Universitatea de Vest Timişoara

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării

Specializarea: Jurnalism

LUCRARE DE LICENŢĂ

Presa specializată în România

Studiu de caz – Revista Sunete

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC

Prof. Dr. Marcel Tolcea

ABSOLVENT

Teleoacă Iulian Leonard

2010

CUPRINS

Argument...................................................................................................................................4

Capitolul 1 – Funcţiile mass-media, specializare şi valori.....................................................5

I.1.1 Presa de masă, intenţii........................................................................................................5

I.1.2 Presa ca marfă şi elitele......................................................................................................7

I.2.1 Tipuri de presă, promovarea valorilor................................................................................9

I.2.2 Cultura şi inversarea valorilor..........................................................................................11

I.2.3 Bunuri şi valori culturale..................................................................................................12

I.2.4 Producţia de bunuri...........................................................................................................13

I.3.1 Controlul şi manipularea...................................................................................................15

I.3.2 Izolarea de real, dependenţe.............................................................................................17

I.4.1 Presa azi, funcţia de culturalizare.....................................................................................19

I.4.2 Roluri şi influenţe.............................................................................................................20

I.5.1 Presa specializată.............................................................................................................21

1.5.2 Profesie, atribuţii, piedici.................................................................................................25

I.6.1 Atitudinea şi informarea corectă......................................................................................27

I.6.2 Elaborarea şi esenţa..........................................................................................................28

I.6.3 Dispariţia tiparului, revoluţia Internetului........................................................................29

Capitolul 2 - Tehnică, evoluţie, competenţe şi riscuri..........................................................32

II.1.1 Începuturile, timpul şi stresul..........................................................................................32

II.1.2 Sinceritate, constrângeri, greşeli şi drepturi....................................................................34

2

II.1.3 Minciuni şi neîncredere, libertatea presei şi tehnica.......................................................36

II.1.4 Vise, aspiraţii, financiar şi progrese................................................................................38

II.2.1 Elita, amatorii, riscurile şi pericolele...............................................................................40

II.2.2 Rolul jurnalistului, profesioniştii, stilul şi literatura........................................................42

II.2.3 Competenţe, autonomie, exigenţe şi evoluţie..................................................................44

II.3.1 Gramatică, limbaj, erori şi capcane.................................................................................47

Capitolul 3 – Revista Sunete – Studiu de caz........................................................................51

III.1.1 Nonvalori vs. cultură, esenţă şi necesitate.....................................................................51

III.1.2 Profesionalism, vocaţie şi intenţii..................................................................................56

III.2 Manifestări, topuri, caritate şi efecte.................................................................................58

III.3 Conţinut, prezentare, specific şi redacţie.........................................................................63

III.4 Artişti, formaţii şi trupe.....................................................................................................69

Concluzii..................................................................................................................................76

Bibliografie..............................................................................................................................78

3

Argument

Sunetele ţării noastre pluteau undeva în derivă, eclipsate de zgomote comerciale de

voltaj înalt, cuvinte puerile şi publicaţii muzicale lipsite de seriozitate. Neexploatate

jurnalistic, ele nu puteau fi scoase la suprafaţă, nu era nicio publicaţie care să le consemneze

şi să le ofere publicului specializat şi cunoscător de muzică bună.

Revista Sunete, care se intitlulează drept singura revistă de muzică în presa de

specialitate, îşi propune odată cu apariţia sa să îşi construiască un public şi să îl educe în

continuare pe cel existent. Muzica nu poate fi scoasă din contextul socio-cultural al diferitelor

comunităţi, trebuie prezentată alături de film, dans, literatură, multi-media, într-o formă care

să definească stilul de viaţă contemporan. Consider revista utilă, piaţa din România neavând

niciun produs care să acopere în mod fericit, echilibrat şi condensat majoritatea evenimentelor

de interes muzical. Revistele existente sunt îngust targetate din punct de vedere al

segmentelor de vârstă sau al tematicii. Conţinutul articolelor este subţire informaţional, iar

limbajul folosit este unul orfan de nuanţă şi originalitate.

Alinierea pieţei muzicale româneşti la valorile impuse la nivel mondial este inevitabilă

şi evoluţia sa trebuie prezentată în consecinţă. Revista Sunete promovează tot ceea ce

înseamnă evenimente muzicale de calitate, cu maximă competenţă. Pe lângă acest fapt, mai

toţi artiştii cu potenţial, trupe în devenire, formaţii underground, cele de renume sau artişti

noi, îşi găsesc sau pot ocupa oricând un loc pe paginile acesteia.

Sunete se adresează celor cu o cultură muzicală definită şi nu numai, deschişi spre

împletirea noului cu vechile valori. Lunar, aceasta are intenţia să culturalizeze

ascultătorul/cititorul, prin articole bine redactate şi structurate, o formă compactă şi

(ocazional, dar mai tot timpul) un CD adiţional, care se îmbină melodios cu textul şi

completează scrisele cu ritmuri plăcute unei urechi educate în spiritul valorilor.

Prin lucrarea mea doresc să reliefez stilul, personalitatea şi caracterul voluntar de colac

de salvare cu care acţionează revista, una care ne prezintă constant din 2007 încoace ştiri

culturale esenţiale din mediul muzical şi actorii săi, fuşerite, neluate în seamă sau ignorate

până atunci.

4

Capitolul 1

Funcţiile mass-media, specializare şi valori

I.1.1 Presa de masă, intenţii

Datorită noii tehnologii a tiparului, comunicarea a luat o deosebită amploare,

transformându-se într-una care astăzi se extinde asupra tuturor maselor de indivizi. Textele au

fost multiplicate şi informaţiile care existau doar într-un cerc restrâns cu membri bine stabiliţi

şi autor cunoscut circulă acum peste tot şi este accesibil unor oameni care ,,nu împărtăşeau

aceleaşi valori, idei, credinţe; singurul lucru pe care îl aveau în comun era faptul că toţi au

beneficiat de un bun cultural, anume creat pentru a fi consumat’’. (Mihai Coman, 2007, p. 15)

Publicul larg s-a trezit dintr-o dată sufocat de o piaţă de produse media standard,

simplificate, fără o reală valoare artistică şi creaţională, lipsită de migală şi emise spre a atrage

cât mai mult public din cât mai multe categorii sociale. Acesta este principiul mecanizat prin

care elitele au fost reduse la tăcere şi marginalizate, cel al culturii masei, al conţinutului de

informaţie accesibil tuturor sub o formă scârboasă de divertisment, lipsită de autenticitate

estetică, menită doar să strângă capital economic.

,,Etapizarea şi corelarea într-un sistem de tip bandă rulantă a proceselor de creaţie şi de

asamblare a ajuns să fie deosebit de riguroasă şi nu o dată birocratică.’’ (Mihai Coman, 2007,

p. 86). ,,Din această cauză, personalitatea creatoare nu are decât puţine şanse de a-şi pune

pecetea pe ceea nici nu mai poate fi numit operă, ci doar produs’’ (J.Lohisse, 1998, p. 143, în

Mihai Coman, 2007, p. 86)

Lumea este invadată de mult fals, puţin veridic, nimic sublim şi înălţător, nimic

concret. Totul se vrea a fi cât mai facil, uşor de multiplicat şi digerat, totul este copiat, distrus

şi vandalizat, toate formele de înaltă cultură sunt înlocuite voit cu un surogat. Acest fapt

alarmant este practic insesizabil şi invizibil masei, orbite parcă cu ciucuri de cai, incapabilă să

5

gândească sau să pună la îndoială, teleghidată de interesul global de a cretiniza, de a feri omul

de realitate şi adevăr.

Mihai Coman atenţiona încă din prefaţă: ,,Varietatea şi mobilitatea fenomenelor

comunicării de masă (care de la programul de radio de dimineaţă până la serialul de seară, de

la ziarul ori revista preferată până la CD-ul ascultat în intimitate, de la carte până la Internet,

ne invadează, insidios, fiecare clipă din viaţă) impun aceste produse şi servicii ca lucruri

cotidiene, banale, parcă <<de la sine înţelese>>; evidenţa lor ascunde astfel complexitatea

sistemului care le stă în spate, creând impresia că tot ceea ce se întâmplă în mass-media este

simplu şi natural.’’

Cultura de masă transformă publicul, îl modelează treptat ca pe o plastilină într-o

gloată condusă de instincte primare. Îl face rece, impasiv şi fără putere de reflecţie, receptibil

la modele negative. În această epocă consumeristă, individul nu mai are aspiraţii proprii, este

ghidat de produse incontrolabile, secat de dorinţele sale lăuntrice şi înstrăinat de esenţa umană

raţională. Este rupt de comunitate, moralitate, este secat de viziune, gust şi simţuri elevate,

este gol pe dinăuntru şi lipsit de discernământ, asemenea un copil capabil să saliveze doar.

Coman explică cum ,,societatea este supusă influenţelor afective sau stărilor de

moment şi este uşor de manipulat’’ (C.A. Rootes, 1993, pp. 371-372, în Mihai Coman, 2007,

p. 18) şi cum ,,asemănările şi comportamentul indivizilor sunt considerate mai importante

decât deosebirile.’’ (W. Kornhauser, 1968, p. 58, în Mihai Coman, 2007, p. 18)

Este clar că statul nu vrea să educe, ci ne vrea proşti şi ne reglează comportamentele

apăsând pe nişte corzi sensibile... suntem un instrument mai mult decât facil; prostimea

acceptă şi adoptă fără a sta prea mult pe gânduri, stimulată virulent prin factori emoţionali,

lipsită de adevăraţii lideri şi formatori de opinie. (Ex: Tabloidele Libertatea, Click , Cancan –

de la 500.000 la peste un milion de cititori zilnic, în contrast cu săptămânalul de cultură

Dilema veche – 13.000 de numere).

Suntem obosiţi de fluxul excesiv de pseudoinformaţie care, în fapt, nu acoperă nici

măcar un sfert din necesarul de veridic de care oamenii au nevoie. Acestia se încred în

aparatul mediatic şi sunt convinşi că informarea este corectă şi suficientă în acelaşi timp, fără

a-şi pune problema unor argumente, unor surse sau dacă ele ar fi credibile.

6

I.1.2 Presa ca marfă şi elitele

Spre deosebire de turmă, elita ,,underground’’ a societăţii, ageră, dominată mereu de

un simţ autocritic, încearcă încăpăţânat să facă apel publicului cultivat, preocupat de dezbateri

elaborate, literatură, estetic, diferite forme ale artei (cinematografie, în speţă cea europeană,

opere de teatru, retorică, oratorie, poezii, cărţi, pictură, curente, diferite manifestări culturale

şi nu în ultimul rând muzica.) Avertizează şi duce o luptă mocnită împotriva imbecilizării şi

prostiei, este mereu modestă şi transparentă, gata să acţioneze în folosul umanului şi al

progresului. Este credibilă prin prezentare de argumente şi rezultate constante, interesată de

echilibru şi moderaţie, nicidecum de valori materiale perisabile. Nu este guvernată de

nimeni(sau într-o foarte mică măsură), spre deosebire de jurnaliştii care ,,au pierdut dreptul de

proprietate asupra produselor muncii lor, în favoarea instituţiei (individului) care i-a angajat.’’

(M.Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 124, în Mihai Coman, 2007, p. 239)

Mihai Coman ne sfătuieşte ,,să ne gândim la muzica simfonică stocastică, la curentele

moderne din pictură precum cubismul, la filme precum <<Călăuza>> sau <<Anul trecut la

Marienbad>>, la romane precum <<Ulysse>> de James Joyce sau piese de teatru precum

<<Cântăreaţa cheală>> de Eugen Ionescu.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 21) Exemplele în

materie de artă şi cultură pot continua la nesfârşit, dar nu voi insista. Revista Sunete însă, la

care voi face referire ulterior în studiul de caz, poate fi un bun exemplu în acest sens. Aş

defini-o până una alta ca o revistă care se lasă căutată, dar este uşor de găsit când interesul

există.

Cultura populară preponderentă, promovată intens de media, este fără doar şi poate

accesibilă segmentului străin de regulile esteticului şi normele ce impun pietate, consideraţie

şi respect. Cultura de masă produce bunuri în scopul consumării imediate şi este mereu

generatoare de false dorinţe şi nevoi regeneratoare pentru inutil, iluzie şi comercial.

Expansiunea acestui tip de cultură este implicit influenţată de comunicarea de masă şi

favorizată de satisfacţia individului ce vine nu atât din procesul creaţional, cât din simpla

cumpărare a unui produs, infitit inferior unicităţii artizanale.

Acest tip de comunicare ,,emană de la o sursă individuală sau organizaţională, prin

modalităţi de codare şi multiplicare electronice sau mecanice, adresându-se unor audienţe

7

relativ mari, eterogene şi anonime, care nu au decât posibilităţi limitate de feedback.’’

(Michael Real, 1977, p. 10, în Mihai Coman, 2007, p. 22)

Comunicarea de masă reprezintă ,,practica şi produsul care oferă divertisment şi

informaţii unei audienţe formate din persoane necunoscute; aceste conţinuturi, transmise pe

suporturi tipărite, sonore şi audiovizuale, au statutul unor mărfuri, care sunt produse

industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat şi finanţate de firme

particulare; aceste conţinuturi sunt consumate în mod personal, privat, de către publicul lor.’’

(O`Sullivan et alii, 1994, p. 173, în Mihai Coman, 2007, p. 23)

,,Termenul <<masificat>>, folosit frecvent pentru a denumi aceste tipuri de audienţe,

nu se referă atât la amploarea maselor care primesc produsele mass-media, cât la diversitatea

nedefinită a acestora; ele reprezintă un <<agregat de spectatori, cititori, ascultători şi

privitori>>, caracterizat prin dispersie, anonimat, lipsă de organizare socială, inconsistenţă în

compoziţia socială.’’ (D. McQuail, p. 219, în Mihai Coman, 2007, p. 31) Fiecare dintre noi

consideră că are posibilitatea de a alege dintr-un total imens de produse media, accesibile şi

atractive, însă şi aceasta este în mare parte, o iluzie. Faptul prezentat între ghilimele se referă

aici la înfricoşătoarea amploare a diferitelor forme pe care le ia mass-media pentru a intra sub

pielea tuturor indivizilor, cărora li se răpeşte în final orice urmă de identitate individuală şi

pentru care noţiunea de comunitate este aproape inexistentă.

Comunicarea se face din păcate într-o singură direcţie, receptorii (sau audienţa) fiind

incapabili să dea o replică imediată, să transmită un mesaj înapoi emiţătorului care domină

actul de transmitere a informaţiilor. Acesta nu este perturbat de critici sau păreri considerate

ameninţătoare, deţinând astfel monopolul suprem. ,,În presa scrisă, anumite pagini sau rubrici

găzduiesc scrisorile sau articolele trimise de reprezentanţi ai publicului. Aceste forme de

interacţiune sunt extrem de selective (redacţia alege scrisorile, vocile sau persoanele care vor

apărea în produsul mass-media), fără mare putere de influenţă’’ (Mihai Coman, 2007, p. 32)

Presa este o marfă, o marfă care poate apărea sub formă de divertisment (sport,

muzică ş.a.m.d), informaţii (ştiri, meteo, reclame), idei şi opinii, mesaje educaţionale.

Creatorii de mass-media trebuie să livreze mesajele unui public larg, deci trebuie să elimine

elementele tehnice, de specialitate sau de comprehensiune relativ scăzută.

8

I.2.1 Tipuri de presă, promovarea valorilor

La fel ca în orice altă meserie, şi în mass-media sunt sectoare (fie ele de televiziune,

publicaţii sau staţii emiţătoare de unde radio) aflate într-o competiţie acerbă şi

permanentă. ,,Pe măsură ce concurenţa s-a intensificat şi a devenit un conflict deschis, ziarele

recurgeau tot mai mult la orice invenţie de senzaţie care ar fi putut atrage cititori în plus,

indiferent cât de superficială şi ostentativă.’’ (Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999,

p. 66)

Tot Melvin L.DeFleur şi Sandra Ball ne explică şi ne prezintă poziţia lor cu privire la

faptul că de-a lungul istoriei, ,,treptat, presa a devenit mai puţin senzaţională şi mult mai

responsabilă. S-au conturat o serie de coduri şi norme care defineau limitele şi

responsabilităţile presei. Deşi astăzi presa de masă variază substanţial în privinţa gradului de

aderenţă la astfel de coduri, excesele jurnalismului de senzaţie par să aparţină trecutului. În

general, din aceste experienţe ale ziarului au reieşit un număr de principii instituţionalizate,

care, într-un fel sau altul, au ajutat la clarificarea rolurilor, responsabilităţilor şi politicii mass-

media care au urmat.’’ ( 1999, p. 67)

În prezent, există foarte multe instituţii de presă, care obţin sau nu profit, comerciale

(de scandal) sau necomerciale (de serviciu public), cu abordări, stil şi conţinut diferit,

acţionând în funcţie de nevoile, reacţiile şi capriciile publicului, acoperind o gamă largă de

preferinţe. ,,Influenţa publicului se exercită în mod direct (prin creşterea sau scăderea

vânzărilor unui produs.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 34) În funcţie de educaţia publicului

receptiv, presa poate fi de scandal, de calitate, de informare, destinatarul având fie o cultură

medie, fie una vastă, aparţinând elitei.

Consumul excesiv de divertisment arată nivelul slab al cunoştinţelor oamenilor, poate

chiar sub cel mediu, în timp ce dezbaterea elaborată a unor evenimente (în publicaţii precum

revistele săptămânale Caţavencu şi Dilema veche, ziare cotidiene precum Gardianul, emisiuni

precum Ca la carte, Garantat 100% sau Tu decizi cu jurnalişti precum Cristian Tabără,

Robert Turcescu, Mihai Tatulici sau Lucian Mândruţă, scriitori precum Andrei Pleşu, Mircea

Vasilescu etc.) necesită un bagaj considerabil de informaţii şi o educaţie solidă (publicul

elitist). Revista Cioburi se autodeclară ,,o cronică a neamului prost’’ şi îşi prezintă clar

9

intenţiile în prezentare: ,,De ce facem asta? Pentru că şi noi suntem înfipţi în bolnava societate

românească în care hazul fără caz sau cu caz de necaz rămâne singurul atu.’’ – Biroul de

Dumalistică.

Presa poate fi serioasă, semi-serioasă, populară, tabloidă sau de chioşc, se

concentrează pe teme serioase, pe politic, social, cultură, pe economie, scandal, mondenităţi şi

multe altele. Există şi presa pentru femei, bucătărie, casă, grădină, copii, adolescenţi, cea

sentimentală, religioasă (se distribuie chiar şi în biserici contra unor sume modice) de

divertisment, referitoare la vedete, paranormal, fenomene stranii şi fabulos (multe inventate şi

scornite). De câţiva ani încoace, a apărut şi o revistă lunară specializată, menită să satisfacă pe

plan cultural nevoia de informaţii a iubitorului de muzică, revista Sunete, cu limbaj şi scrieri

dedicate doar cunoscătorului autentic. La aceasta mă voi referi mai pe larg într-un alt capitol,

tot ce pot să spun este că acoperă cu succes un domeniu atât de vast, în toată plenitudinea lui,

cu toate genurile şi subgenurile.

Produsele mass-media eliberează mesaje create de către jurnalişti specializaţi pentru a

exprima opinii, gânduri, pentru a reda informaţii, pentru a imprima sentimente, a persuada, a

îndemna la diferite acţiuni, în funcţie de interesul instituţiei de presă. Comportamentul

individului se poate schimba radical în urma citirii unei ziar sau treptat, fiindu-i implementate

nişte sisteme de valori prin reclame îngurgitate într-un mod repetat. Unele ziare sunt finanţate

exclusiv din sistemul de publicitate (Ex: Timiş Express) fără contribuţia bănească a

consumatorului (self-sustaining). Când se implică material şi publicul, spunem că avem de-a

face cu un sistem dublu de finanţare, adică o piaţă duală.

Mass-media funcţionează conform aşteptărilor publicului. Dacă o publicaţie sau o

emisiune are o valoare constantă şi nu apar fluctuaţii deosebite, se naşte consumatorul fidel,

stabil, care preferă un produs altuia similar cu acesta, fiind convins pe termen lung de

valoarea lui în raport cu imensa oferta a pieţii. ,,Astfel, proprietarul întreprinderii mass-media

ajunge să stăpânească nu numai o instituţie şi un produs de presă, ci şi o masă de oameni care

consumă regulat produsul realizat de el.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 61)

10

I.2.2 Cultura şi inversarea valorilor

Industria culturală simplifică marile opere, le sparge în mai multe materiale perisabile

şi atrage omul cu valori culturale medii să creadă că acel produs ieftin şi amuzant îi va fi de

folos spre îmbogăţirea cunoştinţelor sale în domeniul respectiv. Acesta se plictiseşte repede de

produs şi tinde să îl înlocuiască mereu cu alte şi alte nonvalori care îi apar zilnic în cale,

sperând să găsească o oarecare esenţă. Persistă în această prostie şi se lasă influenţat chiar şi

în cunoştinţa de cauză a acestui fapt şi nu vede nimic rău în această distrare. (de la valori

precum Eric Clapton sau Chris Isaak la nulităţi comerciale precum Pussycat Dolls sau

Rihanna, care nu transmit niciun mesaj, ci doar cuvinte care dau bine şi o imagine pe măsură).

Se ajunge la alienarea indivizilor, la ,,obliterarea aspiraţiilor lor revoluţionare şi la impunerea

unei imagini despre lume în care dominaţia claselor bogate apare ca o realitate normală, de la

sine înţeleasă <<(naturală)>> ‚ acceptabilă şi incontestabilă.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 77)

Observăm cum mass-media impune norme de valoare prin termeni precum ,,hit’’ sau

diferite ,,topuri’’, ierarhii fără nicio bază de studiu sau o reală cercetare statistică. Suntem

angrenaţi într-un miraj, drogaţi cu un spectacol de cuvinte-cheie, după reţete prestabilite, bine

gândite să nu aibă nicio noimă, să fie lipsite de sens, presărate cu cantităţi mari de factor

emoţional, pentru a şterge din noi orice urmă de raţiune, complet dominaţi de afectiv.

Raţiunea nu mai este considerată o virtute, ci o slăbiciune, o deviere, un chin. E greu să mai

gândeşti, e o risipă de timp şi de nervi. O fac alţii pentru tine, alţii îţi spun ce e bine. Valorile

s-au inversat total şi lumea se lasă guvernată de prostie, şi tu care gândeşti eşti cel caraghios.

E un moft să refuzi, să conteşti, să te împotriveşti, e un act de snobism.

11

I.2.3 Bunuri şi valori culturale

,,Fabricarea de bunuri este strict legată de fabricarea de dorinţe.’’ (J.Barbero, 1993, p.

49, în Mihai Coman, 2007, p. 85) Aşa-zisele bunuri de factură culturală, menite să

înlocuiască pe acelea de reală valoare, sunt consumate în cantităţi imense.

,,Cum obiectul cultural şi plăcerea se epuizează în actul consumului, atât produsele,

cât şi interesul pentru ele trebuie mereu împrospătate; de aceea industriile culturale sunt strâns

legate de sistemele de publicitate. Acestea din urmă crează valuri succesive de <<mode>>

(comportament definit prin chiar efemerul său) care, la rândul lor, fabrică mereu noi (şi,

poate, iluzorii) nevoi de consum; datorită sistemului publicităţii, cererea este periodic

<<retrezită>> la viaţă, produsele sunt absorbite şi industriile culturale pot produce mai

departe.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 85)

Temele puierile se vând, mediatizate într-un mod grotesc şi excesiv, cu aceleaşi

emisiuni murdare şi subiecte senzaţionale care prind, cu telenovelele şi sitcom-urile

împrumutate din modelul american de prost gust, cu zâmbetele false şi chinuite ale

prezentatorilor, cu talk-show-urile aparent interesante, cu ştiri care promovează

pseudoinformarea şi violenţa sau cu desene animate care tâmpesc copilul de mic, uitat în faţa

televizorului. Internetul oferă şi el o sumedenie de posibilităţi de maltratare mintală şi

dependenţă virtuală, jocurile pe calculator fiind bazate pe anihilarea adversarului, arme,

imagini şocante, improprii anumitor vârste.

Sunt prea puţini care văd sistemul precum un disc stricat. Manifestarea compasiunii şi

dovada de empatie se face acum prin urmărirea unei emisiuni lacrimogene. Nimeni nu ştie

spre unde ne îndreptăm. Căzuţi în banal, nu mai analizăm nimic, iar de revitalizare culturală

nici că se mai poate discuta.

Preţurile bunurilor culturale pot fi accesibile oricui, sumele nefiind mari (aici ne putem

referi la intrarea de la muzeu, accesul la cinema, biletul la un concert sau la teatru, preţul unui

album de muzică, preţul unei reviste, unui ziar, abonarea la cablu şi internet cu telefonie

mobilă şi minute incluse etc.). Dovada este că toate acestea (incluzând nevoia de informare,

detaşare şi curiozitatea noastră) pot fi satisfăcute în decursul a unei singure săptămâni, dacă

12

ocazia se iveşte. Fiecare dintre noi poate să beneficieze de cele enumerate sus, după preferinţe

bineînţeles.

,,Consumul de bunuri culturale este orientat către produse <<perisabile>>, care îşi

epuizează mesajele (şi semnificaţiile) foarte repede şi care trebuie înlocuite cu altele,

indentice sau asemănătoare. Realizarea unui astfel de circuit implică (şi aceasta este o condiţie

esenţială) accesul liber la piaţa pe care circulă şi se vinde marfa culturală, altfel spus,

<<democratizarea>> accesului la cultură.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 90) Consumatorii sunt

atraşi mai nou de recent (mereu prioritar), de tehnologie, de lumea 3D pe care o oferă

Avatarul lui James Cameron, de sisteme home-cinema de ultimă generaţie, de aparatele

performante pentru redare de imagine foto şi video ş.a.m.d. Este axat pe imaginea vizuală,

virtuală, computerizată şi redată cât mai clar prin definiţie înaltă, şi este interesat mai puţin de

factorul de creaţie artistică prezent într-o filarmonică, o sală de operă, un spectacol de

marionete, sau o piesă de teatru.

I.2.4 Producţia de bunuri

Răbdarea ne-a fost răpită, întrucât lumea nu se mai oboseşte să lectureze conţinutul

unei cărţi, acum lumea răsfoieşte. Toate acestea se întâmplă datorită faptului că omul a fost

rupt de mediu, de natură, de adevărata viaţă. Consideră oricând vizionarea unei pelicule

hollywood-iene de box-office în faţa unui film european, învăluit de mireasma sublimă a

cinema-ului ca artă şi nu ca profit capitalist (sărac în esenţe, dar plin de imagini dinamice

computerizate şi elemente de spectacol exploziv).

,,Pe piaţa bunurilor culturale pătrund tot mai mulţi consumatori: în consecinţă,

producătorii sunt nevoiţi să-şi conceapă mărfurile în funcţie de cererile foarte variate ale

cumpărătorilor. Aceşti consumatori provin din toate clasele sociale, din toate regiunile şi chiar

continentele, din toate religiile şi straturile culturale.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 91)

Producţia culturală de bunuri se prostituează, dorind stârnirea în masă a interesului

indivizilor şi satisfacerea tuturor gusturilor acestora. Acest fapt părea aproape imposibil de

imaginat odinioară, pentru că fiecare om în parte era diferit şi avea alte nevoi, preocupări şi

aspiraţii, proprii caracterului şi personalităţii sale. Conform planului media de acaparare a

acestuia însă, publicul s-a uniformizat în decursul anilor, demonstrându-şi încă o dată natura

13

fragilă şi influenţabilă. Primordială este satisfacerea necesităţii de odihnă şi distracţie,

predominând acea nevoie a umplerii timpului liber cu un oarecare ceva care calmează.

Valorile culturale sunt reduse la un ambalaj cât mai lucios, atrăgător şi înşelător în

acelaşi timp, iar marile teme istorice, muzicale, mitice sau religioase sunt reconstruite

inestetic, distribuite pe suport digital sau electronic. Multe filme de succes de acum sunt doar

remake-uri după versiunea originală clasică. Omul consumă aceste produse individual, în

intimitatea casei, nemaiavând contact cu mediul exterior, nu mai participă la evenimente

culturale (dezbateri, consfătuiri, expoziţii de pictură, etc.), nu mai trăieşte olfactiv, acustic şi

auditiv în adevăratul sens al cuvântului, ci îşi duce viaţa într-un cocon, mulţumit de izolarea şi

solitudinea sa.

Dacă ,,în industriile culturale, succesul de piaţă apare ca o garanţie a valorii estetice:

milioane de discuri vândute, încasările record ale unui film’’ (Mihai Coman, 2007, p. 92), ce

să mai zicem de artiştii de subsol care îşi trăiesc vieţile în umbră, ca nişte şobolani regurgitaţi

de societate. Singurul lor imbold este pasiunea pentru ceea ce fac cu atâta drag şi iubirea

nemărginită faţă de funcţia înnobilatoare pe care o dăruieşte omului arta. Nu cred că valoarea

acestor oameni modeşti poate fi măsurată în cifre, dimpotrivă, cred că subaprecierea lor este o

dovadă de ignoranţă din partea aparatului mediatic.

,,Ceea ce face ca artiştii să nu mai fie consacraţi de recunoaşterea lor de către

<<arbitrii gustului>>, adică de criticii literari şi de artă, de mediul universitar şi de academiile

de prestigiu, ci de către reuşita comercială, dar, la rândul ei, aceasta este determinată de

vizibilitatea în mass-media, vizibilitate frecvent obţinută prin campanii de marketing, prin

reclame sau eforturi de relaţii publice. În acest sistem, un rol aparte le revine jurnaliştilor, care

controlează accesul la public şi care decid (pornind de la criterii comerciale precum

mediagenia unui intelectual sau capacitatea sa de a produce acele formule accesibile şi

spectaculoase care atrag audienţele) ce produse şi ce artişti vor fi promovaţi în emisiunile de

radio şi de televiziune sau în paginile publicaţiilor de mare tiraj.’’ (R. Rieffel, 2005, pp. 316-

327, în Mihai Coman, 2007, p. 92)

,,Omul-media’’ nu va înţelege niciodată valoarea reală a unui lucru, doar dacă acesta

are o valenţă afectivă ridicată. Un bun cultural nu va putea fi înţeles ca atare, datorită

capacităţii reduse de analiză critică asupra calităţii produsului. Individul va prezenta un efort

scăzut în faţa bunului înfăţişat, el nu va considera că face parte din sistemul său de valori,

considerat suprem şi incontestabil (care nu este al său, a fost impus pe nesimţite prin

instrumente media) şi îl va elimina din start, îl va abandona şi nu îl va putea evalua pozitiv).

14

Un iubitor de taraf care urmăreşte Etno TV, confruntat cu un fan Celelalte Cuvinte

(trupă de rock progresiv), nu va înţelege mesajul versurilor elevate, abstracte şi metaforice, nu

va aprecia nici valoarea instrumentală, nici solo-urile de chitară sau de tobe, nici măcar

melodia în ansamblul ei. Nu va distinge un ritm, acordurile ciupite sau coordonarea

membrilor trupei. Pentru el totul ar fi un zgomot indescifrabil. Rockul se aseamănă foarte

mult ca motive şi stil cu muzica clasică, ceea ce ar face imposibil pentru presupusul nostru

rocker pletos să nu înţeleagă mesajul atât de clar al unui Aurel Tămaş caraghios de simplu în

cuvinte şi extrem de accesibil oricui, indiferent de vârstă sau gradul educaţional.

,,Cercetările recente au arătat că puterea de modelare a produselor din industriile

culturale nu este absolută: consumatorii dezvoltă nu numai strategii de întâmpinare şi

acceptare, ci şi tehnici de contracarare şi resemnificare.’’(Mihai Coman, 2007, p.93)

I.3.1 Controlul şi manipularea

,,Nimeni nu poate contesta faptul că presa răspunde unor nevoi şi aspiraţii, clare sau

difuze, ale indivizilor şi colectivităţilor – fiind modelată, asftel, de solicitările sau de

aşteptările acestora – şi că simultan, ea exercită o seamă de influenţe asupra vieţii sociale,

modificând acţiunile indivizilor şi grupurilor.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 95)

Presa controlează mediul în care trăim şi ne informează, răspunzând la nevoia acută a

fiecăruia de a înţelege ce se petrece în jurul lui (Ex: rubrica ,,Pe ce lume trăim ?’’ din

săptămânalul Dilema veche – reiese concret chiar din numele titlului această funcţie în

virtutea căreia acţionează mass-media). Desigur, în informare putem observa şi disfuncţii, iar

când echilibrul ei se clatină, omul intră în panică, fiind obişnuit să fie ţinut la curent cu

actualitatea mediului despre care vorbeam. Media poate crea şi tendinţe agresive şi

antisociale. Poate schimba ideile, sentimentele sau comportamentul indivizilor, iar prin

persuasiune, propagandă şi manipulare a putut stimula şi stârni mase umane imense de-a

lungul vremii, deci indivizii pot fi transformaţi în instrumente.

Există anumite tertipuri de care se foloseşte presa pentru a ajunge la public într-un

mod eficient şi pentru a produce efectele scontate. Printr-o etichetare, fără niciun argument la

baza ei, fie ea repetată sau nu, ea poate influenţa opinia publică într-un mod incredibil.

15

Transferul în presă se realizează prin personalităţi cunoscute sau vedete, care prin

calităţile lor conving publicul asupra unui produs sau a unui fapt. Mărturia este şi ea o tehnică

foarte eficientă şi credibilă, des utilizată, constând în mărturia unui sportiv profesionist sau a

unei opinii specializate privind un produs, ridicându-i valoarea în faţa potenţialilor

cumpărători care receptează mesajul lor şi se încred în aceşti idoli, formatori de opinie. Se

poate influenţa chiar şi actul de vot prin curentul de opinie la modă, iar cel mai elocvent

exemplu ar fi campaniile electorale care vor mereu să dirijeze într-o anumită direcţie numărul

de votanţi. De menţionat ar fi că politicienii preferă oamenii simpli, cărora li se adresează

folosind un limbaj familiar, pentru a le acapara simpatia. Măsluirea cărţilor înseamnă a

prezenta doar o parte de adevăr, selectând anumite fapte doar pentru a prezenta un anumit

punct de vedere. Ar mai fi stereotipurile emoţionale la care se apelează frecvent (un bun

gospodar), tăcerea ilicită, ca mecanism subtil al propagandei (include insinuări, presupuneri şi

sugestii) şi retorica subversivă ca o variantă a măsluirii cărţilor. Ultima se foloseşte spre a

critica pe cineva, a acuza o idee care poate fi bună.

,,Termenul de manipulare se referă la acţiunea de a determina un actor social să

gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu

interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează în mod

intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie.’’ (C.Zamfirescu,

L. Vlăsceanu, 1993, p. 332, în Mihai Coman, 2007, p. 104)

Pentru ca publicul să nu poată reacţiona, el este subinformat, ceea ce înseamnă că

informaţiile vitale nu ajung întotdeauna la acesta. Dezinformarea dislocă opinia iniţială a

individului şi o înlocuieşte cu o alta dorită, prin difuzarea de minciuni despre anumite fapte

petrecute sau persoane, iar contrainformarea transformă zvonul într-o realitate

credibilă. ,,Mass-media este controlată de marile trusturi, care urmăresc interese de dominaţie

economică în consens cu interesele de dominaţie politică ale reprezentanţilor Puterii.

Jurnaliştii aderă la aceste interese şi ideologii şi participă de bunăvoie la procesele de

dezinformare.’’ (M. Palmer, 2003, pp. 97-102, în Mihai Coman, 2007, p. 110)

Oamenii simpli şi modeşti sunt foarte uşor de manipulat. Fără o opinie clară sau

convingeri puternice asupra lucrurilor, ei nu pot înţelege anumite probleme de substrat. Într-

un fel, aceştia ne conduc pe noi, fiind ei conduşi la rândul lor, reprezentând populaţia

majoritară fără un vocabular bogat, alcătuită în mare parte din clasa muncitoare subordonată

statului.

16

Funcţiile presei ca instrument de control diferă, de la cea de socializare şi identitate a

omului la cea de mitologizare şi compensare prin stări intese de emoţie; de la divertisment la

informare şi culturalizare. Educarea publicului se face prin modelare afectivă, informaţia ne

ghidează activităţile zilnice, ne întreţine relaxarea şi ne elimină frustrările, supraveghează şi

interpretează lumea, instaurând modele noi. Oamenii iau decizii în consecinţă, acţionând pe

baza informaţiilor survenite din media şi observă ce i-ar putea afecta într-o măsură mai

directă.

,,Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în întregime

indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de reflecţie, de verificare ori de analiză critică a

versiunilor oferite. Beneficiind de o cantitate uriaşă de informaţii, ajungând astfel la o stare de

saţietate informaţională, omul modern poate deveni apatic, poate renunţa la simţul critic şi la

abordarea activă a informaţiilor.’’ (***, 1972, p. 502, în Mihai Coman, 2007, p. 112)

I.3.2 Izolarea de real, dependenţe

Informaţiile pot veni însă şi în folosul individului, fie ele generale (bursă, cursul

valutar, inflaţie, legislatură), instrumentale (dispunerea radarelor, date şi anunţuri culturale),

de prevenire sau de anticipare (când e vorba de incendii, furtuni, accidente, ameninţări ale

securităţii naţionale şi o serie de alte evenimente neaşteptate).

Căile de acces la sursele de informare sunt mai mult decât numeroase, răspândite în

cyberspaţiu (prin sistemul computerizat) în fiecare casă în parte, până în spaţiul cosmic (prin

sateliţi, telescopul Hubble). Problema este că între noi şi realitate există un mediator care o

interpretează pentru noi; deşi ne oferă un bagaj substanţial de cunoştinţe, ne izolează de

experienţele reale, trăite cu adevărat, substituite cu cele ambalate, preluate, asimilate şi stocate

ca atare.

Contactul nostru cu lumea se realizează mult mai succint ca înainte. Prin urmare,

niciun film de război nu se poate asemui cu povestirea pe viu a unei întâmplări din acea

perioadă, redată de un veteran în vârstă. ,,Devine din ce în ce mai evident că, asemenea

oamenilor din peştera lui Platon, noi trăim într-o lume creată de mass-media mai degrabă

decât în realitatea însăşi. Totuşi, spre deosebire de spectacolul cu umbre al lui Platon,

actualele mijloace de comunicare de masă extind şi nu reduc realitatea cu care venim în

17

contact. Ceea ce noi percepem sunt reprezentări şi nu realitatea, iar acest lucru are cu

siguranţa un efect asupra noastră. Deci, una dintre caracteristicile principale ale actualei

tranziţii către Epoca mass-media este că venim din ce în ce mai mult în contact cu

reprezentări mediatizate ale unei lumi fizice şi sociale complexe, mai degrabă decât cu

aspecte obiective ale mediului nostru înconjurător.’’(Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-

Rokeach, 1999, p. 258)

,,Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat şi

coerent, încărcată cu un anumit sens şi ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind

de la aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor deciziile inerente existenţei de zi

cu zi. ’’ ( M. Palmer, 1994, p. 107, în Mihai Coman, 2007, p. 116)

Observăm că omului nu îi place să fie ghidat la fiecare pas, ci doreşte să aibă o

oarecare putere de acţiune, cu un mic ajutor din partea presei însă. Consideră foarte natural ca

orice informaţie să îi fie facilă în orice moment, iar dacă această normalitate nu îi este

disponibilă, atunci intră în panică şi ia cu greu fiecare decizie, având dubii asupra mediului.

(deconectarea de la internet, lipsa celularului, sau mai rău a telefonului fix, accesul la

televizor, radio, calculator, etc.) De câte ori nu auzim expresia ,,Parcă sunt rupt de lume !’’.

Deşi ne place distrarea oferită de mass-media, ştirile tratate obiectiv şi serios vor avea

mereu întâietate în faţa datelor pline de senzaţional şi de multe ori distorsionate (cu un grad

redus de interes şi credibilitate în unele cazuri extreme, de disperare sau simpla nevoia de

evadare din subiectivism şi emoţie). Acesta este argumentul care stă la baza teoriei că treptat,

cu puţin efort, publicul poate fi reeducat, poate fi reînştiinţat de puterea sa intelectuală, mereu

bogată în resurse, poate fi stimulat înspre alte direcţii, pe căi mai bune.

18

I.4.1 Presa azi, funcţia de culturalizare

Presa nu mai are aceeaşi greutate pe care o avea odinioară, când era într-adevăr a patra

putere a statului şi reuşea să informeze corect, semnalând serioasele probleme, erori şi dileme

ale societăţii, fără a altera opinia publică, informând obiectiv şi încercând o educare a

cetăţeanului; adevăratele ştiri nu ni se dau spre cunoştinţă, deci ele nu există, deci ce nu ştii nu

te ucide

Ştirile actuale nu ar trebui să ne sperie, dar nici să ne lase impasivi, trebuie să fim

conştienţi şi ageri, să distingem între senzaţional şi real şi să nu ne lăsăm prinşi în valul

factorului socio-emoţional, să cerem surse, argumente.

Redacţiile nu trebuie să sufere de elitism, dar nici să încurajeze căderea omului în

prostie şi banal, ci să încearce să-l stârnească, să-l provoace la critică, cugetare şi reacţie, prin

tratarea atentă a subiectelor, acţionând împotriva impasivităţii. Trebuie să reuşească să

informeze corect, semnalând serioasele probleme, erori şi dileme ale societăţii fără a altera

opinia publică, informând obiectiv şi încercând o educare a cetăţeanului. Adevărata putere şi

esenţa omului raţional, care îl face mai bun, mai blând şi mai curajos, este cunoaşterea şi

informarea corectă.

,,Consumând produsele mass-media, milioane de oameni se găsesc legaţi prin

nenumărate fire nevăzute: fiind expuşi constant aceloraşi mesaje, ei ajung să împărtăşească

aceleaşi valori şi reprezentări culturale, să posede cunoştinţe asemănătoare, să gândească prin

informaţii, poveşti şi simboluri analoage. ’’ (Mihai Coman, 2007, p. 119) Publicul creat de

mass-media (prezentă constant în viaţa noastră) poate fi definit drept o comunitate de oameni

rupţi unul de altul, cu preocupări asemănătoare, ce nu se cunosc între ei însă.

Funcţia de culturalizare a ansamblului mass-media transmite receptorului modele,

valori culturale, precum anumite norme de educare. Funcţia de divertisment informează foarte

puţin, cufundă persoana într-un univers ireal, unde acesta va rămâne pentru câtva timp, trăind

experienţe şi situaţii imaginare intense (concerte, proiecţii, jocuri, filme) de care nu ar avea

parte în mod obişnuit. Capitalul imens obţinut în urma supunerii indivizilor la asemenea

spectacole de trăiri a determinat privilegierea ,,produselor orientate spre distracţie şi evaziune,

19

în defavoarea altora, care vizează informarea, educarea ori socializarea.’’ (***, 1986, p. 120,

Mihai Coman, 2007, p. 125)

I.4.2 Roluri şi influenţe

Opinia publică este remodelată, valorile transmise sunt asimilate, schimbarea

comportamentelor se simte, procesele de persuasiune sunt numeroase şi insesizabile, iar

reacţia finală a receptorilor va fi uniformă, astfel ,,mass-media ar funcţiona ca un declanşator

de comportament social <<programat>>, fiind de ajuns o campanie de presă bine

<<construită>> pentru a obţine imediat orientarea atitudinii şi comportamentului publicului în

direcţia dorită’’. (Mihai Coman, 2007, p. 155)

Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach vin şi completează, elucidându-ne faptul că

,,membrii maselor puteau fi influenţaţi de aceia care deţineau mass-media, mai ales prin

utilizarea apelurilor emoţionale.’’(1999, p. 169) Noua eră era, după Gustave Le Bon, o epocă

a mulţimilor, în care emoţiile mai curând decât raţiunea guvernau acţiunea colectivă.

Concluzia pesimistă – că societatea se compunea din indivizi care nu erau uniţi prin legături

sociale coerente şi deci erau conduşi de partea iraţională a naturii lor umane.’’ (Melvin L.

DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 187) Situaţia prezentată explică fenomenul de

diferenţiere socială în societatea modernă.

Minorităţile tăcute, formate din lideri reali de opinie, retrase spre o poziţie tăcută, nu

afectează mişcarea generală a societăţii. Fac apel doar la acel segment cu adevărat interesat

de valori, cultură, morală şi estetic. Norocul nostru este că ele încă rămân o formă de

rezistenţă care acoperă acel minus de informaţie necesar multora dintre noi, puţini dintre noi

fiind însă conştienţi de acest fapt.

Suntem nişte receptori activi, şi acţionăm raţional, după preferinţe şi caracteristici

proprii, de aceea audienţa se împarte pe mai multe grile. ,,Indivizii expuşi unor mesaje mass-

media au tendinţa de a selecta elementele care confirmă valorile ori normele familiare lor şi

de a le respinge pe cele care le infirmă.’’ (Joseph Klapper, 1961, în Mihai Coman, p. 165)

Tindem să dăm o importanţă deosebită evenimentelor pe care se insistă excesiv,

deoarece noi credem despre jurnalist că are un anumit blazon şi compentenţă, că nu înşeală, că

toate faptele prezentate sunt rezultatul unor cercetări temeinice şi sunt de interes major.

20

Prioritatea presei este însă criteriul ,,newsworthines’’, logica fiind una standard şi pur

economică, anumite ştiri de o importanţă incontestabilă putând fi oricând eliminate din

mormanul de informaţii care sosesc într-o redacţie să zicem. Ştirile care merită sunt cele care

intrigă, care au un ecou deosebit, un impact puternic şi pot fi prelucrate în stil

senzaţional. ,,<<Etichetele>> pe care le <<lipeşte>> unor anumite evenimente, felul cum

prezintă o temă, cum ignoră alte teme, cum descrie diferite personalităţi, totul poate declanşa,

prin acumulare, efecte şi contra-efecte imprevizibile.’’(Mihai Coman, 2007, p. 172

,,Jurnalistul trebuie să-şi păstreze proaspete curiozitatea epistemică, dorinţa de a

iscodi, de a afla şi de a comunica tuturor noutăţile. Toate acestea se vor desfăşura însă, fără

nici o atingere cu interesul personal, în toate variantele lui; material, precum şi ceea ce ţine de

opţiunile, preferinţele, prejudecăţile personale, în acest fel, se face un prim pas, dar uriaş,

către atingerea standardelor acurateţei. Prin acurateţe trebuie să înţelegem exactitatea

informaţiei. Corectitudinea informaţiilor în text, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi forma.’’

(Cristian Florin Popescu, 2003, p. 124-125)

I.5.1 Presa specializată

,,Chestiunile legate de publicul ţintă sunt, de altfel, destul de dificil de repetat şi de

descris datorită faptului că <<există tot atâtea publicuri, câte grupuri cu venituri variate, cu

educaţii variate, cu gusturi şi implicare civică diferite.>> Ce interesează şi convine unui

public poate să pară trivial sau neconvenabil, altuia. Mai mult: definirea fiecărui public nu

este statică niciodată>’’ (Cristian Florian Popescu, 2003, p. 29)

Jurnaliştii urmăresc ce scriu colegii lor de breaslă, preiau, dezbat şi dezvoltă anumite

subiecte care satisfac aşteptările publicului, de aceea vom observa aceeaşi ştire în mai multe

ziare, repetată de mai multe posturi. Selectăm din conţinutul de produse cele considerate utile

nevoilor noastre (de odihnă sau informare). Fiecare instituţie media se află în concurenţă cu o

alta de aceeaşi factură şi trebuie să convingă oamenii de valoarea mesajelor, să menţină

legătura cu aceştia prin jurnaliştii specializaţi pe cât mai multe domenii (politic, social,

cultural, religios, în funcţie de vârstă, sex), deci să-şi formeze o audienţă cât mai mare.

,,Comte era uimit de marea diversitate a sarcinilor, intereselor şi funcţiilor care

caracterizau o societate şi urmărea cu atenţie modul în care fiecare individ sau grup părea să

21

ţintească scopuri individuale; totuşi, rezultatul final este acela al unui sistem ce funcţionează

perfect. Unul din principiile de bază ale organizării societăţii (ca organism), pe care îl

considera răspunzător de această situaţie, îl interesa foarte mult. Acest principiu era

specializarea. Diviziunea funcţiilor pe care oamenii şi le asumă voluntar, considera el, era

cheia nu numai a stabilităţii societăţii, dar şi a posibilei sale dezorganizări.’’ (Melvin L.

DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, pp. 154-155)

Echilibrul general este dat de oameni specializaţi pe un anumit domeniu, căruia i se

dedică în întregime şi pe care se concentrează în aşa fel încât rezultatul şi produsul final să fie

unul consistent şi de valoare. Unii se axează pe sport, pe politică, economic, informaţii

meteorologice, în timp ce pe alţii i-ar preocupa cultura.

Revista Sunete este specializată în muzica de bun gust şi are grijă în mod voluntar de

public, îl sfătuieşte, având sloganuri de tip educativ: ,,Revista Sunete recomandă consumul

responsabil de muzică’’. Toţi cei angrenaţi în această muncă studiază, participă la concerte şi

evenimente majore/underground, au cochetat cu scena muzicală sau cântă în prezent (Berti

Barbera, Dj Hefe), deci se pot pronunţa asupra situaţiei în care se află România din acest

punct de vedere, tratând genuri şi artişti autentici, preocupaţi de o informare amplă şi corectă.

,,Receptarea mass-mediei este un act de impunere unidirecţională a unor conţinuturi,

sau, din contră, un proces <<interactiv>> în care spectatorii <<stabilesc semnificaţii proprii şi

construiesc propria lor cultură>> ?`` (I. Ang, 1992, p. 75, în Mihai Coman, 2007, p. 176)

Răspunsul la această întrebare este simplu. Se fac studii intense în acest sens, zapping-uri,

chestionare, suntem somaţi să ne dăm adesea cu părerea, se fac statistici bazate pe opiniile

fiecăruia dintre noi. Comunicarea de masă stimulează schimbarea, măreşte cererea pentru

serviciile oferite, mereu reînnoieşte oferta cu alte invenţii care nu dau voie plictisului să

intervină (schimbarea periodică a siglelor, formatului).

Coman spune clar că ,,factorul esenţial în industriile culturale la scară globală este

cererea, că producţia urmează criteriile instituite de consumatori.’’ (2007, p. 197) Deşi

globalizarea distruge autenticul şi tradiţiile, multitudinea ofertelor contribuie inevitabil la

diversitate, indiferent de suportul pe care acestea se află. (internet, CD, player). Aici intervine

ceea ce se numeşte principiul atenţiei selective, unde oamenii filtrează enormitatea

informaţională pe care o au la îndemână prin prisma propriilor convingeri şi aspiraţii,

selectând ce li se pare mai convenabil şi mai util. În felul acesta se evită suprasocilitarea şi

suprasaturaţia (mesajele publicitare). ,,Aşa cum mulţi oameni aruncă la coş corespondenţa

fără nicio valoare fără să o deschidă măcar şi păstrează doar scrisorile importante, tot aşa ei nu

22

sunt receptivi la mesajele mass-media care-i interesează prea puţin sau chiar deloc şi urmăresc

doar ce le place.’’ (Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p. 198)

,,Conţinutul ziarelor şi revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiene

tratează teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieţii casnice, probleme

internaţionale etc. ; ele încearcă să nu ignore nici un subiect de interes şi nici o arie a vieţii,

deoarece publicul lor este eterogen, răspândit pe o arie geografică foarte vastă, cu probleme

de viaţă, aspiraţii şi preocupări extrem de diverse.’’ (Cristina Coman, 2004, p. 30)

Iată, şi această autoare punctează diversitatea presei scrise şi capacitatea de a îngloba

toate preocupaţiile generale şi mai puţin generale, astfel încât să satisfacă orice gust, orice arie

culturală, orice domeniu de interes major sau mai restrâns, mai al elitelor.

,,Publicaţiile specializate se pot clasifica după publicul-ţintă şi după conţinutul

specific. Există, astfel, numeroase publicaţii pentru femei, pentru copii sau tineret, pentru

bătrâni, pentru bărbaţi, pentru locuitorii zonelor rurale, pentru diversele profesii (medici,

jurişti, cadre didactice, specialişti în telecomunicaţii etc.), la fel cum există publicaţii pe teme

economice (şi chiar mai specializate, unele ocupându-se de problemele financiare, altele de

viaţa burselor, de investiţii, de imobiliar sau de anumite ramuri industriale etc.), pe teme

casnice (despre arta culinară, despre grădinărit, despre interiorul casei, despre îngrijirea

copiilor etc.), pe teme sportive (în general sau pe ramuri de sport), pe teme politice, pe teme

religioase, pe temele privind petrecerea timpului liber (de la programele emisiunilor de radio

şi televiziune la presa de vulgarizare ştiinţifică sau la presa diverselor hobbyuri, cum ar fi

moda, pescuitul, navigarea pe Internet, navomodelismul, jocurile pe calculator, şahul, filatelia,

muzica etc.), ori pe teme aflate la limita dintre presă şi literatură (aşa-numita presă

sentimentală, care publică povestiri tandre, confesiuni, zodiacuri, sfaturi de viaţă etc.)’’

(Cristina Coman, 2004, p. 30)

Oamenii din mediul rural sunt interesaţi de echipa locală de fotbal, de ce se întâmplă

în sânul primăriei, ce mai se vinde la piaţă, în general lucruri legate de administraţie, cultură

agricolă, ştiri meteorologice, politice sau anunţuri mortuare. Poţi citi o publicaţie gen Practic

Magazin dacă vrei să găteşti, răsfoieşti PC Games sau Level dacă te preocupă utltime noutăţi

în materie de tehnologie, plăci video sau jocuri. Ai tot felul de ghiduri pentru casă şi

grădinărit dacă te apuci de construit sau de design interior, citeşti Lumea copiilor dacă ai şi tu

unul, iar dacă eşti economist sau urmăreşti bursa şi te interesează mediul afacerilor, vei citi

Capital, Forbes, sau Săptămâna Financiară. Dacă eşti adult şi îţi plac pictorialele nud cu

femei goale, răsfoieşti o foaie lucioasă de Playboy sau FHM; adolescenţii se complac în

23

reviste cu sclipici precum Popcorn, iar fetele cu lipici se delectează cu un Cool Girl. Femeile

cu stil cumpără Bolero, Glamour, Unica, The One, Avantaje, Tabu, Tango sau Cosmopolitan,

în timp ce bărbaţii, iubitori de viteză şi maşini performante, vor opta pentru un Autoshow.

Dacă te interesează cu adevărat muzica bună şi toate ştirile legate cap la cap într-un teanc

lunar consistent, vei alege desigur revista Sunete, una căruia îi pasă de publicul pe care şi-l

cultivă, îl modelează şi îl educă, dovadă că tirajul acesteia este foarte redus. La fel, dacă vrei

să fii pus la punct literar, cultural şi vrei o alternativă la ştirile sâcâitor de brutale şi

tabloidizate, vei alege săptămânal să lecturezi Dilema Veche, sau sora lunară a acesteia,

Dilemateca, bogată în recenzii de carte, cronici de film, interviuri, editoriale, jurnale sau

reportaje de clasă.

Dacă vrei cu adevărat cultură şi presă mai de nuanţă, o vei găsi cu greu, dar există şi

de aceea nu trebuie să generalizăm când folosim termenul de ,,revistă’’, unul care a devenit

echivalent şi sinonim cu kitsch-ul. La fel putem spune şi despre săracul ziar. Publicaţiile de

scandal, bârfă şi fotbal (pentru că termenul ,,sport’’ a fost eclipsat să devină ceva abstract) se

vând cel mai bine, în milioane de exemplare zilnic, dar nu le voi mai aminti. Cotidienele de

ştiri precum Jurnalul Naţional sau Gardianul sunt şi ele importante şi des luate în considerare

de cititori, iar Întâmplări adevărate şi Povestea mea sunt degustate de oamenii slabi, care

caută emoţii ieftine şi minciuni veridice în publicaţii facile care îmbrobodează minţile

românilor şi îi face aşa cum vrea statul, proşti grămadă.

,,Majoritatea publicaţiilor specializate sunt săptămânale sau lunare, dar acest lucru nu

constituie o regulă obligatorie.’’ (Cristina Coman, 2004, p. 30)

24

1.5.2 Profesie, atribuţii, piedici

Atribuţiile şi statutul profesional al jurnalistului îl obligă să caute, să selecteze şi să

ofere informaţii, să promoveze valori, indiferent de sfera pe care o tratează. El este un lider de

opinie care convinge, mobilizeză, influenţează în mod definitoriu acţiunile colectivităţii şi

oferă divertismentul drept calmant.

Profesia unui jurnalist implică artă, inspiraţie (adesea inconstantă), noroc şi carismă.

Prin munca lor îşi pot demonstra competenţa, atribuind unor fapte şi evenimente valoare

artistică sau de ştire. ,,Termenul jurnalist se referea iniţial la cineva care ţinea o evidenţă

sistematică a anumitor întâmplări pe o anumită perioadă de timp şi care avea intenţia să facă

acele date publice.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 240) Mai departe, ,,termenul şi-a lărgit aria de

utilizare, iar acum se referă la indivizii care sunt implicaţi într-o încrengătură stufoasă de

activităţi – <<relatare, critică, emiterea unor opinii şi oferirea unor judecăţi de valoare despre

lumea înconjurătoare.>>’’ ( G.S. Adam, în Mihai Coman, 2007, p. 240)

Din cauza ritmului alert în care se lucrează şi condiţiilor pe care le impune nevoia de

recent, jurnaliştii îşi aleg atent membrii sau îi exclud imediat, de la primele abateri grave,

având reguli proprii şi un cod etic pentru buna desfăşurare a lucrurilor. Nou-veniţii sunt

urmăriţi la tot pasul, pentru că sunt consideraţi incompetenţi din start. Acceptaţi greu şi forţat,

văzuţi drept o ameninţare, indiferent de cunoştinţe, ei îşi vor dovedi cu greu

abilităţile. ,,Profesia este supusă tuturor condiţionărilor producţiei de serie pentru o piaţă

concurenţială: jurnaliştii trebuie să fabrice, în regim de bandă rulantă, sub presiunea

timpului’’ (Mihai Coman, 2007, p. 238). ,,Şi încă ceva: în jurnalism, a scrie înseamnă, de

asemenea, a răspunde ordinului unui editor, a-ţi îndeplini obligaţiile de serviciu, şi nu a te

abandona, la voia întâmplării, unei plăceri rare, imprevizibile.’’(Mihai Coman, 2007, p. 277)

Vedetele precum Jay Leno sau David Letterman îndeplinesc o funcţie securizantă, sunt

un factor de stabilitate într-o lume dominată de haos şi durere, promovând insensibilul; tot

ceea ce fac ele este ridicat la rangul de spectaculos.

La modul serios, munca jurnaliştilor este o risipă extraordinară de nervi, timp şi

energie. Angrenează şi concentrează un colectiv întreg, repartizat pe mai multe sectoare şi

depinde de factori precum: fondurile financiare, scumpirea hârtiei (costuri de producţie),

25

ocuparea spaţiului publicitar, doleanţele şi restricţiile fixate de furnizorii de publicitate,

dotările tehnice, costul ştirilor, plătirea angajaţilor (reporteri, fotografi, editori, redactori,

corectori...) şi multe altele.

În vârtejul mass-media care ne învârte zilnic privirile, reporterii au un rol imens: iau

interviuri la faţa locului (conectaţi direct mediului), verifică arhive, dosare, biblioteci, scriu

textele, dar toate acestea pot fi în zadar dacă editorul nu le consideră de folos. Ca să nu ia

munca de la capăt sau ca să nu îi ia faţa altcineva dintre colegi, precauţia pe care şi-o iau se

leagă de talia artistului căruia îi cere o părere, evenimentul pe care face reportajul şi factorul

de exclusivitate. Factorul de noroc nu poate fi nici el ignorat, plus că cei mai valoroşi reporteri

sunt primii selectaţi pentru fapte de importanţă majoră, primesc ponturile înaintea altora care

abia îşi încep cariera sau sunt izolaţi de asemenea indicii preţioase. Trebuie să posede abilitate

comunicaţională, curaj, o memorie bună şi mereu un reportofon (sau alt echipament tehnic de

înregistrare).

,,Spre deosebire de reporter, definit printr-o activitate de teren, mobilă şi imprevizibilă,

editorul este acela care, lucrând în permanent în <<birou>>, selectează, revizuieşte şi

pregăteşte materialele pentru publicare. El reprezintă deci o funcţie-cheie în angrenajul unei

redacţii, deoarece deciziile sale determină conţinutul şi aspectul fiecărui nou produs

mediatic.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 279)

Educaţia personalului care concepe ştirea influenţează drastic calitatea acesteia şi stilul

în care ea este scrisă. Este foarte important şi contează foarte mult mediul social în care a trăit,

dacă consumă produse culturale în mod frecvent, religia acestuia sau convingerile politice. În

fapt, relatările jurnalistice ne schimbă lumea, o recreează prin ochii lor, ai oamenilor de presă,

atotştiitori, printr-un limbaj accesibil publicului larg. ,,Cercetările sociologice sugerează ideea

că elitele jurnalistice stau la baza unei noi identităţi culturale, sociale şi psihologice, identitate

care pare să fie adoptată de public. Jurnaliştii constituie o elită în termeni de statut economic,

de percepţie publică şi influenţă socială.’’ (Mihai Coman, 2007, p. 327) Adevărata elită este

cum am mai spus, una minoritară, în care nu pătrunde oricine. Cel care face parte din aceasta

are un grad de cunoaştere aparte, diferenţiindu-l de masa de capete goale din ţarcul pus la

dispoziţie de media. Ea nu depinde de puteri ale statului sau trusturi, ci este concentrată pe

munca şi încăpăţânarea cu care îşi dedică devotamentul înspre public, având convingerea că

mesajul va avea un ecou, cât de mic, în societate.

Putem distinge mai multe modele ale jurnalismului, ,,modelul pieţei (în care jurnaliştii

dau publicităţii ceea ce îşi doreşte) modelul militant (în care transmit perspectivele partidelor

26

politice) şi modelul responsabilităţii (în care transmit perspectivele partidelor politice) şi

modelul responsabilităţii (în care oferă ştirile de care cetăţenii au nevoie pentru a fi

participanţi informaţi la viaţa democratică).’’ (Mihai Coman, 2007, p. 329) S-a descoperit că

studenţii de la jurnalism asiprau spre trei modele de jurnalism – cel care educă, cel prin care

se exercită puterea şi cel care dictează. (S. Splichal, C. Sparks, 1994, în Mihai Coman, p. 329)

,,De asemenea, identitatea profesională este construită ca un pendul ce oscilează între doi poli:

reprezentările simbolice axate pe iraţional – talent, vocaţia înnăscută, noroc, intuiţie etc. – şi

reprezentările simbolice provenite din sfera profesionalismului, care scot în prim-plan valorile

raţionalităţii: responsabilitatea profesională, respectarea standardelor etice, aplicarea unor

competenţe dobândite printr-un proces de formare lentă şi reflexivă etc.’’ (Mihai Coman,

2007, p. 331)

I.6.1 Atitudinea şi informarea corectă

Când vine vorba de o informare corectă, faptul de presă irelevant dispare din meniul

cititorului. Prin urmare, acesta se axează pe ştirile care contează şi care ar putea să îi afecteze

libertatea şi drepturile constituţionale. În adâncul lui ştie că toate tabloidele bogate în bârfă şi

zvonuri nu îl ajută cu nimic. Desigur, pe deasupra, fiecare dintre noi am dori o presă cât mai

originală şi atractivă, care să ne informeze şi să ne slujească interesul într-un mod cât mai

pertinent şi plăcut.

,,Se caută pertinenţa şi calitatea. Până şi ziarele bulevardiere au fost surprinse să afle

că, alfel decât se credea, cititorii sînt mai degrabă dispuşi să renunţe la sex, crime şi

cancanuri, decît la opinie, reportaj şi cultură. Cititorul de ziare vrea acurateţe, dar în acelaşi

timp emoţie. Vrea obiectivitate, dar şi un pic de angajament. Vrea distanţă critică, dar şi

căldură şi compasiune. Vrea imagini grăitoare, dar şi explicative. Grafica şi elementele de

paginare sînt esenţiale pentru a atrage atenţia. Se presupune că cititorii aleg publicaţiile şi în

funcţie de prima pagină.” (Matei Martin, p. 9, în Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010)

,,Este important ca tinerii noştri colegi de pe băncile şcolilor de jurnalism să înveţe nu

numai cum funcţionează <<jurnalismul genurilor mixte>>, ci şi cum să scrie şi să producă

ceva rapid şi eficient, dar şi să înţeleagă că există modele jurnalistice demne de urmat,

modelele mari; şi, în acelaşi timp, motivul pentru care sunt mari şi cum au devenit astfel. De

ce? Nu numai pentru că ei erau nişte maeştri jurnalişti minunaţi şi editori inteligenţi şi abili,

27

dar mai ales pentru că aveau o anumită atitudine. Atitudine: cuvîntul nu mai este la modă.

Înseamnă să îţi aperi crezurile, să nu te pleci în faţa modelelor de scurtă durată, a aşteptărilor

nerealiste în materie de profit sau a bilanţurilor financiare. Sînt convins că, dacă partea

jurnalistică a unui ziar sau a unui trust de presă este sănătoasă, atunci, pe termen lung, partea

economică va fi la rîndul său sănătoasă (Heribert Prantl, p. 10-11, în Dilema veche – 14-24

ianuarie 2010)

Prin urmare, sfătuieşte viitorii colegi de breaslă să ia aminte de la mentorii şi pionierii

acestei meserii, să fie ageri şi să nu renunţe la sistemul de valori în care cred. Jurnaliştii din

ziua de azi sunt uşor ademeniţi şi cumpăraţi şi uită complet de motivele pentru care au ales

această meserie când sunt intimidaţi sau atraşi de puterea banului, pierzându-şi aşadar vocaţia.

I.6.2 Elaborarea şi esenţa

,,Mulţi patroni de presă, neinformaţi, au prejudecata că <<oamenii nu (mai) citesc

texte lungi’’>>. <<O tâmpenie>> – spune Carlo Imboden: un text bun se citeşte indiferent de

lungime. Ba chiar – explică el într-unul dintre studiile sale – se pare că cititorii acordă mai

multă atenţie unui text mare, îl parcurg cu mai multă răbdare şi chiar cu bunăvoinţă,

acceptând să citească până şi pasaje explicative complicate sau aparent inutile, pentru a

ajunge la esenţa chestiunii. Comportamentul e determinat de respectul faţă de autor, faţă de

tema în cauză şi, nu în ultimul rând, faţă de munca editorială. În schimb, textele scurte sînt

parcurse adesea în diagonală, ba chiar sînt lăsate deoparte, cititorul extrăgându-şi informaţia

doar din titlu sau din chapeau.’’ (Matei Martin, p. 9, în Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010)

Ni se explică clar cât de important este să nu scoatem din circulaţie textele elaborate

care tratează unele teme în profunzime, pentru că atunci şi esenţialul îţi va pierde din valoare.

Uneori cantitatea înseamnă calitate şi ziaristul trebuie să nu uite că vocaţia sa este de a scrie

un articol atât de mare cât consideră el necesar, dacă asta ar fi condiţia pentru a elucida un

fapt sau un eveniment. Sigur, nu trebuie exagerat, orice ştire în plus dăunează, aşadar, faptul

relatat trebuie să fie cât mai concis cu putinţă – maxim de informaţie în minimum de cuvinte.

,,Textul trebuie şi el simplificat, redus, schiţat dacă se poate doar, nu mai se acceptă

stilul elaborat care te pune pe gânduri. Cei care citesc texte pe Internet sînt obişnuiţi să

parcurgă textele in diagonală, în câteva secunde - şi atunci si intertitlurile le sânt de ajutor.

28

Asemenea trucuri ieftine par, pentru cititorul de ziar redundante. Dacă a hotărât să-şi cumpere

un ziar înseamnă că e dispus să investească şi timp pentru a-l citi, aşa că de ce să-i furi

plăcerea oferindu-i un rezumat alcătuit din trei titluri şi-un citat scos in vedetă ?” (Matei

Martin, p. 9, în Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010)

Dacă lumea va ajunge să citească doar lead-ul şi unele intertitluri, ba uneori doar titlul

chiar, nu va putea întelege faptul în toată plenitudinea lui şi nu-l va lăsa pe jurnalist să fie

câtuşi de puţin original.

I.6.3 Dispariţia tiparului, revoluţia Internetului

,,Dovada importanţei presei este veche de 177 de ani, începe în 1832 şi continuă până

în prezent. Ea rezultă din întreaga istorie a democraţiei germane. Istoria aceasta începe în

1832 la castelul Hambach, odată cu prima demonstraţie de masă din Germania. Liderul

organizării sale a fost strămoşul nostru jurnalistic, Philipă Jakob Siebenpfeiffer, născut în

1789, anul Revoluţiei. Atunci când guvernul a confiscat tiparniţele, Siebenpfeiffer l-a dat în

judecată pe motiv că oprirea lor era un gest la fel de neconstituţional ca oprirea lucrului

cuptoarelor de gătit. Aceasta este o exprimare minunată, deoarece conţine recunoaşterea

faptului că libertatea presei este pâinea cea de toate zilele a democraţiei.” (Heribert Prantl, p.

10, în Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010)

Nu trebuie să ne sperie această epocă media a cyberinformaţiei, chiar dacă fluxul de

transmitere a acesteia (cu mari lipsuri de veridicitate) se realizează uimitor de rapid. Când

lumea nu va mai ştii să deosebească o ştire bună, palpabilă (adevărată) de una proastă sau

neimportantă, chemarea şi rolul jurnalistului vor fi esenţiale. Acesta se asigură de ordinea şi

bunul mers al societăţii, educă cititorul şi îl învaţă să reflecte şi să digere informaţia prin ştiri

de reală valoare. Internetul pare a fi un instrument scăpat de sub control, însă orice trecere

spre nou înseamnă teamă de necunoscut şi deci, o neputinţă. Aceasta poate fi îndreptată însă şi

se poate elimina această frică.

,,Pe jurnalismul bun îl aşteaptă vreumuri nu bune, ci măreţe. Jurnaliştii n-au avut

niciodată o audienţă mai mare decât cea de după revoluţia digitală. Jurnalismul n-a fost

nicicând mai accesibil în intreaga lume ca acum. şi probabil că nu a existat o cerere atât de

mare pentru un jurnalism care să lumineze şi să clarifice, pe care te poţi baza şi de la care

29

aştepţi o îndrumare. Dar este adevărat că lărgirea cunoaşterii ce poate fi obţinută prin

intermediul Internetului (pe care filozoful Martin Bauer o numeşte lărgirea <<orizontală>> a

cunoaşterii) se obţine plătind preţul renunţării la cunoaşterea aprofundată (adică, în

terminologia lui Bauer, la verticalitatea ei). Pe scurt, cantitatea de informaţii creşte, dar fără ca

ele să fie procesate. Acest lucru îi pune pe jurnalişti faţă în faţă cu o nouă sarcină: singurul

remediu împotriva <<balastului informaţional>> sînt reflecţia atentă şi cultura generală.

Jurnalismul de presă scrisă trebuie deci să reacţioneze la revoluţia mediatică prin inventarea

unor noi <<formate>>, jurnaliştii asumându-şi sarcina alegerii grîului de neghină. Noile

formate sînt cele în care cantitatea uriaşă de informaţii de pe Internet este sortată şi evaluată.”

(Heribert Prantl, pp. 10-11, în Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010)

Prantl avertizează că ,,Profesia cunoscută astăzi sub numele de jurnalist va deveni

astfel un jurnalist de umplutură multifuncţional, al ziarelor şi al site-urilor web.”

,,Aptitudinea aceasta de a umple nu este acelaşi lucru cu instituţia culturală

democratică pentru apărarea căreia a fost instituit dreptul fundamental al libertăţii presei.

Libertatea presei ar putea înceta să mai existe dacă acest privilegiu este prost înţeles ca

libertate lipsită de responsabilitate - şi dacă trusturile media se pun în rând cu toate celelalte

concernuri producătoare de profit. Managerii se înşală dacă sînt convinşi că producerea unei

publicaţii tipărite nu diferă de cea a unei bande adezive. (Heribert Prantl, p. 11, în Dilema

Veche – 14-24 ianuarie 2010 )

Aparent, presa este un produs care costă bani ca oricare altul şi satisface unele nevoi.

Prantl explică faptul că materialele media nu sunt doar un bun de consum comercial ca oricare

altul, ci au în spate nişte cerinţe care obligă la respectarea principiilor în virtutea cărora mass-

media a funcţionat dintotdeauna (de la tipar încoace). Dacă acest lucru se ignoră, identitatea

presei se va schimba şi nu-i va mai putea permite practic să funcţioneze sub această denumire.

Pentru că informaţia de pe Internet a crescut într-un mod extraordinar, toată lumea s-a

încrezut în ideea că într-un final nu tocmai fericit, ziarul tipărit va muri. Dacă ziarul însă va

ştii să protejeze informaţia, (greu de obţinut de cărte ziarişti şi atât de uşor de obţinut mai nou

de către cititor) el va putea rezista fluxului de gratuităţi online. Multe ziare au acceptat deja,

datorită sponsorizărilor şi diverselor reclame, să-şi posteze informaţia aproape pro bono şi în

întregime pe site, cu puţină întârziere faţă de varianta tipărită. Sunt însă şi publicaţii cu pagini

virtuale care au ales să ofere o ştire/informaţie contra unei sume mici, transferabile prin credit

bancar sau prin abonare online.

30

În cuvintele sale, Prantl spune la p. 11 din Dilema Veche că evitarea caricaturizării

jurnalismului se va putea face dacă ziarele nu îţi vor mai ceda Internetului cele mai importante

articole pe gratis.

,,Aceasta este, la propriu, o formă de autotrădare. Va trebui să aibă loc o schimbare

rapidă, către un sistem foarte simplu, deschis şi viabil, al unei plăţi mici pe articol. Acesta ar

funcţiona ca un aperitiv gratuit, în timp ce felul principal ar costa o nimica toată. Faceţi click

şi cumpăraţi: nu moare nimeni din asta, dar ziarele pot deveni mai puternice.”

Acesta mai adaugă şi precizează că ,,Doar reflecţia şi cultura generală ne pot ajuta să

combatem <<balastul informaţional>>” şi explică clar că ,,Internetul nu face praf nimic şi

chiar aceasta este lecţia oricărei revoluţii a tuturor felurilor de comunicare ce au existat de-a

lungul istoriei: nici un mediu nou nu a dus vreodată la dispariţia celor vechi. Ele au învăţat să

coexiste. Internetul nu înlocuieşte editorii buni şi nici nu-i face pe jurnaliştii buni irelevanţi.

Din contră: îi face mai importanţi ca înainte.”

În privinţa blogurilor, Prantl ne explică faptul că ,,inerentă blogurilor este ocazia unei

noi revoluţii civile. Ar trebui oare jurnalismul profesionist să strâmbe din nas la asta, aşa cum

au făcut conducătorii de viţă nobilă şi mai marii de obîrşie monarhică, în urmă cu 150 de ani?

`` Prin urmare, concluzia ar fi că niciun meseriaş cu acte în regulă care deţine mereu relaţii şi

surse nu ar trebui să fie deloc deranjat de nişte amatori precum bloggerii, care postează de

multe ori cu aprecieri personale editorialiste asupra unui fapt preluat din presă. Majoritatea

blogurilor sunt de opinie, posturile acestora fiind pline de informaţii false: comploturi

fabricate, atacuri la persoană, răutăţi, emoţionalisme sau ştiri inventate. Doar jurnaliştii

atestaţi, ce aparţin de un anume ziar nu îşi permit să emită o ştire falsă.

31

Capitolul 2

Tehnică, evoluţie, competenţe şi riscuri

II.1.1 Începuturile, timpul şi stresul

Michael Palmer şi Denis Ruellan spuneau despre ,,o viziune nu foarte romantică şi

romanţată a ziaristului profesionist’’ şi acel ,,spirit curios, care cotrobăie peste tot, care

deschide o <<fereastră spre lume>>, permiţând cititorului, ascultătorului, telespectatorului să

călătorească la nivel planetar fără a ieşi din propria cameră’’. ,,Jurnalistul este perceput astăzi

mai mult drept faţa vizibilă, obrazul uman al << maşinilor de comunicat>>, întreprinderile

mediatice care fac parte din dispozitivele de relaţii publice generalizate care irigă

comunicarea modernă. Agent de mediaţie, interfaţă între surse de informare, pe de o parte, şi

public, pe de alta, jurnalistul spune, arată, comentează şi joacă rolul reprezentantului-

purtătorului de cuvânt al <<domnului lume>>. El este acela care înfruntă pericolul

mediatizării’’. (M. Palmer, Denis Ruellan, 2002, p. 10)

Presa cu tiraj ridicat care promova sângele pe prima pagină prin secolul al XIX-lea era

la fel de contestată ca şi mass-media de astăzi, pentru că inexactitatea şi indiscreţia

jurnalistului, chiar dacă au avut şi acestea fluctuaţii de-a lungul vremii, îi făcea pe emitenţii

ştirilor responsabili de mesajul adus în faţă.

Se cerea obiectivitate, deoarece publicul începea să-şi piardă încrederea în presă. Era

greu în acele vremuri grele şi perioade incipite ale jurnalismului ,,să fii total independent faţă

de stat şi de toate puterile, de autorităţile care sunt’’. O altă constrângere era ,,să nu

incrimineze prea tare publicul’’. Pe lângă acestea, trebuie să ştii să-ţi cunoşti publicul-target şi

să îl acaparezi prin diverse metode, genuri, tehnici, rolul tău fiind unul de

mediator. ,,Jurnalistul a ştiut mereu să scrie pentru lectorul său, să găsească formele şi tonul

apropiate, conform audienţei căutate: acelaşi subiect poate fi obiectul unei informaţii

32

<<strategice>> pentru un responsabil sau pentru un om de ,,decizie’’ şi, de asemenea, pentru

o <<revistă magazin>>’’.(M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 12-13)

,,În şcolile de jurnalism, la fel de bine ca şi în agenţiile de presă unde jurnalistul

debutant urmează, dacă este cazul o pregătire iniţială, expresia scrisă rămâne soclul

meseriei’’. Din scris se nasc toate, chiar şi cu avansarea în tehnologie, cartea şi condeiul nu

vor fi nicicând înlocuite definitiv, baza fiind una singură, cea scrisă. Tehnica de scris arată cel

mai bine dacă ştii să pui maxim de informaţie în minim de cuvinte, sau dacă ştii să ridici o

piramidă inversă, dacă ştii să dai ,,ordine haosului’’ şi să adaugi ,,o fotografie acolo unde totul

este mişcare’’, să ierarhizezi, să tai acolo unde e necesar. (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 14)

Fiecare visează să avanseze, în orice breaslă, domeniu sau slujbă. ,,Ucenicul sau

colaboratorul ocazional doreşte să devină corespondent plin; jurnalistul titular doreşte să urce

în grad, să-şi schimbe, poate, postul, serviciul sau locul unde este afectat; şefii de servicii,

redactorii-şefi şi chiar directorii de redacţie care administrează produsele şi carierele

celorlalţi, produc ei înşişi şi se întreabă uneori dacă şicanele propriilor superiori şi certurile

(...) merită în final: atâtea eforturi pentru a <<opări>> pe cât posibil concurenţa.’’ (M. Palmer,

D. Ruellan, 2002, p. 16) Prin urmare observăm că munca jurnalistului implică teamă, stres,

agitaţie şi panică continuă, faptul că în orice clipă ai putea fi demis. Eşti un specimen urban al

aglomeraţiei, cum ar zice autorii.

Jurnalistul ,,lucrează în mai multe temporalităţi, ceea ce reprezintă un factor deloc

neglijabil al stresului pe care îl încearcă ziarul, subiectul pentru numărul de mâine, emisiunea

de seară. Dar are, de asemenea, în cap remarci formulate în cursul şedinţei de redacţie apropo

de ultimul număr.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 18) Mereu trebuie să fii vigilent când

vine vorba de informarea şi avertizarea clienţilor tăi media. Colaborarea cu partenerii de lucru

este inevitabilă, ziarul fiind un produs comun, un bun ce concentrează şi aduce în faţă o

muncă în echipă. Pentru a place, acesta este oferit în diverse feluri, pe diverse suporturi.

Eşti mereu pe fugă, ,,adeseori în curs de a trata alt subiect’’ (M. Palmer, D. Ruellan,

2002, p. 19), mereu cu adrenalina şi neliniştea în stomac, pentru că la capitolul informare va

exista mereu un nesaţ, un Fomilă mondial veşnic nesătul, dornic de noutate şi exclusiv, deci,

trebuie să te împaci cu lipsa răgazului şi să îţi organizezi minuţios fiecare minut din timpul la

dispoziţie, timpul înseamnă articole, public câştigat, bani. ,,Jurnalistului i se întâmplă să

alerge după mai mulţi iepuri odată.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 21)

33

II.1.2 Sinceritate, constrângeri, greşeli şi drepturi

,,Cum să practici o meserie în care se vorbeşte despre etică, deontologie, obiectivitate

şi pluralism şi unde eşti bănuit de convenienţă şi complicitate, chiar de interes?’’ (M. Palmer,

D. Ruellan, 2002, p. 23) Iată că se pune problema coloanei şi verticalităţii tale ca om media,

eşti pus sub lupă, sub o continuă observare. Trebuie să încerci să pui pe foaie fiecare cuvânt

cu o strădanie obiectivă cât mai apropiată de cerinţele impuse de meserie. Aceasta este

măiestria esenţială cu care vom lega propoziţii şi vom da formă fără a deforma, iar din

contextul nostru se va înţelege sensul iniţial. Noi nu luăm parte activă, subiectivă la text, ci

lăsăm acest lucru la latitudinea cititorului.

Ca o paranteză, M. Palmer şi D. Ruellan sunt îngrijoraţi şi ne elucidează la pagina 25

că ,,astăzi, studenţii în comunicare par puţin entuziasmaţi de lectura cărţilor şi chiar de cea a

presei, ceea ce ridică o problemă.’’, iar ,,Admiraţia exagerată a tinerilor jurnalişti pentru

<<multimedia>>, ei dorindu-se stăpâni ai tehnicilor de comunicare, oricare ar fi suportul de

difuzare.’’ nu poate fi deloc îmbucurătoare. Suportul de bază este scrisul, indiferent dacă

acesta se face cu peniţă, prin tipărire sau tastare.

,,Cuvântul <<presă>> însuşi acoperea la început tot ceea ce se imprima – broşuri,

pamflete, culegeri şi lucrări diverse – din care unele, cum ar fi cele umoristic-pamfletare şi

cele ocazionale, aveau legături strânse cu actualitatea. Nu existau încă publicaţii cu o

periodicitate regulată ’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 31-32) Ni se prezintă un anume

personaj Renaudot, cu un merit enorm pentru toată breasla de jurnalişti de astăzi, care ,, nu

este neapărat important prin faptul că a creat primul periodic francez care a cunoscut un

succes durabil pentru că a fost susţinut de putere); dar el a ştiut să analizeze mecanismele

presei, ale publicităţii şi propagandei, identificând drumul spre spaţiile de libertate ale

jurnalismului’’. Îi putem mulţumi aşadar dacă lucrăm pentru New York Times, dacă suntem

angajaţi CNN şi chiar dacă suntem doar nişte studenţi umili şi încercăm să înţelegem

fenomenul. Îl putem recunoaşte drept primul ziarist. ,,În 1631, el obţine de la Ludovic XIII,

pentru copiii săi, privilegiul de a <<imprima şi vinde unde vor crede de cuviinţă ştirile,

gazetele şi relatările despre ceea ce se întâmplă atât în interiorul, cât şi în afara

Regatului’’.>>

34

,,Menţinerea acestui privilegiu presupunea păstrarea favorurilor regelui, care,

împreună cu Richelieu, vedea în <<Gazette>> un instrument de propagandă, un purtător de

cuvânt al Franţei pe lângă cancelariile din Europa. Astfel, Renaudot practica autocenzura,

acorda un loc mai important ştirilor din străinătate decât celor din Franţa, mai <<delicate>>.

Dar se străduia să rămână la relatarea faptelor, fără a emite opinii. <<Istoria este povestea

lucrurilor întâmplate, gazeta doar zvonul care le însoţeşte. Prima trebuie să spună adevărul.

Cea de-a doua suficient dacă nu minte>>, sublinia el în 1632. Renaudot se <<lipea>> de

actualitate, aşteptând ultimul moment pentru redactarea finală a textelor provenind de la

corespondenţii şi ziarele străine.’’

Se petreceau o grămadă de experimente, ciudăţenii şi greşeli profesionale la început.

Scriitorii se vedeau depăşiţi de situaţie, redactarea lor era vagă, neclară, împroşcată de greşeli

gramaticale, iar faptele relatate erau destul de inexacte. Nu exista încă acel dar redacţional cu

care totul venea de la sine, talentul de a face un reportaj şi un simţ al cântăririi fiecărui cuvânt

folosit pentru a exprima o idee. Respectul pentru această meserie întârzia să apară datorită

naturii sale speculative, arţăgoase, imprecise şi atitudinii pe care o afişau membrii acesteia.

Jurnaliştii erau deseori asociaţi cu spionii.

,,Polemistul publicaţiei <<Journal des savants>>, Pierre-Francois Guzot-Desfontaines

sublinia că profesiunea de jurnalist <<este considerată cea mai grosolană dintre profesiile

literare>>. Cu toate că au existat jurnalişti ale căror schimburi de idei au fost de o înaltă

ţinută, imaginea noroită şi puţin glorioasă a corporaţiei ţinea în parte de criticile şi polemicile

la care unii se dedau. (...) Fie că scriau ceva original, fie că se mulţumeau să semnaleze într-

un anumit ziar apariţia unei opere, cu toţii solicitau libertatea presei, dar se temeau de

muşcăturile adversarilor lor, până la punctul de a dori să-i vadă cenzuraţi.’’ (M. Palmer, D.

Ruellan, 2002, p. 40)

Jurnaliştii, după cum ne spune autorul, era văzuţi drept nişte ,,conţopişti’’, nişte

copiatori care se laudau cu titlul de ,,om de litere’’, iar opinia publică oscila între a cere

independenţa presei şi a o interzice.

După proclamarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului însă, oricine ,,poate,

deci, vorbi, scrie, imprima liber’’. ,,Astfel s-au creat cotidienele de informaţie generală’’, iar

jurnaliştii ,,se cafilicau din ce în ce mai des drept <<publicişti>>’’ (M. Palmer, D. Ruellan,

2002, p. 44) şi practicau din plin şi cu notorietate exerciţiul de a face presă liberă. Începeau să

se ierarhizeze deja pe diviziuni, servicii administrative, redactori, directori de publicaţii,

simpli ziarişti şi reporteri de teren şi alţi şefi şi funcţii încă nu foarte bine definite. Odată cu

35

patronul sau magnatul de presă, aceasta începea să semene a industrie, cu menţiunea simplă

că înainte de toate, ,,misiunea jurnalistului este mai întâi de a informa’’. (M. Palmer, D.

Ruellan, 2002, p. 46)

,,Jurnaliştii nu ignorau faptul că au nu unul, ci mai multe tipuri de public’’ (M. Palmer,

D. Ruellan, 2002, p. 47) şi în funcţie de acest lucru îşi orientau şi scrierile spre a servi

interesului acestuia. Ce era mai puţin plăcut era că jurnaliştii erau foarte expuşi au început să

fie cunoscuţi şi temuţi de protagoniştii politici murdari. Aceştia scriau dezinvolt şi se

manifestau drept păzitorii integrităţii opiniei publice, anunţând delicte şi

nereguli. ,,Instabilitatea politică a unei Franţe care a cunoscut regimuri multiple şi republici

numeroase, între 1789 şi 1871, a dus în nenumărate reprize la afaceri în care jurnaliştii au

suportat loviturile autorităţilor’’. (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 50) De-a lungul vremii

jurnaliştii au fost cumpăraţi sau forţaţi de împrejurări să devină instrumente sau agenţi ai

propagandei.

II.1.3 Minciuni şi neîncredere, libertatea presei şi tehnica

,,Cronicarii şi editorialiştii afirmau şi îşi expuneau faptele şi evocau ambianţa, cu sau

fără comentarii. Dar fie că se aşezau în unghiul <<căutătorului de adevăr>> fie în cel al

<<militantului pentru o cauză>>, politică sau de altă natură, jurnaliştii erau participanţi şi

animatori ai dezbaterii publice.’’ Jurnalul este prezentat de Palmer drept ,,un butic unde se

vând publicului cuvintele colorate pe care le doreşte. Un ziar nu mai este făcut pentru a

lumina, ci pentru a flata opiniile. Astfel, toate ziarele vor fi într-un timp dat laşe, ipocrite,

infame, mincinoase, asasine; ele vor ucide ideile, sistemele, oamenii şi vor înflori chiar prin

aceasta.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 57-58)

,,În prima jumătate a secolului XIX, de la cotidienele politice la programele de

spectacole, toate ziarele se copiau, unele pe altele şi furau din noile cărţi în funcţie de

necesităţi.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 59) Periodicul şi noul săptămânal Le Voleur

(Hoţul) lansat în 1828, ,,îşi anunţa clar culoarea’’. Imaginea presei era clar una negativă. Avea

o titulatură murdară, devenind ceva de ordin maladiv, malign chiar. Datorită permisivităţii

excesive, au ajuns să se publice numeroase poveşti neadevărate.

36

,,Principala valoare la care ţin jurnaliştii este libertatea presei; aceasta presupune

recunoaşterea dreptului jurnalistului de a căuta informaţii şi de a exprima opinii, fără a fi

îngrădit de vreo autoritate (politică, administrativă, economică, juridică etc.) diferită de cea a

deontologiei profesionale.’’ (Cristina Coman, 2004, p. 40).

Autoarea mai face o referire la libertatea opiniei neîngrădite, care însă nu denaturează

adevăruri şi fapte: ,,Istoria presei este istoria luptei pentru promovarea şi apărarea dreptului la

exprimarea liberă a opiniilor, iar jurnaliştii sunt extrem de sensibili la orice încercare de a li se

limita libertatea de opinie.’’ (Cristina Coman, 2004, p. 40).

Libertatea presei ,,incita oamenii să gândească’’ peste tot în lume odată cu libertatea

de care beneficia acum si SUA cu primul amendament, care stipula acest lucru. Apăreau

ziarele de mare tradiţie, precum Washington Times sau New York Times. ,,Majoritatea

ziariştilor francezi celebrau tradiţia unei prese literare, de opinie şi de luptă. Faţă de

controalele pe care le impunea statul, se excela în demonstraţia că pana este mai puternică

decât spada. (...) Ziariştii de astăzi nu ignoră totuşi că au existat altădată numeroase campanii

de presă de o mare violenţă verbală.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 61-62)

,,O dată votată legea din 1881 şi după ce a trăit 250 de ani sub dispozitivele controlului

politic, <<Majestatea sa Presa>> se considera, din mai multe puncte de vedere, atotputernică.

Sloganul promoţional al ziarului Le Matin (1884-1944) reflectă această stare de spirit: Le

Matin <<vede tot, ştie tot, spune tot>>. În politică, ca şi în afaceri, în conduita relaţiilor

internaţionale, ca şi în animarea vieţii intelectuale, autorităţile şi jurnaliştii estimau că presa

dispune de o influenţă care ar putea fi calificată drept <<a patra putere>>, care se exercita, cel

mai adesea, într-o manieră dezordonată şi dificil de prevăzut.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002,

p. 63)

Totul începe să ia un contur mai organizat odată cu intrarea în vigoare a libertăţilor şi

legii care permit jurnalismului să evolueze. Celelalte trei mari puteri ale statului erau vegheate

îndeaproape de presă, chiar dacă structurile acesteia încă nu erau foarte bine concretizate.

Aceasta s-a dezvoltat rapid, odată cu venirea tehnicii şi înmulţirea jurnaliştilor.

Multe dintre ziarele secolului XVIII au avut de suferit datorită angajării politice şi a

intereselor de tot soiul. Ulterior, se încearcă o investiţie mai mare pentru a colecta informaţie.

Resursele au crescut, iar articolele erau mult mai bine şlefuite. În Londra apar şi paginile

consacrate bursei, iar rubricile se specializau. Cu toate acestea, tirajele erau medii, însă

suportul din spate venea din publicitate şi reclamă (50%), asta a sesizat familia Walters de la

37

ziarul Times sau Taylor-ii de la Manchester. ,,Cotidienele au fost gândite de la început ca nişte

societăţi comerciale.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 65)

,,Ziarul şi-a întărit reţeaua de corespondenţi în străinătate, a obţinut exclusivitatea

pentru numeroase ştiri politice şi şi-a câştigat o autoritate în rândul opiniei publice prin

independenţa şi modalitatea sa de a admonesta autorităţile. Un exemplu bun în acest sens era

ziarul The Thunderer. Astfel, la mijlocul secolului XIX, în Anglia se năştea o <<elită>>

jurnalistică, puţin numeroasă ca efectiv, dar care dădea tonul.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002,

p. 66)

Corespondenţii de război, trimişii speciali şi anchetatorii erau o ceanură a societăţii.

Jurnalistul era din nou văzut ca o persoană dezagreabilă, imaginea sa era pătată încă o dată;

erau porecliţi o haită de şobolani care cotrobăie şi scot la iveală până şi scandaluri conjugale

din familia regală. Mondenitatea şi interesul pentru bogaţii şi celebrităţile societăţii vor fi

exploatate din plin cu ajutorul titlurilor anilor `30 şi `70. Au început să apară concurenţi

serioşi pentru ziare mari precum Times. Daily Telegraph ar fi cea mai sonoră publicaţie în

acest sens. ,,Reputaţia profesională a ziarului Times, ca şi tirajul său, s-a diminuat ulterior,

mai ales în urma publicării de documente care se dovedeau ulterior false.’’ (M. Palmer, D.

Ruellan, 2002, p. 68)

II.1.4 Vise, aspiraţii, financiar şi progrese

,,În cotidienele elitei din acel timp, redactorii aveau un sentiment de apartenenţă şi

identificare cu titlul pentru care lucrau, dar şi ambiţii unde se vedeau continuând o carieră în

litere, la universitate sau în politică. Jurnalismul nu era pentru ei decât o trambulină foarte

comodă pentru a-şi face un nume, a-şi mări influenţa şi contactele.’’ (M. Palmer, D. Ruellan,

2002, p. 69)

Aşa gândim şi unii dintre noi, proaspăt absolvenţi sau abia intraţi într-o facultate de

jurnalism, însă se ştie că jurnalistul mereu se visează orice, numai ce este el nu. Există o parte

dintre noi puternic atrasă de politic şi de presa care contează cu adevărat şi are mereu ecou în

societate, în timp ce alţii tind spre o carieră mai tranzitorie şi mai pestriţă, incluzând aici

scrierile artistice, cronicile, cultura, sportul, muzica şi de ce nu scrierile de elită precum

38

săptămânalele Kamikadze, Dilema Veche sau Academia Caţavencu... revista lunară Sunete

etc.

,,Preferând să se poziţioneze în raport cu lupta de idei, în politică ca şi în literatură,

mulţi jurnalişti afectau o cunoaştere sau un dezinteres pentru <<afacerile banului>>,

funcţionarea economiei, în general, şi a economiei de presă în particular – cu excepţia

jurnaliştilor care redactau buletinele financiare şi alte <<specialităţi economice>>.’’ (M.

Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 72)

Lumea nu avea încredere în publicitate, însă asta avea să îi coste foarte mult pe

ziariştii francezi spre exemplu, care erau foarte zgârciţi cu paginile publicitare, aproape

inexistente. În schimb, promovau din belşug propriile atitudini şi produse redacţionale.

Trebuie să înţelegem că fără puţină sponsorizare şi spaţiu publicitar nu vom putea niciodată

obţine mare lucru, sigur, putem tria şi alege la ce facem publicitate. Un lucru este cert, astăzi,

mai toate ziarele au o pondere de profit de 90% provenită doar din reclamă. Unele ziare se

distribuie gratis, doar datorită faptului că sunt bogate în conţinut publicitar. (Ex: Timiş

Express)

,,Progresele tehnologice ale tratamentului informaţiei – colectarea sa, ca şi difuzarea –

şi fabricarea, producerea şi distribuţia ziarelor, solicitau investiţii considerabile. Fiecare în

felul său, calea ferată, telegraful (optic, apoi electric), telefonul, linotipul şi presa rotativă au

redus barierele spaţio-temporale şi au transformat condiţiile de muncă ale ziariştilor, mărind

presiunea în <<uzinele de ştiri>>’’. (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 75) Informaţia devenea

o comoditate, ziarul devenea un obiect foarte normal în cunoaşterea lumii înconjurătoare de

către cetăţeanul urbei (cum erau penny-papers), cifra de afaceri creştea, presa se întărea şi

devenea în scurt timp indisponiibilă. Ca să ne dăm seama de puterea şi controlul mass-mediei,

să ne gândim doar cum reacţionăm astăzi când nu avem acces la televizor, internet, radio,

ziare, doar pentru câteva zile. Adesea intrăm în panică, obişnuiţi cu periodicitatea presei, care

ne ghidează paşii, ne îndrumă sau ne poate manipula acţiunile în diverse direcţii.

La apariţia tabloidului, ,,nici un articol într-un jurnal tabloid, nu trebuia să depăşească

250 de cuvinte. Economia de cuvinte nu excludea totuşi, exagerarea şi deformarea

<<faptelor>> raportate.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 82) În relaţia cu publicul trebuie să

existe un profesionalism pentru a-i arăta diferenţa dintre o ştire reală şi una senzaţională.

,,Francis Belle notează că, în timpul războiului civil american <<diversele defecţiuni

ale telegrafului, ca şi costul utilizării sale au fost factorii care au determinat primele reguli ale

39

jurnalismului American. Ele au fost cele care au impus corespondenţilor de război marea

concizie e exprimării. Simultan, îi obliga să prezinte un rezumat succint al fiecărei ştiri,

înainte de a enumera detaliile, pentru a dejuca în măsura posibilului riscurile de întrerupere a

legăturilor telegrafice.>> Astfel s-ar fi ajuns la <<procedeul piramidei inverse, care impune

sinteza înainte de prezentarea detaliilor: respectarea a cinci întrebări preliminare, cele ,,cinci

W’’ – Who? What? When? Where? Why? (Cine? Ce? Când? Unde? De ce?) – şi în sfârşit,

recomandarea unui stil <<dezbrăcat>> şi impersonal. Reguli care s-au impus în paralel tuturor

ziarelor, mai mult din cauza cititorilor lor decât a ziariştilor’’. (M. Palmer, D. Ruellan, 2002,

p. 88)

Alte mutaţii ale presei vor avea loc odată cu apariţia presei rotative, telegrafului

electric, toate au fost decisive pentru înaintarea mass-mediei şi globalizarea acesteia.

Informaţia a ajuns să circule foarte repede. Toate instrumentele tehnologice de altfel au ajutat

ziarul să comunice mai repede informaţia spre biroul redacţional. Astăzi publicaţia tipărită se

confruntă cu probleme mari, multe ziare se închid şi multe dintre revistele culturale suferă şi

ele acelaşi destin tragic. Toate acestea se întâmplă datorită tehnologizării impuse de internet,

broadband, sateliţi, digital şi televiziune (pierzând şi acesta la rândul lui teren în faţa

internetului). Era mass-media constă îmtr-o standardizare a practicilor şi organizării profesiei,

instrumentele fiind din ce în ce mai diverse şi mai evoluate tehnic, dar nu şi stilistic sau

calitativ.

II.2.1 Elita, amatorii, riscurile şi pericolele

,,Jurnaliştii, ca şi alte meserii, profesiuni şi activităţi salariale, participă la naşterea

<<grupărilor corporative, care au caracterizat ultimii ani ai secolului XIX>>. Este important

să se apere interesele comune faţă de puterile publice şi private. Pentru a face aceasta,

asociaţiile sindicale şi profesionale se multiplică. Unele îşi leagă originile de o apartenenţă

politică, ideologică sau confesională comună; altele regrupează doar jurnaliştii <<de v\rf>>

sau proprietarii sau directorii de ziare (<<angajatorii>>); jurnaliştii se mai asociază după

criteriul ariei geografice. <<Elita jurnaliştilor>> frecventează <<somităţile de stat>>. Unii

jurnalişti rămân, ca Ranc, oameni ai condeiului înainte de toate; alţii ştiu să profite de

facilităţile şi de posibilităţile de ascensiune socială pe care le furnizează exercitarea meseriei

lor...’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 98-99)

40

Presa prezintă şi un risc politic, însă de obicei, jurnaliştii acesteia denunţau abuzurile

guvernamentale sau parlamentare şi condamnau fără să ezite fărădelegile care ameninţau

integritatea constituţională a oamenilor. Unii jurnalişti au ajuns într-adevăr vânaţi pentru

anchetele lor, mult prea incisive şi incomode.

,,Jurnalele – marile cotidiene mai ales – deveneau în acelaşi timp mari întreprinderi

industriale, propotipuri ale celor care se vor numi în curând <<media de masă – mass-

media>>. Jurnaliştii trăiau uneori dificil această dublă situaţie a lor, de observator, raportor şi

de comentator, adesea critic, în toată libertatea, pe de o parte, şi, pe de alta, de angrenaj al

unei uzine de ştiri care are o logică de producţie şi de difuzare în serie, de bun de consum

intelectual, desigur, dar perisabil.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 101)

Unii jurnalişti, socialişti sau comunişti, profesionişti în ale propagandei sau servili cu o

oarecare ideologie s-au deşteptat şi au început să-şi arate adevărata competenţă, una care îi

include activ ca membri ai acestei bresle. Mulţi dintre aceştia şi-au cunoscut sfârşitul prin a fi

închişi sau ucişi pentru munca lor în sprijinul comunităţii, cum a fost cazul regretatului Bebe

Costinaş, un teribil jurnalist de investigaţie. Dosarul acestuia va rămâne probabil mereu sub

semnul întrebării. Făcuse de-a lungul carierei dezvăluiri zguduitoare despre membrii fostei

guvernări şi atacurile sale începeau să devină extrem de agasante.

,,Jurnaliştii unei prese care se va numi ulterior <<serioasă>>, <<de calitate>>, îi

admonestau pe ziariştii acestei prese <<populare>>, <<de senzaţie>>, la fel cum marii

editorialişti sau publicişti bombăneau presa de informaţie şi pe reporteri. Publiciştii vorbeau

despre temerile lor: informaţia urma să detroneze editorialul.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002,

pp. 105-106) Jurnalistul era tras la răspundere pentru apartenenţele sale politice şi pentru că

devenise prea servil, interesat mai mult de pielea proprie, decât de ceilalţi.

Journalistic money se pot face uşor prin relatarea ,,despre <<lucruri despre care se

vorbeşte în baruri, ateliere, la curse şi în casele oamenilor modeşti decât ascultând ce se spune

în saloane şi biblioteci.>>’’. (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 108)

,,Nu mai puţin neglijabilă va fi presiunea exercitată de alţi jurnalişti asupra confraţilor

lor care <<depăşeau limitele>>. Dezbaterile asupra eticii şi deontologiei, în cadrul societăţilor

redactorilor şi a diverselor adunări ale jurnaliţtilor vor permite afânarea judecăţilor şi

aprecierilor; avea importanţă definirea codurilor de conduită care îl putea ghida pe ziarist în

practicile sale profesionale, căci există practici care nu sunt pedepsite cu condamnări, dar care

aruncă oprobriul asupra întregii profesii. Multe dintre aceste chestiuni sau dezbateri

41

deontologice continuă să preocupe şi astăzi profesia. Astfel, în toate timpurile, ziarele au

publicat falsuri.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 111)

Ziariştii exploatează astăzi foarte mult afectivul omului de rând şi îi vinde

emoţionalisme. Prin acest lucru, cei din presa scrisă îşi neagă vocaţia profesională.

II.2.2 Rolul jurnalistului, profesioniştii, stilul şi literatura

,,Impostură? Astăzi, ca şi ieri, sunt numeroşi ziariştii care spun că au sentimentul că

trăiesc o meserie ce pare mereu falsă. Are impresia de a fi în acelaşi timp indispensabil şi

ilegitim, de neocolit şi ipocrit: jurnalistul se simte un băgăreţ care devine rând pe rând

profesor, savant, analist, literat, observator, apărător, partizan, publicitar, tehnician, interpret,

creator... fără a-şi asuma niciodată exclusiv sau absolut vreuna dintre aceste funcţiuni.

Jurnalistul pare condamnat să iasă din aceste piei de împrumut tot atât de repede cum le-a şi

îmbrăcat pentru nevoi de circumstanţă.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 123)

Jurnalistul încearcă să îşi definească activităţile şi să aibă un cod interior de profesie,

să facă diferenţă între colegii amatori şi cei cu care merită colaborat, pentru că orice întârziere

se plăteşte. Pe deasupra, pentru a scrie un articol bogat în surse, ghilimele şi fapte verificabile,

mai este şi nevoia de a te documenta şi de a te specializa zilnic în diverse domenii. Cu toate

acestea te simţi fără identitate. ,,În anii dintre cele două războaie mondiale s-a constituit

primul Sindicat al jurnaliştilor, a cărui grijă principală a fost să obţină prin lege un statut

profesional. Organizaţia se preocupa mai ales de profesionalizarea meseriei, excluzând

practicile de amatori.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 127)

Palmer si Ruellan ne arată tot la pagina 127 că profesioniştii sunt cei care suferă cu

adevărat şi duc greul pentru meserie şi vocaţie, în dauna unor amatori care le suflă meritele cu

fleacuri. Profesionalismul are în spate şi un fond cultural serios, este un bun cunoscător de

politică, economie şi istorie, iar la nivel lingvist doreşte mereu să se întreacă şi să se

autoprovoace. Venea aşadar o vreme în care profesionalismul şi-a cerut drepturile şi apărarea

profesiei. ,,Nu mai vrem nasuri false ! Este timpul ca ziarele să fie făcute de ziarişti’’.

Legea din 1935 mai aducea ceva în plus jurnalistului profesionist, asigurarea că

dreptul de autor(clauza de conştiinţă) îi va fi protejată în faţa angajatorului, care de multe ori

tăia, modifica şi se încumeta cum considera el de cuviinţă să schimbe textul autorului iniţial.

42

,,Rapiditatea fluxurilor, simultaneitatea evenimentelor percepute, complexitatea

peisajului mediatic concurenţial şi integrarea responsabilităţilor (colectarea, redactarea,

punerea în formă a informaţiei, transmiterea) fac mai indispensabilă decât ieri stăpânirea

prefectă a uneltelor şi procedurilor de utilizare.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 132)

Ziaristul poate fi considerat şi un scriitor, pentru că are o relaţie strânsă cu literatura.

Totuşi, el trebuie să se recunoască învins de cele mai multe ori de barierele meseriei care îi

impun o geamandură, o rigoare de care nu va putea trece aşa uşor. Ziariştii publică şi opere,

cărţi, refugiindu-se pentru câteva momente din lumea mass-mediei. Radu Paraschivescu poate

fi considerat un bun exemplu în acest sens, publicând Ghidul nesimţitului, Mi-e rău la cap,

Mă doare mintea, Fie-ne tranziţia uşoară, Dintre sute de clişee etc. Un jurnalist de sport

foarte bun, a ales însă să-şi diversifice cât mai mult aria de activitate, implicându-se şi în

conduită, politică, însă stilul folosit se vede unul preponderent influenţat de cel ziaristic. Chiar

dacă acesta este regăsit în cărţi, seamănă mai mult cu o sumă de articole tratate puţin mai pe

larg.

,,Literele au captat dintotdeauna oameni de toate condiţiile şi originile. După mai bine

de un secol, tehnicile jurnalistice se afânează şi, prinzând încredere, reflectează asupra

raporturilor lor cu arta literară.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 134-135)

,,Este o opinie curentă să acuzi presa că este nefastă literaturii. Că ar absorbi toate

forţele vii ale tineretului, că ar depopula teatrul şi romanul, că ar face improprii lucrările

literare celor care trăiesc din ele, din nevoie sau întâmplător. Jurnalismul de început este o

baie de forţă, un excelent exerciţiu de luptă, din care vor ieşi căliţi, maturizaţi. Articolele de

fiecare zi, scrise pe un colţ de masă, umplu de plăcere mâna, se spune. Ea devine mai suplă,

nu mai are frică de cuvinte, devine stăpâna limbii. Acesta este visul; limba trebuie să se

supună ca o sclavă.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, pp. 136-137)

La pagina 139 ni se elucidează într-un fragment de text că ,,jurnalismul este un gen cu

acelaşi titlu ca şi romanul, ale cărui reguli sunt mai puţin stricte şi ale cărui posibilităţi sunt

mai vaste. Jurnalismul este un gen pentru că fiecare număr de ziar este o operă de artă –

colectivă, este adevărat, în care intervin gustul, inteligenţa, imaginaţia unui şef şi ale

colaboratorilor săi. Pictorul utilizează materii grase, uleiuri; sculptorul marmura şi piatra;

jurnalistul pune în formă evenimentele lumii.’’

Prin urmare, într-un fel, acea afirmaţie cum că jurnalismul este perisabil şi că tot ce ar

rămâne dintr-un ziar ar fi un suport de curăţat cartofi este greşită. Orice lucru făcut cu

43

îndârjire, migală, atenţie şi muncă efectivă poate fi oricând o arhivă de valoare. Un stil

inconfundabil sau o documentare precisă ar putea instrui viitori jurnalişti. Chiar dacă tehnic

totul se schimbă şi scrisul suferă şi el modificări, regulile rămân în esenţă aceleaşi. De aceea

putem considera orice articol demn de luat în seamă o mică operă de artă, unde s-a pus suflet,

unde se vede imaginaţia şi capacitatea creatoare.

Stilul jurnalistic este o derivare (unii o numesc degradare) a stilului literar. Accentul se

mută de la personalitatea semnatarului, la conţinutul mesajului, de la cum se spune la ce se

spune. Situată între două stiluri (al artei literare/al ficţiunii şi al ştiinţelor), exprimarea

jurnalistică împrumută din valenţele expresive ale celei dintâi şi din rigoarea rece a limbajului

ştiinţific, deseori îmbinându-le.

II.2.3 Competenţe, autonomie, exigenţe şi evoluţie

,,Pentru jurnalişti era vorba de a se afirma în calitate de grup profesional, de a-şi

delimita o competenţă proprie, de a-şi fabrica o legitimitate diferită de cea a oamenilor de

litere. Această nevoie de legitimitate autonomă a condus jurnaliştii să se detaşeze de

referinţele literare (subiectivitatea autorului, estetica textelor, stilul...) şi să îşi fabrice din ce în

ce mai mult din anii 1950, o identitate de tehnician al informaţiei.’’ (M. Palmer, D. Ruellan,

2002, p. 144)

Unii jurnalişti aleg să se detaşeze total de alte stiluri şi să se concentreze asupra celui

ziaristic, consemnând obiectiv, analizând şi prelucrând datele, încercând o informare cât mai

bună a cititorului, în timp ce alţii se aventurează în scrieri şi publicaţii culturale, de mari

întinderi, cu puţine intertitluri, dar cu mult conţinut. Aici aş putea să dau exemplu pe

redactorul-şef al Dilemei Vechi, Mircea Vasilescu, pe membrul fondator, Andrei Pleşu, şi

întreaga echipă de scriitori care concep săptămânal această revistă puternică şi ambiţioasă.

Sunt oameni care nu stau pe gânduri când mâna are ceva de împărtăşit şi elucidat. Ştiinţa unui

bun jurnalist trebuie să fie completată şi de valenţe în ale scrisului, adică să fie talentat, să iasă

cu ceva în faţă, să se deosebească stilistic şi să fie identificat şi recunoscut ori de câte ori este

citit.

,,Jurnalistul are modalităţile de a preciza că instrumentul nu este nimic fără om, că

tehnica nu există fără creator.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 146)

44

,,Activitatea jurnalistică este, deci, marcată de două exigenţe majore care exercită

asupra ei o tensiune: să înţeleagă şi să facă înţeles acel <<ceva>>; să raţioneze şi să

povestească. Această dualitate generează contradicţii: există în jurnalism atât ziarişti partizani

ai preferinţei exactităţii, ca şi adepţi ai exprimării frumoase. Este o veche dezbatere a

jurnalismului care, de secole, îşi compune un grup social destul de eterogen, o parte sedus de

ştiinţă, cealaltă de artă.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 157)

Uneori trebuie să fii succint, iar când vine vorba de o cronică sau o recenzie de carte,

poţi da mai mult frâu liber capacităţii tale de expresie.

,,La rândul său, jurnalismul şi-a lărgit considerabil spectrul competenţelor sale. El nu

se mai mulţumeşte să mai livreze informaţia ,,brută’’, nu îl mai satisface să se închidă doar în

rolul de transmiţător; el începe de acum să ordoneze discursul asupra realului, adaugă la

panoplia sa de observator rolurile de autor şi de analist. Motivele acestei evoluţii sunt

multiple: greutatea crescândă a media în viaţa socială şi politică, o mai bună pregătire a

jurnaliştilor, o cerere din ce în ce mai mare de informaţie precisă şi accesibilă pentru public.’’

(M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 161)

Jurnaliştii cu adevărat competenţi pot emite şi judecăţi de valoare, pot deveni

formatori de opinie şi pot influenţa mase. Rolul jurnalistului este mereu maleabil şi

tranzitoriu. Pe lângă funcţia sa de bază, acesta simte că are mai mult de dat şi de transmis,

niciodată el nu va vrea să se limiteze, ci mereu va dori să depăşească graniţele meseriei şi să îi

fie recunoscut pe deplin meritul, mereu va vrea să se facă remarcat.

,,Departe de noi ideea că practicile cercetării istorice şi ale jurnalismului sunt

echivalente: acesta din urmă va păstra mereu constrângerea de rapiditate, de aproximare, de

imperfecţiune constitutivă ce-l diferenţiază. În ocurenţă, ceea ce separă cele două genuri nu

este o problemă de statut, ci de obiect: jurnalistul lucrează pe un trecut atât de recent şi într-un

spaţiu temporal atât de scurt, încât fragilitatea producţiei sale este inevitabilă.’’ (M. Palmer,

D. Ruellan, 2002, p. 164)

În niciun caz nu putem să comparăm un istoric cu un jurnalist, a căror muncă implică o

total altă sudoare. Istoria necesită timp şi o culegere atentă de date, date care vor fi

consemnate atent în timp, şi care vor rămâne pe paginile cărţilor ca un punct de referinţă. Prin

urmare am zice că istoria are piloni mai bine stabiliţi şi o mai bună infrastructură documentară

şi compoziţională, cu limbajul specific de rigoare.

45

Un ziarist nu are timpul unui istoric când are de făcut un interviu, un reportaj, o

culegere de date, o anchetă sau o ştire rapidă sau un articol de pe o zi pe alta. Se consumă

foarte tare să iasă un produs competent informaţional, veridic, citeţ, clar, lizibil, bogat în ştirea

care se cere şi care după una-două citiri se consumă, se memorează şi se aruncă. Sigur, sunt

unele cazuri în care ştirile şi evenimentele mai importante, aflate în curs de dezvoltare, vor fi

tratate mai pe larg de-a lungul mai multor săptămâni, cu completări, adnotări, update-uri.

,,Nu putem vedea, deci, jurnalismul ca un obiect închistat, imuabil, niciodată definit.

Este, dimpotrivă, un fel de han spaniol, deschis tuturor, îmbogăţit perpetuu cu ingredientele

unor practici eterogene, dar complementare la supa pe cale să se fiarbă. Întărit prin atâtea

influenţe, jurnalismul nu cedează să evolueze. El este, conform epocilor şi locurilor, mai

literar, mai ,,pozitivist’’, mai politic, mai angajat... Cultura societăţii în care este pus, valorile

de timp, constrângerile economice, totul îl slefuieşte. Fără a uite traiectoriile, personale şi

colective, ale celor care îl practică.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 187)

,,Interesele categoriale evoluează, iar jurnalismul împreună cu ele. Dacă acum o

jumătate de secol grupul ziariştilor se preocupa înainte de toate de trasarea frontierelor

spaţiului său şi de excluderea practicilor periferice şi considerate neloiale, se pare că pentru

moment s-a decis, implicit, o strategie integratoare: comunicare, litere, arte, politică,

spectacol, educaţie... Jurnalismul nu mai pare neliniştit de concurenţe şi le integrează de bună

voie.’’ (M. Palmer, D. Ruellan, 2002, p. 188)

Ai impresia că faci mai mult decât o ştire, poate de aceea pui atâta amar de pasiune,

ştiind că lumea care te citeşte are şi ea timpul ei limitat şi aşteaptă multe de la tine. Fiecare

dintre noi ar dori să-şi imprime nota stilistică personală asupra unui articol. De aici a venit şi

diversitatea stilurilor şi publicaţiile diverse. Este drept, accesul la cultură se face într-un mod

necăjit de dificil şi uneori e deosebit de costisitor, însă există mereu o cale de mijloc cu care

putem jongla, mereu putem profita atât ca cititori, cât şi ca autori de texte de ocaziile care ni

se ivesc.

46

II.3. Gramatică, limbaj, erori şi capcane

,,Configuraţia gramaticală a titlului relevă deopotrivă tendinţa către stereotipie, dar şi

către diversitate de expresie. Tiparele sintactice care s-au dovedit a fi convenabile pentru

tehnicile de intitulare au devenit modele stabile, cu forţă de iradiere şi de circulaţie, indiferent

de profilul, calitatea, importanţa sau aria de răspândire a ziarului.’’ ( Ilie Rad, 2007, p. 25)

Fiecăruia dintre noi îi este greu să aleagă un titlu potrivit oricărui tip de publicaţie. De

asemenea, acesta trebuie să fie şi corect, să aibă legătură cu textul şi să intrige la citirea

acestuia. Sunt o multitudine de stiluri de titlu dintre care putem alege, iar diversificarea

acestora elimină monotonia şi rutina scrierilor.

,,Componenta lexico-semantică este decisivă pentru retorică, dar şi pentru eficienţa

pragmatică a titlului jurnalistic. În calitate de principal element para- şi pretextual, titlul

pregăteşte intrarea în universul discursiv, creând praguri de aşteptare: mai exact, el pune în

evidenţă, în varianta denotativă sau conotativă, tema centrală sau secundară a textului,

exprimă coeficientul de inventivitate a tehnicii de intitulare şi deconspiră sau sugerează

atitudinea autorului faţă de conţinutul textului.’’ ( Ilie Rad, 2007, p. 33)

Frazele neîncheiate, şi anacoluturile tulbură sensul unui articol, din care nu se poate

desprinde esenţa întru totul.

,,Anacolutul este o întrerupere în structura sintactică unei fraze. O frază ce conţine un

anacolut începe într-un mod care sugerează o anumită finalizare şi continuă printr-o

schimbare bruscă a construcţiei logice. Forma de plural a cuvântului este anacolute, dar în

unele dicţionare se acceptă şi o a doua variantă: anacoluturi.’’ (Wikipedia,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anacolut, 02.06.2010, ora 19:35)

Există o serie de erori jurnalistice care îngreunează perceperea textului, prin informaţii

greşite sau perspective subiective asupra unui anumit fapt. Erorile şi capcanele jurnalistice

sunt tonul si unghiul de abordare greşite, subinformarea, suprainformarea sau ambiguitatea.

47

Există multe capcane care trebuie evitate de jurnalişti şi recunoscute de cititori în cazul

în care ajung să fie publicate. Aceste capcane sunt: eufemismul, clişeul, argoul, jargonul şi

cuvintele depreciative. Lor li se adaugă o serie de erori des intâlnite în presa scrisă:

pleonasmul, tautologia, neologismele, anglicismele.

Eufemismul reprezintă modul de a te exprima atenuat. Folosit în textul jurnalistic,

eufemismul deformează, ascunde realitatea. Pe de altă parte, atunci când eufemismul are

conotaţii ironice, se poate întampla să apară astfel exprimarea unei opinii, o eroare

profesională gravă de altfel, care poate masca alte intenţii.

Clişeul este o formulare plictisitoare de care se pare că încă nu ne putem descotorosi.

Reprezintă o slăbiciune din partea jurnalistului şi îi denotă totodată o exprimare săracă.

Acesta nu are vocabularul care să îi permită evitarea acestuia, este incapabil, nu poate

formula, concepe şi transmite nimic nou.

,,Clişeul, formula prefabricată, aplicabilă oricând, la orice, este materia primă a limbii

de lemn, mai vechi sau mai noi. Ea lasă aparenţa gândirii sau o ascunde pe cea adevărată,

ascunde adevăratele intenţii, deturnează atenţia, nu exprimă. Folosită conştient, deliberat,

limba de lemn este o diversiune. Pentru că porneşte de la lozinci şi proverbe, de la adevăruri

considerate unanim acceptate, care oferă un confort psihic şi intelectual. Probabil că, în final

clişeu şi stereotip sunt sinonime, în orice caz sfera lor semantică este foarte asemănătoare.

(Cristian Florin Popescu, 2003, p. 68).

Când scriem, avem tendinţe sinucigaşe de a ne folosi de clişee, având impresia că

nimeni nu îşi va da seama de acest fapt; uneori nici noi nu suntem conştienţi de greşeala

comisă, însă e alarmant cât de multe construcţii clişeice există în presa noastră fadă, lipsită de

strat şi carentă în esenţe. Un cititor de rasă va observa într-o milisecundă acest lucru şi te va

acuza cercetându-ţi numele la sfârşit de articol. ,,Evitaţi clişeele, locurile comune. Ele

sărăcesc şi urâţesc textul. Există îmbinări de cuvinte şi fraze folosite excesiv, până la

banalizare, care pot fi găsite în mai toate ziarele noastre. Sunt cuvinte care ni s-au întipărit în

memorie, ca şi cum ar fi gravate în cap.’’ (Mark Grigoryan, 2008, p. 109)

Argoul reprezintă limbajul străzii, cu o dinamică aparte, detaşată de limba literară.

Poate să apară însă între ghilime drept citatul unei persoane intervievate.

,,Jurnalistul intră în contact cu cele mai diferite domenii de activitate, care se

concretizează prin acţiuni/evenimente specifice (care vor deveni texte în media), şi prin

limbaje specifice. Cititorul ziarului/magazinului (ascultătorul radioului/telejurnalului) nu este

48

obligat să fie jurist, chimist, medic, biolog, finanţist sau psiholog în acelaşi timp. De unde

necesitatea ca jargonul fiecărei profesiuni să fie tradus fidel, într-un limbaj accesibil. La fel,

limbajul străzii, argoul. Ceea ce nu înseamnă că în textul publicat nu pot să apară, când este

nevoie, termeni de specialitate sau termeni aparţinând argoului, în fine, cititorul nu aşteaptă o

metaforă în locul unei informaţii.’’ (Cristian Florin Popescu, 2003, p. 36)

,,Ambiguităţile nu fac altceva decât să inducă în eroare opinia publică şi să o deruteze.

Formulările argotice aduc şi acestea prejudicii serioase clarităţii textului’’ ( Ilie Rad, 2007, p.

209)

,,Argoul. Simplu spus, este limbajul străzii, cu o dinamică aparte prin comparaţie cu

aşa-numita limbă literară. <<Mişto>>, <<a mangli>>, iată câteva expresii argotice. Argoul

există şi se dezvoltă în special prin metaforizare. Folosit de către specialişti, jargonul poate să

apară ca atare în presa de specialitate, scrisă de experţii domeniului respectiv, pentru colegii

lor. În schimb, în presa de popularizare sau în presa de informare generală, jargonul trebuie

tradus corect într-un limbaj accesibil tuturor, fără ca adevărul ştiinţific să fie alterat

(simplificat excesiv sau incoerent), în această situaţie, jurnalistul devine un traducător.’’

(Cristian Florin Popescu, 2003, pp. 68-69)

Pleonasmul şi tautologia sunt erori mult prea des intâlnite în presa scrisă. În redactare,

tautologia devine sinonimă cu perifraza. Exprimă o singură idee în cuvinte diferite şi

reprezintă un indiciu al subinformării. ,,În retorică/redactare însă, tautologia devine sinonim

cu redundanţa inutilă, cu perifraza (şi ea inutilă). Prin exprimarea unei singure idei în cuvinte

diferite, tautologia se distinge de pleonasm, prin aceea că nu implică o eroare de exprimare (id

est, gramaticală).’’ (Cristian Florin Popescu, 2003, p. 72-73)

Neologismele (sau barbarismele) sunt cuvinte împrumutate din alte limbi sau create

prin mijloace proprii care, multe fiind inutile şi neclare.

Neologismele sunt greu de înţeles și pur și simplu nu își au sensul în textul jurnalistic,

pentru că de multe ori s-au dovedit inutile. Nu putem spune că sunt niște termeni ușor de

recunoscut de către public, prin urmare ele alimentează obscuritatea textului, care devine

neclar, lipsit de înțeles, incert. ,,S-ar părea că un text în care sunt folosite cuvinte rare sau

neologice, un text înţesat cu construcţii sintactice sofisticate face dovada inteligenţei şi

profunzimii celui care îl semnează.’’ (Mark Grigoryan, 2008, p. 109)

49

Anglicismele sunt cuvinte de origine engleză împrumutate fără necesitate de o altă

limbă, neintegrate nicicând în aceasta. Utilizarea exagerată a anglicismelor conduce în timp la

degradarea limbii şi de aceea trebuie să încercăm să le evităm pe cât posibil.

Subinformarea, sau ,,acoperirea jurnalistică incompletă a evenimentului’’ este în

ansamblul ei o greşeală, un ,,text incomplet, datorită fie comodităţii jurnalistului, fie lipsei

sale de discernământ, fie absenţei spiritului evaluator - critic, fie a tuturor acestor elemente la

un loc’’ (Cristian Florin Popescu, 2003, p.119-120). Redacţiile sunt umplute astfel cu

evenimente fuşerite, neimportante, sau de importanţă medie şi omit esenţialul, iar puterea de

reflecţie a opiniei publice este îngrădită. (Ex: lipsesc atât de mult anchetele)

,,Pe scurt, subinformarea este informarea trunchiată sau chiar inexistentă despre

subiecte importante’’ (Andreas Freund, 1991, p. 223, în Cristian Florin Popescu, 2003, p.

119-120)

,,Suprainformarea este o chestiune delicată. Ca şi subinformarea, ea poate fi rodul

manipulării sau al tentativei de a influenţa.’’ (Cristian Florin Popescu, 2003, p. 119-120)

Andreas Freund definea suprainformarea ca o ,,Atenţie acordată unor evenimente în dauna

altora mai importante. Este o diversiune care creează confuzie, banalizează evenimente

dramatice şi ameţeşte prin abundenţa detaliilor nesemnificative. Detaliul inutil este specific

suprainformării.’’

Am crede în final că un text este cu atât mai bun cu cât este mai complicat, mai

sofisticat. Realitatea e însă cu totul alta. Textele bune sunt cele scrise cât mai simplu şi mai

limpede. Articolele noastre trebuie să abunde în cuvinte cât mai simple, fără să încărcăm fraza

cu subordonate. Dintr-o propoziţie lungă şi complicată putem face două-trei mai scurte, textul

devenind astfel mai dinamic şi mai viu.

50

Capitolul 3

Revista Sunete – Studiu de caz

III.1.1 Nonvalori vs. cultură, esenţă şi necesitate

Studiul monografic este un studiu ştiinţific amplu, asupra unui anumit subiect tratat

detaliat şi multilateral. Se aprofundează o singură problemă într-un mod cât mai cuprinzător şi

mai complet, din toate punctele de vedere. Voi încerca să fac acest lucru având ca studiu de

caz revista de cultură muzicală Sunete.

Este larg răspândită opinia conform căreia muzica impresionează datorită substratului

emoţional. În Grecia Antică, muzica era considerată necesară pentru dezvoltarea simţului

pentru frumos. Muzica, parte a quadriviumului (alături de aritmetică, geometrie şi astronomie)

a fost o parte importantă a studiilor şi în universităţile medievale. Astăzi, muzica ne invadează

de peste tot. Educaţia muzicală este deci, foarte importantă.

Revista Sunete îşi oferă de la începutul apariţiei sale sprijinul necondiţionat artiştilor

adevăraţi, nefiind excluşi nici cei de afară, nici cei din ţară. Trupele sau artiştii care s-au

ridicat cu greu şi au reuşit să îşi păstreze libertatea de a cânta ce vor sunt rareori luate în

seamă de televiziuni, ziare sau reviste (şi în general de mass-media). Sunete este mereu

prezentă la mai toate evenimentele neconvenţionale, de avangardă, haioase, (ciudate ar spune

unii) sau mai aparte la care aceştia iau parte şi cântă. Contează foarte mult pentru o formaţie

să ştie că o revistă o poate avea în vedere pentru o ştire exclusivă, un reportaj, un editorial, un

interviu, un cover story sau oricare altă referire.

51

Muzica nu mai este doar o plăcere, ci o industrie care vinde trupe şi le prelucrează în

funcţie de cerere în scopul întregirii conturilor. Artiştii (în marea lor parte) au devenit nişte

comercianţi controlaţi de manageri lacomi şi marile case de discuri Renumitele topuri

muzicale nu mai reflectă neapărat valoarea concretă, artistică, cât milioanele de discuri

vândute, numărul de fani, popularitatea cântăreţului, viaţa sa particulară şi alte lucruri care nu

ţin strict de valoarea sa profesională.

,,Evident, nu cred că se vor găsi cu uşurinţă artişti care într-o clipă de supremă

sinceritate să recunoască faptul că banul este de fapt principalul motor al creaţiei lor. Nu şi

singurul, desigur... Unii vor susţine că ceea ce fac ei se numeşte cultură, alţii că fac educaţie.

Alţii vor invoca o serie lungă de valori – majoritatea spirituale – şi vor uita să menţioneze că

de fapt se închină la bani.’’ – Valentin Moraru, redactor-şef Sunete, p.4, nr. 63, 2009.

Niciodată în muzică nu a existat o luptă atât de mare între valoare şi nonvaloare, pe

plan mondial chiar, iar vremurile în care trăim dictează acest lucru. Dacă ne uităm atent,

muzica a devenit un produs de consum facil oricărui individ ,,echipat’’ cu un minim de

informaţie şi o educaţie egală cu zero. Sunete duce o luptă aprigă şi solitară împotriva acestui

fenomen, care cu greu mai poate fi stopat, adresându-se în principiu tinerilor cu vârste

cuprinse între 18 şi 35 de ani cărora încă le mai pasă ce ascultă, conştienţi de puterea

nemăsurabilă cu care acţionează muzica asupra personalităţii şi caracterului fiecărui individ în

parte.

Putem spune că revista s-ar adresa doar unui public cunoscător, întrucât faptele

prezentate, unele concerte, evenimente sau formaţii ar părea aberante pentru unii, hidoase,

ciudate. Limbajul folosit, plin de argouri şi anglicisme, denotă un cod cunoscut doar de acest

grup de oameni, bine delimitat de masa ordinară a populaţiei. Iată câteva exemple de-a dreptul

halucinante: kaos pad, turntablism, trip hop, sampleuri, jazz cuts, acid jazz, hardcore,

softcore, breakbeat, downtempo, darkstep, grime, main event, mainstage, warm-up, gigg,

shoegaze, rockabilly, indie, jam session, a’capella, beatbox, grindcore, ostrock, zeuhl, sleaze

rock, mash-up, pogo, loop, midrange, battle jam, metalcore, deathgrind, goregrind, riff,

moshcore, dixieland, swing, breakcore, darkcore, raggacore, clownstep, fussion, traktor

scratch, playlist.

Aş dori să explic pe câteva mai importante dintre acestea, pentru că de multe ne lovim

frecvent în cadrul revistei. Jam session-ul semnifică mai mulţi muzicieni care se adună şi

improvizează pe loc, fără nicio pregătire preliminară. Sample-urile sunt porţiuni din piese

muzicale preluate de obicei din înregistrări mai vechi sau create, folosite în alte piese sau mix-

52

uri realizate de dj-i. Dixieland este un subgen de jazz cu un ritm foarte alert. Drum and bass-ul

(abreviat DnB) este un stil de muzică electronică numit şi jungle, rezultat dintr-o combinaţie

de techno, rave, armonie de bas, raggae şi hip hop. Clownstep-ul este un subgen discutabil de

drum and bass, termenul fiind popularizat de Bob Dylan. Darkstep-ul este un gen major şi

foarte energic al drum and bass-ului, devenind popolar prin anii `90. Riff-ul este o frază

muzicală simplă şi foarte ritmată, motiv care se repetă ca fond sau ca temă principală într-o

piesă. Turntablismul este arta de a crea muzică învârtind platane, manipulând un mixer şi

nişte butoane. Swingul este o formă a jazz-ului anilor `30-`35, cu un ritm puternic, degajat de

instrumente specifice precum saxofonul, clarinetul, trombonul, trompeta, basul şi tobele.

Gigg-ul este angajamentul muzical obţinut de un artist, iar warm-up-ul este încălzirea pe care

o fac artiştii cu publicul înaintea unui concert mai mare. Beatboxul vizează producerea de

sunete cu gura, buzele, limba şi vocea, imitând diverse instrumente şi e specific culturii hip

hop. Pogo-ul(sau moşeala ca termen mai popular) este un dans frenetic specific iubitorilor de

punk, declansator de adrenalină, manifestat prin îmbrânceli anarhice semnificând o mişcare

antiviolenţă.

,,Simt că scriu despre cum nu mai ştim ce e aia să ne placă ceva... Efectiv majoritatea

se comportă ca turmele, oile şi alte bovine. Nu se mai tratează nimic ca muzică, ca feeling,

artă de care să te ataşezi. Totul e un val format din miriade de idei foarte variate, multe inutile.

Nu mai ştim să facem distincţie. Să preţuim particular. Discurile, cărţile, filmele, fotografiile,

picturile şi ce mai vreţi voi... Durează aproximativ un minut. Atâta invariabil interes mai

suntem în stare să acordăm unui ceva ce vine spre noi ca divertisment cu planuri de

persistenţă. Atâta ne mai permitem să ne uităm la un om. O luptă cu crocodili şi broscuţe verzi

râioase din care câştigă veşnic cel mai gras, cu zimţi şi fără scrupule. Artiştii mari au ajuns, cu

orice ar mai scoate ei pe lume, <<mediocri>> şi <<plictisitori>>, artiştii noi...sunt prea mici,

mulţi şi nereuşiţi, de multe ori copii râncede de vechituri la rândul lor cică-demodate.

Calitatea se prăjeşte şi se acreşte. Devine prea relativă. Panică. ‘’ – Vlad Stoian, Sunete, p. 6,

nr. 66, 2010.

Sesizând că lumea a devenit mult prea ignorantă, bombardată cu muzică fără de

esenţă, publicaţia vrea să tragă un semnal de alarmă şi face apel la cultură într-un mod cât se

poate de plăcut. Articolele reliefează aspecte importante din cadrul muzicii adevărate şi

protagoniştii acesteia, fie ei de renume, fie mai necomerciali sau mai underground, mai mici

sau mai neinteresanţi pentru unii. De menţionat ar fi că ritmurile şi versurile-nonsens pline de

emoţionalisme ce se vând astăzi peste tot prin magazine nu le vom găsi comentate niciunde în

revistă.

53

Mai nou, mai toţi artiştii care apar pe micul ecran se intitulează ,,vedetă’’ sau ,,star’’,

aceasta este în fond emblema prostiei cu care ne confruntăm, faptul că hiturile devin hituri

înainte să fie desemnate astfel, impunându-se astfel trenduri şi valori false. Aşa apar şi artiştii

născuţi peste noapte şi tot aşa de repede dispar de pe scena muzicală. Problema este că

pachetele de divertisment din care putem să alegem rareori ne sunt benefice spiritual şi

cultural, pentru că nu semnifică nimic concret; impresionează prin imagini sau versuri

şocante, sunete obţinute prin distorsionare computerizată etc. Este şi normal să se întâmple

acest lucru, atâta timp cât aşteptările publicului şi spiritul său critic au dispărut. Aşa-numitele

trupe ,,la modă’’ nu au un cod de etică şi sunt în fond acelaşi produs repetabil de superficial şi

fad care se reîncarnează an de an în alţi şi alţi artişti. De la noi exemplele care ţin capul de

listă ar fi: Voltaj, Dan Bălan, 3 Sud Est, Anda Adam, Hi-Q, Akcent, Smiley, Inna şi mulţi

alţii. Asemănarea dintre toate acestea este izbitoare, atât ca ritm, cât şi ca imagine şi versuri.

Stilul american este des preluat şi adaptat, în cel mai pur capitalist mod posibil, iar caracterul

lui facil şi sărac produce o deculturalizare în masă, omoară umanul, îndeamnă la prostie,

ignoranţă, nevoi inventate şi dependenţe importate.

Cultura este muzica spirituală a existenţei, o formă de viaţă prin care o colectivitate

umană îşi exprimă forţa creatoare. Este aflarea mai mult sau mai puţin conştientă a esenţei

lucrurilor, înseamnă lărgirea minţii şi a spiritului, dezvoltarea multilaterală a omului în relaţia

sa cu frumosul.

Muzica trebuie să reprezinte cele mai arzătoare dorinţe şi cutremurări interioare,

muzica mişcă mase, muzica naşte revoluţii, poate cuceri sau poate frânge inimi. Toate

aceastea, doar dacă artistul nu renunţă la pasiunile sale centrale, la principiile profesionale

constituiente. Sigur, toate trupele apelează la diferite forme de asociere, sponsorizări si label-

uri, acceptând diverse forme de colaborare şi suport pentru a se face cunoscute. Impactul lor

se realizează însă prin versuri caracteristice, printr-un ritm specific, prin cadenţă şi un stil

inconfundabil.

,,Bineînţeles, a fi artist e un lucru pentru care trebuie să fii în primul rând înzestrat,

apoi să fii educat, pasionat şi, în rest, dedicat. Aceasta din urmă se traduce prin muncă, muncă

şi iarăşi muncă. Iar cu o doză bună de talent poţi spera ca într-o bună zi să intri în cercul

restrâns al artiştilor cunoscuţi, şi mai ales, recunoscuţi. Problema e însă, că, pentru a ajunge

acolo, trebuie să vinzi. Sau să te vinzi, mai precis, ca să faci bani pentru că aşa sună regula.’’

– Valentin Moraru, redactor-şef Sunete, p.4, nr. 60, 2009.

54

Poţi avea succes si fără să te prostituezi, dar asta înseamnă muncă şi entuziasm pentru

ceea ce faci, şi nu pentru ce bani faci. Aşa şi în jurnalism. Poţi scrie poveşti inventate,

zvonuri, bârfă, scandaluri şi totodată poţi fii demn de meseria pe care ţi-ai ales-o, consemnând

ştiri adevărate, indiferent de specializarea sau sectorul în care activezi.

Sunetiştii promovează neîndoielnic o muzică autentică, fără interes pecuniar, cu tot

abstractul şi metaforele ei, cu subtilul ei, cu particularul ei, cu diversitatea ei de stil şi estetică.

,,Avem nevoie de metafore, pentru că ele nasc infinitul pe care îl putem percepe şi controla

într-o mică măsură, într-un univers al ambiguităţii, lipsit de sens.’’ – Berti Barbera – senor

editor Sunete. Prezenţa revistei pe piaţa mass-mediei este îmbucurătoare. În presa scrisă nu

mai există nimic asemănător, dar asta nu înseamnă că aceasta nu încearcă în permanenţă să îşi

ridice standardele.

Revista ne învaţă să nu avem prejudecăţi şi preconcepţii şi poate schimba mentalităţi

întinate şi învechite. Este adevărat că orice stil muzical poate fi interpretat greşit, atât de

vecinul de bloc, de profesori, cât şi de părinţii mereu îngrijoraţi că o vei lua pe arătură. Ca

orice lucru, muzica poate influenţa caracterul şi personalitatea unei persoane, însă fiecare are

un filtru lăuntric prin care analizează atât ritmurile unei melodii, cât şi versurile care o

completează. Te poţi îmbrăca în negru şi poţi avea plete pentru a adera la un grup de rockeri,

o faci în semn de protest, pur şi simplu sau într-un mod prostesc. Rock-ul nu este muzica

sataniştilor, el este un derivat foarte complex, născut din vechile structuri clasice şi simfonice

şi de multe ori se îmbină perfect cu acestea.

Genurile muzicale au cunoscut o evoluţie fără precedent, întrucât numărul formaţiilor

a crescut considerabil, la fel ca şi tehnologia folosită sau noile instrumente inovatoare ale

acestora. Un articol din Sunete care făcea referire la muzica emo (care este de fapt o

subdiviziune punk a anilor `80) explica pe îndelete de unde vine, unde se îndreaptă sau dacă

ne tăiem automat din vene odată cu ascultarea acesteia. Argumentele aduse de revistă legate

de acest stil au clasificat speculaţiile macabre lansate de presă drept mituri false care au dus

lupta dintre generaţii la un nou nivel. Tratarea acestui subiect a intenţionat să rezolve noua

polemică născută între diferitele categorii de vârstă şi isteria cauzată de mass-media.

Concluzia a fost că apartenenţa la un grup social nu ar duce la sinucidere, iar interpretarea

versurilor unui gen muzical sau urmarea mesajelor acestora ar ţine mai mult de educaţie şi

gradul de cultură ale fiecărei persoane. Studiul de o pagină dedicat fenomenului a avut şi

citate notabile ale unor experţi în domeniu, precum Aurelia Stănculescu, director al Centrului

de Resurse şi Asistenţă Educaţională al Municipiului Bucureşti. Autorul articolului ,,Emo, the

55

lipstick affair’’ (Hefe) a scris la finele acestuia un ultim argument: ..Se stie că anual peste 800

de tentative de sinucidere sunt tratate la Departamentul de Toxicologie din cadrul Spitalului

Clinic de Urgenţă pentru Copii <<Grigore Alexandrescu>>. Dintre acestea, nici măcar 1% nu

ascultă emo şi nu aparţin acestei mişcări, astfel încât nouă nu ne rămâne decât să căutăm

cauzele în alta parte.’’

III.1.2 Profesionalism, vocaţie şi intenţii

Avem nevoie de Sunete pentru că este o autoritate în domeniu şi tratează toate genurile

care merită o consemnare; la momentul actual nu are concorenţă pe piaţă. Sunetele satisfac

publicului nevoia de presă de specialitate, eliberându-l de muzica kitschoasă ce îl înconjoară

pretutindeni, cea care apare peste tot, ba la radio, ba din vecini, ba prin locuri retrase (în

parcuri sau la iarbă verde), pe stradă de prin telefoane, cea de pe geamul maşinilor etc. Să nu

mai vorbim de muzica industrială de club, tehnicizată şi vorba aceea, făcută pe calculator, cu

un sintetizator ieftin de voce. Ne referim prin urmare la manele, muzică techno şi în general la

stilurile care amplifică nervozitatea şi încurajează nesimţirea. Muzica trebuie să destindă, fie

ascultată în surdină, fie la decibeli înalţi, iar consumată cu responsabilitate, fără a deranja pe

ceilalţi, poate fi cu atât mai dulce şi mai priitoare pentru suflet.

,,Nu este o revistă cu profil vânătoresc, deci sunteţi cu adevărat melomani dacă citiţi

Sunete, aşa că vă provoc în 2010 să ieşiţi şi mai mult din casă, să vă faceţi prezenţa la şi mai

multe evenimente muzicale, să ovaţionaţi, să fluieraţi, să urlaţi de fiecare dată când auziţi o

piesă care vă gâdilă auzul într-un club. Pe scurt să fiţi o piesă din puzzle-ul scenei muzicale,

pentru că orice mâncare bună are nevoie de toate ingredientele din care este compusă reţeta.’’

- Paul Breazu, membru redacţie

Cea mai evidentă marcă necomercială a acesteia este că se găseşte foarte greu, se lasă

căutată, nu se vinde în milioane de exemplare, ci apariţia ei este mereu aşteptată cu sufletul la

gură doar de către cunoscători. Redacţia acesteia se străduie, cu puţinul de care dispune, să ne

ofere un produs cât mai competent, plin de nuanţă jurnalistică, având o rezonanţă printre

restul revistelor de duzină din chioşcuri.

56

Fiecare formaţie consemnată are ceva anume, un specific inconfundabil, prin urmare

diversitatea prezentă în această publicaţie nu poate decât să ne bucure, pentru că tocmai asta

s-a pierdut.

Formaţiile de muzică ,,uşoară’’ din ziua de azi reflectă lipsa de autentic. Ele nu

presupun niciun efort din partea ascultătorului sau a artistului, a cărui muncă se reduce la

câteva versuri dadaiste alăturate unui ritm continuu, uniform şi rigid, putând fi la îndemâna

oricui. De obicei, acestea compensează prin spectacole fastuoase de lasere, proiecţii, artificii,

animatoare şi practic prin orice care nu prea are legătură cu ceea ce cântă, ci mai degrabă

distrage atenţia când greşesc o notă sau falsează, încurcă acorduri, scad în cadenţă sau au

momente de ezitare. Aceştia sunt artiştii care mereu ne încântă cu prezenţa lor în aşa-zisa

scară ierarhică a valorilor muzicale supreme. Topurile sunt alcătuite din grupuri şi genuri tot

mai banale şi deci, accesibile oricui. Putem spune că MTV-ul (sau Music Television) a

contribuit activ la distrugerea tuturor lucrurilor autentice pe plan muzical.

Ponturile şi sfaturile despre muzică bună le vom găsi doar în Sunete, însă pentru a citi

revista este nevoie de ceva cunoştinţe în domeniu şi de un background muzical destul de

solid. Nu aş putea spune că este chiar atât de exclusivistă, însă pot spune că se adresează în

genere cunoscătorilor, pentru că de revistă nu afli decât de pe la concerte, diferite evenimente

sau afişe (mediatizarea ei nu prea există).

Pe vremuri nu erau atâtea formaţii, erau mai puţine concerte, mai puţine nume de

rezonanţă, şi nu neapărat că nu existau, dar nu ne erau nouă accesibile datorită comunismului.

Se ştia de Queen, Beatles, ABBA eventual şi alte nume ultrasonore. Astăzi, explozia de

grupuri şi genuri ne poate şoca, pentru că modalităţile de pătrundere ale muzicii în vieţile

noastre s-au extins şi s-au diversificat considerabil, de la radio şi concerte, de la televiziune la

walkman, de la internet la mp3 player sau Ipod-ul miraculos şi tot aşa. Aveam însă nevoie şi

duceam lipsă de o publicaţie care să consemneze toate aceste lucruri, toate metamorfozele

muzicii până la cea actuală, din prezent.

În 1979 a apărut un ghid disco-rock care consemna toate formaţiile contemporane de

renume ale ţării (de la ProgresivTM la Phoenix sau Iris) şi le descria istoric şi biografic

evoluţia în cele peste 350 de pagini, dintre care 12 erau cu fotografii alb-negru. Autorii erau

Daniela Caraman Fotea şi Florian Lungu. Cartea se găsea foarte greu, a apărut în condiţii

foarte grele şi a fost extrem de căutată. A fost căutată pentru că lumea era atrasă de muzica

bună, o muzică aproape de sufletul lor şi aşa chinuit, o muzică care nu dorea să vândă nimic.

57

Revista Sunete a luat exemplul acesteia şi apare lunar într-o formulă modernă, bogată în

informaţii, mereu inovativă şi foarte colorată (datorită noii tehnologii de tipărire şi ilustrare).

Astăzi, scena noastră underground (de subsol) întâmpină numeroase dificultăţi şi cu

toate acestea, artiştii continuă să cânte şi să fie alături de fani, să aducă aminte tinerilor că mai

este ceva bun în România, continuă să protesteze împotriva guvernului, împotriva sistemului,

continuă să se dedice unui public restrâns, dar valoros, respectându-şi vocaţia de artişti.

Revista Sunete stă aproape de aceste formaţii, le observă şi le urmăreşte progresele, le publică

succesele, chiar dacă în fiecare lună apariţia acesteia este periclitată din diferite motive,

majoritatea legate de bani (şi mai nou de reducerile de cost impuse de criză). Chiar dacă există

clienţi constanţi sau abonaţi fideli, revista nu apare în mai mult de câteva mii de exemplare.

S-a constatat că publicul care ascultă muzică bună este totdeauna acelaşi, nu creşte în

număr, ci se diversifică doar, odată cu apariţia altor şi altor genuri, pe care le adoptă în timp.

Revista se conformează şi încearcă să se adapteze, fără a face însă compromisuri. Pe lângă

acest fapt, cumpărătorii sunt atraşi şi de CD-ul adiţional (care apare aproape lunar, distribuit şi

acesta cu mari greutăţi). Dispariţia acestuia ar însemna probabil şi înjumătăţirea vânzărilor.

Mulţi s-ar întreba de ce mai continuă, în timp ce alţii spun că revista ar fi un moft personal al

redactorilor acesteia, un soi de grandomanie. Fals ! Tot ceea ce încearcă aceşti oameni este să

ne ofere o alternativă viabilă la lipsa de alternative de pe piaţă, la fel cum fac alte publicaţii

culturale.

III.2 Manifestări, topuri, caritate şi efecte

Sunete este foarte selectivă cu privire la informaţia pe care o oferă, fiecare formaţie are

locul ei bine stabilit pe fiecare pagină, iar în funcţie de ocazie, aceştia schimbă coperta şi

tematica. Se emit anchete care disecă fenomene, ne prezintă ce genuri noi apar, unde ne aflăm

cu muzica, încotro ne îndreptăm, etc., se realizează concursuri pentru trupe în devenire sau

aflate în faza de proiect. Competiţia ,,Manifest Yourself’’ a fost câştigată de formaţia

Mushroom Story din Cluj, după care trupa a reuşit astfel să îşi înregistreze şi primul album în

colaborare cu casa de discuri ,,Fabrica de muzică’’. S-a lansat şi în afara ţării, cunoscând un

succes rar întâlnit la o formaţie românească. Toate acestea cu sprijinul Sunete.

58

Sunt multi oameni cu idei bune de valorificat. Datorită conjuncturilor sociale din

trecut, a tradiţiilor existente, a modului de formare a culturii autohtone, foarte puţini ajung să

se manifeste într-un mod adecvat. Practic, valorile umane pot dispărea sau trece neobservate,

pentru că ele nici nu ajung să se prezinte. Una dintre marile probleme ale societăţii româneşti

de astăzi este aceasta: se manifestă foarte puţin. Glasul ei nu are putere, tărie. Cei ce apucă să

se manifeste nu au forţa unui element de coagulare. ,,Manifestă-te !’’, acesta este îndemnul pe

care îl primim din partea revistei.

Obiectivul principal al concursurilor periodice realizate de Sunete este de a reuni

artişti, producători, reprezentanţi ai caselor de discuri, organizatori de evenimente si oameni

de muzică din mass-media românească. Revista doreşte să găsească modalităţi pentru ca

muzica de calitate să fie cât mai bine reprezentată în toate mijloacele de comunicare, iar

valorile autohtone să poată fi promovate într-o proporţie echitabilă în raport cu muzica de

import.

ODS Business Services si revista Sunete au iniţiat această mişcare, motivând artiştii cu

tonus să iasă la rampă cu ceva original, cu melodii noi, idei, dezvoltându-le interesul pentru a

se face cunoscute ! Mişcarea se concretizează sub un şir de proiecte cultural-artistice, sociale

etc. prin care se promovează originalitatea, valoarea individuală si cea de grup, corectitudinea,

transparenţa, încrederea în credinţele şi valorile autohtone. Obiectivul final vizează

evidenţierea valorilor şi concentrarea acestora pentru conturarea identităţilor originale

autohtone.

,,Am ales pentru proiectul nostru acest domeniu de manifestare (al muzicii), deoarece

este cel mai vizibil. Este foarte evident că ne lovim de nonvalorile muzicii de cum plecăm la

serviciu si până ne culcăm. În trafic, pe stradă, în presă, la televizor, ne zgârie nonvaloarea. În

muzica am renunţat în a mai râde de cei penibili care se mândresc cu statutul lor “Manifest

Yourself’’ promovează muzica bună şi o pune pe disc spre ascultare. ODS Business Services

si Revista Sunete a iniţiat această mişcare pentru a descoperi noi trupe, pentru a le promova

prin intermediul unor articole/interviuri în cadrul revistei, urmând ca timp de zece ediţii ale

revistei (martie – februarie) să se realizeze zece compilaţii cu minim zece trupe/cd, compilaţii

care distribuie gratuit împreună cu o revistă pe care o vrem de asemenea de nota zece.’’ –

organizatorii concursului.

Manifestul a fost promovat pe diferite canale media (radio, tv, publicaţii, afişe,

fluturaşi, postere, publicaţii), s-au selectat trupe dintre care s-a tot triat, a apărut un CD, s-au

59

organizat concerte pentru cunoscători în colaborare cu diferite cluburi de profil, iar trupa

câştigătoare a apărut pe copertă.

Majoritatea trupelor de valoare nu erau exploatate (în sensul bun, în sensul scriitoresc)

şi erau eclipsate de formaţii care cântă doar pentru bani. Cineva însă le-a recunoscut

potenţialul (indiferent de gen), le-a înregistrat pe hârtie activitatea şi a acţionat în consecinţă

ca un imbold, atât pentru grupurile muzicale, cât şi pentru cititori.

Sunt mulţi artişti care au şi lansat materiale cu ajutorul revistei, printre care am putea

aminti de trupa debutantă de blues Za’Duff, solistul trupei electronice Şuie Paparude, Cezar

Stănciulescu (alias Junkyard), care şi-a scos primul album solo în colaborare cu Sunetele,

cunoscuta formaţie nonconformistă E.M.I.L, cu al treilea lor album discografic, ,,Ştiu, ţi se

pare absurd…’’ sau Omul cu Şobolani, cu materialul alternativ intitulat ,,Dansăm legaţi la

ochi cu spatele la zid.’’ Mixofrenia şi solista Alina Crişan au scos o compilaţie

intitulată ,,Lounging under moderate light’’, o selecţie de 10 cover-uri, complet reorchestrate

şi remixate. Melodiile sunt preluate de la artişti celebri precum Armin Van Burren, Paul Van

Dyke, Roger Sanchez, Fragma, Olive sau Lustral. Alina înlocuieşte voci de rezonanţă, precum

cea a talentatei Sharon del Adel, iar saxofonul, precum şi alte instrumente ale proiectului live

surprind auditoriul într-un mod cât se poate de plăcut. Adiţional la materialele discografice,

Sunete realizează şi interviuri cu toţi aceştia.

Dacă eşti meloman şi ai pierdut vreun eveniment major cum a fost cel de

la ,,Sighişoara Blues Festival’’, ai ocazia să asculţi selecţii pe format CD, achiziţionându-l cu

revista. Conţine 12 melodii cu talente renumite din lumea bluesului precum Lucky Peterson şi

al său blues contemporan din New York, solista Ana Popovic (Serbia), nominalizată

la ,,British Blues Awards’’, chitarişti autentici ai genului ca artiştii de culoare John Primer

(SUA) si Lil’Dave Thompson (SUA), formaţii celebre precum Sonny & His Wild Cows

(SUA – formaţie de blues şi rockabilly) sau Rag Mamma Rag (cea mai bună formaţie

europeană de country blues şi percuţie).

Atitudinea revistei (redusă ca preţ şi valoroasă) este una bucuroasă şi dornică să se

implice, să distribuie informaţia culeasă spre un cititor care apreciază cultura şi o înţelege.

Desigur, autorii au o anumită doză de subiectivism, şi ei la rândul lor fiind artişti implicaţi în

fenomenul industriei muzicale, având şi ei realizări similare cu trupele urmărite. Putem avea

aşadar încredere în aceşti veritabili formatori de opinie, care sunt interesaţi să scoată în prim-

plan muzica pe care ei o iubesc şi nu numai. Pe lângă aceasta, iau în considerare păreri şi vor

60

să împărtăsească impresii cu cititorul, comunicând şi având o minte deschisă în relaţie cu

acesta.

Cine ia revista sigur nu o răsfoieşte doar, iar CD-ul garantez că se ascultă, se dă mai

departe, se ascultă între grupuri restrânse de prieteni. Revista a pornit la combaterea prostului

gust şi a reuşit să creeze ordonat un set de valori muzical-culturale. Publicul a început să

cerceteze noile stiluri şi trupele prezentate, le-a digerat, a ales şi a respins ce a fost sau nu pe

placul său.

Există unele trupe aşa-numite noi, care de fapt practică ,,meseria’’ de ani buni, pe

lângă alte două joburi, însă nu au beneficiat de sprijinul vreunui label sau de atenţia vreunui

segment de presă pentru a fi promovate. Posibilităţile lor erau restrânse. Acestea au început să

iasă la suprafaţă şi să îşi câştige muncit succesul odată cu revista. Impactul acesteia a fost

benefic şi revigorant pentru mulţi artişti care începeau să îşi piardă speranţele într-o carieră

muzicală.

Majoritatea producătorilor şi caselor de discuri nu sunt interesaţi de valoarea unui

artist, dobândită în timp, ci caută să distribuie cât mai repede un gen, un artist care prinde, o

muzică nu foarte complexă, cu un set de valori aproape nul şi cu o imagine de suprafaţă care

să atragă. Setul de valori al trupei (dacă acesta există) este respins şi este înlocuit/substituit.

Artistului i se dictează despre ce să cânte, prin anumite teme propuse, i se cere o schimbare

periodică de imagine şi în final, rezultatul este pierderea identităţii sale stilistice constituente.

Diversitatea se respinge, deoarece aderarea la un grup şi o tendinţă vinde mai bine şi deci, este

mult mai importantă.

S-a constatat că în ziua de astăzi, paradoxal, cu cât mai mult acces avem la muzică (un

acces ce ar părea nelimitat), cu atât ne îndepărtăm de valorile ei reale. Revista Sunete a reuşit

să ne desfunde urechile, am început să ne reorientăm spre o muzică mai aproape de suflet şi

mai consistentă valoric. Tot ceea ce apare la radio sub titulatura de ,,muzică la modă’’ nu îşi

găseşte nicicum locul în publicaţia noastră.

Ce e special e că tot ce e special de obicei nu prea e şi în Sunete, nimic nu ţine de

excentrisme. Am descoperit lumea underground a cuvintelor libere, cu sens, a metaforelor, a

poeziei în versuri, a adevăratului sentiment de cunoaştere. Revista nu prezintă fluctuaţii (nu

există numere proaste, pentru că nu tratează muzică proastă), are o structură vie, zgobie, nu

este monotonă, dar nici nu are titluri-şoc, iar coperţile sunt simple. Se remarcă prin

61

inventivitatea stilului, prin interviuri exclusive cu artişti de renume, editoriale pertinente şi

articole ingenioase despre trupe revoluţionare şi sunete inovatoare.

Fiind o elită a presei de specialitate, niciodată Sunete nu se va mulţumi cu ce oferă, ci

mereu va încerca să se autodepăşească, va face cititorul să aştepte mai mult, dorind să iasă din

tipare cu ceva profesionist, distinct şi inovativ. Echipa ei este formată deopotrivă din tineri ai

noului val şi profesionişti de şcoală veche, iar proiectul revistei doreşte să elimine frustrarea şi

suprasaturaţia produsă de molozul de nonvalori care a îngropat treptat lumea muzicală.

Este timpul să clarificăm problema topurilor muzicale, asta a fost una dintre

propunerile revistei odată cu apariţia sa. Ne ajută un top sau ne derutează? Reflectă acesta

vreun criteriu valoric? Ne ajută să alegem ce-i mai bun? Dacă un artist fără valoare vinde mai

bine, ne schimbăm referinţele? Ce fel de punctaj trebuie să acumuleze un artist pentru a urca

într-o ierarhie? Clasamentele întocmite de Sunete exprimă o notă de repulsie faţă de tot ce

înseamnă clasificare şi catalogare.

Artistul urcă pe scenă pentru a spune ceva, pentru a găsi un limbaj comun pe care să-l

împartă cu un public fidel şi receptiv, nu pentru a se lăfăi în vârful unui clasament alcătuit

neprincipial. Listele de topuri pregătite de revista Sunete include artiştii care contează, iar

ordinea este stabilită în funcţie de opţiunile unor persoane care au avut demnitatea de a se

exprima obiectiv, fără a ţine cont de vânzări.sau alte considerente care nu ar avea legătură

directă cu valoarea artistului. Nu sunt neapărat topuri cu cântăreţi, ci o listă cu cei care au

demonstrat că printre altele au ţinut cont de vocaţia lor. Aşa cum o zice şi sloganul

revistei, ,,Muzica face diferenţa !’’

Poate unii sunt nedreptăţiţi nefiind incluşi în ,,top 100 sunete’’, însă acest lucru ar

arăta practic faptul că ar fi mai mulţi de atât! La alcătuirea acestuia se apelează la timpul şi

amabilitatea unor oameni care iubesc muzica, respectă artiştii, fac tot posibilul să fie

imparţiali şi încearcă să nu omită pe nimeni. Cu scuze pentru cei nedreptăţiţi sau din

nefericire uitaţi, cu o reverenţă în faţa celor care au lăsat ceva durabil posterităţii, revista ne

prezintă păreri despre cei care contează, dar şi un avertisment total lipsit de resentimente şi

antipatii, legat de abundenţa de balast care pe unii dintre noi ar putea să-i deruteze.

Sunete a întreprins şi acte caritabile de-a lungul vremii sale, precum campanii de

ajutorare pentru diferiţi artişti nevoiaşi. Aceasta a eliberat un CD (,,One Love For Chi – From

Eastern Europe With Love’’) în sprijinul basistului trupei Deftones, Chi Cheng (câştigător de

premiu Grammy în anul 2001, adică echivalentul unui Oscar în lumea muzicală), care în 62

noiembrie 2008 a intrat într-o comă, în urma unui grav accident de maşină. Acesta a suferit o

intervenţie chirurgicală pe creier, pneumonii şi infecţii ale plămânilor, lucruri care i-au

îngreunat însănătoşirea. La fondurile care se strângeau pe site-ul său de nevoi speciale

(www.oneloveforchi.com) creat de soţia acestuia, trupa redacţiei a contribuit şi ea în mod

direct, prin banii rezultaţi din vânzările compact-disc-ului. Suma necesară pentru recuperarea

acestuia era de 100.000 de dolari.

Albumul lansat de Sunete a constat într-o compilaţie de 18 melodii, la care şi-au dat

mâna trupe din estul Europei precum Coma, Luna Amară, Godmode, Implant pentru Refuz,

Tep Zepi, Mushroom Story, Dekadens, (România), Subscribe (Ungaria), Obojeni Program

(Serbia), Last Hope (Bulgaria), Smut şi Point Blank (Macedonia) şi multe altele. Fondurile cu

care a contribuit revista s-au strâns cu ajutorul unui colaborator apropiat al revistei, Dj Hefe

(component Coma), care a iniţiat proiectul din iubirea pentru formaţia de peste ocean. În

trecut, acesta a reuşit să îi şi aducă în ţară, ţinând legătura cu aceştia şi în prezent. Gina

Blackmore (soţia lui Cheng) a ţinut să mulţumească pe site tuturor donatorilor, printre care o

menţionare deosebită a avut revista Sunete, cu puţinul cu care a putut contribui şi aceasta.

,,Prin acest gest, revista Sunete se alătură artiştilor care îi întind o mână de ajutor

colegului lor şi speră să-i transmită energie pozitivă în speranţa însănătoşirii.’’ – redacţia

revistei Sunete, , p.7, nr. 61, 2009. Cu această acţiune umanitară, revista ne-a demonstrat că

poate fi şi solidară. Pe lângă aceasta, produsul muzical lansat îşi merită aprecierile, având o

valoare artistică deosebită, demnă de talentul lui Chi. În momentul de faţă, Chi se află într-o

stare de minimă conştienţă şi mai are nevoie de încă 500.000 de dolari pe anul 2010 pentru o

recuperare completă şi o serie de alte operaţii.

III.3. Conţinut, prezentare, specific şi redacţie

Sunete este o revistă de actualitate muzicală. Este singura revistă cu personalitate din

România care se adresează unui public matur, educat, care iubeşte muzica de calitate. Revista

Sunete oferă un echilibru foarte important între scena underground (artiştii necomerciali,

independenţi, neconsacraţi) şi cea mainstream (trupe de renume ale scenei naţional-mondiale),

între rock, pop şi muzica electronică. Prezintă informaţii despre formaţii şi artişti din ţară şi de

63

peste hotare, informaţii despre evenimente, festivaluri şi concerte, interviuri, liste de discuţii,

sugestii, propuneri, galerii de imagine şi articole informative.

Apare într-un tiraj de 7000-10.000 de exemplare şi putem să o găsim lunar în reţeaua

magazinelor ,,Diverta’’ sau ,,Cărtureşti’’, la chioşcuri de ziare şi reviste, cu predilecţie în

magazinele specializate. În magazinele de muzică, distribuţia se face prin stative proprii.

Preţul variază de la 10 la 15 lei, în funcţie de conţinut (cu sau fără CD; cel puţin 4 apariţii pe

an conţinând CD). Revista apare de zece ori pe an, deci aproape lunar, iar fiecare număr

conţine 100 de pagini dedicate exclusiv compartimentului muzical sau altele legate strâns de

acesta. Apare în număr dublu pe lunile decembrie/ianuarie şi iulie/august, la acelaşi preţ.

Abonarea la revistă aduce cu ea o reducere considerabilă şi diferite premii (modulatoare FM,

mp3 playere). Este atent împachetată şi se poate păstra liniştit ca arhivă. Până în prezent există

în 68 de numere.

Conţinutul editorial al revistei constă într-o structură bine uniformizată şi

modernă. ,,Cover story-ul’’ reprezintă un articol de fond al revistei care vorbeşte despre un

eveniment sau un artist al momentului. Rubrica ,,Reporter de ocazie’’conţine material făcut de

cititorii revistei, aceştia punând întrebări artiştilor preferaţi. În fiecare ediţie este un artist (ales

prin vot pe site de cititori). Toţi cei cărora li se publică întrebările (şi la care bineînţeles

artistul răspunde) primesc premii consistente din partea echipei Sunete. ,,Întrebări şi

răspunsuri’’ este o rubrică prin care un artist este intervievat ,,fulger’’. Artistul este o

personalitate a momentului căruia i se pun întrebări scurte. O personalitate (sau chiar

formaţie) prezintă 10 preferinţe muzicale pe care le-ar pune pe un CD în ,,10 pentru un disc’’.

Partea de ,Documentar’’ constă în realizarea unui reportaj, care are ca şi subiect un

eveniment de actualitate şi care este de un interes major: subiecte legate de sex, droguri şi

muzică etc. Partea intitulată ,,Electronic’’ prezintă curentul hip hop, trip hop şi electronic, cu

genuri incluzând drum and bass, jungle, downtempo, breakbeat sau elemente de

dub. ,,Recenzii’’ include jocuri, cărţi, filme, evenimente, albume, dvd-uri, cronică de muzică

şi multe altele. Rubrica ,,Topuri’’ prezintă topurile care contează, adică Billboard şi UK

Chart-ul. ,,Audiofil’’ este o colecţie de piese bune strânse de pe la diferite formaţii şi genuri,

sugestiile rubricii încercând întregirea culturii noastre muzicale pe toate planurile acesteia.

,,Disc flash’’ prezintă albumele preferate ale unuia dintre componenţii formaţiei care

îşi lansează albumul prin revistă. ,,Trupe pierdute’’ se referă la formaţiile care au dispărut

vreme bună de pe piaţă şi ne dezvăluie ce s-a întâmplat cu grupul respectiv, ce face în prezent,

unde se îndreaptă şi dacă îşi va mai continua cariera mzicală. În contrast cu această

64

secţiune, ,,Sunete noi’’ ne elucidează ce mai se aude nou pe piaţă. În ,,Album cu album’’ se

analizează în detaliu întreaga carieră a unui artist, un fel de mini-biografic realizat prin prisma

albumelor sale (sau discografiei), de la primul la cel mai recent, de la cel mai slab la cel mai

reuşit. ,,Din trecut în prezent’’ tratează artişti consacraţi peste care a trecut timpul de-a lungul

anilor, schimbându-şi imaginea, atitudinea, instrumentele, colegii, lăsând deoparte vicii sau

adoptând noi stiluri. ,,Faţă în faţă’’ este rubrica unde doi colegi care lucrează împreună sunt

chestionaţi despre preferinţele fiecăruia, punânduli-se întrebări inedite, legate de cel mai mare

regret, ce ar vrea să facă la bătrâneţe sau în ce trupă mare şi-ar fi dorit să cânte. În fine, ,,Film

cu film’’ vizează un artist din lumea cinemaului, trecut prin toate peliculele importante din

cariera acestuia şi nu prea are legătură cu muzica.

La începutul revistei vom găsi conţinutul, cu cele mai importante pagini, articole şi

interviuri şi poşta redacţiei cu reacţii din partea cititorilor. Aceştia au ocazia să scrie revistei,

să exprime idei, opinii, sugestii, puncte de vedere şi să primească feedback la dilemele,

clarităţile sau of-uri pe care le au. Acest lucru arată că revista este o publicaţie deschisă şi

responsabilă, pentru că intră în contact direct cu cititorul, îl lămureşte, oferă precizări,

răspunsuri şi dă astfel dovadă de transparenţă şi înţelegere.

Publicitatea şi paginile de promovare cu evenimente nu lipsesc, întrucât acestea aduc

90% din venitul publicaţiei, interferându-se echilibrat printre celelalte pagini. Reclamele

constă adesea în distribuitori de instrumente muzicale, noutăţi în materie de albume, locaţii şi

cluburi (Hard Rock Caffe, Lăptăria lui Enache, Silverchurch, Fabrică, Club Fire), evenimente,

festivaluri, mari concerte şi reclamele la propria revistă (deci, putem observa că şi acestea

oferă informaţii utile). Pe lângă acestea ar mai fi parteneriate media aproape interminabile,

cum ar fi: posturile de radio ,,Kiss TV’’, ,,Kiss FM’’, ,,Magic FM’’, ,,City FM’’, ,,One FM’’,

revistele ,,Zile şi nopţi’’, ,,24FUN’’, ,,Şapte seri’’, site-

urile ,,feeder.ro’’, ,,sofresh.ro’’, ,,dordeduca.ro’’, ,,beatfactor.ro’’, ,,iconcert.ro’’, ,,metalfan.ro

’’, ,,metalhead.ro’’, ,,guitarshop.ro’’, ,,apropo.ro’’, ,,rockabilly.ro’’, ,,metropotam.ro’’, ,,best

music’’, ,,myticket.ro’’, ,,getmusic.ro’’, ,,hotnews.ro’’, reţelele

mobile ,,Orange’’, ,,Vodafone’’, săptămânalul Evenimentul Zilei şi multe altele.

În rest, este bine structurată, pe coloane ordonate, cu articole organizate în funcţie de

importanţă şi priză la public. Pe la mijlocul acesteia găsim conţinutul cel mai suculent, cu

interviuri, artişti în vogă, artişti străini în România, muzicieni români de mare perspectivă,

viitoare concerte, evenimente viitoare, concerte consumate deja, recenzii, cronici, ghiduri

65

actualizate de festivaluri, şi o groază de albume şi artişti noi, vechi, uitaţi, ciudaţi, inovatori,

experimentali, nebăgaţi în seamă şi underground.

Suntem ţinuţi la curent cu artişti despre care nu mai auzim nimic recent şi vor să

lanseze un album nou, dar sunt ocupaţi cu munca de la studio şi au cam dispărut din lumina

reflectoarelor (spotlight absence). Nici culisele muzicii nu scapă neexploatate, întrucât putem

citi o introducere în ingineria de sunet şi cât de complicată, importantă şi necesară este aceasta

pentru susţinerea unui concert reuşit. Totul e tratat într-o manieră agreabilă şi vioaie pentru

atragerea cititorulului (faptele inedite nu lipsesc), însă în niciun caz nu se încearcă păcălirea

acestuia cu pseudoştiri.

În fine, revista este foarte colorată, îngrijită, iar specificul fiecărui artist, grup sau

album este tratat ca atare, cu nuanţe potrivite acestuia şi cu un spectru viu, îmbinat cu

numeroase poze, desene, postere, care întăresc prin imagine articolul şi îl prezintă într-un mod

cât mai plăcut. Sigla acesteia este un triughi cu vârful înspre dreapta, simbolizând butonul de

start/play al unui casetofon. Totul este compus dintr-un mozaic de diversitate şi stil, care face

cu atât mai agreabilă lecturarea acesteia.

Din punctul de vedere al profilului cititorului, am putea spune că publicul revistei este

constituit din tineri care ascultă muzică bună, au un venit care să îi asigure necesităţile de

muzică (CD-uri, DVD-uri, mp3 player, boxe audio, căşti şi alte utilităţi muzicale), cumpără

muzică de la magazinele de specialitate sau o coboară legal de pe internet; este activ implicat

în curentul cultural muzical (participă la concerte), iese în oraş şi este interesat de tot ceea ce

înseamnă nou. Este inteligent, se imbracă la modă, retro sau pur şi simplu după bunul său plac

şi ştie să disocieze între muzica kitsch şi cea de reală calitate. Poate avea la rândul său

competenţe ieşite din comun, veleităţi muzicale (trupă, instrumente, sală de repetiţii) sau

abilităţi jurnalistice (scrie articole, publică în reviste, realizează cronici/recenzii muzicale).

Ce nu încălzeşte în revistă este lovirea permanentă în ţinte sigure precum AndreEA,

Ştefan Bănică Jr., Andra, Cheeky Girls, Corina sau Horia Brenciu, mereu notaţi cu calificative

de la 4 în jos şi clasificate drept nulităţi muzicale (cum şi sunt de altfel). Publicul care citeşte

revista şi-a făcut deja o idee despre asemenea pseudoartişti şi nu doreşte să îi găsească sub

nicio formă în pe paginile Sunetelor. Nu trebuie să se insiste pe aceste aspecte, tocmai pentru

că aici ar trebui să mai scăpăm de penibil.

66

Trupa constituentă a revistei este formată din oameni specializaţi în domeniu, adică

artişti precum senior editorul Berti Barbera sau colaboratori precum Dj Hefe, Dj Seba sau

Gojira.

Berti Berbera este un muzician priceput, perseverent şi foarte dedicat jazz-ului,

implicându-se atât în proiecte muzicale cu diferiţi artişti în vogă ai genului, în organizare şi

promovare de evenimente unice şi de referinţă în România cum ar fi ,,Garana Jazz Festival’’

sau alte festivaluri de jazz precum cel de la Sibiu (,,Sibiu Jazz Fest’’) sau Bucureşti (,,Green

Hours’’). Este unul dintre fondatorii festivalului de la ,,Gărâna’’, având la activ 13 ediţii şi

numeroase participări în calitate de muzician susţinător al curentului. Este un susţinător

convins al valorilor muzicale de excepţie şi fost realizator de emisiuni precum

arhicunoscuta ,,Taverna’’, de la TVR. S-a implicat şi la festivalul ,,Cerbul de aur’’ de la

Braşov, iar în prezent a lansat albumul ,,String a song’’ , împreună cu chitaristul Nicu Patoi,

dedicat marilor valori ale jazz-ului mondial. Cântă atât vocal, cât şi la chitară, tobe şi multe

alte instrumente. La Radio România Muzical prezintă emisiunea ,,Jazzy Hour’’, iar la revista

Sunete se ocupă în special de articole privind blues-ul, rock-ul, jazz-ul şi evenimentele

acestuia, pe care le acoperă de fiecare dată cu succes şi talent scriitoresc. Pe site-ul său

personal, motto-ul de bun-venit sună cam aşa: ,,The more you know, the more you love’’,

adică cu cât ştii mai mult, iubeşti mai mult. Prin urmare, cunoaşterea înseamnă iubire. Tot pe

pagina sa ne spune cât de important este pentru el evoluţia sa ca artist şi ca om, dorind să lase

în urma sa ceva bun şi durabil.

Dj Hefe este actual component al trupei underground de mare succes ,,Coma’’(rock),

realizator de emisiuni muzicale precum ,,Rockada’’ de pe TV Klumea, ,,Bring The Noise’’ de

pe UTV, respectiv Music Channel, ,,Alternative Nation-ul’’ de pe MTV, încă trei emisiuni

săptămânale pe postul de radio City FM (,,Citypalooza’’, ,,Bring The Noise’’, ,,Punk Rock

Show’’), plus emisiunea ,,Violenţa domestică’’ de pe www.greenchannel.ro. După cum putem

observa, este implicat serios în fenomen, iar ca organizator, a adus pe scena muzicală din

România trupe de renume precum ,,Deftones’’, ,,Nofx’’ şi ,,Faith No More’’. Are şi

competenţe de scriitor şi prin urmare este des cooptat în echipa Sunetelor pentru articole şi

diferite proiecte interesante.

Dj Seba 1394 este timişorean şi este una din cele mai respectate figuri ale

muzicii electronice din România. Cifra din denumirea lui reprezinta literele din alfabet care

formează cuvântul “acid”, adică prima, a treia, a noua si a patra literă. Din 1997 încoace

mixează pe vinil în toate colţurile ţării, în peste 40 de locaţii, în aproape 20 de oraşe. Este

67

primul Dj care a dus „two turntables and a microphone” (primul disc jockey pe vinil din

România) pe scena teatrului convenţional în piesa ,,Absolventul’’ (la Teatrul Naţional din

Timişoara). Piesele alese spre mixare de acesta sunt pline de mesaj şi nu sunt deloc

întâmplătoare. Membru şi promoter al la postului online de radio ,,AnonimTM’’, jurnalist al

revistei Sunete, săptămânal la microfonul radioului sau în deschiderea celor mai importanţi

artişti ai drum & bass-ului mondial, SEBA 1394 este un nume de bază al culturii drum & bass

din România. În revista Sunete are pagina sa de recenzii muzicale.

Gojira este George Dorin Andreescu. Numele său semnifică un personaj din mitologia

japoneză, echivalentul lui Godzilla. S-a apucat de muzică de la 16 ani şi este unul dintre cele

mai emblematice figuri ale muzicii electronice din România. A început să pună muzică la

festivalul Synthplants de la Sulina şi cântat la festivaluri de mare anvergură, precum Tmbase

(Timişoara), Summerbreak (Deva), Sunwaves (Constanţa), Anonimul (Sfântul Gheorghe),

Deltafest (Delta Dunării) sau Peninsulă (Târgu-Mureş). A participat şi la o serie de

evenimente cu artişti români la Londra, la Centrul Cultural Român.

Stilul abordat de acesta este minimalul. Ca muzică, oscilează între electro şi techno, iar în

ultima vreme a trecut pe o zonă mai grunge, mai periculoasă. A cochetat cu trupa Unu, iar în

prezent cântă live alături de Kosak (îmbină muzica clasică cu stilul techno şi electro). Vrea să

scoată un material cu Dagga, (o trupă de hip hop autohton) şi mai are în plan o colaborare cu

Mara (celebra solistă care a colaborat cu Z.O.B pentru piesa ,,Cântec de dragoste’’). A mai

lucrat cu Brazda lui Novac (sau Victor Popescu – artist de muzică electronică) şi Timpuri Noi.

,,Ca producător, întotdeauna afişez un soi de aroganţă vizavi de DJ-ii pe care îi vezi pur si

simplu ca pe nişte placari, care dintr-un impuls egocentrist le place să-şi treacă personalitatea

prin filtrul ăla al muzicii şi să pună muzică de parcă ar fi făcut-o ei. Nu e aşa.’’ – Gojira.

Redactorul-şef este Valentin Moraru, jurnalist şi redactor la Săptămâna Financiară.

Cetin Raşit completează lista de redactori şi este ,,programing manager’’ la Pro FM Dance

şi ,,talent & artist manager’’ la MTV România. Urmează jurnaliştii George Durbălău (singurul

român prezent cu recenzii în cartea ,,1001 albume de ascultat într-o viaţă’’), Timea Gyurka,

Raul Cojocaru (unul dintre fondatorii din Braşov), Bogdan Geană şi bloggerul Vlad Stoian, ca

prezenţe constante. Bogdan Geană este redactor muzical la Radio Activ FM Bucureşti şi

redactor-şef al site-ului ,, musiclines.ro’’. Mihai Vakulovski (departamentul de corectură), Dj

Seba, Ovidiu Ban sau Raul Cojocaru se înscriu la capitolul colaboratori. Editorii revistei sunt:

Marian Gâlea, Tiberiu Anghel (se ocupă de spaţiul publicitar), Angelo Waclaw şi Aurel

68

Martinescu. Benzile desenate sunt opera lui Cristian Darstar (alias Akira), iar grafica este

realizată de Claudiu Oană.

Alţi colaboratori pe care i-a avut revista de-a lungul vremii ar fi: Daika Attila (ne ţine

la curent cu ,,muzicadevest.ro’’), Bobby Stroe (tobar), Victor Stutz (blogger de succes;

doreşte să schimbe peisajul precambrian de la noi prin iniţierea proiectului

alternativă ,,avec.ro’’, axat în special pe muzică, dar conenctat cu toate artele şi direcţiile),

Alex Iovan, King Stoi, Mircea Anton, Roxana Zega, Ioana Epure, Victor Neamţ, Gabriela

David, Ciprian Filipradu, Iosif Armina, Stepan Iris, Opriş Mihai Dinu, Julien Britnic etc.

Prezenţa revistei se face simţită şi pe internet. Site-ul (ca spaţiu virtual integrant)

prezintă câteva fragmente din revistă, nu dezvăluie întreg numărul, ci doar nişte mostre care

să intrige cititorul şi să îl motiveze să îşi procure revista în variantă tipărită. Numărul curent se

află în partea dreaptă a acestuia. Pe pagina principală putem alege să citim interviuri, ştiri

muzicale, recenzii, despre evenimente, despre concerte live, rubrica reporter de ocazie sau

putem scrie la poşta redacţiei. Fondul este alb, nu foarte încărcat, uşor de lecturat, lizibil, iar

culorile predominante sunt roşul, vişiniul şi în special albul (ca nonculoare). Posterele,

fotografiile şi imaginile îţi sar imediat în ochi, dispuse pe un fond de alb clasic. Pe pagină în

jos vom găsi propuneri de articole şi câteva cronici de albume (rubrica – sunete inside) sau

postere imense (majoritatea cu festivaluri interne şi concerte majore). Poţi să îţi exprimi

părerea, lăsa comentarii, poţi vota, ai şi un motor de căutare pentru a scotoci prin arhivă şi te

poţi abona prin e-mail sau sms la revistă. În rest, web designul este foarte aerisit (doar două

reclame), plăcut şi simplu. Realizatorii acestuia sunt Andra Atodiresei, Bogdan Gorgăneanu şi

Costel Chirică.

III.4 Artişti, formaţii şi trupe

Sunetele ne deschid noi orizonturi. Este necesar să menţionăm grupurile de diferite

stiluri şi genuri pe care le promovează, formaţii care aşezate pe paginile revistei accentuează

diversitatea şi elucidează spectrul larg de variante muzicale alternative pe plan intern şi extern

deopotrivă.

Silent Strike (alias Ioan Titu) este prezentat drept un artist tânăr de 27 de ani din

Bacău, inspirat de energii necunoscute, dar pozitive, deviat bine de la muzica obişnuită a

69

mainstream-ului românesc şi diferit de tot ce am ascultat până acum. Acesta creează o muzică

intimă, relaxantă, cu vibraţii largi, vaste, o pânză diafană de sunete care se aşterne peste

timpane obosite şi calmează. Stilul este un down-tempo combinat cu IDM şi trip-hop. Pune

mult accent pe tehnică şi lucrează cu un sintetizator, realizând şi coloane sonore pentru filme,

scurtmetraje sau reclame. A apărut la emisiunea Garantat 100% de pe TVR, a realizat o

colaborare de succes cu celebra cântăreaţă de folk avangardist, Ada Milea, are la activ două

albume, numeroase participări la evenimente importante şi festivaluri precum Stufstock sau

Summerjam. În mare parte se rezumă la sunete şi mai puţin la cuvinte şi doreşte să transmită

stări.

Urma este o trupă cu accente indie şi alternative, formată din componenţi ai trupelor

Byron (Dan Byron este fost solist la Urma), Kumm (în turcă înseamnă nisip) şi nu numai.

Folosesc un ansamblu vast de instrumente, iar membrii fondatori, deveniţi deja legendari, sunt

Sorin Erhan, Dominic Csergo şi Mani Gutău. Componenţii au ajuns să fie şapte la număr,

ultimul material realizat fiind de o valoare inestimabilă, atât prin versuri, cât şi datorită

ritmului, cadenţei prestate, liniei melodice sau concertelor live realizate. Recentul material

discografic (,,Lost end found’’ – al patrulea album al acestora) va apărea în ediţie limitată,

pentru cunoscători. Formaţia este favorita multor ascultători care doresc o alternativă la

peisajul mult prea monoton al muzicii româneşti de duzină. Setul de instrumente folosit de

aceştia este foarte divers, de la saxofon, chitară rece, chitară acustică, tobe, bas, la vioară,

violoncel sau flaut. În plus, avem parte de vocea clară şi nuanţată a carismaticului Mani

(deseori comparată cu cea a solistului Eddie Vedder de la Pearl Jam), o nouă voce (feminină

de data aceasta), backing vocals-urile şi multe alte combinaţii experimentale care au început

să prindă contur în noua şi lărgita formulă. De remarcat este ca toate înregistrările de până

acum ale acestora au fost făcute prin casa proprie de discuri, mai exact prin autofinanţare.

Trupa a lansat acum patru ani albumul de studio ,,Trend Off’’, după care s-a despărţit şi nu a

cântat nicio melodie de pe acesta în faţa publicului. Anul acesta s-a reunit şi a revenit în forţă,

reluându-şi seria de concerte în toată ţara, difuzaţi la posturi precum Guerilla sau City FM.

Trupele Byron şi Kumm sunt la fel de valoroase, formând o tripletă de aur alături de

Urma şi având în spate sute de mii de fani. Kumm este poate cea mai matură formaţie

românească, având peste 12 ani de experienţă. Cu un solist nou, componenţi tineri, un playlist

echilibrat, piese foarte bune din toate punctele de vedere (atitudine, texte, ritm, muzică), un

show live ireproşabil şi un colectiv unit, aceştia degajă o plăcere nemăsurabilă de a cînta, de a

fi pe scenă, plăcerea de a transmite plăcere. Melodiile ,,1000 de chipuri’’ sau ,,Aievea’’ au

devenit şlagăre foarte apreciate în lumea cunoscătorilor, iar noul single, ,,Morsa’’, de pe

70

albumul ,,Far From Telescopes’’, vine şi el din urmă cu paşi repezi. Trupa a participat cu

melodia ,,I Forgot To’’ la Cronica Cârcotaşilor de pe Prima TV şi cu ,,Freeze’’ la TVR2. A

reuşit să se lanseze cu succes şi în străinătate.

Byron este genul de grup care improvizează foarte mult şi are o putere de creaţie

copleşitoare. S-a lansat în 2006 şi are deja trei materiale discografice de excepţie (,,Acoustic

Drama’’, ,,Forbidden Drama’’ şi ,,A Kind Of Alchemy’’). Realizează mai nou concerte

alternative unplugged (majoritatea acustice), după vechile modele de la MTV, precum trupele

Nirvana sau Oasis. Fiecare membru în parte are mereu partea sa extinsă de solo cu care

încântă de fiecare dată publicul amator de inventivitate şi spontan. Au cântat pe afişe alături

de nume consacrate precum Trupa Veche sau Timpuri Noi şi au avut featuring-uri răsunătoare

cu Paula Selling sau Alexandru Andrieş.

E.M.I.L este un grup fruntaş de punk-rock (stil popular pretutindeni), cu versuri nu

prea complicate, cu un fundal instrumental destul de zvăpăiat şi puternic, specific genului

prestat, presărat pe alocuri cu ruperile de ritm atât de binevenite. Influenţele ska, raggae şi dub

se resimt în piese precum ,,Dar vrei’’, ,,Dub shot’’, ,,Cultivator de vise’’. Piesa ,,Doi’’ a atins

locul întâi în topul postului City FM. Este o trupă care se simte bine în pielea ei, sudată încă

din perioada de copilărie a artiştilor. De curând şi-a sărbătorit succesul cu o aniversare de 10

ani, un dvd biografic şi un album nou. Se remarcă pentru primele dăţi la festivaluri precum

Studentfestul din Timişoara, TopT-ul din Bacău sau Stuffstockul din Vama Veche. Susţinerea

o obţine o bună perioadă din partea clubului bucureştean ,,Fire’’, iar albumele importante le

semnează cu Zone Records. Formaţiile preferate ale acestora sunt Sublime, Greenday sau

NOFX (în deschiderea căreia a şi cântat). Din recenziile Sunete, reiese că E.M.I.L este un

grup nonconformist, cu băieţi nu prea cuminţi, dar nici prea răi să fie interzişi de lege.

Trupa Z.O.B, sau Zulu Oscar Bravo, are un profil punk şi se aseamănă foarte mult ca

stil cu trupa americană Blink182. Are patru componenţi entuziaşti şi hituri cunoscute

precum ,,Telenovele’’, ,,Clona’’, ,,Prietena Mea’’ sau ,,Vrei altfel’’. Piesa ,,Cântec de

dragoste’’ a urcat la vremea ei pe cele mai înalte locuri alte tuturor clasamentelor româneşti,

difuzată în speţă pe canalele de muzică din ţară precum Atomic TV, TV Klumea sau MTV. O

contribuţie deosebită a avut Mara, vocalista care a participat la realizarea clipului şi de care

toată lumea s-a îndrăgostit în urma vizionării videoclipului.

Alexandrina Hristov este o cântăreaţă de fussion dintre acustic, indie, rock alternativ,

soul şi jazz. Este originară din Moldova şi are 32 de ani. Versurile sale sunt mai curând poezie

modernă, în timp ce muzica ei sensibilă se apropie foarte mult de rezonanţa unui bocet de cap.

71

Îşi începe cariera muzicală în 2005, impresionând prin caracterul multilateral al dezvoltării

sale artistice. Cântă cu o naturaleţe ieşită din comun, mângâind parcă clapele pianului. Vocea

ei are o notă foarte personală; răsună atât în română, cât şi în rusă sau franceză. Picturile

deosebite în ulei pe pânză îi reflectă şi acestea foarte bine trăsăturile eului interior. Galeria sa

de opere este estimată la câteva zeci de mii de euro. A fost chiar şi protagonista unui film, în

regia lui Paul Cuzuioc. Cântă la festivaluri importante precum Gărâna sau TIFF şi în 2009

înregistrează albumul de debut, ,,Om de lut’’, înregistrat independent la Timişoara, cu versuri

de creaţie proprie. Participă la emisiunile posturilor Pro TV, Antena 1 şi TVR (Garantat

100%) şi cântă alături de Kumm melodia ,,Morsa’’, la apariţia materialului ,,Far From

Telescopes’’. Următorul disc va fi mai piperat electronic, odată cu parteneriatul acesteia cu

Silent Strike.

Trupa Omul cu Şobolani este poate cel mai rebel ansamblu muzical născut vreodată în

România, plin de naturaleţe şi spontaneitate. Are peste 13 ani de vechime, iar numele,

prescurtat OCS, vine de la celebra carte omonimă a lui Sigmund Freud. Sunt imprevizibili,

scandaloşi, şi se declară mai sălbatici în relaţie cu alte trupe, nu prea socializează şi

colaborează cu nimeni. A existat o singură colaborare cu Artan de la Timpuri Noi în

melodia ,,Sincere felicitări !’’ Dan Amariei (solistul trupei) este un compozitor de un geniu

rarisim şi un cioranian convins, construind aproape fiecare melodie din metafore. Majoritatea

materialelor sunt de o profunzime cutremurătoare, tratând chiar şi tema crizei masculine a

bărbatului ajuns la 30 de ani în ,,Fantomele joacă şah cu sufletul meu’’ sau a dezintoxicării de

droguri în melodia intitulată mai mult decât sugestiv ,,Coca’’. Substratul bogat se observă în

versuri precum ,,Soarele vorbeşte prostii’’, ,,Nu pot să respir îmbrăcat’’, ,,Facerea de bine

vine peste mine’’, ,,Ce trebuie să simt, ce trebuie să mint ?’’ sau ,,Dac-ai ştii să trăieşti în

reluare’’. Melodiile acestora sunt adesea pline de satiră şi ton ironic, cu titluri precum: ,,Toată

lumea mâinile sus’’, ,,Pauză de reclame’’, ,,Iaurt’’, ,,Sport X-trem’’, ,,Virginele rămân

gravide odată la 2000 de ani’’ şi altele. ,,Cum să fii mai bun’’ este foarte celebră pentru nota

personală şi directă a solistului, care îşi imploră iubita să se întoarcă la el (Ce să mai fac, să-ţi

fiu pe plac? Haide spune-mi cum !), în timp ce ,,Două beri’’ reflectă mai hazliu o împăcare de

sine şi o detaşare specifică ameţelii beţiilor. Ultimul album a adus un plus de haos sumbru pe

lângă sunetul obişnuit cu care OCS şi-a obişnuit fanii, dar s-a lovit de refuzul marilor case de

discuri şi într-un final a apelat la revista Sunete, care i-a ajutat. Totuşi, albumul ascunde unele

dintre cele mai deprimante filosofii scrise vreodată de oamenii aceştia. Oricum OCS n-a avut

niciodata versuri vesele, pline de voioşie ignorantă si optimism nejustificat, ba dimpotrivă, au

fost mereu sinceri în tot ce au cântat. În total, a lansat opt albume.

72

Persona sunt o trupă din Timişoara cu accente britpop, un sound (sunet) britanic şi o

imagine pe măsură. Au trebuit să aştepte 6 ani de zile pentru ca o casă de discuri să le

promoveze produsul, însă anul acesta au reuşit.. ,Suburbia Afterlife’’ este prima compilaţie

eliberată de aceştia, cu 10 titluri componente. Au cântat în peste 36 de concerte şi au dus la

capăt o ucenicie mai lungă decât preconizau. Sună foarte bine live şi au o muzică originală,

dansabilă şi plăcută. Au cântat la festivalul Rock la Mureş de la Arad, în club Setup

Timişoara, la Underlondon Festival, în Vama Veche, în Germania (Braunschweig), în cluburi

de renume din Bucureşti precum Control, Lăptărie, sau Silverchurch, având un real succes şi

în capitală. Alte locaţii vizitate de aceştia ar include oraşele: Cluj, Lugoj, Deva şi Reşita. La

Radio Guerilla au înregistrat un salt imens, ajungând pe prima poziţie cu melodia ,,Head On

The Door’’, una foarte catchy (to catch = a prinde) şi uşor de fredonat. În curtea clubului KF

din Arad au cântat pe furtună, străduindu-se să mulţumească lumea care a plătit un bilet să îi

vadă. Fostul solist al trupei a fost chiar Cătălin Mocanu, actualul solist al lui Kumm. Sunete i-

a luat şi pe aceştia în vizor şi a realizat un amplu interviu de două pagini.

Implant pentru refuz este un grup timişorean mai aparte, pentru că este una dintre

puţinele trupe adevărate de hardcore metal din ţară. Solistul Vita este prezent şi în formula

celor de la Blazzaj, având acea lejeritate de a migra între stiluri dure, agresive şi o trupă de

fussion funk şi nu-jazz. De curând, cei şapte membri (Vita şi Bulbuc-voce, Meshu şi Freaky-

chitară, Pista-bas, Tzava-tobe) au reversificat în engleză ultimul album şi câteva piese mai

cunoscute ale trupei. Majoritatea trupelor noastre încep să se englezifice în versuri, semn că

vor şi afară din ţară. Este oarecum o pierdere de identitate naţională, chestiune sesizată şi de

revistă, însă nu trebuie să ne sperie foarte mult. Cine nu cântă în engleză zilele astea? Nu

suntem şi nu am fost niciodată la fel de conservatori ca francezii la acest capitol.

AB4 a devenit cunoscută după ultrahitul ,,Cold’’, câştigând în 2000 premiul MTV

Romania pentru cel mai bun videoclip. Este o trupă alternative serioasă, cu un stil grunge

foarte apropiat de ce cânta Kurt Cobain odinioară, poate doar hainele diferă. Solistul Doru

Trascau are momente când seamănă izbitor cu acesta. El şi tobarul Cazacu sunt singurii

români din componenţa trupei, ceilalţi doi colegi fiind de naţionalitate italiană. Au cântat în

deschiderea idolilor Placebo (actualmente cea mai bună formaţie alternativă din lume), pe

scena B`estfestului de la Bucureşti şi lucrează în prezent cu un sunetist celebru din Londra

care a mai lucrat cu Robert Plant sau PJ Harvey (nume grele în industria muzicală).

Viţa de vie (VdV) este una dintre cele mai cunoscute trupe autohtone, iar Adrian

Despot este poate cel mai iubit solist de alternativ de pe meleagurile noastre, considerat a fi şi

73

un veritabil sex simbol. Acesta a absolvit secţia de Pedagogie a Universităţii Naţionale de

Muzică din Bucureşti şi School of Audio Engineering din Köln. De-a lungul vremii, VdV au

reuşit să îşi câştige publicul cu versuri închegate, având scoase şapte albume, dintre care cel

mai remarcat a fost ,,Fenomental’’. Sunt pe scena muzicii româneşti din anul 1996 şi combină

un punk-rock alternativ cu tendinţe de jazz (am putea aminti aici piesa ,,Sapa’’), raggae

( şlagărul ,,Varză’’), rap şi hardcore (,,Basul şi cu toba mare’’) Au avut colaborări de succes

cu grupările Şuie Paparude şi Paraziţii, având astfel şi înfluenţe electro, respectiv hip-hop. De

5 ani de zile au casă de discuri proprie (VDV Records) şi recent au scos un album de 10 piese,

masterizat ca la carte, cu sprijinul Gazetei Sporturilor şi Tuborg.

,,Trăim epoca globalizării forţate, a depersonalizării întru uniformizare, iar acest

proces are nevoie de o coloană sonoră uniformă, care să lase ascultătorilor impresia că viaţa e

perfectă şi să le distragă atenţia de la efectele procesului în sine. Muzica promovată trebuie să

fie identică şi sterilă pentru că scopul ei este acela de a steriliza. Muzica rock nu se supune

acestui algoritm, nu joacă hora asta, şi atunci este evident pe poziţia de outsider. Rock-ul are

personalitate, arată cu degetul, cheamă la trezire şi trage semnale de alarmă. Adică face mult

zgomot, iar zgomotul nu e bun pentru că deranjează somnul. Naţiunii.’’ – a declarat Adi

Despot pentru Dilema Veche.

Albumul ,,Fetish’’ reprezintă pentru VdV începutul unei noi modalităţi de abordare a

muzicii, privită atît în plan creativ cît şi ca scop, utilitate. Noul album introduce noţiunea de

predică sau muzică-armă. Băieţii au spus nu pasivităţii şi egocentrismului, conştienţi că sunt

responsabili pentru efectele pe care le poate avea muzica. Membrii ne mărturisesc că de aici

încolo vor lupta prin intermediul acesteia pentru crezurile lor. Criticaţi des ca fiind comerciali,

Despot răspunde ferm, asumându-şi vina în numele trupei: ,,Ne-a luat 14 ani să ne trezim, asta

înseamnă că am dormit suficient şi că acum sîntem odihniţi şi pregătiţi.’’

Alte trupe româneşti monitorizate de revista Sunete care merită menţionate sunt

Blazzaj (timişorenii funky), Celelalte Cuvinte (poate cea mai bună formaţie de progressive

rock, veche de mai bine de 20 de ani), Paraziţii (singurul hip-hop care contează în România),

Coma (metal hardcore), Grimus (pop rock), Luna Amară (alternative metal, experimental cu

trompetă), mult iubita şi reunita Travka (stil asemănător cu cel al OCS-ului, a scos recent un

single intitulat ,,E cineva în oraşul acesta’’ şi se poate asculta pe Radio Guerilla), Aria Urbană

(trupă de dub, trip-hop şi DnB), alternativii The Pixels, The Amsterdams, The Snails, Les

Elephantes Bizzares, Mauser, The Others (formaţie braşoveană de funk, nu-jazz), Ţapinarii

(folk acustic), Tep Zepi (rock psichedelic), The Egocentrics (timişorenii de muzică

74

instrumentală cu caracter psichedelic), formaţiile de jazz Bega Blues Band, Funky Growl,

Jazz de Necaz, moldovenii de la Alternosfera şi Zdob şi Zdub ş.a.m.d

Artiştii străini îmbogăţesc revista prin nume sonore precum: Al Jarreau (cea mai bună

voce masculină de jazz contemporan), Dianne Reeves (o voce feminină unică în jazzul

actual), AC/DC (una dintre cele mai de succes formaţii ale tuturor timpurilor, alături de

Rolling Stones sau Beatles, cu hituri celebre precum ,,Shook me all night long’’

sau ,,Thunderstruck), Coldplay (trupa alternativă cu cea mai mare ascensiune şi constanţă din

ultimul deceniu) Bob Dylan (revista Rolling Stones l-a evaluat pe locul doi în topul celor mai

influenţi artişti ai tuturor timpurilor, cântă la muzicuţă, chitară acustică şi orgă, având

colaborări cu nume grele precum Johnny Cash), Eric Clapton (unul dintre cei mai buni

chitarişti ai secolului, alături de Jimmy Page), Rammstein (o trupă agresivă de pe meleagurile

Germaniei), Bobby McFerrin (un adevărat modulator de voce, cunoscut încă din era anilor `70

drept ,,omul orchestră’’), Vonda Shepard (cunoscută drept vocea serialului ,,Ally McBeal’’),

Massive Attack (maeştrii muzicii electronice ambientale, alături de Morcheeba sau

Portishead), Nigel Kennedy, sau ,,preşedintele viorii’’ (faimosul şi rebelul violonist punker

englez care interpretează compoziţii marca Hendrix şi Plant la vioară electronică), Metallica

(definiţia genului metal probabil), The Cure (trupa ce reprezintă pionieratul muzicii

alternative britanice a anilor 80 cu hituri celebre precum ,,Friday I’m in Love’’), Queen &

Paul Rogers (formaţia regretatului Freddy Mercury, în frunte cu un nou solist), ZZ Top

(formaţia inconfundabilă de blues şi hard rock) Steve Vai (a realizat de-a lungul vremii

solouri celebre de chitară, rivalizând deseori cu omologul său, Joe Satriani), Pearl Jam

(considerată una dintre cele mai influente formaţii de rock alternativ a deceniului, cu un Eddie

Vedder sensibil, rezonant şi inconfundabil la voce ), Muse (împletitură de muzică clasică,

rock indie, alternativ, progresiv, electronică şi heavy metal, cunoscută în special pentru

activitatea scenică plină de energie), Nine Inch Nails (trupă americană de succes, combină

rockul industrial cu piesele melancolice de pian şi drum and bass; cunoscuţi pentru

melodia ,,Hurt’’, preluată de Cash pe ultimul său album) Placebo (o trupă alternativă foarte

melancolică şi nonconformistă, aproape de un gen care ar zice mulţi că ar încuraja curentul

emo; repertoriul constă în melodii cu teme ale iubirilor pierdute sau neînplinite, probleme

existenţiale, sexuale şi legate de droguri – melodia emblemă - ,,Every me and evey you’’)

Prodigy (au dat naştere genului electronic/breakbeat/drum and bass, rămâne însă o turpă care

a evoluat semnificativ cu timpul şi este greu de clasificat) Guano Apes (cvartet celebru de

rock alternativ din Germania), Skunk Anansie (vocea celebrei soliste de culoare Skin din

cadrul formaţiei este una dintre cele mai distincte voci actuale ale muzicii), Norah Jones

75

(poate cea mai bună cântăreaţă şi pianistă din jazzul vocal contemporan, blues, country şi

folk, promovată printre alţii şi de marele Ray Charles) The Mars Volta (o trupă spaniolă de

progressive cum rareori a mai cunoscut istoria) şi nu în ultimul rând Parov Stelar (dj-ul din

Linz care a reinventat şi readus în prim-plan contemporan atmosfera swing a anilor `30, cu un

sunet modern, clar, distorsionat de un sunet virtual de pick-up clasic, alături de o voce

feminină inconfundabilă, acompaniată de tobe, saxofon şi bas; melodia ,,Love’’ este probabil

nivelul următor la care nu a ajuns formaţia Faithless) şi mulţi, mulţi alţii.

Concluzii

Funcţia de bază a mass-mediei este de a informa şi de a transmite informaţia la

timp celui care o primeşte. De-a lungul vremii, presa a suferit numeroase metamorfozări. De

la revoluţia tiparului şi până la apariţia canalelor media moderne din prezent (radio,

televiziune, internet), mass-media a cunoscut schimbări atât la capitolul tehnologic, cât şi la

capitolul ,,sistem de valori’’.

76

Se observă o inversare a valorilor de odinioară, tocmai datorită puterii de persuasiune

şi manipulare cu care presa poate acţiona asupra individului. S-au conturat o serie de coduri şi

norme pentru a stabili astfel limitele şi responsabilităţile presei, care, pătrunsă excesiv în viaţa

oamenilor, poate influenţa foarte uşor şi poate constrânge. Mass-media poate dezinforma,

poate feri opinia publică de realitate (oferind doar o parte din adevăr), poate schimba

mentalităţi, sentimente, comportamente şi poate îngusta minţi.

Jurnalismul bun nu moare niciodată, este evident că presa va fi întotdeauna necesară şi

prezentă în viaţa noastră. De-a lungul istoriei, jurnaliştii erau porecliţi drept o haită de

şobolani care cotrobăie scandaluri sau le inventează. Profesionalismul şi-a cerut drepturile

însă şi meseriaşii au ştiut cum să apere imaginea profesiei lor.

În ziua de astăzi suntem dependenţi în totalitate de media, de aceea contează foarte

mult profesionalismul oamenilor care ne distribuie o ştire, consemnează într-un ziar sau emit

prin unde radio etc. Jurnalistul trebuie mereu să trateze atent subiectele, să verifice datetele,

sursele, să selecteze informaţia şi să elibereze produse de calitate. El trebuie să fie conştient că

poate influenţa oricând acţiunile indivizilor, atât pozitiv cât şi negativ. Libertatea presei se

bazează pe încrederea în aparatul mediatic, deci, acesta trebuie să fie sincer. Relatările

jurnalistice ne redau practic lumea, construind-o dintr-un limbaj accesibil publicului larg, prin

ochii oamenilor de presă.

Redacţiile trebuie să încurajeze şi să provoace cititorul la critică, cugetare şi reacţie,

acţionând împotriva impasivităţii, iar limbajul jurnalistului şi gramatica sa trebuie să fie

adecvate stilului. În ceea ce priveşte eventualele erori de scriere, acestea pot fi oricând taxate

de către cititor.

Literele au captat dintotdeauna oameni de toate condiţiile şi originile. Jurnalistul poate

fi considerat şi un scriitor, pentru că are o relaţie strânsă cu literatura şi în ultima vreme,

raportul cu arta literară se vede şi în scrierile acestora, respectiv în tehnicile jurnalistice

folosite. Totuşi, el trebuie să fie conştient de barierele meseriei sale. Diversificarea ariei lor de

activitate trebuie să se facă separat de rigorile stilului ziaristic.

Consumul excesiv de divertisment arată nivelul slab al cunoştinţelor oamenilor, prin

urmare jurnalistul trebuie să încerce să promoveze cât mai bine valorile şi bunurile culturale

existente, având şi rolul de a educa. Educaţia personalului care concepe ştirea influenţează

calitatea acesteia, prin urmare, este foarte important mediul socio-cultural al acestuia sau dacă

acesta consumă produse culturale.

77

Trebuie să avem grijă ce muzică ascultăm şi să ştim cum să triem, să ştim cum să

deosebim muzica de valoare de fluxul comercial al nonsensurilor. Nu trebuie să întoarcem

spatele adevăratelor valori ale muzicii, într-un cuvânt nu este bine să fim ,,ignoranţi’’. Muzica

face diferenţa, pentru că eşti ce asculţi.

Revista Sunete, o autoritate în presa de specialitate, recomandă consumul responsabil

de muzică şi poate fi un ghid extrem de util în cercetarea acestui vast domeniu. Abordează

toate genurile şi subgenurile, de la rock, folk, jazz, la muzica actuală a curentului electronic.

Cuprinde artişti de talie internaţională şi din ţară, spijinind trupe nonconformiste, formaţii

underground şi cele de o creativitate ieşită din comunul banal al tendinţelor actuale.

Promovează evenimente, concerte şi festivaluri de bun gust şi poate pune amprenta asupra

personalităţii noastre într-un mod foarte plăcut. Aş putea descrie revista Sunete drept logo-ul

şi suma cunoaşterii muzicale a celor care o citesc.

BIBLIOGRAFIE

Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 2007

Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999

Michael Palmer, Denis Ruellan, Jurnaliştii, vedete, scribi sau conţopişti, Tritonic, 2002

Dilema Veche – 14-24 ianuarie 2010, nr. 309 – ,,De ce nu moare jurnalismul bun ?``

Ilie Rad, Stil şi limbaj în mass-media din România, Polirom, 2007

Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Polirom, 2004

78

Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism, Tritonic, 2003

Mark Grigoryan, Manual de jurnalism, T-Par, 2008

Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Anacolut, 02.06.2010, ora 19:35

79