce a adus

condiţii foarte restrictive de ieşire din ţară vizând reducerea mobilităţii internaţionale a copiilor

neînsoţiţi. Totuşi, efectul acestor prevederi va fi mai vizibil în timp. Pe termen scurt, aceste statistici

nu vor putea contabiliza decât acei copii şi tineri care au părăsit ţara înaintea întăririi controalelor la

frontieră. Trebuie de asemenea observat că nu numai numărul copiilor asistaţi a înregistrat o

descreştere, ci şi numărul total al victimelor asistate. Este posibil ca unele din victimele repatriate să

fi fost asistate de un centru de stat şi astfel nu au fost înregistrate în statisticile OIM. De asemenea,

este posibil ca traficul intern să fi devenit mai intens în momentul în care autorităţile au devenit mai

vigilente la traficul internaţional de fiinţe umane. De asemenea, numărul victimelor copii în

momentul traficului ar putea fi chiar mai mare, din moment ce statisticile OIM înregistrează vârsta

victimei în momentul repatrierii şi nu în momentul recrutării.

Figura 5: Evoluţia numărului de victime ale traficului asistate de OIM Bucureşti în funcţie

de vârstă şi anul repatrierii (pentru 2006, au fost înregistrate doar primele 9 luni)

Sursa: OIM 2000 - septembrie 2006

Din cauza poziţiei geografice a României, situată „la răscrucea dintre Europa şi Balcani” (Lăzăroiu,

2003) şi a ineficienţei controlului la graniţă, multe victime au fost traficate în zona Balcanilor

începând cu 1999. Până în 2002, statele din Balcani se identificau cu destinaţiile primare ca pondere a

victimelor de naţionalitate română traficate. În 2002, Italia şi Spania au devenit cele mai importante

ţări de destinaţie. Destinaţii secundare cu un număr mai mic de victime sunt Franţa, Olanda, Turcia

şi Belgia. Schimbarea ar fi putut fi cauzată de retragerea forţelor de menţinere a păcii şi de impunerea

reciprocă a vizelor între România şi fosta Iugoslavie. Astfel, scăderea cererii pentru servicii sexuale şi

impunerea unor condiţii mai restrictive privind tranzitul frontierei au direcţionat fenomenul

traficului de fiinţe umane către alte destinaţii. De asemenea, un predictor important al tendinţelor în

0

200

400

Total 157 246 219 159 154 100 93

Copii 39 50 50 22 31 12 15

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006


21

creştere din statele europene a fost eliminarea regimului vizelor în 2002, ceea ce a făcut mult mai

uşoară tranzitarea frontierei ungare decât traversarea ilegală a graniţei cu Iugoslavia sau obţinerea

unei vize pentru intrarea în această ţară (Alexandru, 2005). Odată cu întărirea controlului la graniţă,

traficanţii au facilitat tranzitarea graniţelor de către victime, susţinând circulaţia acestora ca turişti

care se îndreaptă către o destinaţie occidentală.

Aşa cum arată figura de mai jos, din 2000 în 2005, majoritatea victimelor traficului asistate de OIM a

fost repatriată din FYROM (23%), BiH (18%) şi Italia (18%). Chiar dacă aceste cifre nu acoperă

decât numărul de victime asistate nereprezentând deci o estimare a numărului total de victime

traficate, ele furnizează informaţii importante privind tendinţele acestui fenomen.

Figura 6: Evoluţia ţărilor de destinaţie pe an de repatriere

Source, IOM Bucharest, 2000-2005

Sursa, OIM Bucureşti, 2000-2005

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

2000 2001 2002 2003 2004 2005

FYROM BiH Kosovo Albania Italia Serbia şi Muntenegru Spania Germania Grecia Turcia Altele


22

2.4 FACTORII DE VULNERABILITATE:

O ANALIZĂ A LITERATURII DE SPECIALITATE

Scurta istorie a migraţiei este asociată unui număr redus de studii privind traficul internaţional de

fiinţe umane. Cercetările privind traficul intern de fiinţe umane, sunt chiar mai rare. Singurul studiu

dedicat în întregime acestui fenomen a fost realizat în 200413, alte referinţe la acest fenomen fiind

incluse pe scurt în studii mai largi dedicate traficului de fiinţe umane. Există doar câteva studii care se

referă la traficul de copii.

În capitolul următor vom rezuma pentru început concluziile studiilor privind fenomenul traficului de

fiinţe umane fără a acorda o atenţie deosebită traficului de copii. În a doua parte, vom selecta numai

studiile sau informaţiile care se referă la copii în relaţie cu traficul de fiinţe umane.

O PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA FACTORILOR

DE VULNERABILITATE LA TRAFICUL DE FIINŢE

UMANE

Un prim studiu privind factorii de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane a fost realizat în 2000

(Lăzăroiu 2000). În acest studiu, Lăzăroiu a arătat că traficul de fiinţe umane este în general

interconectat cu fenomenul migraţiei. Potrivit lui Lăzăroiu, tinerele femei care migrează în străinătate

pot fi considerate „inovatori sociali” din moment ce încearcă să scape de un mediu ostil recurgând

uneori la mijloace percepute în genere ca ilegitime. Inovaţia socială, aşa cum este descrisă în această

lucrare, se referă la caracteristica independenţei ca strategie de viaţă şi la toleranţa ridicată faţă de risc.

Pentru evaluarea factorilor de vulnerabilitate care sporesc şansele de a fi prins într-o reţea de trafic,

autorul a proiectat mai întâi o serie de indicatori ai vulnerabilităţii. Lăzăroiu consideră că există doi

indicatori principali care în combinaţie cu factorii individuali sau cu anumite caracteristici comunitare

pot creşte vulnerabilitatea tinerelor femei din România faţă de traficul de fiinţe umane:

propensiunea către încălcarea regulilor şi intenţia de a migra în străinătate asociată cu

toleranţa faţă de acceptarea unui loc de muncă în străinătate oferit de un intermediar.

Eşantionul a inclus trei categorii: femei care trăiau împreună cu familia (820 de familii), femei care

trăiau singure (100 de cazuri) şi fete instituţionalizate cu vârste între 15 şi 18 de ani cu reşedinţa în

13 Lăzaroiu şi Alexandru, 2004


23

centre de plasament sau asistenţă (100 de cazuri). Categoria de vârstă a subiecţilor a fost de 15-25 de

ani. Cercetarea a implicat, de asemenea, realizarea unui studiu calitativ bazat pe interviuri

aprofundate. În localităţile vizate, au fost iniţiate studii comunitare comprehensive, incluzând liderii

formali şi informali.

Analizând răspunsurile la câteva întrebări esenţiale ca indicatori ai vulnerabilităţii, autorul a selectat şi

comparat grupuri vulnerabile şi non-vulnerabile. Rezultatele acestui studiu arată că traficul este în

general cauzat de conjuncţia între factori comunitari precum sărăcia, un context normativ informal

favorizând migraţia ca strategie de succes, domiciliul în zona urbană, familie abuzivă şi factori

individuali ca sexul, vârsta şi capitalul uman. Vom detalia mai jos toţi aceşti factori în rezumarea

următorului studiu.

Un studiu mai recent condus în 2003 privind vulnerabilitatea tinerelor din România faţă de traficul

de fiinţe umane a reluat ipotezele şi metodologia celui din 2000 (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

Eşantionul a fost modificat pentru a include o singură categorie de tinere cu vârste între 15-25,

locuind cu familia, ceea ce reprezintă de fapt 85% din categoria de vârstă vizată (854 de familii). Ca şi

în studiul anterior, a fost coordonată o cercetare calitativă care a cuprins părinţii fetelor şi tinerelor

intervievate, această opţiune favorizând o analiză în profunzime a mediului familial. Cercetarea

calitativă s-a desfăşurat pe bază de focus-grup.

Pentru a face distincţia între gradele de vulnerabilitate, autorii au apelat la indicatori de

vulnerabilitate, care combină disponibilitatea de a accepta o ofertă de muncă în străinătate şi

disponibilitatea de a încălca regulile. Au fost create trei categorii de risc: risc înalt, moderat şi scăzut.

Pentru evaluarea propensiunii către încălcarea regulilor a tinerelor femei şi fete, persoanele

intervievate au fost întrebate dacă ar accepta una din situaţiile de mai jos pentru a obţine ceea ce îşi

doreau cel mai mult de la viaţă. Au fost aleşi indicatori care să evalueze toleranţa sau aversiunea faţă

de riscuri şi disponibilitatea de a accepta o strategie de viaţă independentă. Categoria de mare risc a

fost asociată cu grupul care ar accepta cel puţin două din mijloacele enumerate mai jos în vederea

realizării unor obiective importante, dar şi un loc de muncă în străinătate de la un intermediar.

Categoria medie ar accepta numai una din situaţiile prezentate, iar cea cu risc scăzut fie nu ar accepta

niciunul din mijloacele de mai jos, fie ar respinge oferta de muncă în străinătate din partea unui

intermediar. În grupul vulnerabil, cercetătorii au inclus grupurile de risc înalt şi moderat.


24

Indicatori ai toleranţei faţă de încălcarea regulilor

Încălcarea regulilor

Să mă căsătoresc cu o persoană pe care nu o iubesc

Să mint despre ceva

Să-i părăsesc pe părinţii şi fraţii mei pentru o perioadă îndelungată

Să părăsesc definitiv persoana iubită

Modelul de mai jos reiterează principalele concluzii ale celor două studii.

Fig. 7. Factori de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane. Model cauzal

Sursă: Lăzăroiu, 2000; Lăzăroiu şi Alexandru, 2003

Vom enumera în cele ce urmează fiecare factor inclus în modelul cauzal de mai sus, aşa cum este

descris în cele două studii desfăşurate în 2000 şi 2003:

Factori individuali:

� Valorile şi atitudinile. Fetele vulnerabile sunt mai independente, dispuse să accepte

experimente şi au o mare toleranţă la nesiguranţă şi risc. Nu consideră familia ca cel

mai important lucru în viaţă şi nici nu se simt apropiate de aceasta. Au încredere în

Succes Eşec/vulne

rabilitate

Inovaţie

socială

Soluţie de

migraţie riscantă

Disponibilitatea de a

încălca normele

sociale

Factori de ATRACŢIE:

• Expunerea la poveşti de

succes despre migraţie

Factori de RESPINGERE:

• Familie abuzivă

• Sărăcia comunităţii

• Mediul urban

Factori individuali de risc:

• Gen

• Vârstă

• Capital uman


25

capacitatea lor de a reuşi pe cont propriu şi nu valorizează educaţia ca mod de a avea

o viaţă mai bună. Grupul vulnerabil valorizează banii şi obţinerea succesului mai mult

decât grupul mediu. Doresc să fie fericite şi se tem de moarte şi probleme emoţionale

mai mult decât media, ceea ce ar putea fi un indicator al lipsei unui mediu familial

care să le susţină (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Capitalul uman. Profilul de vulnerabilitate este de asemenea asociat cu

neîncrederea, atât a părinţilor, cât şi a copiilor în educaţie ca mijloc de a dobândi

siguranţa financiară. Din moment ce educaţia, ca instituţie primară de socializare,

formează abilităţi profesionale necesare integrării pe piaţa muncii şi impune reguli

specifice şi norme care contribuie la integrarea socială, un nivel educaţional mai înalt

ar putea întări factorii de protecţie împotriva traficului de fiinţe umane (Lăzăroiu şi

Alexandru, 2003).

Educaţia şi alte valori culturale pot acţiona ca factori de prevenire. Astfel, femeile cu

un capital uman mai înalt vor face mai uşor distincţia între o strategie de viaţă

riscantă şi una de succes. Femeile care au mai multe informaţii despre fenomenul

traficului de fiinţe umane, vor putea, probabil, recunoaşte mai uşor o ofertă

înşelătoare (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Genul. Genul poate spori vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Toate

statisticile arată că femeile sunt cel mai adesea constrânse să ofere servicii sexuale14

(Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Vârsta. Vârsta poate spori vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Tinerele sunt în

general mai lipsite de experienţă în gestionarea interacţiunilor sociale, ceea ce

înseamnă că uneori ar putea învesti încredere în situaţii şi persoane înşelătoare. Este

mai puţin probabil ca femeile mai aproape de limita maximă de vârstă evaluată în

cercetare -25- să devină victime ale traficului de fiinţe umane. În acest caz, a avea

copii şi o familie poate fi un factor de integrare socială15. Evaluarea vulnerabilităţii

tinerelor faţă de traficul de fiinţe umane a arătat că victimele sunt mai degrabă

recrutate din categoria de vârstă 15-25 de ani cu risc mai scăzut la cele două extreme

ale acestei categorii de vârstă16. Distribuţia vârstei victimelor traficului poate de

14 Surtees (2005) argumentează că băieţii pot deveni victime ale traficului pentru muncă. Cu toate acestea, acest fapt este de regulă ignorat din moment ce majoritatea programelor de asistenţă, prevenire şi combatere este centrată pe traficul de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale. 15 În cazul femeilor care au deja familii există o probabilitate mai mare de respingere a unor strategii de viaţă riscante; de asemenea, sursele de venit pot fi mai variate în aceste cazuri (soţul fiind în general cel care asigură existenţa). 16 Vom arăta mai târziu că vârsta medie de recrutare a scăzut în ultima perioadă.


26

asemenea fi rezultatul unei pieţe mai puţin atractive atunci când victimele sunt copii

mai mici de 15 ani sau adulţi sunt mai în vârstă (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Contextul etnic. Potrivit studiilor, femeile de etnie romă par a fi mai vulnerabile la

traficul de fiinţe umane. Acest lucru poate fi cauzat de ratele mai mari de abandon

şcolar în cazul populaţiei de etnie romă (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

Mediul social:

� Familia şi educaţia. Există o lipsă de comunicare între părinţi şi fetele vulnerabile.

Fetele vulnerabile discută mai adesea cu prietenii despre problemele percepute ca

importante, decât cu părinţii. Problemele intime constituie un subiect rar sau deloc

abordat în discuţiile dintre părinţi şi copii în familiile cu fete vulnerabile.

Părinţii fetelor vulnerabile consideră că „fetele şi băieţii ar trebui educaţi diferit”.

Deşi acesta este un indicator destul de slab al preferinţelor pentru o educaţie distinctă

în funcţie de gen, el arată în mod clar că părinţii au aşteptări diferite de la băieţi şi

fete. Înstrăinarea de familie poate diminua controlul parental contribuind astfel la

sporirea vulnerabilităţii faţă de traficul de fiinţe umane prin extinderea preferinţelor

pentru alegeri individuale în absenţa unei consultări sau recomandări prealabile

� Situaţia financiară a familiei. Resursele financiare reduse sunt considerate a fi unul

din cei mai importanţi factori care determină opţiunea pentru migraţie. Totuşi, cele

două studii arată că nu nivelul obiectiv al venitului este cel care influenţează intenţia

de migraţie, ci evaluarea subiectivă a resurselor financiare ale persoanei. De

asemenea, familiile cu fete vulnerabile întâmpină mai multe dificultăţi decât media în

asigurarea necesităţilor căminului cum ar fi alimentaţia sau îmbrăcămintea17.

� Abuzul şi violenţa în familie. În familiile cu fete vulnerabile, discuţiile conflictuale

dintre soţi sunt mai frecvente. Cazurile de violenţă fizică sunt de asemenea mai

numeroase. Acest mediu familial ostil ar putea explica dorinţa lor mai intensă de a se

muta (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Viaţa socială şi integrarea. Mai multe fete vulnerabile comparativ cu media

consideră că viaţa nu merită trăită sau afirmă că se simt abandonate. De asemenea,

fetele vulnerabile sunt mai puţin ataşate de biserică sau de confesorul religios, ceea ce

favorizează structurarea deciziei de migraţie independente de sfaturile altor persoane


17 Lăzăroiu şi Alexandru, 2003


27

� Mediu de provenienţă. Majoritatea fetelor vulnerabile provine din Moldova şi

Transilvania. Sărăcia, care afectează mai ales estul Moldovei, este un factor puternic

ce determină migraţia internă sau internaţională. În cazul Transilvaniei, reţelele

puternice de migraţie18 acţionează uneori ca factor de protecţie prevenind strategiile

riscante de migraţie. Totuşi, regiunea este foarte eterogenă, iar când astfel de reţele

sunt absente, vulnerabilitatea faţă de traficul de fiinţe umane rămâne ridicată


� Specificul rezidenţial. Specificul domiciliului influenţează vulnerabilitatea. Femeile

care stau în centre de plasament sunt în general mai vulnerabile decât femeile care

trăiesc cu familia sau singure, mai ales după vârsta de 18 ani, când nu mai beneficiază

de protecţia statului (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

Este posibil ca această tendinţă să se fi schimbat din momentul în care a fost iniţiat

primul studiu (2000). Sub presiunile constante din partea reprezentanţilor UE,

autorităţile române au îmbunătăţit considerabil sistemul de protecţie şi asistenţă a

copilului. Sprijinul pentru integrarea economică şi socială a tinerilor care trăiesc în

centrele de stat este acum una din priorităţile instituţiilor şi organizaţiilor implicate.

Migraţie şi mobilitate:

� Strategia de migraţie. Există o propensiune mai mare în cazul fetelor vulnerabile,

comparativ cu grupul mediu, de a alege strategii informale de migraţie19. Chiar şi în

acest caz, decizia de migraţie poate fi rezultatul unei alegeri raţionale, ceea ce

înseamnă că migrantul potenţial a evaluat atât costurile rămânerii în ţară, cât şi

costurile plecării şi a optat pentru cea mai bună alternativă (Lăzăroiu şi Alexandru,

2003).

� Nivelul de informare privind migraţia. Fetele vulnerabile sunt mai informate

decât grupul mediu despre condiţiile de călătorie. Este posibil ca intenţia lor de a-şi

căuta de lucru în străinătate să fie asociată cu o determinare de a căuta informaţii

despre cadrul instituţional care reglementează migraţia. Acesta este în mod clar un

18Conceptul “reţea de migraţie” se referă la relaţiile între indivizii care au migrat cel puţin o dată şi non-migranţi, şi sunt de obicei formate între rude şi prieteni; aceste reţele facilitează integrarea pe piaţa muncii în ţara de destinaţie, călătoria şi cazarea noilor migranţi. 19 O parte dintre migranţi apelează la prieteni şi rude pentru a pleca în străinătate şi utilizează aceste reţele ca să-şi găsească o slujbă; această strategie face parte dintr-un fenomen numit migraţie nereglementată, care se referă la migranţii care defăşoară activităţi legale în străinătate, dar fără contract de muncă.


28

factor de protecţie, deşi astfel de cunoştinţe sunt distribuite inegal în grupul fetelor

vulnerabile (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Motivaţia migraţiei. Banii sunt principalul motiv care fundamentează acceptarea

unei slujbe în străinătate. Femeile şi fetele vulnerabile au o viziune pesimistă asupra

pieţei interne de muncă şi consideră că în străinătate vor avea mai multe şanse de

reuşită. Există o probabilitate mai mare în cazul grupului vulnerabil de a accepta

slujbe care necesită un nivel redus de calificare. Uneori părinţii fetelor vulnerabile îşi

sfătuiesc copiii să plece la muncă în străinătate (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Cultura mobilităţii şi socializare. Studiul indică de asemenea că socializarea în

cadrul unei culturi a mobilităţii este un factor important care determină migraţia.

Tinerii sunt încurajaţi să părăsească comunitatea de origine sau să plece din ţară

pentru a câştiga mai mult decât este posibil în localitatea natală. În casele unde

locuiesc fete vulnerabile, există o probabilitate mai mare ca unii din membrii familiei

să fi lucrat în străinătate după 1990, ceea ce ar putea explica preferinţa categoriei

vulnerabile pentru canalele informale de migraţie (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003). A

avea o rudă în străinătate poate fi considerat un factor de protecţie din moment ce

facilitează integrarea pe piaţa muncii din străinătate.

Totuşi, prezenţa acestei caracteristici poate de asemenea spori riscul de trafic dacă

această rudă face parte dintr-o reţea infracţională. Mărturiile victimelor indică că o

rudă sau un prieten din străinătate a facilitat uneori procesul de recrutare, victima

necunoscând adevăratul scop al plecării20 (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

Nivel de informare privind traficul de fiinţe umane

� Reprezentări comune despre traficul de fiinţe umane: părinţii fetelor vulnerabile

par a avea mai multe informaţii decât grupul mediu despre cazurile traficului de fiinţe

umane. Totuşi fetele vulnerabile sunt mai puţin informate privind traficul de fiinţe

umane şi semnificaţiile acestui fenomen, comparativ cu media.

Fetele vulnerabile sunt informate despre situaţiile de risc asociate cu migraţia. Totuşi,

această consideraţie trebuie interpretată luând în considerare eterogenitatea acestei

categorii (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

� Percepţii privind profilul traficanţilor: ambele grupuri (categoria vulnerabilă şi cea

medie) au percepţii stereotipice despre traficant ceea ce înseamnă că gradul de

20Această afirmaţie se bazează pe experienţa autorului în cadrul OIM Bucureşti


29

vulnerabilitate este mai mare atunci când traficantul nu se încadrează în profilul

expectanţelor. În percepţia fetelor intervievate, traficantul este mai degrabă un tânăr

bogat, necăsătorit, străin (victima nu îl cunoştea înainte) (Lăzăroiu şi Alexandru,

2003).

Migraţia nereglementată, asociată cu un nivel scăzut de informare privind traficul de

fiinţe umane, contribuie la profilul de vulnerabilitate. Aşa cum arată studiile

anterioare, traficul de fiinţe umane este în general asociat cu migraţia. Majoritatea

victimelor traficului de fiinţe umane sunt de fapt migranţi economici a căror strategie

de emigraţie a eşuat (Lăzăroiu şi Alexandru, 2003).

Sunt factorii de vulnerabilitate specifici traficului intern de fiinţe umane diferiţi de cei

asociaţi cu traficul internaţional? Într-un studiu privind traficul intern de fiinţe umane autorii au

încercat mai întâi să identifice similarităţi şi diferenţe între traficul intern şi extern de fiinţe umane

(Lăzăroiu şi Alexandru, 2004). Rezultatele cercetării arată că femeile şi copiii rămân, şi în cazul

traficului intern, cele mai vulnerabile categorii, ca şi în cazul traficului extern de fiinţe umane. O altă

categorie care poate fi afectată de o mai mare vulnerabilitate faţă de traficul intern de fiinţe umane

este categoria „străinilor”. Absenţa abilităţilor lingvistice şi necunoaşterea instituţiilor cu specificitate

naţională favorizează un grad de vulnerabilitate mai mare. Vulnerabilitatea este de asemenea asociată

cu persoanele obligate să presteze servicii sexuale, orfani, persoane cu handicap fizic sau psihic şi

persoanele fără domiciliu. Cetăţenii de etnie romă sunt de asemenea vulnerabili; unii trăiesc în

condiţii de sărăcie extremă şi sunt încă discriminaţi pe piaţa muncii. Incidenţa abandonului şcolar

este de asemenea mai mare la copiii de etnie romă. Factorii de vulnerabilitate primari descrişi mai

sus, în rezumatul studiilor din 2000 şi 2003 privind vulnerabilitatea femeilor la trafic, sunt de

asemenea reprezentativi pentru înţelegerea traficului intern.

Mediul de rezidenţă însă, induce anumite diferenţe, astfel încât, dacă vulnerabilitatea la traficul

internaţional de fiinţe umane este mai mare în zonele urbane, cel intern este mai degrabă asociat cu

zonele rurale. Diferenţierea rural-urban atunci când este vorba despre locul de origine al victimelor şi

al grupurilor vulnerabile trebuie tratată totuşi cu atenţie. Autorii explică că şi pentru traficul

internaţional, locul naşterii este mai degrabă o zonă rurală. Faptul că femeile au fost recrutate dintr-o

zonă urbană ar putea însemna că strategia lor de viaţă s-a desfăşurat de-a lungul a două etape, din

care prima a vizat migraţia internă, migraţia externă fiind opţiunea apărută mai târziu (Lăzăroiu şi

Alexandru, 2004).


30

Combinaţia factorilor de mai sus întăreşte profilul de vulnerabilitate. Cu cât sunt mai mulţi factori de

vulnerabilitate care definesc mediul social şi resursele individuale ale unei persoane, cu atât creşte

probabilitatea ca acea persoană să devină victimă a traficului.

Autorii concluzionează că nu există diferenţe semnificative în profilul de vulnerabilitate pentru

traficul intern şi extern. De fapt, ei definesc traficul intern ca o „rampă de lansare” pentru traficul

extern. Traficul intern poate fi doar o etapă de formare înainte ca victima să fie trimisă într-o ţară

vestică. Totuşi, există alte diferenţe între cele două forme de trafic, cum ar fi natura reţelei de

traficare care este mai degrabă o afacere de familie în cazul traficului intern, sau violenţa condiţiilor

de traficare, victimele interne ale traficului fiind în general supuse unui abuz fizic mai dur (Lăzăroiu

şi Alexandru, 2004)21.

21 Concluzie suţinută de interviurile realizate cu ocazia cercetării


31

2.5 TRAFICUL DE COPII ÎN LITERATURA DE

SPECIALITATE

Copiii străzii. Migraţia copiilor a fost analizată mai ales în contextul vulnerabilităţii sporite la traficul

de fiinţe umane. Căderea regimului comunist a fost urmată de un proces amplu de

dezinstituţionalizare. Deşi închiderea vechilor centre pentru copiii abandonaţi, bine cunoscute

pentru asocierea lor cu abuzul copiilor, s-a desfăşurat cu succes, mulţi copii trăiesc încă sau/şi

lucrează pe străzi, adaptându-se cu dificultate la mediul şi condiţiile din centrele de asistenţă. În ciuda

eforturilor făcute în sprijinirea familiilor sărace, în promovarea metodelor de contracepţie, şi în

oferirea asistenţei şi a adăpostului pentru tinerele mame, există încă multe cazuri de copii abandonaţi.

Rapoartele media au arătat de asemenea un număr mic de asistenţi maternali pentru categoria de

vârstă 0-2 ani în comparaţie cu numărul copiilor abandonaţi în maternităţi şi spitale (Lazaroiu şi

Alexandru, 2004).

Dezbaterile internaţionale s-au concentrat pe sistemul de adopţii din România. Guvernul a suspendat

adopţiile internaţionale în urma cererilor unor oficiali UE, îngrijoraţi de o posibilă interconectare a

adopţiilor cu traficul de copii sau organe. Au existat de asemenea câteva rapoarte cu privire la

vulnerabilitatea copiilor străzii la abuzul sau exploatarea sexuală şi la incidenţa turismului sexual în

România. Turiştii străini, de obicei din ţările din Europa de Vest, implicaţi în relaţii sexuale cu copiii

străzii au oferit subiecte şocante mass-mediei. Deşi aceste rapoarte ar putea să supraestimeze

fenomenul, ele indică în mod clar o tendinţă existentă (Lăzaroiu şi Alexandru, 2004).

Conform unui studiu realizat în 2002 de Organizaţia Salvaţi Copiii România, relaţiile slabe dintre

părinţi şi copii, sărăcia accentuată, abuzul fizic sau sexual, condiţiile materiale inadecvate şi

sentimentul nesiguranţei în centrele de plasament se numără printre factorii care contribuie la decizia

copiilor de a trăi pe stradă. Se estimează că există aproximativ 5 000 de copii ai străzii în România.

Câţiva dintre copiii care lucrează pe stradă menţin contactul cu familia care îi obligă de fapt să câştige

bani din anumite activităţi desfăşurate în stradă. În general, copii străzii câştigă bani spălând

geamurile maşinilor, adunând obiecte reciclabile, vânzând diverse produse sau cărând marfă. Câţiva

dintre ei cerşesc, fură sau sunt implicaţi în acte de exploatare sexuală comercială. Trebuie remarcat de

asemenea că o caracteristică specifică majorităţii copiilor şi tinerilor care trăiesc pe străzi este

consumul de droguri. Doar în Bucureşti există aproximativ 2 000 de copii, dintre care 1 500 trăiesc


32

permanent pe străzi şi nu au nici un contact cu familia sau cu instituţiile de protecţie (Salvaţi Copiii,

2003).

Copiii care muncesc. Un raport naţional arată că aproximativ 89% din copiii români care muncesc,

îşi desfăşoară activitatea în agricultură, 8% sunt angajaţi pe cont propriu, 6% au un angajator care nu

face parte din familia lor, şi 60% nu sunt plătiţi pentru munca lor (Ghinăraru 200422). Majoritatea

copiilor care muncesc în agricultură locuieşte în zona rurală şi munceşte în familie. Totuşi, anumite

rapoarte sugerează că în regiunile sărace din zona rurală există cazuri de copii vânduţi de familiile lor

în general pentru a lucra în ferme, deseori în condiţii improprii. Uneori, aceşti copii sunt exploataţi

de reţele de trafic. Procentajul copiilor romi care lucrează este mai mare decât cel asociat copiilor de

etnie română (Lazaroiu şi Alexandru, 2004).

Chiar dacă exploatarea copiilor prin muncă nu coincide tot timpul cu traficul de fiinţe umane – cum

ar fi cazul copiilor care muncesc în cadrul familiei în zonele rurale – una din consecinţele muncii

copiilor o reprezintă deseori abandonul şcolar. Pe termen mediu şi lung, acest lucru contribuie în

mod considerabil la un statut economic precar, care, asociat cu alţi factori de vulnerabilitate, ar putea

spori probabilitatea de a deveni victime ale unei reţele de trafic de fiinţe umane (Lazaroiu şi

Alexandru, 2004).

Vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane. Conform studiilor coordonate de Salvaţi Copiii

România, majoritatea copiilor vulnerabili provine din familii abuzive sau din familii în care nu

beneficiază de grija părintească (copiii străzii sau din centre de plasament)23. În astfel de familii,

legăturile dintre părinţi şi copii sunt slabe, ceea ce înseamnă că sunt mai vulnerabili la influenţele

externe. De asemenea, copiii romi sunt mai vulnerabili din cauza sărăciei mai accentuate şi din cauza

incidenţei mai mari a abandonului şcolar. Copiii români separaţi reprezintă o altă categorie cu un

grad de vulnerabilitate sporit la traficul de fiinţe umane. Această categorie se referă la acei copii

identificaţi într-o ţară străină fără a avea protecţia părinţilor sau a unui tutore legal. Aceştia nu au

permis de şedere şi în general nu cunosc limba ţării de destinaţie. În plus, unii dintre ei nu

beneficiază de servicii de protecţie (Salvaţi Copiii, 2004)

22 Catalin, Ghinararu - coordonator, Cristina Mocanu, Ana-Maria Zamfir, Miriam Munteanu (2004). Cele mai bune practici privind combaterea şi prevenirea muncii fără forme legale. Bucureşti. Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale. Bucureşti 23 Copii care se află în instituţiile de îngrijire ale statului au uneori capabilităţi modeste necesare vieţii cotidiene. În ciuda programelor desfăşurate de ONG-uri pentru a acoperi aceste deficienţe, nu toţi copii pot fi incluşi în aceste programe suplimentare (A Human Rights Report on Trafficking in Persons, Especially Women and Children, 2002 în Raport privind traficul de Copii Salvaţi Copiii, 2004). .


33

Caseta 1 Factori care accentuează profilul de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane

Copiii ca migranţi economici activi. Într-o lucrare care urmărea strategiile de migraţie ale copiilor

din două comune din România24, Alexandru (2005), se făcea referire la copii ca migranţi economici.

Deoarece o astfel de perspectivă ar putea fi criticată din punct de vedere juridic şi psiho-sociologic25,

24 Comuna Bixad situată în regiunea Oaş şi Bărbăteşti, o comună din Vâlcea. 25Cf. Convenţiei ONU privind Drepturilor Copilului, articolul 32, copiii au dreptul să fie protejaţi de „exploatare economică şi de desfăşurarea oricărei munci riscante sau care ar putea interfera cu educaţia copilului sau ar fi dăunătoare pentru sănătatea copilului sau pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală sau socială”. Codul Muncii din România stipulează că vârsta minimă pentru angajare este de 16 ani. Unui copil de 15 ani i se permite să muncească, cu

FACTORI SOCIALI Situaţia familială

- nivel scăzut al educaţiei în familie - istorie de abuz - părinţi alcoolici - lipsa comunicării între părinţi şi copii - familii dezorganizate (divorţ, familii monoparentale) - lipsa îngrijirii părinteşti (viaţa într-o instituţie de protecţie sau viaţa pe stradă)

Zona de provenienţă

- lipsa oportunităţilor de angajare (oraşe mari sau zone rurale din ariile foarte sărace ale ţării) - nivel ridicat al migraţiei ciclice pentru muncă în străinătate - poveşti de succes din partea celor care au fost plecaţi pentru muncă în străinătate

Lipsa unei culturi a migraţiei

- lipsa informaţiilor privind instituţiile implicate în procesul de migrare şi asupra posibilităţilor legale de obţinere a unui loc de muncă în străinătate - lipsa informaţiilor privind drepturile angajaţilor - lipsa informaţiilor privind ţara în care doresc să migreze pentru muncă (o imagine iluzorie privind viaţa în ţările vestice)

FACTORI ECONOMICI GENERALI:

- sărăcia şi sărăcia extremă - nivel ridicat al şomajului - retribuţii scăzute pentru muncă necalificată - insecuritatea locului de muncă

FACTORI DE POLITICĂ SOCIALĂ:

- strategii ineficiente de combatere a şomajului şi sărăciei - sistem educaţional inadecvat în raport cu cerinţele pieţei forţei de muncă - un cadru instituţional relativ nou privind combaterea fenomenului traficului de fiinţe umane - alocare bugetară insuficientă pentru implementarea Planurilor Naţionale privind sărăcia, combaterea traficului de fiinţe umane, tineretul, copiii care părăsesc de protecţie - nu există coerenţă între Planurile Naţionale care vizează copilul - întârzierea în apariţia legii copilului

Sursa: Salvaţi Copiii, 2004


34

autorul a făcut o distincţie clară între definiţia muncii voluntare şi ceea ce se încadrează în limitele

traficului de fiinţe umane.

În contextul migraţiei, munca voluntară care implică copii înseamnă orice muncă care se

diferenţiază clar de traficul de fiinţe umane aşa cum este definit de Protocolul ONU pentru

Prevenirea, Eliminarea şi Pedepsirea Traficului de Persoane, şi mai ales de Femei şi Copii26.

Munca voluntară exclude „orice activitate care implică încredinţarea unui copil sau tânăr sub 18 ani altor

persoane, fie de unul sau de ambii părinţi sau de tutorele legal, în schimbul unei recompense sau nu, în scopul

exploatării copilului, a tânărului sau a puterii sale de muncă” (Convenţia Adiţională a ONU pentru Abolirea

Sclaviei, Comerţului cu Sclavi şi a Instituţiilor şi Practicilor Similare Sclaviei, art 1, litera d). Dacă nu există

nici o interferenţă în drepturile copiilor, strategia lor de mobilitate se află în aceeaşi

categorie cu migraţia economică.

Ambele comunităţi implicate în acest studiu se confruntă cu o lipsă acută a locurilor de muncă.

Absolvirea liceului sau înscrierea la facultate nu sunt percepute ca o premisă pentru a obţine un loc

de muncă atractiv. Slujbele prestate de copii în străinătate nu diferă de cele ale migranţilor adulţi.

Băieţii lucrează de obicei pe şantiere de construcţii sau în ferme, iar fetele lucrează ca menajere.

Totuşi, migraţia fetelor cu scopul de a munci nu are de obicei aceeaşi incidenţă ca migraţia băieţilor.

La vârste fragede, munca în străinătate constituie o perioadă de ucenicie pentru băieţi. Copiii îşi

însoţesc părinţii la locul de muncă, unde nu dobândesc doar abilităţile necesare desfăşurării unei

activităţi, ci şi valorile şi comportamentele care vor asigura succesul unei viitoare iniţiative de

migraţie pe cont propriu.

În cadrul comunităţilor studiate, au existat doar informaţii fragmentare referitoare la copii ca victime

ale unor reţele de trafic de fiinţe umane. Luând în considerare controlul social puternic specific

comunităţilor rurale, este posibil ca acei copii implicaţi în activităţi ilegale să fi fost prudenţi în

dezvăluirea unor detalii privind specificul ocupaţional din străinătate, relevând doar impactul

economic al experienţei de migraţie. Dificultatea obţinerii informaţiilor privind experienţele care au

permisiunea părinţilor sau tutorelui legal. Codul Muncii interzice angajarea copiilor pentru munci periculoase, dificile sau dăunătoare. 26 În conformitate cu Protocolul ONU, „traficul de persoane presupune recrutarea, transportarea, transferul, primirea sau găzduirea unor persoane, prin utilizarea forţei sau ameninţărilor, sau a altor forme de convingere, răpire sau fraudă, înşelătorie, abuz de putere sau profitarea de o poziţie de vulnerabilitate, sau darea sau primirea de bani în schimbul obţinerii consimţământul unei persoane, în scopul exploatării. Exploatarea include, cel puţin exploatarea prin prostituţie, sau alte forme de exploatare sexuală, muncă forţată sau prestarea unor servicii sub ameninţarea forţei, sclavie, servitudine sau prelevarea de organe”.


35

implicat încălcarea legii în străinătate ar putea fi îngreunată fie de dorinţa copiilor de a ascunde

adevărata ocupaţie din străinătate, fie de grija localnicilor de a-şi proteja comunitatea de asocierea cu

subiecte cu încărcătură negativă. De asemenea, este posibil ca în comunităţile cu o pondere mare a

migranţilor, reţelele de migraţie să fie bine structurate şi să acţioneze ca un factor de protecţie

împotriva migraţiei circulatorii ratate (Alexandru, 2005).

Autorul concluzionează că nu există diferenţe importante între motivele migraţiei copiilor şi

motivaţia adulţilor pentru migraţie. Totuşi, un factor cauzal semnificativ în cazul copiilor care pleacă

la muncă în străinătate îl reprezintă sentimentul independenţei. Factorii care sporesc probabilitatea

migraţiei copiilor sunt: rezidenţa într-o comunitate cu o incidenţă mare a migraţiei şi o istorie

îndelungată a acestui fenomen, accesul la o reţea puternică de migraţie, generalizarea unei culturi care

valorizează migraţia ca strategie de viaţă, un status economic inferior grupurilor de egali şi sărăcia

subiectivă. Acesta este profilul unei comunităţi cu o incidenţă mare a migraţiei copiilor, în timp ce

într-o comunitate cu o incidenţă scăzută a acestui fenomen principalele cauzele ale acestei tendinţe

diferite sunt: o istorie mai scurtă a migraţiei, reţele slab structurate de migraţie, un număr mai mare

de migranţi cu o situaţie nereglementată, strategii de migraţie riscante care îi împiedică pe părinţi să-şi

ia copiii cu ei în străinătate, un număr mai mic de copii cu o experienţă de migraţie mediată, media

de vârstă mai mică a migranţilor adulţi, ceea ce înseamnă că aceştia au copii mici sau nu au niciun

copil în familie.

Copiii „singuri acasă”. Din 2004, autorităţile au identificat o nouă categorie de copii care aveau

nevoie de protecţia statului: copiii cu părinţi migranţi, care rămân acasă după plecarea părinţilor în

străinătate şi sunt îngrijiţi de rude, prieteni sau cunoştinţe.

Legislaţia naţională nu are reglementări specifice pentru copiii cu părinţi migranţi. Cadrul legislativ

care stipulează drepturile copiilor este totuşi comprehensiv. Copiii care au fost lipsiţi de grija

părintească în urma migraţiei părinţilor au aceleaşi drepturi ca şi cei aflaţi în situaţii vulnerabile.

Conform legislaţiei româneşti, un copil se află într-o situaţie vulnerabilă dacă „dezvoltarea fizică,

mentală, spirituală, morală sau socială a copilului” este afectată27. Organismele specializate ale statului

desfăşoară o anchetă socială pentru a evalua dacă mediul familial este prietenos sau dacă este nevoie

de o măsură alternativă de protecţie. Dacă mediul social şi familial este considerat necorespunzător,

se vor impune următoarele măsuri alternative de protecţie: tutela, măsuri de protecţie speciale

27 Legea 272/2004, art 16


36

(plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată pentru copii care săvârşit

o faptă penală) sau adopţia28.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) a semnalat faptul că plecarea

ambilor părinţi în străinătate poate fi considerată o încălcare a drepturilor copiilor şi că migraţia

poate avea consecinţe negative asupra copiilor lăsaţi acasă deoarece este posibil ca aceştia să devină

vulnerabili la diferite forme de abuz (raport FONPC, 2005)29.

Numai în perioada iulie 2005-septembrie 2005, au fost înregistrate 489 cazuri de familii în care ambii

părinţi au plecat în străinătate. Evaluând situaţia celor 15108 de copii lăsaţi acasă Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) a relevat că:

� 346 au fost daţi în grija asistenţilor maternali

� 1 186 aveau rude îndepărtate care şi-au asumat responsabilitatea îngrijirii copiilor

� 125 de copii erau îngrijiţi de alte familii sau persoane

� 392 de copii au primit adăpost în centrele pentru copii publice sau private

� pentru 13059 de copii nu a fost nevoie de nici o formă specială de protecţie, deoarece aceştia

beneficiau de grija şi protecţia rudelor apropiate

� 568 de copii aveau urgent nevoie de protecţie deoarece le lipseau mijloacele financiare şi

condiţiile necesare pentru dezvoltarea socială, fizică şi mentală normală (Sursa: Raportul

FONPC, 2005).

Statisticile de mai sus fac referire doar la copiii ai căror părinţi au migrat legal în străinătate. În

momentul centralizării acestor statistici existau aproximativ 170 000 de migranţi înregistraţi prin

intermediul instituţiilor oficiale (conform secretarului de stat al ANPDC). Totuşi, numărul total al

migranţilor este semnificativ mai mare. De exemplu, din mai 2003 în mai 2006, ponderea

gospodăriilor care aveau cel puţin un membru în străinătate în momentul interviului a crescut de la

8.3% la 10.1%. Aceasta înseamnă că aproximativ 580 000 de gospodării aveau cel puţin un membru

în străinătate30.

Ca răspuns la fenomenul exodului protecţiei parentale („care drain”), ANPDC a decis să sprijine

modificarea Legii 156/2000 cu privire la Protecţia cetăţenilor români care muncesc în străinătate în

28 Legea 272/2004, art. 39, art. 55 29 Conform legii 272/2004 cu privire la Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copiilor şi Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copiilor ratificată de România, copiii au dreptul să fie crescuţi de ambii părinţi şi să fie în contact strâns cu aceştia. 30 A se vedea Barometrul Opiniei Publice 2003-2006


37

vederea impunerii unei obligaţii juridice pentru părinţii care pleacă în străinătate de a-şi încredinţa

copiii unor persoane/instituţii capabile să le asigure în mod adecvat dezvoltarea. Înainte de stabilirea

unui cadru legal, ANPDC a semnat un acord cu Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă. În

conformitate cu acest acord, părinţii care îşi caută un loc de muncă în străinătate trebuie să includă în

dosarul trimis evaluatorilor o declaraţie autorizată de un notar public care să ateste faptul că în

timpul perioadei în care stau în străinătate, copiii lor beneficiază de grijă şi educaţie într-o manieră

corespunzătoare şi responsabilă. Acest lucru va permite Oficiului să înregistreze copiii vulnerabili la

fenomenul precarităţii îngrijirii parentale ca urmare a migraţiei reglementate.

În afară de datele înregistrate de către Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă, reprezentanţii

ANPDC consideră că autorităţile ar trebui sprijinite de către comunitatea locală deoarece aceasta

interacţionează îndeaproape cu aceşti copii şi ar putea să înştiinţeze autorităţile în cazul în care există

suspiciuni în privinţa mediului de dezvoltare al acestora. Odată ce procesul de identificare va fi

finalizat, vor fi desemnaţi asistenţi sociali având responsabilitatea de a monitoriza dezvoltarea

copiilor până la întoarcerea părinţilor. Pentru moment, numărul asistenţilor sociali disponibili va

permite doar evaluarea cazurilor copiilor ai căror părinţi au obţinut un contract de muncă prin

intermediul Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă. Este probabil ca în 2 sau 3 ani programul să

se extindă şi la copiii ai căror părinţi au recurs la o strategie de migraţie informală.

ANPDC a elaborat deja o versiune preliminară a unei ordonanţe guvernamentale care stipulează

faptul că părinţii care pleacă la muncă în străinătate trebuie să-şi încredinţeze copilul unei rude

apropiate – din cadrul familiei extinse – pe baza unei declaraţii legalizate de notar şi să informeze

Direcţia pentru Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului din comunitatea locală despre intenţia de a

părăsi ţara. Această Ordonanţă ar putea fi adoptată în curând.

Conform Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă, procedura de reunificare familială în cazul

familiilor migrante care au un contract pe termen lung sau mediu într-o ţară vestică ar putea, de

asemenea, ameliora fenomenul precarităţii grijii părinteşti.31.

Un studiu desfăşurat în Iaşi şi în Răducăreni32, o comunitate rurală din apropiere, cu scopul de a

evalua impactul migraţiei unuia sau a ambilor părinţi în străinătate dezvăluie concluzii pesimiste cu

privire la impactul social şi psihologic al migraţiei asupra copiilor lăsaţi acasă. Ca rezultat al migraţiei 31 Declaraţia unui reprezentant al Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă într-un cotidian naţional 32 „Singur acasă!”! Studiu realizat în zona Iaşi privind copiii rămaşi acasă după plecarea unuia sau a ambilor părinţi în străinătate, Alternative Sociale, 2006


38

părinţilor, comportamentul copiilor se schimbă semnificativ; câteodată aceştia adoptă forme de

comportament non-conformiste cum ar fi abandonul şcolar, absenţa de la ore, violenţă verbală şi

fizică, şi uneori încălcări ale legii. Absenţa părinţilor poate de asemenea să conducă la un schimb de

roluri prematur, în special pentru copiii care trăiesc în zona rurală, deoarece aceştia trebuie să

îndeplinească anumite sarcini care anterior erau responsabilitatea părinţilor cum ar fi munca în

agricultură sau supravegherea şi îngrijirea fraţilor mai mici pe o perioadă îndelungată de timp. De

asemenea, fără grija şi supravegherea părinţilor, devin mult mai vulnerabili în faţa traficului de fiinţe

umane, sau a recrutorilor parte a reţelelor de hoţi şi cerşetori (Irimescu, Lupu, 2006).

Pentru a combate aceste efecte negative, cercetătorii au recomandat:

� elaborarea unui cadru legislativ care să reglementeze migraţia, impunând obligativitatea

părinţilor de a atesta, anterior plecării în străinătate, faptul că copiii rămaşi acasă beneficiază

de îngrijire adecvată şi de un cadru educaţional corespunzător

� stabilirea unor proceduri speciale de intervenţie care vor viza în mod special protecţia

copiilor cu părinţi migranţi

� desfăşurarea unei campanii informative privind riscurile şi vulnerabilităţile cu care se

confruntă copii rămaşi acasă

� crearea unor centre educaţionale şi de zi unde copii să poată beneficia de programe

educative şi recreative

� asigurarea unor servicii de consiliere pentru familiile migrante cu copii

Cercetătorii au accentuat de asemenea importanţa comunităţii locale în gestionarea şi reducerea

consecinţelor negative ale migraţiei asupra copiilor. Liderii locali, cum ar fi preoţii, profesorii sau

psihologii şcolii au, în percepţia autorilor, un rol important în acest proiect (Irimescu, Lupu, 2006).

Pe de altă parte, strategia de migraţie a părinţilor are un efect pozitiv asupra bunăstării financiare a

gospodăriei. Printre efectele pozitive ale migraţiei, banii, îmbunătăţirea calităţii vieţii, şi echiparea

gospodăriei cu aparatură electrocasnice se numără printre cele mai importante în percepţia populaţiei

intervievate. Aşa cum indică studiul, majoritatea părinţilor care au plecat la muncă în străinătate din

aceste localităţi era şomeră. Resursele financiare reduse şi şomajul sunt printre cele mai

reprezentative cauze care duc la decizia de a migra. De asemenea, cu cât este mai mare numărul de

copii dintr-o familie, cu atât este mai mare probabilitatea ca cel puţin un părinte să migreze în

străinătate (Irimescu, Lupu, 2006).


39

Alte studii au relevat emergenţa nevoii de sprijin/ îngrijire în asociere cu copiii, dar şi cu persoanele

vârstnice, în cazul cărora, identificarea unor alternative pentru asigurarea asistenţei ar putea fi mai

dificilă. Este interesant de precizat că în cazul copiilor cu părinţi în străinătate, cercetătorii nu

analizează doar potenţialele efecte negative ale migraţiei, ci identifică structurarea unui fenomen pe

care îl numesc “maternitate transnaţională” („transnational motherhood”), şi care permite asigurarea

unei continuităţi a sprijinului parental. Comunicarea dintre mama care pleacă din gospodărie pentru

a munci în străinătate şi restul familiei care rămâne acasă, nu este de regulă întreruptă. De asemenea,

alte persoane, printre care cel mai adesea se numără bunicile, preiau responsabilitatea îngrijirii

copiilor în timpul absenţei părinţilor. (Castagnone şi alţii, 2006).

Astfel, migraţia pentru muncă, nu ar trebui privită doar din prin prisma efectelor negative asupra

copiilor lăsaţi în urmă, privaţi de grija părintească. Mobilitatea internaţională reprezintă de asemenea

o strategie familială de diversificare a riscurilor şi de a răspunde nevoilor gospodăriei.

Câteva consideraţii despre minoritatea romă din România. Conform recensământului

României, în 2002 existau 535 149 persoane de etnie romă (2,5% din totalul populaţiei). Acest număr

este contestat de către organizaţiile neguvernamentale de romi ale căror estimări indică faptul că

numărul persoanelor de etnie romă ajunge la 1 500 000, ceea ce reprezintă aproximativ 6,5% din

populaţia României. Dimensiunile asociate celorlalte grupuri etnice sunt mult mai mici variind de la

61 098 pentru minoritatea ucraineană şi 1 780 pentru minoritatea armeană.

Într-un studiu desfăşurat în 2006 (CURS, 2006), atunci când au fost rugaţi să-şi asume o identitate,

majoritatea romilor integraţi (53%) s-a autoidentificat ca “rom romanizat”33; în timp ce 30% dintre

aceştia au preferat să se identifice ca fiind „romi”. Spre deosebire de romii integraţi, comunităţile

compacte34 se identifică mai ales ca fiind romi (43%)35. Un alt procentaj semnificativ aparţine

comunităţilor compacte care îşi asumă identitatea de “rom romanizat”, în proporţie de 29%. În ceea

ce priveşte preferinţa pentru identificarea cu grupurile tradiţionale de romi, 10% din comunităţile de

romi integraţi a ales una dintre cele 5 categorii menţionate –“cărămidar”, “rudar”, “vătraş”,

“căldărar”, “rom romanizat”, “ursar”- şi un procentaj dublu de 21% din cadrul comunităţilor

compacte a ales aceste categorii. Aceste cifre indică faptul că în comunităţile eterogene limitele etnice

sunt mai flexibile decât în comunităţile omogene. De asemenea, procentajele scăzute asociate cu

33 Etnicii romi care au asimilat cultura şi comportamentul socio-economic al etnicilor români 34 Etnici romi care trăiesc în comunităţi omogene; majoritatea locuitorilor unor astfel de comunităţi sunt etnici romi şi cel mai adesea, aceştia trăiesc la marginea oraşelor sau a comunelor 35Studiul a fost realizat pe două eşantioane, unul reprezentativ pentru romii integraţi, iar celălalt reprezentativ pentru comunităţile compacte de romi.


40

grupările tradiţionale ar putea avea legătură cu dispariţia profesiilor tradiţionale (ex. curăţarea

hornurilor, fabricarea vaselor şi a lingurilor de lemn sau a măturilor).

În pofida numeroaselor intervenţii menite să favorizeze îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru

minoritatea romă, mulţi dintre etnicii romi au încă un statut economic şi educaţional modest, efectele

programelor de intervenţie lăsându-se încă aşteptate. Statutul socio-economic marginal al romilor,

poziţia geografică a celor mai multe comunităţi rome, situate la periferia altor localităţi, precum şi

anumite ilegalităţi în care au fost implicaţi etnici romi a căror vizibilitate a fost sporită de relatările

negative ale mass-media, au fundamentat atitudini intolerante din partea populaţiei majoritare. Astfel,

sondajele care evaluează reprezentările sociale privind minoritatea romă indică caracteristici

îngrijorătoare ale relaţiilor inter-etnice. 81% dintre români consideră că majoritatea romilor comite

fapte ilegale, 61% consideră că romii sunt o ruşine pentru România, 52% au afirmat că se tem să

întâlnească pe stradă un rom şi 52% consideră că etnicilor romi ar trebui să li se interzică să plece în

străinătate. De asemenea, 22% din populaţia României consideră că anumite localuri publice ar

trebui să interzică accesul etnicilor romi (Sondaj de opinie CURS, 2006).

Statusul socio-economic extrem de precar al romilor îngreunează integrarea acestora. Cea mai mare

parte a populaţiei de etnie romă este şomeră (52% din romii integraţi, 45% din comunităţile

compacte). Puţini romi sunt pensionari: 10% în cazul romilor integraţi şi 13% în cazul comunităţilor

compacte. Acesta ar putea fi pe de o parte rezultatul unei populaţii cu o medie de vârstă mai mică

decât în cazul etniei române şi pe de altă parte al imposibilităţii accesării sistemului de protecţie

socială datorită unui număr scăzut de romi care muncesc cu forme legale, pe baza contractelor de

muncă (Sondaj de opinie CURS, 2006). Mai mult, practicile discriminatorii sunt uneori directe şi au

un înalt grad de vizibilitate, fiind asociate unor oferte de muncă care interzic explicit participarea

etnicilor romi la concurs.

Puţine companii sunt de regulă atrase de alocaţia de la stat acordată în schimbul angajării unor

persoane de etnie romă. În 2004, doar 15 companii au participat la astfel de program în comparaţie

cu 400 care au participat într-un program similar pentru persoanele cu handicap (ECRI, 2005).

15% din populaţia integrată de romi şi 20% din populaţia aflată în comunităţile compacte este

analfabetă, în comparaţie cu doar 1% în cazul populaţiei ne-rome (CURS, 2006). Anumiţi părinţi

romi justifică decizia de a nu-şi trimite copii la şcoală prin teama de discriminare (OSF, 2001).

Notificarea Guvernamentală 29323/20.04.2004 interzice orice tip de acţiuni separatiste în şcolile din


41

România. Totuşi, ECRI36 a relevat că de regulă copiii romi urmează cursurile unor şcoli de calitate

inferioară, stau în băncile din spatele clasei sau studiază în clase separate de populaţia majoritară.

Conform Constituţiei României, minorităţile etnice au dreptul de a studia în limba maternă. S-au

iniţiat mai multe programe bazate pe acţiune afirmativă: sprijinirea educaţiei în limba maternă,

pregătirea profesorilor romi, proceduri speciale de admitere în instituţii de educaţie superioare etc.

Majoritatea romilor trăieşte izolat, în ghetouri urbane care sunt de fapt apartamente abandonate de

către întreprinderile de stat şi de municipalităţi, în locaţii aglomerate şi sărăcăcioase unde predomină

barăcile şi colibele deseori construite ilegal, sau în comunităţi de tip „mahala”, unde casele

îndeplinesc condiţii acceptabile, dar infrastructura este foarte proastă (Zoom in; Lazaroiu şi Chindea

2005). Aceştia se confruntă cu problema evacuării şi pentru cei mai mulţi este dificil să-şi depună

dosarul pentru o casă socială din cauza faptului că nu deţin acte de identitate sau datorită

dificultăţilor de realizare a tuturor paşilor birocratici necesari pentru strângerea şi completarea

documentelor necesare. Legea naţională privind acordarea locuinţelor nu include acţiuni afirmative

care să vizeze romii, deşi luând în considerare caracteristicile de mai sus, aceste reglementări ar fi

necesare. Aceste caracteristici rezidenţiale constituie un obstacol real în calea integrării etniei rome şi

conduc deseori la structurarea unor atitudini discriminatorii sau a unor puternice atitudini de

respingere (Lazaroiu şi Chindea 2004).

Acest statut educaţional, economic şi social este asociat în general cu o vulnerabilitate mai mare la

traficul de fiinţe umane în cadrul etniei rome (Lazaroiu şi Alexandru, 2003; Lăzăroiu şi Alexandru

2005). De asemenea, se pare că ponderea copiilor romi expuşi la exploatarea prin muncă este mai

mare decât cea asociată copiilor de etnie română. Un studiu realizat de Salvaţi Copiii indică faptul că

etnia romă reprezintă cel mai numeros grup de copii ai străzii care muncesc (Salvaţi Copiii România,

2004).

Copiii care muncesc abandonează de obicei şcoala, acest lucru contribuind astfel la structurarea unui

cerc vicios care va scădea probabil şansele de integrare economică şi socială a copiilor romi şi va

spori probabilitatea expunerii la trafic.

36 European Comission against Racism and Intolerance, 2005, Romania third report


42

2.6 CONCLUZII

� România reprezintă o sursă şi o ţară de tranzit pentru femeile şi fetele traficate în scopul

exploatării sexuale. Victimele care tranzitează România vin din Moldova, Ucraina şi Rusia şi sunt

traficate în Italia, Spania, Germania, Grecia, Franţa, Austria şi Canada. Conform raportului Comisiei

UE din 2006, pericolul traficului de fiinţe umane la graniţa cu România este încă o problemă care impune

continuarea eforturilor de întărire a controlului la graniţă. Sistemul integrat de management la frontieră ar trebui

să funcţioneze începând cu 2009. În acest scop, se recomandă pregătirea poliţiştilor de frontieră astfel încât să

poată asigura un control eficient.

� În ultimii 6 ani, datorită demersurilor realizate de România de a adera la Uniunea Europeană,

guvernul a grăbit procesul de armonizare a cadrului legislativ şi procedural cu standardele

internaţionale. În momentul de faţă, legislaţia este în conformitate cu standardele europene, dar

procesul de implementare ar trebui întărit.

� Nu există nici un sistem unitar de colectare a informaţiilor despre traficul de fiinţe umane.

Fiecare instituţie oferă statistici diferite în conformitate cu specificul responsabilităţilor lor în

înregistrarea sau asistarea victimelor traficului. Pentru sporirea validităţii datelor colectate, colaborarea

dintre instituţiile de aplicare a legii şi sectorul neguvernamental ar trebui îmbunătăţită astfel încât să fie elaborat

un sistem unitar de înregistrare.

� Există mai mulţi factori care sporesc vulnerabilitatea în faţa traficului de fiinţe umane: vârstă, sex

(femeile şi fetele sunt mai vulnerabile), educaţie (nivel scăzut de educaţie sau abandon şcolar),

afilierea etnică (romii sunt mai vulnerabili), toleranţă accentuată la risc şi nevoia de independenţă,

medii familiale abuzive, sărăcie, domiciliul în zona urbană şi în regiunea Moldovei, capital social

scăzut, absenţa unei relaţii apropiate cu părinţii, socializarea într-o cultură a mobilităţii.

Combinaţia acestor factori ar putea influenţa gradul de vulnerabilitate la traficul de copii.

� Valorizarea independenţei şi relaţia dintre această atitudine şi traficul de fiinţe umane poate fi

interpretată dintr-o perspectivă binară: pe de o parte, sporeşte probabilitatea acceptării unor

strategii riscante de viaţă, a încălcării normelor sociale sau a opţiunii pentru mijloace ilegitime. În

anumite comunităţi, această atitudine individualistă fundamentează decizia de migraţie, riscul

unei astfel de strategii fiind mai mare dacă migrantul este copil şi nu beneficiază de protecţia unei

reţele sociale. Pe de altă parte, ar putea reprezenta un factor de protecţie deoarece


43

fundamentează alegerea unor strategii de scăpare din medii socio-economice neprielnice, şi

determinarea de a căuta noi posibilităţi de trai. Luat independent de ceilalţi factori care contribuie

la profilul vulnerabilităţii faţă de traficul de fiinţe umane, ar fi dificil să evaluăm importanţa sa în

modelul cauzal. Doar luând în considerare sentimentul independenţei în relaţie cu alţi factori

cum ar fi vârsta, educaţia sau capitalul social putem înţelege influenţa sa în structurarea

vulnerabilităţii.

� Nu există diferenţe semnificative în profilul de vulnerabilitate al victimelor traficului intern şi

extern.

În timp ce fenomenul traficului internaţional de fiinţe umane a fost monitorizat şi studiat deja de mai mulţi ani,

studiile cu privire la traficul intern de fiinţe umane sunt rare. Există dificultăţi semnificative asociate cu procesul

de identificare a victimelor. Întrucât începând cu 2004 condiţiile de trecere a graniţei au fost mai restrictive pentru

copii, este posibil ca incidenţa traficului intern de copii să crească.

� Probabilitatea identificării unor copii vulnerabili e mai mare printre copiii străzii, copiii rămaşi

acasă în gospodării cu părinţi migranţi şi a copiilor cu o afiliere etnică romă.

� Din 2004, instituţii media, ONG-uri şi instituţii de stat au dezbătut pe larg problema precarităţii

sprijinului parental în cazul gospodăriilor cu părinţi migranţi. Deşi nici un studiu nu a vizat în

mod particular vulnerabilitatea la trafic a copiilor cu părinţi migranţi, anumite rapoarte au indicat

că lipsa interacţiunii apropiate dintre părinţi şi copii favorizează apariţia unor condiţii care ar

putea să accentueze vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane.

� În anumite comunităţi cu o incidenţă mare a migraţiei, socializarea copiilor va favoriza

valorizarea migraţiei ca strategie de viaţă. În astfel de comunităţi copiii sunt în general migranţi

economici activi. Aceşti copii sunt implicaţi activ în construirea unei strategii de migraţie de la

procedura de tranzit a graniţei până la felul în care sunt cheltuite câştigurile din migraţie. Întrucât

au existat dezbateri intense privind subiectul consimţământului în asociere cu copiii, acesta fiind adesea

considerat relativ, acest punct de vedere ar putea fi criticabil dintr-o perspectivă psihologică sau juridică. Totuşi,

eludarea acestui model al migraţiei ar însemna ignorarea unui fenomen care ar putea reprezenta o strategie

generalizată de viaţă în multe comunităţi cu o incidenţă mare a migraţiei. Pentru a implementa o strategie

eficientă de prevenire şi asistenţă în cazul traficului de fiinţe umane, acest aspect nu ar trebui ignorat.


44

3. Metodologie

Selectarea comunităţilor şi a grupurilor ţintă. În perioada octombrie-decembrie 2005, Salvaţi

Copiii România a coordonat mai multe interviuri în 17 judeţe din România, având ca obiectiv

evaluarea eforturilor actuale şi planificate în domeniul combaterii traficului de fiinţe umane şi

stabilirea unor premise pentru o bună colaborare cu instituţiile vizate. Ca rezultat al acestei

experienţe, precum şi al altor studii asupra traficului de fiinţe umane, au fost selectate două regiuni

pentru desfăşurarea cercetării privind factorii de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane: partea

central-vestică a României, respectiv judeţele Timiş şi Hunedoara şi partea de sud-est a României,

unde au fost selectate judeţele Tulcea şi Buzău. În aceste judeţe au fost organizate patru grupuri

consultative care au inclus reprezentanţi ai următoarele instituţii: Direcţia Generală pentru

Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog, Poliţia de Frontieră, Direcţia Generală de Asistenţă

Socială şi Protecţia Copilului, Inspectoratul Şcolar, Poliţia, Biserica, Agenţia Naţională pentru

Plasarea Forţei de Muncă, Tribunalul – Departamentul de Investigaţii şi alte organizaţii şi instituţii

care acordă asistenţă victimelor traficului. Aceste grupuri consultative au fost organizate în special, în

scopul identificării locaţiilor adecvate obiectivelor studiului de faţă. După aceste discuţii, au fost

selectate patru localităţi: Orăştie (judeţul Hunedoara), Timişoara (judeţul Timiş), Buzău (judeţul

Buzău) şi Măcin (judeţul Tulcea). Deoarece capitala Bucureşti are un profil distinct, au fost realizate

câteva interviuri şi în cartierul Colentina.

Motivele alegerii localităţilor de mai sus rezidă în anumite macro-caracteristici care pot influenţa

factorii de protecţie şi de vulnerabilitate. De exemplu, Timişul este o localitate de graniţă care se

învecinează cu fosta Iugoslavie. La începutul anilor 2000, multe victime ale traficului au fost

recrutate din Timiş şi traficate în ţările balcanice. În prezent, acesta este al optulea judeţ de origine al

victimelor traficului37 ceea ce îl situează în prima treime al celor 42 de judeţe din România (inclusiv

Bucureşti). Deoarece cercetarea s-a desfăşurat în Timişoara, reşedinţa de judeţ, un oraş cu o

economie stabilă, cunoscut de asemenea şi ca fiind un important centru educaţional, locaţia ar putea

fi reprezentativă şi pentru identificarea unor factori de protecţie împotriva traficului de fiinţe umane.

Măcin este un oraş mic din judeţul Tulcea cu mai puţin de 11 000 de locuitori, cu o rată mare a

şomajului şi a sărăciei. Locuitorii recurg la migraţia internă şi internaţională ca alternativă la mediul

economic neprielnic. De asemenea, oraşul nu are spaţii publice destinate activităţilor recreative, fiind

37Statistici OIM (2000-2006)


45

astfel neatractiv pentru tineri. Profilul etnic divers, romii fiind al doilea grup etnic38 ca mărime, a

reprezentat de asemenea un factor semnificativ în favoarea selectării localităţii ca target al studiului

de faţă. În plus, participanţii la grupurile consultative au raportat o incidenţă puternică a traficului de

fiinţe umane în această localitate.

Deşi într-o măsură mai mică în comparaţie cu Măcin, oraşul Orăştie a fost de asemenea afectat de

tranziţia economică şi este reprezentativ pentru evaluarea strategiilor de viaţă rezultate din tranziţia

economică într-un oraş mic39.

În timp ce în Măcin a fost realizat un studiu reprezentativ din punctul de vedere al întregii

comunităţii, în Buzău, Timişoara şi Orăştie, au fost selectate centrele de îngrijire a copiilor. Într-o

fază iniţială, cercetarea a fost proiectată cu scopul includerii copiilor înscrişi la şcolile profesionale

din localităţile selectate, dar perioada de cercetare care a coincis cu vacanţa de vară, a creat

imposibilitatea identificării şi contactării potenţialilor elevi vulnerabili. În consecinţă, cercetarea s-a

limitat la instituţiile de îngrijire a copiilor.

Etnia romă a reprezentat o categorie vizată în mod special în toate comunităţile selectate. Datele

oficiale despre etnie în relaţie cu victimele traficului de fiinţe umane sunt puţine, în parte din cauza

imposibilităţii juridice a autorităţilor responsabile de solicita victimelor date despre afilierea etnică40.

Totuşi, studiile sociologice cantitative, şi anumite rapoarte rezultate în urma aplicării unei

metodologii calitative indică etnia romă ca fiind o categorie cu mare vulnerabilitate la trafic. Astfel,

atunci când vom formula recomandări vom încerca să avem în vedere particularităţile afilierii etnice

care ar putea să aibă relevanţă semnificativă pentru elaborarea programelor destinate combaterii


Instrumente de cercetare. Consultantul regional pentru cercetare a elaborat instrumentele de

cercetare. Înainte de a se începe munca de teren propriu-zisă, consultantul regional a organizat un

training care s-a concentrat în special pe crearea abilităţilor de gestionare a situaţilor specifice

cercetării calitative. Cercetătorilor naţionali li s-au dat indicaţii privind aplicarea corectă a

instrumentului de cercetare. A fost recomandată adaptarea instrumentelor la contextul naţional şi

local.

38 Aproximativ 4,2% conform statisticilor oficiale din 2002, dar numărul poate să fie în mod semnificativ mai mare, considerând faptul că la nivel naţional numărul estimat de romi este de aproape trei ori mai mare decât statisticile oficiale. 39 Orăştie este un oraş cu 21 254 locuitori conform INS, 2002 40 Conform Legii 677/2001 cu privire la Condiţiile pentru Utilizarea Datelor Personale, este interzisă colectarea şi folosirea datelor referitoare la afilierea etnică sau rasială (vezi cap. III, art 7, al. 1)


46

Indicatorii de cercetare s-au referit la următoarele dimensiuni: risc şi factori de protecţie, procese

decizionale şi alegeri, sprijin social şi protecţie, securitate şi pericol, mecanisme şi procese ale

traficului de fiinţe umane, speranţe pentru viitor, formularea politicilor în conformitate cu evidenţele

sociale. Pentru a testa ghidul de interviu destinat copiilor s-a desfăşurat un studiu pilot bazat pe

metodologia focus-group. Au participat 15 copii cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani (unul dintre ei

avea 21 de ani) din centrul educaţional al organizaţiei Salvaţi Copiii Bucureşti, dezvoltat în cooperare

cu DGASPC – sector 1.

În colectarea datelor au fost implicaţi trei cercetători (Anca Groza, Daniela Rusu, Daniela Şerban),

doi coordonatori locali (Mihaela Munteanu şi Cristina Cotârlă) şi coordonatorul naţional de proiect

(Gina Rita Badiu)41.

Activitatea de teren şi limitele cercetării. În perioada iulie - septembrie 2006, s-au desfăşurat 68

interviuri cu experţi locali sau părinţi şi copii din cele cinci locaţii selectate (20 cu adulţi şi 48 cu copii

având vârsta cuprinsă între 10 şi 17 ani). Copii intervievaţi au fost selectaţi pe baza tehnicii bulgărelui

de zăpadă42.

De-a lungul unei perioade care a variat de la o lună la două luni, cercetătorii au petrecut cel puţin trei

zile pe săptămână în comunităţile vizate, ceea ce a favorizat clădirea unei relaţii strânse cu subiecţii

cercetării mai ales în situaţiile în care interviurile s-au desfăşurat în centrele de îngrijire a copiilor

unde interacţiunea repetată cu copiii selectaţi a fost mai uşoară. Majoritatea experţilor intervievaţi au

fost asistenţi sociali sau educatori, ceea ce ar fi putut induce anumite limite cu privire la dimensiunea

reală a traficului de fiinţe umane în localităţile vizate, deoarece interviurile s-au dovedit a nu fi

dezvăluit foarte multe astfel de informaţii. Persoanele intervievate au fost fie protective şi rezervate

în discuţia despre traficul de fiinţe umane în comunitatea din care făceau parte – aşa cum a fost cazul

oraşului Măcin - fie au dezvăluit o imagine parţială a fenomenului bazându-se pe interacţiunea cu

copiii din centrele de îngrijire. În ciuda acestui deficit, aceste informaţii au fost utile pentru

determinarea macro-caracteristicilor comunităţilor.

În fiecare localitate au fost organizate focus-grupuri. Caracteristicile ludice ale activităţilor proiectate

pentru fiecare focus-grup, au contribuit la stabilirea unei relaţii de încredere între cercetător şi copii.

41 Cercetătorii implicaţi în colectarea datelor au realizat şi transcrierea interviurilor şi a focus-grupurilor. Fiecare persoană/copil intervievat a primit un cod de identificare cu scopul asigurării confidenţialităţii. 42 Copiii intervievaţi au fost rugaţi să numească alte cunoştinţe care ar putea fi contactate pentru cercetare; eşantionul a fost deci selectat pe baza recomandorilor copiilor intervievaţi


47

Deşi astfel de răspunsuri sunt relevante pentru a înţelege profilul copiilor cu privire la aspiraţii,

neîmpliniri sau aspecte ale vieţii cotidiene, identificarea fundamentelor răspunsurilor copiilor a fost

dificilă deoarece aceştia ezitau să vorbească despre experienţele personale – şi potenţial sensibile –

într-un cadru de grup.

În ceea ce priveşte complexitatea datelor colectate şi a eficienţei acestora în determinarea factorilor

de risc şi de protecţie, interviurile s-au dovedit a fi cel mai eficient instrument de cercetare. Ghidul

comprehensiv a favorizat colectarea unor informaţii diverse cum ar fi profilul socio-demografic al

copilului intervievat, riscurile percepute şi factorii de protecţie, gradul de informare cu privire la

traficul de fiinţe umane43 şi migraţie. La începutul interviurilor copiii erau uneori timizi, atitudine

generată probabil de contextul nefamiliar de interacţiune sau de utilizarea reportofonului. După

câteva explicaţii introductive, copiii s-au simţit în general mai confortabil, fiind relaxaţi de-a lungul

discuţiei cu cercetătorul. Analiza interviurilor arată faptul că fetele au fost mai dispuse decât băieţii să

colaboreze cu cercetătorul şi să împărtăşească detalii personale. Este probabil ca diferenţele sau

asemănările de gen să fi contribuit la această tendinţă, luând în considerare faptul că interviurile au

fost realizate de cercetători de gen feminin.

În general, autorităţile şi reprezentanţii instituţiilor şi centrelor de îngrijire a copiilor vizate şi-au

oferit sprijinul pe parcursul studiului, iar cercetătorii nu au avut probleme în organizarea focus-

grupurilor sau în realizarea interviurilor. Totuşi, în Măcin, în timpul primelor întâlniri, localnicii au

fost reticenţi şi au refuzat să participe la cercetare, explicând că aspecte ca migraţia internaţională nu

sunt reprezentative pentru familia sau comunitatea lor.

Reportofonul a reprezentat uneori un element care a deranjat atât adulţii, cât şi copiii intervievaţi pe

perioada cercetării. Dacă în Orăştie, Buzău, Timişoara şi Colentina toate interviurile au fost

înregistrate, în Măcin şapte persoane intervievate nu au fost de acord cu folosirea reportofonului. De

asemenea, câţiva respondenţi au dat răspunsuri scurte, adecvate obiectului întrebărilor, dar foarte

puţin relevante pentru o analiză în profunzime care ar putea să dezvăluie motivaţia

comportamentelor, atitudinilor şi percepţiilor, această tendinţă fiind în special întâlnită în Măcin. În

centrele de îngrijire a copiilor, unde cercetătorii au organizat întâlniri de grup înainte de realizarea

interviurilor, copiii s-au simţit mai confortabil în ceea ce priveşte folosirea reportofonului.

Trebuie remarcat faptul că în centrele de îngrijire, copii care au participat la cercetare au fost selectaţi

cu ajutorul asistenţilor sociali sau a coordonatorilor centrelor. Unii coordonatori au ales în special 43 Cercetătorii au fost instruiţi să nu pună nici o întrebare privind traficul de fiinţe umane cu excepţia cazurilor în care copiii introdus acest subiect în discuţie


48

copii cu o capacitate mai bună de interacţiune şi înţelegere ceea ce ar fi putut cauza o limitare în

identificarea factorilor de risc asociaţi copiilor cu abilităţi educaţionale, sociale sau mentale mai

reduse. Este posibil, de asemenea, ca unii copii să fi fost rezervaţi în a critica educatoarele şi

condiţiile din centru. Deşi asistenţii sociali nu au fost prezenţi în timpul interviului, simpla selecţie a

copiilor cu sprijinul reprezentanţilor centrului, precum şi locaţia interviului în interiorul centrului de

plasament ar fi putut influenţa răspunsurile copiilor. De asemenea, atunci când interviurile au avut

loc în gospodării au existat cazuri în care părintele sau o rudă se afla în apropiere în momentul

interviului, ceea ce ar fi putut afecta validitatea datelor.

Crearea aşteptărilor. În timpul studiului au existat situaţii în care cercetătorul a fost rugat să

intervină în rezolvarea problemelor sociale şi financiare ale familiei subiecţilor sau ale copiilor lor,

cum ar fi: situaţia economică, documente de emigrare, documente legale sau de proprietate. Atunci

când au apărut aceste situaţii, cercetătorii nu au oferit stimulente financiare copiilor implicaţi în

cercetare, ci au recomandat persoanelor intervievate să contacteze autorităţile responsabile pentru

problemele indicate şi au reafirmat scopul cercetării.

Reflexivitate. Pe parcursul studiului, cercetătorii au reuşit să construiască un parteneriat bazat pe

încredere cu copiii şi persoanele participante la interviuri şi focus-grupuri, ceea ce pare să fi sporit

validitatea datelor. În general, cercetătorii s-au integrat cu uşurinţă în comunităţile selectate, cu

excepţia comunităţii de romi din Măcin, unde cercetătorul a întâmpinat câteva dificultăţi în a fi

acceptat de o parte dintre adulţi care şi-a exprimat neîncrederea în scopul cercetării. Totuşi, în

general, cercetătorii au constatat că persoanele intervievate erau interesate de cercetare, iar copiii, în

special, erau nerăbdători să vorbească despre problemele lor.

Conceptul vulnerabilităţii. Pe parcursul acestei analize vom analiza anumiţi factori pe care i-am

prezentat mai sus ca parte a profilului de vulnerabilitate evaluând impactul acestora asupra diferitelor

categorii de copii. Ipoteza centrală este următoarea: probabilitatea ca copiii să accepte

strategii de viaţă riscante este cu atât mai mare cu cât factorii de respingere sunt mai

puternici. Cu cât este mai scăzut nivelul de informare privind traficul de fiinţe umane, cu

atât este mai mare probabilitatea evenimentului de trafic atunci când factorii de respingere

şi de atracţie sunt puternici.


49

De asemenea, vom căuta factori de protecţie, care reduc probabilitatea traficului de fiinţe

umane. Studiul va evidenţia caracteristicile individuale şi sociale care acţionează ca factori

de protecţie împotriva traficului de fiinţe umane.


50

4. REZULTATE

4.1 SCURTĂ PREZENTARE A

MACRO-CARACTERISTICILOR COMUNITĂŢII MĂCIN

În capitolul metodologic am prezentat pe scurt macro-caracteristicile comunităţilor selectate. Luând

în considerare cele patru grupuri vizate: copii în centrele de plasament, copii ai străzii asistaţi într-un

centru de îngrijire, copii care locuiesc alături de familie, dar sunt integraţi într-un program de

asistenţă desfăşurat de o organizaţie neguvernamentală şi copii care trăiesc într-o comunitate sursă a

traficului de fiinţe umane, pe parcursul capitolului de faţă ne vom referi doar la ultima categorie.

Dacă în ultimul caz cercetarea s-a desfăşurat pe baza evaluării comprehensive a unei comunităţi, în

celelalte cazuri, studiul a vizat comunităţi mici fără să analizeze în profunzime macro-caracteristicile

localităţilor selectate. Astfel, în grupurile mai mici, ne vom referi mai puţin la caracteristici macro

accentuând îndeosebi dimensiunea meso şi micro a cauzalităţii. Totuşi, în ambele cazuri, vom analiza

percepţiile copiilor asupra situaţiei economice a comunităţilor în general. Vom evalua interpretările

lor cu privire la probleme cum ar fi sărăcia sau oportunităţile de muncă.

Măcin. Comunitatea Măcin se află în judeţul Tulcea în partea de sud-est a României. Populaţia are

un profil etnic divers, incluzând: români, unguri, romi, turci, ucraineni, ruşi, lipoveni, greci, aromâni,

italieni, slavo-macedoneni. Deşi, etnia română reprezintă majoritatea populaţiei, există de asemenea

mulţi romi şi turci44. Majoritatea populaţiei este de religie ortodoxă, dar există şi un număr

semnificativ de musulmani.

Înainte de căderea comunismului, mai multe sectoare economice ofereau locuri de muncă în Măcin:

confecţii, producţia de plastic şi lemn, industria alimentară, agricultură sau meşteşuguri. După

revoluţia din ’89, economia a fost în timp restructurată şi întreprinderile ineficiente au fost închise.

Mulţi oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Industria confecţiilor este singura ramură economică

din prezent care încă mai oferă locuri de muncă, femeile fiind în general angajate în acest sector.

44 Conform statisticilor Prefecturii Măcin în 2002 structura etnică a populaţiei era: 9750 români, 3 unguri, 446 romi, 1 ucrainean, 337 turci, 12, ruşi, 39 lipoveni, 1 grec, 8 aromâni, 1 slavo-macedoneni. Astfel întreaga populaţie a oraşului Măcin era de 10 607 oameni. 10 200 erau ortodocşi, iar 347 musulmani. Alte religii erau în număr mai puţin semnificativ. Aceste date nu au fost actualizate şi nu prezintă situaţia actuală. Sunt relevante totuşi pentru profilul general al etniilor si religiilor din comunitate.


51

Ca răspuns la lipsa oportunităţilor de muncă, migraţia economică internă şi internaţională a apărut

curând ca o strategie de viaţă în Măcin. Ca rezultat al apropierii geografice de Marea Neagră şi

Turcia, dar şi al profilului etnic al oraşului care a favorizat circulaţia informaţiei (minoritatea turcă),

prima destinaţie a migraţiei a fost Turcia. Profilul de destinaţie s-a schimbat treptat incluzând de

asemenea şi Germania, Grecia, Italia şi Spania. Alte surse de venit depind de locurile de muncă

sezoniere implicând activităţi agricole sau activităţile temporare pe şantiere de construcţii. Colectarea

fierului, sau a sticlelor din gropile de gunoi reprezintă de asemenea strategii de supravieţuire în

Măcin, munci asociate deseori cu persoanele de etnie romă.

În interviurile realizate în Măcin, oraşul a apărut în mod repetat ca mediu „neprimitor” pentru tineri.

Copii intervievaţi au remarcat inexistenţa discotecilor, a parcurilor, a sălilor de cinema, iar faleza,

preferată de tineri pentru petrecerea timpului liber, nu a mai fost recondiţionată de foarte mult timp.

“ Aş vrea să fie mai multe locuri unde să putem merge noi, copiii. Aş vrea să fie parcuri, cu bănci, cu

de toate. Aş vrea cinema…Este o discotecă, dar acolo merg numai ţiganii şi au loc scandaluri. Se bat,

beau, se ia de toţi… Aş vrea o discotecă unde să fie cât de cât mai…nu cu de astea…”

(Ro2_Respondent_14, Măcin, fată, 15 ani, 2006)

Casetă 2: Profilul economic al oraşului Măcin

„Înainte de anul 1989, oraşul Măcin oferea locuitorilor multe locuri de muncă, acestea erau diversificate, existau foarte multe locuri de muncă în industrie (confecţii, mase plastice, prelucrări prin aşchiere, industrie alimentară orientată spre prelucrarea fructelor şi legumelor), în agricultură şi meserii de artă şi artizanat unde se punea accent pe micii meseriaşi. După anul 1990, aceste locuri de muncă au dispărut deoarece întreprinderile au fost închise, micii intreprinzători nu au fost susţinuţi de către stat, iar omul de rând a început să fie preocupat numai de asigurarea trebuinţelor de bază şi anume procurarea de bani pentru a asigura hrana zilnică a sa şi a familiei sale. Legislaţia apărută după 1989 a afectat dezvoltarea Măcinului, deoarece pe de o parte nu a fost favorabilă atragerii de investitori, iar pe de altă parte a bulversat cetăţeanul de rând prin volumul mare de informaţii, prin faptul că au apărut multe legi într-un interval scurt de timp şi el nu mai ştie care lege este în vigoare. În prezent comunitatea se caracterizează prin migraţie.


52

Aşa cum am indicat anterior, rezumând literatura de specialitate, traficul de fiinţe umane este în

general relaţionat cu fenomenul migraţiei internaţionale. În Măcin, mobilitatea internaţională este o

strategie de viaţă valorizată. Unii dintre copiii intervievaţi aveau părinţii în străinătate, în timp ce alţii

aveau deja o experienţă individuală de migraţie. Cercetările anterioare arată că fenomenul migraţiei

pentru muncă în cazul copiilor are deja o incidenţă semnificativă în anumite localităţi45. Deşi nu au

fost identificate multe cazuri de copii migranţi – rezultat care se datorează probabil în parte

metodologiei cercetării care nu a vizat explicit copii cu experienţă de migraţie – analiza interviurilor

arată că acest fenomen este prezent şi în Măcin. Persistenţa oportunităţilor economice

nesatisfăcătoare în Măcin va favoriza probabil migraţia ca alternativă atrăgătoare. Majoritatea copiilor

care părăsesc ţara este însoţită de rude sau părinţi, beneficiind astfel o reţea protectoare împoriva


45 Vezi de exemplu, Alexandru (2006). “Migranţi de migranţi. Minori neînsoţiţi în Italia” în Societatea reală, volumul 4, 2006.

Astfel tinerii optează pentru găsirea unui loc de muncă în alt oraş deoarece în Măcin nu găsesc locuri de muncă, iar dacă găsesc acestea sunt prost plătite şi în acest caz ar fi, pentru ei, ultima alternativă. Mai mult, doar femeile îşi pot găsi un loc de muncă pe o perioadă nedeterminată, adică cu contract de muncă, locurile de muncă pentru femei fiind în confecţii. În cazul adulţilor foarte mulţi migrează în altă ţară unde muncesc pe o anumită perioadă de timp. Iniţial bărbaţii s-au orientat spre Turcia, iar în ultima perioadă se orientează spre Italia, Spania, Grecia şi Germania. Trist este faptul că cei care pleacă la muncă în altă ţară şi care se întorc cu un anumit capital, la întoarcere nu se orientează spre partea de investiţie, spre reinvestirea capitalului, spre deschiderea unei afaceri şi astfel crearea unor locuri de muncă şi posibilităţi de dezvoltare a oraşului. Ei aleg să-şi construiască o casă, iar restul banilor să îi investească în cumpărarea de alimente şi îmbrăcăminte şi în dotarea casei. Foarte puţini dintre ei şi-au deschis un magazin alimentar, dar sunt prea multe magazine alimentare şi acestea nu aduc un profit nici pentru propietar nici pentru oraş.” (Ro2_Key Informant_5, Macin, poliţist, 2006). „Din totalitatea populaţiei de sex feminin, aproximativ 70% lucrează în oraş în confecţii. Din populaţia de sex masculin, doar 30% este angajată, au locuri de muncă în oraş, aproximativ 20% merg constant la muncă temporară în alte ţări, 10 % sunt plecaţi în alte oraşe în special în Bucureşti iar 40% nu lucrează, stau acasă şi iar când găsesc de lucru merg la muncă cu ziua.” (Ro2_Key Informant_5, Macin, poliţist, 2006). „Inainte era mai bine la nivel de locuri de muncă. Pe de o parte acum este mai bine deoarece lumea se duce la muncă când vrea ea şi cum vrea ea. E mai bine, că suntem liberi. Înainte de 1989 Ceauşescu îi băga pe oameni vara, la muncă forţat şi iarna, când nu avea ce să facă cu ei îi băga la puşcărie câte o lună, două sau trei. Dacă un om era găsit că nu munceşte era băgat la puşcărie pentru că aşa era legea atunci. Existau locuri de muncă, existau multe secţii printre care industrie metalică, confecţii metalice, industrie uşoară, confecţii. Acum femeile mai lucrează, dar bărbaţii nu au unde lucra. Dacă un copil termină şcoala nu are unde se angaja în Măcin” (Ro2_Key Informant_6, Macin, părinte, 2006).


53

Luând în considerare scăderea abruptă a vârstei migrantului economic, campaniile de informare ar

trebui restructurate astfel încât să includă şi acest aspect.

De asemenea, aşa cum vom vedea mai târziu, mediul economic neprimitor a creat necesitatea ca

mulţi copii să muncească. Munca în rândul copiilor nu este neapărat un factor care sporeşte

vulnerabilitatea, dar ar putea deveni unul atunci când este asociat cu alţi factori precum abandonul

şcolar, legăturile sociale şi familiale slabe şi un nivel de informare scăzut privind traficul de fiinţe

umane.

R: Nu. Aş vrea să merg la şcoală în continuare dacă se poate, dar aş vrea să-mi găsesc şi de muncă. E

nevoie de bani în casă.

I: Ai mai lucrat?

R: Da. Am mai fost pe aici şi am mai ajutat din când în când câte un vecin la treburi.

I: Ce fel de treburi?

R: La spart lemne…am fost la prăşit, la cules…ce mai are de făcut.

I: Mergi cu ziua sau cum mergi?

R: Da, merg cu ziua.

I: Şi cum te plăteşte? Eşti mulţumit?

R: Nu prea. Aşa, să merg la lucru cu ziua nu prea mai vreau, că mă văd că sunt mic şi îmi dau mai

puţini bani, că zic că nu fac treabă chiar dacă fac şi nu-mi convine. Eu muncesc cât alţii şi ei îmi dau

mai puţin. Nu pot aşa

(Ro2_Respondent_13, Măcin, băiat, 14 ani, 2006).


54

4.2 REZIDENŢA ÎN INSTITUŢII. COPIII STRĂZII

ŞI COPIII DIN CENTRELE DE PLASAMENT

Două grupuri de copii instituţionalizaţi au fost selectate pentru studiul de faţă: copii ai străzii asistaţi

în centre specializate pentru situaţii de criză din Timişoara şi copii din centrele de plasament situate

în Buzău şi Orăştie. Copiii din a doua categorie provin în general din familii care nu le-au putut

asigura un mediu adecvat de creştere, soluţia insituţionalizării rezultând în urma evaluărilor sociale

repetate desfăşurate de reprezentanţii Direcţiei Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului.

În Timişoara, unii dintre copiii instituţionalizaţi erau dependenţi de droguri sau fuseseră acuzaţi de

încălcarea legii. Acest profil necesită o asistenţă deosebită, eşecul în a răspunde nevoilor acestor copii

şi tineri putând fi critic în încercarea de a le asigura reintegrarea.

Cele două grupuri sunt aproximativ similare în ceea ce priveşte profilul socio-demografic anterior

instituţionalizării (vom analiza aceste aspecte în capitolele următoare). Ei diferă, totuşi, în ceea ce

priveşte stilul de viaţă. Copiii străzii care trăiesc şi/sau muncesc pe stradă46, sunt obişnuiţi să se

descurce singuri, valorizează independenţa. Aşa cum rezultă din interviuri, în rândul acestor copii,

probabilitatea expunerii la diverse boli venerice ca rezultat al relaţiilor sexuale neprotejate este mai

mare. De asemenea, ei trăiesc în adăposturi improvizate şi desfăşoară activităţi care se pot dovedi

periculoase cum ar fi cerşitul pe străzi cu trafic intens. Consumul de droguri şi ţigări este frecvent în

rândul copiilor care trăiesc pe stradă. Uneori, diferenţele fizice între sexe nu sunt vizibile:

independent de gen, copii au părul tuns scurt şi poartă haine asemănătoare (vezi secţiunea 4.4).

Reprezentanţi ai instituţiilor de protecţie au afirmat că întrucât veniturile copiilor care lucrează în

stradă depind în întregime de activităţile zilnice este probabil ca reţelele de infractori sau traficanţii să

le ofere cel mai adesea beneficii financiare atractive pentru a-i recruta.

„Da, da, da păi în primul rând iarna să o luăm, există riscul îngheţului, e riscul incendiului pentru că ei fac foc în

locuri neamenajate pentru aşa ceva şi doamne fereşte, se extinde focul respectiv; ard ca şobolanii acolo. Sau se pot îneca

de la fum, pe stradă printre maşini, risc de accidente. Păi, chiar am avut o fetiţă pe Slavici a fost la noi în centru, a

fugit şi a revenit iarăşi, iar a fugit şi ulterior a apărut cu piciorul rupt în urma unei accident de maşină, tot aşa de la

semafor la cerşit, deci fel şi fel de riscuri, apoi la fete iminenţa unei sarcini pentru că nu o poţi preveni, pentru că,

46 Conform Salvaţi Copiii (2003) există 3 categorii diferite de copii ai străzii: copii ai străzii care locuiesc pe stradă şi nu au nici o legătură cu familia sau cu vreo instituţie de protecţie a copilului, copii ai străzii care muncesc pe stradă, dar se întorc regulat în familie şi copii care trăiesc împreună cu familia pe stradă.


55

contactele sexuale sunt neprotejate, boli venerice de toate felurile, râie, păduchi. Legat de relaţiile pe care le au pe stradă

şi de riscul de a fi traficaţi eu cred că sunt cea mai uşoară marfă pentru cei care doresc sa facă trafic cu ei. Ştii de ce

cred eu ca sunt cel mai uşor de traficat? Pentru că ei sunt dornici de bani şi pentru bani fac orice, se supun la orice,

poate că iniţial nici nu îşi dau seama la ce se supun ulterior realizează pe propria lor piele, dar dorinţa de a avea

banul ălă în mână şi gândirea lor care este aşa cum este, pentru că trebuie să fim foarte sinceri cu noi pentru că provin

din familii...

(Ro3_Key Informant_4, educatoare, Timişoara, 2006).

Interviurile indică faptul că în special copiii străzii instituţionalizaţi au dificultăţi în a se adapta la un

program strict sau regulilor specifice unui centru de îngrijire (de ex. activităţi de curăţenie în cadrul

centrului, spălarea vaselor, revenirea în centru la o ora prestabilită după o plimbare în oraş,

permisiunea de ieşire, interdicţia de a părăsi centrul în timpul nopţii). Anumite reguli şi programe

sunt stabilite cu participarea copiilor. Acest tip de reguli se referă în special la activităţi individuale,

cum ar fi curăţenia în camere, programul de zi preferat sau ora de întoarcere în centru după un

permis de ieşire de câteva ore. Alte reguli care vizează toţi copiii şi funcţionarea centrului nu sunt, de

regulă, negociabile, fiind stabilite pe termen lung fără aprobarea copiilor. Astfel de reguli fac referire

de exemplu la interdicţia de a părăsi centrul pe timpul nopţii, sau obligaţia de a cere permisiunea

înainte de a ieşi în oraş. Tendinţa de a se opune regulilor centrelor a fost notabilă în toate centrele,

dar foarte vizibilă în Timişoara, unde majoritatea copiilor instituţionalizaţi trăia pe străzi înainte de

includerea în programele de asistenţă dezvoltate în centrele de îngrijire. De asemenea, contrastul

dintre câştigurile pe care le obţineau când trăiau pe stradă şi puţinii bani pe care îi primeau pentru

nevoile zilnice în centre, a contribuit la decizia unor copii de a de se întoarce la traiul pe străzi.

“Legat de copiii străzii, majoritatea sunt vulnerabili, instabili în gândire, adică se lasă uşor manevraţi, manipulaţi

sunt foarte influenţabili. Cred că atunci când vin într-un centru e foarte greu să se acomodeze cu anumite reguli. Sunt

copii care vin practic fără nici o regulă, totul li se cuvine lor exact ca pe stradă, nu ştiu să împartă sau să dea sau să

primească. Totul este al lor, este greu să accepte ca un lucru poate fi împărţit”

(Ro3_KeyInformant_3, educatoare, Timisoara, 2006).

Copiii străzii părăsesc adesea centrul pentru a se întoarce pe stradă. Unii se reîntorc la centru pentru

o perioadă temporară. În anumite instituţii care funcţionează ca centre de zi unde copiii pot studia,

mânca sau beneficia de asistenţă socială sau psihologică, această mişcare circulatorie între viaţa de pe

stradă şi centru nu este restricţionată47. Alte instituţii însă, cum sunt centrele de criză, au un program

47 Vezi de exemplu centrul educaţional Salvaţi Copiii şi DGASPDC – sector 1 pentru copiii străzii din Bucureşti.


56

mai strict. Astfel, programele de asistenţă şi reintegrare se bazează pe contactul permanent cu

copilul, a cărui întoarcere pe străzi nu este permisă.

În general, copiii din aceste centre sunt aduşi de autorităţi, uneori împotriva voinţei lor, în timp ce

copiii din centrele de zi sunt sfătuiţi, de-a lungul unor activităţi de sprijinire repetate desfăşurate în

stradă („out-reaching”), să accepte asistenţa în centre. De aceea, uneori copiii din instituţiile de criză

închise, aşa cum este cea pe care am vizat-o în Timisoara, caută posibilităţi de scăpare şi fug atunci

când apare o ocazie favorabilă.

În genere, copiii străzii sunt destul de independenţi şi au o toleranţă ridicată faţă de riscuri şi

schimbări. Este interesant de notat că, în general, părăsirea familiei nu este o alegere iraţională, ci o

decizie luată în urma unor evenimente de explorare. De obicei, există câteva etape intermediare care

au loc înaintea plecării definitive de acasă. Copiii vor explora noul mediu, oportunităţile şi oamenii

cu care vor trăi. Reţelele de prieteni se întăresc în această perioadă, iar copiii acumulează câteva

dintre abilităţile necesare traiului pe stradă.

„Înainte a fost în plasament la asistent maternal profesionist după decesul părinţilor şi a stat în jur de 5 ani acolo,

deci pe la vreo 12 ani. În aceea perioadă a avut o decădere, a lipsit de la şcoală, note mici mi-a aratăt carnetul acuma

de curând, că până acuma nu a vrut sa îmi arate, l-a ţinut ascuns. Acuma a început să-mi arate şi diplome şi încet

încet.... Da, aceasta a fost perioada când a început să fugă se pare că au existat nişte neînţelegeri între ea şi asistentul

maternal, nu reuşeau să stabilească un program de comun acord niciodată. După aceea au început să meargă la

consiliere la un psiholog la direcţie şi acesta a încercat să facă un program care nu era foarte strict pentru

Ro3_Respondent_2. Dar deja ea intrase în anturajul asta, şi pentru ea a avea viaţa ei şi a câştiga 100 euro în

fiecare zi era foarte tentant, deci nu mai putea să meargă la şcoală, să rămână la asistentul maternal, ar fi însemnat

că deja nu mai era liberă, nu mai putea să facă ce vrea ea. Şi aicea spune, mi-e dor de viaţa mea de inainte, îmi era

mult mai bine înainte. Tot am discutat, şi eu şi X cu ea şi i-am spus să pună în balanţa ce era bine înainte, ce este

bine acum, ce era rău înainte, să vadă ce anume şi uneori înţelege, uneori nu înţelege lucrurile astea şi veşnic îi

amintim, gândeşte-te la ce am discutat atunci”

(Ro3_Key Informant_1, asistent social, Timişoara, 2006).

„A fugit de acasă. Am înţeles că din cauza tatălui vitreg, care tot timpul avea scandal cu mama, dar şi ea fugea la

discotecă sau că pleca de acasă tot din cauza tatălui a ajuns în Timişoara, a stat în canal. A stat pe stradă în jur de

un an jumate”

(Ro3_Key Informant_3, educatoare, Timşoara, 2006).


57

„Ro3_Respondent_1 a venit din câte am înţeles eu, ea ar fi mers şi ar fi reclamat undeva la poliţie, la Circa 4 din

câte reţin, că este ţinută de un individ, X, aşa i se spune tipului, pentru prostituţie şi ea a reuşit să scape de la tipul

respectiv a fugit la poliţie a declarat ce a avut de declarat şi cei de la poliţie au adus-o aici. Asta a fost în vara prin

iulie, a stat vreo două săptămâni, după două săptămâni adică în această perioadă nu a ieşit din centru decât până la

butic şi înapoi şi dupa două săptămâni totuşi nu i-a convenit regimul de aici, trebuiau respectate anumite reguli cu care

ea nu era obişnuită, avea nevoie de mult mai multă libertate, de plecări de câte ori ar fi dorit ea şi ne-a fentat puţin

spunând că merge până la magazin şi dusă a fost.

Nu am ştiut nimic de ea, bineînţeles am făcut sesizare la poliţie şi nu a mai apărut. Într-un târziu să zic vreo trei

săptămâni cam aşa poate chiar o lună a reapărut în centru şi de atunci nu a mai plecat”

(Ro3_KeyInformant_4, educatoare, Timişoara, 2006).

„Sau unele fug de-acasă pentru că nu se înţeleg cu părinţii sau simt nevoia de anturaje, simt nevoia să se distreze, să

fie libere şi părinţii le vor binele şi ele nu înţeleg pentru că sunt prea mici, dar mai târziu o să-şi dea seama“

(Ro3_Respondent_1, fată, 12 ani, Timişoara, 2006).

Citatul de mai jos se referă la un copil al străzii asistat într-un centru de plasament. Anterior

instituţionalizării, copilul era obişnuit cu un trai independent şi stăpânea abilităţile necesare

supravieţuirii pe străzi. Viaţa din centrul de rezidenţă i s-a părut constrângătoare, neputându-se

adapta noilor reguli.

“O condamnă tot timpul pe mama, că după divorţ a locuit împreună cu un frate de-al mamei care îl învăţase lucruri

rele, cum să supravieţuiască fără să muncească şi o condamnă pe mama. Iar când a fugit ultima oară din centru tot

mama l-a adus înapoi şi în faţa noastră şi în faţa mamei a spus “de fapt tu eşti vinovată, că de fapt tu m-ai lăsat să

ajung aici unde am ajuns”. Depinde, când este nervos vrea libertate şi zice că este mult mai uşor să trăieşti pe stradă,

chiar dacă furi, chiar dacă dormi în canal, e mult mai simplu decât sa stai într-un centru unde trebuie să respecţi

anumite reguli, deşi el a fost premiant până în clasa a patra”

(Ro3_Key Informant_3, Timişoara, educatoare, 2006).

Totuşi, cadrul instituţionalizat are şi efecte benefice în ceea ce priveşte profilul de vulnerabilitate,

acţionând uneori ca factor de protecţie împotriva traficului de fiinţe umane. Analiza interviurilor

arată că unii dintre copiii din centrele de îngrijire au un nivel moderat sau chiar ridicat de informare

privind traficul de fiinţe umane. Principalele surse de informare cu privire la fenomenul de trafic nu

au fost mereu educatoarele sau asistenţii sociali, ci şi rudele, televiziunea, experienţa directă sau

indirectă. În timpul cercetării anumiţi copii instituţionalizaţi au putut explica în detaliu procesul de


58

trafic de fiinţe umane (de la recrutare, la exploatare şi posibilităţi de scăpare). Interacţiunea cu copii

care au făcut parte dintr-o reţea de prostituţie de exemplu, ar putea acţiona ca un factor negativ dacă

aceşti copii devin la rândul lor agenţi de recrutare48, dar ar putea de asemenea să favorizeze un nivel

sporit de informare privind traficul de fiinţe umane. Copiii mai bine informaţi relatau de regulă o

situaţie de trafic, explicând semnificaţia şi consecinţele acestui eveniment. De asemenea, dintre copiii

intervievaţi, cei care au fost implicaţi în reţele comerciale pentru sex şi cerşetorie erau cel mai bine

informaţi.

S-au făcut eforturi în vederea implementării programelor de asistenţă durabile care ar putea creşte

probabilitatea reintegrării la sfârşitul perioadei de rezidenţă în centrele de îngrijire. Ca exemplu, la

vârsta majoratului (18) copiii asistaţi în centrul specializat din Timişoara pot închiria un apartament

social. Pentru primele 6 luni chiria va fi asigurată de o fundaţie, dar după această perioadă de

tranziţie, tinerii ar trebui să acopere aceste costuri pe cont propriu. Totuşi, nu toţii tinerii îşi permit,

chiar şi după această perioadă tranzitorie, să plătească chiria. Aceasta este în general o consecinţă a

dificultăţilor de adaptare la un program de lucru strict, care le-ar asigura însă un venit stabil sau a

lipsei de oportunităţi de angajare. Mai mult, proiectarea planurilor de reintegrare pe termen lung şi

mediu este dificilă deoarece perioada de şedere a copiilor în centre este uneori imposibil de estimat.

Am putea astfel concluziona că există două momente critice când copiii instituţionalizaţi

sunt mai vulnerabili. Primul moment este cel al adaptării, atunci când copiii sunt aduşi din familie

sau de pe străzi. În acest moment, li se pare dificil să se adapteze la regulile şi reglementările specifice

centrului. Copiii străzii instituţionalizaţi sunt adesea nemulţumiţi de faptul că sunt dependenţi

financiar de sumele mici alocate de către stat pentru necesităţile lor zilnice şi preferă ca urmare, să se

întoarcă pe stradă unde au învăţat să-şi câştige propria existenţă. Al doilea moment este acela când

copiii ajung la vârsta majoratului şi trebuie să părăsească centrul. Conform legii, fiecare caz va fi

monitorizat pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea de extindere. Deşi aceste noi proceduri au sporit

rata de reintegrare cu succes, există încă mai multe cazuri închise fără succes.

48 Problema copiilor ca agenţi de recrutare nu a fost evaluată de nici unul din cercetătorii naţionali; ar fi totuşi interesant ca în viitor, aceste studii să evalueze această posibilitate. Studiile existente indică faptul că unele victime ale traficului de fiinţe umane devin agenţi de recrutare.


59

4.3 GRUPURI ETNICE. PROFILUL GENERAL

AL COPIILOR DE ETNIE ROMĂ DIN COMUNITĂŢILE

SELECTATE

Copiii romi din Măcin. În Macin, etnia romă este în genere segregată de restul comunităţii.

Majoritatea romilor trăieşte la periferiile oraşului. Există trei comunităţi cu o majoritate romă. Una

dintre ele este situată în apropierea zonei de colectare a gunoiului. Aici, oamenii trăiesc în case de

chirpici49 fără electricitate şi apă. Câţiva adulţi şi copii romi sunt bolnavi de tuberculoză. Mai există o

comunitate denumită de localnici Dallas. Această parte a oraşului este conectată la reţeaua de

electricitate şi dispune de apă. În general, în această comunitate locuiesc romii înstăriţi. În cea de-a

treia comunitate trăiesc ambele etnii, atât cea română, cât şi etnia romilor, dar cei din urmă

reprezintă majoritatea.

În general, romii din Măcin nu au o sursă de venit constantă. Majoritatea este şomeră şi îşi câştigă

traiul vânzând fier sau sticle de plastic. Conform interviurilor realizate, abandonul şcolar este

frecvent în comunităţile de etnie romă. Reprezentanţii romilor indică lipsa resurselor financiare

pentru a cumpăra rechizite şi vestimentaţia adecvată ca fiind principalul motiv pentru rata scăzută de

participare la şcoală în cazul copiilor romi în comparaţie cu celelalte etnii. Interviurile au dezvăluit

fragmentar şi o cazuistică privind implicarea romilor în activităţi ilegale cum ar fi furtul, prostituţia

sau cerşetoria. Există o percepţie negativă generalizată privind romii asociaţi adesea cu infracţiunile

din comunitate. Copii de etnie română, în special fetele, au indicat interacţiunea cu persoanele de

etnie romă printre temerile lor. Textul de mai jos dezvăluie câteva din contextele şi atributele

asociate minorităţii rome din Măcin.

” Am auzit că a fost fată luată pe sus de ţigani, a fost bătută şi alte prostii. Cică ar fi pus-o să facă bani şi prostii de

astea...[...] Nu ştiu asta. Ştiu doar că e periculos pentru fete, că se iau ţiganii de ele. Le fluieră, le astea. În rest nu. Şi

oricum se ia numai de cele mai…rele aşa. Nu de toate.”

(Ro2_Respondent_3, fată, 13 ani , Măcin, 2006)

„Ţiganii se ocupă de aşa ceva, în special, şi iau numai românce, pentru că ele nu ştiu la ce să se aştepte, ca ţigăncile.

Te opresc pe stradă, îţi zic că eşti frumoasă şi dacă nu vrei să mergi cu ei. […] Să te plimbi cu maşina lor, că au

maşini din alea scumpe. Şi după ce te-ai plimbat după aia te ia şi te vinde.[…] Mi-e cam frică să ies pe faleză că

acolo sunt ţigani care se iau de fete. Nu te lasă în pace, vin după tine…”

(Ro2_Respondent_14, fată, 17 ani, Măcin, 2006). 49 Material de construcţie făcut din pământ uscat la soare şi paie


60

„Dar, într-adevăr consider că, mă rog, că este discriminare, ca să o numesc aşa, nu datorată, spun iarăşi, atât

faptului că acela este rrom. Că dacă ar fi aşa ar fi şi vis-a-vis de turci, vis-a-vis de machidoni, şi vis-a-vis de greci.

Vis-a-vis de complexitatea pe care o reprezintă cuvântul rrom: a fi nepoliticos, a fi nesimţit, a fi puturos, a fi jegos şi

de aici toate lucrurile care decurg din ea. Deci din asta vine discriminarea respectivă. Nu vine din faptul că e negru.

Deci la noi nu vine. Eu aşa percep această chestiune, pentru că v-am mai dat câteva exemple de rromi care sunt foarte

bine primiţi în comunitatea românilor şi, de ce nu, ca şi la Bucureşti. Băi, eşti cizelat? Eşti aranjat? Nu contează că

este rrom. Te descurci, ştii să vorbeşti frumos: eşti apreciat! Nimeni nu pune problema: gata, că este rrom! Stai măi să

vedem ce are de spus. ”

(Ro2_Keyinformant_3, Măcin, mediator comunitar, 2006)

E posibil ca atitudinile discriminatorii împotriva romilor să nu fi fost generate de prejudecăţi rasiale,

ci de o percepţie generalizată despre romi ca aparţinând unei etnii asociată cu criminalitatea. Pentru

a-şi câştiga existenţa, unii romi au recurs la strategii inovative de a face bani, acestea variind de la

activităţi legale, cum ar fi slujbe pe termen scurt în agricultură sau construcţii, vânzarea de fier sau

plastic, la activităţi ilegale. Deşi numărul articolelor media cu un conţinut discriminatoriu la adresa

romilor a scăzut, presa a contribuit la structurarea unei percepţii negative cu privire la minoritatea

romă, sporind astfel vizibilitatea evenimentelor negative, în timp ce evenimentele pozitive în care

sunt implicaţi romii sunt rar prezente în media. De asemenea, interviurile arată că atunci când

vorbesc despre cauzele prostituţiei, ale traficului de fiinţe umane sau ale furturilor, copii fac referire

la romi.

În Măcin, romii care au migrat în străinătate au reuşit să strângă resurse financiare considerabile în

comparaţie cu romii care nu au migrat. Aceştia au maşini de lux şi case impunătoare. În astfel de

cazuri, factorii de vulnerabilitate precum sărăcia îşi pierd relevanţa. O intenţie puternică de migraţie a

copiilor romi ar putea totuşi influenţa echilibrul factorilor de risc şi protecţie în astfel de familii50.

Acest aspect nu a fost totuşi evaluat pe parcursul acestui studiu.

Unii copii romi din Măcin îşi ajută părinţii la treburile gospodăriei sau contribuie la venitul casei prin

desfăşurarea unor slujbe pe termen scurt în localitate sau vânzând fier sau obiecte din plastic

colectate de părinţii lor. Participarea şcolară este uneori influenţată negativ de implicarea timpurie în

asigurarea nevoilor gospodăriei. Este interesant de precizat faptul că unii copii romi în Măcin s-au

plâns de persistenţa unor atitudini discriminatorii la şcoală. Ei au descris situaţii în care profesorii

50 Vom discuta mai târziu intenţia migraţiei în relaţie cu traficul de fiinţe umane


61

sau colegii lor i-au tratat diferit din cauza afilierii lor etnice. Bibliotecarii de exemplu au refuzat să le

împrumute anumite cărţi, profesorii au refuzat să le împrumute bani atunci când nu au putut plăti o

excursie cu clasa – deşi alţi elevi beneficiau de astfel de împrumuturi atunci când nu-şi puteau

permite o excursie - iar colegii îi evită, considerându-i potenţiali hoţi. Unii copii romi şi-au exprimat

de asemenea tristeţea cu privire la diferenţele dintre posibilităţile lor financiare şi cele ale colegilor lor

care sunt de obicei mai bine îmbrăcaţi şi au mai mulţi bani de buzunar.

R: Dacă vreau să iau o carte, de mai mare, nu am voie. Cât pot eu să citesc, nu! Totuşi, are dreptate. Că…imediat

după ce ne-o dă, ei crede că le rupem sau nu ştiu ce le facem. Ne vede ţigani mai…aşa…Totuşi, nu face diferenţe.

I: Cum adică mai aşa?

R: Mai ţigani. Zice că ţiganii rupe să nu le citeşte.

(Ro2_Respondent_10, etnie romă, fată, 12 ani, Măcin, 2006).

„Sau dacă este ceva pe bancă nu lasă un ţigan în clasă, că zice că fură. Dar mai tare fură un român de cât un ţigan.

Că eu am o fată care îi româncă şi fură mai mult ca un ţigan. Că am lăsat-o în clasă, în ora de sport şi a umblat în

penare la copii, le-a mâzgălit caietele. Mai rău face, dar aşa cred ei”

(Ro2_Respondent_10, etnie romă, fată, 12 ani, Măcin, 2006).

„Pentru că ei au bani, sunt un pic mai aşa, vine mai îmbrăcaţi. Dacă vine cu o bluză mai aşa zice că a noastră-i mai

aşa. Dar nu chiar toţi.[…] Păi de exemplu uite, fete din clasă de la noi, care au bani mulţi la ele. Păi este una de la

Jijila, are mulţi bani la ea mereu şi ….şi ea este îmbrăcată frumos dar…totuşi nu-mi place de ea, cu toate că se

îmbracă mişto, au haine scumpe, da au bani la ele, vine cu 300, 400. Poate eu nu am nici 10 la mine. Şi au mulţi

bani” (Ro2_Respondent_10, etnie romă, fată, 12 ani, Măcin, 2006).

.

„Doamna noastră face numai diferenţe…Nu ştiu…bani sau…nu ştiu. De exemplu la români, dacă n-are bani în

timpul acela, şi este un teatru, un spectacol ceva, şi nu are bani, ea îi zice că le dă şi când are să aducă banii. Dar

la…că are încredere în români. Dar la ţigani, nu are încredere. Nu”

(Ro2_Respondent_9, etnie romă, băiat, 10 ani, Măcin, 2006)

Statusul economic şi educaţional scăzut al copiilor romi din Măcin, precum şi statusul social scăzut

ar putea spori vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Percepţiile negative privind minoritatea

romă creează premisele unor atitudini discriminatorii fundamentând un nivel de integrare socială

scăzută. Abandonul şcolar şi munca de la o vârstă mică reduc şansele de angajare pe piaţa de muncă


62

formală. Pe termen mediu şi lung aceste caracteristici ar putea spori probabilitatea de a recurge la

strategii de viaţă riscante cum ar fi cerşitul sau munca pe străzi51.

Romii din Colentina. Comunitatea romilor din Bucureşti, cartierul Colentina are un profil social şi

economic scăzut. Majoritatea membrilor nu are acte de proprietate şi trăieşte în condiţii sanitare

scăzute. Uneori trăiesc câte 13 persoane în aceeaşi cameră improvizată. Există încă persoane care nu

au acte de identitate. O mare parte dintre romi este şomeră şi singurul lor venit stabil o reprezintă

ajutorul social. Există cazuri de epilepsie sau leucemie. Pentru a obţine bani, părinţii colectează fier

sau muncesc temporar la vecinii cu statut financiar mai bun. Unii sunt plătiţi pentru descărcarea

mărfii în depozite. Foarte puţini au un loc de muncă stabil în sectorul formal. Organizaţiile

neguvernamentale au încercat să le faciliteze integrarea pe piaţa muncii, dar dificultăţile de adaptare

la un program de lucru strict au reprezentat uneori un obstacol în acest proces. Pe durata unui

interviu, o fată a relatat că a fost angajată la o firmă de textile şi că îi era dificil să lucreze la maşina de

cusut fără întrerupere, timp de câteva ore pe durata unei zile şi să se trezească de dimineaţă în fiecare

zi. Nu după mult timp, aceasta a renunţat la locul de muncă.

Interviurile cu autorităţi sau asistenţi sociali, dar şi cele cu copii relevă fragmentar existenţa unor

cazuri de trafic cu droguri, furt şi cerşetorie printre membrii comunităţii.

Unii dintre copiii din comunitate sunt bolnavi de leucemie sau prezintă diverse afecţiuni

ginecologice. De asemenea, datorită condiţiilor de viaţă necorespunzătoare, dezvoltarea copiilor este

întârziată şi se plâng deseori de dureri de spate, posibil din cauza programului de muncă prelungit.

Hainele şi mâncarea sunt insuficiente în multe familii ceea ce generează uneori, aşa cum au arătat

interviurile, un comportament preferenţial al părinţilor faţă de copii din aceeaşi familie.

În afara statutului financiar obiectiv, sărăcia subiectivă ar putea să contribuie de asemenea la

structurarea intenţiei de migraţie. Comunitatea din Colentina este situată în capitala României, unde

sentimentul de deprivare relativă ar putea fi mult mai accentuat decât într-o comunitate rurală mică

din cauza polarizării puternice între categoriile sărace şi bogate.

Abandonul şcolar reprezintă de asemenea o potenţială vulnerabilitate a comunităţii de romi din

Colentina. Asistenţi sociali care desfăşoară programe în Colentina au raportat cazuri de respingere a

copiilor romi în unele şcoli. De asemenea, căsătoriile timpurii, după tradiţia romilor, sunt încă o

caracteristică ce sporeşte dificultăţile de integrare a copiilor romi, în parte, datorită sarcinilor la o

vârstă fragedă care rezultă din aceste căsătorii şi care sunt asociate cu abandonul şcolar.

51 Am afirmat anterior că romii reprezintă cel mai mare grup de copii ai străzii.


63

“Recent am primit informaţia că acolo se consumă droguri. Este vorba chiar despre familia uneia dintre fetiţele

intervievate. În aceste condiţii vă daţi seama cu ce fel de persoane intră în contact acel copil. Apoi ştim că au contacte

cu o alta comunitate în care există traficanţi de fete. Dar ei ascund foarte bine lucrurile astea, neconsiderându-le

pericole. Sunt infracţiuni pe care le comit chiar cei din comunitatea lor, dar pentru ca au nevoie de un spaţiu în care să

se simtă în siguranţă ei acoperă aceste lucruri. Chiar mama uneia dintre fetiţe este dealer”

Ro1_Keyinformant_1, asistent social, Colentina, 2006

„Au probleme de postură, au dureri de spate, toţi arată mai mici decât vârsta pe care o au. Fetele au şi probleme

ginecologice, apoi leucemie, boli endocrinologice, tot felul de probleme, din păcate”

Ro1_Keyinformant_1, asistent social, Colentina 2006

“Cu şcoala în care derulăm programul nostru colaborăm bine. Sunt înţelegători. Îi implică şi pe aceşti copii în

programele lor. Facem multe lucruri împreună. Spre deosebire de o altă şcoală, unde noi avem un internat şi unde nu

putem integra un copil rom pentru ca părinţii nu sunt de acord. […].Unii sunt priviţi de profesori cu reticenţă din

diferite motive: că au peste vârsta normală de şcolarizare, că sunt romi. Sunt certaţi, admonestaţi pentru că nu au fost

în stare să se înscrie până în acel moment la şcoala”

Ro1_Keyinformant_1, asistent social, Colentina, 2006

Comunitatea de romi din Colentina are legături sociale puternice. Asemenea relaţii pot juca un rol

important în sistemul de protecţie împotriva traficanţilor de carne vie prin susţinerea copiilor şi

familiilor în dificultate şi controlul „ieşirilor” din comunitate. Deşi interviurile nu au dezvăluit un

astfel de aspect, este posibil ca reţelele sociale din capitală să reprezinte un factor de protecţie

împotriva traficului de fiinţe umane, cel puţin pentru unii membrii ai comunităţii. Aşa cum arată

literatura de specialitate, rezidenţa într-o comunitate închisă, puternic inter-conectată, funcţionează

ca factor protectiv împotriva traficului de fiinţe umane. Astfel de comunităţi controlează evenimente

sociale precum migraţia, asigurând succesul strategiei de migraţie prin furnizarea unor intermediari

de încredere care vor facilita succesul strategiei de migraţie.

De asemenea, copiii din Colentina sunt în general bine informaţi cu privire la traficul de fiinţe

umane. Toţi copiii intervievaţi în Colentina au luat parte la programele Salvaţi Copiii, ceea ce ar

putea să explice nivelul înalt de informare cu privire la traficul de fiinţe umane şi migraţie. De

asemenea, traiul într-o comunitate instabilă din punct de vedere economic, ai cărei locuitori recurg

uneori la strategii de viaţă ce pot depăşi limitele legalităţii, plasează copiii în situaţii în care

interacţionează cu persoane implicate în prostituţie, cerşetorie sau exploatarea copiilor prin muncă.


64

Contactul cu astfel de cazuri ar putea spori nivelul de informare cu privire la riscurile asociate unor

astfel de activităţi, dar ar putea funcţiona de asemenea şi ca factor de vulnerabilitate.

Copiii romi din Colentina au putut descrie detaliat traficul de copii din momentul recrutării până la

consecinţe. În percepţia acestora, traficanţii sunt oameni bogaţi, uneori romi, care acţionează în

reţele bine organizate, înşelându-i pe copii şi promiţându-le o viaţă mai bună, mai ales din punct de

vedere economic. După părerea lor, copiii traficaţi provin din familii sărace şi aspiră la o viaţă mai

bună. Copiii au relatat de asemenea că uneori părinţii îşi vând copiii în scopul de a fi traficaţi. În

opinia copiilor intervievaţi, odată recrutaţi, copiii devin „sclavi”, neavând nici o putere de decizie.

Sunt bătuţi, iar banii sunt confiscaţi de traficanţi. Atunci când reuşesc să scape, le va fi greu să-şi

revină.

“Da. În cartier mai încolo sunt fete după care vin seara maşini. Eu nu mă bag că mi-e frică, dar toată lumea ştie cam

ce fac astea. Şi de fapt cam peste tot în Bucureşti se întâmplă la fel”

Ro1_Respondent_5, etnie romă, fată, 15ani, Colentina, 2006

“Cele mai rele lucruri. Cu sex, cu bătaie, nu au libertate, fac numai ce le spun alţii. Nu îşi mai văd familia

niciodată. Sunt şi ţigani care vor aşa, că nu mai au grijă de mâncare sau altceva. De aia sunt bolnavi cu capul sau

alte boli, cine ştie”

Ro1_Respondent_4, etnie romă, băiat, 17 ani, Colentina, 2006

„Îşi bat joc de ei..îi chinuie...unii mor....nu le lasă lor banii. […] Pentru că nu stiu.....poate nu au fost în campanii de

astea...îi păcăleşte oricine şi le spune că o să fie bine. (campanii pentru prevenirea traficului de fiinţe umane). Ei cred

că nu e nimeni să le spună să nu creadă. Şi dacă sunt săraci cred imediat. Şi noi suntem săraci, dar nu facem asta.

Aici nu s-a auzit de aşa ceva.”

Ro1_Respondent_2, etnie romă, fată, 15 ani, Colentina, 2006

Copii romi din Colentina valorizează munca ca modalitate de a avea o viaţă decentă, neafectată de

lipsurile financiare. O parte dintre copiii intervievaţi desfăşurau munci ocazionale în construcţii,

menaj sau transport de marfă. Deşi unii sunt conştienţi de riscurile implicate în slujbe cum ar fi cele

din construcţii, ei văd munca ca parte a vieţii cotidiene, apreciind oportunitatea de a câştiga un ban.

Majoritatea este puternic motivată să plece în străinătate dacă s-ar ivi o astfel de ocazie, dar hotărârea

s-ar baza pe sprijinul unei rude sau al unui prieten. Sărăcia şi aşteptările înalte cu privire la

oportunităţile de viaţă sunt factori cauzali puternici pentru vulnerabilitatea la trafic. Respingerea unei


65

strategii de migraţie independente şi expunerea lor la programe privind traficul de fiinţe umane şi

migraţia, reprezintă factori de protecţie care reduc probabilitatea recrutării. Decizia de a pleca în

străinătate este de obicei luată după ce au fost evaluate oportunităţile din ţară şi din străinătate. În

absenţa altei alternative la migraţie, unii dintre copii vor pleca acolo unde speră să ducă o viaţă mai

bună.

“Unde cred ei că sunt mai mulţi bani...şi chiar sunt. În Spania, Italia. Fură sau spală geamuri, cerşesc. Dar se întorc

cu bani...nu mai mor de foame. […] Sunt obligaţi de viaţă. Daca aici nu au de nici unele...ce sa facă? Se duc unde le

spun alţii că e mai bine. Alţii rămân de tot acolo, alţii se întorc şi mai fac una, alta pe lângă case. […] Sunt mai

mulţi bani, că oamenii sunt plătiţi mai bine. Nu se duc degeaba. Daca şi aici ar fi la fel nu ar mai pleca oamenii”

Ro1_Respondent_6, etnie romă, 14 ani, fată, Colentina, 2006

“E bine dacă pleacă cu părinţii. Sau cu cineva mai mare. Şi dacă pleacă la muncă. Aşa m-aş duce şi eu. Nu să

rămân de tot acolo, dar pentru muncă. Mie îmi place să muncesc. Ce să se întample dacă pleci cu acte? Dacă pleci fără

acte...atunci poate sa fie foarte rău. Traficanţi, peşti, alte rele.”

Ro1_Respondent_4, etnie romă, băiat, 17 ani, Colentina, 2006

Principalele surse de informare cu privire la traficul de fiinţe umane şi migraţie sunt televizorul,

şcoala şi programele de informare dezvoltate de organizaţiile neguvernamentale. Din cauza

condiţiilor precare de trai, în ciuda înţelegerii riscurilor asociate cu migraţia este posibil ca unii dintre

ei să plece în străinătate dacă li s-ar oferi posibilitatea. Factorii puternici de respingere din Colentina

au contribuit la structurarea migraţiei drept o strategie de succes în comunitate.

Ca exemplu, un caz recent de migraţie a avut loc într-o familie integrată în programele Salvaţi Copiii.

O parte din familia copilului era deja în străinătate, iar mama sa se baza pe acest lucru în sprijinirea

plecării fiului său. Copilul a plecat de îndată ce a împlinit 18 ani şi i s-a putut elibera un paşaport.

Intenţia de a migra poate fi un factor de risc în mod special la vârste timpurii, atunci când copiii sau

tinerii nu au sprijinul unei reţele care să faciliteze strategia de migraţie extinzându-se din ţara de

origine la cea de destinaţie.

Expunerea la campanii informative şi existenţa rudelor în străinătate ar putea reprezenta factori de

protecţie împotriva traficului de fiinţe umane. Din acest punct de vedere, romii din Colentina care au

fost incluşi în programe de prevenire ar putea avea un grad de vulnerabilitate mai redus comparativ

cu membrii din aceeaşi comunitate care nu au fost implicaţi la această campanie de prevenire. Totuşi,

din cauza constrângerilor de timp asociate cercetării, nu s-au realizat interviuri cu membrii din


66

comunitatea romilor din Colentina care nu au făcut parte din programele de asistenţă desfăşurate de

Salvaţi Copiii, ceea ce face imposibilă comparaţia celor două grupuri.

Luând în considerare profilul comunităţii din Colentina aşa cum a fost descris de copiii şi adulţii

intervievaţi, putem concluziona că acest cartier bucureştean este un mediu cu risc mare de expunere

la situaţii de trafic. Calitatea slabă a vieţii, statusul educaţional şi ocupaţional scăzut, intenţiile

puternice de migraţie, şi ratele înalte ale criminalităţii se numără printre factorii care sporesc

vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Rezidenţa în astfel de comunităţi ar putea favoriza

contactul cu potenţiali traficanţi şi astfel posibilitatea de a fi recrutat. Există totuşi câţiva factori de

protecţie, cum ar fi legăturile foarte puternice în cadrul comunităţii, nivelul înalt de informare în ceea

ce priveşte traficul de fiinţe umane, şi prezenţa rudelor sau prietenilor în străinătate care îi vor ajuta

cu procedurile de tranzit a frontierei, le vor oferi cazare şi vor facilita angajarea în ţara de destinaţie.

În absenţa acestei reţele protective, copiii care intenţionează să migreze ar putea să aleagă o strategie

cu un risc mai înalt, acceptând ajutorul unui potenţial traficant.

Copiii romi în centrele de plasament. Interviurile indică faptul că nu există diferenţe în profilul

vulnerabilităţii în funcţie de etnie în cazul copiilor din instituţii. De aceea nu vom analiza situaţia

copiilor romi instituţionalizaţi ca o categorie distinctă, ci mai degrabă vom urmări factori care ar

putea fi asociaţi cu copiii instituţionalizaţi şi nu cu cei care trăiesc în familie.


67

4.4 GENUL ŞI VÂRSTA

Literatura de specialitate rezumată în primul capitol al acestui studiu a arătat faptul că sexul şi vârsta

au o influenţă asupra factorilor de vulnerabilitate şi de protecţie. Studiile existente au vizat femeile şi

fetele, în timp ce traficul de bărbaţi şi băieţi a fost puţin dezbătut. Întrucât vizează în genere

exploatarea sexuală, majoritatea campaniilor de prevenire a fost proiectată pentru femei şi fete ca

potenţiale victime52.

Statisticile sugerează clar faptul că traficul de femei în vederea exploatării sexuale este mult mai

semnificativ ca incidenţă, comparativ cu alte forme de trafic. Numărul victimelor copii identificate

este în mod semnificativ mai mic decât cel al victimelor traficului din cadrul populaţiei adulte ceea ce

ar putea explica interesul autorităţilor şi organizaţiilor asupra fenomenului ca întreg, excluzând

analiza în profunzime a diferenţelor de vârstă. Totuşi, o analiză aprofundată a particularităţilor de

vârstă şi gen ar putea să ajute în proiectarea unor campanii eficiente care să vizeze grupuri mai

specifice.

O constatare importantă a prezentului studiu se referă la construcţia genului în cazul copiilor străzii.

Aşa cum au indicat asistenţii sociali intervievaţi în Timişoara, există puţine diferenţe între băieţi şi

fete atunci când ajung la centru. Fetele sunt de obicei tunse scurt, şi poartă haine cu o croială

specifică băieţilor. Aceasta ar putea fi o opţiune menită să le asigure protecţia având în vedere faptul

că fetele sunt de obicei victime ale exploatării sexuale. Pentru copiii străzii, vârsta este importantă în

structura relaţiilor intragrupale. Copiii mai în vârstă stabilesc regulile. De asemenea ei supraveghează

activităţile de strângere a banilor şi cheltuielile. O ierarhie similară în funcţie de vârstă influenţează

uneori relaţiile în centrele de îngrijire care adăpostesc copiii străzii. Socializarea în cadrul

comunităţilor în care vârsta reprezintă un criteriu important în luarea deciziilor în interiorul grupului,

iar diferenţele de sex sunt diminuate, necesită strategii specifice care să vizeze reintegrarea acestor

copii, deoarece anumite modele comportamentale ar putea să persiste (exp. folosirea agresivităţii

verbale şi fizice pentru a obţine un lucru dorit sau o atitudine posesivă faţă de lucrurile destinate

uzului comun în cadrul centrelor de îngrijire, ambele comportamente fiind probabil rezultatul

condiţiilor precare de pe străzi, unde astfel de atitudini reprezentau o strategie de supravieţuire).

„Diferenţe între fete şi băieţi nu cred că există pentru că normal ca nici ţinută vestimentară nu poate fi adecvată pe

stradă că de multe ori nu ştii care este fata, care este băiat. Comportamentul fetelor este foarte mult influenţat de cel al

băieţilor. Nu mai sunt fete pur şi simplu, sunt masculinizate total şi greu reuşeşti să mai faci dintr-o fată care a stat

52 Vezi de exemplu campaniei “Vândută şi Cumpărată” iniţiată de Salvaţi copiii Bucureşti şi IM Suedia, 2005


68

pe stradă să arate a fata, dar diferenţa de vârstă cred că există foarte clar pentru că cei mari sunt cei mari şi eu văd şi

la noi în centru şi se impun în faţa lor “păi da cum, tu nu asculţi de mine, că eu sunt mare, eu ştiu ce spun, tu ştii

mai bine decât mine?”. Deci la vârste clar că se diferenţiază cei mari de cei mici, dar la sex nu. Fetele cel puţin imită

băieţii clar. Sunt băieţoase, nu au pic de feminitate în ele, greu le faci să îmbrace o fustă, greu le faci să devină

elegante, greu le faci să înţeleagă că unei fete îi stă bine cu părul lung şi să-i prinzi două codiţe. Ro3_Respondent_8,

asta micuţă când a venit de pe stradă, băiat, băiat pur şi simplu, eu nici nu am ştiut că-i fată la început şi zic “păi

vino la mine măi băiete” şi a făcut ochii mari aşa cum se uita ea cruciş. Şi era tunsă în scări urât, cred ca cu mâna era

tunsă de cineva şi zice eu sunt Ro3_Respondent_8 şi nu am putut să cred că este fata. Ulterior am tot bătut-o la cap

“Spală-te!”, mă duceam cu ea la baie când eu, când colega mea să facem baie, o învăţăm să se spele, nu acceptă apa,

deci au fost fel şi fel de chestii prin care trecem cu ei ca să-i faci să arate cum sunt acuma şi să-i determinăm să-şi lase

părul lung. Ro3_Respondent_4 iarăşi băieţoasă, acum abia de vreo săptămână ne chinuim să-i explicăm ca şapca

este pentru băieţi şi că o porţi şi ca fată, doar atunci când eşti îmbrăcată sport, când mergi la o sală, când mergi la un

concurs sportiv, nu tot timpul părul băgat şi şapca pe cap. Şi acum a început să îşi lase fără şapcă, se piaptănă în

fiecare zi. Ieri i-am făcut codiţe. Deci încet, încet începe să se obişnuiască. Viaţa pe stradă îi face să fie aşa pentru că

este viaţa dură, deci eu chiar nu înţeleg cum reuşesc să treacă mai ales de natura asta, care acuma este frig, acuma este

cald, în canalele acelea în care stau ei”

Ro3_Keyinformant_4, educatoare, Timişoara, 2006

“Da ! Păi dacă să zicem, suntem la o activitate şi unul face ceva mai bine decât celălalt, cel care nu face la fel de bine

se enervează, deci nu ştiu să piardă şi atunci apare tensiune între ei şi încep să se înjure, iar dacă nu intervii la timp

ajung şi la bătaie. Sau dacă nu eşti tot timpul între ei, chiar dacă nu efectiv conduci, să fi tot timpul acolo”

Ro3_Keyinformant_3, educatoare, Timişoara, 2006

Pentru copiii străzii, genul este probabil puţin relevant ca factor de protecţie împotriva traficului de

fiinţe umane sau a situaţiilor de exploatare. Atât băieţii, cât şi fetele sunt vulnerabili la exploatarea

sexuală sau prin muncă. Este posibil ca vârsta să acţioneze ca factor de protecţie, în special atunci

când copiii mai mari sunt şi lideri de grup, deşi acest lucru nu a rezultat direct din constatările

studiului.

“Şi băieţii, şi fetele sunt expuşi. Sunt persoane cu anumite preferinţe sexuale care merg pe stradă şi găsesc marfa,

pentru că asta sunt consideraţi a fi – marfă. […] Da, cam iau decizii singuri sau uneori cei mici iau decizi singuri,

între ghilimele decizii impuse de cei mari pentru că şi ei în grupul lor au o anumita ierarhizare să zic aşa. Cei mai

mari sunt şefi, cei mijloci sunt ce ştiu eu ce şi cei mai mici sunt cei care trebuie să aducă ca şi furnicile în muşuroi, cel

puţin asta am aflat discutând cu ei în momentul în care veneau de pe stradă”

Ro3_Keyinformat_4, educatoare, Timişoara, 2006


69

Aceste diferenţe între fete şi băieţi, precum şi ierarhia de vârstă sunt asociate doar cu copiii străzii. În

ceea ce priveşte celelalte grupuri, factorii de vulnerabilitate sau de protecţie în termeni de vârstă sau

gen au o influenţă diferită. De exemplu, anumite autorităţi intervievate şi copii au indicat faptul că

traficul de copii în scopul de a cerşi, ar putea rezulta din acordul părinţilor de a-şi vinde copiii pentru

astfel de scopuri. Probabil, copiii mai mici sunt preferaţi întrucât pot stârni mai degrabă simpatie

câştigând astfel mai mulţi bani. Nu există totuşi informaţii cu privire la consimţământul copiilor de a

pleca de acasă împreună cu cumpărătorul sau la reprezentările lor despre activităţile în care vor fi

implicaţi. După cum arată statisticile existente, cerşitul, ca formă de exploatare, este totuşi, asociat în

special cu exploatarea copiilor în contrast cu alte forme de trafic care reprezintă activităţi orientate

mai mult spre adulţi: traficul pentru exploatare sexuală şi traficul în scopul exploatării muncii

În ceea ce priveşte genul, este interesant de notat faptul că traficul de fiinţe umane are înţelesuri

diferite în percepţia fetelor şi a băieţilor. Băieţii nu doresc de obicei să discute despre posibilitatea ca

un băiat sau bărbat să devină victima traficului. Toţi copiii asociază în general traficul de fiinţe umane

cu traficul de femei pentru exploatare sexuală. Vom discuta mai târziu, în capitolele care fac referire

la siguranţa şi pericolele traficului de fiinţe umane, despre această reprezentare discriminatorie în

termeni de gen a traficului.


70

4.5 SITUAŢIA FINANCIARĂ OBIECTIVĂ

ŞI SUBIECTIVĂ

Criteriile de selecţie stabilite înainte de realizarea cercetării au fost proiectate astfel încât să permită

identificarea grupurilor potenţial vulnerabile. Aşa cum reiese din literatura de specialitate, sărăcia

subiectivă sau cea obiectivă pot influenţa vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Pentru o

probabilitate mai mare de includere a copiilor potenţial vulnerabili în eşantionul de cercetare,

comunităţile ţintă au fost selectate în funcţie de venit, optându-se pentru grupuri sau localităţi cu o

sărăcie mai accentuată decât media.

În centrele de plasament si cele de îngrijire, necesităţile de bază cum ar fi mâncarea, îmbrăcămintea şi

o alocaţie minimă sunt asigurate pentru toţi copiii asistaţi. Astfel, există un anumit echilibru financiar

in cadrul centrului. Dacă sărăcia obiectivă este în acest context un indicator mai puţin eficient pentru

măsurarea sărăciei, sărăcia subiectivă rămâne un factor important care modelează aspiraţiile copiilor.

Nemulţumirea privind situaţia financiară este mai acută în centrul de îngrijire specializat pentru copiii

străzii din Timişoara în comparaţie cu celelalte centre de plasament selectate. Sentimentul de

deprivare relativă - definit, în acest context ca percepţie a situaţiei financiare anterioare în comparaţie

cu situaţia actuală-, este asociată cu copiii a căror situaţie financiară a fost afectată de o reducere

bruscă a venitului. Traiul independent pe străzi a permis unora dintre copiii din centrele de îngrijire

să aibă o situaţie financiară mai bună anterior integrării în programul de asistentă comparativ cu cea

asociată cu stilul de viaţă instituţionalizat. Această diferenţă constituie un factor determinant pentru

părăsirea programelor sociale. Adaptarea la regulile centrului este mai dificilă în cazul copiilor care au

stat mai mult timp pe străzi. Diferenţele mari în ceea ce priveşte stilul de viaţă asociat cu traiul pe

străzi în comparaţie cu cel din cadrul unei instituţii de îngrijire de stat îngreunează integrarea în

cadrul noii comunităţi. După experimentarea unei anumite independenţe financiare necesară traiului

pe stradă, pentru mulţi va fi dificil să accepte o alocaţie mică din partea statului. Modelele de consum

se schimbă în mod radical. De exemplu, dacă atunci când trăiau pe străzi copiii îşi puteau cumpăra

ţigări oricând voiau, în centre, alocaţia din partea statului îi obligă să aloce banii economisindu-i.


71

“Pentru mine asta a fost un semn de întrebare tot timpul pentru că mulţi dintre copiii care vin de pe stradă nu reuşesc

să se acomodeze în centru şi o mare parte dintre ei merg din nou în stradă şi le este bine acolo şi când ajung după o

perioadă de timp din nou la centru îi intreb: „Ce găseşti acolo?” şi răspunsul este: „Libertatea”. Deci „libertate” este

un cuvânt pe care ei nu ştiu foarte bine să-l definească, dar eu cred că prin libertate ei înţeleg punga, pentru că drogul

este la îndemâna lor, cerşetoria, au bani în permanenţă, lucru pe care aici nu-l pot avea că de unde sa aibă, au ţigări,

chestii pe care ei le consideră cele mai importante în momentul respectiv”

Ro3_KeyInformant_4, asistent social, Timişoara, 2006

Majoritatea copiilor din centrele de plasament nu provine de pe străzi. Statul i-a luat în custodie după

ce au stabilit, în urma unor evaluări, că părinţii nu îi îngrijeau corespunzător şi/sau că familia

biologică nu le putea oferi condiţii adecvate (ex. sărăcie acută, moartea unuia sau a ambilor părinţi,

copii rămaşi singuri acasă după plecarea străinilor în străinătate, mediu familial abuziv etc.).

Situaţia lor se deosebeşte parţial de cea a centrelor care adăpostesc copii ce provin de pe străzi în

ceea ce priveşte percepţia situaţiei financiare. O parte din copiii instituţionalizaţi avea o situaţie

financiară precară acasă, iar integrarea lor în cadrul programului social a contribuit, de fapt, la o

îmbunătăţire a calităţii vieţii lor din punct de vedere financiar. În centrele de plasament, ei au primit

o alocaţie lunară. De asemenea, copiii au primit şi alte beneficii fără caracter pecuniar, cum ar fi

mâncare şi îmbrăcăminte. Majoritatea copiilor din centrele de plasament a afirmat că este satisfăcută

de condiţiile din centrul de plasament.

„Eu mă descriu ca fiind o persoană nici frumoasă, nici urâtă, potrivită. Sunt şi mai rea şi mai cuminte, sunt în casa

de copii de 16 ani, de la trei ani m-a dat mama aici deoarece au existat probleme în familie. M-am obişnuit, îmi place

în casa de copii, nu vreau să mă gândesc la momentul acela când trebuie să plec, că m-am obişnuit aici de mica de la 3

ani, îmi place de domnul director cum vorbeşte, educatoarele cum se comportă cu noi şi bucătăresele. Îmi place foarte

mult să ajut la bucătărie, să fac curăţenie în cameră, să ascult muzică, să mă joc remy, mai citesc o carte”

Ro3_Respondent_7, fată, 17 ani, Orăştie, 2006

Totuşi, copiii din centrele de plasament se pot simţi, de asemenea, frustraţi atunci când compară

situaţia lor financiară cu cea a altor copii care trăiesc în afara centrului. Întrebaţi care sunt aşteptările

lor legate de viitor, câţiva copii şi-au exprimat dorinţa de a avea mulţi bani. Atunci când această

dorinţă este asociată cu un nivel educaţional scăzut, poate rezulta în adoptarea unor strategii de viaţă

riscante.


72

În cazul copiilor mai mici, este posibil ca nemulţumirea să nu fie asociată în mod direct cu banii, ci

cu lipsa anumitor bunuri specifice vârstei cum ar fi jucării, biciclete, haine sau dulciuri. În general,

aceste lucruri pot fi găsite în centrele de plasament, însă de obicei sunt bunuri comune, destinate

tuturor copiilor asistaţi.

„Viaţa arată bine şi cred că ar fi bine să arate la toţi copii de vârsta mea, aşa. Poate alţii sunt mai buni ca mine,

sunt mai serioşi, sunt mai…în felul următor: sunt cum îs copii bogaţi, de exemplu şi cam atâta. Pentru că părinţii lor

îs bogaţi, au cu ce să se descurce. Dacă altul are nevoie de bani, este mai sărac se descurcă şi el, se duce şi el la şcoală,

dar alţii nu au posibilităţile altora. Fiecare are posibilităţile lor. Şi cam atâta”

Ro2_Respondent_25, băiat, 12 ani, Buzău, 2006

“Aşa şi aşa, banii nu aduc fericirea, dar când nu ai bani, eşti un nimeni”


În Colentina şi Măcin, calitatea precară a vieţii este vizibilă mai ales în gospodării, multe dintre

acestea nefiind racordate la utilităţi. Mai multe case din comunitatea romilor nu aveau curent electric

sau apă curentă. Locurile de muncă care ar putea asigura venituri stabile sunt rare şi mulţi părinţi sau

copii muncesc cu ziua pentru a suplimenta venitul lor, care, de obicei, se identifică cu alocaţia socială.

Uneori banii pe care îi au nu sunt suficienţi pentru a acoperi cheltuielile zilnice. Ca rezultat al

lipsurilor materiale părinţii îşi încurajează uneori copiii să muncească, ceea ce poate avea consecinţe

negative asupra participării şcolare.

În capitolele următoare vom discuta pe larg diferite atitudini privind munca şi educaţia ca mijloace

de a reuşi în viaţă şi de a face faţă mediului economic ostil.

“Copii mei nici nu au ieşit, nici nu ies. Nu ştiu…Că eu încă îi spuneam, ca fata mea are 16 ani şi încă nici n-a ieşit

din curte, n-are un prieten, n-are colege, n-are cu cine se juca. […]Da unde să se ducă? Da la cine să se ducă? Şi ce

să facă?…Pentru că sunt care sunt, şi sunt de bani gata şi ştie că acela n-are, acela n-are şi ei săracii ce vrei să facă?

Să se ducă şi să se râdă de ei? Cam la fel, au aceleaşi probleme. Care îs bogaţi, îs bogaţi, care e săracă asta e. Ce să-i

faci?! […] Cu ce gen de probleme ar putea să se confrunte decât sărăcia? Atâta. Cea mai mare problemă cu care se

confruntă un copil acum, chiar de vârsta lor, chiar şi de vârsta lui ăştia mai mici, este sărăcia. […] Dar ce-ai vrea să

facă? Închipuiţi-vă cu ce să trăiască copilul ăla. Când îl vede pe acela că e îmbrăcat şi că mănâncă 10 ciocolate şi 10

îngheţate şi nu ştiu câte bunătăţi pe zi, şi eu stau pe gard şi mă uit la cum mănâncă el. Tu ce ai face la mintea ta?

Nu, el e copil, mintea lui nu poate să lucreze cum lucrează a ta…Păi de ce? Pentru că nu ai, nu ai posibilităţi şi

normal că nu azi, mâine nu…cât?! Şi se apucă şi fură…Eu am fost, am vorbit, cumva…Primarul zice că nu are


73

unde. Nu are cu ce, nu are cu cine, nu are unde, nu are cu ce. Ştiu eu, poate în altă parte. Eu zic că mai sunt sau

poate…nu ştiu. Pe 2 august, eu când am venit în primul an aicea, ştiam că se primeşte. Totuşi…primeau. Nu mai

ştiu. Acuma…primea totuşi primăria nişte ajutoare…şi alimente, şi haine pentru copii ca să ajute familiile mai

nevoiaşe. Da eu nu ştiu pe cineva să-i fi dat primăria.”

Ro2_Key informant_7, mamă, Măcin, 2006


74

4.6 MEDIUL FAMILIAL ŞI RELAŢIILE

SOCIALE

În ceea ce priveşte centrele de plasament şi cele de îngrijire, majoritatea copiilor intervievaţi provine

dintr-un mediu familial abuziv (părinţi alcoolici, violenţă domestică, neglijare, abuz fizic) sau din

familii sărace care nu le pot asigura îngrijirea necesară, adesea mono-parentale. Rar, au fost şi cazuri

ale unor familii având cazier judiciar sau familii în care unul dintre părinţi s-a sinucis. Au existat, de

asemenea, multe cazuri ale unor copii din centrele de plasament ai căror părinţi erau plecaţi în

străinătate. Aşa cum reiese din afirmaţiile autorităţilor şi ale asistenţilor sociali intervievaţi, în toate

aceste cazuri, probabilitatea ca un copil cu un asemenea profil să opteze pentru o strategie de viaţă

care să îi asigure independenţă financiară, este mare. Aceşti copii sunt adesea mai atraşi de ideea

plecării în străinătate, în cazul în care s-ar ivi o astfel de oportunitate. În general, în cele mai multe

dintre cazurile de genul acesta, copiii sunt neglijaţi. Fără călăuzirea părinţilor şi constrânşi de un

mediu abuziv, strategiile de viaţă preferate vor eluda părinţii în favoarea unor relaţii sociale care, de

multe ori, se vor dovedi a fi periculoase.

“Provin din familii dezorganizate, în general sau chiar dacă nu au ajuns să se destrame familiile, din părinţi cu

consum de alcool. Consumul de alcool presupune iarăşi bătăi şi circuri şi alte cele în familie şi copilul ce să vadă doar

bătaie şi înjurături şi atunci normal că îşi caută locul în altă parte decât în familie. Provin din familii în care a murit

şi mama şi tata, deci decesul ambilor părinţi.”

Ro3_Key Informant_4, educator, centru de plasament pentru copiii străzii,

Timişoara, 2006

Integrarea în anumite grupuri de prieteni poate avea efecte negative asupra sănătăţii şi dezvoltării

sociale a copiilor. Două exemple reprezentative pentru aceste consecinţe sunt cel al unei fete care a

plecat de acasă, fiind ulterior agresată sexual de prietenii cu care se mutase, dar şi un caz în care o

minoră a devenit parte a unei reţele de prostituţie. În consecinţă, reţeaua de prieteni poate constitui

atât factor de protecţie, cât şi de vulnerabilitate.

Aşa cum reiese din interviurile luate atât copiilor, cât şi persoanelor intervievate, mulţi dintre copiii

instituţionalizaţi îşi doresc să se întâlnească sau se reîntoarcă în familiile lor. Au existat numai câteva

cazuri în care părinţii îşi vizitau în mod regulat copiii la centrele de plasament. Câţiva copii îşi vizitau

ocazional părinţii, însă stăteau la aceştia numai câteva zile din cauza situaţiei financiare precare a


75

familiei. În timpul interviurilor, unii dintre copii şi-au exprimat speranţa şi dorinţa ca în viitor să se

poată întoarce acasă. Atunci când au fost întrebaţi ce îi face fericiţi sau la cine ar merge dacă ar fi

trişti, membrii familiei au fost adesea menţionaţi printre persoanele apropiate la care ar apela pentru

sfaturi sau alinare. Această tendinţă a fost în mod deosebit observată la copiii mai mici, care trăiesc în

centrele de plasament.

I: Cu cine îţi place să fii când te simţi fericit? R: Cu mama. I:De ce îţi place să fii cu mama? R:Pentru că mă iubeşte. I:Ce te întristează? R:M-am plictisit aici. I:Ce ai schimba aici ca să nu mai fii plictisit? R: Tot m-aş plictisi. I: La cine apelezi când eşti trist? R: La nimeni

Ro2_Respondent _29, Buzău, băiat, 13 ani, 2006

“(Am plâns) Că-mi era dor de părinţii mei tare. Adică educatorii ştie că-mi lipseşte părinţii. Ne-a şi zis: “noi ştim

că voi sunteţi supăraţi că vă lipseşte părinţii, dar asta e!”. Aş vrea să fim în familie. Niciodată nu m-am gândit să

ajung la centru. Doamne”

Ro2_Respondent 27, fată, 11 ani, Buzău, 2006

„Mai bine decât noi pentru că are şi casă, are şi familie şi are şi bani să-şi cumpere tot ce vrea şi bicicletă şi role, ca

fetele. Pentru că familia te mai ajută, te mai …La mine nu, chiar vine. Mă mai vizitează câteodată. Pe mine nu

prea mă vizitează pentru că nu-i cunosc de mică. şi....”

Ro2_Respondent_21, fată, 10 ani, Buzău, 2006

Analizând influenţa mediului familial asupra mai multor grupuri de vulnerabilitate am putea

conchide, în primul rând, că atunci când acţionează ca factor de respingere determinant pentru

opţiunea favorabilă unei strategii de viaţă independente de la o vârstă fragedă, aşa cum se întâmplă

de obicei în cazul copiilor străzii, acesta accentuează profilul de vulnerabilitate. Riscul de exploatare

este cu atât mai mare cu cât vârsta copilului care părăseşte gospodăria este mai mică. Pe străzi există

o anumită diviziune a muncii, iar copiii mai mici trebuie să asculte de membrii mai experimentaţi din

grup. Interviurile relevă, de asemenea, că, pe străzi, aceşti copii sunt mai expuşi anumitor pericole,

cum ar fi exploatarea sexuală comercială şi traficul de fiinţe umane.

În Măcin şi Colentina, mulţi dintre copiii intervievaţi trăiau în medii familiale stabile cu legături

afective puternice între părinţi şi copii. Cu toate acestea, familiile respective trăiau adesea numai din


76

ajutorul social, alocaţia copiilor şi slujbe ocazionale. În asemenea împrejurări, copiii nu numai că erau

nevoiţi să preia o parte dintre responsabilităţile gospodăreşti, ci erau, de asemenea, nevoiţi să

contribuie la veniturile gospodăriei. Aceste roluri au avut adesea consecinţe negative asupra

participării la ore sau au cauzat abandonul şcolar. În asemenea cazuri, deşi factorii de vulnerabilitate

sunt mai slabi deoarece nu constituie neapărat factori principali care să determine părăsirea

gospodăriei, mediul familial nu poate acţiona întotdeauna ca o reţea puternică de protecţie împotriva

traficului de fiinţe umane. Venitul scăzut şi intrarea pe piaţa muncii de la o vârstă fragedă pot fi, în

anumite situaţii de recrutare, asociate cu traficul de fiinţe umane. O situaţie de genul acesta o poate

constitui oferta unui loc de muncă atrăgător, în ţară sau în străinătate, din partea unui traficant. Cum

va răspunde un copil activ din punct de vedere economic în faţa unei astfel de oferte şi pot oare

aceşti copii să deosebească ofertele de lucru potenţial riscante? Acestea sunt numai câteva din

întrebările pe care le-am putea pune în astfel de situaţii.

Atunci când trebuie să ia decizii importante, anumiţi copii cer sfatul părinţilor. O relaţie strânsă cu

părinţii ar putea acţiona, în anumite cazuri, ca factor de protecţie împotriva traficului de fiinţe

umane, mai ales în cazul în care părinţii deţin cunoştinţele necesare identificării situaţiilor potenţial

periculoase. Totuşi, chiar şi această interacţiune cu părinţii poate avea efecte perverse, sporind

vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Uneori părinţii îşi încurajează copiii să îşi găsească o slujbă

în străinătate şi încearcă chiar să identifice diferite posibilităţi de plecare. Migraţia în străinătate la o

vârstă fragedă poate fi periculoasă atunci când copiii nu beneficiază de o reţea socială care să îi

susţină, să faciliteze angajarea şi să le asigure cazarea în străinătate. În timpul realizării cercetării,

intenţia de a pleca a fost adesea legată de o experienţă de migraţie directă sau indirectă; copiii care

intenţionau să plece în străinătate aveau cunoştinţe sau rude acolo care ar fi putut facilita strategia de

migraţie. Nu trebuie ignorat însă că astfel de reţele pot uneori direcţiona mobilitatea către o reţea de

trafic.

În ceea ce priveşte extinderea relaţiilor sociale în afara familiei sau a instituţiilor de asistenţă, în

centrele de plasament şi îngrijire acestea pot acţiona, atât ca factori de protecţie, cât şi ca factori de

vulnerabilitate. O parte dintre copiii din centrele de plasament avea prieteni în afara centrului, fapt ce

ar putea fi considerat un indicator al unei integrări sociale mai puternice mărind aşadar protecţia

împotriva recrutării. Cu toate acestea, adesea, relaţiile de prietenie se formaseră în perioada în care o

parte dintre copii locuia încă cu părinţii, ceea ce a cauzat o destrămare treptată a relaţiei, intervenită

odată cu mutarea acestora în centrul de plasament. Din această cauză, cei mai buni prieteni ai

copiilor instituţionalizaţi sunt, de obicei, copiii din cadrul centrelor de plasament. Faptul că aceşti

copii locuiesc împreună favorizează formarea şi dezvoltarea relaţiilor în cadrul centrelor, relaţii ce


77

funcţionează ca reţele de susţinere atunci când copiii sunt trişti. De asemenea, în anumite cazuri,

copiilor le era uşor să vorbească despre problemele lor cu educatoarele. Extinzând concluzia

indicând comunicarea şi apropierea afectivă din cadrul familiei ca factor protector, am putea afirma

că relaţiile sociale apropiate cu colegii sau cu educatoarele din cadrul centrelor, au acelaşi rol.

Interviurile indică, de asemenea, că există şi cazuri când copiii instituţionalizaţi menţin relaţiile cu

traficanţii sau cu cei care i-au exploatat. Din moment ce aceste centre nu sunt de obicei amplasate în

locuri secrete, contactul cu aceste persoane este adesea nerestricţionat şi poate duce la eşuarea

programului de asistenţă. O parte din copiii instituţionalizaţi erau susţinuţi financiar de către

cunoştinţele pe care le aveau înainte de integrarea în instituţiile de asistenţă. În unele din aceste

cazuri, aceste cunoştinţe erau foşti proxeneţi. Nu ar trebui exclusă posibilitatea ca aceşti proxeneţi să

le fi oferit în afară de stabilitatea financiară şi o stabilitate emoţională, un sentiment de apartenenţă

pe care nu-l pot găsi în centrele de plasament ceea ce ar justifica opţiunea lor de a se reîntoarce la

viaţa anterioară includerii în programul de asistenţă.

“În privinţa fetelor care sfârşesc prin a fi vândute pentru sex, cred că unele dintre ele ajung să facă asta şi pentru

plăcere şi nu cred că greşesc atunci când afirm asta. De exemplu, Ro3_Respondent_3 - nu neg faptul că a fost

racolată înainte să vină la centru- acum trăieşte în centru şi păstrează încă relaţiile cu acele persoane şi ne spune că

vrea să plece din centru “pentru că în afară am bani, am tot felul de lucruri, maşini de lux, petreceri. Aici ce puteţi să

îmi oferiţi?”

Ro3_Keyinformant_3, educator, Timisoara, 2006


78

4.7 EDUCAŢIE ŞI ABANDON ŞCOLAR

Literatura de specialitate indică faptul că viaţa instituţionalizată este asociată cu vulnerabilitatea la

traficul de fiinţe umane. Deşi pot exista anumite diferenţe între copiii instituţionalizaţi în ceea ce

priveşte profilul de vulnerabilitate, probabilitatea identificării unui copil cu un profil de

vulnerabilitate accentuat în cadrul unui centru de îngrijire este mai mare decât într-o comunitate

potenţial vulnerabilă mai largă, precum Măcin.

Cu toate acestea, a trăi într-un astfel de centru ar putea, de asemenea, contribui la structurarea unui

mediu favorabil, unui risc diminuat de a deveni victimă a unei reţele de trafic. De exemplu, mai mulţi

copii au fost încurajaţi să meargă la şcoală pentru prima dată atunci când au venit la centrul de

asistenţă, în timp ce alţii au fost încurajaţi să îşi continue studiile după o perioadă de întrerupere. O

parte dintre copiii din centrele de plasament consideră că şcoala constituie un mod de a reuşi în viaţă,

şi sunt hotărâţi să îşi termine studiile şi să-şi caute un loc de muncă după absolvire. Studiile

superioare pot fi considerate un factor de protecţie, sporind şansele reintegrării după ieşirea din

centrele de plasament.

Aspiraţiile profesionale înalte, cum ar fi dorinţa de a deveni doctor, psiholog, asistent social sau

poliţist, pot constitui motivaţii puternice pentru continuarea studiilor. Ele sunt, de asemenea, un

indiciu al faptului că, anumiţi copii, mai ales cei care au o relaţie strânsă cu educatorii şi asistenţii

sociali, îi consideră pe aceştia modelul lor şi îşi doresc profesii asemănătoare.

Exemplul care urmează relevă situaţia unei adolescente care era analfabetă atunci când a venit la

centru, la vârsta de 12 ani. Viaţa instituţionalizată i-a oferit posibilitatea de a merge la şcoală.

Provenea dintr-o familie mono-parentală. Mama ei locuia foarte rar împreună cu ea şi cu cele patru

surori ale ei, fetele fiind lăsate în grija bunicii. Fata renunţase la şcoală la începutul clasei întâi, şi,

anterior asistenţei în centrul de plasament din Buzău, nu a mai încercat să îşi reia studiile.


79

Casetă 3: Educaţia în centrele de plasament

Aşa cum reiese din studiile anterioare, abandonul şcolar poate determina o vulnerabilitate mai mare

la traficul de fiinţe umane. Martorii cheie intervievaţi în centrele de plasament au indicat faptul că

probabilitatea reintegrării în sistemul educaţional a copiilor care au întrerupt studiile este mai scăzută

în cazul celor care au lipsit de la şcoală perioade mai îndelungate de timp. Vârstele mai mari în

comparaţie cu cele medii specifice anumitor clase, acţionează, de obicei, ca factor descurajant în ceea

ce priveşte reluarea studiilor deoarece copiii nu se simt confortabil participând la cursuri unde există

diferenţe mari de educaţie şi vârsta.

I: Te rog să-mi spui ceva despre tine. Cum te-ai descrie? R: Hm! Nu ştiu să zic, că pe mine nu m-au dat părinţii la şcoală. Am mers la şcoală abia când am venit aici. I: De cât timp eşti aici, în centru ? R: Eu, de vreo cinci ani şi ceva. Am 3 ani de când…noi am fost 4 surori, am fost, am plecat 3 surori din familie, una a plecat la ţară, de la Cochirlia de unde sunt eu şi 2 în familie şi am rămas numai eu aici. Pe mine nu m-au dat de mult la şcoala. Dar pe mine m-au dat la CFR, unde e spitalul CFR la pod, pe unde o ia opt-ul, autobuzul unu. M-au dat acum un an, şi m-au dat la grupa de alfabetizare să învăţ. I: Ai învăţat să scrii? R: Da, dar când am venit eram bâtă, nu ştiam nimic. Nimic nu ştiam! Nici literele nu le ştiam. Dacă nu ne-au dat la scoală părinţii! M-a dat la 7 ani la şcoală şi am rămas repetentă la liniuţe, nu ajunsesem la litere. I: De ce ai rămas repetentă? R: O zi mă duceam, o zi nu mă duceam. Deci nu se ţineau părinţii de mine! Şi eu nu ştiam, aveam 7 ani. Ce ştiam atunci?! I: Dar părinţii nu te întrebau dacă te duci la şcoala?

R: Nu. Mama noastră nu stătea cu noi, pleca de colo-colo. Şi era mamaia… mamaia era bătrână, nu ştia nici ea. Ea nu mai vedea, ştiţi! Şi nu avea cine să ne ajute. I: Şi tu în timpul asta ce făceai, când nu te duceai la şcoala? R: Mă jucam, dacă nu aveam ce să fac. I: Pe parcurs te-ai mai dus la şcoala acolo? R: Nu. I: Ceilalţi copii se duceau la şcoală? R: Da, se duceau pentru că aveau părinţi. Nu-i lăsau, adică nu plecau părinţi de lângă ei. Avea cine să-i urmărească. Tatăl meu a murit. Doar mama mai aveam. Am rămas şi fără mamă, bunica a murit. Pe urmă am venit la centru. I: Schimbarea aceasta pentru tine a fost bună? R: Da, pentru ca acum pot să mă duc şi eu la şcoală. Acum un an când a început şcoala, îmi părea aşa rău că toţi copii se duceau ...am început să plâng….şi numai eu nu eram la şcoala şi mi-a zis directoarea de aici, zice : “ lasă că o să te dau la şcoală”. Şi aşa a fost. M-a dat la şcoală. ”. (Ro2_Respondent_23, 17 ani, fată, centru de plasament, Buzău, 2006)


80

De asemenea, colaborarea cu instituţii educaţionale care să susţină reintegrarea este uneori deficientă.

De exemplu, am afirmat în capitolul privind situaţia romilor, că în Bucureşti, în comunitatea

Colentina, au fost identificate anumite practici discriminatorii faţă de copiii romi, care nu au fost

admişi în anumite şcoli. De asemenea, în Măcin, câţiva copii romi au reclamat faptul că profesorii

sau bibliotecarii nu au încredere în ei, refuzând să le împrumute cărţi sau bani pentru excursii.

“Da, o mare parte din copiii cu care noi lucrăm au renunţat la şcoală, unii pentru că li se pare că este prea greu, deci

merg la şcoli normale unde cunoştinţele sunt prea mari pentru ei şi se simt inferiori faţă de cei din familie care învaţă,

sau au vârsta prea înaintată pentru clasa întâi să zicem. Sunt copii care vin de pe stradă, au 13, 14, 16 ani şi nu au

făcut nici o clasă. Înscriindu-l în clasa întâi, normal, se simte ca un adult”

Ro3_Key Informant_3, asistent social, Timişoara, 2006

Pe termen scurt, abandonul şcolar coincide cu neparticiparea copiilor intr-un sistem instituţionalizat

care exercită un anumit control asupra modului în care ei îşi petrec timpul şi asupra relaţiilor lor

sociale. Abandonul şcolar va avea, de asemenea, un impact negativ asupra dezvoltării lor intelectuale

şi sociale. Copiii care nu merg la şcoală au, de obicei, stiluri de viaţă diferite faţă de cei care merg în

mod regulat la şcoală. În Măcin, de exemplu, au fost intervievaţi doi copii care au abandonat şcoala.

Unul dintre aceştia, un băiat de 16 ani, renunţase la şcoală în clasa a Va. În absenţa modificării

traiectoriei educaţionale, pe termen lung, acest băiat va dobândi anumite abilităţi care îi vor permite

să se descurce singur, cel puţin pe piaţa informală a muncii, însă abandonul şcolar va avea mai târziu

un impact negativ asupra şanselor de integrare în piaţa formală a muncii. Abandonul şcolar va

reduce, de asemenea, şansele ascensiunii profesionale, obligându-l să lucreze în sectorul secundar şi

să accepte remuneraţii nesatisfăcătoare.

Al doilea caz a fost cel al unei adolescente de 16 ani. A fugit de acasă de mai multe ori ca să trăiască

cu prietenul ei care făcea parte dintr-un grup recunoscut pentru comiterea unor ilegalităţi precum

furtul şi prostituţia. Tatăl ei se opusese interacţiunii fetei cu acest grup, ceea ce a contribuit probabil

la structurarea deciziei de a fugi de acasă. Este interesant de observat faptul că, deşi strategia ei de

viaţă s-a dovedit a fi un eşec, aşa cum a remarcat şi ea atunci când povestea despre experienţele

negative prin care a trecut – a fost abuzată fizic şi sexual - ea a dobândit, de asemenea, anumite

abilităţi care pot constitui factori de protecţie împotriva traficului de fiinţe umane. Era foarte

conştientă de înţelesurile traficului de fiinţe umane şi cunoştea bine riscurile la care se expunea

plecând de acasă. De asemenea, după această experienţă, părea hotărâtă să îşi continue studiile sau să


81

se angajeze. Spera că aceste schimbări o vor ajuta să redobândească acceptarea socială şi respectul pe

care le considera pierdute, ascultând zvonurile despre implicarea ei în prostituţie.

În Măcin, rata mare a sărăciei constituie de multe ori cel mai important motiv pentru abandonul

şcolar. Unii dintre părinţii intervievaţi au afirmat că nu şi-au putut trimite copiii la şcoală din cauza

absenţei resurselor necesare pentru a cumpăra haine şi cărţi. În aceste cazuri, abandonul şcolar poate

fi o decizie luată cu acordul părinţilor. Aceştia îşi încurajează copiii să contribuie la venitul familiei,

asumându-şi slujbe ocazionale. Exemplul de mai jos este cel al unei familii numeroase (8 membri) ai

cărei fii mai mari locuiau într-un centru de plasament. Imediat ce s-au întors acasă, la sugestia

reprezentanţilor centrului de plasament, aceştia au fost nevoiţi să renunţe la educaţie. Situaţia

financiară a familiei era mult prea modestă pentru a-i putea susţine la şcoală. În opinia mamei lor, la

vârsta de 16 ani, erau deja destul de mari pentru a contribui la venitul familiei, lucrând ca zilieri.

„Nu, nu aveam sub nici o formă. Nu aveam nici un sprijin. Şi au stat în cămin, toţi. Ăştia marii trei care au

stat…şi de la…după un timp aşa, după ce a murit soţul meu, m-au obligat de acolo să-i iau şi le-am stricat tot

rostul. Nici la şcoală nu i-au lăsat să termine şi nici aicea nu au mai putut să termine că eu nu am mai avut cu ce. Şi

nici nu am putut să le dau la şcoală mai departe. Şi el a rămas…cu astea. […] Da, nu s-a mai dus! Şi n-am

mai…că dacă spunea că…şi că dacă o venit şi m-o obligat să-l iau! Că prima oară mi-a spus că: ”..vă dăm ajutor,

vă ajutăm, vă dăm haine în fiecare lună, vă dăm mâncare…aşa, să aveţi cu ce să-i întreţineţi.”. Cum n-aţi văzut că

nu ştiţi, ei, aşa nu am văzut ei nici ajutor, nici mâncare, nici haine, nici nimica… Nici n-am putut să-l trimit la

şcoală, să termine clasa a şaptea şi a opta şi după aia la profesională. […] Da. Dar nu-i vorba de asta. Că până la

urmă cărţile erau. Dar era vorba de îmbrăcat, era vorba de încălţat, era vorba de mâncat. Mai era încă o gură în

plus! Deja era opt sau… ăştia mici şi eu, şi mi-a venit şi el. Că ălălaltul mare a plecat la tat-su, s-a dus la tat-su,

la…l-a chemat taică-său aşa, şi l-a ţinut, şi eu a trebuit să-l iau că nu l-a mai vrut taică-său să-l ţină acolo şi el a

trebuit să vină tot aici. Şi, cu ce să-l ţin?! Cu ce să-l ţin la şcoală?! Că erau mari. Cu ce să-l îmbrac?! Cu ce să-l

încalţ?! […] Ce să zică?! El a vrut atunci la şcoală…dar, nu pot mamă, n-am. Ce să zic?! Dacă eu una nu am

avut posibilitate, de unde?! Dă-i să te duci măi „Aaa, la şcoală?! Se duc nemâncaţi? Numai eu ştiu cum…Şi n-am

mai putut şi n-am mai reuşit să-l mai ţin. N-am mai reuşit! Şi a rămas aşa, cu 6 clase…fără nici un loc, fără…

Fără meserie, fără un rost, fără… Măcar 8 clase să treacă! El acum îmi spune că: ”Dacă mata mă dădeai la

şcoală”! – „Păi dacă eu, eu aveam cu ce să te dau, eu te dădeam. Crezi că eu nu eram conştientă?! Făceai o

profesională şi ieşeai cu o meserie, poate găseai şi tu undeva.” …Da aşa, ce să facem?! I-au stricat tot rostul! Nici nu

i-au ţinut nici…nu i-a...”

Ro2_Keyinformant_7, mamă, Măcin, 2006


82

Deşi importanţa educaţiei ca modalitate de a reuşi în viaţă nu a fost în mod direct evaluată în cadrul

acestui studiu, interviurile oferă informaţii suficiente pentru a înţelege impactul pe care aceasta îl are

asupra vulnerabilităţii şi factorilor de protecţie. Faptul că mulţi dintre copiii intervievaţi erau încă în

şcoală şi nu fuseseră încă confruntaţi cu nevoia de a se angaja, nu ne permite să formulăm concluzii

strict legate de nivelul educaţiei în asociere cu şansele integrării pe piaţa muncii şi vulnerabilitatea

faţă de traficul de fiinţe umane. Cu toate acestea, diferenţele dintre copiii care au renunţat la şcoală şi

cei care frecventează o instituţie educaţională sunt vizibile. În comunităţile vizate, abandonul şcolar

are de obicei legătură cu traiul independent, care presupune adesea activităţi economice sau

participarea în grupuri sociale care sunt uneori implicate activităţi care implică încălcarea legii.

Mai devreme, am afirmat faptul că a avea o slujbă, chiar dacă aceasta determină abandonul şcolar, nu

trebuie tratat doar ca factor de vulnerabilitate. În multe cazuri, aceasta poate fi o strategie de familie

pentru a spori venitul familial şi a evita situaţiile economice deosebit de precare. Integrarea pe piaţa

muncii va contribui, de asemenea, la acumularea de diferite abilităţi care îi vor facilita integrarea pe

piaţa informală a muncii, după cum vom vedea în capitolul următor. În combinaţie cu alţi factori,

precum relaţiile sociale cu potenţial de risc (implicarea în grupuri cu un istoric de încălcare a legii),

dificultatea de a-şi găsi un loc de muncă, mediul economic sărac sau absenţa sprijinului părinţilor,

abandonul şcolar poate deveni un factor de vulnerabilitate semnificativ.


83

4.8 VISE ŞI SPERANŢE

În general, copiii din comunităţile selectate aveau aşteptări realiste cu privire la viitorul lor, mai ales

în privinţa oportunităţilor pe care le vor avea în plan profesional. Se pare că cei mai mulţi dintre ei

erau conştienţi de dificultăţile pe care le-ar întâmpina dacă ar opta pentru o profesie ce ar pretinde

abilităţi deosebite, cum ar fi cea de doctor, pilot, sau, aşa cum a afirmat un copil, dacă ar dori să

devină preşedintele României. Aşadar, am întâlnit de asemenea un comportament de raţionalizare,

unii dintre copii căutând motivaţii care să justifice opţiunile reale, adesea diferite de ceea ce le-ar fi

plăcut de fapt să facă: copiii au menţionat întâi profesia dorită, care presupune studii superioare şi

aptitudini deosebite, însă au menţionat, de asemenea, faptul că aceasta ar fi imposibil de realizat fără

pregătirea necesară. Deoarece, uneori, aceşti copii nu aveau încredere în abilităţile personale sau în

posibilitatea absolvirii unei facultăţi ori a finalizării studiilor liceale, ei au menţionat profesii care

aparţin pieţei secundare a forţei de muncă, cum ar fi munca într-o fabrică de textile sau pe şantier,

mecanici auto, electricieni, bucătari ca variante acceptabile în condiţiile date.

Este interesant de observat faptul că, în ceea ce priveşte aspiraţiile pe plan profesional, o parte dintre

copiii din centrele de plasament şi cele de îngrijire şi-ar dori să devină, mai ales, doctori, profesori sau

poliţişti. Motivaţiile unei astfel de alegeri se regăsesc în intenţia de a-i ajuta pe alţii sau de a controla

fenomenul criminalităţii. Aceste opţiuni pot fi, uneori, rezultatul unor evenimente trecute

traumatizante, legate mai ales de anumite boli, moarte sau abuz fizic. De exemplu, o fată de 17 ani

din Măcin, îşi dorea să devină doctor. Avea astm şi era frustrată de conduita necorespunzătoare a

doctorilor care o trataseră şi care rămăseseră pasivi faţă de suferinţa ei.53 Un băiat în vârstă de 12 ani,

care vroia să devină doctor, îşi pierduse tatăl, cu care avea o relaţie strânsă, aşa cum reiese din analiza

interviului.54 Un alt băiat în vârstă de 12 ani, care dorea să devină poliţist, fusese martorul unor

evenimente terifiante implicând agresiune fizică, la Brăila. El a descris aceste scene amănunţit,

amintindu-şi detalii despre armele folosite şi injuriile pe care le auzise.55

Majoritatea copiilor din centrele de plasament îşi dorea reunificarea cu familia. Unii dintre copii

resimţeau dorul de părinţi şi fraţi şi sperau la reîntregirea familiei. Pentru unii dintre ei, despărţirea de

familie a generat dificultăţi de integrare. Atât în momentele de bucurie, cât şi în cele mai triste, copiii

53 Vezi interviul cu respondentul 15, în Măcin 54 Vezi interviul cu respondentul 26, Buzău 55 Vezi interviul cu respondentul 25, în Buzău


84

îşi doreau să fie acasă cu familiile lor. Uneori, aceştia erau distanţi faţă de activităţile centrului şi

preferau să se retragă într-un loc retras, atunci când erau trişti sau plictisiţi.

După cum vom vedea în capitolele următoare, o parte dintre copii speră să plece din ţară sau să-şi

găsească o slujbă care să le permită să îşi câştige existenţa. Atunci când se gândesc la viitor, aceşti

copii vorbesc despre o profesie sau un loc de muncă, ceea ce poate indica faptul că îşi doresc

stabilitate şi independenţă.

Vulnerabilitatea poate fi discutată aici ca fiind o consecinţă a unor aşteptări economice şi

profesionale neîmplinite. Aşa cum reiese şi din citatele de mai jos, aceasta este totuşi greu de evaluat

la vârstele mici, deoarece puţini copii au experimentat respingerea în piaţa muncii, preferinţele lor în

ceea ce priveşte cariera sunt schimbătoare, iar cunoştinţele privind oportunităţile de muncă şi

cerinţele sunt adesea incomplete. De asemenea, calea care ar trebui urmată pentru a avea o anumită

profesie era uneori vag cunoscută.

Chestiunea aşteptărilor neîmplinite se poate ridica la încheierea diferitor stadii ale vieţii, cum ar fi

absolvirea unei instituţii educaţionale, părăsirea căminului familial sau a centrului de plasament sau

întemeierea unei familii. Aşa cum arată literatura de specialitate, încercarea eşuată de a găsi un loc de

muncă satisfăcător constituie un factor determinant pentru plecarea în străinătate, şi uneori

contribuie la profilul vulnerabilităţii.

„Nu ştiu. Mi-ar place să ajung… să ajung cum sunt cele care au grijă de călători în avioane. Mi-ar place să zbor. Dar nu am să ajung că acolo trebuie să faci liceu. Am să mă fac croitoreasă”

Ro2_Respondent_14, fată, 15 ani, Măcin,2006

I: Te-ai gândit la o profesie? Ce profesie ai dori să ai ? R: M-am gândit. Vreau să mă fac asistentă, nu ştiu dacă pot. I: De ce? R: Păi la liceul 5 nu cred. I: Ştii ce trebuie să faci pentru a deveni asistentă? R: Am înţeles că facultate. De asta zic că nu ştiu dacă am să ajung asistentă. I: Ce obstacole ar trebui să le depăşeşti pentru a deveni asistentă? R: Să văd dacă trec bacu-ul. Dar trebuie să-l iau. […]

Ro2_Respondent_22, Buzău, fată, 17 ani, 2006


85

4.9 SIGURANŢĂ ŞI PERICOLE

Se pare că, în cazul tuturor comunităţilor selectate, există diferenţe între fete şi băieţi privind modul

în care aceştia percep riscurile. De obicei, băieţii se tem de hoţi şi de posibile conflicte care ar putea

genera agresiuni fizice. Băieţii cu vârste mai mari şi-au exprimat, de asemenea, temeri legate de

posibile accidente la locul de muncă (ex. să cadă de pe schele). Pe de altă parte, temerile fetelor au

fost adesea asociate cu bărbaţii care ar putea să le agreseze verbal fizic sau sexual. În cazurile rare ale

fetelor traficate intervievate, temerile acestora au fost asociate cu profilul agresorilor.

Atât fetele, cât şi băieţii de origine română au indicat etnia romă ca fiind potenţiali agresori. În

relatarea experienţelor personale indirecte amintite pentru a-şi justifica temerile, copiii au folosit

adesea referiri la “ţigani”.

Deşi, în timpul realizării cercetării nu a fost semnalată existenţa unor relaţii inter-etnice conflictuale

în cadrul comunităţilor închise, cum ar fi centrele de plasament, ar fi interesant de studiat modul în

care aceste relaţii sunt structurate, ţinând cont de percepţia negativă a copiilor despre etnicii romi.

Dacă aceste temeri influenţează interacţiunea cu copiii romi din cadrul centrului, aceştia din urmă ar

putea întâmpina dificultăţi de integrare în comunitatea centrului. Cu toate acestea, bazându-ne pe

studii ca vizează problema percepţiei diferenţelor culturale în funcţie de apropierea

socială/vecinătate şi distanţa de grupurile minoritare sau de locuirea în cadrul unor comunităţi

omogene sau eterogene, e posibil ca temerile legate de etnia romă să nu contamineze, de obicei,

relaţiile cu copiii romii, colegi de centru, fapt ce poate justifica absenţa unor informaţii de acest gen

din studiul de faţă.56

Uneori, temerile au fost asociate cu anumite experienţe traumatizante din cadrul familiei. Au fost

copii care au asistat la violenţa domestică şi de aceea, atunci când vorbeau despre temerile lor, făceau

referire la incidente din trecut. Moartea sau boala au fost de asemenea menţionate ca posibile

ameninţări. Este interesant de observat faptul că, în general, temerile au fost exprimate în raport cu

propria persoană şi nu cu alţi membri ai familiei.

56 Vezi exemplul lui Sandu, 2003, “Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării”


86

În cazul copiilor străzii, ameninţările percepute sunt, de asemenea, asociate cu moartea sau cu

anumite răni apărute în urma condiţiilor precare de viaţă. O fată a povestit cum, o dată, a fost

implicată într-o bătaie cu alţi copii ai străzii. Aceştia au dat foc canalului în care stătea, ea reuşind cu

greu să iasă din canal înainte de a fi arsă de vie.

Care sunt strategiile adoptate de copii pentru a se proteja de diferite ameninţări? Cel mai adesea,

copiii se bazează pe protecţia grupului. Câţiva copii au afirmat că e mai bine să te împrieteneşti cu cei

de care îţi este frică, aceasta minimalizând posibilitatea acţiunilor agresive cărora le-ar putea cădea

victime. Alte strategii presupun evitarea locurilor pe care copiii le consideră periculoase, cum ar fi

plaja din Măcin, baruri, discoteci sau locuri izolate.

Pentru protecţie, copiii apelează la părinţi, prieteni şi educatori sau la Poliţie şi la Direcţia de

Protecţie a Copilului atunci când se confruntă cu ameninţări grave. În cazul în care ar fi racolaţi de

cei implicaţi în traficul de fiinţe umane, copiii şi-au exprimat foarte rar încrederea în posibilităţile

proprii de a se proteja.

Din punctul de vedere al copiilor, pentru a nu deveni una dintre victimele traficanţilor de carne vie,

trebuie să fii conştient de existenţa şi implicaţiile traficului de fiinţe umane, să ştii în cine să ai

încredere fără să îţi asumi riscuri şi pe cine să contactezi în cazul unor situaţii periculoase.

Copiii intervievaţi în Colentina au indicat Poliţia, Direcţia pentru Protecţia Copilului şi Salvaţi Copiii,

ca şi instituţii care ar trebui să intervină pentru a-i proteja. Se pare totuşi că unii dintre copiii

intervievaţi nu au încredere că Poliţia le va oferi ajutorul în cazul în care vor avea nevoie. Aceeaşi

percepţie negativă despre Poliţie s-a regăsit şi în cazul copiilor instituţionalizaţi. Lipsa de încredere a

fost cauzată de experienţele negative pe care copiii le-au avut cu Poliţia, care fie nu a intervenit în

sprijinul lor atunci când au avut nevoie de ajutor, fie a avut o înţelegere cu agresorii, implicând

absenţa unei acţiuni represive.

Au existat, de asemenea, anumite cazuri în care copiii se bazau pe propria capacitate de a se apăra. O

asemenea încredere în sine poate fi considerată, în anumite condiţii, un factor de vulnerabilitate. În

general, băieţii au fost aceia care au declarat că se încred în propriile forţe pentru a evita reţelele de

trafic, cărora nu le vor cădea victime, fie în parte datorită acţiunilor lor, dar şi ca rezultat al orientării

de gen a traficului de fiinţe umane, care în percepţia lor, ar afecta doar femeile şi fetele.


87

„Pericole…Nu cred…Aaa! Doar ţiganii, că îs mai răi aşa. Că te înjură dacă… Pe o fată de aicişea s-au legat ţiganii de ea. Au prins-o şi şi-au bătut joc de ea. Erau mai mulţi. Pe urmă ea a fugit la ţigani că îi cunoştea mai dinainte, umbla cu ei. Au căutat-o părinţii, da ea tot cu ţiganii. Că aşa e ea. Îi place să stea cu ţiganii”

Ro2_Respondent_17, fată, 14 ani, Măcin, 2006

“Am un băiat care a băgat frica în mine ca vine unul din ţigănime şi că mă bate, că l-am înjurat şi atunci mi-a fost foarte frică, nu ştiam ce să fac, să fug sau să stau, după aceea am stat, dar nu au venit, a venit prietenul meu. După aceea au venit nişte ţigani să se lege de mine şi ziceau ”Tu de ce umbli cu ăsta“ unul mi-a dat cu pumnul în spate, dar nu am zis nimica, am tăcut şi am plecat acasă plângând”


“Pot să zic că sunt nişte persoane care nu ştiu să iubească, nu ştiu ce înseamnă să faci bine cuiva. Ei văd doar în faţa, partea lor, ura, ştiu doar să facă persoana să sufere, să se răzbune, sunt ca nişte animale, însetate de sânge care şi dacă la un animal îi spui să stea cuminte, stă. Nu pot să descriu răutatea acestor oameni. […] Pentru că figura lor şi fizicul lor mă sperie pe mine, ca un om care are doi metri fără cap pe lângă mine şi care are nu ştiu ce maşină scumpă şi care are nu ştiu câţi bani şi care nu ştiu câţi ani de puşcărie a făcut şi tot tăiat pe mâini sau are o figură din aia aşa încordată. Imediat îmi dau seama ce fel de om îi şi pentru că ştiu prin ce am trecut şi-am cunoscut oameni din ăştia. Mă sperie aspectul lor fizic şi psihic. Nu ştiu dacă ai trecut vreodată pe lângă un om din asta, aşa să te uiţi la el, da aşa atent să te uiţi la el, să vezi că are aşa o figură, se vede ura pe chipul lui, se vede că-i leu turbat, nu ştiu cum să-ţi explic ”

Ro3_Respondent_1, fată, 16 ani,Timişoara, 2006


88

4. 10 ATITUDINEA FAŢĂ DE MUNCĂ

Interviurile arată faptul că există diferenţe între grupurile ţintă în ceea ce priveşte formele de muncă

care implică copiii: copiii din centrele de plasament şi mai ales cei din Măcin, muncesc ocazional pe

şantiere şi la câmp, în timp ce copii străzii îşi câştigă de regulă existenţa comiţând fapte la limita

legalităţii sau ilegale ca cerşitul şi uneori furtul sau prostituţia. Aceşti copiii îşi însuşesc de asemenea,

stilul de viaţă al grupului cu care se identifică. De exemplu, copiii străzii nu beneficiază de o locuinţă

stabilă sau de suportul familiei, însă beneficiază de protecţia grupului social din fac parte trăind pe

străzi. În consecinţă, aceştia adoptă regulile şi stilul de viaţă al grupului adoptiv. După cum am

menţionat anterior, în ceea ce priveşte structura grupului există o anumită ierarhie în funcţie de

vârstă, conform căreia cei mai mari stabilesc anumite responsabilităţi menite să asigure venitul

grupului57. În timp ce aceasta constituie o strategie de viaţă, nu este însă una care să îi ajute să îşi

dezvolte anumite abilităţi necesare pe piaţa muncii. Fără un ajutor adecvat, care să le asigure educaţia

şi formarea profesională, supravieţuirea pe stradă poate deveni un cerc vicios care va reduce şansele

integrării pe termen lung şi a obţinerii unei stabilităţii economice: abandonul şcolar şi dezvoltarea

unor abilităţi care îi vor ajuta sa-şi asigure existenţa, dar care nu le vor asigura accesul pe piaţa

formală a forţei de muncă. Pentru a reuşi să se descurce, copiii străzii sunt adesea nevoiţi să accepte

oferte riscante, devenind astfel posibile victime ale traficului de fiinţe umane.

“Dacă vorbim de copiii străzii, este clar că ei nu au cum să meargă la şcoală, pentru că ei trăiesc după alte reguli şi au

alte priorităţi decât un copil din familie care are parinţi şi îl sprijină, îl îndrumă corect sau îl ajuta atunci când apare

o problemă. Ei trăiesc de pe o zi pe alta şi grija lor este de a-şi procura bani de hrană, pentru ei sau liderii lor, iar

şcoala este ceva despre care nu a auzit foarte multe lucruri. […] Da, cred, nu cunosc situaţia altor zone exact, dar

ştiind câţi copii ai străzii sunt în Timişoara mă gândesc ca sunt expuşi mai mult. (traficului de fiinţe umane). Pentru

că este un oraş mare, aproape de graniţă, iar aceşti copii pot intra în relaţie cu fel de fel de persoane şi pot să ajungă şi

în astfel de situaţii”

Ro3_Key informant_3, Timişoara, 2006

Pe stradă, copiii sunt nevoiţi să se descurce singuri într-un mediu ostil, fără a beneficia de protecţia

părinţilor sau a instituţiilor, fiind expuşi riscului exploatării şi racolării. Pentru a putea face faţă

precarităţii financiare, aceştia comit uneori infracţiuni minore sau alte activităţi ilegale. Cei asistaţi în

centre de protecţie, încearcă să câştige bani lucrând ca zilieri pe şantiere sau la câmp. Deoarece viaţa

57 Vezi capitolul despre copiii instituţionalizaţi pentru detalii asupra acestui grup.


89

pe stradă este oarbă la diferenţele de vârstă atunci când intervine necesitatea acumulării unui venit

care ar acoperi nevoile zilnice, dorinţa de a munci este prezentă şi la copiii mai mici.

Pe stradă, copilăria este un concept cu totul diferit de cel specific populaţiei medii. Copiii,

independent de vârstă, sunt nevoiţi să-şi câştige existenţa. Poziţia lor în grupul din care fac parte şi

protecţia pe care acest grup ar putea să le-o ofere depinde de suma de bani pe care o pot aduce

pentru a se susţine grupul şi liderul lor.

“Toţi vor să muncească pentru bani, pentru că au ajuns la concluzia că banii se obţin doar muncind. Noi nu prea îi

lăsăm, deci pe cei mici chiar nu-i lăsăm la muncă. […] Orice, de exemplu vecinul are de cărat nisipul, mergem noi

doamnă, cu roaba. Este una să-l laşi pe X care are 17 ani şi este ditamai muntele de om sau pe Z care are 18 ani şi

cum să-l laşi pe Y care are 14 ani, dar arată de 10 ani. Deci ei chiar nu percep chestia asta şi insistă să îi lăsăm să

muncească, dar nici eu nici colegii mei nu ii lăsăm să facă asta pentru ca sunt mici”

Ro3_Key Informant_4, educator, Timişoara, 2006

I: Ţi-ai dori să munceşti?

R: Da, este stabilit deja de mâine.

I: Unde?

R: La un om cu 2, 3 sute de mii pe zi. Eu am hotărât aşa.

I: De ce ţi-ai dorit tu să munceşti?

R: Să am banii mei.

Ro3_Respondent_5, băiat, 13 ani, Timişoara, 2006

“Să am o familie cu care să mă înţeleg bine. Să muncesc la zidărie mi-ar place. Dar eu cred că este mai bine într-o

altă ţară decât aici, se câştigă mai bine”

Ro3_Respondent_6, băiat, 13 ani, Timişoara, 2006

În Măcin, sărăcia a determinat necesitatea participării tot mai multor copii la suplimentarea venitului

gospodăriei, asumându-şi slujbe temporare. De obicei băieţii lucrează pe şantier, iar fetele lucrează ca

femei de serviciu sau pe câmp pentru vecinii lor. În timp ce acest lucru poate cauza abandonul

şcolar, el poate contribui, de asemenea, la dezvoltarea unor aptitudini care îi vor ajuta să îşi câştige

singuri existenţa. Astfel, ei devin parte integrantă a unei reţele care îi recunoaşte ca posibilă forţă de

muncă şi învaţă diverse tehnici de negociere a salariului. Băiatul de 17 ani din exemplul de mai jos a


90

început să lucreze de când era mai mic. El a recunoscut că era adesea greu şi riscant mai ales pe

şantier, însă era conştient de faptul că acesta era singurul mod în care putea să îşi câştige pâinea.

Casetă 4: Activitatea economică a copiilor din Măcin

Cei mai mulţi dintre copiii intervievaţi preţuiesc munca, considerând-o un mijloc de a reuşi în viaţă şi

ar accepta bucuroşi o slujbă încă de la o vârstă fragedă. Aşa cum afirmat în capitolul care abordează

I: Spui că ai mai lucrat. R: Da, am lucrat dar n-am lucrat mult. E greu. E greu…E greu. Mă mai duc, mai muncesc cu ziua că altfel nu pot să mă descurc. Nu ştiu. Dac-aş avea mai mulţi bani m-aş întreţine. Mi-aş lua şi pentru şcoală, mi-aş cumpăra ceva. Că aşa mi-aş lua un pantalon, mai dau 300 de mii. Apoi îmi mai iau o bluză, un tricou…ar fi altfel. I: Ce venituri aveţi în casă? R: Păi este 500 de mii şi alocaţia mea de 200 de mii. I: Ai şi alocaţie socială? R: Ce? Alocaţie de la primărie? Mai e şi asta, dar când mai este, când nu mai este. Ba o dă, ba nu o mai dă. Aşa am numai 700 sute. În general alocaţia o taie. Iar zice că nu e bine, iar…Cam aşa. […] I: Spui că ai mai încercat să munceşti. Se găseşte de muncă? R: Da, se găseşte de muncă. La un ajutor, la un cules, la…ce are nevoie omul. I: Când îţi cauţi de muncă cum procedezi? R: Păi pe omul acela îl cunosc. Şi mă duc la el, îi spun şi de ce are el nevoie: tai lemne, crăp lemne, car în curte la oameni. I: Te duci tu la ei? R: Nu întotdeauna, că vin ei la mine. Că noi ne cunoaştem aicea. Că mă ştiu. Că fiecare ştie că n-are de muncă, unde este, că n-are. Şi te-ntreabă: „Nu vii să mă ajuţi la treabă?” şi zici că: „te ajut.” Şi îţi dă ori bani, ori ce are el, după cum ceri. I: Te înţelegi să-ţi dea şi mâncare? R: Binenţeles. Dacă vrei să te înţelegi să îţi facă de mâncare dimineaţa şi la 12, omul îţi dă şi mâncare. Dacă nu, îi zici că n-am sau nu-mi trebuie mâncare, îţi dă în plus 60 de mii sau cât îţi dă omul. I: În general, tu cum preferi? Cu mâncare sau fără mâncare? R Te bucuri că fără mâncare iei mai mulţi, iei bani. Şi te bucuri. Acum depinde de muncă şi de cât poate să îţi deie. I: De cât timp te duci la muncă? R: De mititel. I: Te plătesc bine sau nu prea eşti mulţumit de cât te plătesc? R: Nu, plătesc. Cum să nu?! Plătesc. I: Prin urmare eşti mulţumit de cât îţi dă? R: Da. I: Cu omul respectiv te înţelegi de la început pentru o anumită asumă de bani? R: Da, aşa. I: Îţi dă exact suma de bani cu cât te-ai înţeles? R: Da. I: Ţi s-a întâmplat vreodată să nu te plătească sau să-ţi dea mai puţin decât te-ai înţeles? R: Nu, niciodată.

Ro2_Respondent_16, băiat, 17 ani, Măcin, 2006


91

tema educaţiei, în Măcin familiile încurajează, de obicei integrarea timpurie pe piaţa de muncă.

Aceasta este o strategie folosită pentru diversificarea surselor de venit, mai ales în cazul în care

situaţia financiară a familiilor intervievate este extrem de precară.

“În familiile sărace, copiii muncesc. Dacă mergi în vale o să vezi câţiva copii care adună sticle şi le vând. Merg la

vecinii lor care le dau câte ceva de lucru; sunt rugaţi să facă ceva şi sunt plătiţi pentru asta”.

Ro2_Respondent3, fată, 13 ani, Măcin, 2006

“Nu! Nu! Când găseşte ceva de lucru, se duce, ia banii şi spune: ”Uite mamă 150 000 Lei. Atât am făcut azi. Ia

tu 100 000 şi restul îi iau eu să ies cu băieţii”. Nu aş putea să îi iau toţi banii. Are nevoie de ei după ce a muncit

toată ziua. Ăsta e dreptul lui. Oricât de săracă aş fi şi oricât de puţin aş avea nu i-aş lua tot. Cum aş putea să îi iau

singurul motiv de bucurie? E dreptul lui. Poate să îşi cumere o bomboană sau un suc cu banii ăştia. Acum e mai

mare şi s-a obişnuit să muncească. Munceşte oriunde găseşte. Dacă găseşte ceva […] Are 16 ani acum… Ba nu are

17 şi face 18 în ianuarie. Poate când o să împlinească 18 ani o să avem şi noi motive să sperăm. Nu ştiu… Vezi tu,

de dimineaţă i-am zis că nu avem lemne de foc şi i-am zis că nu ştiu cum o să trecem de ziua asta dacă nu găseşte ceva

de lucru”.

Ro2_Key informant_7, mamă, Măcin, 2006

În concluzie, munca copiilor nu trebuie tratată în mod unilateral, numai ca factor ce sporeşte

vulnerabilitatea în faţa traficului de persoane umane sau ca o consecinţă a sfatului părinţilor. Atât în

comunităţile sărace, cât şi în centrele de plasament, munca copiilor constituie o modalitate de a face

faţă situaţiei financiare precare. În cadrul acestui proces, copiii îşi dezvoltă anumite abilităţi care sunt

esenţiale mai ales în situaţiile în care nu beneficiază de susţinerea din partea părinţilor. În general, aşa

cum reiese din interviuri, munca nu este o activitate impusă, ci o activitate pe care copiii au perceput-

o ca fiind necesară pentru asigurarea bunăstării familiei sau pentru câştigarea existenţei în cazul în

care nu au sprijinul părinţilor.

Cu toate acestea, munca copiilor poate mări vulnerabilitatea faţa de traficul de fiinţe umane, atunci

când este însoţit de abandonul şcolar şi de un mediu economic deficitar. Situaţiile de acest gen

constituie factori determinanţi pentru plecarea în străinătate şi favorizează adoptarea unor strategii

de plecare riscante, cum ar fi acceptarea unei slujbe din partea unei persoane aparent de încredere.

Este posibil ca acei copii care sunt activi pe piaţa neagră a muncii şi trăiesc în comunităţi care au

experienţă în ceea ce priveşte plecarea în străinătate, să deţină informaţii despre venituri şi despre

anumite locuri de muncă din străinătate. În capitolele următoare vom discuta, de asemenea, modul în

care copiii înţeleg plecarea în străinătate şi intenţia lor de a pleca din ţară cât şi strategiile la care

recurg.


92

4.11 MIGRAŢIA CA STRATEGIE DE VIAŢĂ

Studiile anterioare indică faptul că traficul de fiinţe umane este de obicei în strânsă legătură cu

migraţia58. Cele mai multe victime ale traficului sunt migranţi prin intenţie, a căror strategie de

migraţie a eşuat. Multe campanii de informare privind riscurile traficului cu fiinţe umane au fost

adesea asociate cu recomandări privind posibilităţile legale de migraţie. Ţinând cont de aceste

considerente, în capitolul ce urmează vom trata intenţia de migraţie ca şi factor potenţial de

vulnerabilitate. Vom evalua comportamentul migraţiei, precum şi percepţiile asupra riscurilor

asociate strategiei de migraţie internaţională.

Impactul migraţiei are o vizibilitate accentuată în Macin. În ciuda faptului că istoria de migraţie nu a

stat la baza selecţiei copiilor intervievaţi, unul dintre interviuri a fost realizat cu un copil având

experienţa directă a migraţiei. Este foarte posibil ca acest caz să nu fi fost unul izolat, analiza

interviurilor indicând situaţii similare relatate de copiii intervievaţi.

Copilul fusese în Italia unde a lucrat ca şi chelner pentru aproximativ o lună. Atunci când a plecat

avea 15 ani. Unchiul său, care lucrase în Italia l-a ajutat să traverseze graniţa şi a intermediat un

contract de muncă la restaurantul la care fusese angajat anterior. Copilul câştiga aproximativ 150 de

euro pe săptămână, bani pe care nu i-ar fi putut câştiga acasă. De asemenea, copilul a relatat că

succesul strategiei sale de migraţie s-a datorat şi ajutorului pe care l-a avut din partea familiei şi

prietenilor în găsirea unei slujbe şi găzduirea în ţara de destinaţie.

În ciuda vârstei, în acest caz, migraţia nu a sporit vulnerabilitatea faţă de trafic. Copilul a fost protejat

de o reţea puternică de migraţie şi nu a fost expus niciunei situaţii periculoase. El a explorat piaţa de

muncă din străinătate, veniturile potenţiale şi strategiile de plecare, fiind hotărât să plece din nou

imediat ce s-ar fi ivit această posibilitate. S-a reîntors în ţară, constrâns de expirarea vizei unchiului

său.

58 Vezi Lăzaroiu, 2000 sau Lăzaroiu şi Alexandru, 2003


93

Caseta 5: Studiu de caz. Copil cu experienţă directă de migraţie în scopul muncii

Dacă în cazul acesta, o reţea puternică de migraţie a acţionat ca un factor de protecţie împotriva

traficului de fiinţe umane, care ar fi cauzele care ar spori vulnerabilitatea unor copii ce intenţionează

să plece?

R: Vreau să plec în străinătate. I: În care ţară vrei să pleci? R: Eu ştiu?! În Italia. I: De ce vrei să pleci în Italia? R: Nu ştiu. Mi se pare că e mai bine acolo. I: Cum este acolo? R: Acolo e mult de lucru dar foarte mare plictiseală. N-ai unde ieşi, să stai de vorbă cu clienţii… I: Ce avantaje sunt acolo unde ai fost tu? R: Locuri de muncă mai multe. I: Ca ce anume ai lucrat acolo? R: Ca un chelner, ca să zic aşa, la un bar.[…] I: Cât câştigai? R: 150 pe săptămână. […] I: Te ajută cineva ca să pleci? R: Da. Îl am pe unchiul. I: Îţi ajungeau banii? R: Nu eram singur. Dacă eram singur, nu cred că îmi ajungea. I: Erai mulţumit de banii pe care îi luai? R: Da. Dacă eram în ţară nu luam atât. I: Când ai plecat în Italia, cum ai plecat? R: Am plecat pe viză. Pe viza lui unchiu’. I: Cine a luat decizia ca să pleci să munceşti în altă ţară? R: Eu cu unchiul. Bine, că m-am rugat de unchiul să mă ia şi pe mine. El era deja plecat. I: Cum ţi-ai găsit de muncă acolo? R: Mi-a găsit unchiul. A vorbit cu patronul barului . I: Te-a plătit atât cât trebuia sau ţi-a mai oprit din bani? R: Nu, mi-a dat banii toţi. […] I: Dacă nu reuşeşti să pleci în străinătate, ce ai de gând să faci? R: Nu ştiu. Nu m-am gândit. Poate plec în alt oraş că în Măcin nu se poate găsi de muncă. […] I: Se munceşte foarte mult acolo? R: Da, se munceşte, nu ca la noi. Bine, că te şi plăteşte. I: Dacă ar fi să sfătuieşti un băiat care doreşte să plece la muncă în altă ţară, l-ai sfătui să meargă pe bază de contract, printr-o firmă, prieten sau pe cont propriu? R: Cred că printr-o rudă e mai bine. I: De ce? R: E mai sigur. Ro2_Respondent_7, băiat, 15 ani, Macin, 2006


94

În timpul interviurilor, copiii au fost rugaţi să evalueze riscurile potenţiale legate de migraţie.

Interviurile arată că, în ciuda faptului că mulţi copii din Măcin percep migraţia ca o modalitate de a

reuşi în viaţă, unii dintre ei deţineau puţine informaţii despre riscurile legate de aceasta. Ei consideră

că a avea o rudă în străinătate este un factor puternic de protecţie împotriva riscurilor. Prin urmare,

majoritatea copiilor care intenţiona să migreze a precizat că ar cere ajutorul unei rude sau al unui

prieten pentru a pleca din ţară. Apelul la o firmă privată de intermediere a fost foarte rar menţionat,

probabil din cauza vârstelor încă prea mici pentru o astfel de strategie, un contract de muncă în

străinătate fiind accesibil doar adulţilor. Copiii care s-au referit totuşi la o firmă de intermediere nu

au putut oferi criterii de diferenţiere între o firmă de încredere şi una care ar putea acţiona ca agent

de trafic de fiinţe umane.

Nivelul scăzut de informare despre riscurile asociate migraţiei nereglementate, poate reprezenta un

factor de vulnerabilitate în special atunci când migranţii copii nu beneficiază de protecţia unei reţele

puternice de migraţie. Odată cu accentuarea diferenţelor economice dintre migranţi şi non-migranţi,

factorii care determină migraţia vor deveni mai puternici. Lipsa campaniilor de informare având ca

target specific copiii ca migranţi economici, ar putea fi un factor considerabil de vulnerabilitate.

„Şi un băiat era şi el mare şi tare că plecase mă-sa în Italia. A plecat să muncească acolo. Şi cu timpul, gata, s-au

îmbogăţit, au de toate…şi era vorba de o excursie. Şi el a intervenit şi a zis că: „tu nu vrei să mergi din cauză că n-ai

bani, că eşti săracă, din cauza asta.” Şi eu i-am zis: „Gata! Ştii ceva?! Crezi că dacă a plecat mă-ta acum în Italia,

eşti tare?”

[…] Vreau să mă angajez, să îmi găsesc de muncă. Deocamdată să termin şcoala după aia oi vedea. Poate reuşesc

să plec în străinătate.

Ro2_Respondent_18, fată, 15 ani, Macin, 2006

“Toţi visează să plece în străinătate; toţi vor să plece la muncă acolo, să aibă mulţi bani. Îi aud vorbind despre astfel

de lucruri şi despre ce visează să devină. Le ajung la urechi zvonuri din oraş, vorbesc despre asta la şcoală, îi văd pe

copiii cu părinţi plecaţi afară care îşi permit mai multe decât ei. Chiar dacă au o situaţie destul de bună aici şi, de

multe ori, au mai multe decât copiii din oraş. […] Există această tendinţă a oamenilor de a pleca în străinătate; cred

că trei sferturi din populaţia din Orăştie a plecat în Spania. Majoritatea lucrează cu ziua în construcţii, agricultură,

femeile în menaj”

Ro3_Keyinformant_7, educator, Orăştie, 2006


95

4.12 NIVEL DE INFORMARE PRIVIND

FENOMENUL TRAFICULUI DE FIINŢE

UMANE

Studiul arată că există mai mulţi factori cu efect pozitiv asupra înţelegerii de către copil a traficului de

fiinţe umane. În acest capitol, vom analiza pe scurt aceşti factori şi vom prezenta profilul copiilor cu

un nivel de informare mai ridicat privind traficul de fiinţe umane.

Enumerarea de mai jos se referă la factorii cei mai evidenţi care fundamentează distincţia între copiii

care au fost informaţi despre traficul de fiinţe umane şi cei care aveau informaţii fragmentare sau nici

o informaţie despre fenomen.

� Copii care au avut o rudă sau unul dintre părinţi în străinătate. În unele dintre

cazuri, copiii care au avut rude în străinătate, deţineau mai multe informaţii despre

migraţie şi traficul de fiinţe umane. În acest caz, sursa primară de informaţie era

reprezentată de părinţii care au experimentat migraţia.

� Copii care au muncit în străinătate. La fel ca şi în cazul de mai sus, copiii care au

muncit în străinătate erau mai informaţi despre traficul de fiinţe umane. Aşa cum a

spus un copil intervievat, câteodată migranţii români discută subiectul traficului de

fiinţe umane atunci când se întâlnesc.

� Copiii incluşi în campanii de informare privind traficul de fiinţe umane. Copiii

din Colentina au fost informaţi în cadrul unui program dezvoltat de o organizaţie

neguvernamentală59. În timpul programului de asistenţă, aceştia au fost expuşi

sistematic informaţiilor despre traficul de fiinţe umane. Majoritatea au înţeles foarte

bine procesul şi mecanismul traficului de fiinţe umane.

59 Salvaţi Copiii, România


96

� Copiii care au avut contact direct sau mediat cu o victimă a traficului de fiinţe

umane sau cu o persoană abuzată sexual. Această situaţie este cel mai des

întâlnită în centre de plasament. Unii dintre copii au prieteni sau rude apropiate care

au fost abuzate sexual sau au oferit servicii sexuale. Ei se bazau pe aceste experienţe

pentru a explica traficul de fiinţe umane.

� Copiii care au fost exploataţi sexual sau victime ale traficului de fiinţe umane.

Unii copii din centrele de plasament au fost implicaţi în reţele de prostituţie. De

obicei, copiii au relatat că acţiunile lor erau motivate de oportunităţile mari de câştig.

Doar un copil intervievat în Timişoara a fost identificat ca victimă a traficului de

fiinţe umane de către unul dintre asistenţii sociali. Fata avusese legături cu traficanţi

care vindeau femei în străinătate pentru prostituţie. În ciuda faptului că s-au întâlnit

puţine astfel de cazuri de-a lungul studiului, interviurile arată că aceşti copii erau mai

bine informaţi privind mecanismele şi efectele traficului de fiinţe umane.

� Copiii din centrele de plasament sau asistenţă în comparaţie cu copiii din

Măcin. Am spus anterior că vulnerabilitatea este mai accentuată în cazul copiilor din

centrele de plasament sau asistenţă decât în cazul copiilor copiii care locuiesc cu

familia. Probabilitatea de a întâlni copii provenind din familii abuzive, cu un nivel

scăzut al educaţiei şi situaţie financiară precară este mai mare în centrele de plasament

decât în gospodării familiale. Totuşi, viaţa în instituţii poate avea şi un impact pozitiv

asupra gradului de informare privind traficul de fiinţe umane. Probabilitatea de a avea

contact direct sau mediat cu copii având o asemenea experienţă este mai mare în

astfel de centre, ceea ce facilitează accesul la informaţie.

Cu toate acestea, unii dintre copiii care auziseră despre traficul de fiinţe umane aveau

puţine informaţii despre procesul de recrutare, tipologia traficanţilor sau a victimelor,

posibilităţile de evadare şi consecinţe. În caseta de mai jos sunt prezentate mai multe

stereotipuri şi interpretări ale traficului de fiinţe umane.


97

Caseta 6: Stereotipuri despre traficul de fiinţe umane

Copiii nu pot cădea victime ale traficului de fiinţe umane. R: De trafic am auzit, dar de femei, nu de copii. Este trafic de carne vie. Dar de femei, nu de copii. I: Copiilor nu li se poate întâmpla să fie traficaţi? R: Nu ştiu, dar nu cred. I: De ce crezi asta? R: Păi, copii au părinţii şi nu poţi să le iei aşa, fără ca părintele să ştie. Ro2_Respondent_3, Măcin, fată, 13 ani, 2006 Actele consimţite nu pot fi considerate ca fiind trafic de fiinţe umane. I: Dar ce zici de fata de care mi-ai povestit? A fost luată cu acordul părinţilor? R: Nu, nu, situaţia ei e diferită. I: Cum adică? R: Pentru că ea făcea asta şi înainte să plece. Ro2_Respondent_3, Măcin, fată, 13 ani, 2006 R: Am auzit. Trafic de carne vie, dar de femei, nu de copii. Am auzit că le pune la produs, la astea. I: Crezi că unui copil i se poate întâmpla să fie traficat? R: Nu prea cred. Bine, doar să fie mai mari, mă refer la fete, că în rest nu. I: Care fete crezi că pot ajunge să fie traficate? R: Cele care deja umblă după…Cele care ies cu diverşi…peşti parcă le zice. I: Crezi că ele pot lua vreo decizie? R: Da că altfel nu s-ar mai duce. I: Crezi că ele sunt fericite? R: În mintea lor sunt, că se bucură că fac bani. Ro2_Respondent_16, Măcin, băiat, 17 ani, 2006 Băieţii nu pot fi victime ale traficului. I: Crezi că pot fi traficaţi şi copii? R: Cred că da. I: Care copii pot fi traficaţi? R: În general fete. Cele care pleacă singure. I: Pot fi traficaţi şi băieţi? R: Nu. Nu are cum să fie un băiat traficat. Ro2_Respondent_7, Măcin, băiat, 15 ani, 2006 Victimele pot pleca dacă vor. I: Fetelelor care li se întâmplă asta, crezi că au vreo putere de decizie în procesul traficării? R: Eu zic că da. Că dacă ar vrea s-ar duce la poliţie şi ar pleca de acolo. Ro2_Respondent_3, Măcin, fată, 13 ani, 2006 Traficul de fiinţe umane se întâmplă numai în străinătate. R: Crezi că un copil din Măcin poate să ajungă să fie traficat? R: Nu cred. I: De ce nu crezi? R: Pentru că asta se întâmplă în alte ţări, nu la noi. Ro2_Respondent_17, Măcin, fată, 14 ani, 2006


98

Cele mai multe campanii de informare despre traficul de fiinţe umane desfăşurate în România au

vizat tinere femei şi fete şi au surprins în special, traficul în scopul exploatării sexuale. Se pare că unii

dintre copiii care au avut acces la informaţii despre traficul de fiinţe umane – fie din presă, prieteni

sau proprie experienţă – au o gândire stereotipă ce poate fi considerată ca un factor care contribuie

la accentuarea vulnerabilităţii la traficul de fiinţe umane. Majoritatea ştia în general de traficul de

femei pentru prostituţie şi doar câţiva au menţionat alte forme de trafic precum exploatarea pentru

cerşit, furat sau traficul de organe. De asemenea, unii dintre copii aveau prejudecăţi cu privire la

Traficanţii sunt bogaţi I: Cine le cere copiilor să cerşească? R: Oamenii răi....mai bogaţi decât ei.....că le iau lor banii. De aia îi duc şi în alte ţări. Pe unii îi trimit părinţii. (Ro1_Respondent_1, Colentina, băiat, 14 ani, 2006). Traficanţii sunt romi. I: Cum crezi că se simt copiii care au ajuns să fie traficaţi? R: Se simt rău. Normal! I: De ce crezi că se simt rău? R: Că sunt furaţi de ţigani, nu le dă voie să plece acasă la părinţii, le bate. Le poate face şi altceva. Le omoară! (Ro2_Respondent_20, Buzău, băiat, 14 ani, 2006). „Ştiu o fată de 15 ani care a fost vândută în Spania de către mama ei pentru 500 de euro, apoi vândută unui spaniol pentru 1000 de euro. Era obligată să se culce cu aproape 20 de persoane pe zi şi o băteau cu un fier dacă nu voia. Au găsit-o şi au adus-o înapoi, dar pe bărbat nu l-au prins. Ţiganii se ocupă de aşa ceva, în special, şi iau numai românce, pentru că ele nu ştiu la ce să se aştepte, ca ţigăncile. Te opresc pe stradă, îţi zic că eşti frumoasă şi dacă nu vrei să mergi cu ei.” (Ro2_Respondent_14, Măcin, fată, 15 ani, 2006). Traficanţii sunt bărbaţi mari cu tatuaje. “Da, el era de aici din Orăştie, iar fata de aici din centru şi el i-a zis că o duce să se prostitueze, iar ea când l-a văzut aşa mare, de frică a zis că se duce şi ea săraca s-a dus şi s-a prostituat şi abia a reuşit să se întoarcă în ţară. Şi ea a venit şi ne-a povestit şi a zis să nu cumva să ne băgăm cu băiatul acela în seama că este rău şi îşi bate joc de fete. Şi mie chiar şi acum dacă văd un bărbat mare îmi este frică de el. Sunt multe fete care fac lucrul asta în Spania, în Italia, cunosc o fată care a stat aici la casă şi a mers dincolo, ea a vrut că nu a trimis-o nimeni. De fapt i-a facut cineva chemare tot aşa prieten de-al ei, dar de fapt i-a făcut chemare ca să meargă dincolo să se prostitueze. Ea a crezut că merge acolo să fie alături de prietenul ei” (Ro3_Respondent_7, Orăştie, fată, 17 ani). “Da, mi-au zis doamnele că cei care înfiază copii în ţări străine vor copii numai ca să-i vândă sau pentru organe. Au fost nişte oameni cu tatuaje pe faţă care or scăpat din puşcărie şi luau copii de pe stradă. De exemplu, aici aşa la noi în Orăştie s-a întâmplat aşa am auzit. Sunt fete care au plecat de aici de la noi s-au prostit, au mers pe traseu (fac prostitutie) multe fete. Una este este în Orăştie, are un copil” (Ro3_Respondent_10, Orăştie, fată, 17 ani, 2006).


99

profilul traficantului sau al potenţialelor victime. Unii nu înţelegeau mecanismul traficului, crezând că

acesta este un eveniment consimţit, şi că victimele au posibilitatea să plece atunci când îşi doresc.

În ceea ce priveşte genul, există diferenţe în percepţia temerilor. Aşa cum am spus în capitolul

anterior referitor la siguranţă şi pericole, constatările arată că majoritatea fetelor se teme de abuzul

sexual. Băieţii, pe de altă parte, au spus că abuzul fizic sau furtul sunt printre evenimentele de care

se tem sau cu care s-au confruntat. De asemenea, reprezentările lor privind fenomenul traficului de

fiinţe umane includeau doar femei ca potenţiale victime ale abuzurilor. Astfel, în general, copiii

consideră că doar femeile şi fetele pot fi victime ale traficului în scopuri sexuale. Băieţii, în special,

erau reticenţi faţă de posibilitatea că şi bărbaţii sau băieţii să fie supuşi traficului, mai ales din prisma

asocierii traficului cu exploatarea sexuală. Trebuie, de asemenea, precizat că poveştile despre abuzuri

sexuale relatate de copii se referă numai la fete.

Este posibil ca aceste reprezentări ale traficului de fiinţe umane să fie rezultatul unor campanii de

prevenire sau reportaje în presă despre fenomen, ambele prezentând istorii ale traficului de femei.

Este posibil ca aceste reprezentări ale fetelor şi băieţilor să accentueze vulnerabilitatea la traficul de

fiinţe umane? Studiile existente arată că stereotipurile pot constitui factori de vulnerabilitate, mai ales

când sunt însoţite de încredere în abilitatea de a se proteja de recrutare şi exploatare60.

Cât despre copiii care au trecut printr-o situaţie de trafic de fiinţe umane, copiii intervievaţi credeau

că Poliţia, Protecţia Copilului şi organizaţiile având ca scop asistenţa copiilor ar trebui să intervină

pentru a-i ajuta. Unii copii nu aveau încredere în poliţie considerând că poliţiştii fac parte dintre cei

care contribuie la exploatarea copiilor. Ei credeau că poliţiştii sunt fie potenţiali clienţi, fie sunt

indiferenţi la astfel de situaţii. De exemplu, un copil al străzii internat în centrul de asistenţă din

Timişoara a declarat că atunci când era mai mic văzuse un poliţist dând bani unei adolescente pentru

servicii sexuale. Prin urmare, el nu se mai aştepta ca poliţia să intervină pentru copiii aflaţi în pericol.

O altă fată care trăia pe străzi în Timişoara considera că poliţiştii sunt consumatori de droguri sau

beneficiari ai câştigurilor copiilor care muncesc în stradă. Un copil din Măcin a povestit că poliţistul

de proximitate din localitate nu intervine întotdeauna când au loc conflicte între copii de la şcoală,

deşi acestea degenerează uneori în abuz fizic.

60 Pentru mai multe informaţii despre impactul stereotipurilor despre traficanţi şi profilul vulnerabilităţilor, vezi de exemplu Lazaroiu 2000 sau Lazaroiu şi Alexandru 2003.


100

R: “Se pot întâmpla o mulţime de lucruri. Şi există, de asemenea, o grămadă de oameni, adulţi, care le spun, de ce nu

mi-aţi adus nici un ban şi o bate şi o duce înapoi la părinţii ei după ce i-a învineţit ochiul.

I: Ce sau cine e responsabil pentru astea?

R: Chiar părinţii lor pot să facă, chiar nişte necunoscuţi, chiar o gaşcă de şmecheri sau poate sunt chiar şi poliţai care

fac asta. Îs care zic vezi că-ţi dau, du-te, adu-mi şi mie nişte droguri sau nu ştiu ce”.

(Ro3_Respondent_3, fată, Timisoara, 17 ani, 2006)


101

5 CONCLUZII

Înainte de a rezuma constatările studiului, ar trebui să remarcăm un aspect deosebit de important al

acestui studiu şi anume accentul, atât pe riscuri, cât şi pe factorii de protecţie. Studiile anterioare au

evidenţiat în general factorii de vulnerabilitate. Cu toate că aceşti factori au fost uneori analizaţi ca

fiind cauze ce pot avea un efect binar asupra vulnerabilităţii potenţând sau reducând riscul de trafic,

factorii de protecţie au fost analizaţi doar dintr-o perspectivă secundară.

În al doilea rând, o altă nouă orientare metodologică importantă a fost analiza factorilor de risc şi

protecţie, atât la băieţi, cât şi la fete. Literatura existentă se concentrează pe victimele femei sau fete,

deoarece ele reprezintă majoritatea victimelor traficului de fiinţe umane. Acest studiu va permite

dezvoltarea unor intervenţii specifice, ţinând cont de caracteristicile de gen ale potenţialelor victime.

În ceea ce priveşte factorii de vulnerabilitate, acest studiu întăreşte concluziile studiilor anterioare,

confirmând principalele cauze ale traficului de fiinţe umane. Totuşi, studiul oferă o analiză mai

profundă a comunităţilor de romi şi a copiilor instituţionalizaţi, ca grupuri asociate din punct de

vedere statistic cu o incidenţă mai mare a factorilor care sporesc vulnerabilitatea la traficul de fiinţe

umane.

Scopul acestui studiu a fost identificarea diverşilor factori de vulnerabilitate şi protecţie în ceea ce

priveşte traficul de copii. Au fost selectate cinci localităţi: Măcin, Timişoara, Orăştie, Buzău şi

Bucureşti. Dacă în Macin a fost efectuat un studiu comunitar, în celelalte patru localităţi, cercetarea a

vizat grupuri distincte, nu caracteristicile macro ale localităţii. Cele trei grupuri selectate au fost: copii

din centrele de plasament, copii ai străzii asistaţi în instituţii de stat şi copii integraţi într-un program

al unei organizaţii ne-guvernamentale. Pentru primele două categorii ne-au interesat în mod special

implicaţiile rezidenţei în instituţii.

Caracteristici macro, asemenea mediului economic neprietenos, asociate cu o puternică cultură a

migraţiei se pot transforma în importanţi factori de vulnerabilitate. Au existat copii din toate

localităţile, dar mai ales din Măcin care intenţionau să plece în străinătate. Au existat, de asemenea, şi

cazuri de experienţă proprie de migraţie cu scopul de a munci în străinătate. În asociere cu alţi factori

precum abandonul şcolar, legături familiale şi sociale slabe, familie abuzivă, grad scăzut de informare

privind traficul de fiinţe umane, intenţia de migraţie poate fi considerată unul dintre factorii de


102

vulnerabilitate. Copiii care intenţionează să migreze adoptă strategii riscante de mobilitate în special

când factorii de respingere sunt puternici.

În toate localităţile selectate, cu excepţia Colentinei unde toţi copiii intervievaţi erau de etnie romă,

s-a constatat persistenţa unui imaginar colectiv negativ privind etnia romă. Aceştia erau percepuţi ca

fiind periculoşi şi mulţi copii şi-au exprimat teama în momentul în care vorbeau despre ei.

Majoritatea respondenţilor romi avea o situaţie financiară foarte proastă. Aceştia colectau sticle sau

fier vechi din tomberoane pentru a supravieţui şi erau expuşi foarte multor boli. Câţiva copii romi au

remarcat existenţa unor atitudini discriminatorii la şcoală. Raportându-se la copiii români, copiii romi

s-au plâns de atitudini de respingere, spunând că erau trataţi câteodată ca şi cum ar fi fost hoţi. Se

pare ca imaginea lor negativă nu este cauzată de prejudecăţi rasiale, ci în cele mai multe cazuri este o

consecinţă a unui nivel educaţional şi financiar scăzut al unora dintre etnicii romi. Dacă acest status

social scăzut este ciclic în familiile rome, probabilitatea adoptării unor strategii riscante de viaţă este

mai mare în cazul copiilor afectaţi. Una dintre aceste strategii pare a fi migraţia, o tendinţă care este

cel mai vizibilă în Colentina şi Macin.

Viaţa instituţionalizată a fost considerată mult timp un factor semnificativ în profilul vulnerabilităţii

la traficul de fiinţe umane. Acest lucru se bazează în principal pe interpretarea statistică a

fenomenului: dacă acceptăm că profilul vulnerabilităţii include familii abuzive, legături familiale

slabe, sărăcie obiectivă sau subiectivă şi un capital uman scăzut, probabilitatea de a întâlni copii cu

acest profil este mai mare în centrele de plasament. De asemenea, dificultăţile de adaptare la viaţa

într-o instituţie pot determina copiii să plece din centru înainte de teminarea programului de

asistenţă. În special, copiii străzii au dificultăţi în a accepta regulile şi reglementările centrului. Când

pleacă din centru, ei se întorc la un trai independent care poate fi deseori dur şi periculos. În urma

interviurilor s-a constatat că sunt expuşi la situaţii de recrutare, exploatare şi abuz sexual şi fizic.

Problema independenţei în ceea ce priveşte traficul de fiinţe umane este un factor cu o influenţă

binară: pe de o parte, creşte probabilitatea de a accepta strategii riscante de viaţă, de nerespectare a

normelor sociale sau de recurgere la acte nelegitime. În unele comunităţi, decizia de migraţie este

riscantă îndeosebi atunci când cel care vrea să migreze este copil şi nu beneficiază de protecţia unei

reţele. Pe de altă parte, atitudinea independentă poate fi un factor de protecţie, deoarece stă la baza

strategiilor de „evadare” din medii socio-economice neprietenoase şi a hotărârii de a căuta posibilităţi

de supravieţuire. Luată în mod independent de alţi factori care cauzează vulnerabilitatea la traficul de

fiinţe umane, măsurarea efectului individual al „atitudinii favorabile independenţei” ca factor reprezentativ


103

în modelul vulnerabilitate-protecţie, este imposibilă. Doar ţinând cont de valorizarea independenţei

în legătura cu alţi factori precum vârstă, educaţie sau capital social, se poate înţelege semnificaţia

acesteia.

Toate grupurile selectate au un status economic extrem de precar. În Măcin şi Colentina, multe

familii trăiesc din ajutorul social, alocaţia copiilor şi slujbe temporare prestate pentru vecini. Deseori,

copiii sunt nevoiţi să muncească pentru a completa veniturile familiei. Sărăcia subiectivă este mai

vizibilă la copiii străzii. Integrarea lor în programe de asistenţă şi mai ales în centre rezidenţiale, a

însemnat, de asemenea, renunţarea la un stil de viaţă independent. Adesea, copiii străzii câştigă mai

mult pe zi decât suma pe care statul le-ar fi oferit-o ca alocaţie destinată nevoilor cotidiene, în

centrele de asistenţă. De asemenea, în stradă, copiii aveau libertatea de a cheltui banii aşa cum

doreau. Acesta a fost probabil un puternic factor determinant pentru decizia de a părăsi centrul şi de

a se întoarce pe străzi.

Abandonul şcolar este un factor care sporeşte vulnerabilitatea la traficul de fiinţe umane. Se pare că,

de cele mai multe ori, abandonul şcolar este o etapă din cadrul procesului de structurare a unei vieţi

independente. Unii copii care au abandonat şcoala au plecat de acasă pentru perioada mai mici sau

mai mari de timp. Cu cât lipsesc mai mult de la şcoală, cu atât este mai dificilă reintegrarea. Pe

termen lung, şansele de integrare economică scad, ceea ce înseamnă că minorul va trebui să recurgă

la strategii de supravieţuire care nu se încadrează uneori în tiparul practicilor legitime

Cei mai mulţi copii intervievaţi percep munca ca o modalitate de a-şi câştiga existenţa. Unii lucraseră

deja la momentul interviului. Cele mai multe slujbe erau în construcţii, agricultură, colectarea de

sticle de plastic sau fier şi vânzarea lor. Aceşti copii vor acumula câteva abilităţi necesare pe piaţa

informală a muncii. Vor dobândi abilităţi de muncă şi de negociere a salariului. Totuşi, pe termen

lung, munca la o vârstă fragedă înseamnă performanţe scăzute la şcoală sau abandon şcolar. De

asemenea, reduce şansele de a găsi o slujbă satisfăcătoare pe piaţa reglementată a muncii deoarece

mulţi dintre aceşti copii vor deţine doar acele cunoştinţe necesare prestării unor slujbe de muncitori

necalificaţi.

Mulţi copii vulnerabili provin din medii familiale destrămate: familii cu un singur părinte, cu

antecedente penale, familii abuzive sau alcoolice. În unele familii, există şi cazuri de suicid sau crime.

Ca reacţie faţă de acest mediu ostil, copiii optează pentru o viaţă independentă pe străzi. Este

important să remarcăm faptul că plecarea de acasă este precedată de decizii raţionale ale copiilor;


104

aceştia cântăresc oportunităţile şi ameninţările cu care s-ar putea confrunta plecând de acasă. În

genere, aceşti copii pleacă după o perioadă exploratorie în care îşi fac cunoştinţe şi acumulează

abilităţile necesare pentru a se descurca în noul mediu. Când factorii determinanţi sunt puternici,

probabilitatea adoptării unor strategii de viaţă riscante este mai mare.

Printre speranţele menţionate de copiii intervievaţi, s-a regăsit adesea obţinerea unei slujbe. Acest

lucru poate indica nevoia de stabilitate şi independenţă financiară mai ales atunci când copiii provin

din familii sărace sau nu beneficiază de sprijinul părinţilor.

În ceea ce priveşte siguranţa şi pericolele, se pare că percepţia persoanelor de etnie romă ca potenţiali

agresori este frecventă în comunităţile studiate. Această percepţie nu este neapărat rezultatul unei

experienţe directe cu agresori de etnie romă, ci ar putea reflecta relatări media tendenţioase sau

mituri urbane.

Cu toate că interviurile nu au explorat relaţiile dintre copii în ceea ce priveşte etnia, ar fi interesantă o

evaluare a modului în care această percepţie ar influenţa situaţia copiilor romi instituţionalizaţi. O

astfel de percepţie a riscurilor poate avea o influenţă negativă asupra relaţiilor interetnice în centre

precum şi asupra integrării sociale a copiilor romi.

Sărăcia, familiile destrămate, lipsa locurilor de muncă, importanţa scăzută acordată educaţiei pot

rezulta în adoptarea migraţiei ca strategie de succes. Copiii care aveau părinţi şi rude în străinătate

doreau să se reîntâlnească cu ei cât mai repede. Alţii aveau o experienţă directă de migraţie. Reţelele

de migraţie puternice sunt un factor important de protecţie pentru unii copii care doresc să plece în

străinătate. Această reţea va facilita tranzitul graniţei, găsirea unei locuinţe şi a unei slujbe în

străinătate. Cu toate acestea, când o astfel de reţea este slabă sau inexistentă sau când copiii nu deţin

suficiente informaţii despre riscurile potenţiale şi despre factorii de protecţie anterior plecării din

ţară, probabilitatea recrutării de o reţea de trafic este mai mare.

Există mai mulţi factori care sunt asociaţi cu un nivel mai mare de informare privind traficul de fiinţe

umane. Interviurile arată că prezenţa unei rude în străinătate, experienţa individuală de migraţie,

traiul în instituţii, expunerea la campanii de informare, experienţa proprie a traficului de fiinţe umane

şi contactul direct sau mediat cu persoane care au fost exploatate sau agresate sexual sunt asociate

pozitiv cu înţelegerea traficului de fiinţe umane. Mulţi copii au o înţelegere stereotipă a traficului ceea

ce poate fi considerat un factor care accentuează profilul vulnerabilităţii.


105

În concluzie, profilul vulnerabilităţii ar trebui înţeles ca o combinaţie a factorilor de mai sus. Doar

una dintre particularităţile de mai sus poate avea un efect puţin semnificativ sau inexistent asupra

traficul de fiinţe umane. Cu cât se asociază mai mulţi factori cu o strategie de viaţă individuală, cu

atât devine mai probabilă structurarea unor decizii riscante care pot conduce la situaţii de exploatare

sau trafic de fiinţe umane.

În ciuda faptului că în prezent condiţiile de trecere a frontierei sunt puternic restrictive pentru copii,

migraţia poate fi încă folosită în procesul de recrutare din moment ce, aşa cum am văzut, mulţi copii

consideră migraţia în străinătate ca un mod de a reuşi în viaţă. Probabil că traficanţii vor exploata şi

în viitor dorinţa copiilor de a părăsi ţara. Totuşi, este posibil ca incidenţa traficului internaţional să

scadă treptat în favoarea traficului intern.


106

6. RECOMANDĂRI

Deşi s-au făcut eforturi pentru ca asistenţii sociali să deţină resursele şi competenţele necesare pentru

a sprijini copiii din centrele specializate, există încă deficienţe. Instruirea asistenţilor sociali în aceste

centre ar putea creşte ratele de succes ale programelor de reintegrare.

Întrucât copiii străzii întâmpină dificultăţi în a se adapta la programele stricte din centrele de

asistenţă, este recomandabilă elaborarea unor strategii de reintegrare independente de necesitatea

asistării copiilor într-un adăpost, precum şi a unor programe mai puţin restrictive în centrele asistenţă

specializate pentru copiii străzii.

Educaţia bazată pe intervenţia unor copii sau tineri cu experienţe similare (grupuri de egali) poate fi

un exemplu de asistenţă eficientă şi o strategie recomandabilă de consiliere în centrele de asistenţă

deoarece, aşa cum am arătat mai devreme, copiii au încredere mai degrabă în persoane de aceeaşi

vârstă, le imită comportamentul şi urmează regulile stabilite de cei mai experimentaţi membrii ai

grupului. Pentru atingerea acestui scop, foşti copii ai străzii a căror integrare a fost facilitată cu succes

de o instituţie specializată pot deveni un exemplu interesant şi convingător pentru alţi copii aflaţi

într-o situaţie similară.

Referitor la efectele programelor de asistenţă dezvoltate în centrele de plasament, în ciuda eforturilor

în domeniu, reintegrarea economică a tinerilor în momentul în care ajung la maturitate este adesea

improbabilă. Prin urmare, dezvoltarea unor abilităţii specifice vieţii cotidiene (life skills) pe parcursul

unei perioade de asistenţă ar trebui să constituie o prioritate. Colaborarea cu actorii economici,

agenţiile de plasare a forţei de muncă şi instructorii care ar putea asigura formarea profesională a

copiilor este desigur o soluţie.

Se recomandă de asemenea derularea de campanii pentru prevenirea traficului de fiinţe umane în

centrele de plasament sau îngrijire. Oraşele mici ca Orăştie şi Măcin nu trebuie ignorate în acest

proces. Cu excepţia copiilor intervievaţi în Colentina, care erau mai bine informaţi cu privire la

traficul de fiinţe umane ca urmare a unei expuneri constante la campanii de informare, în general

copiii aveau doar informaţii fragmentare despre traficul cu fiinţe umane, bazate în genere pe relatările

mass-media şi/sau informaţii de la educatori sau din experienţele lor directe şi indirecte.


107

Probabil că fenomenul migraţiei copiilor în scopul muncii va lua amploare. Condiţiile restrictive de

trecere a frontierei vor face dificilă mobilitatea traficanţilor alături de potenţiale victime copii. Totuşi,

mulţi copiii vor pleca însoţiţi de părinţi sau rude. Aceşti copii au adesea protecţia unei reţele

puternice de migraţie şi nu sunt expuşi unor situaţii periculoase. Totuşi, trebuie menţionat faptul

până în prezent, campaniile de prevenire a migraţiei nereglementate şi a traficului de fiinţe umane nu

s-au adresat copiilor ca migranţi economici. Fenomenul există însă, ceea ce ar trebui să implice

restructurarea campaniilor de informare pentru a reduce riscul de exploatare nu doar pentru

migranţii adulţi cu o situaţie nereglementată, ci şi pentru copii. Având în vedere lipsa informaţiilor

privind migraţia şi traficul de fiinţe umane, traficanţii pot profita cu uşurinţă de intenţia copiilor de a

migra, deşi e posibil ca aceştia să nu plece niciodată din ţară, iar exploatarea să se producă pe plan

intern.

Mulţi copii au reprezentări stereotipice ale traficului. O evaluare mai profundă a acestor stereotipuri

ar putea fi utilă în elaborarea unor campanii de prevenire eficiente pentru copii, ca principala

categorie ţintă.

Este necesară evaluarea necesităţilor de a crea clase speciale pentru copiii în situaţie de abandon

şcolar. Un astfel de studiu ar trebui să vizeze crearea oportunităţilor necesare pentru copiii din

mediul rural şi urban de a-şi continua studiile. Interviurile au relevat că abandonul şcolar este de

asemenea cauzat de imposibilitatea părinţilor de a-şi întreţine copiii la scoală. Prin urmare, eforturile

de suplimentare a resurselor alocate pentru manuale, rechizite şi haine pentru copiii din familiile

sărace ar putea preveni abandonul şcolar. Se recomandă, de asemenea, monitorizarea acestor cazuri.

În momentul elaborării de campanii referitoare la migraţie sau traficul de fiinţe umane, ar trebui

luate în considerare anumite aspecte specifice copiilor romi. Factorii pe care i-am identificat ca parte

a profilului vulnerabilităţii par să aibă o incidenţă mai mare în cazul etniei rome. Tehnicile de

comunicare ar putea fi mai eficiente dacă se va ţine seama de diferenţele dintre comunităţile rome şi

mediul rezidenţial. O campanie eficientă pentru romii din comunităţile mixte sau din zona urbană ar

putea avea un impact mai puţin semnificativ asupra etnicilor romi de la periferia comunităţilor rurale,

care trăiesc în case de chirpici, uneori fără electricitate sau apă curentă.

În vederea sporirii nivelului de informare privind fenomenul traficului de fiinţe umane şi pentru

prevenirea atitudinilor discriminatorii împotriva romilor sau altor grupuri marginalizate, o practică

recomandabilă din punct de vedere al eficienţei ar fi colaborarea între liderii comunitari formali şi

informali, organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile statului.


108

7 ANEXĂ 7.1 INSTRUMENTE DE CERCETARE A. STRUCTURA INTERVIULUI COPII INFORMAŢII GENERALE: INTERVIEVATOR

1. Identitatea cercetătorului: 2. Data interviului: 3. Ora interviului: 4. Durată:

Dacă s-au desfăşurat mai multe interviuri cu acelaşi copil, vă rugăm precizaţi data şi durata fiecăruia. 5. Localitate (inclusiv oraş/sat, judeţ): 6. Note:

- Cum a decurs interviul: - Cum v-a răspuns copilul la întrebările pe care i le-aţi adresat - Dacă au existat îngrijorări legate de copil sau conţinutul interviului - Dacă este necesar sau de dorit o continuare - Percepţii şi sentimente generale

DETALII REFERITOARE LA RESPONDENT: 1. Identitatea copilului intervievat: 2. Vârsta: 3. Sexul:

Locul naşterii: 4. Educaţie (ani de şcolarizare): 5. Grup etnic: 6. Cum a fost organizat accesul: 7. Descrierea respondentului:

� Aspect general: stare de sănătate, greutate, caracteristici fizice, dizabilităţi � Expresii emoţionale: emoţii, durata şi intensitatea emoţiilor, dispoziţie � Abilităţi, nivel de înţelegere: înţelegere generală, în funcţie de stadiul de dezvoltare,

înţelegerea generală a limbajului, capacitatea de a se exprima COMUNITATE/CONTEXT SOCIAL ŞI CULTURAL:

1. Tipul localităţii: sat/oraş mic/oraş mare/comunitate izolată, defavorizată 2. Acces la mijloace de transport (în cazul satelor) 3. Acces la apă curentă/canalizare 4. Acces la îngrijiri medicale 5. Acces la educaţie (existenţa şi tipul şcolilor, cadre didactice calificate) 6. Indicatori de venit (principale tipuri de venit, venit maxim şi minim) 7. Simboluri culturale/norme (inclusiv tipare de migraţie, dacă este cazul)

RISC ŞI REZILIENŢĂ 1. Te rog să îmi spui câte ceva despre tine. Cum te-ai descrie în 3-4 cuvinte? 2. Cum arată viaţa unui băiat/a unei fete de …. [vârsta] din România în anul 2006? 3. Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta? 4. Ce îţi place în oraşul/satul tău? De ce îţi plac aceste lucruri? Cine face/a făcut/ajută la aceste

lucruri în comunitatea ta? 5. Ce ai schimba în comunitatea ta? De ce a-i schimba aceste lucruri? Cu cine?


109

6. Care sunt lucrurile pe care îţi place să le faci într-o zi? De ce? Cine hotărăşte ca tu să faci aceste activităţi?

7. Care sunt lucrurile pe care nu îţi place să le faci într-o zi? De ce nu îţi place? Cine hotărăşte ca tu să faci aceste lucruri?

DECIZII ŞI OPŢIUNI

8. Cât de mult poţi decide referitor la modul în care îţi petreci ziua? Eşti singura persoană care decide? Cine altcineva decide?

9. Ce alte tipuri de decizii iei în fiecare zi? Dă-mi câteva exemple. 10. Ce încerci să obţii cu aceste decizii? 11. Îmi poţi da câteva exemple de decizii importante/majore pe care le-ai luat de-a lungul anilor?

Te-ai răzgândit vreodată cu privire la o decizie importantă? Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat acest lucru?

12. Ţi-ai dorit vreodată să nu fi luat o anumită decizie? Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat acest lucru?

SUPORT SOCIAL ŞI PROTECŢIE 13. Cu cine îţi petreci de obicei timpul/zilele? Cum te simţi în compania acestor persoane? 14. Ai vrea să îţi petreci timpul şi cu alte persoane? Cu cine? De ce? 15. Cum ai descrie relaţia ta cu alte persoane? Ce îţi place la aceste relaţii? Ce ai schimba la aceste

relaţii? 16. Cum îţi petreci timpul liber? Ce faci de obicei în timpul liber? Cu cine îţi petreci timpul liber?

SIGURANŢĂ ŞI PERICOL (inclusiv SUPORT SOCIAL ŞI PROTECŢIE) 17. Ce te face fericit? De ce? Ce îţi place să faci când te simţi fericit? 18. Cine te face să te simţi trist? Ce faci când te simţi trist? Cui te adresezi când te simţi trist? De

ce? Cum te ajută acea persoană? 19. Ce te sperie? Există anumite persoane care te sperie/te fac să te simţi în pericol? Cum sunt

aceste persoane? De ce te sperie/de ce te fac să te simţi în pericol? 20. Cui te adresezi când te simţi speriat/în pericol? De ce apelezi la acele persoane? Cum le-ai

descrie? Cum te ajută? 21. Crezi că alţi copii şi adolescenţi din comunitatea ta se confruntă cu ameninţări/pericole?

Cum ai descrie aceste ameninţări/pericole? Ce/cine le provoacă? Cum i-ar putea afecta pe copii şi tineri? Crezi că toţi copiii se află în situaţie de risc sau sunt anumite grupuri de copii într-un risc mai mare? Cum sunt aceste grupuri? Ce le face să fie expuse unui risc mai mare?

22. Crezi că copiii şi tinerii sunt conştienţi de aceste ameninţări? De ce spui asta? 23. Există alte persoane conştiente de aceste ameninţări/pericole? Cine sunt aceste persoane?

Cum reacţionează ca răspuns la aceste ameninţări/pericole? Cum ar trebui să reacţioneze? 24. Există alte persoane care ar trebui să fie conştiente de aceste pericole şi să intervină? Cine

anume? Cum ar putea să fie informate aceste persoane pentru a interveni în protecţia copiilor şi tinerilor?

25. Cum ar putea tinerii şi copiii să se protejeze împotriva acestor ameninţări? Se pot proteja singuri? Cine altcineva îi poate ajuta? Cum?

26. Ai fost vreodată într-o situaţie dificilă sau periculoasă? Poţi descrie această situaţie? Cum ai ajuns în acea situaţie? A fost rezultatul propriei tale decizii? Cum te-ai simţit? Cui i-ai cerut ajutorul? De ce ai apelat la acea persoană? Ai primit ajutor? Ce fel de ajutor ai primit? De la cine?

MECANISME/PROCESE (dar şi POLITICA BAZATĂ PE DOVEZI) Comentariu: problema traficului va fi discutată doar dacă copilul o menţionează spontan. Subiectul poate fi introdus astfel: „Ai menţionat mai devreme despre copiii victime ale traficului. Ai auzit vreodată sau cunoşti astfel de cazuri?...” Altfel, în această secţiune pot fi discutate subiecte ca migraţia şi exploatarea.


110

27. Ai auzit vreodată de trafic de copii? Unde ai auzit/de unde ai aflat? Când ai auzit prima dată/când ai aflat prima dată despre acest lucru?

28. După părerea ta, de ce sunt unii copii victime ale traficului? 29. De ce crezi că unii copii ajung să fie victime ale traficului? Există anumite categorii de copii

traficaţi? Dacă da, care sunt aceste categorii? Cum le-ai descrie? 30. Ce se întâmplă cu aceşti copii odată ce ajung să fie victime ale traficului? Cum îi afectează

traficul? 31. Crezi că aceşti copii au vreo putere (de a decide) în procesul de trafic? Cât pot decide şi cu

privire la ce aspecte? 32. Crezi că aceşti copii au nevoie de ajutor, de sprijin? Pentru ce? Cine îi ajută? Cine ar trebui să

îi ajute? 33. Cunoşti/ai auzit despre copii care migrează? De unde ai auzit/aflat despre acest lucru? De la

cine? 34. După părerea ta, de ce migrează unii copii? 35. Există şi alte persoane implicate în acest fenomen? Cine sunt aceste persoane? 36. Ce se întâmplă cu aceşti copii când migrează? Cum îi afectează migraţia? Cum crezi că arată o

zi obişnuită pentru un copil care migrează? 37. Cum crezi că se simt aceşti copii? 38. Au vreo putere (de a decide) în procesul de migraţie? Asupra căror aspecte pot decide? Crezi

că ar fi ales altceva? 39. Ai văzut/auzit vreodată despre copii care muncesc? De unde/de la cine? 40. Ce fel de copii muncesc? De ce muncesc? Unde muncesc? Ce fel de munci fac? 41. Cum îi afectează munca? 42. Cum crezi că se simt în această situaţie? Sunt fericiţi sau nu? Pot decide să îşi schimbe situaţia

dacă sunt nefericiţi? Decid singuri? Cine altcineva decide pentru ei? Cum îi face pe aceşti copii să se simtă implicarea altor persoane?

SPERANŢE PENTRU VIITOR 43. Care sunt speranţele şi visele tale pentru viitor? 44. Ce profesie ai vrea să ai? Cum ai luat această hotărâre? Când ai luat această hotărâre? Câţi ani

aveai? Te-ai răzgândit referitor la profesie? De ce? 45. Ţi-au influenţat alte persoane decizia? Cine sunt aceste persoane? Cum ţi-au influenţat

decizia? 46. Ştii ce trebuie să faci pentru a-ţi realiza visul de a deveni… [se introduce meseria menţionată de

copil]? 47. Crezi că există anumite provocări care te aşteaptă în realizarea viselor? Care sunt aceste

provocări? 48. Cine te poate ajuta să îţi realizezi visele? 49. Crezi că toţi copiii au vise şi speranţe pentru viitor? Sunt mai degrabă asemănătoare sau

diferite de la un copil la altul/la fete faţă de băieţi? POLITICA BAZATĂ PE DOVEZI

50. Ai luat vreodată legătura cu o organizaţie sau instituţie? Cum, descrie. Ce crezi despre ei? 51. Ce ai face pentru a proteja copiii împotriva situaţiilor dificile sau periculoase dacă ai fi un

politician puternic/preşedintele României/preşedintele unei organizaţii care promovează şi protejează drepturile copiilor?

EVALUAREA INTERVIULUI ŞI FEEDBACK 52. Cum te simţi referitor la acest interviu? 53. Sunt întrebări pe care crezi că aş fi putut să ţi le pun? Care sunt acele întrebări? 54. Aş fi putut să pun unele întrebări diferit? 55. Ai vreun sfat pentru noi despre cum să procedăm în acest studiu? 56. Ai vrea să ştii ceva despre mine, organizaţia pe care o reprezint sau scopul şi obiectivele

acestei cercetări?


111

57. Ai sugestii referitoare la alte persoane cu care aş putea vorbi pentru a-i afla părerea? Cum pot să contactez această persoană?

B. STRUCTURA INTERVIULUI PERSOANE CHEIE CARE AU FURNIZAT INFORMAŢII INFORMAŢII GENERALE – INTERVIEVATOR:

1. Identitatea cercetătorului: 2. Data interviului: 3. Ora interviului: 4. Durată:

Dacă s-au desfăşurat mai multe interviuri cu acelaşi copil, vă rugăm precizaţi data şi durata fiecăruia. 5. Localitate (inclusiv oraş/sat, judeţ): 6. Note:

- Cum a decurs interviul: - Cum v-a răspuns copilul la întrebările pe care i le-aţi adresat - Dacă au existat îngrijorări legate de copil sau conţinutul interviului - Dacă este necesar sau de dorit o continuare - Percepţii şi sentimente generale

DETALII REFERITOARE LA RESPONDENT:

8. Identitatea persoanei intervievate: 9. Vârsta: 10. Sexul:

Locul naşterii: 11. Educaţie (ani de şcolarizare): 12. Grup etnic: 13. Cum a fost organizat accesul: 14. Descrierea respondentului:

a. Aspect general: stare de sănătate, greutate, caracteristici fizice, dizabilităţi b. Expresii emoţionale: emoţii, durata şi intensitatea emoţiilor, dispoziţie c. Abilităţi, nivel de înţelegere: înţelegere generală, în funcţie de stadiul de dezvoltare,

înţelegerea generală a limbajului, capacitatea de a se exprima 15. Poziţia persoanei în comunitate (organizaţie, poziţie)/ Relaţia cu copiii intervievaţi. 16. De cât timp cunoaşte persoane copilul? Când s-au întâlnit prima dată? Cum s-au întâlnit? 17. Cât de des se întâlnesc/vorbesc/se văd? Cu ce ocazie/care este natura contactului? 18. Ce activităţi comune realizează când se întâlnesc? Care sunt aspectele pozitive ale acestor

activităţi? Care sunt aspectele negative/aspectele care ar putea fi îmbunătăţite? Cum pot fi îmbunătăţite?

19. Cum s-au schimbat percepţiile persoanei faţă de copil de-a lungul timpului? Cum a evoluat copilul?

20. Cum s-au schimbat sentimentele şi comportamentul copilului faţă de persoană de-a lungul timpului?

21. Au existat momente tensionate/dificile? Dacă da, care au fost cauzele? Cum au fost depăşite? Cine a decis ce trebuie făcut pentru a depăşi problemele? A avut copilul ceva de spus?

22. Care sunt percepţiile persoanei privind sentimentele copilului faţă de ea?


112

COMUNITATE/CONTEXT SOCIAL ŞI CULTURAL:

8. Tipul localităţii: sat/oraş mic/oraş mare/comunitate izolată, defavorizată 9. Acces la mijloace de transport (în cazul satelor) 10. Acces la apă curentă/canalizare 11. Acces la îngrijiri medicale 12. Acces la educaţie (existenţa şi tipul şcolilor, cadre didactice calificate) 13. Indicatori de venit (principale tipuri de venit, venit maxim şi minim) 14. Simboluri culturale/norme (inclusiv tipare de migraţie, dacă este cazul)

INTERVIU CU ADULTUL 1. Cum v-aţi caracteriza comunitatea? Aţi observat anumite tendinţe în ultimii ani? Această tendinţă

este similară sau diferită celei din comunităţile învecinate? În ce aspecte este similară/diferită? 2. Care este interacţia dumneavoastră cu acest copil/copiii în general/copiii din comunitatea

dumneavoastră? 3. Îmi puteţi povesti despre viaţa acestui copil/acestor copii în comunitate? 4. Cum credeţi că este să fii copil în comunitatea dumneavoastră? Cum aţi descrie viaţa copiilor din

comunitatea dumneavoastră? Care sunt speranţele şi visele lor? Cât de realiste şi realizabile credeţi că sunt visele şi speranţele lor? De ce credeţi acest lucru?

5. În ce măsură credeţi că pot lua decizii copiii din comunitatea dumneavoastră? există diferenţe între băieţi şi fete? Există diferenţe între adolescenţi şi copiii de vârstă medie?

6. Sunt avantaje să fii copil în comunitatea dumneavoastră? De ce credeţi acest lucru? 7. Sunt dezavantaje să fii copil în comunitatea dumneavoastră? De ce credeţi acest lucru? 8. Credeţi că copiii din comunitatea dumneavosatră se confruntă cu riscuri/pericole/probleme?

Dacă da, care ar fi acestea? 9. Aceste riscuri/probleme/pericole îi afectează pe toţi copiii sau doar anumite grupuri de copii

mai mult decât pe alţii? Dacă ultima variantă este adevărată, atunci la ce copii anume vă gândiţi? Care sunt caracteristicile lor? De ce sunt ei mai vulnerabili la aceste ameninţări?

10. Care sunt efectele acestor riscuri/pericole/ameninţări? 11. Ce structuri de suport comunitar sunt disponibile pentru aceşti copii? Cine îi ajută pe aceşti

copii? Cum? Care au fost rezultatele? Este acest suport eficient/are succes sau nu? De ce credeţi acest lucru?

12. Ce cred copiii despre suportul care le este oferit? Cooperează şi urmează planurile de intervenţie? Sunt implicaţi în elaborarea acestor planuri? De ce? Decizia copiilor este luată în considerare? De ce?

13. Există copii care nu au acces la suport comunitar? De ce se întâmplă acest lucru? Ce se întâmplă cu copiii care nu au acces la nici o formă de suport comunitar?

14. Aţi fost vreodată implicaţi în vreunul din aceste proiecte pentru sprijinirea acestor grupuri de copii?

a. Dacă da, în ce calitate? Vă rog descrieţi experienţa. b. Dacă nu, de ce? A cui a fost decizia?

15. Cunoaşteţi probleme/provocări întâmpinate în încercarea de a-i ajuta pe aceşti copii? 16. Cum au fost rezolvate aceste probleme/provocări? S-a cerut ajutorul şi în altă parte? 17. Aţi observat cazuri care să implice

� abandon şcolar, � migraţia copiilor, � exploatarea prin muncă a copiilor din comunitatea dumneavoastră?

Dacă da, descrieţi cazuri specifice sau caracteristicile generale ale acestora. Cât de ample sunt aceste fenomene? Ce grupuri de copii sunt afectate? De ce? Cum sunt afectaţi copiii? Cum se produc aceste fenomene? 18. Cum sunt implicaţi copiii în aceste fenomene? Ei iau decizii? Cu privire la ce aspecte? Ce alte

persoane sunt implicate? Care este rolul lor? Ce fel de decizii iau pentru copii?


113

19. Cum au fost ajutaţi copiii victime ale abandonului şcolar/migraţiei/traficului de către comunitate= Cine i-a ajutat? Cum?

20. Cunoaşteţi porgrame de prevenire desfăşurate în comunitatea dumneavoastră? Cum aţi aflat de aceste programe?

21. Vă puteţi gândi la câteva măsuri de prevenire care se pot dovedi eficiente în cazuri de abandon şcolar/migraţie/trafic? Cine le-ar putea implementa? Aţi discutat cu cineva despre aceste măsuri care ar putea fi eficiente în combaterea acestor fenomene în comunitatea dumneavoastră? Dacă da, cu cine? Care au fost rezultatele? Dacă nu, de ce nu? Ce intenţionaţi să faceţi în continuare?

EVALUAREA INTERVIULUI ŞI FEEDBACK 22. Cum vă simţiţi referitor la acest interviu? 23. Sunt întrebări pe care crezi că aş fi putut să vi le pun? Care sunt acele întrebări? 24. Aş fi putut să pun unele întrebări diferit? 25. Aveţi vreun sfat pentru noi despre cum să procedăm în acest studiu? 26. Aţi vrea să ştiţi ceva despre mine, organizaţia pe care o reprezint sau scopul şi obiectivele acestei

cercetări? 27. Aveţi sugestii referitoare la alte persoane cu care aş putea vorbi pentru a-i afla părerea? Cum pot

să contactez această persoană? C. ACTIVITĂŢI DE GRUP

1. Drumul în viaţă Grupuri: Copii din instituţii şi copii de vârstă şcolară (grupuri de 6-8 copii) Vârsta: toate vârstele Durata: 20 de minute pentru desen (45-60 de minute, inclusiv discuţii) Materiale: hârtie (A3 sau mai mare), creioane colorate Fiecare copil primeşte o hârtie şi creioane colorate şi i se cere să deseneze un râu care să reprezinte viaţa lor. Sunt reprezentate momente fericite şi momente mai dificile: unduiri largi, liniştite ale râului reprezintă momentele mai fericite, în timp ce cascadele şi vârtejurile de apă ar putea sugera momentele mai dificile. De-a lungul cursului râului pot fi marcate şi puncte semnificative, precum şi oameni (familie, prieteni etc.). Reprezentările încep din ziua în care s-a născut fiecare copil şi se vor încheia fie în prezent fie în viitor (se obţine astfel o imagine a speranţelor şi aşteptărilor copilului). Discuţiile care urmează fiecărui desen se vor concentra asupra următoarele întrebări:

- Care au fost evenimentele majore din viaţa copiilor? Asemănări şi diferenţe între copiii din grup.

- Cum i-au schimbat aceste evenimente majore? Cum i-au influenţat? A fost o influenţă bună sau nu? Cum era viaţa lor înainte şi după aceste evenimente majore?

- Au avut şansa să influenţeze aceste schimbări? Cum? - Ce simt astăzi despre evenimentele majore din trecutul vieţii lor? Ar acţiona diferit/ar lua

decizii diferite? Dacă da, cum? - Care au fost celelalte persoane care erau de asemenea prezente sau care i-au influenţat în

timpul evenimentelor majore? În ce a constat prezenţa/influenţa lor? Cât de influente au fost aceste persoane? Cum aţi descrie relaţia voastră cu aceste persoane? Gândindu-vă înapoi, credeţi că ar fi trebuit să se implice şi alte persoane în aceste evenimente majore/să ia şi alte persoane parte la procesul decizional?

- Opţional (în funcţie de abordarea copiilor). Discuţii despre percepţia proprie a copiilor privind viitorul. Care este forma „râului vieţii” lor? Se anticipează evenimente majore? Se prevăd


114

rezultatele acestor evenimente? Sunt pozitive sau negative? Cine altcineva este implicat? Care este rolul acestor persoane? Care este procesul decizional?

2. … mă face să mă simt… şi când mă simt astfel merg la …

Grupuri: Copii din instituţii şi copii de vârstă şcolară (grupuri de 8-12 copii) Vârsta: toate vârstele Durata: 15 minute pentru desen (30-45 de minute, inclusiv discuţii) Materiale: hârtie (A3 sau mai mare), creioane Fiecare copil primeşte o foaie de hârtie şi i se cere să deseneze expresii ale diferitelor emoţii. Lista de 4-5 emoţii este stabilită de comun acord cu toţi copiii şi poate include: fericire/bucurie/tristeţe/teamă/furie… Fiecare copil desenează expresii ale acestor emoţii pe foaia de hârtie şi apoi completează cu imagini sau situaţii care îl fac să se simtă astfel şi cu persoane cărora li se adresează de obicei când se simt fericiţi/trişti/furioşi/speriaţi/… Iată cum ar putea arăta aceste foi: … Dansul mă face să mă simt ☺ şi când mă simt ☺ de obicei merg la prietenii mei . …………..… mă face să mă simt � şi când mă simt � de obicei merg la ……….… … După completarea foilor, copiii se aşază în cerc şi îşi prezintă opiniile. Subiecte de discuţii:

- Care sunt lucrurile sau situaţiile care îi fac pe copii/adolescenţi fericiţi/trişti/furioşi/ speriaţi/…? Există asemănări? Dar diferenţe? Ce provoacă diferenţele? De ce unii copii/tineri se simt diferit cu privire la anumite lucruri sau situaţii comparativ cu alţii?

- Cui vă adresaţi în diferite situaţii? Există o singură persoană sau vă adresaţi mai multor persoane, în funcţie de situaţie? Care sunt asemănările/deosebirile între copii şi de ce apar acestea?

- Există persoane la care ar trebui să apelaţi într-o situaţie specifică dar nu faceţi acest lucru? De ce?

3. Locuri din comunitate Grupuri: Copii din instituţii şi copii de vârstă şcolară (grupuri de 8-12 copii) Vârsta: toate vârstele Durată: 15-20 de minute pentru desen (45-60 de minute inclusiv discuţii) Materiale: hârtie (flip chart sau foi mai mari), creioane colorate


115

Grupul este împărţit în grupuri mai mici de câte 3-4 copii cărora li se cere să deseneze locuri din comunitatea lor (sat, oraş, cartier), locuri în care se simt bine şi locuri în care se simt rău/neconfortabil. Fiecare dintre aceste locuri va fi marcat cu un chip vesel/trist. Subiecte de discuţie:

- Care sunt locurile care vă fac să vă simţiţi fericiţi/bine? De ce vă simţiţi astfel în acele locuri? Cu cine sunteţi în acele locuri?

- Care sunt locurile care vă fac să vă simţiţi trişti/nefericiţi/inconfortabili? De ce? Ce alte persoane sunt prezente în aceste locuri?

- Ar putea aceste locuri care ne fac să ne simţim nefericiţi/trişti/inconfortabili să fie schimbate? Dacă nu, de ce? Daca da, cum? Cine le poate schimba? Ce puteţi face pentru a schimba aceste locuri?

- Subiect general (dacă este cazul): există asemănări/deosebiri în modul în care copiii percep comunitatea/locurile bune şi rele din comunitatea lor? Ce provoacă aceste asemănări/deosebiri?

4. Putem face lucrurile mai bine! Avem puterea să le schimbăm!

Grupuri: Copii din instituţii şi copii de vârstă şcolară (grupuri de 6-10 copii) Vârsta: toate vârstele Durată: 20 de minute pentru desen (45-60 de minute inclusiv discuţii) Materiale: hârtie (flip chart sau foi mai mari), creioane colorate Copiilor li se cere să se gândească la un lucru care le-ar plăcea să se schimbe în comunitatea lor. Lucrurile sunt listate iar copiii votează pentru unul care ar deveni proiectul lor de schimbare. De la acest punct, sunt rugaţi să se gândească la un proiect pentru a schimba situaţia şi pentru a pune în aplicare lucrurile la care s-au gândit. Proiectul de schimbare va fi reprezentat sub forma unui copac:

- Trunchiul reprezintă acţiunile care trebuie întreprinse pentru a determina schimbarea dorită de copii

- Rădăcinile reprezintă lucrurile necesare (abilităţi, cunoştinţe, materiale, bani, contacte etc.) - Ramurile reprezintă modalităţile de atingere a obiectivelor (decurg din acţiunile din trunchi) - Fructele reprezintă obiectivele de atins, dar şi rezultatele indirecte pozitive prevăzute ale

acţiunilor planificate - frunzele reprezintă numele copiilor şi ale altor persoane implicate în plan (părinţi, cadre

didactice, reprezentanţi ai instituţiilor, alţii) - pot fi adăugate şi buruieni şi ciuperci, reprezentând ameninţări, în timp ce păsările, soarele

sau râmele reprezintă oportunităţile percepute Subiecte de discuţie:

- Cum a fost ales proiectul? Ce credeţi despre modul în care a fost decis? Aţi avut puterea de a influenţa decizia? Cum? Aţi avut situaţii similare în viaţa de zi cu zi? Descrieţi aceste situaţii.

- Cum percepţi proiectul acum, după ce aţi fost implicat în planificarea sa? Punctul dumneavoastră de vedere diferă de abordarea de la începutul proiectului? De ce credeţi că s-a produs schimbarea?

- Care parte a copacului este cea mai importantă? De ce? Cum sunteţi legat de această parte? Cum relaţionaţi cu această parte? Cum puteţi influenţa celelalte părţi ale proiectului? De ce?

5. Noi decidem!

Grupuri: Copii din instituţii şi copii de vârstă şcolară (grupuri de 6-10 copii)


116

Vârsta: toate vârstele Duratia: 3 minute pentru afirmarea deciziei luate (30 de minute inclusiv discuţii) Materiale: hârtie (A4/A5), creioane Fiecărui copil i se cere să scrie o decizie pe care a luat-o recent (ex. ieri am decis să îmi vizitez prietenul care nu a venit la şcoală deoarece s-a rănit căzând de pe bicicleteă şi i-am spus ce am învăţat la şcoală şi ce teme avem de făcut). Copiilor li se cere apoi să împăturească foile şi să le pună într-o cutie. Se scot apoi foile una câte una din cutie şi sunt prezentate. Discuţiile se vor referi la următoarele subiecte:

- Cum aţi realiza această decizie? - De ce intenţionaţi să procedaţi aşa? Există şi alte modalităţi de realizare a deciziei? Dacă da,

descrieţi alternativele. - Cum alegeţi dintre mai multe alternative? Sunteţi singur în acest proces? Cine altcineva mai

este implicat? - Cum intervine această persoană? Pot alte persoane să vă împiedice să aplicaţi ce aţi decis?

Cine poate face acest lucru? Din ce motive? - Daţi exemple de situaţii în care decideţi singuri şi situaţii în care alte persoane decid pentru

voi. Cine sunt persoanele care decid pentru voi de obicei? Când se întâmplă acest lucru? Care sunt factorii asociaţi?


117

8 BIBLIOGRAFIE

� Catalin, Ghinărăru. coordinator, Cristina Mocanu, Ana-Maria Zamfir, Miriam Munteanu (2004). Cele mai bune practici privind combaterea si prevenirea muncii fără forme legale. Bucureşti. Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale. Bucureşti.

� Leonora, Castagnone. Michael Eve. Enza, Roberta, Petrillo. Flavia Piperno. Con la collaborazione di Jonathan Chaloff. (2006). Madri migranti. Le Migrazione dalla Romania e dall’ Ucraina in Italia: percorsi e impatto sui paesi di origine. CESPI. Roma.

� Dumitru, Sandu. (2003). Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării. Polirom. Bucureşti. � Gabriela, Irimescu. Adrian, Lucian, Lupu. (2006). „Singur acasă!”. Alternative sociale. Iaşi. � George. Roman, Marius, Precupetu., Diana, Serban., Adina, Ploaie. (2002) Evaluare rapidă

privind copii străzii care muncesc. Bucureşti. ILO şi Salvaţi Copiii România. � Monica, Alexandru. (2005). Training of border guards, border police and custom officials in

identifying of and providing assistance to the victims of trafficking, IOM, Bruxelles. Unpublished paper.

� Monica, Alexandru. (2005). Unaccompanied Minors in Italy. A community study in two Romanian villages. CESPI. Roma.

� Monica, Alexandru. (2006). “Migranţi de migranţi. Copii neînsoţiţi în Italia”. Societatea reală, volumul 4, 2006.

� Rebecca. Surtees. (2005). Second Annual Report on Victims of Trafficking in South-Eastern Europe. IOM.

� Raport privind traficul de copii. (2004). Salvaţi Copiii. Bucureşti � Sebastian, Lazaroiu. (2000). Trafic de femei. O perspectivă sociologică. Sociologie

Românească. 2, 55-79. � Sebastian, Lazaroiu. (2003). More ‘Out’ than ‘In’ at the Crossroads between Europe and the

Balkans. Migration trends in Selected EU Applicant Countries, vol. IV. IOM. � Sebastian, Lazaroiu. Monica, Alexandru. (2003) „Who is the Next Victim? Vulnerability of

Young Romanian Women to Trafficking in Human Beings”., IOM. Bucharest. � Sebastian Lazaroiu, Monica, Alexandru. (2004). Rapid Assessment. Internal Trafficking in

Romania. IOM. Bucharest. � Sebastian, Lazaroiu., Daniel, Chindea (2004). Policy Measures to Ensure Access to decent

Housing for Immigrants and Ethnic Copiities. EU Commission, University of Dundee. � George, Roman. (2003). Copii străzii şi drogurile. Salvaţi Copiii. Bucureşti. � Trafficking in Persons. (2006). United States Department Report � Zoon, I. (2001). On the Margins, Rroma and public services in Romania, Bulgaria and

Macedonia. Open Society Foundation.

� Monitoring Report of the State’s Preparedness for EU Membership of Bulgaria and

Romania (2006). EU Commission, September

� Raportul ECRI (2005). Romania.

� Raportul Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Protecţia Copilului (FONPC),

Zilele Federaţiei, Institutul Francez, 2005


118

� Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei

Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 , (republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie

2001)

� Protocolul pentru prevenirea, suprimarea şi pedepsirea traficului cu persoane, în special

femei şi copii, adiţional Convenţiei ONU împotriva criminalităţii organizate transfrontaliere.

� Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,

publicat în M.Of. nr. 783/11 dec. 2001

� Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

publicată în M. Of. nr. 557/23 iun. 2004

� Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor

infracţiunilor M. Of. nr. 505/4 iunie 2004

� Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal şi libera circulaţie a acestor date (publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 12

decembrie 2001)

� Legea nr.301 din 28 iunie 2004 - Codul penal, publicată în M. Of. nr. 575/29 iun. 2004,

rectificare în M. Of. nr. 303/12 apr. 2005 � Studiu privind participarea politică a romilor din România Rezultate comparative Romi -

non-Romi, CURS, 2006

� Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor, Institutul Naţional de Statistică 2002

� Barometrul Opiniei Publice 2000-2006

� Statisticile OIM Bucureşti, 2000-Septembrie 2006

� Statisticile Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate, 2006


119

Cuprins casete şi figuri

Figura 1: Victimele traficului pe categorii de vârstă, Sursa: DGCCO, 2006 , pag. 18

Figura 2. Judeţele de origine ale victimelor traficului asistate de OIM pe an, Sursa: OIM, pag. 18

Figura 3: Numărul de victime ale traficului asistate de OIM pe an şi grupe de vârstă (2000-

septembrie 2006), Sursa OIM, pag. 19

Figura 4: Procentajul de victime ale traficului asistate de OIM pe categorie de vârstă şi ani, Sursa

OIM, pag. 19

Figura 5: Evoluţia numărului de victime ale traficului asistate de OIM Bucureşti în funcţie de vârstă

şi anul repatrierii (pt 2006, au fost înregistrate doar primele 9 luni), Sursa OIM, pag. 20

Figura 6: Evoluţia ţărilor de destinaţie pe an de repatriere, Sursa OIM, pag. 21

Figura 7: Factori de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane. Model cauzal, Sursa Lăzăroiu, 2000;

Lăzăroiu şi Alexandru, 2003, pag. 24

Caseta 1 Factori care accentuează profilul de vulnerabilitate la traficul de fiinţe umane, Sursa Salvaţi

Copiii 2004, pag. 33

Casetă 2: Profilul economic al oraşului Măcin, pag. 51 – 52

Casetă 3: Educaţia în centrele de plasament, Sursa interviu Ro2_Respondent_23, 17 ani, fată, centru

de plasament, Buzău, 2006, pag. 79

Casetă 4: Activitatea economică a copiilor din Măcin, Sursa interviu Ro2_Respondent_16, băiat, 17

ani, Măcin, 2006, pag. 90

Caseta 5: Studiu de caz. Copil cu experienţă directă de migraţie în scopul muncii, Sursa interviu

Ro2_Respondent_7, băiat, 15 ani, Macin, 2006, pag. 93

Caseta 6: Stereotipuri despre traficul de fiinţe umane, pag. 97–98

riscurile de a fi traficat i mecanisme de protec cie în sud - estul … · 2016-03-04 · Copiii...

Documents

Transcript of riscurile de a fi traficat i mecanisme de protec cie în sud - estul … · 2016-03-04 · Copiii...