Identitatea noastră... Şcoala, izvorul cunoaşterii, întâlnirii în timp şi peste timp cu noi şi cu celă-

lalt. Şcoala este cea care prilejuieşte şi dăruieşte cunoştinţe, cultivă speranţe,

leagă prietenii.

Educaţie, elev şi recunoaştere a individualităţii sale.

Luminare şi impunere a unor standarde înalte de performanţă.

Evoluţie—prezent şi viitor.

Notorietate şi nobleţe spirituală dobândite prin valorificarea potenţialului individual.

Asipiraţie şi activităţi extracurriculare atractive şi variate.

Calitate—competenţă profesională—atu-ul cadrelor noastre didactice.

Unitate şi utilizare eficientă a spaţiului ambiental de care dispune şcoala.

Zidire şi zălog pentru zbor deschis.

Autocunoaştere şi asistenţă psiho-pedagogică—activitate complementară actului didac-

tic..

Şcoala “Elena Cuza” este o şcoală deschisă către o societate modernă, către cultura şi

civilizaţia modernă, fiind înscrisă pe drumul competitivităţii prin dăruirea şi profesionalis-

mul dascălilor ei, prin multitudinea activităţilor desfăşurate.

Director,

Prof. Mîrza-Leşan Paraschiva

1

Ţara mea Demult, ne luptam pentru vieţile noastre, pentru drepturi şi libertăţi. Acum, le-am câştigat pe toate. Acum, avem şi oameni de aur cu care să ne mândrim peste hotare. Istoria mea, a noastră, în vieţile noastre, există strămoşi care şi-au pus aproapele mai presus de ei. Asta trebuie respectat! Plaiurile noastre sunt din marile filme, tablouri şi mintea viitorului. Trebuie să ne facem cunoscută ţara noastră prin talentele noastre, cele ale românilor. Tradiţiile nostre sunt nenumărate, iar noi ştim să le cinstim şi să le sărbătorim româneşte. De la marii români ce şi-au creat idealurile, pînă la cei mai mici pitici, suntem o nouă noutate. Suntem în căutare de creaţii. Cel mai important lucru e că noi oamenii viitorului, copiii de astăzi, trebuie să ducem tradiţia şi obiceiurile mai departe. Concluzia ar fi să nu ne uităm originile. Hriţcu Alexandra

Clasa a VII-a B

2

Eu, garoafa, m-am regăsit

Când am deschis fereastra, petalele zorilor inundaseră toată grădina.

Obrajii roșiatici ai dimineții, încă se mai observau, pe cerul ce se lumina de dimi-

neață.

Soarele era atât de entuziasmat, încât, razele ajunseseră portocalii la micii mei

trandafiri.

Grădina arăta minunat!

Toate florile mele erau acum treze și pline ochi de culoare.

Am observat o albină. Era de mărimea unui deget, foarte hotărâtă să își îndepli-

nească misiunea, de a culege polenul.

Mic fiind, caisul încerca să ajungă la soarele ce i se părea lui, că mai demult, fu-

seseră colegi de apartament.

Toată grădina mea era

numai râsete și chicoteli,

zâmbete. Numai într-un colț,

o mică garoafă stătea bo-

sumflată.

Culoarea ei îi dădea ele-

ganță, dar….ea credea că e

incoloră. Firavă și delicată,

prin aceste două calități i se

observa bunătatea și tot

atât și simplitatea. Dar ea se

credea un pai neimportant, și

nefolositor, printre atâtea

flori minunate.

Un ghiocel mic ce apăruse pentru a vesti primăvara, încerca cu disperare să-i

explice că toţi avem un rost în viață, dar trebuie să-l găsim.

Se dăduse exemplu. Este mic, firav, delicat însă el fusese ales să vestească pri-

mul primăvara.

Garoafa nu înțelese cum poate fi ea utilă.

— Uită-te la tine! spuse ghiocelul. Ești firavă, frumoasă, iar petalele tale parcă

strălucesc! Ești ca o prințesă printre slujitori! Tu ești singura petală de aici! Zâmbeș-

te! Ești unică!

În acel moment, parcă, toată atenția se coborâse spre garoafă. Toți așteptau un

semnal. Acum, toată grădina arăta ca un cinematograf.

Toate razele soarelui se coborâră spre garoafă, iar aceasta, plină de bucurie,

zâmbi.

Un film bun și cu final fericit.

Stătea pe covorul roșu. Așa o văzuse ghiocelul. Se bucură atunci când și garoafa

văzu ce stea era la mine-n grădină.

Ursache Diana, Clasa a VII-a A

3

O aventură în munţi

În vacanţa de iarnă, majoritatea copiilor merg la bunici. Dar eu, de data

aceasta, voi merge la munte.

Într-o zi de luni, am plecat spre judeţul Suceava, în oraşul Gura Humorului.

În acea zi, am făcut un grătar foarte gustos. În următoarea zi, am fost la piscină,

iar când ne-am întors, am urcat pe muntele ce era foarte abrupt.

Peste o oră, am poposit, am mâncat şi ne-am odihnit. Părinţii mei au plecat

înainte, iar eu am rămas în urmă, împreună cu doi verişori. Atunci, s-a auzit un foş-

net prin zăpadă. Am început să alergăm şi să strigăm după ajutor. Mă speriasem

foarte tare, dar spre surprinderea mea am căzut şi am alunecat. M-am ridicat şi am

început să alerg mult mai repede. Verişorii mei au coborât repede să mă ajute. La

început, nu mă credeau, dar când au auzit şi ei acelaşi sunet, au început şi ei să

alerge.

Acel “monstru” s-a dovedit a fi o veveriţă care s-a speriat de noi. Ne-am spe-

riat foarte tare şi de atunci nu am mai urcat niciodată pe munte, iar eu am devenit

fricoasă de locurile din pădure.

Morariu Ana-Maria

Clasa a V-a B

4

Basm

Acolo

“A fost odată ca-n povești,” Din umbre

Așa începe basmul, mă strigă mama,

Un tânăr drag din Ipotești, mă strigă tata

Vlăstar de oameni buni, aleși. și-n cor amândoi.

Cu ochii lui de abanos “Acolo” unde-s ei

Lucind în noapte-adâncă, e un loc cu lumină

Visa luceferi ce tronau sclipitoare, orbitoare.

Pe bolta-ntunecândă. Îi voi urma și eu

“acolo”,

Și luna o privea ades, dar nu știu când.

Lin, dureros de dulce, Nu știe nici tata,

Când vântul prin frunziș trecea nici chiar mama.

Cătând loc să se culce.

Ştiu sigur

Flori de nufăr, ram de tei că vom fi fericiți

Își dorea în juru-i, “acolo”,

Dulci fioruri, vis romantic, în locul cu lumină

Când pășea în metru antic. sclipitoare, orbitoare.

Troienit de amintiri

Acum doarme-n bună pace,

Dar în miez de ianuar,

Pe-nserate s-o întoarce.

După mama Acasă

Mă uit pierdută-n zări Acasă – pentru mine

La primii fulgi de nea, e locul cu bunici,

iar trupul – fir de iarbă cu Azorel în poartă

s-apleacă după Ea. și două – trei pisici.

Cu glasul înghețat Acasă – pentru mine

o strig ca pe-o durere, e-un loc cu o cărare,

doar vântul îmi răspunde ce duce spre grădină,

că totu-i o părere. ce duce spre lumină.

Aștept pierdută-n noapte Acolo-i iarba-naltă,

sub primii fulgi de nea, în mijloc, nucul-rege,

iar sufletu-mi, o rană, căpșuni puzderie,

tânjește după Ea. și mere, pere și gutui,

deliciile mele.

Din ochii nopții triste

cad primele ninsori, Când vremea va sosi

pământul tot se umple să plec spre alte lumi,

de îngeri păzitori. acasă – colț de rai,

va fi-ntre oameni buni.

Tălmaciu Petronela

Clasa a VIII-a A

5

Patria Dar

Patria Am luat în palme

E veșnic tânără, un mugure din ram,

Ca apa din izvoare, l-am admirat și i-am urat

Ca roua de pe flori, să înflorească.

Ca picurii de ploaie

ce cad domol din nori. M-a ascultat,

mi-a mângâiat fereastra,

Patria m-a amețit apoi cu-aroma

E veșnic frumoasă, florilor de mai.

Ca gingași ghioceii,

Ca serile de mai, Cu floarea albă-n mână

Ca raza cea de soare luată de pe ram,

pe florile din plai. îi mulțumesc luminii

că mi-a adus-o-n dar.

Patria

E veșnic luminoasă,

Ca zâmbet de copil,

Ca blânda căprioară,

Ca tânără fecioară.

Talmaciu Petronela

Clasa a VIII-a A

6

Călătoria în timp

Într-o zi de vară, în anul 2014, nişte prieteni de familie au venit la noi acasă şi

au propus să mergem la muzeu. Acolo era ca exponat o maşină a timpului.

Ei mă obligase să călătoresc cu acea maşină a timpului pentru a vedea dacă

funţionează. Am acceptat să urc în ea. Deodată, am ajuns în anul 2245, cu 231 de ani

în viitor. Când m-am dat jos din acea maşină a timpului, am observat că mă aflu

într-o pădure cu copaci somnoroşi, unde ploaia vorbeşte şi frunzele cântă.

M-am dus şi m-am plimbat prin oraş, unde am văzut pisici ce scriau poveşti şi

alte animale, obiecte şi fenomene ale naturii care fac lucruri specifice oamenilor.

Atunci când am ajuns în anul 2014 şi le-am povestit oamenilor, ei nu au vrut să

mă creadă, apoi au călătorit şi ei, dându-şi seama că eu am spus adevărul. De atunci

am călătorit de multe ori şi m-am distrat de fiecare dată, făcându-mi noi prieteni.

Musteaţă Cecilia

Clasa a V-a B

Povara amintirilor

Amintirile sunt cliple de neuitat din viaţa orică-

rui om de pe acest Pământ. Ele sunt de doua feluri:

frumoase şi urâte.

Ele pot influenţa oricare persoană, de exemplu,

atunci când un om îşi aminteşte că a luat la şcolă nu-

mai note de 10, este bucuros, dar dacă îşi aminteşte

că a fost călcat de o maşină va fi urmărit de acest lu-

cru.

Amintirea are o importanţă foarte mare, din ca-

uza ei, unii oameni pot râde de tine sau pot să te ad-

mire. Amintirile sunt ca şi prietenii tăi apropiaţi.

O amintire poate fi o povară foarte mare.

Ciobanu Silviana

Clasa a V-a B

7

Dialogul anotimpurilor Cele patru surori: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna sunt fiice-le regelui An. Primăvara este cea mai mică. Ea are o cunună de flori înmugu-rite, raze de sore şi frunzuliţe mici. Poartă o rochie frumoasă cu păsări. Vara este mai mare decât Primăvara. Toamna este urmă-toarea soră. Foarte strălucitoare, foarte bogată, are ochii negri, părul şaten şi poartă o rochie frumos colorată cu galben, portocaliu şi roşu cu model de frunze şi copaci. Iarna este cea mai bătrână fi-ică a regelui An. Ea este şi foarte morocănoasă şi rea pentru că es-te urâtă. Cele patru fete sunt de fapt anotimpurile. Există şi două anotimpuri calde şi două anotimpuri reci. Cum Iarna poartă cea mai mare ură pe Primăvară, zise: - Primăvară, te urăsc!

- De ce? întrebase Primăvara. - Pentru că eşti cea mai frumoasă! Şi de atunci cele două surori nu şi-au vorbit deloc.

Andronache Iuliana

Clasa a V-a B

Oraşul

În oraşul de natură, primarul, Frunză Toporeală,

era destul de bun. El avea o soţie, D-na Gânsac şi doi

copii, Firişor şi Fir. Oamenii din oraşul acela erau mul-

ţumiţi, cinstiţi, corecţi, buni şi toate adjectivele pentru

un oraş cu oameni minunaţi.

In acel oraş, era o familie căreia nu-i plăcea de

primar: D-nul Gutuie, D-na Floarea-Soarelui şi copiii,

Broscoi şi Greieraş. Aceştia se războiau pe diverse si-

tuaţii care cică pentru ei dăunau grav oraşului, cum ar

fi: să nu fie iarbă pe trotuar, oamenii să nu fie buni,

chestii care nu au logică.

Dar familia bună a zis ca lumea să se comporte o

zi aşa ca să vadă cât de rău este oraşul aşa. A trecut o

zi, două, trei, patru, cinci şi familia Croncani au văzut

că este foarte urât şi s-au liniştit toţi.

Au îngropat securea războiului şi au trăit fericiţi până la apocalipsă.

Chirvase Alexandru

Clasa a VI-a A

8

Cu el în gând

Cu el în gând,

pășim în Cetatea lui Ștefan

și ne aplecăm în fața bătrânului Ceahlău.

Cu el în gând,

privim tăcuți Plopii fără soț

și ascultăm șoaptele izvorului și ale teiului îndrăgostit.

Cu el în gând,

simțim dorul dup-o oază de liniște la Masa Tăcerii

din Țicău.

Pășim, privim, simțim, trăim cu el în gând!

Hai să mergem pe urmele lui

până la Luceafăr și chiar mai sus!

Apopei Diana

Clasa a VIII-a A

Meşter Faur

Meşter Faur,

Piept de taur,

Şi brăţări de oţel,

Prinde-n cleşte şi loveşte,

Fierul cântă după el.

Poc, pac, poc, pac!

Iartă-mă, că nu mai fac!

Nicovala ţine zala,

Roşie-i spinarea ei,

Iar ciocanul, năzdrăvanul,

Bate-n ea de sar scântei.

Jap, jip, jap, jip,

Nu mă bate rău că ţip!

Eu fac scoabe,

Eu fac roabe

Şi cârcei

Pentru boli de la jug.

Paci, puci, paci, puci,

Feric roate şi butuci.

Culeasă de Dobrin Daria

9

Un prieten dispărut Cu ochii aţintiţi în faţă, cu mâinile tremurânde de gerul de afară, cu pă-rul răvăşit, mergeam cu paşi greoi pe poteca ce ducea spre cabana vânăto-rului, stigând încontinuu : -Bobi! Vino aici! Bobi! Niciun răspuns…niciun lătrat...nimic! Eram prizonieră acolo, în acea pădure, noaptea...unde toate umbrele mă urmăreau, iar sunetele ciudate şi bufniţele îmi dădeau fiori de gheaţă pe şira spinării… Fiind încă un copil, de-abia în clasa a VI-a, nu aveam voie să ies din casă la ore aşa de târzii. Dar trebuia să-l găsesc pe Bobi! Fugise de două zile de acasă, şi, când i-am auzit urletul în acea seară, venind dinspre mijlocul pădurii…trebuia să mă duc să-l caut! Era un căţel aşa de bun! Ne cu-noscusem la casa bunicilor mei, când el voia să fure salată din grădină...Am zâmbit la gândul acestei amintiri. Din spatele meu, am auzit o creangă rupân-du-se. Am îngheţat...voiam să ţip...să plec de-acolo! Încrezătoare, am dat la o parte tufişul...era încă lumină. Am bătut la uşă... Se auziră nişte bocanci înaintând spre uşă, podeaua scârţâind sub greutatea lor. - Hei! Ce te aduce pe-aici, micuţo? zise el cu vocea lui tărăgănată. - Ăăă… domnule, îmi caut câinele, Bobi. Am auzit nişte urlete şi am cre-zut…. - Bine. Intră şi aşteaptă un pic, spuse râzând scurt cu o voce aspră. Am făcut un pas în faţă. Cabana era chiar primitoare şi călduroasă, lu-mina lămpilor, revărsându-se jucăuşă pe pereţii de un galben şters. - Gata! Poţi veni. Cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, am pornit-o în sus pe scări. Când am ajuns în dormitorul cel mare, l-am observat pe Bobi, stând într-o lădiţă plină cu pături moi. M-a cuprins deodată fericirea. Îmi venea să plâng, să râd, să sar în sus, toate în acelaşi timp. Am pornit-o cu paşi repezi spre lădiţă. Când am privit în ochii lui mari şi negri, am văzut cât de fericit era, coada lui mişcându-se în toate părţile. L-am strâns în braţe plângând pe înfundate. L-am găsit!...

Nane Andreea, clasa a VI-a A

10

De ce?

Vântul şuieră cu putere. Norii întunecaţi mă urmăresc. Sau, cel puţin, asta cred.

De la o vreme, nici eu nu ştiu ce simt.

Ca şi bucăţile de vată folosită de pe cer, oamenii încep să se adune în jurul meu.

Parcă sunt atraşi de durere, căci, asta simt acum: o durere sfâşietoare.

Parcă un fulger îmi străpungea inima. Numai puteam respira. Bătăile inimii îmi

erau din ce în ce mai repezi, le puteam auzi. Încercam să ţip, dar nu puteam.

,,Vâjâitul ăsta sâcâitor!” Am reuşit să mormăi, cazând în genunchi. În jurul meu,

auzeam voci, versuri şoptite din cântecele mele prefeate: ,,Eşti mereu aici, sub pielea

mea, complicând lucrurile.”; ,,Nu am plecat niciodată.”; ,,Dacă mâine nu mai exis-

tă…”; ,,Îngropat în umbre, acolo erai, înecându-te în misterele tale.”

Mi-am acoperit urechile şi totul revenise la normal. Norii se împrăştiaseră, la fel

şi oamenii. Toată durerea dispăruse. Dintr-o dată, bolta cerească făcuse loc luminii pu-

ternice. Apoi, am auzit o voce angelică spunând: ,,Voi fi aici, sperând, rugându-mă că

lumina asta te va ghida…”

Nu puteam să cred, nu putea fi real. Apoi…mi-am deschis ochii orbiţi de lumina

care venea de la fereastră. Când ceaţa mi se risipise de pe ochi, am văzut-o pe mama.

Zâmbea, dar recunoşteam tristeţea din ochii ei. Mi-a spus pe un ton blând, dar totuşi

mohorât: ,,Trezeşte-te! Trebuie să te pregăteşti pentru şcoală.”

Am vrut să mă trântesc înapoi în pat, dar nu am vrut să îi pun la încercare răbda-

rea.

În autobuz, mi-am sprijinit capul de geam. Căştile în urechi, muzica pornită şi…

gândeşte! M-au năpustit întrebări fără sens: ,,De ce iubirea devine ură? De ce întuneri-

cul e deosebit de lumină? Noi, oamenii, credem că ni se cuvine totul, că aşa trebuie să

fie. Suntem obişnuiţi cu lumina, dar dacă într-o zi, n-ar mai exista decât întunericul?

Noi, nici măcar nu ştim să fim recunoscători. Mai important, cui trebuie să fim recu-

noscători? Atunci, de ce să mai primim ceva?”

Ajunsesem la şcoală. Mă strecuram prin mulţimea de copii fericiţi. Înainte să intru

în clasă, am inspirat adânc şi am expirat printr-un zâmbet. În clasă, doar cinci copii:

Sebi, David, Ştefi, Sorina şi Cristian. Cred că de asta era atât de linişte. Clasa era aşa

goală, vulnerabilă, tăcută.

Ei bine, nu a ţinut mult. Uşa se deschise larg şi Diana a tăbărât pe mine strigându

-mi numele tare şi clar: ,,Denisa!” Cu zâmbetul larg şi ochii trişti, uneori de asta cred

că ne înţelegem aşa de bine. Din urma ei, veneau şi ceilalţi colegi.

Toţi râdeau, glumeau. Unii ne judecă, alţii ne înţeleg, dar majoritatea nu. Câteo-

dată stau ca o ciudată în banca din mijlocul clasei şi privesc.

Mă simt de parcă aş fi captivă în propriul meu corp. Pare că fac, simt, spun ce

vreau, dar toate astea le fac pentru că trebuie. Şi ei sunt la fel ca mine, simt asta. Toţi

avem problemele noastre şi în loc ca oamenii din jurul nostru să ne sprijine, ne jignesc.

Dar nu le pasă. Atunci, nouă de ce ar trebui să ne pese, nu? Cred că trăim pe principiul

acesta.

Ei mă fac să râd, când simt că nu am putere nici măcar să zâmbesc.

Mi-am întors capul în dreapta. L-am văzut pe David stând pe scaun, sprijinându-

şi capul de perete şi jucându-se absent cu pixul. M-am aşezat lângă el şi i-am spus:

- Acasă nu trebuie să te prefaci. Pe când, aici cu voi mereu zâmbesc.

Câteva clipe am stat amândoi cu capul plecat, apoi mi-a răspuns cu glasul stins:

11

-Ba da, şi acasă trebuie să ne prefacem.

După replica asta, liniştea din capul meu dispăruse. Râsetele şi glasurile cole-

gilor mă treziseră înapoi la realitate.

Orele au trecut repede şi m-am trezit în autobuz ca şi cum nu se întâmplase ni-

mic, oameni îngrămădindu-se în autobuz, împingându-se, îmbrâncindu-se, scuipând

vorbe grele, bârfind.

Le simţi căldura corpului, te uiţi la ei când ei nu se uită la tine. Uneori, chiar le

poţi auzi bătăile pline de sentimente sau chiar indiferente ale inimii. Suntem cu toţii

nişte străini. De ce? Pentru că se pare că asta vrem.

În sfârşit acasă, nu? Ei bine, nu. După atâta agitaţie la şcoală… altă agitaţie

te aşteaptă şi acasă.

Mă opresc în faţa oglinzii şi privesc: nas, ochi, gură, coşuri. Nimic neobişnuit

pentru o adolescentă la prima vedere. Dar, priveşte mai adânc şi vei observa ochi

trişti, un zâmbet amar, întipărit pe chip şi cu toate astea e , totuşi, o faţă inexpresivă.

Apoi, străduieşte-te să priveşti şi mai adânc. Uită-te în adâncul sufletului tău.

E ca un tunel: cu cât te afunzi mai mult, cu atât mai întunecat devine.

Dintr-o parte se simte adierea rece, iar din cealaltă vine o dogoare copleşitoa-

re. Ironic, dar dacă mergi spre calea rece te agiţi, te frămânţi şi transpiri. Şi dacă

mergi spre calea caldă...cine ştie? Eu n-am mai fost pe acolo de multă vreme. Prefer

să stau în mijloc, pe întuneric.

Uşa trântită mi-a spulberat liniştea. Venise mama. Mama: persoana care te iu-

beşte şi are grijă de tine, persoana care exagerează mai tot timpul şi în acelaşi timp

persoana care, atunci când toate grijile se adună, pur şi simplu dă pe afară, explo-

dează, se descarcă.

Iar eu m-am trântit în pat, zicându-mi ,,Uite de asta nu mă descarc şi eu. Nu

este loc pentru amândouă.”

Mi-am pus mâinile sub cap şi m-am relaxat. Privirea îmi era aţintită spre ta-

van, încercând să blochez zgomotele şi vocile din jurul meu şi am reuşit. Mereu reu-

şesc.

Dar se pare că pe cele din mintea mea nu le-am oprit. Niciodată n-am reuşit.

A doua dimineaţă, la şcoală, era la fel. M-am aşezat în bancă scoţând cărţile şi

caietele din ghiozdan. Mă gândeam că nu mai pot. Mă gândeam că am obosit. În ca-

pul meu, se construia un scenariu: ţipam, plângeam, spuneam tot ce aveam pe su-

flet. Nimeni nu ştia cât de mult voiam să fac asta.

- Denisa? Ce-ai păţit? spuse Diana în şoaptă.

- Nimic, am spus eu, uitându-mă la mormanul de cărţi de pe bancă.

Dar nu am făcut-o. De ce? Poate, pentru că nu pot.

Restul zilei a trecut pe cât de greu, pe atât de uşor. Momentul în care te afli tre-

ce greu, dar odată trecut te simţi de parcă nu s-a întâmplat niciodată, că a fost doar

în capul tău. Un vis sau un coşmar.

Seara, m-am oprit la fereastră. Norii negri se adunau din nou, iar ceva mai

mult decât melancolia mi-a aşezat un nod în gât.

12

Atunci am simţit mai mult ca niciodată nevoia de a mă descărca. Am ieşit în

fugă din casă. Iarba udă îmi gâdila tălpile. Stropi mari şi deşi de ploaie îmi curgeau

şiroaie pe braţe. Părul răvăşit îmi era lipit de faţă. Apoi, am plâns. Ploaia se ames-

teca cu lacrimile mele fierbinţi.

Observasem că eram prizonieră

între patru pereţi întunecaţi, dar

ploaia nu înceta să cadă.

,,Ignorăm tot ce ne înconjoară”

a răsunat în capul meu. Mi-au venit

în minte imagini cu oameni grăbiţi

pe stradă, aglomeraţie în trafic.

Zgomote şi ţipete mute pe care nici

nu ne străduim să le auzim.

De ce? Pentru că ne e frică să

nu devenim vulnerabili sau poate,

doar pentru că nu ne pasă.

Dar nu voiam să mă gândesc la

aşa ceva. Nu acum.

Am închis ochii, am aşteptat şi

am auzit din nou vocea angelică

spunând ,,Când tot ce poţi vedea

sunt amintiri distruse, eu sunt lumi-

na care te face să vezi în întuneric.”

Atunci mi-am descătuşat inima,

iar soarele cald mi-a mângâiat gene-

le.

Mă aflam pe stradă, în faţa ca-

sei mele. Eram micuţă şi dansam

prin ploaia măruntă de vară, stri-

gând:

-Nu mă prinzi, nu mă prinzi!

Ha! Ha!

Şi râdeam ca un bebeluş când

Cristina m-a prins de mijloc, încer-

când să mă gâdile.

Iar la auzul surâsului lui Andrei, zâmbetul mi se lărgise până la urechi.

Cred că, până la urmă, am ales cămăruţa însorită din sufletul meu. De ce?

Pentru că sunt o visătoare.

Denisa Plugaru

Clasa a VII-a A

13

Dialog cu pădurea

Păşesc apăsat, prin frunziş.

- Omule! strigă deodată.

- Ce e? spun cu teamă.

Mă trezesc căzând în hău. La un capăt al acestui hău, o creangă

străluceşte.

-Eu trăiesc veşnic.

-Iar eu trăiesc puţin. Ce are de-a face?

-O forţă mă trânteşte.

-Pădurea, muritoarea, e loc veşnic, tainic. Omul e un nimic

nepăsător. Voi ne invadaţi, ne omorâţi pe capete. Furaţi brazii, animale-

le, frumuseţea… Şi le transformaţi în obiecte de decor. Voi oamenii spu-

neţi că iubiţi natura, însă o distrugeţi. Sunteţi răi, egoişti

O privesc chiorâş, lovitura recentă m-a ameţit.

-Noi suntem trecători. Poate va veni un dezastru şi ne va omorî pe

toţi, m-am trezit să spun. Suntem efemeri. Dar egoişti? Treci peste, noi

nu ne vom schimba, nu mai spera.

Dimineaţa Soarele ca o minge de cristal a răsărit printre căsuţe şi a creat o stare de bine aducând oamenilor zâmbete largi, fiind în-cântaţi că au scăpat de hainele groase. Vestitorii au sosit şi o dată cu ei au ve-nit mult aşteptatele păsări călătoare. Uitându-te în ochii lor, vezi bucuria reîn-toarcerii. Ca în fiecare dimineaţă, soarele răsa-re, sărutând june flori de primăvară. Peisa-jul complet într-o dimineaţă de primăvară este realizat de rouă. Zori de ziuă se revar-să peste vesela natură ce răzbate prin frunze verzi. Oamenii se pregătesc de semănatul po-rumbului, sunt nerăbdători să culeagă re-colta. Elevii aşteaptă cu mare drag mult iu-bita vacanţă de primăvară şi sărbătoarea Paştelui.

Dimineaţa este cel mai frumos moment al unei zile de primăvară! Morariu Ana-Maria Clasa a V-a B

14

Fraţii

Cerul părea o infinitate de nori negri, parcă puşi pe ceartă. Pământul era deja

îmbibat cu o mulţime de apă. Trotuoarele erau pline de cerculeţe colorate, care

aveau ca scop protejarea deţinătorilor lor de micii stropi de ploaie, care coborau cu

repeziciune pe pământ. Grabă şi neatenţie. Asta descria fiecare persoană care trecea

cu paşi repezi, prin dreptul micii cutii de carton, ruptă şi lăsată la colţul uneia dintre

miile de străzi din acel oraş. Înăuntrul cutiei ude, se afla un mic sufleţel abandonat.

Cu căpşorul pe lăbuţele mici şi firave, un mic căţeluş aşteaptă… orice sau pe oricine.

Micuţul a fost lăsat aici de o familie care nu-l mai voia şi l-au adus aici. Familia

avea o fetiţă mică şi gingaşă. Mica fetiţă îşi iubea mult căţeluşa şi o răsfăţa mereu

cum ştia ea mai bine. Însă într-o zi, nemaiputând să suporte animalul, părinţii fetei i-

au spus că micul căţeluş a fugit. Fetiţa era distrusă, ochişorii ei mici şi albaştri au în-

ceput să lăcrimeze.

La colţul străzii, Lala, micuţa căţeluşă, îndura din greu ploaia şi frigul,

aşteptând o minune.

Încet, seara se lăsa, iar Lala nu mai putea aştepta. S-a hotărâr să plece să caute

un loc mai bun de stat. Încetişor, cu paşi micuţi şi apăsaţi, se îndreaptă către o scară

de bloc unde zărise un câine mai mare, stând la uşa scării, învelit într-o pătură.

Lala se apropie timid şi cu o voce răguşită întrebă:

- Scuză-mă, eu sunt Lala, dacă nu te superi, aş dori să pot sta şi eu aici, măcar

în noaptea asta. Îmi este tare frig, iar familia mea nu s-a mai întors după mine.

- Sigur, uite, pune-te aici.

Şi căţelul necunoscut aşează încet cu lăbuţa, pătura pentru a-i face loc Lalei.

- Eu mă numesc Liz. Cum ai ajuns aici, micuţo?

- Păi, familia mea m-a lăsat într-o cutie, la colţul unei străzi.

- Oh, îmi pare foarte rău să aud asta. Ce-ar fi ca de acum să stau aici.

Stai aici cu mine? Aici lumea îmi dă mâncare, şi avem şi pătura asta. Asemănător cu

o casă!

- Îţi mulţumesc mult! Mi-ar plăcea…

Şi aşa Lala a rămas cu Liz şi amândouă trăiau din mila oamenilor. Cei ce trăiau

acolo aveau mereu grijă de ele şi le iubeau, iar ele se simţeau ca într-o familie.

Nane Andreea

Clasa a VI– a A

15

Furtuna - pieirea liniştii Întunericul se aşeză cu repeziciune peste oraş.

Vântul care până acum câteva minute parcă nici nu se simţea, s-a înfuriat rău.

Ca o sabie fluturată-n toate părţile, vântul se încreţeşte mai mult…

Bătrânele frunze sunt azvârlite hăt-departe. Culorile au dispărut. Negrul dom-

neşte măreţ peste oraş.

Norii cer socoteală soarelui, ce este îngrămădit şi luat pe sus de colegii de at-

mosferă. Dispăru…

Tunetele părură a bate tobele terorii.

Furtuna aduce noi recruţi ce atacă pământul…

Picurii de ploaie dau năvală, rând pe rând în case.

Privind acest tablou mă cutremur…

Liniştea se ascunsese….dacă mai supravieţuise atacului surpriză.

Păsărelele regretă că au venit acasă mai devreme...o mică vrabie îşi încercă

norocul ieşind din cuib…

Aripile se luptă pentru existenţă însă bătrânul vânt, vicleanul soldat al furtunii

e mai puternic. Corabia căzu neajutorată.

Din cuib, familia o priveşte regretând curajul ei.

Râzând, furtuna se plimbă acum neîncetat pe străzile oraşului pierdut…

Ursache Diana, Clasa a VII-a A

16

O călătorie pe mare

M-am uitat împrejur. Nisipul mă ardea. M-am chinuit să mă târăsc. Am auzit

ceva, ca şi cum s-ar fi rupt o creangă. Mi-am ridicat capul şi am văzut-o. Era o oază

frumoasă, lângă care se întindea o pădure ecuatorială. Era verde, se învârtea uşor cu

mine şi se unduia la adierea lăuntrică a acelui necunoscut anotimp.

Am văzut un animal, la fel de verde ca pădurea. Avea nişte ochi de speriat, sti-

cloşi, ce m-au îngrozit imediat. Era un crocodil.

Teama puse stăpânire, andrenalina mi-a zburat prin vene, iar tâmplele se pu-

neau în mişcare. M-am săltat, miraculos, şi m-am repezit la barcă. Crocodilul era din

ce în ce mai aproape. Am sărit în barcă şi am vâslit aşa cum nu am mai făcut-o.

Încă îi auzeam scâncetele ca venite din locuri urâte, din iad. Capul îmi zvâcnea

şi mi-am înapoiat prânzul mării. Mâncasem nişte fructe de mare.

Am luat jurnalul de călătorie şi am scris :

“ 28 iulie

Sunt din nou pe mare. Stomacul îmi e gol. Mai am câteva sticle de apă potabilă

şi biscuiţi pentru o viaţă. Vreau să scap din abisul acesta. Mă pierd pe mine şi simt

nevoia din ce în ce mai mult de linişte. Nu am mai vorbit de o lună şi îmi simt părţile

închegate de un sânge sec”.

Am început să ţip, apoi am dat cu capul de raftul cu cărţi din camera mea. Doar

un vis…

Stănilă Iolanda

Clasa a VII-a B

17

O poveste diferită Capitolul 1

- Te rog, te rog! Lasă-mă! Ce ţi-am făcut?

- Am spus să taci ! și își înfige colţii în gâtul meu. Îmi aud carnea despicându

-se. Imediat vasul de sânge nimerit începe să se dezvăluie. Simt cum viaţa mi se

scurge în jos pe piept, lăsând urme roșiatice.

- Ashleeey !

Și atunci mă trezesc. De ce oare visez în continuare același lucru? Același in-

divid, același loc, aceleași sentimente.

- Da, mamă! spun eu enervată de glasul ei.

- Coboară și mănâncă-ţi cerealele înainte să mergi la școală!

De ce se comportă de parcă i-ar păsa? Sau chiar își face griji pentru mine?

NU. Dacă i-ar fi păsat nu l-ar fi înlocuit pe tata cu naivul de Ian, fără să se gâ-

ndească cum aș suferi eu în asta.

Cobor în bucătărie repede, dar era deja plecată. Probabil și-a dat seama că

nu îmi dau prea mult interesul. Pe masă, găsesc un bilet, „Sunt împreună cu Ian într

-o excursie. Revenim poimâine. Ai grijă la ce faci și nu uita să mănânci!Te iubesc. –

Mama”

Normal. Cu Ian. “Te iubesc”?! Spune-i asta viitorului tău logodnic, nu mie.

Îmi mănânc cerealele, după care urc în camera mea și cotrobăi plictisită prin

dulapul meu dezordonat. Îmi iau o pereche de blugi, un tricou lărguţ și în picioare

tenișii negri. La mână, brăţara tatei, primită acum 3 ani, când aveam 14 ani. Îmi

verific facebook-ul și în câteva minute primesc mesaj de la Kristen, „Sunt jos.

Grăbește-te, întârziem !”

Așa că ies val-vârtej din casă, încui ușa, o îmbrăţișez pe prietena mea cea

mai bună și plecăm spre școală.

- De ceva zile, am vise foarte ciudate! spun eu serioasă.

- Iar Michael Jackon cu faţă de câine? și un râset amuzat și sarcastic se aude

din partea ei.

- Nu, Madonna! Cu un vampir, cred.

După câteva secunde de tăcere, Kristen bufnește în râs.

- Prea multe filme...și își ridică o sprânceană.

Schiţez un zâmbet fals, părând amuzată. Dar eram serioasă. Nu era un simplu

vis, o amestecare de gânduri lipite de creierul meu genial. Nu știu ce era, dar cu sig-

uranţă nu era așa stupid pe cât i se părea ei.

Ajung în faţa școlii. Deja văd cum colegii mei dragi s-au strâns în grupuri

care deja încep să chicotească asupra ţinutei mele.

Însă ceva mi-a atras atenţia. În mijlocul adunăturii de puștani, era un tip.

Același individ. Acelaşi chip, acelaşi aer misterios. Oare e o coincidenţă ? Nu cred.

Mâinile încep să îmi transpire și mă afund atât de tare într-o serie de întrebări fără

răspuns încât nu aud vocea lui Kristen urlând la mine. Îmi iau ochii de acolo și îmi

adun gândurile.

18

- Să mergem, spun eu.

Nu mă mai gândeam la ce zicea ea. Nu mai eram atentă la nimic din jurul

meu, nici la profesori.

A doua pauză. Era îmbrăcat în aceeași jachetă ca în vis, eram atât de concen-

trată la detaliile pe care le văzusem azi dimineaţă. În momentul acela am simţit cum

cineva s-a izbit în mine. Eram gata să îi zic vreo două, dar când i-am văzut faţa, mi-

am închis gura și am înghiţit în sec.

- Scuze, spune el la fel de confuz ca mine și parcă încercând să-și amintească

de unde mă cunoaște.

Sigur e el. Simţeam frică, deși eram conștientă că e imposibil ca el să fie vreo

creatură a nopţii. Și totuși știam că ceva era diferit la el. Nu aveam de gând să-l

bag în seamă.

Capitolul 2

Ajung acasă după o zi în care nu am vorbit cu nimeni. Eram în absolută

transă. Cum poate băiatul pe care îl visezi de o săptămână să fie real, când eu nu l-

am văzut niciodată până azi? Mă trântesc în pat și iar mă înec în întrebări. Chiar e

el? De unde e? Mă place? De ce păream cunoscută pentru el? În tot acest timp, nu

îmi dădeam seama că cineva bate la ușă cu disperare. Bocănitul era ca un tempo

muzical pe fundalul gândurilor mele.

REALITATEA m-a trezit când disperatul de la uşă bătea atât de tare în ușă

încât credeam că o dărâmă.

- Răbdare! spun eu ridicându-mă sictirită din pat.

Deschid ușa. Chipul parcă mi se topea și simţeam cum ochii lui albaștri ca

oceanul îi priveau intenși pe ai mei. Când mi-am dat seama că mă holbam la el, am

revenit la statutul de nepăsătoare.

- Ăăăă. Te cunosc?zic încercând să-mi ascund emoţiile

- Da. Și eu te cunosc. Pot să intru?

Ce a vrut să spună cu asta?!

- Mdea.

Și se așază pe canapeaua din sufragerie.

- Ce vrei?

- De ce îmi apari în vis mereu, Ashley?

Atunci mi s-au înmuiat picioarele și simţeam cum leșin. Dar m-am abţinut.

- Ce vis?

Își dă ochii peste cap.

- Amândoi știm foarte bine care vis, Ash. Ce vrei? Pentru ce vrăjitoare lucre-

zi?

După câteva minute de tăcere, am început să râd ca un copil de 3 ani.

- Vrăjitoare? Se pare că desenele animate din copilărie ţi-au lăsat ceva urme

pe creier.

- Știu ce visezi, ok? Eu te mușc, și apoi te transformi! Nu știu ce se întâmplă,

dar cu siguranţă vreau să aflu !

19

- Ce...transformare? Nu am visat decât că mă muști! am renunţat atunci la

faţa glumeaţă, m-am așezat pe canapea lângă el și mi-am pus capul în mâini. Nu

am nicio idee, probabil e doar o coincidenţă.

La auzitul vorbelor mele, s-a uitat urât la mine și mi-a șoptit: “Cu mine nu

există coincidenţe, fetiţo!”

Atunci nu știu ce s-a întâmplat, dar a ajuns lângă ușă în câteva secunde. Am

înghiţit in sec, și când se pregătea să plece, l-am întrebat vrând să par nepăsătoare:

- Deci nu o să-mi spui nici cum te cheamă?

- David.

Și a fugit. Normal, am ieșit și eu din casă și am început să mă uit după el, dar

era fără urmă. Parcă și-a luat zborul. Ce băiat!

Intru în casă și mă arunc în pat nervoasă. Mă uit pe tavan în gol, nu aveam în

minte nici un gând important. Așa că am adormit.

Am avut iarăși un vis ciudat, de data asta și mai ciudat. Eu cu David eram

împreună și ne -bleac-pupam. Doamne, ce dracu’ se întâmplă ?

Ipate Maria Teodora

Clasa a VI-a A

20

Linişte...

Linişte. Prima dată când e linişte. Singurul zgomot erau paşii mei. Timizi, uşor

apăsaţi, cu multă teamă. Pe o parte şi de alta erau dulapuri gri, vechi, dar cu aspect

îngrijit. În aer, se simţea mirosul a zeci de parfumuri de firmă. Pe umărul meu, se

apăsa greoi geanta plină de cărţi, pixuri, caiete. O geantă veche, găsită prin dulap,

rămasă de la sora mea. Geanta asta e o amintire dureroasă, dar e o amintire. La

sfârşitul coridorului era o uşă mare, cu inscripţia “Director”. Anul ăsta am trecut

des pe acolo.Dar nu acum. Acum încerc să ajung

la oră. Încerc să ajung în banca mea din

spatele clasei, fără să atrag atenţia cuiva. Fără să

aud iar comentarii dureroase, reci, primite de

la cei ce văd în mine doar o ciudată singuratică.

La oră, nu sunt con- centrată mai niciodată. Îmi

distribui toată atenţia spre caietul meu. Spre ceea

ce simt, ce gândesc, ce visez. Caietul acela mă

reprezintă. Bocancii mei se aud încet pe po-

deaua rece. Deodată mă opresc. Trag aer în

piept. Şi deschid uşor uşa. O linişte totală.

Aerul închis din clasă mă făcea să vreau să

o iau la fugă. Profesoara mi-a aruncat

privirea ei de “nu crezi că e târziu?” şi mi-a

făcut semn să mă aşez. Toate privirile acelea reci erau aţintite spre mine. Cu un pas

grăbit ajung în sfârşit la locul meu. Pe pervaz, era întinsă o pătură subţire de praf.

Când m-am aşezat, auzeam din spatele meu chicoteli, care erau adresate aspectului

şi comportamentului meu.

Câteodată mă gândeam că pur şi simplu ei mă văd diferit, dar uneori mi-aş do-

ri să nu fiu diferită, să nu suport eu tot.

Lecţia îmi era indiferentă. Pur şi simplu nu sunt concentrată la ce predă profe-

sorul. Eu învăţ mereu acasă. Acasă, unde nimeni nu îmi aruncă priviri dure, unde

nimeni nu scoate un chicot de fiecare dată când mă vede, acolo unde îmi găsesc li-

niştea. În fiecare zi, după ore, mă închid în cameră, dau drumul la muzică pe un vo-

lum scăzut, îmi găsesc un loc potrivit de stat şi învăţ tot ce ar fi trebuit să reţin în

clasă.

Fără să realizez prea repede, clasa rămăsese pustie, doar eu, în colţ, mâzgă-

lind paginile din vechiul meu caiet. Încet mă ridic, îmi strâng lucrurile împrăştiate

pe toată banca şi încep să mă pregătesc moral pentru următoarea oră.

Nane Andreea clasa a VI-a A

21

Regina nopţii Când am deschis fereastra, petalele zorilor inundaseră toată grădina. Camera se umplu instant de o mireasmă dulceagă, ceea ce mi-a trezit tot corpul. Am pregătit un ceai şi am luat o carte veche din seiful preţios din sufra-gerie. Am ieşit şi am poposit în balansoarul din grădină. Era un răsărit superb. O atmosferă exuberantă şi utopică. Simţeam cum puierilul meu suflet râde de bucurie şi se lăsa purtat de frumuseţea acelei dimineţ răcoroase de vară.

Ochii mi-ai scăpărat pe flori , mai exact pe o lalea al-bă ca prima zăpadă. Lângă aceasta trona o măiastră Re-gină a nopţii. Era atât de spe-riată, încât adoptase acelaşi stil de viaţă, se ascundea. Ca prin vis o auzeam ruându-se: “Preamărite Univers, fă să ca-dă din nou noaptea mea.” Am deschis cartea ca vrăjită, însă îndemânatica de mine o scăpă. Regina se agi-ta. -Regină, îmi pare rău! Am zăbovit, holbându-mă la cartea adormită pe iarbă. Dacă Regina se supărase? Cu gingăşie m-am apro-piat de dânsa şi i-am atins o petală, ce repede s-a retras. -Sper că nu te-am speri-at, prea tare, am reuşit să spun emoţionată.

Regina se clătina cu vântul. Mi-am reocupat locul pe balansoar şi m-am aplecat după carte. Am că-zut fără să simt ceva. Călătoream într-un abis negru. Deodată, Regina îmi apăru în faţă. Mă chema, am urmat-o grăbit. Am zburat ca o pasăre până când m-a oprit. În faţa noastră se desfăşu-ra o mică scenă, undeva pe o stradă.

Arhip Bianca, Clasa a VII-a A

22

- Imediat!

Şi o linişte înmormântală acoperă sala.

- Îndrăzneşti să nu asculţi ordinele?

- Da, nu vreau să te mai ascult. Ce aveţi de gând să faceţi?

- Oo, îţi spun eu ce o să fac. Eşti concediat!

- Cum?

- Exact, ai auzit bine. Adună-ţi lucrurile şi dispari din faţa mea!

- Dar eu sunt de neînlocuit!

- Aici greşeşti! Rolul tău va fi luat de fratele tău geamăn, Exclamaţia.

Semnul exclamării se uită lung la fostul său şef, apoi pleacă.

A doua zi sosi şi noul angajat.

- Exclamaţie, ştii de ce te-am angajat, nu?

- Da, domnule. Ca să fac treabă bună!

- Şi ai să faci?

- Desigur, domnule.

- Atunci, la muncă!

Şi şeful continuă verificarea treburilor.

- Două puncte, merge treaba?

- Merge, merge.

Cele Două puncte erau angajaţii preferaţi ai şefului.

- Linie de dialog, discută oamenii între ei?

- Să ştiţi că procentul de ieri a crescut cu 40 la sută!

- Aşa te vreau!

Se vede că semnele de punctuaţie au o viaţă grea. Dar,măcar primesc bani.

Aşa că le urez un mare, mare succes!

Lupu Ştefania, clasa a VII-a A

O viaţă complicată

Undeva, departe, într-un tărâm îndepărtat, convieţuiesc semnele de punctuaţie.

N-au mult timp de stat acasă, căci muncesc non-stop. Şeful lor, Virgula majoră,

nu este nici el un model pentru angajaţi. Locul ca muncitor i-a fost luat de fiul său,

Virgula minoră.

Cum spuneam, ei muncesc non-stop ca totul să fie bine. Vine şeful şi verifică

situaţia:

- Punctule, ceva nou?

- Nimic, şefu.

- Semnul întrebării, am o întrebare pentru tine: ai găsit nişte propoziţii ce au ne-

voie de tine?

-Da, şefu, dar sunt foarte multe.

- Ia-le în ordinea alfabetică! Mai gândeşte şi tu puţin!

- Mulţumesc, domnule.

- Semnul exclamării, am ceva să-ţi spun: înapoi la muncă!

23

Semnele cu defecte

Toate semnele de punctuaţie vor sa fie lăudate şi apreciate, însă fiecare are de-

fecte. Fiecare se consideră cel mai importante, iar restul nu mai contează.

Într-o zi, semnele de punctuaţie se întâlniră pe o foaie de hârtie:

- Vai! ce minunat sunt! Toţi scriitorii mă folosesc ca să îşi exprime sentimen-

tele. Am o mare importanţă! se laudă Semnul de exclamare, mai mândru ca nicio-

dată

- Cine? Cum? Tu? Nu cred! Eu sunt mai important, iar scriitorii curioşi mă

folosesc.

- Semnule de întrebare, eşti prea strâmb şi băgăcios! Nu eşti bine venit pe foaia

de hârtie! spuse Semnul de exclamare

- Hei! Aţi uitat de mine? Eu sunt mic, dar folositor! Dacă n-aş fi eu,

propoziţiile nu ar avea sens! se auzi cu un glas subţire, Punctul

- Ce să zic, micuţule? Eşti plictisitor, iar cei care te scriu s-au plictisit. Eşti un

amărât de punct, zice Virgula.

- Dragă Virgulă, ce faci tu? Şi ce dacă marchezi o pauză? Nu e nevoie să fii

scris pe foaie, oamenii pot face singuri o pauză ! glăsui Punctul.

- Eu cred că suntem cele mai bune pentru că trezim curiozitatea cititorilor gâ-

nditori, ziseră Punctele de suspensie.

După atâtea contraziceri, intervine preţiosul obiect “cartea”:

- Unde-s foi, acolo sunteţi scrise, deci sunt cea mai deosebită.

- Noi suntem cele mai importante aici! spuseră foile .

Au stat şi s-au certat, dar nu au văzut că după geam era un copac bătrân şi trist.

Atunci au realizat, că dacă nu ar fi copacii, nici ele nu ar exista.

Rotaru Robert, Clasa a VI-a A

24

Povestea pronumelui. Cearta pe avere

A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti! A fost o femeie foarte

bătrână, pe nume Gramatica. Aceasta avea nouă băieţi, unul mai deosebit decât celă-

lalt!

Primul era Pronumele Personal, foarte îngâmfat şi vorbea numai despre el! Al

doilea, Pronumele de Politeţe, era întotdeauna respectuos şi cu oricine vorbea i se

adresa cu “dumneavoastră”. Cel mai zgârcit dintre toţi era Pronumele Posesiv, care,

dacă cineva făcea o faptă mai bună şi-o asuma imediat! Al patrulea, Pronumele de-

monstrativ care întotdeauna îţi preciza cât de aproape sau de departe este o fiinţă sau

chiar identitatea şi cât de diferită este aceasta! Al cincilea, Pronumele Nehotărât care

nu poate niciodată să dea o indicaţie precisă asupra unui obiect sau persoană. Pronu-

mele Negativ era cel de-al şaselea copil şi mereu se referea la un obiect prezentându

-l ca fiind inexistent. Al şaptelea copil era Pronumele Interogativ care de fiecare dată

punea întrebări, al optulea, Pronumele relativ şi ultimul, dar nu cel din urmă… Pro-

numele de întărire! Gramatica muncea zi şi noapte, dar într-o zi, simţise că nu mai

are mult de trăit pe acest pământ, aşa că se duse la feciorii ei şi le spuse:

- Dragii mamei copilaşi, ştiţi că sunt bătrână şi de la toată munca pe care o fac

singurică m-am îmbolnăvit, aşa că Dumnezeu a decis să mă ia în Împărăţia Lui!

- Dar, mamă dragă… eu cum voi putea trăi fără tine?! întrebă Pronumele Perso-

nal.

- Lasă, fiul meu! Încă îi ai pe fraţii tăi!

Afară se întunecase şi toată lumea se duse la culcare. Însă dimineaţa următoare,

toţi s-au trezit şi au plecat la muncă, numai Gramatica zăcea în pat fără nicio suflare.

Atunci Pronumele Personal a decis să intre în cameră să vadă ce s-a întâmplat cu

mama lui. Când a văzut că Gramatica stătea nemişcată şi nici nu mai respira, a înce-

put să plângă. A stat lângă mama lui toată ziua, până când s-au întors fraţii lui, trep-

De fiecare dată, când se auzea uşa, Pronumele Personal tresărea şi asculta cu mare

atenţie paşii care se îndreptau spre camera mamei. Ultimul fecior venit a fost Pronu-

mele Interogativ care, neştiind de cele întâmplate intră în camera Gramaticii şi îi ve-

de pe toţi fraţii lui plângând.

- Ce aveţi, măi? De ce plângeţi? A murit cineva şi nu ştiu eu?! întreba Pronu-

mele Interogativ în glumă.

- Da… a murit cineva! Îi răspunse Pronumele Personal pe un ton foarte rece şi

cu lacrimi în ochi.

Atunci Pronumele Interogativ se apropie de pat şi când o văzu pe mama lui în-

cremenise şi izbucni în plâns… au decis cu toţii să o înmormânteze cât mai aproape

de casă ca să o simtă lângă ei tot timpul. Trecuse circa două săptămâni de la moartea

Gramaticii şi feciorii trebuiau să decidă cui îi rămâne casa şi celelalte lucruri care

aparţinuseră mamei lor:

- Gata! Casa este a mea şi punct! spuse Pronumele Posesiv.

- Cine a spus asta? întrebă Pronumele Interogativ.

- Eu însumi am construit-o cot la cot cu tata şi tu spui că este a ta? zice Pronu-

mele de întărire mai mult ţipând la fratele lui mai mare.

25

- Şi ce dacă? Dacă eu nu cumpăram materialele necesare pentru casa

aceasta, nu mai exista! spuse Pronumele Demonstrativ.

Şi uite aşa au început să se certe pe averea cea mai de preţ a mamei lor. Însă

nici acum nu au terminat această discuţie pentru că nu ştiu să ajungă la un numitor

comun!

Cel mai scump lucru dintre toate este Iubirea şi Prietenia, însă aceşti nouă fraţi

au uitat de ele demult…

Lupu Ştefania Maria

Clasa a VII-a A

Portretul

Se presupune că, familia îţi schimbă viaţa. Dar este un fir bine întins între a

schimba şi a influenţa o persoană.

O vedeam cum stătea în casă, întinsă pe pat şi cu o carte în mână. Se ridică

uşor apoi părul ei des şi rugniu i se răsfira pe spate. Lovi un raft cu creştetul apoi

urmă o avalanşă de cărţi.

Era nervoasă şi amuzantă, un comportament specific.Se zgâia la mine apoi îmi

ceru ajutorul.

Era sora mea.O fată ciudată ca un scaun şi amuzantă. Era o prinţesă, fiind

asemănată deseori cu fiinţe mistice. Ochii ei erau verzi-căprui iar corpul ei era mo-

delat.

Începu să râdă se târî până la mine. Se uită ţintă, apoi trecu mai departe.M-am

rezemat de perete.

Oare ştia ea că-mi schimbase viaţa? Simţul cult îl procurasem de la ea. Multe

voci le-am descoperit cu ajutorul său. De altfel şi persoane care mi-au schimbat tra-

iul la rândul lor.

Toate acestea datorită ei. Oare realiza importanţa ei?

Avea o rutină zilnică: somn, şcoală, mâncare, somn. Însă nu uita şi nu uită să

zâmbească. Este un alt lucru pe care l-am învăţat de la ea. Sora mea.

Stănilă Iolanda

Clasa a VII-a B

26

Refugiu

Camera personală… Pentru unii, poate fi un loc de refugiu. Dar, pentru alţii, poate fi cel mai neplăcut loc în care îşi pot petrece timpul. Eu sunt o persoană mai singuratică, deci, de multe ori îmi găsesc adă-postul acolo. După o lungă şi deprimantă zi de şcoală, mă simt minunat în cameră, singur. Pace şi linişte. Dar, când un gând, o faptă rea îţi trece prin minte, simţi perechea de ochi cum te priveşte insistent, te simţi cam gol în faţa lor. Camera îi lasă să te privească. Se dă la o parte, ca şi cum nu i-ar păsa de tine. Atunci, simt că sunt în cel mai neplăcut şi intimidant loc; o în-căpere nici mică, nici mare; cu puţină mobilă în ea, mai veche decât mine; cu pereţi de culoare albă. Patul, un lucru bun din acel loc, poate să-ţi fie un inamic puternic, care nu se lasă bătut niciodată. Multe aş vrea să schimb în ea, dar nu prea cred că se va schimba ceva prea curând. Această cameră este un adăpost transparent, prin care ochii nevăzuţi, te pot vedea oricând, oricum. Dar, în ciuda acestui lucru, ea este mereu ală-turi de tine: se află mereu acolo, numai tu o părăseşti. Un prieten, un refu-giu.

Andonesei David Clasa a VII-a A

27

Un gând

Stau. Mă uit la ceasul de pe perete care încet-încet îşi mişcă acul la o altă viaţă,

la o altă oră, la o altă minune! Gândindu-mă, săpând adânc în mine, uitând de toate

problemele, de toate clipele, de tot ce este în jur, simţeam că mă cuprinde o stare.

Dar totuşi ştiam că acea persoană e lângă mine, dar nu o puteam vedea.

Se auzea un zgomot, vântul îmi bătea în geam, simţeam încet-încet că mă

copleşeşte această stare, o stare care îmi descoperea cu totul o altă faţă.

Picioarele îmi tremurau, iar obrajii mei erau fierbinţi, nu îmi era cald, dar totuşi

parcă luam foc.

Nu mai aveam cuvinte, ce să mai spun, ce să mai rostesc. Pur şi simplu, starea

aceasta mă duce într-o altă lume, într-un alt univers. Clipele, momentele, vorbele,

sentimentele, gesturile, parcă, mi-au trecut prin faţa ochilor. Nu mai puteam...parcă

am rupt o parte din mine.

Am rămas singură, în această lume. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nicio fi-

inţă, nicio floare, nici măcar acea persoană .

O lacrimă îmi cade pe pământ, nu ştiu dacă este chiar pământ sau dacă este ceva,

dar totuşi am auzit, am simţit, am trăit prin acea lacrimă.

Se aud nişte paşi. Îmi era frică.

Ce se va întâmpla, cine vine?!

Aceste întrebări nu îmi dădeau pace.

Un loc al meu…

Of, of, of...Încă o compunere! Dar partea bună este că îmi place această temă!

În această temă trebuie să descriu un loc al meu adică, camera mea! Prima da-

tă voi începe cu sentimentele care îmi provoacă această cameră ...În primul rând, în

camera asta am multe amintiri şi bune şi rele… pe care aş vrea să le şterg dar, fac

parte din viaţa mea… deci nu voi face asta! Sentimentele pe care le am când stau în

această încăpere sunt multe şi unele nu le pot descrie în cuvinte… când îmi petrec

mai mult timp din zi aici sentimentele de bucurie, melancolie, tristeţe sau fericire mă

cuprind.

Arhip Bianca-Ioana

Clasa a VII-a A

28

Combinaţia perfectă

O fiinţă consumatoare de oxigen, cu părul lung, cu o coroniţă de flori albe ca

neaua, cu un costum mulat şi negru… se unduieşte în întuneric, apoi sare în golul

zgomotos, până în sufletul meu.

Prin erou putem înţelege… o persoană model care te salvează de la eşec, deve-

nind un mulaj greu de reprodus. Eroul meu este o fiinţă aleasă, combinată! Ea m-a

învăţat cum poţi ţine atât de mult la cineva şi să îl iubeşti necondiţionat aşa cum a

făcut-o ea în nouă luni, timp în care nu îmi ştia nici chipul. M-a învăţat cum să zâm-

besc şi cum să vorbesc, să apreciez puţinul pe care-l am. Sora mea face parte şi ea

din eroul meu. Ea m-a învăţat să iubesc cărţile, să râd de orice trebuie, să gândesc

liber şi să mă respect pe mine. Tatăl meu, pe de altă parte s-a implicat indirect în

viaţa mea de până acum. M-a ocrotit naturii şi iubirii faţă de natură. Bunicii mei, şi

în special străbunica mea, m-a învăţat cum să iubesc. Mulţi oameni mi-au inspirat

putere şi speranţă. Persoane pe care le admir şi nu le voi cunoaşte, probabil, în

veci; cântăreţi care au luptat pentru visul lor pe scenă; scriitori care şi-au înşirat

gândurile profunde cu sufletul, nu cu creierul; comici care au râs de tot şi de toate,

doar pentru a ne bucura şi scoate din tiparul omului de rând şi pesimist.

Eroul meu este un mic alfabet. În fiecare raion găseşti informaţiile dorite.

De la istorici la comici, de la comici la cântăreţi, de la părinţi la...

Însă chiar eu îmi sunt eroul, arareori.

Stănilă Iolanda

Clasa a VII-a B

Mască Albă

E roina mea a apărut cînd m-am născut. Ea a stat mereu cu mine cînd

eram mică. Cred că de aceea suntem atît de apropiate.

Ziua este obișnuită, cu multe probleme pe cap, cu succese sau pier-

deri, ea mereu zîmbește.

Asta vreau să dobîndesc și eu.

Are ochi căprui, plini de iubire ce aşteaptă mereu momentul oportun

să strălucească.

Noaptea, eroina mea, îmi face viaţa mult mai uşoară şi plăcută. Ştie

dinainte ce îi voi cere.

De multe ori nu ne înţelegem, dar trebuie să fim de acord pentru că

suntem o echipă.

Zîmbetul ETERN nu l-a avut dintotdeauna. Însă a fost nevoie să-l

creeze ştiind că doreşte să devină o eroină.

O respect deoarece e mereu înţeleaptă şi aşteaptă să fiu şi eu la fel.

Fiecare dintre noi o avem, dar trebuie să o găsim.

29

Luptă dacă nu...GAME OVER!

Bineînteles că fiecare om a avut un trecut, are un prezent şi va avea un viitor…

Cum va fi acesta contează de om si de personalitatea lui.

Noi, singuri câteodată ne putem schimba viitorul, ne putem schimba viaţa, fără

niciun ajutor din partea nimănui. Dar cum am spus, depinde de om. Uneori nici mac-

ar o vorbă bună nu ne ajută când suntem pe muchie de cuţit. Dar eu conştientizez

abia acum că au fost persoane care au venit si au plecat, după ce mi-au schimbat

viaţa într-un mod radical. Toate minutele şi secundele petrecute alături de acele per-

soane mi-au provocat mii şi mii de sentimente… Persoane bune care mă dispreţuiau,

persoane pentru care eram disponibilă doar în acele momente când aveau nevoie de

mine, nu mulţumesc...dar nu am nevoie de aşa

ceva! Doar dacă pomeneşte cineva numele lor

mi se face rău sau îmi vine să plâng. Dar de ce

să plâng pentru persoanele care nu mi-au fă-

cut nici un bine?! Nici măcar nu merită lacri-

mile mele! Pot spune că profesorii, familia şi

prietenii mi-au arătat cine sunt cu adevărat şi

au fost mai mulţi oameni care îmi spuneau de

fiecare dată

când aveau ocazia: ”Într-o lume egoistă, nu-

mai egoiştii reuşesc!” şi dacă stau şi mă gân-

desc bine… au avut mare dreptate! Există per-

soane care mă cunosc destul de bine şi ştiu ce

am pe suflet chiar dacă nu spun, dar când şi

acele persoane îmi întorc întorc spatele, şase

cuvinte îmi răscolesc mintea.

Întorc spatele, şase cuvinte îmi răscolesc

mintea: “Într-o lume egoistă numai egoiştii

reuşesc!”. Uneori vreau să fiu invizibilă sau

chiar mai bine… să nu mai exist! Dar bineîn-

ţeles că asta ar însemna o înfrângere pentru

mine şi o victorie pentru duşmani. Uneori aş vrea să le mulţumesc pentru puterea pe

care mi-au dat-o ca să lupt… să le mulţumesc pentru toate criticile şi pentru toate

jignirile pe care le-au adus la adresa mea...pentru că şi aceste insulte sunt ajutătoare,

acestea îi pot arăta unui om cât de diferit este şi că poate să lupte! Eu una nu mă aflu

printre persoanele care dacă le răneşti o dată rămân rănite….

Ba din contră! Jignirile mă fac să lupt în continuare pentru că viaţa este aseme-

nea unui joc... Dacă joci bine cărţile, câştigi! La fel sunt şi eu, o luptătoare! Dacă

pierd o rundă înseamnă că pierd tot jocul… şi pentru mine este ca şi cum ai spune

GAME OVER!

Lupu Ştefania Clasa a VII-a A

30

Ala, bala, portocala!

Ala, bala, portocala,

Ieşi bădiţă la portiţă

Că te aşteaptă Talion,

Cu tichie de frânghie,

Cu pană de ciocârlie,

Cu căruţa Radului

În mijlocul satului.

Clanţ, zbanţ,

Dorobamţ, cioc,

Treci la loc!

Tanasă Carla

clasa a IV-a A

31

Teii...

Teii...

Arborii cu ochi de chilimbar

îl așteaptă pe El, pe Eminescu.

Din ei a rupt El floarea viselor,

spre ei și-a întins brațele

ca să culeagă stele.

Teii...

Arborii i-au strecurat în suflet

setea de eternitate, de repaos.

Cu ei și-a stâmpărat durerea

nedezlegatelor întrebări și a dezamăgirii.

Teii...

În nopțile de iarnă

îl așteaptă din tărâmul nemuritor,

să-l îmbrace într-o manta de flori

pe El, pe Eminescu.

Zaharia Iuliana

Clasa a VIII-a A

32

Viaţa - patru anotimpuri

Stăteam acolo, dar, totuşi parcă eram în altă parte. Ştiam. Ştiam că voi începe din nou să de-

raiez spre alt loc, o altă fantezie de-a mea.

Doamna profesoară vorbea şi o priveam aparent atentă, dar totul începuse să se înceţoşeze.

Vocile din jurul meu semănau din ce în ce mai mult cu murmurul izvoarelor. Parcă totul dispărea.

Mă trecuse un fior şi începusem să mă simt ca în clasa întâi. Acel sentiment minunat, când visul ţi

se îndeplineşte, când învăţătorii sunt amabili, când întâlneai colegi şi imediat eraţi prieteni. Când

natura ne era cel mai bun prieten, atunci când singura noastră grijă era să nu cumva să ne supărăm

părinţii. Atunci când zâmbetul ne era sincer şi ochii noştrii străluceau de fericire. Sentimentul ace-

la incredibil prin care trăiam ca şi când ziua de mâine n-ar mai exista.

Soarele care încă mai pălea mi-a întrerupt delirul. Încă un fior mă trecuse, dar de data asta

era diferit. "Ah! Vara!" mă gândisem eu, conştientizând că eram în mijlocul toamnei.

Ştiam ce o să se întâmple. Luasem creionul în mână. Deci, da, aveam dreptate. Începusem să

desenez, dar nu ştiam exact ce. Doar...simţeam. Simţeam

creionul zgârâind foaia. Mă gândeam "Mulţi suferă pentru

frumuseţe."

Priveam inconştientă banca lucioasă pe care se re-

flecta lumina orbitoare a soarelui. O priveam încontin-

uu, nu mă puteam opri, iar mâ- na mea încă mai desena.

Începeam să mă pierd în auriul acela strălucitor. Atunci,

am simţit o străpungere în ochi.

M-am trezit sub un copac înmugurit. Lângă fiecare mu-

gur roz şi catifelat se vedea o frunză timidă, de un verde

crud, luminată de regele ce- rului.

Eram aşa de ocupată ad- mirând copacul micuţ, încât nu

observasem că mă micşorasem! Aveam palmele mici şi nişte

papuci drăguţi care se asortau cu fusta mea pe care o purtam

la cinci ani. Nu-mi venea să cred ochilor. Îmi plăcea trecu-

tul, dar de aceea se numeşte "trecut", trebuie să rămână aco-

lo. Mi-am adunat toate puterile şi am tras un şut în acel copac.

După ce am realizat ce am făcut, am întins palma, de parcă i-aş fi alinat cumva durerea. În palmă,

mi-a căzut o frunză. M-am holbat la ea câteva clipe, apoi începusem să ameţesc. Printre genele

greoaie, mi-am văzut părinţii alergând spre mine. Am deschis ochii speriată. Eram întinsă pe iarbă.

Auzeam pe lângă mine glasuri de copii. Primul instinct a fost să-mi verific hainele. Aveam pe

mine maieul meu preferat pe care îl purtam la zece ani.

M-am întors şi am văzut un copac. Un copac asemănător cu cel anterior, numai că era mai

mare şi ramurile împodobite cu frunze mari arătau ca penele strălucitoare ale unui papagal care-şi

întinde aripile măiestre .

Dincolo de acel copac, am văzut ochii albaştrii-strălucitori ai lui Andrei şi am auzit râsetul

colorat al Cristinei.

Ce frumos arătau! Eram din nou mici! Era din nou vară!

Alergam spre ei, dar ceva nu era în regulă...Mă rugam să nu se termine tocmai acum pentru

că ştiam ce urmează.

O adiere de vânt mi-a adus o frunză pe umăr, apoi...nimic.

Când am redeschis ochii totul era ruginit. Cel puţin, aşa părea.

Eram pe aceeaşi câmpie întinsă şi lângă acelaşi copac. Numai că era atât de linişte! Totul era

pustiu. Copacul părea atât de înfiorător. Crengile, parcă, formau un monstru cu braţele lungi şi

subţiri ca din filmele de groază. Iarba era uscată. În ciuda peisajului, cerul era atât de senin.

M-am uitat în jos, spre picioarele mele. Aveam în picioare adidaşii primiţi cadou de la mama

la majoratul meu.

Stănilă Iolanda, Clasa a VII-a A

33

"Deci, când eşti adult, când ai mai mult ca niciodată nevoie de cineva, atunci te părăsesc

toţi." Asta gândeam când mă uitam la câmpia goală.

M-am aşezat sub un copac strângându-mi genunchii la piept. În poale, îmi căzuse uşor ulti-

ma frunză din copacul muribund. Am luat-o în palmă. O singură lacrimă a căzut peste frunză dis-

trugând-o. O lacrimă greoaie a spulberat-o.

Am închis ochii sperând că o să mă teleportez altundeva. După câteva clipe, m-a luat som-

nul.

Mă simţeam amorţită, somnoroasă. Mă trezeam. Am deschis ochii apoi mi i-am mijit. Mi-am

ridicat capul de pe masă. Mă aflam într-o casă. După ce mi-a revenit vederea, am privit în jos. Pe

acea masă, sub capul meu era un desen: o frunză. Pe ea era o lacrimă. În jurul ei totul începea să

ruginească.

M-am dus cât de repede am putut la oglindă. Am văzut o tânără de douăzeci de ani, ceea ce

era diferit de ce vedeam în propriile palme: bătături. Când îmi atingeam faţa, era plină de riduri.

Uşa era deschisă, iar lumea pe care o ştiam era distrusă. Nu era cale de întoarcere.

Afară ningea peste copacul cu care am crescut. Totul era alb ca în poveşti. Speram să nu în-

cep să visez din nou. Cea mai mare frică a mea a fost să nu-mi irosesc viaţa. Şi iată că viaţa mi s-a

scurs în patru anotimpuri. Toată viaţa n-am făcut decât să-mi înfrunt frica. Mi-am privit rezumatul

vieţii.

Şuieratul ibricului de pe aragaz mă oprise din gândit. Când l-am luat de acolo, două fetiţe

drăguţe au dat buzna peste mine strigând la unison:

- Ce s-a întamplat, bunico ?

Am răspuns fără să vreau:

- Nimic. Iar am adormit uitându-mă la desenele mele.

După câteva clipe de linişte asurzitoare, am murmurat:

- Poate că nu mi-am pierdut viaţa degeaba...

- Poftim? întrebă fata cea mai mică.

- O să înţelegi când o să creşti mai mare.

Fata îşi schimbase zâmbetul cu o expresie dispreţuitoare.

-Ah! Uram când cineva îmi spunea asta! am gândit eu cu voce tare, mai mult pentru mine.

Plugaru Denisa

Clasa a VII-a A

Visul minunat Într-o zi obişnuită de primăvară, m-am trezit într-un hotel de pe o insulă fermecată unde soarele desfăta oamenii, valurile mării erau din lapte... Deodată vine un servitor, un vultur îmbrăcat cu un costum. M-a întrebat dacă am nevoie de ceva şi ce voi purta la concert, numit “Apusul Soarelui”, ce va începe la ora 20.30, în Sala de mese, iar apoi i-am arătat o rochie din cristale. S-a îndreptat spre şifonier. Când l-a deschis, erau tot felul de rochii lungi, scurte, ne-gre, rozalii şi papuci cu toc. Mi-a înmânat o pereche de pantofi verzi. Vulturul m-a invitat la masă, însă eu am refuzat. Apoi am ieşit afară şi am văzut că-ţeii făcând cumpărături, pisici în pensiunile lor şi tot felul de animale făcând lucruri speci-fice oamenilor. Când a venit timpul spectacolului şi am urcat pe scenă, mi-am auzit numele de peste tot. Cu ce se poate asocia sufleteşte un concert cu fanii nerăbdători strigându-ţi numele? Dar chiar atunci când ar fi trebui să cânt, m-am trezit pregătită să plec la şcoală. Din păcate, acesta a fost un vis frumos despre o insulă fermecată. Musteaţă Cecilia clasa a V-a B

34

Sfârşitul zilei de ieri, azi şi mâine...

Timpul cinei venise. Pe cerul vineţiu doar o ultimă şi timpurie rază de soare se

zărea de la fereastră.

Mama ştia că era timpul. Era timpul să se adune, să treacă peste toate şi să-şi li-

pească un zâmbet forţat pe faţă. Trebuia.

Uşa se deschide larg şi zgomotos în timp ce glasuri năzdrăvane de copii se au-

zeau venind.

“Ei sunt”, îşi spune mama trăgând aer în piept, încercând să-şi încetinească bă-

tăile inimii. Sam şi Lucy. Asta este. Zâmbetul îi apăru dintr-o dată pe faţă. Dar nu

pare aşa forţat. Făcea paşi mici şi graţioşi parcă dansând ca o balerină. Poate nu se

prefăcea întotdeauna. Poate copiii ei chiar o fac fericită.

Bunica li se alăturase. Lucy părea surprinsă de ceea ce îi spunea bunica ei iubi-

toare. Sam dădea din picioare nerăbdător.

Aşa se încheia o zi aparent frumoasă. Dar mama mereu spera. Poate, poate...

Morariu Ana Maria, Clasa a V-a B

35

Interviu cu Băicănescu Luca, câstigătorul

Concursului de Artă Fotografică Photolife de două ori consecutiv!

Photolife este un concurs de fotografie organizat de Şcoala Gimnazială “Elena

Cuza”, Iaşi din luna septembrie. Numeroase fotografii ajung lunar la organizatori, pe

adresa de facebook a bibliotecii şcolii sau pe adresa de email…

“Suntem foarte mulţumiţi de ecoul pe care l-a avut acest concurs în rândul ele-

vilor noştri, animându-i şi pe cei foarte mici, de la clasele primare” au afirmat organ-

izatorii

Luca Băicănescu, elev în clasa a VI-a A ne-a acordat un interviu pe această

temă. Are o fire pozitivă, foarte sociabil, încercând să se înţeleagă cu toţi oamenii.

Are un blog personal cu tematică artistică. Este

pasionat de lecturile de călătorie, fotografie. Pe

viitor, îşi doreşte o carieră în fotografie, poate să

călătorească în jurul lumii şi să o imortalizeze în

imagini.

- Bună Luca, tu eşti câştigătorul cu două

fotografii în cadrul concursului Photolife. Ce te-

a determinat să participi la acest concurs ?

—Bună şi ţie. În primul rând, părinţii m-au mo-

tivat, dar şi pasiunea pentru fotografie. Am

simţit nevoia să arăt cuiva pozele amatoare,

făcute cu un telefon de doar 8 megapixeli şi

câteva programe de editare. Voiam să câştig la

un concurs la care aveam încredere că puteam.

- Foarte interesant. Ce poţi spune despre fotografille pe care le-ai realizat?

- Pot zice că le acord mult timp, şi chiar renunţ la alte activităţi ca să pot să le

fac cum trebuie. Pun mult suflet în ele, şi încerc să transmit ceva.

- La ce te-ai gândit când ai realizat aceste fotografii?

-La perfecţiune, puritate, calitatea fotografiei. Pur şi simplu îmi place să foto-

grafiez orice, mai ales lucrurile mici care nu sunt văzute de oricine. Când le realizez,

mă eliberez, mă simt mai bine.

- Ştii că următoarea temă este “Lumini”. La ce te-ai gândit pentru aceasta ?

- Rămâne un secret, vei vedea!

- Cum alegi locul şi unghiul fotografiei ?

- Locul trebuie să fie natural, frumos, iar de unghi e

destul de aleatoriu, mai mult cum îmi vine.

- Cum te simţi ştiind că ai câştigat de două ori con-

secutiv ?

- E logic să mă simt foarte bine, la un nivel superior

faţă de ceilalţi participanţi, mândru de mine şi ce am

făcut.

36

Eu cel puțin sunt o mare iubitoare de filme Dramă, deoarece pe mine personal

tipul ăsta de filme mă sensibilizează și mă marchează.

Un film care m-a făcut să plâng și care mi-a plăcut extrem de mult este 3 Metros so-

bre el Cielo (3 Metri Deasupra Cerului), o combinație de dramă – acțiune –

romance. Probabil ați auzit de acest film până acum.

Este vorba despre un băiat , de gen bad-boy,pasionat de motociclete, care se îndră-

gostește de o fată mai tânără decât el, cuminte și la locul ei. Povestea lor de dragoste

continuă cu multe suișuri și coborâșuri.

Drama începe la certurile lor, dar mai ales la momentele în care prietenul cel mai

bun al băiatului moare într-un accident de motocicletă.

Merită vizionat !

Ipate Teodora, Clasa a VI-a A

Opincuţa

Totul a început acum 4 ani jumătate, când eram în clasa a doua. Doamna

învățătoare ne-a anunțat de înscrierile care se făceau la dansuri populare, iar eu am

vrut să merg. Mama era foarte încântată, și încă este.

Numele de Opincuța l-am ales dintr-o pură întâmplare. Nu știam cu ce nume să

ne prezentăm la un concurs și doamna învățătoare Luminița ne-a numit astfel.

În acești 4 ani și ceva, pe lângă dansurile pe care le-am învățat, am prins multă

expierență. Astfel, ne putem descurca în orice situație la orice spectacol!

Poate că dansurile moderne, breakdance-ul sau streetdance-ul sunt mai cu-

noscute, dar dansurile populare țin de tradițiile noastre și trebuie apreciate. De ase-

menea, sunt mai grele dansurile populare decât celelalte.

Nu mereu mergem cu mare veselie la repetiții, sau

foarte energici. Dar imediat ce începem încălzirea,

devenim gata de treabă. În sala noastră, este mereu o at-

mosferă plăcută, maestrul nostru coregraf, Petre Șușu,

fiind mereu calm și blând cu noi.

Dansurile pentru mine înseamnă un mod de ocu-

pare a timpului liber, o ocazie de a pune în valoare anu-

mite calități, și o activitate care mă menține !

Ipate Teodora, clasa a VI-a A

Ah! Dansul, o artă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Oamenii încă mă întreabă

de ce am ales acest tip de dans. Ei bine, pentru că ador să sar şi să strig o oră cu fus-

ta pe mine. E grozav! Dar şi pentru colegii mei, talentaţi, frumoşi, uneori încăpăţâ-

naţi!

Când urc pe scene, mari sau mici, am emoţii la pregătirea de intrare. Dar când

muzica răsună, acestea, emoţiile se leapădă de mine şi găsesc şi ele un scaun să ur-

mărească spectacolul. Veselie, agonie, suspans… Toate acestea se aşează pe mine în

timpul dansului, fac parte din mine.

Rotaru Robert, clasa a VI-a A

37

Mă numesc Denisa şi îmi place să desenez. Consider că prin

desen îmi exprim sentimentele, trăirile...tot. Afişul este câştigător

la Concursul “Alege este dreptul tău!” Pe viitor încă nu m-am

hotărât pe ce drum voi păşi, dar cu siguranţă nu mă voi opri nici-

odată din desenat.

Demisa Plugaru

Clasa a VII-a A

38

39

Teatru…un simplu cuvânt pentru cei care nu ştiu cât efort depune un actor. Nu

spun eu că sunt o adevărată actriţă, dar totuşi poate voi fi una! Niciodată nu se

ştie ce îţi rezervă viitorul. De mai bine de 2 ani fac parte din trupa de teatru a

şcolii - ARIPI DE ACTOR. Nu ştiu cum aş putea să-mi exprim trăirile atunci

când urcăm pe scenă, când participăm la diverse concursuri, însă ştiu că atunci

când obţinem un rezultat foarte bun, toată munca nu e în zadar. Numai când

eşti pe scenă...TU—actor în devenire, emoţiile sunt UNICE.

Lupu Ştefania, Clasa a VII-a A

40

Cartea sau tableta?

De ce o tehnologie şi nu cuvinte scrise de mâini alese?

În ziua de astăzi, copiii de la vârste fragede, ştiu cum să mânuiască telefoane

inteligente şi laptop-uri performante.

Vina lor sau vina noastră?

Din punctul meu de vedere, generaţia noastră de copii este primită efectiv în

tehnologie. Pe parcurs, mediul în care trăiesc, este împânzit de aparate.

Din păcate, nu mulţi au norocul la o familie cu minimul de cult pentru carte

sau cât să-i facă să-şi trăiască copilăria cu basme şi poveşti, cu zile pline de puritate.

Ce mi se pare trist este că mulţi copii pierd bucuriile vieţii de prichindei.

În urma numeroasele dezbateri pe această temă, a îngrijorării profesorilor că

elevii nu mai citesc, redacţia revistei noastre a iniţiat o anchetă. Astfel, toţi elevii şi

profesorii au completat chestionare, iar rezultatele vor fi prezentate în continuare.

70% au ales cartea

După interpretarea rezultatelor, am observat că 70% dintre elevii noştri preferă

să citească o carte în format tradiţional decât electronic. Acest lucru se datorează şi

concursurilor pe tema lecturii la care sunt invitaţi elevii să participe, Campionatul de

lectură, dar şi a medierii lecturii de către elevii de la gimnaziu pentru cei de la învă-

ţământul primar. “Să recomanzi o carte unui elev de clasa a doua devine o mare res-

ponsabilitate şi pentru tine. Eşti obligat să citeşti şi mai mult! Dar îmi face plăcere!”

ne-a răspuns cu amabilitate un elev din clasa a VI-a.

Şi totuşi de ce preferă cartea?

“Tableta este foarte obositoare pentru ochi, iar cartea are file pe care le poţi

simţi, are un miros aparte”.

“Îmi cumpăr periodic cărţi pentru colecţia mea. Îmi doresc să am o bibliotecă a

mea, care să mă vegheze şi să mă ocrotească de plictiseala zilei”.

Daţi o tură prin bibliotecă, luaţi o carte şi ieşiţi într-un parc. Luaţi-vă o carte,

oricare ar fi aceasta şi citiţi-o!

Stănilă Iolanda, Clasa a VII-a B

Veşnicia satului

Satul era vechi de mii de ani. Mulţi oameni şi-au lăsat paşii pe pământul uscat

ce-l ţinea. Clădiri antice îşi au rămăşiţele prin diferite locuri, în timp ce parcurile

găzduiesc lătrând copacii, mai vârstnici decât tine, cititorule.

Strămoşii au lăsat legende şi poveşti vechi cunoscute de toată lumea, cerul a

capturat privelişti uitate, magazinele rare de odinioară s-au transformat în locuri

arhipopulate, mari sculptori şi-au lăsat amprenta prin statui, picturi şi clădiri de o

frumuseţe nemaivazută.

Păsările îşi amintesc de bunătatea oamenilor şi de bunicul ce le dădea mânca-

re.

Dealurile sunt pustii, câmpiile la fel. Acum, străzile sunt pline.

Un sat ce a început veşnicia, neştiind că nu o mai poate opri.

Un sat… arhaic.

41

Hoţul de cărţi de Markus Zusak

Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului Munchen. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar -Kommunist-, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcusul călătoriei, Moartea îi face vizită băieţelului şi o observă şi pe Liesel. Viaţa lui Liesel se schimbă, atunci când, la mormântul fratelui său găseşte un lucru ascuns bine. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi cuvinte pentru Liesel.

Hoţul de cărţi este o carte inspirată din istoria Germaniei înintea celui de-al doilea război mondial.

Ţi-o recomand cu plăcere, nu o vei mai lăsa jos, îţi garantez. Lectură plăcută!

Jocurile foamei

Suzzane Collins

Douăsprezece districte, un Capitoliu şi un

joc pe viaţă şi pe moarte.

Într-un viitor postapocaliptic, peste ruinele

unui continent cunoscut odată ca America de

Nord se întinde naţiunea Panem. Ca simbol al

puterii Capitoliului asupra celor douăsprezece

districte conduse cu o mână de fier, în fiecare

an, este organizat un concurs sadic şi sângeros –

Jocurile Foamei. Douăzeci şi patru de adoles-

cenţi sunt luaţi de lângă familiile lor si aruncaţi

în luptă, pe viaţă şi pe moarte, televizată în di-

rect şi urmărită cu frenezie. Doar unul dintre ei

42

Luiza Textoris de Corin Braga

Luiza Textoris este o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici căreia îi place atât de mult să viseze. Fascinată de vise, aceasta încearcă să trăiască prin ele, confundând visul cu realitatea. Stările de somn paradoxal şi apoi de trezie paradoxală creează o arhitectură etajată, cu planuri suprapuse şi încrucişate. Romanul uneşte vizionarismul psihedelic romantic cu universurile virtuale postmoderne. Dacă eşti amator de vise, îţi recomand să citeşti cât mai repede această carte. Părerea mea este că, dacă visezi trăind, e cam complicat. Lectură plăcută!

Miracolul suprem: cuvântul

Lumea, aşa cum este ea, şi aşa cum o vedem noi, este făcută

din miracole, Cerul, soarele, iarba, merii sunt miracole. Dumne-

zeu, cât şi noi, am creat o lume miraculoasă.

Cuvântul, este unul din miracolele omului. Cuvântul este ce-

ea ce oamenii au creat pentru a putea înţelege totul mult mai bine.

Fiecărui obiect, gest, stare, mişcare, simţ, fiecăruia îi sunt

acordate câte un cuvânt. Cuvântul este modalitatea omului de a

interacţiona cu semenii săi, de a se face înţeles faţă de ei. Dacă nu

ar exista cuvântul, totul ar fi mult mai neclar, ar fi mai mult haos

între oameni. Cuvântul ne aduce în stadiul de înţelegere, ne ajută

să vedem totul mult mai limpede.

Miracolul cuvântului este pentru a trăi mai bine, mai frumos.

Stănilă Iolanda

Clasa a VII-a B

Sub aceeaşi stea

de John Green „Sub aceeaşi stea” de John Green este o carte pentru toate vârstele cu o poveste comună, pot spune, dar o idee atât de frumoasă. Hazel, o fată de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost „în faza terminală”. Însă când fermecătorul Augustus apare în viaţa sa, la întâlnirile grupului „plângăcios”, ea se schimbă radical. Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cono-metru în care învaţă ce înceamnă să iubeşti. Pe mine, m-a sensibilizat enorm, ajungând să ter-min o cutie de şerveţele. Povestea fiind cu tâlc, vă poate schimba perspectiva de viaţă.

Lectură plăcută!

43

Spovedanie la Tanacu de Tatiana Niculescu Bran

“Spovedanie la Tanacu” de Tatiana Niculescu Bran, este o carte plină de tâlc şi de mister. O carte legată indirect prin nume de religie, acţiunea petrecându-se la mănăstirea Tanacu. Irina, o fată nu tocmai bogată, pleacă la mănăstire, la prietena sa, unde vrea şi ea să se căiască. În urma spovedaniei, aceasta începe să aibă nişte manifestări ciudate, care au fost asociate de medici, ca fiind afecţiuni legate de schizofrenie. Însă preotul şi celelalte călugăriţe consideră că Irina este posedată de diavol. Doctorii încearcă să o vindece cu medicamente, iar cei de la mănăstire cu exorcizări şi slujbe speciale. Spovedanie la Tanacu este o carte ce a inspirat filmul După dealuri-Beyond the Hills în regia lui Cristian Mungiu, film dublu premiat la festivalul de la Cannes 2012. Această carte m-a marcat şi de aici reiese că mi-a plăcut foarte mult şi merită cu adevărat citită. Aşa că ţi-o recomand cu drag, dragă cititorule.

Lectură plăcută!

Spulberă-mă de Tahereh Mafi

„Spulberă-mă” de Tahereh Mafi este o carte asociată, de mine, cu o carte puţin paranormală. O trilogie bine scrisă.

E genul de carte care ţi se pare puţin peste măsură. Eu, cel puţin, am crezut că este o poveste cu vampiri şi am criticat-o aspru. Dar prea multe despre mine.

Juliette, o adolescentă de numai 16 ani, cu o putere de neexplicat, una chiar mortală, este personajul principal al acestei minunate cărţi. Juliette se consideră un monstru pe două picioare, care a omorât accidental pe cineva, trâind cu această groază, de a nu atinge pe nimeni.

Dacă eşti amatorul suspansului, acţiunii şi veşnicului romantism, trebuie să te apuci cât mai repede de ea. Am vestea proastă însă că, această carte a apărut doar într-un singur volum, primul volum mai exact. Îţi gar-antez că vei aştepta cu sufletul la gură următoarea carte, ce va apărea la în-ceputul anului viitor.

Lectură plăcută!

44

Spune NU drogurilor!

Ştii sau nu ştii prea multe despre droguri,este bine să fii informat.Este bine să găsim

alternative, să profităm de ocaziile în care ne putem petrece timpul liber într-un mod

frumos şi sănătos.

Proiectul Naţional,, Sportul contra droguri,, a creat oportunitatea elevilor să demon-

streze cât de important este pentru ei să participe la activităţi extracurriculare, să fa-

că sport pentru a socializa, să participe la diverse competiţii şi nu în ultimul rând

pentru a păstra sănătatea. Pe 7 APRILIE 2014, elevii şi cadrele didactice au creat un

cadru propice prin care lanţul uman transmite mesajul şi dorinţa acestora de a

practica sportul contra consumului de droguri.

Fii şi tu alături de ei ! Îndemnul lor poate fi interpretat din fotografiile alăturate!

Consilier educativ,

Prof. Maricica Manole

45

46

47

48

49

În fiecare sâmbătă, la amiază, băiatul Nicuşor venea sărind într-un picior de la casa părin-ţilor. De la poarta înveşmăntată în iederă, se simţea un miros îmbietor. Bunica scotea din cup-tor plăcinta cu afine şi brânza dulce. Era desertul lui preferat şi bunica îşi găsea mereu timp să-şi răsfeţe nepotul. Dar nu şi în sâmbăta asta. De data asta, cuptorul s-a stricat. Păm păm păm păm. - Aoleu!I oane! - Ce s-a întâmplat, Lili? - S-a stricat cuptorul!!! - Păi, eu ţi-am zis să cumperi cuptorul de la Dedeman, dar tu nuuuu, tu batman batman. - Acum ce o să fac? Nepotul o să vină în 20 de minute! -Du-te la Ileana, vecina că ea are cuptor de la Dedeman. Că tu nuuu, tu batman batman. - Bine o să mă duc! Tu ai grija să vorbeşti cu nepotul. - Bine. Şi după 10 minute, bunica a ajuns la vecina, chiar dacă erau faţă în faţă. - Ileano!!!!!Ileano!!!!! - Da, da, da, vin acuma. Ce s-a întâmplat, Lili? - Păi, vroiam să fac prăjitura preferată a nepotului şi s-a stricat cuptorul. - Păi, tu nu vroiai să iei de la Dedeman, tu batman batman. - De unde ştii? - Păi câteodată vorbesc cu Ion, soţul tău….nu este ciudat. - Bine, vrei să mă ajuţi cu prăjitura? - Sigur, vecino, adu-ţi ingredientele şi vino înapoi. - Aaaaa! Mulţumesc, Ileano! Şi bunicuţa s-a dus fuguţa, fuguţa. Când ajunse, nepotul era cu bunicul şi vorbeau: - Și i-am spus lui bunică-ta să ia cuptor de la Dedeman, dar ea batman batman. - Despre ce vorbim? - Gata, am rezolvat. Mă duc să iau ingredientele. - Bine, spune bunicul. - Auzi, dar de unde știe Ileana de unde am cumpărat cuptorul? - Câteodată vorbesc cu ea…. nu e ciudat. - Ce s-a întâmplat, bunico? întrebă nepotul. - Nimic, nepoţelule.Vorbește cu bunicu în continuare. - Bine. Și bunicuţa și-a luat ingredientele care au trebuit și s-a dus la vecină. - Ileano!!!Ileano!!! - Stai puţin că am căzut... - Bine, zice bunica. Și bunica a stat și a așteptat o oră. - Ileano!!! - Intră, ușa-i deschisă! - OK. Dar ce-a durat așa de mult? - Că... - Și te-ai rănit? - Nu. - Hai să facem prăjitura!

Păm,păm,păm,păm...

50

Între timp, la curtea bunicilor: Și când am scos peștele din apă, numai n-am vazut cum curg maţele ca și o cascadă. Înapoi la vecină…. - Așa, acum, vecino, te-am ajutat! Acum du-te cu prăjitura înapoi la nepot. - Ooo, mulţumesc, Ileano. - N-ai pentru ce! Bunica s-a dus în curte. - Gata, nepoţelul bunicii! Ți-am terminat prăjitura! - Mulţumesc, bunico. Și când băiatul gustă din prăjitură: - Bunico! - Da? - Asta este o altă prăjitură. - Oooo, scuză-mă. - Păi tu te-ai grăbit! Eu ţi-am spus, tu nu, tu batman, batman! spune bunicul. - Oricum, bunico, îmi place și asta! Și așa bunica, în fiecare sâmbătă, îi făcea ambele prăjituri.

Chirvase Alexandru, Clasa a VI-a A

Tatăl...şi fiul

Trăia odată o familie ciudată pe Strada Ciudăţeniilor. Aceasta era formată dintr- o mamă, un fiu şi

un tată anormal ce făcea numai prostii şi spunea chestii aiurea.

“Bărbatul’’ familiei dădea numai sfaturi proaste fiului său. Ca de exemplu:

“Fiule, să nu ieşi niciodată pe geam din casă, că te prinde poliţia!” sau:

“Băiete, să nu cauţi niciodată prin gunoaiele mamei, că te prinde poliţia!” ori preferata mea:

“Fiule, să nu faci niciodată pâine prăjită că te prinde poliţia!”

Sfaturi de genul acesta îi erau date fiului, care ironic nu le asculta.

Într-o dimineaţă obişnuită, cei doi soţi luau micul dejun.

- Femeie, unde e mâncarea?

- Ai răbdare, că şi aşa ai pus cam mult pe tine, zise femeia ameninţătoare.

- Tu cumva mă faci gras?!

- Să ştii că...nu contează.

Pe parcursul zilei, cei doi aflară că fiul lor cel scump făcuse ceva rău.

Părinţii fură chemaţi la director.

- Bună ziua, domnule şi doamnă Frăţescu.

- Salut! zise bărbatul calm.

- În fine, ştiţi pentru ce ce-aţi venit?

- Nu, spuneţi-ne! spune mama neştiutoare.

- Fiul vostru a distrus toaleta de la baia băieţilor.

- Bravo, băiete! Adică, nu e bine ce-ai făcut! Nu!

- Lucian, vrei să-i spui ceva directorului? întrebă mama responsabilă.

- Da! Vă va trebui un reparator priceput! A , da şi... scuze.

- Asta-i tot? Asta-i tot? se înfurie tatăl.

- Da, este o faptă ce trebuie pedepsită.

- Putea să facă un lucru mai rău de atât şi tu îl cerţi pentru asta?

- Domnule, vă rog să vă calmaţi.

- Sunt calm!

Şi tatăl dărâmă masa.

- Aha! Se pare că aşchia nu sare departe de trunchi!

- Scumpo, ce zice acesta?

- Că fiul nostru a avut un model în răutăţi!

- Mă, gata, mă! Te bat de-ţi sare şi ultimul fulg!

Şi directorul a ajuns la spital. Am aflat că a făcut fizioterapie şase luni.

Dar partea bună este că băiatul n-a fost exmatriculat, iar tatăl a obţinut o programare gratuită la

psiholog!

Rotaru Robert, Clasa a VI-a A 51

Intrusul din livada bunicilor

Într-o zi oarecare de vară, bunicii Popescu se pregăteau să facă treabă prin

livadă.

- Ileano! Ileano! strigă bunicul.

- Ce-i, Costache? întrebă nedumerită bunica.

- Unde-i pasta?

- Pentru ce?

- Să-mi curăţ proteza! O să arăt mai bine decât cea a lui vecinu!

- Stai să caut.

Şi trecu ceva timp, până când s-a întors bunica.

- Ce-a durat aşa de mult? întrebă bunicul nerăbdător.

- Bătrâneţea!

- În fine, unde e?

- Aici!

Şi văzu bunicul ceva, luându-şi ochelarii de citit.

- Asta nu-i pasta mea! A mea e Colgate!

- Mai contează?

- Logic, mereu contează, femeie! Nu-i vorba de pastă, ci e vorba de principiu!

- Ce-i ăla?

- Habar n-am! Sună bine, nu?

Şi cei doi se apucară de lucru prin livadă.

Între timp, veni şi nepotul în vizită. Gustă şi el un măr chiar din copac.

Era seara, mai precis ora şapte.

- E timpul de culcare! strigă bunica.

- Da-i abia şapte, spuse supărat nepotul

- Gura! Du-te şi spală-te pe dinţi şi apoi fuguţa frumuşel la culcare!

- Mai rău de-atât se poate?

Şi s-a putut. Bunicul putea fi campion la sforăit. Îşi spuse nepotul în gând:

“Doamne! Ce are bunicul, probleme cu nasul?”

Se auzi ceva pe lângă sforăitul porcesc al lui Costache. Era cineva în livadă.

Băiatul se duse singur să vadă.

- Cine-i acolo? întrebă nepotul cu vocea tremurândă.

Se apropie încet. Suspansul era tot mai puternic, hoţul se vedea stând pe

maşină. Uşurel, uşurel şi deodată hoţul se ivi. Era doar Azorel, motanul vecinilor.

- Vai ce m-ai speriat, Azorel! Motan rău ce eşti!

Şi motanul se retrase ruşinat.

Rotaru Robert

Clasa a VI-a A

52

Aşchia nu sare departe de trunchi

Într-o familie de cărăbuşi, erau şapte membri: Bunicul-Cărăbuş, Bunica-Cărăbuş, Mama-Cărăbuş,

Tata-Cărăbuş şi cei trei copii.

Într-o zi, după ce copilul vine de la şcoală, ţipă cât îl ţine gură:

- Mamă, mamă, am luat un patru!

- Yupiiiiiiiiiiiiiiii!

- Bravo, băiatul tatei, o să ajungi un mare aurolac!

- Da, ştiu!

- O să sărbătorim în stil cărăbuş.

- Cu pizza, coca-cola, şi cărăbuşe….

- Ok., dar fără partea cu cărăbuşe. Bine, tată?

- Începem pregătirile!

Şi bunicuţa adăugă:

- Bumtzi, bumtzi, bumtzi….

A doua zi

- Mami?!

- Da! Ai mai luat un patru?

- Bumtzi, bumtzi, bumtzi, bumtzi…

- Ce a păţit, bunica?

- Nu ştiu, mă rog, ce ai păţit?

- Am învăţat câteva proverbe şi nu ştiu ce înseamnă.

- Ok. Te ajut eu. Care este primul?

- Aşchia nu sare departe de trunchi.

- Asta înseamnă că o aşchie nu sare departe de copac.

- Dar aşchia nu are picioare.

- Adică… nu ştiu, dar…, dar…

- Bumtzi, bumtzi, bumtzi, bumtzi…

- Taci, bunico! Şi ce înseamnă, mamă?

- Păi…, nu mă mai presa, nu ştiu. Nu e ca şi cum a băut cinci beri. Lasă-mă, niciodată nu am fost

bună la astrologie.

- Ok. Tată!!

- În subsol! se auzi o voce răguşită.

- Ce înseamnă aşchia nu sare departe de trunchi?

- Păi să aflăm, spuse hotărât tatăl. Să rupem o aşchie dintr-un lemn.

- Ok.

- Auuuuuuuuuuuuu!

- Ce s-a întâmplat, tată?

- A sărit o aşchie departe de trunchi şi mi-a intrat în ochi.

- Ok. Atunci, pa!

- Bunicooo!

- Da, sunt în bucătărie!

- Bunica? Ce înseamnă aşchia nu sare departe de trunchi?

- Da! Răspunse calm bunica.

- Cum da?

- Da!

- Nu ştii să spui decât da?

- Da!

- Ok. Bunicule?!

- Da!

- Ăăăăă… Ce înseamnă aşchia nu sare departe de trunchi?

- Ăăă, cri-cri..înseamnă că trunchiul nu este aşchia care sare din el şi aşchia este trunchiul sărit din

lemnul trunchiului aşchiator sărit din aşchia trunchiului aşchiat sărit de automobile.

- Ok.

Şi aşa niciodată Cărăbuşul-Copil nu a aflat ce înseamnă aşchia nu sare departe de trunchi.

Acum sunaţi la 555024329740 şi donaţi un Ura ca acest copil să ştie ce înseamnă aşchia nu sare de-

parte de trunchi.

Chirvase Alexandru George, Clasa a VI-a A

53

Intrusul din livada bunicilor

Într-o livadă a doi bătrâni drăguţi, se afla un intrus. Această specie de in-

trus are 7 stadii : cel mai puţin furăcios, furăcios, mai furăcios decât un bătrân

la reducere de tigăi, la fel de furăcios ca el, cel mai furăcios, foarte furăcios.

Aşa că într-o zi…

-Mioaro, îmi dai un ou?

-Ţi-l dau, dar mi-l dai înapoi

*ZDÂRANGBANGPOC*

-Ce-a fost asta?

-Crezi că e Costi, vecinul, în costum de baie suflând într-un corn francez

cu o cutie Dero pe cap ?

-Nu, acum e în oraş.

-Aha!

-Crezi că este cel mai furăcios, puţin mai furăcios decât la fel de furăcios

de cel mai furăcios de cel mai puţin furăcios?

-Da sau poate fi bob!

-Ori care ar fi ia lopata, eu, tigaia dry cokersi şi hai în grădină!

Aşa că cei doi bătrâni se duse acolo:

-Ascultă, tu, pe stânga, eu, pe dreapta,ok?

-No... hai pe mijloc!

-Nu...

Se despărţise:

-Aoleu! Mihai?!

-Da!

-Vai!

-Ce? L-ai găsit?

-NU mă... reducere la costum de baie!!!!

-Anunţă-mă dacă este ceva important.

-Bine!

-Mioara, cred c-am găsit ceva.

-OK, vin!

Şi când au ajuns acolo, l-au văzut pe intrus.

-No’ pretenaş, ce faceţi? O ţigară, o bere? Cum vreţi! Totul e la reducere!

-Vai, Mihai să-l luăm!

-Nu! Lasă-mă cu reducerile tale. Bă nebunule, dacă mai scoţi un cuvânt, îl

aduc pe tata Martin să te muşte de obrăjori.

-Stai, omule! Eu n-am furat nimic! Eu sunt rege.

-Ei nu! Ce sunt cu lucrurile astea de lângă tine?

-Le-am cumpărat de pe Mercador.

-Daaa, sigur!

Şi atunci Mihai îl aruncă pe intrus în râu. Seara, bătrânii stăteau liniştiţi

că nimeni nu o să le mai fure ceva. Chirvase Alexandru, Clasa a VI-a A

54

Într-un borcan de ciocolată

Într-un borcan de ciocolată, trăia o familie. În continentul Cămara albă, Ţara Dulapul 2,

oraşul Scândură de brad, strada Mucegaiului nr 18, după magazinul lui Jeff Păiangenul, tot înainte

până la tanti Mărioara Furnica, faci dreapta la nea Ion Şoarecele, care s-a căsătorit cu şoricica

Ilinuţa, încă doi metri şi ai ajuns.

Familia era format din cinci membri: bunicul Ciucalată Amăruie, bunica Ciucalată Amăruie,

cei doi părinţi Marie şi Marioară Ciucalată cu Căpşuni, şi copilul Ciucalată iute, mda…

Într-o zi:

-Uite aşa, nepoate, am ajuns în Vietnam cu picior şi un obrăjor.

- Dar bunicule, tu ai ambii obrăjori.

- Nu, nu la cei de faţă mă refeream.

- De ce bunica se comportă ca o Ciucalată Amăruie?

- Deoarece, nepoate, când am căzut cu bicicleta, am înghiţit pământ.

-În sfârşit, o veste bună de la naşterea lui Hristos.

-O să fim boogaţi, O să fim bogaţi!!!

-O să-mi iau două tigăi că una s-a stricat!!!spune bunica

-Da, da, da, bine,de fapt, tatăl tău nu a câştigat la loto, spune soţia.

- Cum adică? spune bărbatul

- Serios? L-ai bătut pe cel cu loto-ul câştigator şi i-ai băgat în gură.

- Şi suntem câştigători. Oricum nu arăta bine cu ochelari.

-Pe bune? A zis că sună la poliţie.

-Hai măi! De parcă n-o să vină poliţia şi-o să sune NINO! NINO!

Şi-atunci:

-NINO! NINO! Suntem poliţia! Ieşiţi din casă sau vom recurge la metode în care câini-

lor nu le pasă unde muşcă!

-Ce facem!!!

- Am un agheu sub pat!!! spune bunicul.

- De unde!?!? spune bunica.

- Crezi că dacă n-am fost în armata vietnameză n-am profitat de asta?

- Şi eu nu aveam habar de asta?

- Acum ştii.

- Hai să-l chemăm pe Sfântul FOCA!

- Dar bunicule, n-are sens.

- Ştiu, nepoate, dar am rămas cu sechele de când am stat închis 5 minute în închisoarea

din Vietnam. ,,Atâââta frig!,,

Şi în momentul acela:

-Am câştigat la loto!!!spune bărbatul intrând în casă

-Ce? Nuuu! Ultima dată când l-am chemat a distrus Vietnamul!

- Exact! Altă variantă?

- Hai să ne predăm!spune soţia

- Eşti nebună? Nu vreau din nou la mititica.

Şi atunci, prin minunea minunilor minunate, a venit Sfantul FOCA, zis mai nou, Curcubeu,

venit din Vietnam.

- E Sfântul FOCA!

- Dar cum a venit?

- Sigur nu l-am chemat eu în ascuns! spune copilul cu teamă.

-Mda…

Şi atunci, Sfântul FOCA a distrus poliţaii, familia i-a mulţumit şi aşa a trăit fericită până la

adânci ciocolate sau până venea un copil flămând şi îi mânca.

Chirvase Alexadru

a VI-a A

55

56

Cu drag ne amintim de colegii noştri care au plecat din această şcoală, la o alta “mai mare şi mai frumoasă”. Sentimentul este reciproc, mai ales că ne vizitează şi ne îndeamnă să profităm de clipele petrecute în şcoala noastră de cartier, dar primitoare.

Daniela-Marlene Luca a plecat din şcoală de doar câteva luni, la Liceul Miron Costin, Iaşi, dar dorul faţă de profesori, colegi, şcoală îi îndreaptă, deseori, paşii spre noi.

Ce ţi-a plăcut la şcoala noastră?

Sunt multe de spus la această întrebare şi nu ştiu la ce să mă opresc. Încep prin a aprecia cadrele didactice la adevarata lor valoare. Şcoala, ca instituţie de învăţământ este dotată corespunzător pentru desfăşurarea unei bune activităţi intelectuale, iar asta mă determină să o recomand tuturor.

Cum ţi s-au părut copiii, clasele, profesorii? Varietatea religiilor, cetaţeniilor, claselor sociale, etniilor la copii, face ca at-mosfera din şcoală să fie una plăcută şi primitoare. Profesorii sunt pregătiţi pentru toate categoriile de copii, îincepând de la cei mai slabi, cu puţine speranţe până la cei care cer o pregătire mai avansată.

Ce ai adăga la Şcoala Elena Cuza? Numele cadrelor didactice care au contribuit si contribuie in continuare la pie-

truirea drumului catre succes, sa fie sculptate pe un panou de marmura, asezat in holul cancelariei. Acest gest ar fi un plus de respect si mandrie.

Ţi-e dor de şcoală? Combinaţia între profesori, elevi şi amintiri plăcute, nu poate ieşi decât pozitivă.

Ce materie ţi-a plăcut? Ţinând cont de materiile pe care le-am studiat, acestea contribuind la cultura mea generală, nu pot să spun că mi-a plăcut o anumită materie, ci doar că am avut o slăbiciune pentru Limba şi Literatura Română. Descrie modul de predare. Care e cea mai frumoasă amintire de la şcoală? Mă amuz când îmi amintesc cum stăteam în picioare şi doamna profesoară, Uşurelu Eugenia mă asculta. Numai printr-o minune un alt coleg m-a salvat de la o moarte cruntă. În acele minute, cu siguranţă am îmbătrânit cu numai câteva luni, dar m-a am-biţionat ca în ziua următoare, să fiu eu cea care învaţă şi salvează o căprioară din mâ-inile lupului. Acest sentiment îl avea fiecare elev când era ascultat, dar adevărul nu era asa cum l-am descris anterior. Adevăratul mod de predare era simplu: profesorul preda elevului şi se străduia să-l facă pe acesta să inţeleagă cum putea el mai bine, iar acesta din urmă era îndatorat să-şi prezinte tema, fie ea orală sau scrisă. Câteodată profesorul era neîndreptăţit în aceast pact, deoarece elevul nu-şi respecta partea lui de înţelegere.

Nota pentru şcoală.

9 “Întotdeauna există loc pentru mai bine”

57

În loc de sfârşit...

Redacţia a pregătit pentru toţi cititorii din şcoală şi nu numai, o

revistă creată din inimă cu multă dăruire, în care îşi vor regăsi

gândurile, pasiunile şi lucrurile diferite pe care le facem fiecare

dintre noi.

58