Revista Itaca Nr. 2, 2013

ITACA Anul I nr. 2, aprilie, mai, iunie 2013

ITACA Revistă de cultură a scriitorilor din diaspora românească

Publicație a

Centrului de excelențã în promovarea

creativitãții românești – Dublin Anul I / nr. 2

aprilie, mai, iunie 2013

2


ITACA Fondatori: Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu

Director: Dorina Șișu (Irlanda)

Redactor șef: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Redacția revistei: Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Virginia Paraschiv (România) – critică literară Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Tehnoredactare computerizată: Dorina Șișu (Irlanda) Corectura: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta I și grafica revistei: Florin Pipelea (Țara Galilor) Adresa redacției: Centrul de excelență în promovarea creativității românești – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, Ireland E-mail: [email protected] [email protected] Persoane de contact: Dorina Șișu [email protected] Viorel Ploeșteanu [email protected] ISSN Itaca (Baia Mare): ISSN 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 Editor: Editura ”Transilvania” E-mail: [email protected] Sub licența ”Republica artelor”: Republica artelor by Cititor de Proză is licensed under a Creative Commons Attribution-NonComercial-NoDerivs 3.0 Unported License.

Revista Itaca este ne prețuită, așadar, nu se vinde. Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

mailto:[email protected]





3


ITACA

Revistă de cultură a scriitorilor

din diaspora românească a Centrului de excelențã în promovarea

creativitãții românești – Dublin

Anul I Nr. 2, aprilie, mai, iunie 2013

E-mail: [email protected] [email protected]



4


Editorial - Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Pag. 5 Dimitrie Grama (Gibraltar) – Proză Pag. 7 Dumitru Ichim (Canada) – Poezie Pag. 12 Emanuel Stoica (Suedia) – Articol Pag. 14 English corner - poems Valery Oișteanu (SUA) Pag. 23 Iulică Ţenea (Australia) Pag. 24 Eugen Cojocaru (Germania) Pag. 26 Adrian Grauenfels (Israel) – Articol Pag. 28 Ioan Lilă (Franţa) – Poezii Pag. 33 Virginia Paraschiv (România) – Articol Pag. 34 Toreo Literaria Gelu Vlașin (Spania) Pag. 36 George Roca (Australia) – Articol Pag. 40 Nina Vasile (Spania) – Poezie Pag. 44 Elvira Popazu – Seffer (Israel) – Proză Pag. 46 Note de lectură Virginia Paraschiv (România) Pag. 48 En écrivant français Cristina Lilă (Franţa) Pag. 49 Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania) – Proză Pag. 51 Dan David (SUA) – Poezie Pag. 57 Elena Malec (SUA) – Proză Pag. 59 Note de lectură Virginia Paraschiv (România) Pag. 61 Petru Jipa (Germania) – Poezie Pag. 62 Eugen Cojocaru (Germania) – Proză Pag. 63 Nuţa Istrate Gângan (SUA) – Poezie Pag. 69 Helene Pflitsch (Germania) – Proză Pag. 71 Ligia Mihaela Ionescu (Spania) – Poezie Pag. 74 Ligia Mihaela Ionescu (Spania) – Proză Pag. 75 Domnica Lazăr (Irlanda) – Poezie Pag. 78 Emanuel Pope (Anglia) – Proză Pag. 79 Valery Oişteanu (SUA) – Poezie Pag. 82 Dorina Şişu (Irlanda) – Eseu Pag. 83 Dorina Şişu (Irlanda) – Poezie Pag. 85 Evidențiații Centrului de excelență Firele nevăzute ale dorului, în cântecul Oxanei Copceanu Pag. 87 Slavomir Almăjan (Canada) – Proză Pag. 89 Al Francisc (Canada) – Proză Pag. 91 Concursul de poezie „Peregrinări” Pag. 92

Sumar

5


Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Cultură de sinucigași

Omul, în general, are probleme existențiale, mai mult

sau mai puțin artificiale, pentru că, într-o lume devenită peste noapte surogat al celei care a dăinuit mii de ani, fără a

suferi în profunzime o intervenție externă, iată că, aproape în orice domeniu, cercetătorii găsesc o variantă sintetică, astfel încât, în scurtă vreme, nimic din ceea ce mâncăm/bem/respirăm nu va mai fi de la mama natură, ci de la tatăl sintetizatorul.

Dar, revenind, totuși, la domeniul nostru de activitate, ne întrebăm dacă nu cumva și cultura a devenit sau riscă să devină un produs sintetic? Când spun asta mă gândesc la fabricarea lui artificială, de serie, fără impact în profunzime, ci numai la suprafață, ca orice produs de divertisment, creat pentru a umple un gol fizic și a elibera subiectul de stres. La ce bun să-i dai teme de gândire, când el trebuie format să accepte ce i se oferă, nu să se întrebe dacă pentru el, ca entitate cu discernământ și putere creatoare, este bun ori nu ceea ce i se impune? Pardon, nu i se impune, pentru că poate alege același produs sintetic cu alt ambalaj și altă prezentare. Democrație impusă, care va să zică, monșer!

Cultura, de-a lungul timpului, a fost reprezentarea firească a omului și a timpurilor sale. De ce ar fi acum altfel? Avem o cultură de sinucigași inconștienți. Ba, mai mult, suntem o cultură de criminali în serie. Ni se par banale multora dintre noi vorbele lui Ștefan cel Mare, legate de moștenire (prin scrierea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea):

“Moldova nu este a mea, nu este a voastră… Este a urmașilor noștri. A urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor!”

Trăim în indiferență și fără nicio responsabilitate, de parcă am fi simpli figuranți într-o piesă care nu a fost scrisă pentru noi. Știm cu toții că scenariul este greșit, dar îl acceptăm cu atâta ușurință, de parcă nu am fi conștienți că fiecare dintre noi este un purtător de pană cu care își poate scrie propriul scenariu. Mai mult, fiecare dintre noi este obligat să-l scrie, pentru că aproape fiecare dintre noi are un copil și, poate, un nepot, cărora ar trebui să le lase o moștenire atât fizică, dar și spirituală. Este dificil, atâta timp cât noi nu știm să păstrăm moștenirea strămoșilor noștri, transmisă în dauna tuturor vicisitudinilor timpurilor. Sau poate că tocmai de aceea. Acum, când suntem stăpâni pe propriul destin (?), nu știm ce să facem cu el.

Avem curaj să ne imaginăm cum vor trăi generațiile de peste un secol? Mie îmi este teamă să-mi închipui cum va fi peste un sfert de veac. Ritmul transformărilor este înnebunitor, iar omul devine victima acestei lumi artificiale. Am uitat să ne mai mirăm de miracolul vieții și avem impresia falsă că l-am înțeles și îl putem stăpâni. Ceea ce creem este, de fapt, anti-viață, anti-natură și, în mod evident, împotriva noastră.

Ar trebui să vorbim aici despre cultură, însă cultura este rezumatul concret al propriului timp trăit. Esența lui. Literatura “trebuie” să fie violentă, pornografică și șocantă (parcă mai mult șocată), altminteri nu ține pasul cu timpul și… plictisește. Cinematografia se bazează pe SF, violență și groază, că de nu… plictisește. Teatrul expune tot mai mult nuditatea și răcnetele, altfel… pe cine ar

Editorial

6


mai interesa? Muzica este făcută de sintetizatoare (cum altfel?!) și în niciun caz pentru intimitate. În general, reprezentarea culturii noastre este agresivă și nu pare a surprinde în nicio ipostază

esența sufletului uman, suflet care se retrage tot mai mult în adâncul ființei noastre, trimițând în afară un suflet surogat, care să interfereze cu alte suflete surogat, acceptând cu seninătate o condamnare, nu pe viața noastră, ci pe viața însăși, a omului și a planetei Pământ.

Lăsați, oameni buni, sufletele să iasă din voi și aveți curajul să trăiți, pentru că acesta nu este un drept, ci o datorie pe care ați primit-o la naștere! Să întrețineți și să prezervați viața acestei specii și a mediului în care ea se desfășoară.

Aș fi vrut să vă vorbesc despre balanța în care se află binele și răul, însă pentru aceasta ar fi trebuit să lămurim ce reprezintă acum binele și ce răul. Un singur lucru vreau să vă spun: răul nu este alimentat în special făcându-l, ci, mai degrabă, acceptându-l altora cu senină indiferență. Și despre ură voiam să vorbesc, dar am să rezum, numai, ideea. Ura nu celui căruia îi este adresată îi dăunează, ci numai celui care o emite, așadar, nu dușmăniți pe nimeni, fiindcă singuri vă faceți rău, înnegrindu-vă zilele, privându-vă astfel de un timp folosit în favoarea, să zicem, creației.

Cultura? Fie după sufletul din adânc al fiecăruia dintre noi!

Grafică de Florin Pipelea – Ţara Galilor

7


Dimitrie Grama (Gibraltar)

Uică

Doctoru

Trebuie să

recunosc că venirea rușilor și instaurarea dictaturii comuniste în țara noastră, nu m-a afectat deloc, atunci, la început, la sfârșitul anilor 1940, când această realitate a devenit viață de zi de zi, a noastră, a tuturor celor care am avut nesăbuința să ne naștem și să trăim acolo, pe acele meleaguri. Lumea le numea meleaguri fericite și așa erau considerate și mai târziu de folclorul local sau național. Eram, atunci, doar un prunc inconștient și fericirea avea, pe măsura mea, alte înțelesuri, pe care le-am uitat. Zeci și zeci de ani mai târziu, însă, din meleagurile nămoloase ale subconștientului, îmi revin, ca să-mi conturbe banalitatea cotidiană, imagini, șoapte și frânturi de conversații agitate și aceste fulgurații de amintiri îmi stîrnesc liniștea. Câteodată am impresia că ele nu sunt altceva decât invenții ale imaginației, cred că sunt explicații năstrușnice la lucruri pe care nu le-am înțeles și care poate că sunt amintiri comune pe care le împart cu mulți alții. Da, imagini răzlețe, dar mai ales șoapte, pentru că așa îmi amintesc acum, că vorbele erau doar șoapte pe vremea aceea. Vorbeam în șoapte, ca și când fiecare cuvânt era un secret care era cu grijă protejat de lumea înconjurătoare. Din șoaptele altora am aflat că doctorul Ion Teicu, fratele bunicului, pe care noi îl numeam Uică Doctoru, a fost arestat și pus în trenul care căra florile Banatului în Bărăgan. Nu înțelegeam nimic. Ce avea el, doctorul Teicu, fostul Președinte al Asociației Studenților

Români din Străinătate la sfârșitul secolului XIX, fostul prieten al lui Goga și fostul luptător pentru unirea Ardealului cu România, de-a face cu florile Banatului? Din șoaptele altora am aflat că țăranii din satele cărășene și sărmanii Oraviței, au oprit acel tren și l-au scos din el pe Uică Doctoru, ducându-l înapoi acasă la el, la cabinetul lui, acolo unde el neobosit avea grijă de alții mai nefericiți decât era el. Tot din șoaptele altora am aflat că Uică Doctoru, cu toate că ar fi putut rămâne ca profesor de chirurgie la Institutul Medical Catolic din Roma, s-a reîntors, la îndemnul lui Goga, în țară, unde a introdus tratamentul tuberculozei prin pneumotorax. În șoaptă, mama mi-a spus că Tata Adam, bunicul meu, rămas pentru totdeauna în America, i-a trimis fratelui un aparat de roentgen, să aibă o unealtă în lupta împotrivă TBC-ului, pentru că tuberculoza făcea ravagii mai ales în rândul celor sărmani și prăpădiți, care abia aveau ce să mănânce și cu ce să se îmbrace. Octavian Goga l-a numit pe Uică Doctoru, medicul săracilor, deoarece Dr. Teicu refuza plata de la oamenii săraci și chiar plătea din propriul lui buzunar tratamentele celor nevoiași. Uică Doctoru a crescut-o pe mama mea și îmi aduc aminte de pozele vechi în care mama era fotografiată împreună cu el și cu Tavi Goga, fotografii care, și ele, făceau parte din secretele familiei. Vara, la Casa Mare de la Ilidia, făceam și eu, pruncul, parte dintr-o realitate care, în fond, era o poveste. O poveste șoptită, o taină îngrijită și străjuită cu dragoste de cei câțiva inițiați și acceptați să o cunoască. Uică Doctoru, din cauză că nu avea timp să se

Proză

8


îngrijească de propria lui sănătate și să se protejeze de iradiațiile aparatului de roentgen, a făcut, în timp, o leucemie de iradiere și, așa bolnav, leucemic, comuniștii au vrut să-l trimită în Bărăgan. Au vrut să moară acolo, departe de cei pe care el i-a slujit și, poate, salvat de la o moarte sigură și de la o existență mizerabilă și indecentă. Noroc că l-au salvat săracii Carașului și așa am avut și eu parte de ultimii lui ani de viață. La Ilidia, în Casa Mare și la grădina de la Moș Adam, îl auzeam pe Uică Doctoru spunând: - Aici e Paradisul! Acolo și numai acolo lumea era infinit de bună și de mărinimoasă. Să fi avut doar vreo patru ani când Uică Doctoru, care, de multe alte ori, mă ținea pe genunchi, i-a spus mamei: Flori, dragă, copilul ăsta o să ajungă chirurg. Mă văd pe mine, când eram mic, în el. Nu înțelegeam nimic! Deh, secrete de oameni adulți. Mai târziu, când am devenit cât de cât conștient de menirea mea în lume, m-am împotrivit cu înverșunare acestei prorociri și dorinței mamei să continui pe urmele doctorului și de aceea am ales științele ca subiect de interes. Matematică, fizică, științele abstracte, nu oamenii, care aveau secrete și vorbeau în șoaptă…! Dar, până la urmă, profeția doctorului a învins! Imagini răzlețe, care îmi revin ca și când ar fi doar niște fulgerări pe retina, mă înfățișează ca mic copil acasă la Uică Doctoru, la Oravița. Trăia modest în casa jumătate cabinet și

laborator. Nimic din luxul doctorilor pe care Ion Teicu îi detesta, deoarece acei doctori tratau pe vremea aceea orbii cu injecții cu apă sterilă sau tuberculoza și alte boli infecțioase cu pastile de zahăr. Singura lui bogăție era biblioteca, în care de-a lungul anilor adunase vreo cinci mii de volume. Văd și acum acele cărți groase, multe din ele îmbrăcate în piele, de-a lungul tuturor pereților și văd cărți mai subțirele înșirate pe toate mesele și noptierele din casă. Mama mi le arăta și câteodată deschidea vreuna din ele spunându-mi; - Vezi, asta-i a poetului De La Marina, asta-i a lui Goga și astea sunt ale lui Caragiale și Coșbuc. Toți fost-au prieteni a lui Uică Doctoru. Erau semnate toate, cu dedicații. Când Uică Doctoru a murit, în 1953, au venit niște străini, oameni de la raion și, pe lângă casă și aparatul de roentgen, au confiscat și majoritatea cărților. Cei care veniseră să ridice cărțile, nu păreau deloc impresionați de bogăția de hârtie a doctorului și de aceea, bagsamă, rupeau, la întâmplare, pagini din acele cărți ca să-și ruleze tutun în ele sau ca să le folosească la WC. Râdeau mult oamenii ăia, erau oameni veseli. Vorbeam în șoaptă și mama se minuna de felul în care pot oamenii să fie. Mama mea nu plângea ușor, dar în ochii ei întunecați vedeam atunci o deznădejde pe care eu nu o puteam înțelege. De atunci, de o viață întreagă mă tot străduiesc să o înțeleg.

9


Caleaşca

Dacă încerc să-mi amintesc Ilidia anilor 1950-60, pur şi simplu nu sunt în stare, deoarece atunci când mă străduiesc să-mi aduc aminte de acele locuri, de acele timpuri îndepărtate, sunt copleşit de o mulţime de imagini şi de gânduri care se suprapun şi-mi furnizează ceva neclar, confuz, în care eu mă pierd, în care sunt un străin oarecare. Dar, câteodată, pe neaşteptate, îmi revin imagini clare din sat, văd oamenii aşa cum erau ei atunci, îi aud vorbind în graiul lor cărăşan şi pot să-i urmăresc, să văd ce fac.Tocmai acum sunt în curte la casa de la vale, casa lui Tata Ilia şi a lui Mama Măra, străbunicii din partea mamei. Cu mare grijă îmi dreg cercul cu care mă car prin grădină şi pe stradă. Cercul e un inel de la un butoi de vin şi trebuie să fie perfect rotund, să ţină ritmul şi direcţia atunci când îl conduc, bătându-l din spate cu o bâtă. Am mai multe cercuri de diferite mărimi şi fiecare din aceste cercuri îşi are rostul lui pe care doar eu îl ştiu. Nu am mai mult de 5-6 ani şi sunt singur în curte. Îmi încerc cercul printre răsadurile de zarzavaturi, înainte de a ieşi cu el pe stradă şi abia când sunt pe deplin mulţumit cum funcţionează, mă încumet să ies din curte. Strada-i complet pustie, oamenii fiind la câmp şi copiii mai mari, la şcoală. Doar un alt copil din sat, cam tot de vârsta mea, e pe stradă cu cercul lui. Trece în viteză pe lângă mine, să-mi demonstreze cât e de dibaci şi eu încerc să-l prind din urmă, încerc să-l întrec. Nu vorbim unul cu altul. Zumzăim amândoi din buze, când el mai tare decât mine, când eu mai tare decât el, imitând în gândul nostru vreo maşină, vreun tractor. Zumzăitul ăsta îmi împrăştie scuipat în jurul gurii şi mă gâdilă pe lângă nas, dar nu pot face nimic, pentru că trebuie să rămân concentrat la cârmuirea cercului şi la mişcările concurentului.După un timp, concurentul meu pleacă, fără să spună nimic şi intră pe poarta de la casa lui, care e doar peste o stradă de casa noastră. Eu mai dau vreo două-trei ture în sus şi în jos pe strada pustie şi apoi mă întorc acasă. Poarta e acum încuiată şi mă aud

strigând: - Mama Măra, Mama Măra!! Din curte aud vocea clară a străbunicii, răspunzându-mi: - Şezi că cur! Ştiu deja că asta, la Ilidia, înseamnă aşteaptă că vin. O văd cum se minunează cât pot să fiu de murdar, o văd cum pune apa într-un lighean și cum mă spală pe față, pe brațe și pe gât. Nu-mi place. Apa e rece și mă zbat să scap din mâinile babei. Sunt flămând și mănânc pâine proaspătă cu brânză și clisă, cu roșii, ardei și ceapă verde tocmai culese din grădină. Dintr-o ceașcă grea, de porțelan alb, beau lapte. Mirosul roșiilor, ardeilor și în general mirosul tuturor legumelor și fructelor de la Ilidia, e mirosul unui parfum care mă urmărește obsesiv de o viață și pe care nu pot să-l mai regăsesc în alte părți ale lumii. După ce termin de mâncat, plec să inspectez hangarul și pivnițele. Intru mai întâi în hangar, care, la dimensiunea mea de atunci, am impresia că este enorm. E împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât, aproape de casă, sunt așezați, la rând, mai mulți saci cu făină de grâu și de cucuruz. Tot acolo sunt mai multe lăzi de lemn cu cartofi și ceapă uscată, săculeți cu fasole și cu diverse plante uscate din care recunosc doar mușețelul. Lângă un perete, e un butoi cu brânză și unul cu murături, iar pe niște bețe sunt atârnate, hălci de slănină și șuncă afumată. De-a lungul pereților, pe rafturi de scândură groasă, sunt așezate în ordine, borcanele cu compoturi și cele cu dulceață, borcanele cu cârnați în untură și cele cu miere

10


de albine. Pe alte rafturi sunt borcanele cu iaurt, cu sare și cu piper și cele cu frunză de dafin. Respir adânc și inhalez toate aceste mirosuri pe care nu le voi uita niciodată. De acolo trec în partea de mijloc a hangarului, unde pe niște suporturi de bârne sunt niște butoaie uriașe. Sunt prea mic și trebuie să pun o scară ca să ajung sus la buza butoaielor să pot vedea ce conțin. Unele din ele sunt aproape pline cu grâu, iar altele cu porumb și Mama Măra îmi spune că grâul și porumbul acela sunt rezervate pentru semănat. Eu dau din cap, ca și când aș ști despre ce e vorba. O grămadă de unelte de grădinărit, mai multe hamuri de cal, un strung de lemn, un plug ruginit, un baros enorm, cuie de toate dimensiunile, foarfeci mari de fier și lemne de ars în cuptor. O movilă de rădăcini de viță de vie uscată, care aproape că mă înspăimântă atunci când o privesc, deoarece, în mintea mea de copil, movila asta parcă-i compusă din șerpi care încă se mai mișcă, atunci când eu îi privesc pe furiș, ba dintr-o parte, ba din alta. În partea dinspre grădină a hangarului sunt două căruțe cu osie lungă și o caleașcă veche. Caleașca îmi place cel mai mult. Are roți mari și suple, uși laterale negre și două bănci de lemn îmbrăcate în piele roasă, de o culoare nedefinită. Cel mai mult îmi place locul din față de tot, care e ceva mai înalt decât restul băncilor și de unde știu că se mânau caii. Numai eu folosesc caleașca și știu cu siguranță că așa este, deoarece o găsesc întotdeauna plină de praf și de pânză de păianjen, atunci când vin de la Reșița. Îmi ia câteva zile să o curăț, să o pun la punct și când sunt gata, plin de mândrie o strig pe Mama Măra să vină să o vadă și ea îmi răspunde: -Șezi că cur! Şezi că cur! Închid ochii și când îi redeschid, vara e deja pe sfârșite. Zilele sunt la fel de lungi și de călduroase, dar nopțile sunt mai adânci și mai răcoroase și frunzele din pomi și din copaci sunt galben-aurii. Cum le ating, se desprind de pe

cracă și-mi cad la picioare. Porțile dinspre stradă sunt larg deschise și prin ele intră una după altă căruțe încărcate cu coșuri mari de nuiele în care, până la vârf, sunt struguri negri. Nu-mi plac așa de mult strugurii ăia. Au pielea groasă și acră atunci când o mesteci în dinți. În curte și în grădină, de-a lungul zidurilor, avem struguri albi tămâioși și struguri albi și negri, lunguieți: țâța caprei. Ăștia-mi plac. Sunt dulci și aromați. Căruțele sunt conduse de niște oameni străini, pe care nu i-am mai văzut până atunci și care vorbesc o limbă străină. Mă mir că totuși înțeleg câte ceva. Chiar înțeleg mai mult decât îi înțeleg pe nemții de pe strada mea din Reșița. Mama Măra îmi spune că sunt zilieri moldoveni, care au venit să ne facă vinul. Îi privesc pe moldoveni cum cară coșurile pline cu struguri și le răstoarnă într-o căldare imensă de culoare neagră pe dinafară. Le admir mușchii care, ca niște frânghii groase, le străbat brațele și trupul. Sunt atât de transpirați și de înnegriți de soare, încât, privindu-i de la spate, cred că-s țiganii satului, care, de obicei, ne ajută prin casă, dar nu-s țiganii nostril, care oricum vorbesc așa cum vorbim noi la Ilidia. Și eu sunt aproape negru la piele acum, la sfârșitul verii și mama când vine de la oraș, îmi spune că m-am înnegrit ca un pui de țigan. Mă simt bine, așa negru ca un țigan și mama poate că vrea doar să-mi confirme acest lucru și să-mi împartă bucuria. După ce au terminat de descărcat strugurii, zilierii mănâncă la o masă mare, întinsă în curte și vorbesc repede pe limba lor. Eu stau cu mâinile la spate, îi privesc curios să văd dacă mănâncă la fel ca noi și mă bucur când înțeleg câte un cuvânt. Unul din ei vine, mă mângâie pe cap și zice: - Şi io am un fișior ca șhine! E zdravăn, are ochi albaștri și limpezi și mă bucur că mi-a vorbit pe limba mea! Acolo, în hangar, unde-i caleașca mea, sunt acum întinse, direct pe podele, mai multe saltele

11


groase acoperite cu pături de lână țesute în albastru, verde, roșu și galben. Când se întunecă bine, zilierii se duc și se culcă pe saltelele din hangar și e liniște în toată curtea. Doar eu sunt puțin neliniștit din cauza trăsurii și o întreb pe Mama Măra dacă nu cumva le-a dat caleașca moldovenilor. Nu, nu le-a dat-o. După aceea m-a pus să-mi spun rugăciunea de seară: Înger, îngerașul meu, roagă-te la Dumnezeu, pentru suflețelul meu, eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, și-n tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește! Apoi mă băgă în pat și plecă luând cu ea lampa cu petrol. La Ilidia nu-i curent electric, ca la

oraș și atunci când se sting lumânările și lampa cu petrol e beznă, beznă. De aia nici nu mai deschid ochii. Mi-e frică să privesc în întuneric! După vreo trei, patru zile de muncă intensă, zilierii și-au terminat treaba, își iau rămas bun, se urcă în căruțele lor și pleacă. Îmi pare rău că au plecat, că tocmai începusem să înțeleg limba lor, dar totuși sunt fericit că dacă și așa au trebuit să plece, nu mi-au luat caleașca. Mă duc în hangar, o mângâi, mă urc sus și îmi îndemn caii să o ia din loc: Hai, hai, cea! Eu rămân la Mama Măra, mă car cu cercul, beau must, mă doare burta și am diaree până când vine mama și mă duce înapoi la oraș.

12


Dumitru Ichim (Canada)

Somnul

Și Domnul dase lui Adam un somn adânc, atât de greu, precum genunea tăcut de limpezită în fântână. Și a-nceput din nou frământul. Prea Sfântul Duh

sufla peste țărână subțirele aripei de la roi; și a făcut din unul pe-amândoi, cum numai doru-ar îndrăzni a spune. Îmbrățișați, cu ochii mari la prima înflorire, până târziu - unul își bea din celălalt lumina, și buzele prelung s-au întrebat: cum poate fi-n trezire cuvântul omenesc de început? ”Dar ce folos?” lumina le-ar fi spus, ”primul sărut chiar mie pare-mi-se, că n-are răsărit și nici apus.”

Când amândoi treziți dintru sărut –cuvântul omenesc se pârguise.

Orhideea - Tu cine ești de vrei să-mi dai povață de noroc? m-a întrebat spre seară orhideea ce încerca să-și scrie cu primul ei boboc, poemul rar și ne-ndrăznit lumirilor vreodată. - Sunt singurul care-am iubit

(mi-e martor cerul, dator la împrumut) cea mai frumoasă fată, de la primul până la ultimul sărut. …și-apoi freamătul meu a tăcut. Orhideea cu buze-ntredeschise, ca la primul sărut, cu numele ei deja înflorise.

Poezie


Adamică Când mângâi părul nopții tale pare-mi-se că simt fiorul primului Adam când mărul prima dată-și înflorise întreaga lună plină.

Când mângâi părul nopții tale desfăcut, încă mai simt fiorul, pare-mi-se, al primului sărut - atât de-aproape de-nflorit! Oare de ce nu-l îndrăznise? Întreaga lună plină nu pentru ei pe crengi se

spovedise? Adam îi mângâie doar părul; înfricoșați ca noi - ispitei de lumină. Numai puțin era și amândoi am fi-nflorit ca mărul - întreaga lună plină - din primul lor sărut.

Fiat lux

Cum să fi fost lumină ‘nainte de soare, ‘nainte de lună, ‘nainte de foc născător? De unde iscatul de undă-n nefiind, dar și-n putință? Fără de aripi cum se rotea amețitorul zbor?

Cu cine să fi fost de-o ființă primordialul dor? ”Întâi fusese noaptea. Închide ochii! Să repetăm și noi”, mi-ai poruncit atunci. Și unul din altul pe rând ne-am sorbit lumina din lumină. Nu era soare, nici lună, nici foc născător de-nceput. Cred că lumina să fi-nflorit din primul nostru sărut.

14


Emanuel Stoica (Suedia)

Cum să nu cerșești la Stockholm continuare din nr. 1

Privind doar spre aspectele pozitive ale cosmosului occidental, poate să apară tentaţia de a socoti că, dacă te naşti

în lumea civilizată modernă, în Europa emancipată, trebuie să fii bolnav psihic, vicios ori rău intenţionat pentru a rata în întregime şansele de a trăi demn, pe care o societate cu principii şi instituţii sănătoase le pune la dispoziţia ta, cetăţeanul obişnuit. În realitate viaţa este mult mai complicată şi fiecare individ are un traseu distinct. Pe de altă parte, metehnele umane şi cele sistemice nu sunt monopolul unui areal geografic. Nu există reţete universale pentru success, iar la şcoala vieţii nu poate să ia toată lumea premiul întâi şi coroniţă. Truisme! Preţul evoluţiei individuale este relaţionat cu o serie de factori care depăşesc înţelegerea omului contemporan. Pentru emigrant şansele costă cu atât mai mult cu cât porneşte de la zero. Trebuie să dovedească totul. Ascendentul moral, al umărului pus de înaintaşi pentru edificarea bunăstării societăţii în care vrea să se integreze, lipseşte. Emigrantul este generaţie de sacrificiu. Un sacrificiu care, la prima vedere, pare mai mic decât cel al rămânerii acasă. Poate, de dragul consolării, o perspectivă antroposofică ar oferi câteva răspunsuri provizorii acestor probleme în contemporaneitatea vest-europeană. Doar poate!

Nu ştiam o iotă suedeză. Totuşi, prima mea conversaţie cu un suedez nu a avut nevoie de niciun traducător. Dialogul a fost spontan, pe stradă, fără nici o introducere. A cere o ţigară, gest banal la Stockholm, unde preţul acestui viciu este extrem de ridicat. Interlocutorul meu era surdo-mut. Practicant al unui sport foarte scump, prietenia cu alcoolul, mă lăsa înfăţişarea lui să citesc. Preţ de vreo zece minute, mi-a explicat cu o seninătate de invidiat că are vreo cinci copii şi că este alcoolic, dar îi convine să trăiască aşa, deoarece e plăcut, iar existenţa îi este uşurată de ajutorul social de la stat. Nedumerit, aveam să mă conving după un timp că acest model comportamental nu este agreat de societate, după cum bănuiam. Va fi însă extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, să auzi un suedez judecând public aceste persoane. De cele mai multe ori nu vei putea citi nimic pe faţa martorilor unor asemenea constatări, mai ales dacă eşti nou venit în Suedia. În formula aceea „geometrică” de exteriorizare a sentimentelor nordicilor există un anume fel de a înţelege natura umană cu slăbiciunile ei pentru care mai este un drum lung de parcurs, în multe ţări europene cu pretenţii. Pot exista aici descoperiri spectaculoase ale dimensiunilor interumane ale răbdării şi acceptării. Nu este însă o certitudine că starea de spirit, abordarea din Stockholm, sunt aceleaşi în toată Suedia. Ţara este foarte mare, iar atmosfera cosmopolită din Stockholm este probabil determinantă în crearea anumitor mentalităţi specifice doar acestui loc.

Sigur că există şi suedezi în situaţia de a fi ajutaţi. Acest fenomen a devenit mai vizibil în ultimii ani, pe fondul problemelor economice mondiale. Mai nou, au apărut şi suedezi care cerşesc. Alcoolici, dependenţi de droguri, persoane care şi-au pierdut locuinţa din aceste motive. Abordarea este însă total diferită. Privindu-i am avut mereu impresia că ei nu apelează la milă, ci la solidaritatea publică. Sentimentul comunitar al apartenenţei şi solidarităţii există la Stockholm.

Articol

15


Lipsiţi de sentimentul vinovăţiei, acceptându-şi situaţia cu demnitate în priviri şi cu un zâmbet, ei nu agresează vizual, nu intră în conflict cu peisajul. Îţi expun scurt problema, nu mint, nu exagerează, nu insistă, nu se supără dacă nu le dai. Îţi cer scuze, mulţumesc şi îţi urează o zi bună.

Cei mai mulţi vând revista „Situation”, o publicaţie de calitate, comercializată exclusiv de persoane cu probleme sociale majore. O recentă campanie explică prin afişe imense în tot Stockholmul: „Cei care vând Situation STHLM nu sunt oricine”. Se poate filosofa mult şi bine pe marginea acestui text. El însoţeşte CV-urile dramatice cu portrete ale unor personaje reale pe care le poţi întâlni pe stradă. Totul la vedere! Acesta este stilul suedez.

Recent, pe stradă, seara, Sveavägen. Doi africani mă întreabă dacă am o ţigară în plus pentru ei. Ştii, mergem acasă, vrem să ne relaxăm şi am rămas fără tutun, se justifică unul, zâmbind. De unde eşti? România, răspund. Şi eu vin din România, sare celălalt. Sunt sceptic. Sigur, iar eu sunt Jean-Luc Picard de pe nava spaţială Enterprise, îmi trece prin minte. După ce le dau câte o ţigară, aud un „mulţumesc” în cea mai curată limbă română. Şi un „la revedere”, la fel de politicos.

Să auzi vorbindu-se româneşte, pe stradă, într-o asemenea metropolă, este o experienţă din categoria celor 99 de lucruri pe care trebuie să le faci înainte de a muri. La început pare straniu. După o vreme te obişnuieşti. În orice spaţiu public, în fiecare secundă, Babilonul lingvistic îţi îndeasă între urechi harta lumii. Ciuleşti urechea însă chiar şi pentru acea frântură a unui sunet din limba maternă care îţi evocă amintiri, răscoleşte speranţe ori vise sfărâmate. Fiecare inflexiune te face să te gândeşti mai mult decât oricând la locul de unde vine cel care a spus o banalitate. Acest proces îţi împrospătează în minte harta României printr-un automatism mental extraordinar, pe care altfel nu ai fi bănuit că îl posezi. Rămâne doar un amănunt nesemnificativ faptul că vocile izvorăsc din direcţia în care nişte indivizi agită paporniţe uriaşe de rafie din care se iţeşte o plapumă ori un colţ de pernă şi o bară de salam. Ca nişte

vechi cunoştinţe ce sunt, strigă unii către ceilalţi, peste mulţime, de parcă s-ar afla, mâncând seminţe, pe peronul gării din Podu Iloaiei, în aşteptarea personalului de Hârlău. Aproape îţi vine să treci cu vederea peste detaliile penibile atunci când entuziasmul cu care se stropşesc spre ele îţi creează impresia că asişti la secvenţe regizate de Emir Kusturica. Hai făi, odată, că şi aşa a întârziat avionu’ de Munchen! Ele, care poposesc pe peron înnodându-şi baticul sub bărbie prea des, nu se supără. Joacă piesa până la capăt, privind în jur cu interes diminuat, acum, că tot a auzit lumea de unde vin. Mâine, dacă ai timp, îi poţi vedea „la treabă”, cerşind ori chinuind vreun instrument. Te ciupeşti. Nu visezi, eşti în Capitala Scandinaviei.

Există numeroşi români absolut onorabili în Suedia. Mulţi și-ar pune “insignă” la piept, dacă ar putea. Realitatea este însă aceea că nimeni nu face vitrine cu oameni normali, la Stockholm. Viaţa cotidiană este (în comparaţie cu raporturile crispate dintre indivizi şi chiar instituţii din ţările fostului bloc comunist) un festival al normalităţii şi civilităţii relaţiilor interumane. Desigur, există şi excepţii. Per ansamblu, însă, oraşul zâmbeşte, are conştiinţa sinelui, se simte bine cu geometria formelor sale, chiar şi atunci când pentru anonimul de pe stradă, viaţa, singurul câine vagabond aici, mai muşcă din bucuria lui oficială. La această înţelegere a lucrurilor ajungi după un timp, perioadă necesară pentru experimentarea, acceptarea şi pătrunderea în felul de a fi al societăţii din capitala Suediei. Trebuie să interacţionezi cu localnicii mai mult decât superficial. Aceasta este o provocare la care nu doar românii, ci şi toate naţiile planetei reprezentate aici răspund în timp, uneori foarte târziu. Primul obstacol este bariera lingvistică. Limba engleză pe care o vorbeşte oricine este

16


un instrument ajutător pentru unii dar fără a atinge o minimă înţelegere a ceea ce se discută în limba suedeză ai impresia că trăieşti într-un mediu ostil, pe altă planetă. Pentru urechile celui din lumea latinităţii, limba suedeză deşi este „cântată”, cu multe inflexiuni, are o sonoritate dură care face aluzie la limba germană.

Adaptarea la societatea suedeză durează minim zece ani. Mi-a luat ceva timp să înţeleg şi să fiu de acord cu această afirmaţie a unor români care au petrecut decenii aici. În marea de emigranţi de pe toate meridianele, identitatea suedeză s-a dovedit a fi atât de bine conturată încât o integrare completă, până la identificarea totală cu mentalitatea societăţii scandinave este probabil posibilă la a doua sau a treia generaţie. Românii nu fac excepţie de la acest fenomen. Cu toate acestea, a vorbi despre o comunitate românească la Stockholm este un demers complicat. Pe fondul unui sentiment de neîncredere, cu rădăcini adânci şi, de cele mai multe ori, justificat, românii nu interacţionează intim la fel de mult ca alte naţii, nici unii cu ceilalţi dar nici cu suedezii.

Cei mai bine integraţi, total implicaţi în sistemul suedez, unii dintre ei ocupând poziţii importante, nu prea mai au nimic în comun cu restul. Performanţele lor au fost posibile pe fondul unor mutaţii mentale, comportamentale şi habitudinale atât de mari încât exceptând limba română, punţile de legătură cu ceilalţi conaţionali reprezintă un drum greu şi de foarte multe ori inutil de parcurs, chiar păgubos. Cu alte cuvinte, nici nu-i vei vedea etalându-şi ostentativ naţionalitatea, pentru că nu acesta este motivul prezenţei lor în Suedia, nici nu vor reacţiona vizibil la prezenţa altor români, dar, de asemenea, nu vor avea o problemă în a-şi declina identitatea atunci când este necesar. De altfel, nu există un motiv vizibil pentru care cineva din această categorie ar iniţia ori s-ar expune unui dialog cu cerşetorii. Dacă nu a

făcut acest gest la Bucureşti, de ce l-ar face la Stockholm?

Practicarea disciplinei discreţiei este dificil de înfăptuit în anumite situaţii. Un moment de slăbiciune te poate costa buna dispoziţie. Am fost protagonistul unei astfel de întâmplări.

Avea în jur de 50 de ani. Un mustăcios de statura lui Amza Pellea, chiar semănând puţin cu actorul, aşeza pe banchetele metroului deja banalul carton cu o poveste. Vine din România şi are greutăţi în procurarea medicamentelor pentru o fată bolnavă. O imagine luată probabil dintr-o galerie a ororilor completa mesajul. Îl mai văzusem, cu alt prilej, tot în metrou. Schimbasem câteva vorbe. Era din zona Ploieşti. M-a uitat. Expune textul acela scris în limba suedeză şi în care, presupun, singura precizare adevărată este că vine din România. Detaliul acesta mă calcă pe nervi .

Nu înţeleg de ce insistă, întodeauna, cu păhărelul în care zornăie ostentativ câteva monede, doar în direcţia mea, toţi cerşetorii. În asemenea momente, vorba unui cântec, aş vrea să dau bani falşi de pomană. Cred că fac greşeala de a nu evita la timp un contact vizual cu ei. Deşi privesc pe fereastră, recipientul pentru parale zornăie insistent lângă urechea mea. Prima greşeală, îmi pierd autocontrolul:

- Probabil că sunt mai sărac decât tine! - Toţi suntem săraci! A doua greşeală, fac pe moralistul: - Da, însă eu nu cerşesc! - Atunci, furi! Dacă nu cerşeşti, ce poţi să

faci? Furi! Inutil să continui dialogul. Aveam oricum

ziua stricată. Şi o temă de meditaţie pentru următoarele săptămâni. Am numărat a treia greşeală. Dacă tot m-a mâncat sub limbă să vorbesc româneşte, puteam să folosesc pronumele de politeţe. „Probabil că sunt mai sărac decât dumneavoastră” ar fi creat alte premize ale discuţiei. Ori poate că nu…

Aşadar, existenţa are doar două soluţii, cerşitul ori furatul. Înspăimântătoare constatare!

17


Oamenilor care trăiesc cu această convingere nu le poţi explica uşor faptul că afişarea unui handicap, a unei suferinţe, a unor diformităţi, în scopul de a obţine ceva este percepută ca o agresiune vizuală şi psihică. Dacă iniţial, pe fondul unei anumite naivităţi, reacţiile publicului faţă de aceste imagini se conturau firesc, empatic, având drept suport compasiunea, cei vizaţi s-au lămurit repede că au de-a face de prea multe ori cu lipsa bunei credinţe.

Numai un ignorant poate crede că suedezii vor încerca să pară generoşi oferind bani de pomană unor personaje care provoacă o profundă repulsie oricărui om normal, nu atât prin situaţia lor jalnică, ci mai ales prin lipsa de respect faţă de propria persoană. Nu face parte din cultura lor o asemenea atitudine. Realitatea este privită diferit într-o societate în care pentru cetăţeanul obişnuit cititul este reglementat prin lege de la 1686, în care instituţiile sunt proiectate să funcţioneze în direcţia corectă, nu pentru faţada unor recompense de tip fanariot.

În altă ordine de idei, aceşti oameni nu reprezintă eşecurile societăţii de la care cerşesc. Suedezul ştie asta. Cum să le explici cerşetorilor că prima întrebare pe care şi-o pune cetăţeanul din Stockholm, când îl vede înfofolit în cartoane, este de unde a avut bani să vină aici ? Vei fi privit cu ură dacă faci aşa ceva.

Îmi vine câteodată să îmi iau cuvintele şi să le prăvălesc asupra lor, ca pe nişte bolovani, aşa cum au procedat în 1330, la Posada, oştenii lui Neagoe Basarab cu armata lui Carol Robert de Anjou. Îmi trece relativ repede, mult mai repede decât înainte vreme. În definitiv, cine sunt eu să îi judec pe aceşti oameni? Caut răspunsuri, am nevoie de explicaţii. Eu îmi aduc aminte de o Românie mai cuminte, mai cu simţul măsurii. Nu recunosc personajele. În ţara din care vin eu aceşti oameni nu existau. Au apărut ca mutanţi sociali rezultaţi din egolatria şi incompetenţa decizională a politicienilor.

România este doar un poligon de antrenament pentru cerşetorii care vin să „producă” în ţările occidentale. Bogaţii nu simt niciun fel de responsabilitate vizavi de faptul că bogăţia lor este înconjurată de o societate săracă. Politicianul nu este interesat de aceste detalii. Pentru el, cu orice preţ, Puterea. Nu înţelege că gardul de sârmă ghimpată şi camerele de luat vederi îndreptate împotriva potenţialilor răufăcători nu sunt nişte accesorii la modă, ci doar consecinţele propriei nesăbuinţe decizionale. Într-o zi, el şi copii lui nu vor mai putea ieşi din casa aceea frumoasă decât într-un autovehicul cu geamuri blindate. Deciziile egoiste, nesăbuite, compromisurile şi corupţia lui au nenorocit ecosistemul social. În loc să zâmbească pe stradă anonim, plimbându-se prin parc, trăind liber micile bucurii ale vieţii, bucurându-se de faptul că a dăruit bucurie unei întregi societăţi, va fi un personaj important, ameninţat de rânjetele unor săraci needucaţi, psihopaţi. În fapt, nişte produse ale propriilor decizii.

Politicianul român nu poate fi suspectat nici măcar de aspiraţii către rafinament în exercitarea reflexelor sale perverse, despotice, de ciocoi. Nu, el nu mai are nici măcar “şansa” de a deveni un dictator original. E şters, uscat. Are un standard pe care nu îl poate depăşi, asemeni cerşetorilor otrăviţi mental cu ideea că nu îşi pot depăşi condiţia. Singura sa formă de originalitate este dimensiunea personalităţii de epigon.

Am avut numai mâini de fier originale. Dimensiunile cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu au castrat practic scena politică, lipsind societatea de forţa cu care ar fi putut emana lideri autentici, carismatici, liberi, dedicaţi în mod sincer, altruist, destinului colectiv. Şi-au făcut loc doar apariţii meteorice. România mileniului trei a devenit astfel o imensă circumscripţie electorală în care prea multe minţi luminate ar strica socotelile mamelegiilor politici. Ofertele amatorilor de

18


putere nu sunt capabile să depăşească durata unui anotimp politic. Orizontul preocupărilor cerşetorilor de voturi este separat de România cea de peste zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani ori cea de peste un secol, prin hăuri cosmice. Ani-lumină stau între ei şi proiectele pe termen lung. O clasă politică delirând sub adicţia afacerilor private transformă ţara într-un mediu sufocant în care interesul public este confiscat, orice predicţie devine imposibilă, iar omul neimplicat în relaţiile toxico-maniacale de putere este condamnat la improvizaţii pentru a supravieţui de pe o zi pe cealaltă.

Şmecheria de tip politicianist, de mii de ori mai nocivă pentru societate decât practicarea cerşetoriei, cauză a acesteia din urmă, şi-a poziţionat şezlongul la umbra ficţiunilor juridice care au construit faţa societăţii contemporane şi care scot acest pericol social de sub incidenţa legii penale. Situaţia, înţeleasă şi speculată de personaje a căror simplă apariţie evocă celebrarea Ignatului, posedă o cădere a cortinei amânată cu şiretenie – momentul în care românii vor înţelege că nu au nevoie să fie conduşi, ci reprezentaţi.

A blama în aceste condiţii, generic, oameni cărora de aproape un sfert de veac, de la altitudinea celor mai importante funcţii decizionale, li se arată prin puterea exemplului că cinstea e o ruşine şi le este spălat creierul (prin neglijarea intenţionată a sistemului educaţional, manipulare mediatică, exemple de grobianism la nivelui cel mai înalt al elitei politice – ridicate la rang de virtuţi, adăugând creditarea ideii de şmecherie ca trăsătură esenţială pentru acces la bunăstare), este o acţiune în cursul căreia apar dificultăţi de ordin logic şi moral.

Cetăţeanul român de 50 de ani (cel ajuns astăzi cerşetor), a avut cândva un loc de muncă, acasă. În 1989, el avea aproape 30 de ani într-un sistem în care, oficial, a fi şomer era inacceptabil şi aproape imposibil!

Inacceptabil era şi în mentalitatea ţăranului, înainte de colectivizare, furtul de pe câmp. Dispariţia pietrei de temelie a statutului social, a punctului de sprijin pentru speranţa într-un mâine mai bun, a determinat mutaţii comportamentale dramatice, în toate situaţiile. Comunităţile bazate pe activităţi industriale disparate, au devenit solul cel mai fertil pentru idei antisociale şi manifestări comportamentale primitive.

A fi sărac, într-o ţară ca România, sub imperiul ierarhiilor valorice răsturnate cu susul în jos, este în multe cazuri echivalent cu moartea socială, prezumţia de vinovăţie şi pierderea respectului de sine, a speranţei. Un sistem corupt, vampir, nu mai acordă calitatea de fiinţă umană unei entităţi căreia nu-i poate bea sângele. Orice ai face, eşti tratat ca un accesoriu inutil, exceptând ciclul electoral când, dintr-o dată, devii important! Ai mai fost aici, nu ţine! Ajungi la aceeaşi concluzie: sunt sărac, şansele reale de a depăşi această condiţie acasă, în mod onest, fără compromisuri, sunt aproape nule. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. Nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. La limita supravieţuirii nici nu e uşor să gândeşti altfel. Cei aflaţi în această situaţie se conformează enunţului darwinist: “Nu cei mai puternici sau cei mai inteligenţi supravieţuiesc, ci cei care se adaptează cel mai uşor”. Principiile morale fundamentale, tradiţionale, s-au veştejit şi prin intermediul acestui mecanism.

Vizavi de complexul comercial Åhléns, un lăutar îşi pune în valoare talentul. Nu pare a fi un amator. Are o staţie puternică, iar negativele unor melodii celebre îl acompaniază cu o orchestraţie decentă. Saxofonistul cântă bine. Melodii lente, atmosferă boemă. Unii savurează atmosfera, îşi aprind o ţigară, poposesc la câţiva metri distanţă, înainte de a intra în metrou. După o jumătate de oră, prima monedă face o

19


tentativă jenantă de a scoate aerul aflat în cutia din faţa muzicantului. Încearcă „pièce de résistance”– “Strangers in the Night“. Degeaba. Un poliţist trece pasiv prin zonă, nu-i aruncă nicio privire. Nu e treaba lui, dar, cum ar zice un prieten, „l-a filmat biologic pe ascuns”. Omul în uniformă se intersectează cu doi tipi de la secta Hari Krishna. Ambii, suedezi. Vopsiţi pe faţă, după tipicul indian al coreligionarilor lor, poartă nişte şalvari cu turul până la genunchi. Mi se pare că unul dintre ei seamănă cu un amic, român. Mă bufneşte râsul. Mi se răspunde, de la peste zece metri distanţă, cu un zâmbet, bătăi mai intense în tamburină şi clinchete de clopoţel alături de nesfârşita litanie, „Hari Krishna, Hari Rama”, plimbată fără plictis, dintr-un capăt în celălalt al străzii care traversează cea mai circulată zonă din Stockholm, între sediul forului legislativ suedez – Riksdagshuset şi centrele comerciale cele mai vizitate de turişti, pe Drottninggatan. În urma lor, saxofonistul nostru pedalează cu talent, dar total nedumerit, în gol. Stimabile, ţine-ţi angoasele, privirea de infractor încruntat şi geaca de şmecher care schimba valută, în dulap, acasă! Priveşte-te în oglindă, dimineaţa, înainte de a ieşi pe scena unui oraş în care te pot auzi unii dintre cei mai buni muzicieni ai lumii! Bărbiereşte-te! Nu mai ezita vinovat. Partitura ta tresare ori de câte ori îşi face apariţia un om în uniformă! Zâmbeşte! Trăieşte-ţi muzica! Trezeşte-te!!! Tu nu ai văzut că aici, alături de sandviş, aproape toată lumea are o carte în paporniţă ? Eşti la Stockholm, cei de la care aştepţi un bănuţ te-au citit, în primele zece secunde! Ei au văzut mii ca tine! Lăutarule neprofesionist, învaţă să fii artist, oferă naturaleţe, bucurie!

Nu-i spun aceste lucruri. Plec. Mă grăbesc la metrou. Trenul în care urc e dominat de tragicomedia unui nativ african cu privire şaşie. Personajul face loc în jur, preţ de jumătate de vagon, debitând un discurs zgomotos, doar de el înţeles, amestecând cuvinte suedeze cu o limbă

necunoscută. Nu râde nimeni, ar fi o atitudine nepotrivită. Omul este probabil bolnav psihic ori drogat. Mă conformez aceleiaşi atitudini de seriozitate publică, până în secunda în care un ins cu înfăţişare de ţârcovnic, zâmbet jenant şi plecăciuni slugarnice, urcă în acelaşi vagon. La subbraţ are o vioară. Intuiesc ce urmează. Balcanicul din mine se dezlănţuie, dar amuzamentul meu nu încântă pe nimeni. Nu e înţeles. Legile fatalităţii poartă paşii individului direct spre africanul şaşiu. Probabil că îşi merită soarta. Scârţâie oribil „Katiuşa”, urmată de „Oci ciornie” şi „Ciuleandra”… Reprezentaţia e agreată de bolnavul psihic, care, cu un zâmbet şi gesturi largi, cât continentul negru, ţine isonul celui cu scripca. Zâmbetul meu amar scapă de privirile dezaprobatoare ale câtorva cetăţeni din generaţia lui Olof Palme. Nu ştiu ce mă aşteaptă! Cobor la Fridhemsplan. Aici, la intrarea într-un magazin frecventat de artişti, întâlnesc un prieten. Nu înţeleg de ce începe să râdă, privind prin mine. Revelaţia e aproape. Pe un pilon, un afiş, în limba engleză: “Tânăr român, curat, frumos, vorbitor de spaniolă şi engleză, ofer servicii erotice. Oral - 150 coroane. Activ – 250 coroane. Pasiv – 400 coroane. Telefon-xxxxxxxxxx”. Preţ de câteva secunde, ne amuzăm, nejustificat. Brusc, tăcere. Acelaşi gând ne apasă. Era nevoie ca acel cineva să precizeze că e român, într-un asemenea mesaj?

S-ar putea să fim, totuşi, în situaţia ipotetică a unui bărbat abandonat în copilărie pe o insulă unde, în afară de el, exista o singură persoană, femeie. Pentru mulţi ani, ea a fost cea mai frumoasă din lume. Salvat, întâmplător, de un vapor, ajunge în lumea mare. Găsind termeni de comparaţie, personajul constată că iubita e o pocitanie. Stare de fapt! Da, putem să ne lamentăm, să spunem că adevăratele noastre valori sunt altele, că nu ne reprezintă pe toţi. Realitatea este puţin diferită. În astfel de situaţii, determinate şi limitate, ne reprezintă. Cum să îi explic eu lui „nenea Svenson”, care nici nu ştie,

20


nici nu e interesat să afle în ce direcţie se află România pe hartă, că băieţii nebărbieriţi, ştirbi, urât mirositori, zgomotoşi, şi uneori chiar instrumentişti fără ureche muzicală, nu sunt reprezentativi pentru România, dacă aceştia sunt primii şi singurii cetăţeni români vizibili acasă la el ? Ceea ce ni se vinde nouă în ziare şi la televizor despre imaginea ţării în străinătate sunt, de foarte multe ori, iluzii menite a alimenta orgoliul unui cetăţean căruia nu i-a mai rămas decât speranţa că lumea îşi aminteşte de respectabilitatea vârfurilor româneşti.

M-aş lăuda şi eu cu performanţa României de a fi trimis un om în spaţiu, de exemplu. Ce mă fac însă dacă, vorbind despre Dumitru Prunariu, cel care mă ascultă îmi va aminti despre acel raport realizat în 2010 de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, potrivit căruia 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului ?

În realitate, acum, imaginea patriei (atenţie, nu afirmă nimeni că aceasta corespunde adevărului) este aceea a acordeoniştilor, scripcarilor şi ţambalagiilor, a ologilor şi batrânilor care dorm ostentativ la intrarea în magazinele alimentare – doar i-o milui cineva, a unei persoane nespălate, în genunchi, aşteptând să i se arunce un bănuţ. Aşa vede „nenea Svenson” România, în ultimii ani, zilnic, mergând de acasă la serviciu şi viceversa.

La început de an 2013, de aproximativ un an de zile, în capitala Suediei nu mai există garnitură de metrou în care să urci fără să întâlneşti un lăutar ori un cerşetor. Fiecare împarte bileţele pe care nu e sănătos dacă nu scrie că vine din România. Cu această imagine nu poţi lupta eficient nici dacă aduci Căluşarii pentru o reprezentaţie săptămânală în Sergels Torg. Vlăguită de vampirii politici, sigur că

patria habar nu are ce fac aceşti cetăţeni, turişti prin străinătăţuri. Altfel, le-ar oferi alternative. Ori, după caz, ca o mamă grijulie, i-ar muştrului, cerându-le dovezi de îndreptare.

Nu doar „nenea Svenson de la sculărie” îl vede pe român cu păturica, lângă staţia de metrou, ci şi politicienii Suediei. Aşa e la Stockholm, membrii forurilor decizionale ale ţării nu se sfiesc de mijloacele de transport în comun. Mersul fără girofar nu le scade prestanţa. Să ne imaginăm scena în care are loc o întâlnire oficială dintre un decident român şi unul suedez care circulă cu metroul, uneori e înjurat, se împiedică de acordeorniştii noştri? Mai bine, nu!

Cerşetoria însăşi nu deranjează atât cât agresivitatea ei. Atunci când fenomenul cerşetoriei devine obez, faptul că ai pe coperta paşaportului numele aceleiaşi ţări, ca şi cei care practică în mod constant o îndeletnicire asociată unor plăgi sociale, comportamentale, poate să constituie o problemă. O notorietate nemeritată este atribuită categoriei ”român” prin acest mecanism. În această situaţie pândeşte teama justificată de subminare a dreptului la prezumţia de bunăcredinţă, de nevinovăţie, a minimei demnităţi de a nu fi bănuit de afinităţi cu infracţionalitatea. Tot aici îşi găseşte sălaş neplăcerea, teama, dispreţul, revolta românului care caută să acceseze un drum spre normalitate pe meleaguri străine.

Eşecul imens (temporar dar cu efecte definitorii pentru viaţa unei generaţii) al gestionării libertăţii individuale şi colective precum şi apropierea de oficializarea posturii de ţapi ispăşitori ai unei Europe căreia îi tremură izmenele la apariţia unor patrule extremist-religioase, dar care, uneori, scoate la bătaie pielea tăbăcită a românilor şi bulgarilor, sunt realităţi vizibile.

Citesc prin presa de acasă despre modelele de succes ale ţărilor baltice ori Poloniei. Poveşti! Realizez atunci şi cât de slab este lobby-ul românesc peste hotare. Oameni credibili din aceste ţări îmi confirmă adesea că au exact aceleaşi probleme ca şi noi, unele mult mai grele. Argumentele lor sunt convingătoare. Văd personal realităţi şi traume pe care le au, identice cu ale celorlalte ţări ex-

21


comuniste, chiar mai grave decât cele româneşti. Dar cerşetorii lor nu sunt brand de ţară! Acest mister este, din punctul meu de vedere, pentru România, aproape singurul model de succes al fostelor ţări comuniste, aflate acum în liga europeană.

A-i învinovăţi doar pe cerşetori pentru ceea ce sunt, denotă cel puţin superficialitate, în condiţiile în care milioane de români au luat calea pribegiei sub povara aceleiaşi lipse de perspective reale de a trăi decent. Instituţiile plătite din banii contribuabilului român nu îşi fac datoria! Ele au menirea de a educa, de a preveni, de a proteja împotriva infracţionalităţii şi de a aplica legea penală atunci când e cazul. Aceste roluri au fost îndeplinite atât de bine încât, după 1989, infracţionalitatea a crescut, conform unor statistici, cu 300 la sută.

Rateurile umane şi materiale ale unei societăţi nu sunt altceva decât caricaturi ale gândirii şi acţiunii vârfurilor decizionale. Luat de mânuţă şi pus în faţa acestei realităţi, decidentul de la Bucureşti nu va recunoaşte nici în ruptul capului că îşi priveşte figura într-o oglindă care nu-i mai înfrumuseţează trăsăturile. Nici măcar televiziunile controlate de adversarii politici nu-i provoacă o asemenea negaţie. Cu toate acestea, un studiu universitar arată că în secolul XXI, patruzecişidoi la sută dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului…

Mancurtizarea cu instrumente mass-media, paralelă dezastrului sistemului educaţional, un experiment teribil la care a fost supusă naţiunea română după o perioadă de zeci de ani de lipsă de libertate a exprimării. Această sete de informaţie speculată în cel mai josnic mod posibil de către cei care au patronat mijloacele de informare după 1989 a determinat apariţia a ceea pare a fi un fel de magie neagră a comunicării. Se urmăreşte astfel perpetuarea unei confuzii grave privind raportul de forţe electorat – reprezentant politic şi relaţia contribuabil – funcţionar public. O înţelegere corectă a jocului democratic şi a rolului instituţiilor unui sistem de acest fel, ar duce la o foarte dificilă exercitare a puterii de pe poziţii neofeudale, aşa cum se întâmplă în prezent. Pe fondul aşteptărilor imense de după 1989, supraexpunerea mediatică a unor personaje şi minciuna electorală, practicate peste două deceniii, s-au transformat într-o totală lipsă de aşteptări. Simultan cu libertatea circulaţiei şi apariţia surselor alternative de informare, cei care pot fi menţinuţi în starea de contemplare a propriului buric scad numeric.

În România, în prezent, există o grupă de potentaţi ai zilei care au un interes direct în a ţine cât mai mulţi oameni în stare de sclavie. Între ei şi reţelele infracţionale de cerşetorie organizată nu există o deosebire de fond. Fac parte din aceeaşi categorie diabolică a celor care ştiu că, fără sclavi, într-o lume liberă, corect informată, creativă, scufundarea lor în anonimat şi sărăcie este o chestiune de timp. Astfel, una dintre cele mai importante probleme ale românului plecat aiurea, este, la începutul secolului XXI, nostalgia legată de ceea ce ştie că ar fi putut să fie realitatea de acasă, pentru care s-a pregătit într-un fel, ştiind că teoretic are tot ce-i trebuie ca să facă tot ce vrea, constatând apoi că s-a înşelat. Practic, inversarea ierarhiilor valorice a determinat ca, pentru muritorul de rând, în majoritatea situaţiilor, excluzând compromisul, să pară inutil ori chiar contraindicat a face tot ce trebuie pentru a avea tot ce vrea. Singurele scopuri pentru care acest principiu rămâne valabil, în condiţiile unei lumi cu susul în jos, mai sunt libertatea individuală şi ocazia de a porni în căutarea unei şanse mai bune.

Printre alte consecinţe ale viziunii deformate de genocidul cultural de acasă, mulţi tineri români ajung total nepregătiţi în societăţi cu sisteme ermetice unde, contrar aşteptărilor lor, automobilul nu mai reprezintă un simbol al statutului social, ci doar un instrument, iar tupeul jegos conduce la marginalizare. A fi vocal nu mai reprezintă o calitate. A atrage atenţia cu orice preţ, fără temei, declanşează repulsie în lumea scandinavă.

22


Nu am crezut că un gest atât de simplu poate constitui o temă de meditaţie profundă, până în momentul în care am început să fiu agasat de zdrăngănirea simbolică şi insistentă a câtorva monede, sub nasul personal, în capitala Suediei. Zornăitul monedelor într-un pahar de plastic poate constitui subiectul unui eseu de sine stătător. Se poate citi în el starea de spirit a cerşetorului, stilul lui, caracterul. Chiar poţi estima dacă e nou venit la Stockholm. Fără a înţelege de la început acuitatea percepţiei detaliilor, datorată unui stil diferit de viaţă şi filosofiei diferite a celor de la care cerşesc, cei din această tagmă îşi înrăutăţesc situaţia cu adevărate asalturi asupra trecătorilor, gesturi care chiar şi acasă, în România, probabil că ar avea consecinţe neplăcute. Lecţiile reale, administrate în timp, sunt, probabil, percepute de unii care au deschiderea necesară.

Tot sub imperiul năravurilor de acasă, al acelei grăbiri către nicăieri, juncanul proaspăt sosit la Stockholm cu idei „spectaculoase”, face greşeli din aceeaşi categorie. Îşi etalează temperamental abilităţile de descurcăreţ, aşa cum a fost dresat. Îl priveşti cum vrea să-şi cumpere o cafea de la banalul Pressbyrån ori de la 7-Eleven. Întâi e vexat de preţuri. Calculează cu amicul, care ştie oleacă mai bine engleza, concluzionând că aproximativ doi euro pentru o cafea i se pare excesiv de mult. Desigur, îşi bagă toate membrele în preţurile lor, rânjind când spune asta cu voce tare. Ştie el că, oricum, ”suedejii nu ştiu româneşte.” O minimă curiozitate te face să acorzi atenţie scenei. Ştii ce urmează, de fapt. Înaintea lor, până la casă, mai sunt trei persoane. Exact cum ai prevăzut: “ Bagă-te bă, în faţa lu’ aia !” Băgăciosul se bagă. “Aia” nu reacţionează. Băgăciosul nu citeşte nimic pe faţa ei. În această lume el este analfabet! Nu-ţi trebuie mai mult de o fracţiune de secundă să percepi surprinderea neplăcută care s-a transferat până dincolo de tejghea. Ştii că periferia câmpului vizual este, la Stockholm, o zonă mai sensibilă decât oriunde. Ai spune că acest “organ” are aici proprietăţi telepatice. Gesturile vânzătorului sunt mai nervoase pentru câteva momente. Serveşte cu amabilitate două persoane când, hop, băgăciosul îi teleportează cafeaua sub nas şi trânteşte un pumn de mărunţiş pe masă. E sigur pe el : „Ain smol cofi!” Apoi învaţă cum e să te simţi transparent când i se explică scurt, politicos, că locul lui e la coadă…

Nu există un monopol al prostiei şi al răului nărav, iar aceste boli nu reprezintă exclusivităţi ale vreunui popor. Confruntarea cu situaţii extreme creşte, însă, vizibilitatea aspectelor negative ale „buruienilor” fiecărei culturi, societăţi. Mi-a rămas în minte descrierea unei expoziţii de caricaturi cu tematică identitară într-un spaţiu public din Stockholm. Personaje-simbol, asociate identităţii naţionale. Românul, în acest context, era reprezentat de un desen în care un individ trăgea şmechereşte cu ochiul… Este exact ceea ce îmi evocă vlăjganul acela care împrăştie în tren bileţele cu textul „vin din România, am o fetiţă bolnavă de leucemie şi nu am ajutor social. Am nevoie de bani pentru tratament.” Primind un bănuţ de la o tânără africană, şmecherul prinde curaj. Uită de pretextul prezenţei lui şi începe să flirteze. Zâmbetul i se lăţeşte pe toată figura, nu are limite. Mizează pe curiozitatea fetei. E îmbrăcat bine, blond, cu ochi albaştri. Fără să cunoşti amănunte, ai jura că e suedez. De data asta nu i-a mers. Dacă insista puţin…

Aproape zilnic, trecând prin zona centrală a Stockholmului, nădăjduiesc zadarnic. Cerşetorii nu au concediu. Îmi sună telefonul, văd un număr cu prefix de România. Nu răspund. Evit să mai vorbesc româneşte în prezenţa lor. Uneori îmi vine să-i iau de guler, să-i scutur şi să-i întreb, chiar nu vă gândiţi niciodată că după această existenţă scurtă şi mizerabilă urmează o eternitate? Dar nu e treaba mea. Într-un final, cine sunt eu să îi judec pe aceşti oameni? Mă retrag în limba română şi tac.

Vaiete de acordeoane, pe una dintre cele mai importante străzi din Scandinavia. Trecătorii se împiedică de ei. Aliniaţi, pe Drottninggatan, supuşii lui Dracula cerşesc în genunchi.

23


Valery Oișteanu (SUA)

Random First Thoughts to Allen Ginsberg Motto: America I’ve given you all and now I’m

nothing! A.G.

God favors tragedies over magic universe wiggling its feet The abandonment of nightmares and banal dreams

Sharpen your sexuality with psychedelic color vibrations Symphony of laughter, lips sound, flesh hitting flesh The olfactory alchemy of sex Sounds of bodies stuck together Obscurity or celebrity shocker, I fear non Mythological breakfast for two Bare woman barring gifts Poementary, a docu-drama about a poet Are you calling me an anti-super-hero? I should have pilgrimage to your apartment on 12th St Words are dust accumulating on your books Poetry is a dying elephant with no water in sight Walking the city, dropping poems on every corner…

Letter to my Shrink Dear Dr. Freud, I am your impersonator I channel your words, my tyrannical mentor But as a poet I often get so depressed Extremely, compulsively obsessed So please advice before’s too late How can I gauge my mental state? Also imperative that I can self-medicate The situation is dire and volcanic Each day I wake up in a panic Life becomes neurotic, chaotic Hypnotic, despotic and clearly quixotic

Completing analysis, I feel so idiotic So doctor please a bit of advice I’m living a life of quiet desperation With suicidal dreams and daily aggravation I must confess it’s all that erratic stress In need of a drug, or a puff or a hug Slave of analysis in the land of dreams Why’s the father a girl, the plumber is a girl? Even the Hans-boy is a girl I am confused, my head’s diffused So lost in the land of Super-egos The life of an artist becomes cacophonic From head to toe I get Babylonic

English corner

24


Iulică Ţenea (Australia) THIS is the immigrant, for those who do not know

him…! I let my eyes easily to cry seized by an excruciating pain, I no longer felt even one wave from the tides and the earth groaned under my feet. I sat stretched out on my back crying and hurt silver blood was running through me, from this closed world I left hurriedly as well as the sailor who is liberating himself, rowing. Maybe I will extinguish myself and the candles will burn at my bedside worn by dreams that I will get rid of so I will write a book and I will dedicate it to this promised trip. The cheetah does not support the handcuffing started from his primary instinct. I am ,,the one” and I feel my calling far, very far from the ,,shrine”. When I left I took the Cross with me received from my mother as a gift, to protect me when my crossroad comes and to keep me alive like a little offspring. I crucified myself for a moment and I opened my eyes, I took time in my arms and I easily went. When I left I said I am not going back defeated

only worn in mystery by a proud dreamer. I will not go to court, I judge myself. I left a red sign, so I even payed customs, I wanted freedom and I obtained it hard and I did not depend on anyone, please take count. Yes, I grew up far and you cannot feel what a huge writhing is rising in my body because without love the hills are empty and the nights are cold and they bring darkness. However much you would want to take the miracle of your birth with you, everything is far… and waters and fields and you are only left with collecting sighs, to let your hands write more poems. I took Eminescu, he is sleeping in my chest he is searching in my heart mystery and he modestly bows, he has not slept, watching his family and he is standing still holding silver on his forehead and light in his palm.

English corner

25


Acesta este EMIGRANTUL, pentru cei care nu-l cunosc…! Mi-am lăsat ochii ușor să plângă cuprinși de-o durere sfâșietoare, nu mai simțeam din valuri nici o undă și îmi gemea pământul sub picioare. Întins pe spate stăteam plâns și rănit prin mine alerga sângele de-argint, din astă lume-nchisă eu am fugit grăbit precum corăbierul ce se elibera, vâslind. Poate mă sting și lumânările vor arde la căpătâiul meu purtat de vise de am să scap am să mai scriu o carte și am să o închin acestei călătorii promise. Ghepardul nu suportă încătușarea pornită din instinctul lui primar. Eu sunt ,,acela” și îmi simt chemarea departe, mult prea departe de ,,altar”. Când am plecat am luat cu mine Crucea primită de la mama ca pe-un dar, ca să mă apere când mi-o veni răscrucea și să mă țină-n viață ca pe-un micuț vlăstar. M-am răstignit o clipă și ochii i-am deschis,

am luat în brațe timpul și am pornit ușor. Când am plecat am zis că nu mă-ntorc învins ci doar purtat în taină de-un mândru visător. La judecată n-am să merg, mă judec Eu. Am lăsat semn înroșit, deci mi-am plătit și vama, mi-am dorit libertatea și-am obținut-o greu și n-am depins de nimeni, vă rog să țineți seama! Da, am crescut departe și nu puteți simți ce mare zvârcolire mi se ridică-n trup căci fără de iubire dealurile-s pustii iar nopțile sunt reci și-ntunecime aduc. Oricât ai vrea să iei minunea nașterii cu tine, departe-s încă toate… și ape și câmpii și nu-ți rămâne decât s-aduni suspine, să-ți lași mâna să scrie mai multe poezii. L-am luat pe Eminescu, doarme la mine-n piept îmi caută în taină inima și modest se-nchină, n-a adormit, veghează încă neamul și stă drept, ținând argint pe frunte și-n palma lui lumină.

26


Eugen Cojocaru (Germania) Life in play back (Mouth wide open…)

The stage is full the great choir awaits for the music and the conductors use the command board from the shadows No one sees them but the many singers’ smiles are stuck to the masks suddenly the music sounds and the text also follows soon surprised the playback is not yet perfect they try but seem more and more accordingly they join the rhythm start to believe they’re actually singing that the performance is theirs but the show stops also suddenly and they are left frozen for too long with their mouths open… Viaţă în play back (Cu gura larg deschisă…) Scena e plină marele cor aşteaptă muzica şi dirijorii din umbră la pupitrul de comandă Nimeni nu-i vede dar zâmbetele coriştilor mulţi sunt bine lipite de măşti deodată răsună melodia curând vine şi textul surprinşi playback-ul încă nu e perfect se străduiesc par din ce în ce mai conformi intră mai bine în ritm chiar cred că ei cântă că spectacolul e al lor însă show-ul se opreşte tot subit iar ei rămân fără sunet nemişcaţi prea mult timp cu gura larg deschisă…

English corner

27


Yes, I know… Stop repeating! The poet The Shaman of the Spirit is No longer For you moved and mutants Of the emptiest and most shining age… Yes, I know – (I am no longer) Nor the One who Homericly was inventing En entire Age of Glory Nor the One who Balzacianly Bore The whole society in His Head Not Even the One Who Descending From the Sky of Graceful volutes Oh, Baudelaire! You, albatross, You torture yourself And take the suplice of your Own Meat‘s Weight Among the grinning Guillotines oy your un-peers – No! I stil am - Altough Disgusted Mallarmé Retired in the immaculate unmovements of the begining Verlaine you Knight of the forgotten Ashamed Mocked Nuances and Hopes He They still Live inside of Us… The swamp of the age of rhinos Will swallow its own monsters Greedy they will tear themselves apart No! We still are… The spirit still stands over matter!

Da, ştiu… Nu mai repetaţi! Poetul șamanul spiritului nu mai este pentru voi mutaţi şi mutanţi ai celei mai goale şi mai strălucitoare epoci… Da, ştiu – ( nu mai sunt ) nici cel ce homeric inventa un întreg ev de glorie nici cel ce balzacian purta în cap întreaga societate nici măcar cel ce coborând din cerul volutelor graţioase O, Baudelaire ! Albatrosule, te chinui… și-ţi duci supliciul greutăţii cărnii printre ghilotinele rânjinde ale ne-semenilor – Nu ! mai sunt… deşi dezgustat Mallarmé s-a retras în imaculatele nemişcări ale începutului Verlaine tu cavaler al uitatelor înrușinatelor batjocoritelor nuanțe și speranțe el ei trăiesc totuşi în noi… mlaştina epocii rinocerilor îşi va înghiţi singură proprii monştri lacomi se vor sfârteca între ei… Nu! Mai suntem… spiritul rămâne peste materie!

28


Adrian Grauenfels (Israel) Istoria experimentului artistic

După 1910 tehnologia şi ştiinţele, luând avânt în

Europa, au influenţat artele, care au îmbrăţişat experimentul ca forţă proeminentă şi atractivă a spiritului nou. În scris, Ezra Pound, Gertrude Stein, T. S. Eliot şi ulterior James Joyce, produc o literatură progresistă, lansând un curent modernist, care se va întinde până în Statele Unite, unde scriitorii Virginia Wolf şi Dos Passos vor dezvolta intens acestă direcţie.

Dadaistul Tristan Tzara foloseşte tăieturi din ziare şi o tipografie neconvenţională în manifestele sale avant-gardiste, iar futuristul Marinetti lansează teoria ”Libertăţii cuvintelor”, după cum arată textul şi prezentarea neconvenţională a nuvelei sale “Zang Tumb Tumb”. Găsim o multitudine de experimente şi de încercări suprarealiste care implică misticul, starea de visare, hipnoza (Robert Desnos), folosirea drogului, în proză şi poezie. În Elveţia dadaistul Hugo Ball, asociat cu Tzara, propune anarhismul ca o soluţie a noii ordini poetice. Un roman numit “Fiametti sau dandismul săracilor”, încearcă să ofere o cheie pentru înţelegerea dadaismului nou născut. Un ziar descrie o întâlnire cu Ball: “Ball era un actor de clasă, care viza teatrul total. În special îl interesau aspectele politice şi efectul teatrului în conştiinţa europeană a vremii sale. Un scandal este produs la Cabaretul Voltaire (Iunie 1916), când Ball apare pe scenă scandalos deghizat. A citit din “Caravana Elefanţilor”, un poem sonor, fără înţeles, exasperând publicul, până când a fost scos cu forţa de pe scenă. Purta un costum desenat de Marcel Ianco, special pentru această apariţie. Costumul conţinea o burtă de carton vopsită în albastru strălucitor, în jurul gâtului avea un guler enorm din bristol vopsit în roşu la interior şi aurit pe dinafară. Era făcut în aşa fel încât la ridicarea coatelor producea bătăi ca de aripi. Pe cap actorul purta o pălărie de şaman indian, care completa costumul într-o totală anarhie vizuală”.

Kandinsky

Apar

încercări de scriere

colectivă (Breton

împreună cu Soupault). Poezia este catalogată în vizuală, concretă, sonoră, aleatoare, etc. şi se fac încercări de a diversifica formele poetice clasice, care saturaseră până la exasperare saloanele literare ale vremii. Acest proces s-a

Articol

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuzqNXKALMUROP9G2RdgqCaizlNcTfaCPwdwqKDBw4Jz-sA4bIQSdEhdG3u1dU28MXQhxrKlDmlRHmctHXwp5or0/wassilykandinsky12801024.jpg

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuznqCHf6c6y7cJXy*fRrEOFBxbLLYs*kNBpIjva3tsu4Wmmjtac58XOfG*Ualj9VdkDJtHUtpK*8KW7BrT5rXt3/Creative01.jpg

29


adâncit cu apariţia mişcărilor de avant-gardă, care căutau crearea unei arte abstracte, independentă de mişcările şi de experimentele care frământau începutul secolului XX. Nu se ştie exact cine a fost primul pictor abstract, Kandinsky, Maurice Denis sau Delaunay, dar se cunosc mişcări, ca de exemplu sincronismul în Franţa sau constructivismul în Rusia, care vizau declarativ şi practic arta abstractă pură. O grupare olandeză, “de Stijl”, experimenta cu fervoare idealul abstract. Francezul Andre Masson va lega suprarealismul cu arta abstractă, ca, în final, să părăsească mişcarea, din protest contra autorităţii despotice a lui Andre Breton. Între cele două Războaie Mondiale apar

mişcări care implică spectatorul direct în artă. Apar aşa-zisele “happening”, în care audienţa devine coproducătoarea operei propuse. Proza începe să se îndoiască de realitatea realităţii care apare a fi complexă, înşelătoare şi discutabilă, în funcţie de mecanismul percepţiei şi al interpretării personale. Spre finele anilor ’30, situaţia politică creată de fascism în Europa duce la denigrarea Modernismului. Pictorii germani expresionişti sunt declaraţi decadenţi, ba chiar au loc expoziţii batjocoritoare (ca de exemplu: Arta Degenerată – Munchen 1937), care expune pânze confiscate, înregistrând un mare success, cu 2 milioane de vizitatori.

Man Ray – solarizare După război, avant-gardele au continuat

să producă artă experimentală. “Grupul Lettrist“, condus de Isidore Isou, a produs manifeste, poeme, filme şi texte care explorau limita dintre comunicaţia verbală şi cea scrisă. În Franţa, “Atelierul de literatură potenţială”, unea poeţi cu artişti plastici şi matematicieni în scopul de a produce o artă nouă, combinatorială. Făceau parte din grup Raymond Queneau, Italo Calvino, Georges

Perec şi matematicianul Le Lionnais. Guillaume Apollinaire este inventatorul unei percepţii spaţiale, în loc de temporală, în “poemul simultan” sau elimină punctuaţia şi propune minimalismul: poemul într-un singur vers. O altă invenţie celebră este poemul vizual sau caligramele în care cuvintele scrise de mână desenează un ansamblu vizual, sau poezia concretă, care este scrisă în diagonală, formând unghiuri, portative, ceasuri etc., sporind expresivitatea textului. O scriere critică ( Spiritul nou şi poeţii -1916 ), insistă asupra surprizei ca valoare estetică în avant-gardă.

Picasso Poetul Gherasim Luca este un exemplu al artistului experimental, activ după

cel de-al doilea război mondial. Luca experimentează o poezie aparte, axată pe erotism, pe automatismul declanşat de întâmplările obiective. Două volume publicate, “Inventatorul iubirii”(1946) şi “Primul manifest non oedipian” (1947), aduc aminte de Rimbaud, prin starea de receptivitate voaiantă: “A privi obiectul şi ce mă înconjoară, ca şi cum ochii mi-ar fi umpluţi cu dinamită”.

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuyKFgu1E5GCGTryGa3705*Wugn8rdKv9vQUIBlD6io9UggoE1r5pSELB2rNejHP4uo2eHqakxL*b4D9mr7tt*js/solarisation1931.jpg

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuwOkZ8VxAXk7flpT01vo95wdUO44fQZP3HSlm9K-hG*Nu1o4CFOJVQ8wxqRVnWp1nFPrlPf5-BI6tiBc4KyCPxw/scan071.jpg

30


Gherasim Luca in atelierul lui Victor Brauner

Luca supune limbajul unor experienţe suprarealiste, forţând cuvintele în silogisme para-logice şi calamburistice:

“Un cerc este un mit mathematic; un semicerc va fi semit al matematicii…”

O altă ocupaţie este picto-poezia, în care versurile sunt însoţite de desene făcute de Luca, într-o căutare de noi expresii estetice. După 1952, Luca se stabileşte la Paris. Acolo va continua să experimenteze o poezie aparte în limba franceză, pe care o modelează şi o citeşte în public, cu un accent puternic românesc, lăsând înregistrări audio de o mare valoare şi emoţie. Iată o traducere a poemului eufonic Autodeterminare (traducere AG, fragment):

Maniera mea Maniera de mamă Maniera mamei de a se aşeza mania ei de a se aşeza mania ei de a se aşeza fără mine mania ei de sine mania de oa oa, oa ,oa

seara se aşează seara fără mine mania manierei mamei mele mania de sine însăşi seara aceasta se aşează aici se aşează da se aşează nu seara asta aici aici sau în maniera de a se aşeza la ea fără mine da…

Man Ray Un alt mare artist al experimentului este Man Ray.

Pictor, grafician , sculptor, fotograf şi cineast american . Prin anii ’20, el introduce în artă aerografia şi obiectul ambalat. La Paris se întreţine din fotografie, autor de portrete şi reclame, ca, după 1930, să îmbine toate îndeletnicirile în cea de pictor. În arta fotografică, Ray apare ca unul din cei mai inventivi artişti ai secolului descoperind solarizarea şi rayografia, în care obiectele erau plasate direct pe emulsia fotografică. Face experimente în cinematografie, producând cu Duchamp un film numit “anemic cinema” (anemic fiind o anagramă pentru cinema). În Franţa, spaniolul Picasso traversează artele, trecând de la clasicism la neo expresionism şi la abstract, cu frenezie şi fenomenal talent. În sculptură, el produce opere aparte, pline de idei, care generează uriaşe consecinţe în arta mondială. Picasso experimentează şi

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuwv1QnKc5HQDtfs*IcHMGHHo5xBuciC9iBkEfeldRWAsEbfZYaMeuNPeT0adoT0uinvZ-hPlPJubq8F18EFVx4S/tumblr_m1ckvf7rgM1qcl8ymo1_500.jpg

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuwmAQCg4AmH65PvMI9UYZJi7X88nMqAo4PiZ9a5yBz*povGIX4RgN7qUln3magg4*LPXicZ*IDr2a4ENlp8Ls6o/Man_Ray_selfportrait_1921lowrez.jpg

31


cercetează lutul, ceramica, sticla, metalele, se joacă cu obiecte găsite şi le foloseşte în instalaţiile sale neobişnuite, producând capodopere până târziu în anii senectuţii.

Anii ‘60 au refăcut zilele de glorie ale

Modernismului şi au pus bazele postmodernismului. Se cerea o libertate necenzurată, ficţiune. Teatrul absurd ia avânt şi se diversifică în teatru dinamic, teatru viu, iar în pictură se reiau procedeele de colaj. Cubismul este rafinat şi transformat în abstractionism, pe când alţi pictori se dedică expresiei conceptualiste sau minimaliste.

Sculptura introduce materiale noi, deşeuri, obiecte găsite, materiale plastice sau devine cinetică = în mişcare (Calder).

Dar şi filosofia este afectată de artă şi experiment. Un fizician American, David Bohm, pe când se afla în Britania, propune studenţilor săi să experimenteze noi limbaje, de pildă unul bazat doar pe verbe, numit rheomode, în scopul de a sublinia efectul transcedental al lumii. Iată o poezie folosind doar verbe:

Rheomode

Du-te! adu-mă! luminează-mă!

vânez ţi-am spus mă tulburi din a dormi, visai? nu ştiu, vorbesc, fumez acum

trăiesc, iubeam cândva mi-a trecut, mă doare, sufăr

nu plânge, zici vino ne apropiam căutându-ne îmbrăţişează-mă vibrai

am crescut... În literatură, Metaficţiunea este folosită de John Barth şi Luis Borges, culminând cu eseul

publicat de Barth în 1967 “The Literature of Exhaustion”, considerat a fi manifestul Postmodernismului. Anii ‘70-‘80 sunt prolifici pentru Italo Calvino şi Julio Cortazar, scriitori care propun scheme noi, ficţionale. Poveştile lui Cortazar sunt modulare, putând fi citite în ordinea dorită de cititor. Nu putem ignora pe marii scriitori sud americani, ca de exemplu Garcia Marquez, care a inventat realismul magic, sau peruvianul Mario Vargas Llosa, care propune un nou gen de istorie politică. Secolul 21 este marcat de o literatură experimentală, electronică, puternic bazată pe computerizare, internet, prelucrarea digitală a imaginii, folosind şi exploatând însăşi media pe care este construită, stocată şi difuzată. Din experimente şi nevoia de inovaţie a apărut o artă nouă care exploatează circul, baletul, efectele de scenă şi tehnicile de filmare, producând spectacole estetice ieşite din comun (Cirque de Soleil). Cinematografia actuală experimentează filme produse integral pe computer, cu imagine tridimensională, care va lua locului filmului convenţional.

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fux6MB0oU0T8k3ODPHso6S*NF2AyHWUfM9dMSwHLrwDze-QmLuMqFjCJdPQH9zgAl-KhMmdRSuModqmmu5arTmas/manray122409.jpg

32


Apollinaire

Pe de altă parte, experimentul conţine în el

intrinseca senzaţie a căutării, a nefinalizării şi de aici pericolul de a fi apreciat ca un proces imatur, insuficient rafinat. Azi, unii artişti caută să ne atragă atenţia provocându-ne. Arta vizuală este exhibiţionistă per se. Provocaţia nu trebuie să cadă în vulgar, artistul trebuie să ofere un vizual inteligent regizat, plin de satiră şi înţelesuri. David Bohm explică noţiunea de înţelegere. Este percepţia unui subiect concret şi bine definit? Dar în spatele obiectului există situaţii, istorie, aluzii, iluzii şi de aici apare nevoia de abstractizare.

Realitatea poate conduce la concretizarea unor idei. Procesul de înţelegere devine mental, este un act cultural. Se poate declara astfel: cultura este înţelegerea unei stări, împărţită şi trăită între indivizi. Vom conclude că arta experimentală nu este un produs finit, ci doar un aspect al unui proces în desfăşurare, care va continua şi va evolua în paralel cu tehnologia, morala şi mai ales din nevoia de a permanentiza schimbarea conceptuală pe care omul modern o produce şi o consumă. Astfel privită, arta secolului XX este în întregime experimentală şi într-o perpetuă evoluţie, fără precedent.

http://api.ning.com/files/JOi7zGa2fuxAxdwiBPmEquiVWi3DhqTCGtw0J3hytiLJin*sNOyUxYuUfLaUewtevlq1I*oLkwD4slg*AVA2VXtDXc58rJH*/cravatasiceasul.jpg

33


Ioan Lilă (Franţa)

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă Se prăbuşesc din ceruri ca fiarele-nsetate Să sfîşie pămîntul şi vîntul cum ne bate Lovindu-ne privirea cu lovituri de spadă?

Acum e clipa aia măreaţă, hai la luptă Dă-mi merele, frumoaso, arată-ţi coapsa dulce, Să nu lăsăm zăpada cea pură să ne spurce - Şi luna de durere pare acuma suptă Pe fruntea ta senină se sprijină pămîntul Auzi cum se-ndîrjesc şi stelele şi vîntul Vrînd parcă să ne-nchidă în raiul lor ceresc Hai, sfîşie-mi cămaşa şi caută-mi o armă Iubirea mea se-ntoarce-mpotrivă-mi şi mă sfarmă De-aceea, minunato, candoarea ţi-o cerşesc. Mesteceni blânzi

În codrul de mesteceni eu mi-am găsit tăcerea Care îmi spală mintea de gînduri şi idei Mesteceni blînzi la pipăit ca mierea Voi mi-aţi redat iubirea şi doar firea Mă mai opreşte să nu pot să fiu Şi eu ca voi, umbrind duioşi pamîntul Şi ascultînd smerit cum bate vîntul Să-ncărunţesc în visul meu tîrziu

Cântec de pahar Pe struna viorii tale, Trece-mi-aş şi eu arcuşul. Pe cărarea ta din şale, Face-mi-aş, turbat, culcuşul… Că mi-e rău de-atîţia fluturi, Cîţi din şoldu-ţi de cadînă, Cînd păşeşti, pe cer îi scuturi – Şi cu umbra lor mă-ngînă…

Poezie

34


Virginia Paraschiv (România)

Nevroza limbii române!?

Să presupunem o paradigmă a fiinţei

contemporane româneşti, pe categorii geo-spaţiale. 1. Majoritarii resemnaţi rămân acasă, în gestiunea

rinocerilor autohtoni, îşi vântură neputinţele cu vaiete şi strigături stradale.

2. Românii temerari, de mare ispravă, îşi caută împlinirea personală în patrii adoptive. 3. Alţii practică haotic, oarecum neinspirat, fuga supărată de acasă, fără scop precis,

fără proiect realist de dezvoltare, fără prieteni, fără casă, fără bani. Ce face fiecare pe unde apucă, ştie asistenţa social exasperată, ştiu oamenii legii şi presa, dar cel mai bine ştie Bunul Dumnezeu.

Aşadar, profesăm cu sârg un program acut de înstrăinare, sau dezrădăcinare. Sunt sau nu cuvinte sinonime, nu are relevanţă. Nu ştiu cum se face, dar avem un oarecare disconfort, când trebuie să declarăm în public că suntem români (exceptând conjuncturile de ţâfnă patriotardă, dar aceasta nu durează mult, vine şi trece repede, ca un strănut). Nu intru în detaliile care fac deliciul presei tabloide. Şi românii pitoreşti sunt tot ai noştri, sunt români, oricât ne-am disocia ostentativ de ei. Şi parlamentarii noştri din patria străbună (slăvită fie-le imunitatea!), sunt tot conaţionalii noştri.

Din aproape în aproape, revin la limba română şi la nevoia de comunicare identitară. Limba română ne dezvăluie, cu o voinţă demnă de o cauză mai bună, vocaţia irosirii de sine.

Nevroza limbii române, nevroza sufletui românesc. Cultul urii în contratimp cu lamentaţia polifonică. Ca intermezzo de agrement, vulgaritatea cu pampon monden.

Eu însă am descoperit şi altfel de limbă română, elegant-sobră şi armonioasă în transferul de mesaj. Un eşantion dintr-o expunere oficială. Rog respectuos să avem răbdare şi să audiem, reprimându-ne tumultul dilematic păgubos.

Iubiţi colegi! Stimate colege! Îndepărtând, cel puţin pentru o clipă, gândul întunecat şi trist ce se naşte ca o floare a

morţii peste jalea colectivă{…}, ţin să evoc, o dată mai mult, un cuget mai senin, mai înalt, pe care fiecare l-a înmormântat în sufletul său, până la timpuri mai bune.

Acest cuget este acela care ne-a încălzit mai mult sufletele, este idealul menirii noastre, căruia ne-am închinat cu toţii ca unui idol{…}.

Ghiciţi, fără îndoială, unde ţintesc. De aceea să venim la realitate. Să lepădăm vălul cernit al scepticismului, al descurajării, dacă acestea au pătruns

cumva în spiritele noastre. Scepticismul individual este un semn de maladivitate sufletească. Scepticismul colectiv este un simptom psihologic ce se manifestă în timpul decadenţelor

morale şi culturale ale popoarelor, şi este totodată una din cauzele care ne domină şi grăbesc

ECOU SPIRITUAL - Articol

35


aceste decadenţe. Descurajarea este aruncarea armelor în faţa inamicului. Armele noastre de luptă sunt

de ordin spiritual.{…} Este deci o obligaţie morală a fiecărui român conştient{…}, de a înlătura din sufletul

nostru scepticismul distrugător, şi neîncrederea în oamenii de cinste, de acţiune şi de jertfă. Notă: Textul, pe care l-am propus cititorului spre chibzuinţă, este datat în anul de graţie 1933. Autorul, al paisprezecelea copil al tatălui său, învăţător. Matricea spirituală: MARAMUREŞ. Studii: DIJON; BUCUREŞTI Profesia: ÎNVĂŢĂTOR, ca tatăl său Vocaţia: POET. Numele: MIHAIL ROBU.

36


Gelu Vlaşin (Spania)

Depresion uno / Depresie unu

Mira El beso que me deshace Las sienes y mis nubes Sobre El que tú te has hecho la yacija en Cada noche de Fiesta Te dedicaré Y cuando El tren se vá de La estación la feria de ganado Se ha hecho de pronto De día Cuando no veo por El agujero de la llave La palabra que muerde Tu cerebro

iată sărutul care-mi sfarmătîmplele și norii mei peste care tu ți-ai făcut culcușul în fiecare noapte de sărbători am să-ți dedic poeme și timp cînd trenul pleacă din gara obor iată ziua cînd nu privesc prin gaura cheii cuvîntul care mușcă din creierul tău

Depresion dos / Depresie doi

A la desconocida el azar De pelo corto en El metro cuando Te di un billete de tranvía y Y me dijiste que tu Tienes un amante Castaño con paga Decente y “cielo “ Granate y zapatos de laca

Made in Italy y Buhardilla doble en Rumano Madre Madre ya Te espetaría Dos cositas Sobre Joyce laurent blanc O el enano de Frost En una noche azul con

Toreo Literaria

37


Pink floid y tom waits y Vino cocido En una bodega del Barrio manuc (pero bajas y de todas formas no tenemos pasta para los dos)

necunoscuto întîmplare cu păr scurt la metrou cînd ți-am dat un bilet de tramvai și mi-ai spus că tu ai un prieten șaten cu salariu decent și cielo grena și pantofii de lac

made in italy și garsonieră dublă în romană mamă mamă cum ți-aș spune vreo două despre joyce laurent blanc sau piticul de frost într-o seară albastră cu pink floyd și tom waits și vin fiert într-o cramă din zona manuc (dar cobori și oricum n-aveam bani pentru doi)

Depresion tres / Depresie trei Tengo el sueño Desparramado y El teléfono apagado tengo Gestos Despertándote los instintos Ves En algún lugar un Gato dormido Del que me Hablas con Sílabas estridentes Sonríes cuando El caracol pasa solitario Y Las páginas corren entre Tus dedos con El olor de noches en vela y El pensamiento Pegándose a los músculos De tu abdomen De mañana

am visul răspîndit și telefonul închis am gesturi trezindu-ți instincte mai privești undeva un motan adormit despre care-mi vorbești cu silabe stridente și zîmbești cînd melcul trece stingher și paginile fug printre degetele tale cu miros de nopți nedormite și gîndul lipindu-se de mușchii abdomenului tău dimineața

39


Depresion cuatro / Depresie patru Cuatro estrellas en La Villa Viorel de Poiana La pista rechina bajo Tus crudos pasos de zapatos alquilados Gestos falsos Cuando Las aceitunas eran Demasiado grandes para ti y El Yacuzzi y la buhardilla de Lobos De dormiste sobre La escalera de mármol Aquella noche y Te violaron Los rayos uno por uno y Los húngaros de La mesa vecina con Su czardas Soñaste telesillas y Telecabinas y telenovelas y Hombres misteriosos Llenos de Gestos adecuados Besándote las plumas Verdes Papagayo

patru stele la vila viorel din poiană pîrtia scîrțîie sub pașii tăi cruzi de pantofi închiriați gesturi viclene cînd măslinele erau prea mari pentru tine și jacuzzi și mansarda cu lupi ai adormit pe scara din marmură noaptea aceea și te-au violat fulgii unul cîte unul și ungurii de la masa vecină cu ceardașul lor ai visat telescaune și telecabine și telenovele și bărbați misterioși plini de gesturi ok sărutîndu-și penele verzi papagalule

Depresion cinco / Depresie cinci El loco Corre Por los comedores Tuyos Con vino blanco y Roscos calientes En la baranda Donde Las migajas Se han extendido En la noche en la que Tenía que

Conocer mi destino Desde el Tercer piso Por la noche De mis neuronas Golpeando sin piedad la esquina De la buhardilla demasiado Estrecha y la música Italiana en la radio Contacto también Al fantasma que te Agrede alguna vez la Cama estrecha Cuando la locura de

40


Tu ojo Izquierdo Duerme nebunul aleargă prin sufrageriile tale cu vin alb și covrigi calzi pe balustrada unde firmiturile s-au împrăștiat în noaptea-n care trebuia să-mi

cunosc destinul de la etajul trei noaptea neuronilor mei izbind nemilos colțul mansardei prea strîmte și muzica italiană la radio contact și fantoma care-ți agresează uneori patul îngust cînd nebunia din ochiul tău stîng doarme

Traducere de Miguel Fonda

41


George Roca (Australia)

SUB CRUCEA SUDULUI (2) – ŢARA CONTROVERSELOR

- continuare din nr. 1 Australia este o ţară a controverselor. Am să vă explic de

ce. Un ilustru politician de pe malul drept al Dâmboviţei spunea odată că: „Iarna nu-i ca vara!”. Ei bine, avea dreptate,

dar… numai dacă se referea la România! În Ţara Cangurului, în ultimii ani, a început să fie iarna ca vara şi… vara ca iarna sau… chiar mixate. La sfârşitul anului 2010, pe continentul australian, controversele climatice se ţin lanţ! Aici, în condiţii normale, ar trebui să fie sezonul estival! Deci, zile toride, plajă, pantaloni scurţi şi o invazie de turişti din emisfera nordică. Din păcate nu-i chiar aşa! Soare şi multă căldură pe coastele oceanului avem, dar la munte ninge, chiar dacă suntem în toiul verii; în mijlocul continentului, zona deşertică e din ce în ce mai secetoasă; în sud – pădurile ard cu săptămânile, iar în nord-est avem parte de inundaţii mai abitir ca pe vremea lui Noe.

Marele Potop Australian Australienii încearcă totuşi să fie realişti.

Ştiu să ţină piept greutăţilor. Nimeni nu îşi pune cenuşă-n cap că inundaţiile recente acoperă o suprafaţă mai mare decât a Franţei şi a Germaniei luate impreună!!! Multe case au dispărut sub ape mai adânci de zece metri. Desigur că majoritatea suferă-n tăcere, le pare rău de cei sinistraţi, caută să-i ajute, tratează fenomenul cu seriozitate.

Este declarată starea de dezastru. Pagubele

sunt peste cinci milarde de dolari australieni sau americani – paritatea în prezent fiind de unu la

unu. Oamenii sunt lucizi, gândesc cu optimism la viitor, la refacere… Pun mâna, ajută armata sau forţele guvernamentale pentru a restabili ordinea, pentru a reface legăturile cu civilizaţia şi pentru a se repara ceea ce a fost distrus de ape. Totul prin muncă, înţelegere, credinţă şi patriotism chiar… Au fost deschise diferite puncte de ajutor financiar pentru sinistraţi. Chiar şi copiii îşi donează economiile din pusculiţă. Aşa i-au educat părinţii şi profesorii de la şcoală, să sară şi să-şi ajute semenii aflaţi la greu! De aceea nimeni nu ţipă, nu urlă, nu varsă blesteme pe natură sau pe guvern. Caută să înţeleagă şi să pună umărul la efortul de reabilitare a situaţiei. Australianul este obişnuit cu greul. A trăit în condiţii precare, într-un mediu geografic diferit de cel de unde îşi lăsase strămoşii, a cucerit locuri noi, s-a adaptat condiţiilor climatice sălbatice, distanţelor enorme, a pornit deseori de la zero şi a răzbit,

Articol

42


creând în 200 de ani o societate prosperă şi o ţară respectată de alte naţiuni!

Revenind la Marele Potop Australian, şi îl numesc aşa deoarece – după spusele istoricilor şi a arheologilor – aria potopului biblic se crede că ar fi fost mai mică decât cea a actualului diluviu Australian, desigur că, trăind intr-o eră modernă, nu mai este nevoie de o Arcă a lui Noe, cu toate că şi aici a fost distrusă o mare parte a florei şi faunei locale. Un pericol demn de luat în seamă îl constituie şerpii veninoşi şi crocodilii. Primii s-au instalat în casele părăsite provizoriu, pe care le consideră loc de refugiu. Crocodilii au ieşit din râuri căutând hrană în zonele inundate, unde se infruptă cu animale moarte. Sunt convins că nu ar ierta nici oamenii care se aventurează prin apele învolburate în

căutarea unor chilipiruri sau furturi de prin proprietăţile abandonate. Mai sunt şi pe-aici hoţi şi profitori de pe urma necazurilor semenilor lor, că deh, oameni suntem! Cei prinşi primesc pedepse grave şi intră în dizgraţia societăţii! Oraşe întregi se află sub ape, precum: Theodore, Chinchilla, Rockhampton, Emerald, Fitzroy, Condamine, Saint George, Jericho, Bundaberg, Dalby, Alpha şi altele, multe dintre acestea fiind evacuate în totalitate. Dintre toate oraşele sinistrate, cel mai tare îmi pare rău de Theodore! Acesta şi-a primit denumirea ca omagiu adus unui important politician australian de origine română, Eduard Teodorescu (foto), fost premier al statului Quensland în perioada 1919-1925. Dar despre acesta vom discuta în detaliu cu altă ocazie.

Patrie sau matrie? Să lăsăm puţin necazurile de-o parte şi să

vorbim despre lucruri mai vesele. O altă controversă este dominaţia femeilor în viaţa politică şi socială de aici. Circulă printre bărbaţi o glumă precum că Ţara Cangurului a revenit la epoca matriarhatului. Am stat şi am analizat amănunţit această teorie şi le dau dreptate. Astfel, şeful statului australian este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în Australia printr-un guvernator general, tot o femeie, doamna Quentin Bryce, urmată de primul ministru, doamna Julia Gillard. În parlamentul federal de la Canberra sunt 22 de senatori şi 33 de deputaţi de gen feminin. Premierul statului Queensland este Anna Bligh, premierul statului Noua Galie de Sud (New South Wales) este Kristina Keneally (foto), primarul metropolei Sydney este doamna Clover Moore. O adevărată conducere politică matriarhală, fapt pentru care Australia poate fi numită matrie, nu patrie! Asta da democraţie! Unde sunt bărbaţii? La pub, beau bere, joacă cricket, rugby, sau scriu articole despre „Ţara controverselor”!

Îmi aduc aminte de o comedie italiană

de la începutul anilor ’70, în care se ridiculiza lipsa femeilor în Australia. Titlul filmului „Frumos, onest, emigrat în Australia”. În rolul prinicipal Alberto Sordi. Acolo, în ilara peliculă, din lipsă de femei, bărbaţii dansau împreună la balul de sâmbătă seara! Oare cum o fi dansul zilelor noastre, căci numărul femeilor ne-a depăşit de mult…

Sărbători de iarnă în pantaloni scurţi Deci, după cum am relatat mai sus, clima

ne joacă feste. Suntem în plin sezon estival. Pe coasta Pacificului e cald-cald, dar nu sufocant, cum sunt verile din Bucureşti. La Sydney, îmbrăcaţi în tricou şi pantaloni scurţi, ne răcorim cu briza aerului condiţionat. La mai

43


puţin de 500 de km distanţă, în staţiunea montană Perisher, pe 20 decembrie 2010, în plină vară australiană a nins! Se schiază vârtos! Temperaturi noaptea între -2 şi -7 grade Celsius! Controvesatele sărbători de iarnă comerciale au început şi la noi – precum în orice societate capitalistă care se respectă – încă de pe la începutul lunii noiembrie. Brăduţi, brazi şi brădoi de plastic, împopoţonaţi cu beteală multicoloră şi cu cadouri „dummy”, îţi atrag atenţia că vine Crăciunul şi că ar fi cazul să bagi mânuţa-n buzunar şi să cumperi niscaiva cadouri pentru cei dragi. Reclame peste reclame, „sale” peste „sale”, ieftiniri de toate felurile, făcute parcă pentru a se armoniza cu portofelul oricărui cumpărător şi… peste tot aceeaşi muzică de sezon, difuzată la toate difuzoarele complexelor comerciale, de la „Jingle Bells”-urile preotului-compozitor american James Pierpoint din Boston, la „Stille Nacht”-ul austriacului Franz Xaver Gruber. Până la Crăciunul religios ţi se apleacă de atâtea colinde şi cântecele de iarnă, încât îţi vine să îţi iei câmpii şi să asculţi acasă orice, chiar şi mult detestatele cantate maneliene româneşti!

Vacanţa de Crăciun te întâmpină cu

abundenţă şi cu dragostea celor care te înconjoară. Fiecare aussie se întoarce de la supermarket cu câte un ditamai curcan sub braţ, care, aruncat în cuptor, se transformă într-o friptură care îţi încântă papilele gustative, cerând cu vehemenţă să fie stropit cu renumitele vinuri australiene, care au întrecut deja faima celor franţuzeşti sau californiene. De obicei, Crăciunul se ţine strict în familie, restaurantele fiind cam goale în această seară. Apoi, zilele următoare până la Anul Nou se fac parties-uri unde îţi inviţi musafirii de suflet sau

eşti invitat de rude sau de prieteni dragi. Tot în pantaloni scurţi! La barbechiu, babechiu, barbeque, sa BBQ! Name it! Se mănâncă mormane de fleici la grătar, de vacă, de porc, de pui, de emu (struţ australian), de canguri şi de crocodili! Şi ne mai întrebăm de ce „ăştia din urmă” sunt supăraţi pe noi şi vor să ne pape şi ei la rândul lor! (sic!). Berea curge gârlă. În general, mărci autohtone: VB (Victoria Bitter), Fosters Lager, Tooheys New, Cascade, Crown Lager şi alte multe sortimente. Rece să fie, că deh, australienii nu sunt snobi precum alte neamuri mai… ortodoxe! De bronzat la ocean, nu prea se înghesuie localnicii noştri. Cred că de frica şi de groaza cancerului de piele. Totuşi plaja e plină de… turişti fraieri, care vor să epateze atunci când se vor întoarce pe meleagurile natale din emisfera nordică. Ei, de gustibus et „urmări”-bus non disputandum! În fiecare an mor în Australia peste 1000 de persoane de cancerul pielii arse la soare – melanoma! Credeţi că bronzaţii de la „marea neagră e albastră”, sau cei de la alte mări învecinate sunt scutiţi de acest „cadou” solar!

Anul nou se sărbătoreşte în cadru festiv, de obicei locuri organizate de guvern, unde se face risipă de artificii şi de sticle de şampanie cărora le sar dopurile. La Sydney sunt organizate cele mai fastuoase serbări ale trecerii dintre ani, cu focuri şi jocuri de artificii lansate de pe Marele Pod, de pe acoperişul Operei House sau de pe navele aflate în golful adiacent. Totul pentru încântarea ochilor celor prezenţi, a obiectivelor camerelor de luat vederi şi de fotografiat, pentru a demonstra astfel lumii că existăm şi pentru că suntem printre primii care întâmpină Noul An care vine.

44


30 de ani de la moartea lui Lennon Vă veţi întreba ce legătură are John Lennon cu Australia. Nu ştiu prea multe amănunte, în

afară de minunata muzică a bitălşilor, care a cucerit inimile atâtor generaţii de ozi. Are însă o legătură cu autorul acestor rânduri. În urmă cu 30 de ani locuiam la New York, la un block distanţă de Dakota Building, locul unde a fost împuşcat marele cântăreţ şi compozitor. 8 decembrie 1980! O seară tristă şi foarte friguroasă. După ce cinasem la un restaurat chinezesc de pe Columbus Ave, mă întorceam zgribulit spre casă. Locuiam în apropiere, pe 73 Street West. Mi-a atras atenţia zgomotul făcut de mai multe sirene ale maşinilor de poliţie. Unele ieşeau de pe 72 Street, altele intrau! Ciudat! Curiozitatea m-a îndemnat să mă duc să văd ce se întâmplă. Pe la mijlocul străzii 72 cineva mi-a spus că a fost împuşcat John Lennon. Am alergat într-acolo. Ştiam unde locuieşte. Îl mai întâlnisem de câteva ori prin împrejurimi sau prin parcul din vecinătate. Se purta ca un om normal, fără excentricităţi. Însoţit mereu de Yoko Ono, îl recunoşteai uşor după ochelarii rotunzi care erau hallmark-ul său.

Deci, sirene, girofaruri, vacarm şi jale… Când am ajuns la acea poartă a crimei, am aflat că pe John îl transportaseră deja spre spital cu o maşină de poliţie, iar pe Yoko cu alta. Unii ziceau că ar fi fost răniţi amândoi. N-am putut vedea prea mult deoarece se adunase deja un puhoi de oameni. În intrândul porţii blocului Dakota stăteau doi indivizi păziţi de mai mulţi poliţişti. Unul era un portar în uniform, care gesticula tot timpul şi vorbea tare, celălat un tip grăsun, tăcut, cu un cap foarte rotund, zâmbind prosteşte! Aşteptau cu toţii să vină anchetatorii. Lumea era foarte agitate. S-au făcut grupuri-grupuri de discuţii, de prezumpţii şi de scenarii. Nu se ştia încă precis cine fusese ucigaşul. Mai târziu am realizat că era tipul tăcut cu cap rotund, Marc Chapman. Lui i s-au pus cătuşele şi a fost luat de poliţisti. Nu am stat foarte mult după aceea, deoarece mi se făcuse frig şi începuse să fie mare aglomeraţie! John Lennon, în schimb, plecase de tot… Odihnească-se în pace! Nu l-am uitat nici după trei decenii de la dispariţie! Următorul week-end am participat la un miting în Central Park, alături de peste o jumătate de milion de oameni. Era un miting dedicat memoriei celui dispărut, un miting pentru pace, pentru armonie şi înţelegere. Având în ochi lacrimi îngheţate, din cauza frigului de-afară, cântam cu toţii: „Imagine there’s no countries/ It isn’t hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religon too/ Imagine all the people/ Living life in peace…/”. Mică-i lumea Doamne, chiar văzută de aici de la antipozi!

45


Nina Vasile (Spania)

un oraş plin de muţi nu mă trezesc nu-mi ridic greutatea creierul mai aşteaptă ceva de la somn şi după ce plec să târăsc şi azi senzaţia că nu exişti nici tu îmi spui că mă vrei şi asta îmi scapă ce aş fi vrut să aud ce aş fi vrut să simt…

nu te-ai întins spre mine umblu văd corpuri dezmembrate zgomotul mă opreşte înaintea intrării în clădirea unde se fac imagini un etaj murdar cu un şarpe sătul tresărind pe o masă la atingerea mea zgomot dar ei toţi sunt muţi un oraş plin de muţi mişună la mese urlă nu spune nimeni nimic nu face nimeni nimic o putrezire a cărnii pe dinăuntru cu o viteză din ce în ce mai mare şi o piele ce se topeşte fără să se vadă până când se prăbuşeşte nu-mi căuta privirea azi am rupt cheia în broască am spart ibricul cu laptele copilului am ars din nou becul camerei şi n-am arătat nimănui Când nu ating am zdrenţe pe mine privesc cu ele în direcţia pe care mi-o indică la stânga bărbatul fără picioare la dreapta femeia fără mâini ce nu mai ai ? pe stradă nu gândeşti deloc între prieteni nu gândeşti tot timpul pe bulevard

Poezie

46


văd mereu cum umblă contururile fiinţelor în timp ce-mi răspund întind un deget pe frunza uscată nu ating ea crapă și un fel de lume nouă venită din neatenție mersul pe stradă nu era atent la mine plecat cu alţi trecători am păşit fără să fiu acolo vedeam fără să fiu văzută până când m-am trezit oprindu-mă înaintea lovirii aşa transferată în şirul de maşini în parbrizele în plină explozie în burta camionului rămas fără combustibil şoferii au încremenit n-au ştiut cine a tăiat atunci drumul în partea de cuţit dintre începutul şi sfârşitul zilei

47


Elvira Popazu-Seffer (Israel)

Vremelnicia unui ideal Ah, ce bine mă simt acum! Acestea sunt cuvintele pe care le rostesc

automat, în fiecare dimineaţă, când cobor din autobuz. Din primul autobuz! Le rostesc ca pe o încurajare care trebuie să mă ajute să urc în al

doilea autobuz, ce mă va duce, sper, până la serviciu, dar şi pentru a nu mă mai lăsa influenţată de gândurile mele negre, exprimate de cei din jur, ca de exemplu: „Simt că mă lasă nervii“, sau „Nu mai pot, nu-mi mai simt picioarele“, ori „Stau aici de patruzeci de minute, au trecut două autobuze cu oameni pe scară, nici măcar n-au oprit în staţie“, sau pe tonul cel mai pesimist: „Nu mai apucăm pensia “.

– Până una-alta, nu mai prindem condica, intervine un domn, care atrage atenţia asupra unei realități mult mai disperate şi, în vreme ce toţi încep să-l privească ca pe un lider care știe să pună punctul pe „i“, eu îmi spun mereu, cu toată convingerea, „Ce bine mă simt!“ Mai mult, fac un efort de voinţă şi admir peisajul. Ce frumos ninge! Ce belșug de alb!

Numai că a cam început să viscolească, dar… şi viscolul cu farmecul lui. E adevărat, din pricina lui nu poţi vedea bine numărul autobuzului care vine, dar asta nu-i o problemă, oricum nu vine niciunul. Până va veni, eu continui să admir mulţimea asta de oameni, peste care ninge din belșug. În curând vom deveni cu toţii nişte oameni de zăpadă. Dar începe să mă îngrijoreze atmosfera, care deodată devine agitată. În aer se simte iminenţa unui asalt, a unei bătălii. Şi, ca un făcut, apare lângă mine domnul din primul autobuz, care m-a călcat pe picior. Pentru că nu şi-a cerut scuze, i-am zis şi eu: „Vai, domnule, m-ați călcat pe picior!“ El, bineînţeles, nu şi-a cerut scuze, în schimb mi-a aruncat o privire rea… Și acum iată-l lângă mine. Încerc să mă dau puţin mai la o parte, dar nu mai am timp. Toată lumea freamătă şi înţeleg de ce: vine un autobuz. Aşa că las la o parte chestiunile personale şi mă pregătesc de asalt. De fapt, ne pregătim cu toții… Și suntem mulţi, teribil de mulţi! Nici nu văd bine numărul autobuzului şi asta mi-ar mai trebui, să mă urc în altul… Dar nu, e autobuzul meu şi trebuie să-l iau. Trebuie! Aşa că, atenţie, să apreciez locul în care va opri, apoi să măsor din ochi cam unde să mă aşez pentru a avea cea mai bună poziţie faţă de uşa de urcare. În momentul în care se deschide, cu mâna dreaptă (că pe ea suntem întodeauna mai siguri), cauţi bara de urcare. Dar, cu cea mai mare atenţie, să nu iei vreun picior mai subțirel drept bară, că vei rata „întoarcerea“. Mi s-a întâmplat de câteva ori! După ce vei apuca bara, dacă o apuci, tot foarte repede dibui cu vârful piciorului drept scara. Și dacă reuşeşti să acaparezi 20-30 de cm de scară (ce bine îmi prinde că am piciorul mic), nouăzeci la sută te poți socoti urcat. De restul de zece la sută vei fi sigur abia după ce ajungi la staţia următoare, când sosesc întăririle, cu ajutorul cărora, vrând-nevrând, mai înaintezi cel puțin 25-30 cm. Ceea ce se cheamă că ai urcat, în fine, în autobuz. Am cucerit bara, am cucerit şi scara, a mai rămas restul de zece la sută. Dacă domnul din faţa mea ar ţine braţul în aşa fel încât să nu-i simt cotul ca pe un corp contondent îndreptat împotriva mea, aş putea fi sigură şi pe ceilalți zece la sută. Să-l rog să fie atât de amabil, să-mi

Proză

48


îngăduie să ajung până la prima staţie cu bine. Vai, cum să-l rog? Îl recunosc, este acelaşi domn care m-a călcat pe picior în primul autobuz. Amintirea este atât de recentă, încât pur şi simplu mă înfurie… Şi atunci…

– Vai, domnule, ce daţi aşa din coate, de parcă aţi fi pe un ring de dans ?! – Ca să fie aşa cum zici, ar trebui să dau şi din picioare, îmi răspunde el cu subînţeles. Ce să-i răspund?! Ar merita să-i zic ceva, dar apropoul cu datul din picioare mă îngrijorează.

Trebuie să tac, n-am încotro, măcar până la prima stație. S-a oprit autobuzul. Sunt salvată! Am ajuns în staţia următoare! Nu pot să mă uit, să întorc capul. Orice mişcare ar fi o mare nechibzuinţă. Mi-ar putea fi fatală. Cinci centimetri dacă pierd din poziţia cucerită, nu mai prind condica…. Simt că nu mai pot respira, dar n-are importanţă. Au sosit întăririle! Nu pot să-mi explic cum a fost posibil, dar am înaintat 40-50 de centimetri. Acum mă aflu într-adevăr în autobuz! Aşa că pot să i-o zic domnului cu coatele şi o fac:

– Domnule, să știţi că nu se călătoreşte aşa într-un autobuz! M-a auzit şi, ca să mi-o dovedească, m-a mai călcat o dată pe bombeu. Nu-i nimic, n-am avut

în viaţa mea bătături, aşa cum probabil crede dânsul. Bine că nu ştie că am ulcer, că precis mi-ar fi tras un cot în plex. Oricum, până cobor din autobuz lupta continuă şi oricare pasager de lângă tine poate să-ţi devină inamic. În fine, am ajuns în mijlocul autobuzului, şi asta datorită procesului de împingere care are ca efect înaintarea. Uite aşa, călătorind în aceste condiţii, începi să înţelegi câte ceva din fizică. Dar, faptul că te afli în mijlocul autobuzului nu te scuteşte de „presiune“. Mai ales că în spatele tău sunt şi pasageri care vor să coboare înaintea ta, iar tu, vrând-nevrând, trebuie să le faci loc. Atunci începi să-i invidiezi pe cei care au avut norocul să ocupe un loc pe scaun. Mai ales locul de la geam! Şi deodată, locul de la geam devine marele tău ideal. Pentru că înţelegi instantaneu, marile idealuri se nasc întotdeauna sub presiune! Acum, autobuzul parcurge ultimele staţii. Mai sunt vreo zece călători, printre care şi eu. Majoritatea stăm în picioare deşi mai toate locurile, inclusiv cele de la geam, sunt libere. Ceea ce înainte cu 10-15 minute era un ideal, acum nu mai interesează pe nimeni.

București, cândva prin anii ‘70

49


Vremelnicia unui ideal, autor Elvira Popazu-Seffer ( Israel )

Locurile de la geam, vacante

Calvarul drumului până la locul de corvoadă, numit în limbaj administrativ “serviciu”, în anii “orânduirii planificate” este evocat cu simplitate. Autoarea nu se lasă furată nici de porniri resentimentale antisistem, nici de umorul devastator şi păgubos cu care literatura română ne-a pervertit simţirea. Începutul unei zile în cenuşiul comunist, fără mister, fără surprize. O zi ca oricare alta, mereu aceeaşi, repetabilă. Aşteptarea, busculada la urcare şi la coborâre din autobuz, lupta corp la corp, cu triumful vremelnic al celor mai puternici şi mai agili. Oameni fără identitate, simpli pasageri într-un simulacru de viaţă. Un tablou vivant, cu nişte marionete jalnice şi chinuite, care execută cu stoicism acelaşi ritual al luptei corp la corp în aglomeraţia “ştiinţific” programată de sistem. Şi repetabila eliberare fizică şi psihică la capătul unui drum care duce nicăieri. Mitul condicii devoratoare de energie şi ingeniozitate, ideal suprem în cotidianul gri al comunismului românesc cu fizionomie urbană.

Autoarea Elvira Popazu-Seffer expune cu simplitate, fără patetism victimizant, o zi din viaţa sa, o zi ca oricare alta, în care ne regăsim cuprinşi toţi cei ce am consumat o parte din ceea ce trebuia să fie viaţa noastră, într-o absurdă, ridicolă şi oribilă competiţie pentru subzistenţă.

În subsidiar, aş îndrăzni o replică adresată ca un fel de arc peste timp, distinsei autoare care a luat distanţa igienică şi necesară de servituţile care i-au stăvilit vremelnic împlinirea şi dezvoltarea. Acum autobuzele în România sunt libere de competitor, condica de serviciu a devenit un ideal devastator şi inaccesibil pentru mulţimile de români.

Locurile de la geam sunt vacante.

Note de lectură - Virginia Paraschiv

50


Cristina Lilă (Franța)

Symphonie pour flûte et violoncelle avec une basse suspendue aléatoire

Et soudain, le vent se lève Arbres enracinés dans le sol leur feuilles bruissent déchirées par de sombres nuages, Fourmillant comme des taureaux noirs - Une poignée de soleil frappe le miroir du lac.

Le suave Piccolo saupoudre ses chants d’oiseaux Et tandis que les collines sombres Dans un océan de violons en arc, Mémoire du monde entier, Comme une couronne solaire Par leurs cris lancinants, Tous les tympans explosent Sur l’enclume d’argent - La forêt semble prendre feu, perturbée, Les oiseaux se cachent sous les feuilles, tremblants, Le violoncelle gémit en basses timides Le vent vicieux Gonfle les jupes de la pluie Soudainement inondées. Le rythme chaotique de timbales, Les cors de chasse anglais stimulent Les chiens, museaux au vent humide, Animal blessé, respiration angoissante, Allongé sur un lit de feuilles sèches Murmure doux, les narines se dilatent,

L’organiste pédales cliquetis tragiques, Pauses au plafond de la cathédrale - Double harpe brillante sous les doigts,

Appel d’offres, fragiles clepsydres, La guitare fête sa sonorité, Se plaindre, gémir, respirer une dernière fois, Murmures mélodieux de la flûte, La trompette blesse les papillons de nuit - Chaudière en cuivre, cuillères, couvercles et casseroles, Les filles sont en sueur, leurs seins vont exploser; En se penchant gourmands sur le clavecin. Hautbois au ventres ronds qui gonflent Dans la nuit chaude, L’orgue royal élargit l’horizon, L’animal soupir, Des larmes coulent sur son museau humide Inondant ses yeux brillants atterrés. La lumière diffusée par les violons piccolo Brise la douleur. Les tambours font briller le ciel au dessus de la forêt, Les castagnettes s’entendent au loin - Agonie des animaux perdus Dans notre propre oubli!

En écrivant français

51


Simfonie pentru flaut și violoncel cu un contrabas suspendat aleatoriu Și deodată se stârnește vântul Copacii își înfig rădăcinile și mai aprig în pământ Frunzele foșnesc sfâșiate de norii negricioși Ce se învălmășesc ca niște bouri negri Un pumn de soare lovește în oglinda lacului Suavă piculina își presară păsările zglobii Și iar se întunecă dealurile Într-un ocean de viori arcuite Peste memoria lumii De jur împrejur ca o cunună solară Viorile își plâng tulburătoarele lor vibrații Apoi sare oboiul, timpanele explodează Pe nicovala de argint a lunii se presară iubiri Zarea pădurii pare a lua foc tulburată Contrabasul se tânguie Păsările se ascund pe sub frunzele tremurătoare Violoncelul suspină în șoaptă timid Pianul hohotește vântul cel nărăvaș Le-a umflat fustele crăițelor și ploaia Deodată inundă, haotică, în ritm de timpane, câmpia Și roadele izvorând de sub tâmplă Cornul englezesc iuțește vânătoarea Câinii cu boturile umede în vânt și Arthemis Încordeazặ viola care se tânguie Animalul rănit răsuflă respiră agonizează Culcat pe un pat de frunze uscate Care foșnesc, aburii moi îi dilată nările Organista apasă tragic pedalele

Un bocet profund se sparge în tavanul catedralei Harpa dublă strălucește sub degetele tandre Care par a mângâia gâtul fragil al clepsidrei Ghitara mare își sărbătorește argintia ei sonoritate Plânge, geme, respiră pentru ultima oară Susurul suav al flautului piccolo vine de niciunde Sparge trompeta cămașa rănitặ de fluturi a nopții Cazane de aramă, linguri, capace de cratiță Fundalul nocturn se risipește în cioburi Fetele au transpirat, își simt sânii gata să explodeze Râuri de licoare extatică le inundă poalele Ele delicatele aplecate pe clavicembal Oboiul se umflặ îndesine puternic burtos El curge pe deasupra suspinelor nopților toride Orga regală lărgește orizontul animalul suspină Botul lui umed fremătător lacrimile Inundându-i ochii lui mari strălucitori înspăimântați Și lumina risipită de viorile piccole Adieri sângeroase tristețe durere Talgerele risipesc în cerul pădurii ultimele stele sclipitoare Castanietele mai se aud de departe, de niciunde Și deodată bourii negri Izbesc cu frunțile în frăgezimea driadelor Munții se pleacă în respirația animalului încremenit În propria noastră uitare de sine

52


Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania)

După-amiază în Spania cu Maestrul Nicăpetre

un alt fel de recenzie la volumul “Nicăpetre” - Care Spanie? Hai că acum chiar ai luat-o razna, de-

ncepi cu gogonata încă din titlu, doar e limpede pentru toţi că în Spania n-a ajuns maestrul! - Ba, vă spun eu că da, anume alaltăieri, de la amiază până spre miezul nopţii. Parol că nu

mint! Staţi să vă explic. Aşadar, alaltăieri, după prânzit, mă aşez pe canapea la sortat corespondenţa şi mă înham la

muncă grea: un vraf de hârtii adunate în lipsa noastră, de două luni încoace, câtă vreme am fost itineranţi prin lume.

“Ce mai tura-vura, destul cu amânatul, acu´ e acu´, pas de citeşte!” Aş vrea eu să le trec doar de la stânga la dreapta, cum făceam cu manualele şi caietele pentru a doua zi, când le mutam în ghiozdanul de şcoală, dar nu ţine.

Citesc în ziarul adus din Canada că, la Câmpul Românesc din Hamilton, a avut loc, în luna august, Sărbătoarea Românilor şi aflu că Maestrul Nicăpetre a realizat acolo un grupaj de sculpturi reprezentând scriitori români din exil. Îmi vine-n minte plăcuta duminică de iulie, când l-am văzut lucrând la scriitorul exilat Horia Stamatu. Eram chiar în curtea atelierului sculptorului din Scarborough. Mă întreb dacă bustul şi-o fi găsit deja locul lângă colegi, acolo, la Hamilton.

Ce atmosferă autentică! Câtă naturaleţe în vorbe, în gesturi şi-n idei! Cât bun-gust şi sinceritate! Ce armonie deplină în spiritul libertăţii mi-am gustat în timpul scurtei vizite la atelierul din hambar!

Nici gând să fac apologie aici. Ar fi exact opusul fireştii detaşări din după-amiaza tihnită de creaţie pe care am avut prilejul s-o contemplu. Cei doi sculptori-prieteni se înţelegeau prin schimbare de zâmbete. Maestrul Nicăpetre şi Domnul Adrian Pora, alt sculptor româno-canadian, în comunicare fără fasoane, fără pic de dezacord!

Şi, în fond, cine sunt eu să-mi dau, cu emfază, părerea, de parcă poţi să surprinzi în cuvinte aşa vârtej de impresii şi de idei, de sensibilitate împerecheată cu luciditate, când dau ele năvală? “Can you tell a green field?” – clipeam la vederea splendorii naturii din parcul care îmbrăcinează atelierul artistului cu verde nesăţios. La fiecare privire zâmbăreaţă, care se întâmpla să-i scape şugubăţ, mi se confirma impresia inexplicabilă cum că parcă ne-am cunoaşte tare de demult. Statura zveltă şi vorba plină de har contraziceau permanent portretul-robot, evident eronat, de artist consacrat, la vârstă respectabilă, cu care venisem eu înarmată. Îmi venea să strig “fugi, dom’le, că nu te cred…!”

Nici nu bag de seamă cum am şi căzut în mreaja amintirilor. Soarta gândurilor mele pe ziua de azi e pecetluită de pe-acum. Bag un ochi indiscret în corespondenţa de e-mail pe care autorul ne-

Proză

53


o pune cu amabilitate la dispoziţie şi aflu că exact acum, pe 29 august, poate nu chiar la paişpe fix, dar cam pe-acolo, maestrul-prieten aterizează în România, în drum spre Brăila natală.

“Măi să fie, cum s-a brodit să survoleze taman acuşica aerul de deasupra capului meu!” – zic în sinea mea şi adaug de la mine o urare să le meargă bine, dumnealui şi soţiei, pe drum. Să-i iasă treburile prin ţară, aşa cum şi-a dorit de atâta vreme! Nu de alta, dar ştiu pe pielea mea ce gânduri ne apasă pe noi, cei din afară, ori de câte ori ne apropiem de matcă. Se amestecă bucuria revederii cu teama de a nu fi dezamăgiţi, chit că, până la urmă, ori că vrem, ori că nu vrem, tot o să avem parte de amândouă. Aşa că, le doresc, în gând, mai mult de primul fel şi cât mai puţine din al doilea. Avansez în lectură, curioasă de pe-acum ca un “insider” care mă aflu. Poate că şi Maestrul va avea parte de întâlniri pline de har, cu oameni sensibili, cu minţi înaripate. Dar îmi fuge gândul la un eseu plin de obidă de-al lui Mircea Cărtărescu, în care descrie atât de dur cercul vicios al isteriei provocate de stres, cel care provoacă lipsa acută de zâmbete în România. Să dea Domnul să nu-i iasă în cale sculptorului canadian şi alor săi decât excepţiile de la regula asta amară! Să-i ferească de “starea continuă de explozie” şi de “tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene” (n-am zis-o eu).

Dar, ca să fii stresat, trebuie să te mai şi laşi un picuţ. Or, aşa cum l-am cunoscut eu pe Maestrul Nicăpetre, nu-l văd sensibil la nevroze. “Sau, poate, mai ştii?” – zic în sinea mea şi bag la sacoşa de plajă volumul “Nicăpetre” scos de editura Istros în 2004, ca să “studiez problema” mai îndeaproape, să am ce răsfoi la Mediterană, nu la Pontul Euxin.

Zis şi făcut. Parchez maşina la repezeală, trag bilet de parcare pentru o oră jumate şi, huşti, pe plajă, la căldurică, până nu trece vara, că septembrie e pe noi! Pun prosopul pe-un petec mic-mic, al naibii de plină e plaja azi, de parcă am fi pe vremuri, la Mamaia! Şi dă-i, frate, cu cititul, pagină de pagină.

Primul contact îl am cu degetele, palpând conturul fotografiei lipite în carte; buricul arătătorului se simte flatat că e şi el întrebat să-şi dea cu părerea. Simţurile se ascut, gândul mă duce la formele frumoase ale sculpturilor Maestrului, la materia cărţii ăsteia, în sine, pentru că despre ele e vorba aici. Oare s-o fi gândit autorul să ne dea un “os de ros”, ceva la mână, să nu uităm că e vorba de o daltă, când a pus, ca din întâmplar, reliefuri fine pe coperţile cărţilor sale, să ne fugă degetele febrile, să ne ceară instinctiv mai mult?

Dintre pagini, sare pe mine un interlocutor la fel de vivace şi de natural ca omul pe care l-am avut în faţă pe 29 iulie. Înţeleg acum că verticalitatea staturii lui zvelte nu e doar pe dinafară, ci şi pe dinăuntru, cu rădăcini într-un caracter solid, fără ocolişuri, fără nevoi de disimulare, fără vorbă-n două ape, fără şmecher dublu înţeles, cum se poartă mai nou pe la amatori. Nu găseşti nimic ambiguu nici în impresionantul drum de formare al artistului, limpezi sunt multiplele studii şi pregătiri temeinice pe la şcoli, la fel aprecierile elogioase de la personalităţi de valoare. Nu-i loc de vreun dubiu, nu tu “voi, ce-n lume cântaţi / pe la televizor / nu uitaţi c-aveţi fraţi / pe la Conservator”.

Dar, parcă am mai avut odată tema asta: cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Zic şi eu, acolo, căci e grozav şi înţeleg că tocmai pentru că nu scoate nimănui ochii cu meritele astea e şi mai mare. Atât am zis, părerea mea, nimic mai mult.

Parcurg cu sufletul la gură începuturile la Brăiliţa, mă regăsesc în atitudinea de veneraţie şi de respect faţă de profesori, în cuminţenia cu care ascultam povaţa părinţilor noştri “să asculţi de ei, că ştiu ei de ce cer asta de la tine”. Mă prinde în vârtej entuziasmul anilor de studii, cu mentori şi colegi pişicheri, cu minţi agere şi cu limbi ascuţite, cu bancuri savuroase pe care le vehiculam cu

54


toţii. În mijlocul nostalgiei, loveşte parşiv ca un vas spart nedumerirea perplexă de după, trezirea brutală din visul frumos: şocul amestecului activiştilor zeloşi în hora muzelor.

Ce caută ei acolo?! Simt aproape pe pielea mea cum creşte deziluzia în sufletul dezamăgit, cum se risipesc idealurile în patru vânturi, cum se umple inima de amar şi cum se înfiripă dorinţa de a nu mai fi parte din caraghioslâcul ăsta anarhic, sclavul inculturii de sub stema partidului.

Zic că simt la fel, pentru că ştiu, de la părinţii mei, cum prea bine am simţit când neputinţa se făcea stăpână peste tinereţile lor, cum ignoranţa se auto-înscena, serbându-se ca învingătoare. Mă prinde-n hora amintirilor sculptorul-scriitor, la fel de sincer şi de direct în mânuirea stiloului ca şi a pensulei sau a dălţii, fără patetisme sau măşti, fără emfază găunoasă, fidel aceluiaşi crez întru demnitatea cea dreaptă.

Cum să nu mă minunez, dacă se mai găsesc şi astăzi persoane care întreabă nelămurite “de ce-ai plecat, dom’le?”! De parcă nu e clar pentru toată lumea. De parcă contează că ai răbdat ceva foame, poate mai abitir decât la tine acasă, într-o Grecie, o Italie sau o Canadă care nu te-a iubit, poate, chiar ca propria ta mamă! “Libertatea de a exprima până şi cea mai neghioabă părere, asta e bogăţia cea mai de preţ” – am citit eu pe undeva. Intuiesc din paginile cărţii că autorul îmi dă dreptate.

Cuvintele prind sens în felurite direcţii deodată, unele o iau razna, se opintesc împotriva gramaticii strâmte, altele se apleacă într-o rână şi strecoară în cursiv câte o vorbă mai ticluită, invitându-mă să citesc mai pe îndelete, altele se strecoară neterminate la sfârşit de frază, de parcă ar refuza să umble cu tinicheaua de coadă. Ba, şi mai şi, unele o iau, brambura, prin străini, circulă în straie de la Paris, ilustrând franţuzit amintiri din Bucureştii de altădată, din “epoca de aur”.

Apoi, iar replici de bun-simţ, constatări de om cu palmele deschise spre cer a strigare, între ciocan şi nicovală. Nici urmă de grai de mahala, nici vorbă de vreun reproş politic, doar câte o anecdotă plină de tâlc, cu poantă savuroasă, fără ascunzişuri, mai bună decât o sută de cuvântări. Limbă fără proptele, fără lemn (ăla e mai bun pentru cioplit), fără cizelări în spirit de, vezi, Doamne, “politic, corect”, cu toate astea fără iz de vulgar. Pur şi simplu, cuvinte la locul lor, drepte, cum i se cuvine omului care n-are nimic de adăugat, şters, încondeiat sau de fardat.

Mă vizitează gândul că artistul scrie cum sculptează, solid şi material, direct, sincer, fără ocolişuri, fără loc de întors, dintr-o bucată, “ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Dacă n-ar fi deja uzat în conotaţii negative, aş zice “artist plenar”.

“Noaptea scriu” – şi bine faci, Maestre, că uite cum ne iei gândurile rele, alea care nu merită osteneala, făcându-ne să uităm de toate, ca-ntr-un film palpitant!

Dau o fugă-n mare, că tare m-am înfierbântat şi cât pe ce să uit de scaldă, de-atâta citit. Dar parcă e-un făcut cu valurile astea, “de unde-or mai fi ieşit?”- vorba regretatului Sorescu, că nu ţin minte să mă fi bătut vreodată Mediterana cu aşa vehementă convingere, împingându-mă pas cu pas, plină de spume, înapoi la prosopul meu cu sculpturi “la pachet”.

Cuibărită cuminte, cu cartea pe genunchi, privesc fascinată la fantasmele cioplite dintr-un vis pe care parcă l-am avut, dar l-am uitat: cariatide, fauni şi nimfe, regi, regine şi prinţese, Adam şi Eva, piatră încremenită sub formă de umbră compactă, binecuvântată artă! Văd minuni făptuite cu ingeniozitate, din te miri ce, dintr-o treaptă de scară rămasă de pe la o casă boierească, dărâmată de tovarăşi sub domnia proletcultismului, sau, mai târziu, din cel mai bun lemn canadian, găsit… taman prin gunoaie (din mucigaiuri şi noroi?).

Din loc în loc, fotografii din realitatea cealaltă, cu un sculptor care mă priveşte din lumea surprinzător de materială şi de asemănătoare cu cea în care trăiesc şi eu. De parcă ar vrea să mă

55


avertizeze să nu alunec prea departe în vis, căci, uite, şi viaţa ce derdeluş pregăteşte, cu toţi tovarăşii ăştia, oameni care făceau şi ei, acolo, ce se cerea de la ei şi din când în când mai catadicseau să-l bage în seamă şi pe însinguratul care se gospodărea cum putea, instalat în oaza lui de libertate din Intrarea Mieilor, 10.

- Stai puţin, Intrarea Mieilor ai zis?! Acolo unde acum o jumătate de an, pe ploaia care nu mai înceta, mi-am pierdut paşii, căutând un loc aflat în cu totul altă parte. Înţeleg acum de ce strada liniştită mi s-a părut atunci aşa de familiară şi n-am vrut în ruptul capului să întreb niciun trecător pe unde mi-e drumul, eu fiind sigură că, ceea ce caut trebuie sa fie pe undeva, pe aproape.

S-a dovedit, până la urmă, că adresa pe care o căutam nu era deloc aproape, dar relevanţa tot nu s-a pierdut. Vezi, Intrarea Mieilor încă mai inspiră şi astăzi la căutat ceva anume: paşii.

Toate bune şi frumoase, câtă vreme doar mintea îmi zburdă cu paginile cărţii, dar ce mă fac când gândurile sprintene gâlgâie la suprafaţă şi mă învelesc într-un râs homeric, ca acum, în plină plajă, pe Costa Blanca? Explodez în cascade la vorbele Maestrului când acceptă în franceză politicoasă invitaţia de a expune într-un muzeu din străinătate: “- Pur cua pas? Il i a lon tam că jatan iun ocasion parei!”

-Bată-te norocul, Maestre, că mă fac de râs pe toată plaja! Mă hlizesc de una singură, se uită lumea la mine ca la urs.

Acum bag de seamă că familia de pe cearşaful din faţa mea vorbeşte româna. E mică lumea! Puştiulică e bouche-bée, cu lopăţica în mână, holbându-se la mine cum râd ca apucata. Degeaba-l strigă maică-sa disperată: “Daniel! Hai la mama să te îmbrac, că mergem!”; el parcă s-a molipsit de la sculpture. A încremenit într-o manieră plastică.

Mai bine mă duc şi eu acum, că habar n-am cât o fi ceasul. Să nu-mi expire timpul de parcare. Ba, bine că nu! Maşina stă de-o jumătate de oră cu bilet expirat. Noroc că încasatoarea

mănâncă un măr pe-o bordură, la poveşti cu un puştiulache pe rotile. - Se vede că-mi purtaţi noroc, Maestre, de nu m-a încondeiat harpia. Poate că aţi îmblânzit-o

prin telepatie. Multe sunt proiectele la care aţi lucrat fără răsplată, dar măcar unul din ţeluri vi l-aţi atins: noi,

cei care de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni ne aşternem pe incursiuni în operele dumneavoastră, până uităm ce-i nemijlocit sub nasul nostru, ne simţim răsplătiţi din plin şi vă suntem recunoscători. Am încredere că multe din exponatele care încă nu şi-au găsit locul unde s-ar cuveni vor primi cândva o şansă, aşa cum au primit cele aduse în casa de la Brăila, fiindcă aţi convins cu siguranţă pe mai mulţi, nu numai pe mine.

Revin la după-amiaza mea, încheiată cu seara la televizor, după cum urmează: pe ecran – meciul; în faţa ecranului – eu, cu nasul de pe-acum în cea de-a doua carte scrisă de dumneavoastră, după ce prima s-a devorat ca de la sine. V-aţi temut, cumva, că mi le daţi doar ca să le pun în rând la bibliotecă?

Nu mă întrebaţi cât a fost scorul, nu mai ştiu nici cine a jucat. În pauză, fără vreun îndemn precis, soţul meu a bătut un cui solid în perete, atârnând, ca din întâmplare, basorelieful dumitale, Maestre, Cântec, adus de noi cu mare grijă din Canada.

Mai târziu, cu cartea pe noptieră, am adormit, minunându-mă de simplitatea logicii de bun simţ: arta nu are nevoie de mesaj ideologic. Ce simplu e, în fond, să rămâi fidel conceptului pur, neinterpretat în nicio manieră, decât în a ta proprie, fără substrat politic! Pare simplu, dacă ştii unde e îngropată rădăcina. Ca dumneavoastră.

N-am căderea şi nici poziţia să vă felicit, dar am plăcerea să vă mulţumesc. Pentru tot.

56


Sunteţi prezent în Spania, după cum vedeţi, deja sunteţi aici (da, da, am văzut că în tinereţe aţi început sculptând un Don Quijote). Renumele vă precedă pe Peninsulă. Şi Cântecul…

România lipicioasă

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muştruluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie, pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred, dar acum realizez că avea dreptate.

Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite, pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie.

Nu-i aşa și pe pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se

lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună “pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis, “ăsta-mi eşti”!

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă.

Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând “murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică, câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ, cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. “Pentru că e… atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci o dată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul

57


acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare.

Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci, totuşi, adresându-i şi lui un “No, meri cu Dúmnezău!”, dar, când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. “A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a “papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite, dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. “Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare,

abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timpi şi trei mişcări, în România se transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti, totuşi, să rezolvi câte ceva.

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

O voce firavă şopteşte consolator: “Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui!

58


Dan David (SUA)

Omul din cârpă Mă înclin după vânt. Ating iarba cu fruntea. Iarba se ofileşte, e gata să moară; De ruşine, Ori de miros de om înfrânt? Nu mai pot ieşi în parc, Nu mai pot ieşi în câmp. Nu mai pot ridica fruntea în zori, Să văd cum se întorc prigorii. Iarba mă arată cu degetul ei verde: „Priviţi-l! Acesta e omul din cârpă. Omul fără şira spinării.”

Giordano Brunno Un fluture de noapte Prins de jocul rugului aprins Zboară împrejur fascinat. E gata să ardă Fără să înţeleagă, fără să ştie, Rugul, pentru cine e destinat.

Va muri odată cu mine. În zori, victime ale ignoranţei, Vom pluti împreună Către steaua aceea îndepărtată. Vom aştepta, timpul să ne răzbune. Cândva, eu voi fi răsplătit. El, niciodată.

Plecări Aburi uşori se ridică din ceştile albe. Umbre unduitoare, se destramă. Şi gândurile noastre, oare? După amiaza se ascunde-ntre noi ca o pisică. Ai vrea să-mi mărturiseşti ceva, Dar umbre viclene îţi ascund ochii. Nu-i pot citi dacă nu se ridică. Ceaşca ta e goală. Zâmbești stânjenită, Cu buzele strunite, cu ochii pustii. Acelaşi zâmbet, De care mereu mi-a fost teamă Că va veni într-o zi. Uşa s-a închis cu un zgomot ciudat; Parc-ar fi trecut o fantomă direct prin perete. Prin fereastra rămasă deschisă Intra întunericul tiptil, Ca un vânzător de regrete.

Poezie

59


Elena Malec (SUA)

Ultima carte

Dl. D. este inginer proiectant.

Dl. B. este scriitor și editor de carte românească. Dl. D. este un domn înnăscut, ca să zic aşa; salută cu plecăciune, cu un zâmbet politicos, se adresează cu vorbe vechi, domn, doamnă, domnişoară, dar mai ales nu uită să spună la plecare proverbialul „Vă urez o zi plăcută!” sau „Vă urez o după amiază plăcută!”, după caz. Dl. D. are peste 50 de ani, e soţ şi tată de familie, iubeşte opera, lecturile istorice şi autorii clasici. E în stare să se lase antrenat două-trei ore într-o discuţie despre Gingis Han. Citeşte cu aceeaşi plăcere o ediţie de anticariat a lui Tamerlan de Champdor, ca şi un volum de povestiri de dragoste, de Adolfo Bioy Casares. O explică şi traduce colegului de birou, tot inginer, tot domn, dar mai în vârstă, care nu citeşte franţuzeşte, fiind mai degrabă educat în şcoli germane din Transilvania. S-ar spune că pentru dl. D. e mare onoare să fie vecin cu dl. B., scriitorul editor. Pe dl. B. nu-l cunosc personal, nici nu l-am citit. Nici dl. D. nu îl cunoaşte prea bine, din lipsă de timp şi diferenţă profesională. Dl. D. i-a invitat de multe ori la masă pe dl. B. şi soţia sa, dar la aceste dineuri nu se discută decât mondenităţi sau chestii englezeşti, despre vreme, recoltă, impresii de călătorie ale d-lui. B., mai umblat prin lume cu treburi de carte.

Suntem în Bucureştii anilor ’80. Sora dl. D. e grav bolnavă. Soseşte de la Cluj pentru investigaţii în capitală. Dl. D. mai are şi alţi fraţi, printre care unul medic primar. Diagnosticul e cert şi definitiv. Sora dl. D. rămâne în spital ultimele luni pe care le mai are de trăit. E greu pentru toţi din familie, dar cel mai mult pentru dl. D. Sora lui e cea mai bună prietenă, cea mai dragă fiinţă, după mamă. O vizitează zilnic. Nu ştie ce dorinţe să-i împlinească și cum să-i aline ultimele luni de viaţă. Îi povesteşte despre el, despre fiul său, despre atâtea lucruri petrecute departe de Clujul tinereţii. Ea îl ascultă cu răbdarea, înţelegerea, dragostea ce a purtat-o dintotdeauna frăţiorului cel mic. Ultimele săptămâni sunt grele. Se văd des, îşi amintesc de copilărie, de părinţi, de bunici şi străbunici. Ea mai are o dorinţă. Să citescă o ultimă carte înainte de a pleca din acestă lume. Dl. D. e prea îndurerat, prea zorit de iminenţa sfârşitului fiinţei dragi să poată face o alegere sau o plimbare prin librării. Îi aduce sorei lui, la spital, o carte cu dedicaţie primită de la vecinul său, dl. B.

Proză

60


Dl. B e prozator, om nou, editor al vremii, pe care sora d-lui. D. nu l-a cunoscut personal, dar e gata să-l admire, la recomandarea călduroasă a fratelui ei. Citeşte cartea. Ultima carte a vieţii sale. Dl. D. aleargă la spital. A sosit timpul. Fraţii şi alţi membri ai familiei sunt şi ei prezenţi. E despărţirea.

Sora d-lui. D. îşi încurajează fratele cel mai drag. Îşi ţin mâinile. - Cum ţi-a plăcut cartea? - Tu ai citit-o ? îl întreabă ea cu o voce moale. - Nu, n-am avut timp, răspunde dl. D. Sora d-lui. D. oftează şi, privindu-l în ochi cu durere, mărturiseşte: - Aş fi preferat să mor fără să ştiu cum scrie vecinul tău, dl. B. Dl. D. rămase cutremurat de această confesiune.

La câteva luni de la stingerea din viaţă a surorii lui, citi şi el cartea cu dedicaţie. Se ruşină. Uimit, se trezi dintr-o dată în faţa adevărului revelat de sora lui pe patul de moarte. - Nu mi-o voi ierta niciodată! spuse el colegului de birou, căruia îi traducea din Champdor. Domnule, duc vina cu mine în mormânt pentru a-i fi dat surorii mele cartea lui B. Dar, cel mai greu îmi acum să dau ochii cu el, dimineaţa. Îmi vine să intru în pământ de ruşine când îl salut.

61


Elena Malec, Ultima carte

Străinul de lângă noi

Ultima carte, o proză scurtă, de buzunar, stârneşte, după lectură, gânduri care de care mai neliniştite. Autoarea, Elena Malec, a premeditat cu bună ştiinţă impactul năucitor asupra cititorului onest, atent şi de bună credinţă. Restul nu contează,

oricum trecem unii pe lângă alţii cu suficienţa atotştiutorilor despre tot şi toate, îndeosebi în tărâmul literaturii, unde critica literară statuează ierarhiile, cota de glorie sau de ratare a unui scriitor din lumea largă şi necuprinsă percepţiei noastre. Mărturisesc că şi eu am trecut, la prima lectură, pe alăturea cu textul, derutată de enunţurile de identificare a personajelor, care trimit involuntar şi instantaneu la Eugen Ionescu. O expoziţiune alcătuită laconic, cu răceală descriptivă, pune faţă în faţă două personaje eşantion ale mondenităţii urbane seci, convenţionale, monotone. Doi intelectuali de succes, surprinşi într-o relaţie de bon ton, superficial, agreabilă şi comodă psihologic. Doi străini care se văd din când în când, din complezenţă, la atât se reduce relaţia de proximitate: un tehnocrat cu vocaţie livrescă exotică şi pitorească, şi un vecin cu brand de scriitor. Comunicarea rămâne la nivelul strict formal al conversaţiei de protocol. O pseudo-comunicare sofisticată, specifică protipendadei intelectuale. Urmează aşadar să nu se întâmple nimic altceva decât să treacă timpul de vizite convenţionale. Singurul lucru care se va întâmpla, într-un alt spaţiu relativ personalizat, va fi agonia unei fiinţe pe un pat de spital. Nimic patetic sau melodramatic în stilul de evocare a episodului dramatic care va frânge vremelnic echilibrul domnului D, care se vede dintr-o dată plonjat în viaţa reală, cu nevoia inerentă a comunicării omeneşti naturale, nu în tonul falseturilor de salon. O experienţă acomodantă la logosul artificial îl aruncă pe domnul D într-o farsă tragică. Se conformează mecanic ultimei dorinţe a surorii muribunde. Naraţiunea curge linear şi explicit, cu maximă economie stilistică din partea autoarei. Domnul D rămâne stigmatizat de culpa minimului efort. Naraţiunea se opreşte brusc. Personajele rămân în conul de umbră al faptului divers. Domnul D se întoarce stingherit la rutina salutului de bineţe între vecini. A citit şi cartea, pentru el încă nu e ultima. S-a terminat povestea despre domnul D şi domnul B. S-a terminat şi povestea despre carte. Autorul a tăcut, nu se pierde în cuvânt ca irosire. În zadar aşteptăm un deznodământ liniştitor. Cealată poveste, povestea darului otrăvit din ultima carte, nu s-a scris. Ce blestemăţie se ascunde în cartea care o condamnă pe femeie la moarte silnică?

Elena Malec, prudent, subtil, insinuant, ne pune în gardă cu privire la străinul de lângă noi. Când şi cum mă va mâhni ultima carte!?

Note de lectură - Virginia Paraschiv

62


Petru Jipa (Germania)

Cenuşa Cenuşa care arde, Copac abandonat. Pe trupul meu sunt demoni De tine, şi-au turbat. O altă prelungire Alunecă spre soare, O dreaptă mărginită Un clipocit de mare. Şi cercul se scufundă În raza de poem, Iar desfătarea nudă Adoarme în Eden. Se schimbă magnetismul Şi polii se desfac, În ambele iluzii Ce întru mine tac. Şi creşte-nsingurarea Au plâns chiar ochii mei, Peste destin tot caut Iertare de la Zei.

2 Stele Se cern ca mângâiere În ambele ninsori, Se cern venind din stele Tăcerile din nori. Săgeţile de raze Beteală şi iluzie, Se scurg cu-adoraţie În frumuseţi ivite. Un răsărit adulmec Şi clopotul tresare, Peste închipuire Cu liniştea din zare. O mare peste cer. Jos cerul peste clipă, În jocul de idei Destinul chiar abdică. Şi umbletul, un zbor, Îl regăsesc albastru, Iar zâmbetul etern Se mută pe alt astru. Un aprig început O margine de lună, Între eter şi dor Apare vreme bună.

Poezie

63


Eugen Cojocaru (Germania)

MALADIILE ETNOSULUI ROMÂNESC

Pentru a nu crea impresia – aşa cum o propagă destui defetişti, negatori şi duşmani – că nu am avea decât părţi negative, doresc să subliniez de la început că realitatea completă ne demonstrează

că avem şi destule calităţi deosebite – ne permitem aşadar să-l parafrazăm pe regele englez Henric al VIII-lea, care a replicat o dată criticilor săi : Am destule calităţi pentru a-mi permite şi câteva mari vicii!

Nu de puţine ori am remarcat cu uimire cum, mai ales în mass-media şi pe piaţa cărţilor din Germania şi Ungaria, se «filtrează» ceea ce scriem noi sau alţii despre ţara noastră, păstrându-se şi făcându-se cunoscute doar propaganda exclusivă a stărilor, fenomenelor cu care nu ne mândrim. E ca şi cum din toate comentariile despre evenimentele şi fenomenele vieţii germane cineva s-ar limita doar la tendinţa nemţilor spre nazism sau ura împotriva străinilor şi discriminarea lor.

În multiplele mele experienţe cu români, activităţile şi asociaţiile lor în ţară şi Occident, am observat şi selecţionat anumite trăsături comune ale unor, să le spunem, maladii specifice etnosului, neamului românesc.

1. În primul rând şi planând parcă malefic peste toate celelalte este « sindromul paşei ». În principiu, este vorba de un impuls firesc uman necesar pentru a se impune în cadrul grupului.

Se observă, însă, des la noi o pervertire a acestuia prin exacerbare şi aplicare pe scară largă: la majoritatea iniţiativelor de a demara o acţiune/înfiinţa o asociaţie etc., se anunţă mulţi «pretendenţi la şefie». Din păcate, se va vedea de prea multe ori că nu este o conducere constructivă şi necesară, ci o «şefie» ce nu permite o activitate democratică – fenomenul stilului absolutist balcanic-oriental, de aceea l-am denumit «sindromul paşei».

De exemplu, la înfiinţarea Asociaţiei Româno-Germane/2000 din Stuttgart au venit la început aproximativ 25 de persoane. Imediat s-au anunţat la Preşedinţia Asociaţiei 4-5 persoane venite pentru prima dată – deşi nu au făcut nimic luni şi ani de zile pentru activitatea românilor – în grupuleţe-bisericuţe, iar când au văzut că nu au fost aleşi (criteriile bazându-se pe munca depusă în folos comun până atunci) nu au mai apărut niciodată la întrunirile noastre. Acelaşi fenomen mi s-a relatat de la foarte multe comunităţi de români din Germania, Franţa, Danemarca, USA… În mod evident scopul acestor inşi a fost nu binele grupului, ci interesul personal, adică «înscăunarea» lor. Sunt şi destule cazuri, unde au continuat să participe la activităţi, boicotându-le pentru a demonstra incapacitatea celor aleşi şi aşteptând doar momentul propice al unor noi alegeri pentru a «da lovitura». Bineînţeles, că paşele române vor conduce în stilul cunoscut levantino-asiatic.

2. Cea de a doua tară naţională este o cauză directă a primei şi o constituie «sindromul clicii şefului», al cunoscutelor bisericuţe, în sugestivul limbaj românesc. În general, le reuşeşte acestor «şmecheri înfigăreţi» să preia, din păcate, şefia, să se impună cu un grup apropiat, cu aceleaşi interese meschin-individuale, transformând asociaţia, grupul respectiv într-un cvasi «paşalâc», fiind cunoscut faptul că persoanele civilizate, educate şi cultivate se retrag în asemenea cazuri.

Eseu

64


3. Existenţa primelor două maladii etnice nu este posibilă fără premiza unei alte carenţe naţionale: «sindromul servilismului». Adaptarea la vremuri – o cauză derivată din vitregia istoriei locului, unde s-au întâlnit de-a lungul a mii de ani atâtea imperii şi puteri, popoare migratoare ce au vrut să ne ocupe şi/sau să fure bogăţiile imense ale solului şi subsolului – ne-a obligat să ne adaptăm forţelor cotropitoare mai puternice şi mai numeroase, fenomen ce se perpetuează, din păcate, şi azi, când nu mai este aşa necesar.

Încă nu avem cultura şi mândria opiniei şi a idealurilor individuale pentru care să luptăm curajos şi pe faţă. Prea a fost scurtă această experienţă în perioada interbelică, pentru a se impregna în genetica etnică, orice identitate naţională şi de măreţie culturală fiind cu totul nimicite cu mai multă eficienţa în 40 de ani de bolşevism, decât în peste 400 de influenţă şi ocupaţie otomană!

De aici, fenomenul trecerilor rapide şi fără cea mai mică remuşcare a conştiinţei de la un partid la altul, de la o orientare la alta, de la un grup de interese – in extensio: de la un paşalâc la altul.

Aceste prime trei maladii explică şi au pus baza «ceauşismului», ce a fost posibil numai în România, cu similitudini doar în China şi Coreea de Nord, ceea ce subliniază sorgintea lor asiatică.

4. Tot în «bună cooperare» şi cauzalitate directă cu primele trei boli etnice, se constituie «sindromul bisericuţelor» – cei nemulţumiţi cu această stare de lucruri, însă nu

îndrăznesc să o spună deschis, să o combată cu mijloacele unei culturi a dialogului şi confruntării deschise, democratice. Acest efect secundar este cauzat, pe de o parte de presiunea imensă şi violentă acţionată de sus în stil paşalâc, pe de altă parte, hrănit inconştient de un sentiment difuz originat direct din sindromul 3: servilism. Aici îi găsim atât pe cei care au pierdut lupta pentru paşalâc, cât și pe cei bine intenţionaţi.

5. A cincea maladie genetică naţională o constituie «lipsa generală de respect faţă de alte persoane». Referinţa este: alţi români! Pentru că am observat cu uimire că tendinţa de a lipsi pe ceilalţi de această calitate de bază a oricărei democraţii, continuată implicit de propensiunea de a «păcăli/trage pe sfoară», se direcţionează cu mare preponderenţă asupra con-naţionalilor, foarte rar fiind aplicată contra cetăţenilor originari ai altei ţări/ţări de adopţie!

Din experienţă mea, a prietenilor şi cunoştinţelor din Germania, Franţa sau USA pot scrie câteva cărţi cu asemenea exemple de români «de-ai noştri» ce «te ajută» cu o maşină «bună» (ultima rablă) de ocazie, stau câteva zile/luni la tine şi dispar mai târziu cu ce-i mai de preţ, îţi propun «o afacere excelentă» etc.

Mai ales în internet se observă o deblocare de orice limite a bunului simţ, facilitat vizibil de anonimatul sau distanţa mediului în cauză. În loc să se discute la obiect despre o idee, respectându-se opinia interlocutorului indiferent dacă are dreptate sau nu, dacă suntem de acord cu el sau nu, se trece imediat şi fără menajamente la atacuri subiective, injurii din cele mai imunde şi mai departe de realitate, de tema discuţiei. Bineînţeles, am observat că de multe ori asemenea atacuri de joasă speţă se datorează spiritului de turmă comandat sau întreţinut de un paşă ori şef de bisericuţă.

6. Din combinarea şi ca un efect direct al sindromului paşei cu cel al servilismului, ne blagosloveşte cel de-al şaselea : Cântarea paşei/şefului – ca aluzie la cunoscuta de tristă amintire Cântare a României, ce era, în fapt, un pur cult al personalităţii, cum nu a mai fost întâlnit în Lagărul Bolşevic, decât tot la menţionatele state asiatice: China şi Coreea de Nord.

Ei bine, tot îndelungata mea experienţă m-a învăţat cum clica din jurul paşei/şefului nu mai permite ca şi alte persoane să realizeze ceva, iar eventualele merite care au aparţinut istoriei grupului/asociaţiei/comunităţii respective, sunt reduse la tăcere sau, nu de puţine ori, pur si

65


simplu atribuite «palmaresului» noului paşă! Subit aceştia sunt singurii care au făcut totul şi au condus toate acţiunile, cei care au înfiinţat asociaţia/comunitatea s. m. a., deşi pretenţiile respective nu sunt decât minciuni.

Îmi permit să menţionez aici exemplul atât de pozitiv al englezilor sau al nemţilor, care atunci când au o comemorare/întâlnire jubiliară invită toate generaţiile (în viaţă) ce au activat înainte – membri simpli, preşedinţi etc. – şi se face totdeauna o fotografie cu toată lumea, unde locul de cinste din faţă este acordat automat celor mai în vârstă.

7. O altă tară, existentă în firea umană, însă ce ia dimensiuni exagerate la noi este «sindromul invidiei». Cum e unul mai răsărit şi are bune realizări, imediat sar ceilalţi să-l distrugă, să-l comploteze, uitând că succesul unui con-naţional, al unei grupări, al unei naţiuni sau minorităţi atât în ţară, cât şi în exil depinde foarte mult de unitate, armonie şi într-ajutorare.

Faima şi rezultatele unor naţiuni de prim plan ca americanii, francezii, englezii, evreii, germanii se datorează în mare măsură acestui sentiment naţional foarte dezvoltat de puternic sprijin reciproc.

Un efect secundar direct al acestui sindrom, în strânsă combinaţie cu primele cinci, este «mania calomniei» – o tendinţă forte de colportare intenţionat malefică sau şi dintr-o limitare a capacităţii de discernământ bazate pe bârfe, supoziţii personale subiective şi neverificate, chiar minciuni, toate departe de realitate pentru orice spirit obiectiv.

8. O ultimă maladie etnică şi una din cele mai destructive de-a lungul istoriei este «sindromul trădării». S-a scris şi o cărticică la acest subiect, cu destule date concrete, exagerându-se mult întreaga istorie şi genetică naţională sub acest semn negativ, omiţându-se condiţiile extrem de vitrege ale existenţei poporului nostru de-a lungul mileniilor şi celelalte calităţi minunate naţionale, care compensează în bună măsură forţele centripete negative.

Subliniez că acesta din urmă este efectul direct, în special, al maladiilor naţionale 1 şi 2: sindromul paşei, de clică în opoziţie cu sindromul nemulţumiţilor - bisericuţele, «asuprite» de clica paşei.

Din nefericire, avem destule exemple contemporane de mare tristeţe: comportamentul românilor şi al politicienilor noştri faţă de Basarabia soră, faţă de con-naţionalii din exil, faţă de sinistraţii inundaţiilor, a ambasadelor române faţă de propriii cetăţeni sau de origine româna etc. Pentru că trădarea nu are loc doar în faţa altor naţiuni, ci şi între noi!

Numai fiind conştienţi de bolile noastre naţionale, este posibil să stabilim o strategie şi o terapie cu efecte curabile, care să însănătoşească cu succes «Bolnavul român», pe care-l recunoaştem în această disipare epidemică de forţe şi bisericuţe nu numai în ţară, ci pe tot mapamondul!

NECESITATEA VITALĂ A UTOPIILOR Când apare noţiunea de utopie – sau ruda ei

apropiată ideal – în planul maieutic al diferiţilor critici şi comentatori, aceştia utilizează automat nemiloasele arme ale sarcasmului şi aroganţei pragmaticului cinic, ca şi cum ar fi vorba de cine ştie ce marfă de joasă speţă: O, ce raţionali frumoşi mai suntem noi!

Oamenii uită întotdeauna repede ceea ce a fost sau este bine. Prea repede!

Există, desigur, o cauză, însă nu şi o justificare: datorită celor două Mari Utopii ale Secolului XX – Comunismul rusesc şi Naţional-Socialismul german (de fapt, cam acelaşi lucru) – ce s-au demascat atât de monstruoase în cele din urmă, nu trebuie să uităm necesitatea esenţială şi efectele real-pozitive ale Utopiilor!

În realitate, regimurile criminale din Rusia bolşevică şi Germania nazistă au abuzat şi modificat terifiant alte frumoase Utopii mai vechi ale omenirii cu scopul josnic de a acumula

66


putere şi a cuceri întreaga planetă. Şi multe alte abuzuri asupra altor mari Utopii/ Idealuri…

Noi trăim într-o democraţie – cea mai umană şi mai dreaptă formă a societăţii umane până acum – şi ne lăsăm răsfăţaţi şi ajutaţi de nenumăratele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii: automobile, avioane, maşini casnice, roboţi, TV-Radio, Presă etc., considerând totul foarte normal.

Un singur lucru doar: am uitat în mod nepermis că toate acestea au trăit cu mult timp înainte ca utopii în capetele geniale ale unor oameni, fascinând din totdeauna şi pe ceilalţi „muritori de rând”.

Să luăm un exemplu practic, ceea ce este mai simplu şi mai relevant: zborul a fost mereu un mare vis al omenirii şi timp de mii de ani, mii de oameni îndrăzneţi s-au străduit să îl transpună în realitate. Până la sfârşitul Secolului al XIX-lea erau consideraţi visători ridicoli, aşadar nimic altceva decât pur şi simplu… utopici. Însă tocmai ei ne-au condus şi ne vor conduce în continuare pe scara progresului uman şi tehnic.

Leonardo da Vinci şi-a imaginat la cumpăna secolelor XV-XVI aproape toate invenţiile

majore ale marelui veac al tehnicii, XX - helicoptere, tancuri, submarine, avioane ş. m. a. – proiectându-le cu detalii tehnice. Schiţele au rămas 500 de ani uitate, ascunzându-şi parcă ruşinate «utopiile lor rizibile» în faţa ironiilor şi a arogantelor «argumente raţionale» ale contemporanilor şi urmaşilor.

Multe din încercările tehnice ale unor îndrăzneţi ai ştiinţelor din Secolul XIX, au fost catalogate de chiar majoritatea colegilor lor din Academii ca iluzorii, ilare şi chiar foarte periculoase. Academia Medicilor Germani a publicat, astfel, prin anii 1880 un studiu asupra «efectelor» trenului asupra mediului înconjurător, în care se afirma că nu numai cei din tren vor avea mari probleme de sănătate şi se vor îmbolnăvi grav la cei 10-15 km/oră, dar şi cei din jurul căii ferate – ţărani,

animale etc.! Paradoxal, dar adevărat: prea mult raţionalism ne aruncă în iraţionalism! Un tragic şi trist argument este «cel mai raţional secol al istoriei», XX, care s-a transformat şi în cel mai iraţional prin cele două groaznice măceluri mondiale, pornite tocmai din Europa, de la «cea mai raţională şi pragmatică» naţiune a ei: germanii !

Dar în ce priveşte domeniul umanităţii, al culturii? Ignorăm din nou faptul şi mulţi nu ne dăm seama că noi gustăm din plin libertatea şi drepturile actuale tot datorită vechilor mari Utopii: Democraţia ce, tot aşa, a existat mai întâi mult timp doar în mintea câtorva filosofi sau oameni de stat. Platon a scris Republica, Campanella a conceput în Renaştere renumita sa Cetate a Soarelui, apoi a venit Epoca Luminilor pentru o societate mai bună şi mai dreaptă, inaugurată deMarea Revoluţie Franceză cu celebrul ei triumvirat social: Libertate, Egalitate, Fraternitate - condiţii sine qua non ale oricărei democraţii actuale.

Ideea se bazează pe o înlănţuire milenară a unei alte vechi – din nou – Utopii: Binele, Frumosul şi Adevărul.

În concluzie: Utopiile sunt foarte reale şi foarte prezente în viaţa noastră pe tot parcursul istoriei, ele reuşind, într-adevăr, să ne aducă în viaţa noastră cea de toate zilele aceste idealuri atât de îndepărtate!

Dacă nu ar fi fost aceşti purtători ai germenului utopic, am fi trăit în continuare, cu siguranţă, marea majoritatea dintre noi în condiţiile unor societăţi sclavagiste sau ale iobăgiei feudale şi fără „mângâierile” cuceririlor ştiinţifico-tehnice actuale.

Utopiile se sprijină, însă, în principal pe valori uman-individuale şi ale societăţii, ce s-au cam pierdut în vâltoarea neo-liberală a ultimilor vremuri.

Toate culturile posterioare deplâng şi încearcă să reînvie Epoca de Aur a lui Pericle,

67


ce a reuşit acea unică minunată performanţă, deoarece vechii greci au înălţat cele trei valori primordiale pe soclul cel mai înalt al Umanităţii.

Ironia istoriei a făcut ca tocmai un filosof fondator al pragmatismului american să fie cel care a dăruit Utopiilor cea mai frumoasă definiţie: Idealurile sunt ca şi stelele: Nu le putem atinge vreodată (el a trăit în Secolul al XIX, deci încă o dovadă a unei utopii împlinite

în contemporaneitate), însă ele ne pot călăuzi. Iar acum concluzia aparent

paradoxală: pentru a deveni/rămâne cu adevărat pragmatici şi a fi posibil de a oferi omenirii noi progrese, mai ales uman-sociale, sunt atât de necesare astăzi – chiar mai stringent ca oricând – bunele, vechile Utopii, care să ne conducă şi eventual să ne salveze.

Doar o rugăminte: fără alte abuzuri!

Epitafuri imaginare

A murit un copil. Avea un mic geamantan. Dar încăpeau, totuşi, multe şi de-a valma, într-o oarecare rânduială…

Doi bunici mari şi buni. O căsuţă mică, acoperită cu stuf. În camera oaspeţilor e miros de lemn, haine curate, levănţică, saltele de iarbă de mare şi naftalină. Mai adăugăm ulei de candelă, câteva icoane şi o biblie mare de tot.

În bucătărie: vechiul difuzor, un pat mare, soba cu plită de fontă, mâncare minunată, trosnituri de la focul cu lemne…

Un abecedar, cărţulii nenumărate, creioane colorate, toc şi degete mânjite de cerneală, miros de cretă şi parchet spălat cu petroxin.

Se mai pot găsi multe-multe basme şi povestiri. Vă jur: toate sunt adevărate! Lângă căsuţa de sub deal, o grădină şi o livadă până-n cer. În faţă, un drum larg de praf, o fântână adâncă şi răcoroasă.

Bunicul cu degetele lungi, ca de pianist, la mâinile sale aspre, făcute din scoarţa prunilor din livada din spate. Oare cum se ajunge mare? O covată pentru baie, un ceaun tuciuriu, ce naşte în fiecare zi un soare mare de aburindă mămăligă aurie. Lapte şi brânză de la joianele din grajd ori de la oile de pe câmp, ouăle de chihlimbar dăruite atunci de găinile mândre din ograda marii familii de la ţară…

Şi altă curte, chiar în mijlocul Clujului, cât un teren de fotbal cuprinsă între laturile uriaşei clădiri în formă de “U”, un nuc mare şi rondurile de flori pe margini. Mulţi copii cu mingea, ascunsa prin beciuri şi podul imens, prinsa, leapşa, capra, hoţii şi vardiştii… În catacombele pivniţelor răcoroase şi întunecate ne e tare frică…

Mai cotrobăim niţel şi dăm de o seară palidă cu fulgi friguroşi, ce se topeau pe obraji, pe pleoape, în gură: săruturi reci – fetiţa cu chibrituri. Deci, nu toată lumea e fericită!

Tinereţe fără bătrâneţe – viaţă fără de moarte?! Am fost trist. Nu ştiam de ce… Am mai înţeles ceva: sunt şi alte motive de a nu fi fericit. Ninge. Sunt mare acum – şase. Ziua mea: invitaţi de-o şchioapă, cadouri, mai ales mult doritul pistol cu arc şi săgeată de cauciuc, ţinta de tablă frumos vopsită cu cercuri… Dulciuri – o bunătate! Moş Niculae, Moş Crăciun şi un brad minunat împodobit! Nu sunt uşor de păcălit: e tata! Dar e feeric…

Şi visele mele… Cum le aştept! Zbor… Sunt uşor ca o pasăre. O mie şi una de nopţi. Seara scoteam lampa lui Aladin de sub pernă şi… citeam.

A murit încet, încet… N-a rămas decât o adiere tristă, ţeapănă, deşi caldă, vie uneori. Au murit duşi de un vânt viclean, hain şi statornic, abia simţindu-i duşmănia ascunsă în celelalte daruri ce mi le flutura printre degete. L-a purtat când blând ca o primăvăratică adiere, când năprasnic şi

68


fulgerător ca un haotic şi nemilos scirocco, ciocan lovit mereu în surdină de tâmplă. Ucigaşul… A murit un băiat. Comorile şi le-a înghesuit în balonul şi submarinul lui Jules Verne. Avea multe

nopţi şi călătorii cu o carte şi o lanternă sub pătură. Bunicii nu mai sunt aşa de mari! Nici grădina, nici livada din spate, nici cîmpul din faţa satului… E ceva nelămurit cu mine! În vine bolboroseşte… Ce-i cu sângele? Ce-i cu mine?! N-am vreme. Sunt atâtea de aflat, de priceput… Încep să înţeleg timpul… Lumea e mare, minunată – există Universul, utilizăm atâtea lucruri: câte a putut să inventeze omul!

Dar de ce sunt înapoiaţi unii? Nu suntem toţi egali!? Discuţi cu cineva, dar el te minte… Alţii vorbesc frumos, dar ei fură şi ucid în ascuns! Au fost războaie nenumărate… Sunt rase superioare, pretind unii… Un popor dispreţuieşte pe altul pentru că este mai puţin numeros, mai slab sau mai paşnic – îl cotropeşte. Cel puternic îl batjocoreşte pe cel slab… De ce nu se apără ultimul? De ce tace?!

Există ştiinţă – cu ea ar trebui să fim fericiţi… De ce nu suntem?! Religia. De ce sunt mai multe? De ce se urăsc cei de religii diferite? De ce ucidem în numele uneia, când toate spun să iubim!? Există Dumnezeu… Unde este? Sfinţii, minunile… Unde sunt?! La fizică şi chimie fenomenele şi legile naturii se văd în laborator; în matematică minunile sunt clare.

A fost Inchiziţia monstruoasă şi inumană! Ce făcea Dumnezeu atunci?! El nu e bun şi drept, nu aduce pace şi linişte în suflet, iubirea!?

Găsim atâta ură şi răutate, invidie, lepră, ciumă, molime, inundaţii, incendii, cutremure… Lumea noastră civilizată a bătrânei Europe a nimicit în numele lui Dumnezeu popoare şi civilizaţii întregi, i-a făcut sclavi – atunci minciună este totul!

Cum s-a ajuns aici?! Şi războiul ultim – totală distrugere, lagărele, Hiroshima, numai drepturile şi dreptatea cotropitorului… Nu sunt coşmaruri, ci reale, abia întâmplate, calde, proaspete – mai ţipă încă! De ce ne purtăm aşa cu semenii noştri? Sunt şi ei aidoma noastră, au părinţi, copii, dorinţe, idealuri şi iubiri mai mici ori mai mari. Fiecare popor a creat cândva lucruri minunate – atunci de ce ne urâm?! N-ar trebui să ne respectăm, să ne ajutăm, să ne

iubim? O tulburare ciudată… Femeile! Şi ele trebuie

iubite… Cum? Cum să iubeşti o femeie?! Trebuie să fie o artă – Ovidiu. Dar ea e uneori înşelătoare… Nici bărbaţii nu sunt altfel. De ce este iubirea atunci? Toţi aleargă orbeşte după ea… De ce când o au, n-o preţuiesc, n-o păstrează? Cum sunt ei? Cum să fiu eu? Cine sunt ele? Mai ales ele, „marile necunoscute”! De multe ori tainele sunt mai simple decât credem, dar nu avem ochi să le vedem: le place viaţa şi nu oricare – aceea sigură, oferită şi trăită din plin. Restul e meta-fizică…

Ai murit şi tu? De ce? De ce nu ai supravieţuit? A mai fost un tânăr – nici el n-a rezistat prea mult… Sau încă mai speră?! Câţi morţi îngropăm în noi într-o viaţă întreagă?!

Dar mie-mi sunt dragi! De ce să fie îngropaţi şi uitaţi cu întreaga lor lume? În fapt, de ce-i uităm? Şi de ce neapărat să moară?! Ei sunt ucişi de noi înşine, în primul rând! Mor, într-adevăr, şi în ceilalţi, cei puţini ce-ncearcă să-i salveze? Câteva amintiri vagi, ca la orice mort după o vreme – şi asta doar când te gândeşti la ei. Atât de rar!

Ar fi posibil să trăim împreună… N-ar fi mai frumos, mai uman?! Să fi urmat pilda fluturelui. Dar nu, noi lepădăm gingăşia şi frumuseţea noastră la începuturi, pentru ca, apoi, să ne încorsetăm în cele mai hidoase omizi, să sfârşim în cele mai respingătoare forme! Ordine universală, la grele încercări ne supui! În singulară fulguire spre întuneric – sau poate e o taină!? – ne drămuieşti calea cu morţi frumoşi şi uitaţi…

69


Nuța Istrate Gângan (SUA)

să vorbim despre dragoste, zici? noi doi nu putem vorbi despre dragoste clar am asfinţit toate lunile de pe cerurile sub care se presupunea să umblăm îmbrăţişaţi din cauza frigului (întotdeauna mi-a fost puţin frig lângă tine întotdeauna te-a amuzat răspunsul sânilor mei la surâsul tău polar) păsările albastre ale iubirii noastre s-au sinucis lovindu-se debusolate în colţuri ascuţite de nori tăcerea ta mă doare cuvintele tale mă dor şi mai mult mai bine am vorbi prin semne şi aşa rătăcim orbi şi muţi nu n-are rost să vorbim despre dragoste vârcolacii au mâncat luna mi-au mâncat și cuvintele de pe buze (degeaba îmi spui că încă mai am sâni frumoşi care au reacţii delicioase) chiar acum simt o cangrenă în partea stângă rozând cu satisfacţie dintr-un muşchi pretenţios şi romantic îmhm… să vorbim despre dragoste, zici? no problem unde este chirurgul?

ochii tăi fac dragoste cu ochii mei de fiecare dată când se întâlnesc pe ascuns la colţuri de veac peste umerii trecătorilor printre zâmbetele de circumstanţă pe care şi le împart cu o ciudată gratitudine vânzătorii şi cumpărătorii într-o lume în care nu se mai dăruieşte nimic doar eu îţi dăruiesc câteva clipe de extaz apoi clipesc şi ochii tăi surâd înţelegători e atâta lume aici fiecare-şi strigă preţul fiecare încearcă să vândă scump şi să cumpere ieftin tu înţelept îţi pui ochelarii aceia care mă scot din minţi (pentru că nu te mai pot descifra) iar ochii tăi afacerişti de profesie negociază un alt moment sublim între clipirile pleoapelor mele grele de atâta iubire şi sticla fumurie care mă face să-i doresc şi mai mult…

Poezie

70


mâine lasă-mă să muşc cu poftă din secunda aceasta în care trupurile noastre se ating să strâng în pumni seara aceasta violetă în care mi-ai înflorit o orhidee sub sân lasă-mă să-mi satur ochii cu tine intră-mi în sânge şi răscoleşte-mi arterele ca o otravă dulce care nu mi-e niciodată îndeajuns nici să mor nici să trăiesc

vindecă-mă de tristeţea aceasta cronică alungă-mi gândurile negre care îmi crestează cu lame ruginite creierul transformă-mă, dragul meu din floare în fruct şi rupe cu dinţii felii zemoase din trupul meu iar mâine… mâine voi deveni amintirea unui ram greu încărcat cu piersici coapte din care un trecător oarecare s-a înfruptat avid exact în momentul în care ar fi murit de foame

71


Helene Pflitsch (Germania)

Plaja Bentota

Dacă aş avea ochii legaţi, de la Casa El Kamino, pe strada

îngustă, aș ajunge la plaja Bentota în cinci-șase minute. În realitate am nevoie de mai mult timp. Pentru că nu pot trece fără să admir o floare sau să mă minunez de un fruct care

tocmai s-a format din minunatele flori pe care le-am văzut cu o zi înainte. În fiecare zi spectacolul naturii e altul, iar eu mă bucur de el asemeni unui copil ce-şi primeşte jucăria preferată.

Strada îngustă şerpuieşte printre casele ascunse de plante de tot felul. Sunt case cu ziduri groase, ferestre şi uşi mari.

Prin curţile caselor vezi femei trebăluind. Ne zâmbesc, ne salută şi parcă ne transmit prin ochii lor senini: “O zi plăcută să aveţi!”

La vederea noastră, copiii îşi încetează joaca, ne ies în întâmpinare strigându-ne: ” Hallooo, Bombon!”, asta pentru că, uneori le oferim bomboane. Bucuria lor este nemărginită și-ți umple sufletul de duioșie.

Câţi dintre copiii noştri se mai bucură astăzi la primirea a două bombonele îmbrăcate în celofan strălucitor? De fapt, câţi dintre copiii noştri se mai bucură atunci când le oferim cadouri? Parcă niciodată ele nu sunt pe măsura aşteptărilor, indiferent de valoare.

Copiii ăştia ştiu să ţopăie fericiţi în jurul tău şi să îţi mulţumească, chiar dacă nu îţi vorbesc limba. Nici măcar când ridici neputincios din umeri, făcându-i să înţeleagă că azi buzunarele tale sunt goale, ochii lor nu se întristează. Te privesc cu aceeaşi privire caldă şi sinceră, sperând că “data viitoare” nu îi vei uita.

Dar despre copiii acestei ţări, voi aloca alte rânduri.

După vreo două sute de metri, strada se ramifică în trei părţi. Toate direcţiile te duc la plajă.

La punctul de ramificaţie o statuie a lui Buddha meditând, destul de impresionantă, te îndeamnă parcă să meditezi măcar pentru o clipă la ceea ce eşti.

Peste drum de ea, pusă acolo parcă de când lumea, o căsuță de scândură. Înconjurată de un platou mare și luminos și vecină cu case luxoase și frumos aranjate, am crezut că adăpostește materialele de construcție a unei noi vile sau că stă acolo în așteptarea investitorilor.

La întoarcerea de la plajă, rezemată de ușa ce era deschisă, o umbră parcă ne aștepta:

- A, uite-o pe bunica! îmi spune Klaus. Privesc mai cu atenție. Mi se pare bunica

bunicii mele, o femeie care ea însuși și-a uitat vârsta. Cu toate acestea îl recunoaște pe Klaus, îi face semne prietenoase cu mâna. Ne apropiem, îi zâmbim, o salutăm, Klaus îi întinde câteva bomboane, e și ea de fapt un copil, le primește bucuroasă și se apleacă în semn de mulțumire.

Îi arăt aparatul de fotografiat, îmi împreunez mâinile a rugăminte și ea acceptă să o fotografiez.

O îndrăgesc de la prima vedere, deși înfățișarea ei este bizară. Ochii îi sunt calzi. Trăiește în căsuța de lemn, fără curent electric, fără mobilă, doar un pat de scândură pe care sunt aruncate de-a valma o sumedenie de haine.

Proză

72


Gazdele mele îmi spun că are familie, că aceasta este chiar înstărită, dar ea a ales să își ducă bătrânețele singură, în casa pe care, probabil, a avut-o din tinerețe.

Și pentru că Buddha i-a învățat că trebuie să își respecte bătrânii și trebuie să ofere din prinosul lor unuia care nu are, primește și ”bunicuța mea”, cum am numit-o, strachina cu orez.

Plaja Bentota. O găsim scăldată de apele Oceanului Indian,

aşa cum a fost lăsată pe Pământ. Poate de aceea este plină de farmec: un nisip fin, ce devine fierbinte la ceas de amiază, valuri înspumate şi prietenoase o îmbrăţişează.

Albastrul cerului, razele soarelui ce cu greu găsesc un petec de nor alb să se joace, îi dau o strălucire aparte.

În zare, nu departe de ţărm, se zăresc, ieşind din ape, petece de pământ. Câte o sămânţă, dusă de vânt, a dat roadă şi s-a înălţat acolo un cocotier, sau orice altceva, de un verde crud.

Ici-colo, câte un turist liniştit îşi face plimbarea zilnică sau îşi lasă trupul învăluit de arşiţa zilei, ca apoi să şi-l răcorească în apa oceanului. O egretă se plimbă şi ea plictisită pe nisipul umed, iar singura muzică pe care o poţi asculta este a superbului cor format din valurile înspumate şi ciripitul pasărilor de tot felul. Şi muzica asta nu îţi sparge timpanele, este exact ceea ce ai nevoie să te relaxezi după zile de muncă şi stres.

Pentru mine, aceasta este plaja perfectă. Aici nu mă împiedic în cearşaful nimănui, nu mă trezesc cu nici o minge în braţe sau cu nisip în ochi, pot să îmi golesc mintea de ceea ce e nociv şi să îmi încarc “bateriile”.

În lungul plajei, asemeni ciupercilor după ploaie, sunt risipite o sumedenie de hoteluri şi restaurante. În unele găsim luxul renumitelor plaje ale lumii, altele sunt mai modeste: după buzunarul şi dorinţele fiecăruia.

O mulţime de gherete îşi expun marfa: articole de îmbrăcăminte şi suveniruri de tot

felul (elefanţi sau alte statuete de lemn, tablouri pe pânză sau renumitele Batiks-uri, ce redau scene ale învăţăturilor lui Buddha, bijuterii mai mult sau mai puţin valoroase).

Pentru cei cărora le plac sporturile, se găsesc puncte de închiriere a plăcilor de surf şi o şcoală pentru scufundări. În unele hoteluri sunt centre de tratament de la medicina convențională, până la procedee naturiste sau medicină tradiţională. Dar dacă astea nu sunt pe placul tău și vrei să de răsfeți pur şi simplu în camera ta, găsești la tot pasul un maseur priceput care să-ți frământe trupul pentru preţuri mai mult decât derizorii.

Sudit, un singalez simpatic ce vorbeşte puţin engleza şi germana şi care m-a rugat să dau numărul lui de telefon oricui este interesat de mâinile lui, este unul dintre ei. El se deplasează cu tuktukul lui, în care îşi poartă masa de masaj de la un client la altul. Îşi munceşte mâinile până la epuizare pentru cele două comori, fiicele sale.

Plaja Bentota are vreo cinci kilometri. Se întinde de la un mic sat musulman, până la vărsarea râului, al cărui nume îl poartă, în Ocean.

La capătul micului sat, nu departe de ţărm, o mică insulă ascunde printre cocotieri o moschee musulmană şi un far.

După câţiva metri în care valurile se lovesc de câteva stânci, începe plaja cu nisip și încep să răsară primele hoteluri: Panorama, pe terasa căruia am savurat un suc şi am admirat peisajul ce nu-l pot descrie în cuvinte, apoi Yepylon, unul dintre cele mai mari şi căutate hoteluri din zonă, poate şi pentru faptul că are un centru comercial, Spa şi şcoală de scufundări. Urmează Barberyn Reef și The Palm. În faţa lui Barberyn, recifele formează o vană, în care valurile lipsesc, apa este plăcută şi poţi înota în voie sau pur şi simplu să pluteşti privind cerul.

Este locul unde se adună, la o şuetă în apă, turiştii. Este locul unde mă bălăcesc şi eu, pentru că, din păcate, nu ştiu înota, iar rugăminţile lui Klaus nu mă pot convinge să

73


învăţ. Frecventez deja un curs (cel de limbă germană), al doilea ar fi neomenesc la anii mei.

O zi în plimbare de-a lungul plajei a fost mai mult decât o delectare. Peisajul este încântător! La fiecare zece metri, parcă Oceanul își schimbă haina și îmbrățișează altfel plaja.

Plimbarea ne-a fost întreruptă, din când în când, de vânzători ambulanţi ce ne-au oferit de toate. Îți apar în cale de nici unde. După câteva zile ajungi să îi cunoști și te cunosc la rândul lor. Sunt bărbați slabi, cu picioare asemeni egretelor, ce se plimbă liniștiți pe plajă, îmbrăcați în sarong, purtând cu ei sacoșe mari de plastic în care își țin marfa.

Unul e Zunda. Îți oferă sticluțe mici cu apă de colonie în diferite mirosuri și bețișoare parfumate. Un altul, parcă mai mic și pricășit, are tot felul de împletituri din frunze, iar altul cu o cutie mare de lemn prinsă pe portbagajul unei biciclete ce a uitat că a avut vreodată culoare, îți oferă punguțe cu alune și semințe de tot felul.

Te roagă, te imploară, din ochi sau cu vorbe în care amestecă limba lor păsărească cu cuvinte în engleză sau germană, învățate de-a lungul timpului pe plajă, să cumperi ceva. Bat kilometri de pajă pe zi, de cele mai multe ori nu vând nimic și asta îi face ca prima ofertă ce ți-o prezintă să fie chiar de zece ori mai mare. Coboară prețul destul de repede, iar dacă te înduri să cumperi ceva, mai mult ca să scapi de el decât pentru că ai avea nevoie, încearcă să îți vâre pe gât încă un produs.

Eu una nu mă pot supăra pe ei. Deși sunt insistenți, felul în care se comportă, picioarele lor care au bătut zeci de kilometri, ochii triști care privesc undeva în urmă, la anii când plajele vuiau de turiști, nu pot decât să îmi trezească compasiune. Mai ales pentru că întodeauna întreabă:

- Oare vor veni turiști? În răspunsul tău își pun existența lor viitoare.

Iar tu nu poți să le dai speranțe. Pentru că știi, că și acolo, la tine acasă, lucrurile nu stau tocmai

bine, că cei care încă își mai permit vacanțe exotice nu caută nici liniștea dumnezeiască, nici raiul pe Pământ. Le plac plajele aglomerate, unde să își poată etala frumusețile lor artificiale, le plac decibelii ce se revarsă din boxe enorme, le plac chelnerii în frac și cu pantofi de lac, servindu-i cu băuturi colorate pe nisipurile de aur , argint sau de care or fi.

Din când în când ești abordat de bărbați care nu au nimic de oferit, te întreabă doar dacă nu vrei să bei o bere rece sau un suc într-adevăr natural și vor să te însoțească până la restaurantul care se vede în zare sau care este ascuns după cocotieri sau bananieri. M-a surprins asta, dar apoi am aflat că pentru fiecare client dus în localul respectiv primesc cinci-zece rupii. Iar când la uşa ta stă sărăcia…

Am ajuns la gura de vărsare a râului Bentota în Ocean. Ca să ne continuăm drumul în lungul plajei a trebuit să trecem cu barca. O mulţime de bărci aliniate îşi aşteptă clienţii. Până când aceştia apar, posesorii lor stau la taifas sub umbra pomilor. Dacă ştii să negociezi, treci dincolo cu 100 de rupi (150 rupi = 1 euro).

Plaja, aici, este mai largă şi parcă mai frumoasă. Pe stâncile ce o mărginesc se află un mic Templu al lui Buddha şi trebuie să îi acorzi atenţia cuvenită. Voi reveni, însă, la el într-un alt capitol.

Undeva, pe plajă, într-o oază de verdeaţă, o mică baracă ne-a atras atenţia. Este un “muzeu” cu lucruri pe care apele Oceanului le aruncă pe Plajă. Nu, nu sunt peşti, nici corali. Sunt lucruri pe care noi, oamenii, le aruncăm atunci când nu ne mai sunt de folos.

Am trecut din nou râul Bentota, printr-un alt punct şi am poposit pe terasa restaurantului Laluna, unde poţi închiria o barcă, să faci schi acvatic sau alte distracţii pe râu.

Ne-am reîntors la Casa El Kamino cu tuktukul, iar pentru mine o călătorie pe şosea este „sportul” extrem. Pentru că intru din nou în acea ” lume nebună, nebună”

74


Mihaela Ligia Ionescu (Spania)

Zăpada gândurilor Înveţi să călătoreşti te aduni din vaier încă un punct de sprijin ameţesc pletele vii din iarba târzie a vremurilor adăpost şi iar adăpost al luminilor zăpada când cuvântă amuţim ca într-un sărut divin nu mai alunecăm în trecerea oarbă fluviul devine liniştea Ai să pleci şi nu e uşor să curgi să nu te prefaci că exişti nu e uşor să nu mai sfărâmi cu timpul metale apa să o împarţi în cuvinte neatinsă va rămâne simţirea stâncii când negura marilor ploi va ucide văzduhul Cât de mult te pierzi în închipuire îngere al lucrurilor simple neîntrupat îmi răsari printre lacrimi de parcă mi-ai construi tardiv gândurile Pentru o lume de îngeri oamenii mereu renasc Târziu dans cu lumina Probabil va trebui să privesc îndelung în căușul luminat de apă probabil va trebui să înfig durerea strigătul ei în culorile străvechi ale norului probabil voi dansa cu mirele meu fericitul dans al iubirii până ce apa luminii îmi va dărui iar căușul său plin.

Ascult sonata lunii Tăcerea se aprinde Învăț să ascult trecutul cu semne repezi mai apoi pustii Aceeași viscolire în cerul alb din amintiri Aceeași sanie ocultă pe mările azurii Același dans al sorții uriașe Pleșuv de dor norocul mai surâde TRISTEȚEA ursită a clipelor și pleoapă mare a LUMINII pe lacul serii într-un lan de grâu VAN GOGH trăiește în încăperea cerului PENELUL chemând pe pânză clapa de PIAN

Poezie

75


Mihaela Ligia Ionescu (Spania)

File de jurnal (Scrisoare pentru tine) 24 ianuarie 2008, Madrid Azi încep cu târziul, încep cu apusul ca să termin

bucurându-mă, încep parcă să zbor, să mă prefac că am aripi, deși nu am decât balanța talerelor inimii. În mine ești tu, cel pe care mereu l-am așteptat ca pe siguranța unei împliniri a

atingerii aproape supreme, dincolo de tot ce oricum este necesar și trebuie răzbit și urmat în vreun fel pentru a subzista măcar lumii acesteia pe care tot noi am adus-o din răstimpuri apuse aici, pomenesc de veșnicia din care venim.

A pleca într-o altă țară pentru că acolo este ființa iubită este ca și cum aș pleca fericită, dar matură, atât de matură pe cât este trecutul trăit de mine. Indiferent că în spate sunt bogății, sărăcii de orice natură, sau o politică mult prea absurdă precum și multe alte realități, trăiri derivate sau nu din acestea.

A pleca într-o altă țară pentru că acolo este ființa iubită, devine o fericire îndoită și apoi tot mai răsfrântă, fiindcă uneori îmi pare că renasc de mult mai multe ori decât mi-aș fi imaginat. Înțeleg întruparea altfel, e mai mult decât o nuntă obișnuită, un fel de a croșeta mai mult sau mai puțin minuțios un poem urcând și coborând aparent aleatoriu către mult mai departe. Este ca si cum aș descoperi drumul amintirii prin nevoia mereu prezentă a reîmplinirii. Fiecare durere îmi simte sângele din vine. Este un trai care mă trimite către comparația unei alte țări cu o altă lume, a unor vieți trăite cu a altor vieți posibil de trăit.

Dar oricât de mult m-aș îndrăgosti de limba cea nouă, limba cea veche mă apără și nu mă

insultă, și totuși îmi lipsește, la fel cum părinții plecați deja la cele veșnice, frații, alte rude de sânge și nu în ultimul rând prietenii, vii sau plecați la cele veșnice, intrați în sufllet. O mare melancolie trăită cam devreme, un fel de a zâmbi din afara realității prezente unanim recunoscute, deși privind-o, atingând-o, trăind-o cu limitele mele. Dar pe deasupra tuturor senzațiilor și sentimentelor trăite în această altă țară, timpul mă înlănțuie și simt cum ne înlănțuie pe amândoi, fiindcă învățăm să trecem trepte noi, învățăm să urcăm și să coborâm iar, poate amețim uneori, însă ne recâștigăm nenumărabil echilibrul cumpănind cu grijă durerile, unul mângâind durerea celuilalt, oricare ar fi ea.

Azi încep cu târziul, dar termin cu zorii fiindcă tot azi îmi amintesc că tu te-ai născut și mă bucur atât de mult că ești… Un an nou pentru tine și noi, plecați acolo într-o altă țară unde ne-am întâlnit, regăsit ca ființe umane… învățând mereu să ne aflăm și iubim.

29 ianuarie 2008, Madrid

Dragostea mea, știu mereu mult prea puțin despre lumea de dincolo. Dragostea mea, știu aprope mereu că tu ești o mare imensă, un nume al inimii mele, că eu nu

sunt decât un foarte mic râu prin care alte râuri mici se pot adăpa în trecere, că eu curg și trec sălășluind în inima ta prin gânduri și vise vii.

Proză

76


Dragostea mea, știu aproape mereu că urmează să ne pierdem în vreun ocean ce va hrăni țărmurile altor vieți.

Dragostea mea, pentru toate micile mele cunoașteri de tine, te îmbrățișez adesea cu privirea spre dincolo.

2 februarie 2008, Madrid Ce este dragostea…? Ceea ce pare a fi cu mult mai departe de noi și cu atât mai așteptată… Sacrificiul suprem cântărit chiar și într-o clipă… O filă peste care tristețea nu se mai așează

oricum și oricând… Dragostea este a celor ce pot medita asupra lor înșiși și asupra altora în tăcerea cea deplină… Dragostea este a curcubeului și chiar a nopții ce se așează după înserarea viselor în taina ce

așteaptă dimineața… Dragostea este în adevărul căutat prin sinea absolută de către fiecare… Dragostea îmbracă moartea cu straiele miresii ce apoi își așteaptă – sigură – mirele… Dragostea este și viața într-o altă țară decât a propriului suflet… Dragostea suntem noi – tu și eu – trăind în acea altă țară cu sufletele noastre încercând tot mai

mult îmbrățișarea… Dragostea mea ești chiar tu, cel mai cald și tăcut dintre pământenii mei.

decembrie 2011 Visele se nasc încet cu o pată de lumină roșie pe obrazul deznădejdii. Visele își croiesc drum

prin ziua și noaptea mayei cu glas cenușiu argintiu, ființa noastră lovindu-se de trupul amintirilor, rămas să gândească sau doar privind către el prin chipul stelelor. Visele mă deșteaptă dimneața cu mirare, amărăciune sau pace. Atâta rouă a coborât pe frunzele grădinii mele din timpul nopții, încât și petalele florilor și-au nins culoarea în umbrele visului de dimineață.

Visele toate tălăzuite sângerează albul zilei cuprinzându-l din toate părțile cu lumina lor. Îngerul prunc a locuit mai întâi visul cel alb și bătrân al mamei din mine. Apoi mi-a șoptit în

sălașul iubirii despre lumea nenăscuților din care venea, se ostenea de mult să sosească din pântecul cerurilor în pântecul meu.

decembrie 2011

Dorm cu capul pe dragostea ta dintotdeuna, iubite, din crângurile călătoriei noastre străvechi, prin care ne-am regăsit. Și copilul nostru zboară cu gândul lui, încă îngeresc, peste movilele de nisip ale fostei noastre sihăstrii. Fătul-Frumos ne strigă pe nume din cele patru depărtări ale vântului… Azi îl vedem și îl auzim… însă au trecut clipe în care el ne căuta, iar noi tăceam, vorbind doar de gustul plăcut al iubirii noastre, de vremelnicia lumii, de neputința ei și a noastră.

Ne-am temut cam mult să umplem visul nostru de zi cu rodul universului necurpins din care am sosit și noi cândva. Dar Fătul nostru Frumos a sosit liber (într-o noapte de toamnă), așa cum se împlinește un vis profund și minunat al cărui adevăr îl poți atinge abia la suprafață.

primăvara 2012

Daruri de noapte, iubite, daruri de zi ca stelele ce sclipesc şi înlăuntrul vieții noastre diurne. Copleșiți ne nuntim iar în vis, pe culmile

dorului, trăim spiritual răsfrângerea pâinii. În rodul nostru se află pacea și inima visată de îngerul nostru păzitor prin cununia noastră în fața iubirii lui Dumnezeu și a oamenilor care

77


cred în ea. Căutarea noastră pare un balans continuu al veștilor acestor lumi, al silabelor de aur, platină, argint, bronz, aliaje cu alte metale şi pietre prețioase, semiprețioase care coboară mereu în vidul amintirii pierdute… Ne vom regăsi peșterile sufletelor din toate nopțile de când ne-am întâlnit. Străbatem adâncul iubirii de unde am venit pe acest pământ… cu toate faptele noastre, dar nu știm acum nimic, uimirea cea mare va fi atunci când va trebui să trecem Pragul acestei lumi și vom deveni conștienți că fiecare somn al nopţilor a fost o purificare a faptelor noastre din ziua tocmai trecută, că nu ne puteam trezi fără acea purificare, că fiecare somn diurn ne-a dăruit ceva din eternitate, dar nu atât de mult cât nopțile ne pot dărui în firescul lor douăsprezece limbi de ceasuri îngemănate cu douăsprezece limbi de clopote ale iubirii care se apleacă peste douăsprezece perechi de nori și peste douăsprezece amintiri ale morții prietenilor noștri, cu ploaie și fără de ploaie, ca o lacrimă a chemării acestei lumi înapoi, ca o dorință de a schimba vremurile obosite, ca o voință de a face spiritele vii ale pământului să ne grăiască, să le putem înțelege existența, ființa și temerile… Este o lume minunată pe care nu o recunoaștem astăzi decât într-un basm frumos, de care însă mai târziu, în doar câțiva ani, îi vom putea spune dragului nostru copil, precum majoritatea părinților o fac de atâta vreme, să se descotorosească, fiindcă a crescut mare și lumea merge către o altă ordine a vieții… Aceste spirite trăiesc de fapt cu noi, printre noi, ei ne pot fi prieteni fideli, dar au nevoie de dragostea noastră pentru pamântul pe care îl călcăm, pentru copacii și florile pe care le admirăm, pentru apa care hrăneşte pământul şi pe care o bem, pentru hrana pe care o mai putem pregăti, pentru sărbătorile

venerabile ale pământului, de care civilizația de azi s-a îndepărtat enorm.

Vom căpăta zâmbetul naturii întregi și îndemnul spiritelor care o fac vie, atunci când vom deveni conștienți că Pământul de aproape două mii de ani este chiar viu, că el are o aură vie de când Hristos Iisus s-a jertfit și a pătruns înlăuntru cu puterea și seninătatea iubirii Sale inconfundabile ca să nimicească o parte importantă a forțelor răului destinate a fi impiedicat evoluția noastră spirituală.

A fost momentul acela pregătit continuu de divinitate din epocă de cultură în epocă de cultură, pentru a se putea ajunge la conștientizarea adevăratei iubiri, mai întâi prin nașterea eului uman, atunci când Hristos, o ființă divină, Spiritul Minunat solar, Logosul, a murit pe cruce în pielea unui om atât de special în unicitatea sa, coborât pentru prima dată din înălţimile cosmice, un om liber, pregătit în spirit de divinitate dintru începuturile Universului nostru să vină pe Pământ, apoi îngemănat în chip divin pentru noi. De-a lungul acestei pregătiri, a fost ajutat de spirite importante ale epocilor de cultură, ale marilor religii care au tins într-un fel sau altul către adevăruri care duc la creștinism, chiar dacă nu erau destinate și pregătite să poată accepta în masă creştinismul.

Aici este nuntirea celestă, spirituală spre care trebuie și va trebui să tindem în viețile multe ce le vom mai avea de urmat. Fiecare fărâmă din creștinism se află în gândirea popoarelor, a trecut pe acolo într-o măsură… dar taina rămâne deschisă iubirii, căci altfel nu putem înțelege gestul benevol hristic făcut la timpul potrivit, fără de care evoluția umană ar fi fost şi mai rapidă, împietrind inimile oamenilor prin forțele potrivnice binelui.

78


Domnica Lazăr (Irlanda)

Oameni în halate albe (La spitalul de copii Nr.3) E iarna grea, iar gerul rece La geamuri bate cu fior, Crestează ramuri la

ferestre Și fulgii mari se prind în zbor. În încăperea încălzită Copii mai mari, mai mititei Adoră joaca lor plăcută - Vai, cum ar mai zburda și ei! Dar, iată, cu viteză mare, Salvarea vine la spital Cu-n băiețel în șoc, sărmanul: “Stupidul accident stradal”… Măicuța lui abia pășește Și lacrimile-i curg șirag: “Salvați-mi, vă implor, copilul! Acesta-i tot ce am mai drag!” Un alt micuț, în joaca mare, Zburdând prin pat cu mult temei, Căzându-i jos o jucărie, Căzu și el în urma ei. Părinții-ndurerați cu totul Vin grabnic, deznădăjduiți: “Tratați-ne, rugăm, odorul! Suntem atât de necăjiți!” Cu ochii triști, plini de blândețe, În brațe doctoru-l primi; Cu mare suflet și finețe Surori veghează zi de zi… Iată, mai vine o fetiță

Cu ochiul traumatizat: “Eu m-am lovit cu săniuța… La săniuș, la noi în sat!”

În plină zi sau miez de noapte Apar aici, fără răgaz, În pragu-acestei instituții, Copii cu lacrimi pe obraz. Iar oameni în halate albe, Veghind viața micuților, Aleargă-n grabă, operează, Fac tot ce stă-n puterea lor. “Vă mulțumim de sănătate! Vă mulțumim de ajutor! Copilul, iată, îmi zâmbește, Trăind din nou, încrezător! Să ne iertați pentru nopți albe Ce-ați suportat cu stoicism Și-n tâmple iarna de sosește E tot un semn de eroism! Să ne iertați, că-n nopți de gardă, De multe ori v-am deranjat Cu atâtea lacrimi și necazuri! Vă mulțumim, ne-ați ajutat! Dragi oameni în halate albe, Noi vă dorim să fiți, în timp, Cu sufletul cum e zăpada Sau roua florilor de câmp! Și să vă crească odorașii Așa, ca florile-n câmpii, Să nu mai știți ce e necazul, Să-i creșteți doar spre bucurii!”

Poezie

79


Emanuel Pope (Anglia) Ielele ( fragment din nuvela ''Martirul'' )

După ce, neliniștită, se răsucise câteva ceasuri pe deasupra pădurii, noaptea adormise asemenea unui fachir, lăsându-şi trupul greu de întuneric peste vârfurile ascuțite ale copacilor. Hipnotizată,

luna picotea și ea cu chipul răsturnat în unda Istoriei. Profitând de neatenția santinelei nopții, trei funii ca de fum porniră a coborî vertiginos din văzduhul de smoală şi ajunse la desișul de ramuri se preschimbară în trei fuioare de ceață. Apoi una câte una, abia atingându-i frunzișul, se strecurară înăuntru. Acum pluteau împreună deasupra cărării. „Ce zici, Măiastro, mâine dimineață iar o să dăm socoteală din pricina Lunii... așa-i?”. De îndată, ca și cum vocea ar fi spulberat ceața, se desluși conturul gingaș a trei fete îmbrăcate în alb, fiecare dintre ele zburând cocoțate pe câte o coadă scurtă de lopată. „Ca întotdeauna, surată!”. Atentă la tonul cuvintelor, Șoimana sesiză indispoziția provocată și se desprinse din grup, oprindu-se mai în spate, la câteva lungimi de lopată. Își cunoștea limbuția, devenită proverbială printre Milostive și de aceea gândi că e mai bine pentru un timp să păstreze o oarecare distanță. Pipăi cu mâna pe sub țesătura rochiei și din suportul special meșteșugit al unei cingători petrecute peste pulpa piciorului drept desprinse o butelcuță. Cu ochii țintă, urmărind să nu fie prinsă, nerăbdătoare sorbi îndelung din conținutul acesteia. Desigur, și Măiastra și cealaltă jupâneasă, Samodiva, știau de metehnele cuconiței rămase în urmă, dar după cum le cerea eticheta rangului lor își continuară zborul tăcute. Timpul trecea greu în acea noapte, obosit fiind după alergătura din zi. Harnicele culeseseră o mulțime de ierburi și flori de prin poiene și se pregăteau de-acum să plece spre locul unde obișnuiau să cânte și să danseze în nopțile cu lună plină. Atunci, Șoimana descoperi, întins pe cărare, trupul unui om și, la vreo doi pași de el, arma acestuia și un rucsac. Se apropie veselă, învârtindu-se curioasă pe deasupra omului. Acesta părea să doarmă. „Tânăr la vreo…”, încercă să aprecieze. Însă din cauza unei basmale ce acoperea partea de jos a feței bărbatului îi era greu să-i ghicească vârsta. Îl mirosi. Mirosea straniu. „Oricum, tânăr” își zise, ca mai apoi să remarce: „Bașca mai e și urât cu draci!”. „Dar dacă omul s-ar fi trezit?”, o sperie gândul. „Trebuia să dea alarma, după cum era obiceiul, nu?”. „Ei, și?”. Privi către Milostive și aprecie distanța. „Slavă întunericului, sunt destul de departe!”. Socoti cum să facă. Se gândi să-l sluțească mai întâi, și apoi să le strige. Să-l sluțească, dar cum? Să-i smulgă o mână, ori un picior? Ori mai bine să-l lase fără urechi? „Ori…”, și aici chicoti de plăcere. „Hi, hi! da, mult mai drăguț așa: o să-i răsucesc gâtul. Ca pe un tirbușon”. Se aplecă peste coada lopeții cu mâinile gata să prindă capul bărbatului. Din spate însă tună vocea Măiastrei: - Labele jos, Șoimano ! Speriată Șoimana se îndepărtă, privind cu nedumerită frică. - Te-am oprit, năroado, să nu sluțești un poet, adăugă Măiastra biruitor. Șoimana își coborâ privirea de la înălțimea chipului Puternicei cătând spre tânărul din cărare cu uimire: - Poet? Cine, Măiastro? Ăsta, poet?

Proză

80


Încurcată de aerul întrebării, Puternica privi și ea fața omului. Niciodată instinctul în ce privește oamenii nu o dezamăgise. Cât privește poeții, aceștia erau categoria ei preferată și cum ea însăși obișnuia să spună, ar fi recunoscut unul și pe Lună, de l-ar fi întâlnit. Inspiră puternic cu nasul îndreptat spre corpul acestuia. De acolo o învăluiră împerecheate două arome. Păru și mai contrariată. Asta chiar era ciudat: „două arome și la fel de puternice?”. Înțelegea acum pripirea Șoimanei. Medită pentru câteva clipe. Asta era ceva nou pentru dânsa. „Una dintre arome era definitiv de poet, fără doar și poate, dar cealaltă? Părea mai degrabă asemănătoare cu acea a unui m…!“. De aici, însă, nu își mai putu continua gândul. Nu-i găsea nici un temei. „E imposibil, bărbatul a fost doar lovit, e drept, cu o oarecare violență, dar nu mortal. Hm!… Dar la urma urmei, orice și oricum ar fi fost, acesta trebuia să fie și poet, și ca atare ce atâta îngândurare?”, își formulă ea pe moment o soluție salvatoare. Și cu siguranța uneia ce își cunoaște bine și meseria dar mai ales rolul, întări : - Da, fa, poet, ce nu mai auzi bine? și apoi, pe un ton mai puțin tăios: „Şi ce săriși ca o zăludă? Hai, dă-te aproape că nu te mănânc”. Șoimana însă nu dădea semne a o crede şi Măiastra văzând-o încă temătoare, adăugă cât putu de mieros: - Hai, vino, vino acuș, Șoimană, Șoimană vitează… că nu-ți face Măiastra nici un rău, promit! La auzul promisiunii, Șoimana se-nduplecă. După scurt timp li se alătură și Samodiva şi toate începură a se roti întebătoare deasupra omului. - Am crezut că-i vreun chinez, dintr-aceia, rămas ascuns prin locurile astea, prinse iar glas Șoimana. - Nu e, soro, chinez, dar nici de prin locurile astea nu pare să fie. E un străin... da, asta e... un străin, își exprimă convingerea Samodiva, după ce și ea mirosi îndelung corpul. - Chinez ori ba, nu contează. Șoimano, dă-te jos și fă-ți meseria! porunci Măiastra. Șoimana sări de pe coada lopeții și, îngenunchind lângă tânăr, se apucă metodic și îi întoarse acestuia pe dos toate buzunarele. Găsi doar o cutie de chibrituri. Privi în sus cu un aer vinovat. Măiastra însă îi zâmbea îngăduitoare și numai ochii îi scăpărau cu neîndurare indicându-i și rucsacul. Învârtindu-se ca o sfârlează, Șoimana ridică rucsacul și scuturându-l îi deșertă în drum conținutul. Un pulover, o pereche de ciorapi de lână, un ceas de mână și un caiet fu tot ce găsi. Înmână Măiastrei caietul și ceasul. Apoi în timp ce Milostivele studiau obiectele găsite, ridică pușca și o scutură și pe aceasta ca pe rucsac. Nimic. Dezamăgită îmbrăcă puloverul și săltându-și șiragurile cu clopoței care îi încingeau încheietura gleznelor, încălță și perechea de ciorapi.Toate îi veneau caraghios și ea aprecie asta. Îmbujorată începu să danseze, la început cu pași lenți, apoi din ce în ce mai rapizi, în jurul omului. Dansând îi veni și cheful să cânte:

“năframă de zână fecioară păgână scăldată pe lună

nălbită cunună din ierburi urzită

pe rouă cusută de soare ferită de dor oblojită de foc neoprită din beznă ivită de aștri ursită

cu gând de ispită șăgalnică iță la trup mărunțică cu ochii de șoimiță și glas de domniță nălbiță, leiță.’’

……………. - Hei, gata nebuno, fi-ți-ar să-ți fie de deochi, o opri Puternica după un timp, în care și ea și

81


Samodiva o acompaniaseră bătând din palme. „Ai ridicat în picioare toată pădurea cu salbele tale”. Amețită de iureșul dansului, Șoimana se prăbuși lângă tânăr. Acum acesta parcă nu-i mai era atât de urât şi petrecându-și brațele în juru-i îl sărută cu foc. Omul gemu scurt și fără a deschide ochii recăzu în toropeala de dinainte. - Uite, citește, că ai ochi mai buni. Dar de la început, ca să ne putem da seama de valoarea literară a textului. Spunând aceasta Măiastra îi aruncă Șoimanei caietul. Privirea, ca de şoim, nu urmă însă traiectoria caietului, ci iute se concentră pe mișcarea unei bucățele de hârtie desprinsă dintre paginile acestuia. - Ochi buni zici? se amuză Samodiva, văzând cum îi scăpă Șoimanei caietul. Șoimana înhăță din aer bucățica de hârtie și răspunse arțăgos: - Da, soro, buni… și citi: „Dacă te simți urmărit… în chip de om să danseze cu Ielele respirând libertate… așteaptă acolo Făurarul ce poate... Cerbul aleargă pe munte, mai sunt și alții cu dânsul…”. - Ei, ce-i asta? întrebă nedumerită Măiastra. - E ce scrie pe hârtie. - Ce hârtie, năroado? Şi Șoimana trebui, fără a precupeți timp și cu o abia ascunsă plăcere, să le explice Milostivelor cum agăţase dibaci din zbor fărâmă de hârtie. - Bine, bine, hai, citește din nou, dar de data asta cu intonație și mai rar! ordonă Măiastra. - „Dacă te simți urmărit

în chip de om să danseze cu Ielele respirând libertate așteaptă acolo Făurarul ce poate... Cerbul aleargă pe munte, mai sunt și alții cu dânsul.” - Nu înțeleg nimic, mărturisi Samodiva plictisită. - Nici eu, aprobă Șoimana, dar așa stă scris aici. Ce fel de literatură e asta, Măiastro? Măiastra nu le răspunse, doar murmură pentru un timp cuvintele ca pentru sine. - Şi zice de bine ori de rău? Am zis eu că-i chinez, mai adăugă Șoimana. - Însă ceva e sigur despre noi acolo, dori să întărească și Samodiva. - Ia uite, poetul nostru cu ce se ocupă, acuză Șoimana, uitându-se din nou circumspectă la tânărul pe care cu doar două minute în urmă îl sărutase. - Șoimano, termină cu insinuările! se enervă Măiastra. Ia mai bine caietul și citește-ne şi ce scrie acolo. Poate așa vom afla despre ce este vorba. - Citesc, citesc, se fandosi Șoimana, căutându-și un loc cât mai comod pe cărarea Istoriei. Deschise caietul. - „Miercuri 12 februarie. Doamne, nu mă lăsa…”, “...doborât pe cărarea pădurii…”, completă tot ea articulând ironic. - Șoimano, lasă șaga! o atenționă Măiastra. Hai, și acum ce te-ai oprit? Dă-i bătaie! - „Miercuri 12 februarie. Doamne, nu mă lăsa doborât de cei ce au pornit prigoană împotriva Ta şi apără-mi sufletul de ispita pustiirii”.

''Straniu'', artist fotograf Spiridon

Ramniceanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/SpiridonRamniceanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/SpiridonRamniceanu

82


Valery Oișteanu (SUA)

Romanian Blues (Patruzeci de ani în exil)

Motto: “sub chioşc în camera de după un perete” Gellu Naum

La ghişeul central de distribuţie de vise O doamnă cu trăsături triste, mâna tremurândă Încleştată pe poşetă, hârtie mototolită Un ochi ascuns după ureche, altul printre dinţi Se gândeşte la iubitul ei din armata pierdută

Poate scrie o scrisoare unui mort pe front Miroase a petrol dulce şi praf de puşcă amar Munţi de cranii ne împotmolesc înaintarea Se rătăcise în întuneric într-un pian uriaş O frunte bandajată suferea de răni superficiale O punte cădea din pod, un tren sub un camion O mireasă şi şoferul sub maşina de cusut Cu un căluş în ochi, gura bandajată Peregrinări nenumărate pe insula Crusoe Păpuşile de porţelan cu crăpături pe cap Aşa e, când eşti departe de tot ce e familiar Un autoexil, împotriva rădăcinilor ancestrale O cicatrice nesfârşită, un tatuaj urmă de glonţ Pe faţă, pe piele, pe zidurile urbanizate Vinul amar al limbii străine te îmbată Anunţuri de vise furate şi recondiţionate Robot pasiv acoperit de frunze şi nuduri Vise speciale cu mare reducere de preţ Rămâne doar cuvântul şi ritmul de rostire În ritmul roţilor pătrate de viaţă şi vis triunghiular O lume păcătoasă şi paradită de mult timp Stigmata inesteticului şi a vulgarizării Vorba anchilozată de consumul intenţionat Sub chioşc în camera de după perete Se dă muzică liberă, se exprimă jazzoetry, Duminica la prânz se luptă pentru pace

Răsăriturile, nopţile, singurătatea, trece Tu rămâi la toate indiferent şi rece Pâinea de ieri, uscată şi negustoasă Provizoriu Purgatoriu se mişcă ca ţestoasa Returnaţi visele înapoi, vise defecte Refuzaţi vise străine, şi vise suspecte Până nu mai doarme nimeni pe pământ!

Poezie

83


Dorina Şişu (Irlanda)

Prin eul liric blagian În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico-filosofic şi filosofico-poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spaţiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile - Vârsta de fier, Corăbii cu cenuşă, Cântecul

focului, Ce aude unicornul - păşesc timid în atenţia criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care, după scurt-circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredinţate, la 31 martie 1961, de către autorul lor, lui George Ivaşcu, acesta urmând să selecţioneze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viaţă. Cert este faptul că, în 1952, Lucian Blaga devenea printr-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb faţa literaturii noastre”. Astfel, se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de către însuşi creatorul lor. George Ivaşcu, răsfoind manuscrisele poetului, descoperă o însemnare a acestuia, care reprezintă, dincolo de intuiţia înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general relevat: „Iau seama gândindu-mă astfel că faţă de visurile mele de altădată (…) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi, redate sugestiv, atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existenţe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfaţă la volumul Ce aude unicornul - o selecţie de texte din ciclurile postume - vedea în acestea practic o continuare, sub semnul desăvârşirii, a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial, datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop, sub semnul unei reveniri la „unitatea creaţiei din care a ieşit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare - cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia, necuvântul, metafora, ca principal instrument de lucru - pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă, dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiţionalităţii, un profil al eului construit între două momente: criza, ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea, ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate, nu se îndepărtează de la esenţa acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume criza eului, generată de obsedanta depresie a perisabilului din fiinţa umană. Pe calea reflexivităţii pure - trăsătură definitorie a eului

Eseu

84


poetic modern - trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalţi, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalţi aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiinţa morţii, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiinţă contemplativ obiectivă să nască soluţia: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri, Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă, sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracţie spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian. În Vârsta de fier ne aflăm în faţa contrastului Eu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entităţi diametral opuse, aparţinând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai degrabă în faţa reprezentării a două matrici colcăitoare, aparţinând distincţiei interior/exterior, în care prima - matricea eului - îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă - matricea Universului. Ceea ce părea iniţial un abis - condiţia eului vs. condiţia universului - dispare, devenind, după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidentă a celor două entităţi, după cum criza devine resemnare. În apele tristeţii şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge, în urma unui proces de coborâre, în propriul infern şi de înălţare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare iniţiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viaţă eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învăţat să-şi poarte „umerii la înălţimea pieptului”; l-a învăţat biruinţa: „Focuri sunt şi e credinţă / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruinţă / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiţionalului - optativ „aş mângâia” criza neputinţei integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotaţie erotică, al atingerii frunzei, este, de fapt, gestul dorinţei contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Ceas, Norul, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experienţa scurgerii timpului, simţită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în faţa firescului mister al existenţei umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine-nţelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.” La Blaga, eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion: „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de ţară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini, sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morţii. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în faţa unei poetici a maturităţii, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieţii dator, dar datorându-i acesteia viaţa întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălţa pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

85


Dorina Şişu (Irlanda)

apoplexie

revăd corespondenţa ca pe o apoplexie cerebrală mă apucă furtunos un dor de utopie vorbele mele aruncate-n vânt de-a sila poate de dragul depărtării să mă adun ori poate că mai scormonesc într-un alt meridian ca o tandreţe franciscană să o notez în jurnal precum o zi oarecare naivă şi amantă abandonez monstrul din mine te du te du să îţi predai în victimă propria viaţă tu zdreanţă de aer de ce mai cauţi fericirile? mizeria e acest straniu acest text în care exist sperând să nu calc în picioare limbajul bunelor maniere din exces de vise consumate zilnic

m-am trezit femeie o teorie între patru puncte un orizont hodorogit curge cadenţat fiinţarea are loc în ghetou vai mie mirare suport indicat de lucizi ajutaţi fiinţa aceasta surâde alergia la plâns înamorată de uitare chiar şi abisul se prăbuşeşte nu interziceţi prin exagerări că minunea se cară din drum un nebun şi două paralele punctele se întind între ele infinitul pustieşte pe plus şi pe minus acum să vă văd întrebaţi unde e totalul ruşinată constelaţie întoarce ruga slută vidă omidă mă gâdilă nedrept firescul în tălpi şi ce gol e verdele ce-mi intră în sânge circuit inutil de eu în eu tu cu tu pereche de patru locul se stinge în sete şi atât

Poezie


ia să tac

mersul pe ziduri e o anomalie artă e petrecerea ființei ca o normalitate

cuvântul se scurge precum roua câinii o să latre mereu omul

așa zice domnul acela pensionar și mai zice că sunt bucăți de soare

care cad pe trupul nostru cu un sărut

dar un pahar cu otravă mereu ne veghează mama spune că e răul

eu spun că e șoapta păcatului suntem beți de libertate

și paraleli cu durerile sau mai simplu paraleli de șoapta coniacului

de saxofonul ce-i cântă curvei la ureche hei

uite așa au intrat amintirile în camera cu pereții plânși pentru că bâjbâiala după vise în jurul stelelor

nu e decât un vânt curajos din spatele cefei tale dar e frumoasă lumina atunci când o privești prin clepsidră

atunci când lumânarea dansează ca o nebună nopților nedormite și te trezești cum râzi de parcă niciodată nu ai pierdut nimic

făcând o horă pe ringul vieții în ciuda mirării amicilor

bunicilor câinilor

domnului din stația de metrou o-ho

și câtă sensibilitate am mai pierdut în iarna aceasta cred că am rătăcit infinitul la ultima strigare

ia să tac

87


Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Firele nevăzute ale dorului, în cântecul Oxanei Copceanu

Omul, încă de la începutul istoriei lui, a călătorit, fiind împins de nevoile existențiale sau de spiritul aventurii și a ajuns să populeze întreaga suprafață a globului pământesc, însă nu a plecat de acasă cu mâna goală, ci și-a luat cu el nevasta, copiii, chiar și părinții, uneori, animalele și cerealele pe care le cultiva în țara de baștină, dar, mai presus de toate, a luat cu el un dor care nu poate fi niciodată astâmpărat. Dorul de locul nașterii sale. Acest dor se exprimă prin tradițiile aduse de acasă, prin obiceiurile ținute cu sfințenie și prin cultura înaintașilor, exprimată prin muzică, dans popular, literatură sau orice altă exprimare artistică ce îl reprezintă. Omul este legat de pământul strămoșilor săi prin fire puternice și elastice, pe care, oricât de departe s-ar duce, nu le poate rupe. Prin ele își trage seva, puterea și își încarcă sufletul de “ai lui”. Aceste fire nevăzute care ne însoțesc existența, ne dau conștiința identității și puterea neuitării. Aceste fire nevăzute ne țin laolaltă, ne fac să ne căutăm și să ne hrănim dorurile cu dorurile celorlalți.

Un astfel de dor a făcut să o cunoaștem pe Oxana Copceanu la spectacolul de folclor “Din suflet pentru mama”. Trăind și noi, dar și ea în Dublin, îi știam numele și pasiunea pentru cântecul popular, însă nu o cunoșteam personal. La acest spectacol, în care a cântat alături de alți artiști români din Irlanda (Cristina Ștefania Țărean, Alina Zuzuleac, Iulian Pușcă, Florin Arman), Oxana Copceanu a impresionat prin naturalețea, căldura și emoția transmise de interpretarea sa. Fără a fi specialiști în muzică, ne putem, totuși, exprima părerea din punctul de vedere al publicului amator, cu multe ore de audiție în domeniu și putem spune că, da, artista Oxana Copceanu nu numai că se pricepe la ceea ce face, dar (și poate că acesta este lucrul cel mai important) reușește să transmită auditoriului emoția interpretării, introducându-l în povestea cântecului. Este ceea ce îl face pe interpret să devină artist.

A doua întâlnire cu Oxana s-a petrecut la evenimentul lansării Itaca, unde am fost plăcut surprins să o identific în publicul interesat de cultură. Atunci am avut ocazia să schimbăm câteva gânduri și să-l cunosc pe soțul ei, Stephen.

Ajunși în acest punct, cred că ar trebui să spunem mai multe despre omul Oxana Copceanu. Născută pe 24 decembrie 1980, în localitatea Veatka din Rusia, își petrece numai primele două săptămâni de viață acolo, deoarece părinții ei, moldoveni de origine, s-au întors în patria natală, acolo unde avea să crească în spiritul obiceiurilor strămoșești și să se inițieze în arta muzicii populare Oxana. Încă de la frageda vârstă de nouă ani, devine solistă în Taraful lui Vasile Advahov din Cahul, alături de care va susține numeroase spectacole în Moldova și România. La treisprezece ani consideră că a devenit o artistă pe propriile-i picioare, începând să cânte la nunți, botezuri și alte evenimente în care își putea exercita profesia.

Din anul 2001 este stabilită în Irlanda, unde s-a căsătorit și a dat naștere la doi băieți, familia fericită fiind cea mai mare realizare a Oxanei.

Evidențiații Centrului de excelență

88


Pasiunea ei pentru muzică și dragostea pentru portul popular o recomandă ca pe un artist și

om deosebit, mândră de originile și tradițiile românești, pe care le transmite cu toată ființa publicului aflat aici, departe de țară.

Datele de contact ale artistei/interpretei de muzică populară Oxana Copceanu: Tel. 00353863046032 e-mail: [email protected] www.odnoklassniki.ru facebook youtube http://www.youtube.com/watch?v=eaepXdq8c4I http://www.youtube.com/watch?v=8JTQUBGuZPU http://www.youtube.com/watch?v=S5QYgpJwXtU


http://www.odnoklassniki.ru/

http://www.youtube.com/watch?v=eaepXdq8c4I

http://www.youtube.com/watch?v=8JTQUBGuZPU

http://www.youtube.com/watch?v=S5QYgpJwXtU

89


Slavomir Almăjan (Canada)

Zborul căzut între aripi (2)

- continuare din nr. 1 Cunoașterea prin Duhul lui Dumnezeu este pasul spre dincolo, este zborul dincolo de aripă și este rostirea de dincolo de buze.

Neodihna și lipsa de pace, după părerea mea, sunt un rod nedorit al unei stări și mai nedorite, lenea. Și nu vorbesc despre orice fel de lene, ci despre o lene adâncă, în care spiritul uman se

atrofiază de inactivitate și mintea se murdărește în neangajarea ei la discernere. Sufletul uman, zidit într-un context măreț, prin cunoaștere, deci prin armonie, este greu de doborât, este statornic și prolific. Așa cum, mai mult sau mai puțin metaforic, am subliniat în articolul precedent, noi suntem o scriere în contextul infinit de larg al veșniciei, o scriere pe care suntem datori s-o citim.

Spuneam că noi nu ne putem desprinde de contextul veșniciei, dar ne putem schimba raportul cu veșnicia. De fapt, mă simt obligat să repet că ignoranța este principala sursă a perpetuei stări de conflict în care există specia umană. Și tot așa sunt nevoit să repet că Duhul, sau mai bine zis cunoașterea prin duhul, poate revela ceea ce aparent nu poate fi cunoscut, poate pătrunde dincolo de tot ceea ce percepţia minții spune că este de nepătruns. Cunoașterea, așa cum am spus, este procesul de determinare al raportului nostru, al atitudinii noastre față de obiectul cunoașterii. Cunoașterea prin Duhul lui Dumnezeu este pasul spre dincolo, este zborul dincolo de aripă și este rostirea de dincolo de buze. Raportul nostru devine unul de deplină armonie tradus în forma absolută a iubirii, Agape. Acest fel de cunoaștere lărgește contextul viețuirii noastre cu mult dincolo de ceea ce mintea poate cuprinde, cu mult dincolo de ceea ce visele noastre cele mai înalte pot plăsmui. Omul angajat într-o astfel de aventură este de nezdruncinat. Roada lui nu va înceta niciodată, dușmanul sufletului lui rămâne neputicios împotriva lui. El este belșugul într-o țară a foamentei, este boarea de răcoare în arșiță, este farul întotdeauna vizibil, oricât de deasă ar fi ceața. El este întotdeauna roditor, pentru că atenția lui este înspre rodire și nu înspre cum este cel ce va mânca roadele. O, Agape, minunată ecuație a une imposibilități care totuși poate fi atinsă! Iată cât de minunat se exprimă poetul Lucian Blaga în poezia “Belșug”: “Negrule, cireșule, gândul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte. Om și păsări, duhuri, fluturi,

nu așteaptă să te scuturi. Prea ești plin de rod și vrajă, vine furul, pune-ți strajă! - Las’ să vină, să culeagă, Vara mea rămâne-ntreagă. Stelele deasupra mea nimeni nu mi le-a fura!

Cât de minunat! “Vara” noastră, timpul rodirii, rămâne neștirbit de împrejurări, neștirbit de

calitatea culegătorilor. De ce? Cerul de deasupra nimeni nu ni-l poate fura, pentru că suntem într-o armonie deplină cu el. De ce? Prin cunoaștere ne-am armonizat cu un context infinit mai larg.

Proză

90


Temelia noastră este solidă prin armonie. Vreau să nu existe nici un dubiu: frica de Dumnezeu nu există independentă de cunoaşterea lui

Dumnezeu! Singurul mod de a sta în armonie cu El este prin cunoaşterea lui. Dragostea pentru cel pe care îl iubești (contrar percepției intelectuale) nu este diminuată de cunoașterea lui, ci este cu atât mai intensă cu cât cunoașterea lui este mai profundă. Cunoașterea duce la dărâmarea zidurilor despărțitoare, la astuparea prăpăstiilor şi la adâncirea făntânilor. Cunoașterea este paharul de apă în mâna însetatului, este sunetul cheii la zăvorul întemnițatului, este scârțăitul porții la casa însinguratului, este somnul adânc peste trupul cuprins de durere, este stânca de odihnă pentru înnotătorul mult prea departe de mal…

Vreau să nu mă înțelegeți greșit! Cunoașterea sau căutarea cunoașterii nu este un privilegiu, ci este o datorie. Un suflet ales este singura condiție, este tot ceea ce-ți trebuiește pentru a porni în cea mai minunată aventură a vieții tale: cunoașterea și implicit cunoașterea lui Dumnezeu. Iată cum începe apostolul Pavel epistola lui către Tit:

“Pavel rob al lui Dumnezeu și apostol al lui Iisus Cristos, potrivit cu credința aleșilor lui Dumnezeu și cunoștința adevărului, care este potrivit cu evlavia…”

Și, credeți-mă, nu mă refer la o cunoaștere producătoare de îngâmfare, care este de fapt o falsă cunoaștere, ci mă refer la pătrunderea în miezul lucrurilor, care este (!!!) dincolo de lucruri. Această cunoaștere nu duce la îngâmfare, ci la smerenie. Cunoaşterea fratelui îți va releva lucrarea lui Dumnezeu în el, îți va dezvălui chipul lui Dumnezeu în el. Cu cât mai de aproape îl vei cunoaște, cu atât mai conștient vei fi de ceea ce este unic în el, de ceea ce face ca lipsurile tale să fie completate de ceea ce nu ai fi știut niciodată că există dacă nu l-ai fi cunoscut. Vei realiza că această cunoaștere a lui nu numai că a adus armonie dar și stabilitate și putere. Nu vreau să postulez asta, dar cred că perfecţiunea poate fi atinsă printr-o pricepută însumare și așezare a imperfecțiunilor. Octetul în chimie este stratul atomic de suprafață compus din opt electroni, fapt care face ca atomul să aibă o stabilitate aproape absolută. Amintiți-vă de gazele rare cum ar fi Neonul, Argonul, Criptonul etc. Restul elementelor nu sunt tot atât de stabile din punct de vedere chimic și este nevoie de cel puțin două elemente instabile, care prin însumarea valențelor devin stabile, dar într-o structură cu totul nouă. Apa, spre exemplu, este un produs stabil, născut din combinarea a două elemente instabile. Și cât de necesară este apa pentru viața pe care Dumnezeu a creat-o pe acest pământ! Omul, ca individ, este instabil și vulnerabil. Societatea umană este, pe de altă parte, cheia supraviețuirii omului ca specie.

Dacă un lucru stă în calea supraviețuirii speciei umane în realul nostru tridimensional, acest lucru este izolarea individului de semenii lui. Omul este o ființă socială. Dumnezeu ne-a creat din setea Lui pentru părtășie și ne-a creat pentru părtășie. Când Domnul vorbea despre vremurile din urmă El a numărat printre semnele acestor vremi și “răcirea dragostei celor mai mulți”. Egoismul a stins nevoia de cunoaștere a celuilalt, deci și șansa noastră de a birui. Dumnezeu nu a obosit în a ni se revela cu fiecare răsărit și apus de soare, cu frunza căzută toamna și mugurul ieșit primăvara, cu arșița și cu răcoarea, cu seceta și cu ploaia… Urechile noastre, însă, s-au închis pentru auzire, ochii s-au închis pentru vedere și mintea pentru discernere.

O, câtă nevoie este de o nouă revărsare a duhului de înțelepciune și de descoperire! Câtă nevoie este ca duhul lui Iov să ne inunde ca să strigăm și noi cu disperarea celui care a atins limitele răbdării suferinței…

“Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine dar acum ochiul meu te-a văzut…”(Iov 42:5)

91


Al Francisc (Canada)

Loto Simțiți cum trece timpul? Dacă da, eu sînt omul roșu. De ce roșu? Fiindcă mai

trec strada pe verde și toate mașinile stau și se uită la vitrine. Pe mine mă trec cu vederea, chiar dacă întîlnesc

magazine unde se cîștigă milioane. Norocoșii își strîng auditoriul în brațe, după care

declară că nu se vor schimba și că vor merge în continuare la muncă.

Basme, basme, dragii moșului! Eu personal mi-am cumpărat un clește pentru nasul borcănat al șefului, care și-a mutat biroul

lîngă al meu. Nu cred că a făcut-o cu intenții cinstite. Mă rugam pe adresa sorții să îmi trimită și mie momentul fericit în care ușile aveau să se

închidă și să se deschidă în același timp. A rostit cineva cuvîntul bani? Cerul avea să fie albastru și liber, liber pentru toate călătoriile mele. Nenumărate stewardese aveau să stea în jurul dorințelor mele. Chiar dacă eram după o convalescent, în care milioane de asistente medicale avuseseră grijă la

pat de trupul și de sufletul meu. Înainte de a lua avionul, a trebuit să locuiesc la hotel, fiindcă acasă toată curtea fusese ocupată

de vecinele care aflaseră de aurul ce dăduse peste mine. La hotel, îngrijitoarele nu mai voiau să plece acasă, lipite de ușa mea iar convorbirile cu

actrițele care mă căutau la telefon deveniseră interminabile. Pe avion aveam să îmi las o barbă desenată, dar degeaba. Toate aveau să umble cu fotografia mea în sutien, dacă nu mai rău. Vise, vise… Nu ca la bătrînica din Aurora, care a coborît dintr-un nor și a intrat direct în buticul de loto. S-

a dus în prima clipă la automatul de verificat cîștigurile, pe care nu îl prea auzea nimeni și după un minut băbuța a început să danseze, exclamînd: “Cinzeci, cinzeci, ciiiiinzeci de mii… mii… mii!”, după care își chemă soțul prin telefon și acesta, în cinci minute, intră înăuntru. Înclin să cred că stătuse pe aproape. Pătrunzînd înăuntru, luă biletul și îl verifică personal. “Cincizeci de milioane, tu…”

“Mai uită-te o dată”, făcu neîncrezătoare nevasta. Omul se duse la dispozitiv și după o clipă exclamă: “Tot cinzeci de milioane.” Nici o reacție pe fața bătrînicii. Bucuria fusese la cele cincizeci de mii și nu mai tîrziu.

Proză

92


Cronica Peregrinărilor în poezie

Iată că am dus la bun sfârşit concursul literar “Peregrinări”, ediţia a II-a, de această dată de poezie. Înainte de toate trebuie să reamintim componenţa juriului, de excepţie, care a avut dificila, dar şi plăcuta sarcină de a evalua cele 327 de poezii din concurs: Virginia Paraschiv, Felix Nicolau, Adrian Munteanu, Radu Vancu, Adrian Suciu, Attila F. Balazs (Slovacia) şi Dorina Şişu (Irlanda). Din motive personale, care au intervenit pe parcurs, domnul Emil Brumaru nu a mai făcut parte din juriu. Le mulţumim tuturor pentru răbdarea, îngăduinţa şi cooperarea de care au dat dovadă pe tot parcursul concursului!

Pe lângă celelalte premii din concurs, câştigătorii se vor bucura şi de cărţile oferite cu autograf de către trei dintre membrii juriului (Felix Nicolau, Adrian Munteanu şi Attila F. Balazs), precum şi o pictură semnată Dorina Şişu, gest de mare nobleţe pe care şi noi îl apreciem cum se cuvine.

Am avut la această ediţie 327 de poezii participante, care au fost votate într-un număr de 707 e-mail-uri, fiecare conţinând trei poezii evaluate, aşadar, putem spune că au fost 2121 de evaluări. Mulţumim şi publicului amator de poezie pentru implicarea atât de adâncă în acest fenomen.

Ne bucură o atât de mare participare la concurs, cu atât mai mult cu cât premiile oferite sunt simbolice, adevăratul câştig fiind, al autorilor, de a fi citiţi de către membrii juriului, oameni de elită din lumea literară, dar şi de un public, iată, atât de numeros, iar al nostru, al cititorilor, de a avea laolaltă atât de multe creaţii, multe dintre ele, chiar nesperat de multe, de o reală valoare literară.

Este de remarcat o prezenţă foarte mare din rândul adolescenţilor, tineri creatori cu vârste între 12 şi 18 ani, care prin poezia lor crudă, dar cu atât mai mult curată şi idealistă, ne-au bucurat sufletele şi ne-au redat încrederea în viitorul poeziei. Mulţumim şi celor două profesoare de la şcoala particulară “Şcoala mea” din Bucureşti, care şi-au mobilizat elevii (peste 30!) să participe la acest concurs. Mulţumim tuturor participanţior şi le dorim succes în viitoarea activitate literară!

Toate creaţiile, însoţite de câteva rânduri din partea membrilor juriului, vor fi adunate într-un volum on-line, care se va regăsi pe site-ul nostru: http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

Vă aşteptăm în toamnă la Concursul de proză scurtă “Peregrinări”. Din partea organizatorilor, Viorel Ploeşteanu

Concursul de poezie „Peregrinări”

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

93


Gânduri de la juriu: "Excelent acest concurs de poezie internaţional, dar şi naţional - avem toţi posibilitatea să devenim contemporani cu noi inşine prin lectura şi, deloc de neglijat, să ne ţinem în formă limba română. Felicit organizatorii!" Felix Nicolau

***

“La acest concurs de poezii am remarcat voința participanților. Am simțit, în versuri, bucuria, tristețea, dezamăgirea, iubirea, viața, moartea, copilăria, speranța, ura, înstrăinarea, dorul, dar mai ales tragedia unei sensibilități a stărilor. Urletul de dincolo de cuvinte cred că ascunde frumusețea omului. Ascunde puterea lui, dar și căderea. Poetul adevărat este cel care se simte, care se uită în măreția căderii și care, spre nemirarea lui și spre uimirea celorlalți, coboară din rostul lucrurilor pentru a le denumi. Am simțit versuri cu mult dor. Dor de casă, de pământ, de oameni. Am citit, de asemenea, versuri naive, scrise parcă de mâna unor copii. Curățenia acestor imagini ar trebui cuprinsă într-o baladă. Miracolul versurilor face din cel care le formează un vrăjitor al viselor și un fin ducător de realități în spinare. Felicit fiecare participant în parte. Prin acest concurs am înțeles că oamenii sunt purtători de culori și vise. Să aveți muza fericită alături de umărul drept! Să vă bucurați de viață!” Dorina Șișu

***

“… le-am citit de le ştiu pe fiecare, faptul că am răbdare cu ele e în regulă, vreo câteva şi iese o antologie on-line de toată frumuseţea.” “la sfârşit, vom fi erudiţi ai poeziei de limba română. Chiar dacă e greu, e frumos ce faceţi. Trebuie să mă mobilizez şi eu şi să ţin pasul cu voi.” “ sunt consecventă cu mine însămi şi mă bucur că sunt în consonanţă cu colegii, indiferent de numărul de puncte, important e că am reacţionat la anumite texte, independent unii de alţii.” Virginia Paraschiv

*** “A fost o reală plăcere să parcurg toate poeziile alea! Neplăcerea vine de aici încolo: am selectat cam 15 poeme care se încadrează întru totul în ce cred eu că e poezia, va fi greu de tot să aleg dintre ele. :)” “Grea sarcină ne-ai dat! Eu îţi trimit opţiunile mele, cu menţiunea că mi-au placut mult mai multe poeme, asta e, respect regulile, indic 3.” “oricum, a fost multă poezie de calitate în concurs!” Adrian Suciu

*** “Plăcerea a fost de partea mea, zău. Sunt tare curios să văd topul final.” Radu Vancu

94


Locul I Poezia nr. 251 Zile scurte cu mama - Estera Stanciuc Locul II Poezia nr. 227 Mă cuibăresc ca un copil într-un pântec – Delia Grosu Locul III Poezia nr. 43 Viena mea, viaţa mea – Ioan Potolea

Vot final public Locul I Poezia nr. 23 Oroare – Cristina Botîlcă Locul II Poezia nr. 213 Tinereţe – Corlean Oana Alexandra Locul III Poezia nr. 264 O inimă închisă-n suflet – Chiperi Andrei Robert

Locul I (vot juriu) Poezia nr. 251 Zile scurte cu mama - Estera Stanciuc (16 ani)

motto: ”Ești sufletul de metal al orașului.” Marin Sorescu prima zi. mama se desprinde de lângă geam se uită în urmă ochii ei fixează cârlige de rufe numărate pe degete mâinile mamei sunt niște cartoane colorate le decupează rămâne fără unghii mama are tălpile goale peste praf paşii depun artefacte memoria ei adună la nesfârșit. nu face vreo selecție vreo curățenie are încheieturi de copil adoarme cu gândurile în pumnii mici mama nu renunță la adevărul ei ieftin se sătură să fie marginea paharului strâns între dinți de bărbat. şi parcă a fost prima zi ziua a doua. mama vede feţe/dungi de lumină e doar un exerciţiu. coase goblenul ochii lui iisus turla bisericii în bucătărie cuţitul taie pune sare peste tăietură corpul ei alb se încordează îşi aminteşte amintirea e un virus scăpat pe asfalt gata să explodeze în altă piele de unde

îşi respinge copilul cu 200 de waţi uneori zice că fruntea ei sprijină cojile casei o s-o închidă într-o scoică o să-i dea drumul în valurile cele mai adânci scuipă firişoare de salivă zici că ninge până când îşi goleşte stomacul până când n-o să rămână decât ruine. şi parcă a fost ziua a doua ultima zi. mama trece pe lângă ziduri umbra ei e un cearşaf mototolit se întinde în iarbă nu-i scapă nimic. pielea se coace la soare deasupra capului cineva construieşte arme puternice fără găuri văd frica ei ştie că plec o vreme sâmburele urii se răspândeşte ca un spray care nu se usucă niciodată în somn ţine strâns un ceas acest ceas ticăie la mâna vecinei rochia înflorată îi face umbră mama şi gândurile ei rămân neauzite. şi parcă a fost ultima zi

Vot final juriu

95


Locul II (vot juriu) Poezia nr.227 Mă cuibăresc ca un copil într-un pântec – Delia Grosu (19 ani) îmi plimb degetele peste coastele mariei lumina cade undeva sub sâni într-un unghi puțin alungit maria ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ascultă-mă te rog ___________________________________________________________________________ trebuie să ai 20 ani pentru a-ți tăia venele trebuie să ai 20 ani pentru a-ți începe viața sexuală trebuie să ai 20 ani pentru a avea schizofrenie trebuie să ai 20 ani pentru a ține pe cineva în spate 38 grade+ pe măsură ce temperatura crește și oasele mele se dilată unele mai mult altele mai puțin maria adună-mi oasele și pune-le în fața unui câine – el va ști ce trebuie să facă - 40 grade+ se așează praful peste tălpile mele maria pregătește o farfurie mare de supă și dă-mi să o mănânc mi-e foame sunt un animal. mi-e foame mi-e foame mi-e foame mi-e foame e t c . _______________ maria îmi aduci și niște pâine? ____________________ 42 grade + plămânii mei cedează când străbunicul a murit, avea plămânii plini de fum la priveghi i-a ieșit fum pe gură și toți s-au speriat fiul lui a aruncat pachetul de țigări și a plecat pe mare mamaie și-a cumpărat o biblie o carte de rugăciuni o carte de cântări bisericești

96


citește în fiecare seară și îl roagă pe dumnezeu să ne țină pe mine pe dragoș și pe bogdan să nu fumăm 44 grade+ maria eu locuiesc cu mama și tata avem pâine avem calorifere avem apă avem 4 pisici mi-e teamă de câini unul îmi va mânca rămășițele îmi curge sânge de la mâna dreaptă lanțul m-a strâns prea tare

error error error error error error error cannot show the temperature. it is too hot. take good care not to suffocate. error error error error error error error maria nu mai știu să respir rareș și-a legat o funie lungă de tavan o să și-o pună în jurul gâtului și o să îl legene __________________________________________________________________________ maria o să vină un bărbat înalt mi-e pregătit un culcuș lângă lac.

Locul III (vot juriu) Poezia nr. 43 Viena mea, viaţa mea – Ioan Potolea

Numeri stelele fricii într-o noapte de maci înzăpeziți... Coborând pe Mariahilferstrasse scufundată în marea de meduze electrice, pe lângă vitrinele H&M, Levi's și Jones... Orașul își țipă spaima-n feerii, totuși te antrenezi printre valurile de turiști spectrali, singur și bine dispus, e frig, bate vântul și plouă, copaci cu glugă îți șoptesc că exiști, că-ți vei găsi viața intactă în magazii celeste.

- Se leagănă o ciutură-n vânt, bate un clopot, adânc, în pământ, de bunicul meu Jo, nimeni n-o să-și amintească.

Te învârtești prin Albertina Platz- Auf wiedersehen, meine Liebe, Do svidania moi drug, ti kanis, kali nichta

97


ai astăzi 57 de ani împliniți, te bucuri de aglomerație și de respirația ta ca de un poem simplu, urci pe terasa cafenelei Mozart și constați efectul artei Magritte: clienții își scot măștile chipurilor și le așează pe masă ca pe mănușile de piele flască iar capul lor rămâne invizibil, un vid în care dansează tacâmuri de inox în care dispare șuvița de coniac sau de cafea.

- Răsare luna, albește stuful și samalâcul, boii rumegă, vaca răsuflă, noaptea-i adâncă, găinile chirăie, greierii târâie, de bunicul meu Jo nimeni n-o să-și amintească.

Iată, suntem priviți de sus în piața circulară, prin rafinate bovindouri se plimbă o se plimbă o panteră neagră, se oprește, ne privește ca și cum ne-ar visa de secole, clipind hipnotizator aruncându-te înapoi în timp, deodată se arată la terasa liceului o fată, are părul lung cât un concert de Chopin, mai purta sarafan, când te săruta nepricepută sub castan. Of! Of!

- Vesel trece bunicul meu Jo cu pălăria de praf ca aureola, cântând, de pe capra căruței, canțona, Horincea curge, căruța hurducăie, roțile zdrăncăne De bunicul meu Jo nimeni n-o să-și amintească.

Aici în Albertina Platz, in anul 1955 luna noiembrie 15 o fetiță încălțată în ghete verzi, îmbrăcată într-un palton roșu, semănând bine cu pozele din abecedar înălța un zmeu sforăitor, cu panglici lungi fluturând peste lanuri de sârmă, peste pâraie de roți, peste cuburi, în timp ce eu mă zvârcoleam în pântecele mamii, împingând cu mâinile și cu picioarele marginile absenței, în patul de după sobă, unde mama urla mușcând perna.

- Vesel bunicul meu Jo se întoarce de la fierărie, de la porcărie și cânta canțona ”Copilul se naște copil și rămâne la fel bătrânul se naște bătrân și rămâne la fel și vițeii și mânjii și boii și păsările dar de bătrânul Jo nimeni n-o să-și mai amintească”.

98


Și-atunci toți au văzut cu groază la lumina lămpii capul meu înfășurat într-un ștreang roz, translucid, și-au crezut că voi muri ștrangulat de cordonul ombilical pentru că eram îndărătnic și nu voiam să mă nasc, mă țineam strâns cu mâinile de sfoara aceea de sânge de coarda unui zmeu rătăcit care m-a smucit zbârnăind în afară și huștiuliuc, am lunecat ca un pește în râul zilei.

- Vin peștii călători, zboară pe cer... Bunicul Jo se întoarce de la nisipărie descarcă nisipul cu lopata și cântă descarcă și melcii și căluții de mare ”Se leagănă o ciutură frunza se scutură de bătrânul Jo, nisiparul, porcarul și de căruța lui nimeni n-o să-și mai amintească”.

Acum prin bovindouri se plimbă o se plimbă o fetiță încălțată în ghete verzi, îmbrăcată într-un palton roșu, semănând bine cu pozele din abecedar, hipnotizând trecătorii cu privirile ei în care dorm secole. Are doi ochi mari, când galbeni, când albaștri, care te urmăresc peste tot unde mergi clipind rar, liniștiți precum ochii panterelor.

Locul I (vot public) Poezia nr. 23 Oroare – Cristina Botîlcă (16 ani)

Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal. Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân

s-a aşezat un strop Şi cântǎ, şi suspinǎ... Acele ceasului se învârt invers Iar eu nu mai am rabdare Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde de hârtia de beton Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea, dar se aprinde şi mai tare În fiecare zi e aceeaşi poveste...

Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place Sentimentul de a fi la locul meu e perfect Dar cred cǎ se poate mai bine Aş putea modela cimentul Dupǎ propria mea voinţǎ. M-aş putea scufunda în el

pânǎ la ochi. M-ar înveli cu tot cu soare Şi m-ar stinge sub betonul auriu. Simt o adiere, dar tot ce vǎd E o oroare.

99


Locul II (vot public) Poezia nr. 213 Tinereţe – Corlean Oana Alexandra (19 ani)

Tinereţe, tu beţie a visării Eşti doar o clipă trecătoare Ce apare şi dispare în zare; Eşti un boboc ce înfloreşte, Dar până la urmă se veştejeşte. Apari în viaţa fiecăruia Şi pe ruine construieşti vise

Trecând de la cuvânt La fapte împlinite. Mi-aş dori să rămâi în această lume, Dar până la urmă despărţirea îşi va arăta domnia… Oh, tinereţe, tu beţie a visării!

Locul III (vot public) Poezia nr. 264 O inimă închisă-n suflet – Chiperi Andrei Robert

Speranţa e un dor, găseşte-o, Cuvintele-s cântec de aur, Cu aşteptate clipe-n nour Inima-i rea, ca un taur... Regretul e un spin, tratează-l, Cuvintele-s iubirea care, În clipe oarecum bizare Sufletul vrea o-mbrăţişare... Tristeţea-i un buton, apasă-l, Căci va fi doar şi lângă tine, Iar fericirea nu-ţi mai vine Asemeni multor valuri line... Singurătatea-i simplă, uite-o, Nu-ţi voi dori să fii cu ea,

Un scai va fi, te va urma, Nu vei fi singur, vei vedea... Chemarea e un glas, ascult-o, Căci glasul este o strigare, Urechea tu apleacă-n zare, Şi zbori la ea, cu nepăsare... Durerea-i boală, lecuieşte-o, Când roua dimineţii este Un tratament ca în poveste, Ca într-un vis ce-nseamnă veste. Iubirea e un semn, păstreaz-o, Regretul e ademenit, Şi-apasă greu pe inimi care Iubire, nu au întâlnit...

100


ITACA

Parteneri:

101


102


Revistă de cultură a scriitorilor din diaspora românească

a Centrului de excelențã în promovarea creativitãții românești – Dublin


Parte a Proiectului Cititor de Proză – Republica artelor

http://cititordeproza.ning.com/


http://cititordeproza.ning.com/

Revista Itaca Nr. 2, 2013

Education

Transcript of Revista Itaca Nr. 2, 2013