Universitatea Ecologica din BucurestiFacultatea de Stiinte EconomiceSpecializarea: Finante si BanciAnul III- ZI prin transfer

ISTORIA GANDIRII ECONOMICE

- ADAM SMITH –

(REFERAT)

PROFESOR:Lect. Univ. Dr. OANA MIHAELA VASIOIU

STUDENT:BARBU E.A. ANDREEA – GABRIELA

2011

BIOGRAFIE – VIATA LUI ADAM SMITH

Un strain venit sa viziteze Anglia prin 1760 ar fi aflat , foarte probabil , despre un anume Adam Smith de la Universitatea din Glasgow. Daca nu celebru dr. Smith era , oricum un om bine cunoscut ; Voltaire auzise de el , David Hume se numara printre apropiatii sai. Pe lânga recunoasterea de care se bucura ca învatat si profesor , dr. Smith era cunoscut ca o personalitate neobisnuita. Se stia , bunaoara , ca e foarte distrat : o data , în timp ce mergea pe strada împreuna cu un prieten dezbatând niste chestiuni profunde , a cazut într-o groapa.

Ce fel de om a fost Adam Smith , filozof al ordinii ? "Nu ma pot fali cu nimic altceva în afara de cartile mele" a zis odata despre sine Adam Smith în timp ce arata cu mândrie unui prieten comorile din biblioteca sa. Smith a suferit toata viata de o tulburare nervoarsa ; capul îi tremura întruna iar felul sau de a vorbi era ciudat si cam poticnit.

Acest profesor distrat s –a nascut in anul 1723,fiu al familiei unui functionar scotian ( data exacta a nasterii sale nu este cunoscuta), el a fost botezat la 5 iunie 1723 la Kirkcaldy (Grafschaft Fife, Scotia).Tatal lui, Adam Smith , un functionar public, a murit înainte de nasterea sa iar mama lui, Margaret Douglas,fiica unui bogat proprietar de terenuri,s-a dedicat cu multa grija educatiei copilului bolnavicios.

Când avea patru ani, s-a petrecut cu el un incident cât se poate de curios. A fost rapit de niste tigani nomanzi. Prin sfortarile unui unchi de-al sau tiganilor li s-a luat urma si, vazându-se încoltiti, l-au abandonat pe micutul Adam la marginea drumului. "Ma tem ca n-ar fi iesit din el cine stie ce tigan" spune unul dintre primii sai biografi.

Adam Smith si-a început studiile la vârsta de 14 ani, din anul 1737 si pâna în 1740 la Universitatea din Glasgow, unde a luat parte la cursurile profesorului de filozofie morala Francis Hutcheson. Între 1740 si 1746 a studiat filosofia la Colegiul Balliol din Oxford. În 1746 Adam Smith s-a întors la Kirkcaldy. S-a straduit sa îsi gaseasca o pozitie la Universitate, dar nu a reusit.Datorita bunelor relatii ale mamei sale a primit oferta de a tine un curs public de literatura la Universitatea din Edinburgh în perioada 1748-1749.

In anul 1751, la vârsta de numai 27 de ani, Adam Smith era profesor de logica la Universitatea din Glasgow.Un an mai târziu devine profesor de filozofie morala substituindu-l pe F. Hutchinson la catedra de Filozofie Morala.

Dobândeste postul de perceptor al fiului ducelui de Buccleugh cu care începe o calatorie de mai bine de doi ani pe continentul european ce îi permite sa-i cunoasca pe F. Quesnay si R.J. Turgot.

În anul 1768 obtine postul de Comisar al Vamilor din Edinburg, post pe care îl va ocupa întreaga sa viata si care nu parea a fi în contradictie cu spiritul sau liberschimbist. Adam Smith, parintele stiintei economice, n-a mai trait sa se poata bucuta de succesul prietenului sau, James Watt care a inventat masina cu aburi. Acesta a murit în aripa de nord a Panmure House de la Edinburgh in anul 1790 (17 iulie), dupa o boala dureroasa si a fost ingropat in Canongate Kirkyard. Pe patul de moarte Smith si-a exprimat dezamagirea ca nu a obtinut mai mult. Desi a lasat in urma multe note si materiale nepublicate , acesta a dat instructiuni sa se distruga tot ceea ce nu era apt pentru publicare. Aceasta dorinta i-a fost indeplinita.

Adam Smith a fost comemorat in Marea Britanie pe bancnotele imprimate de doua banci diferite:-in anul 1981, potretul sau a aparut pe bancnotele de 50 £ emise de banca Clydesdale din Scotia-in anul 2007(martie), deasemenea portretul sau a aparut pe bancnotele de 20£ acestea fiind emise de Banca Angliei, fiind prima personalitate de origine scotiana care apare pe o bancnota britanica.

DCTRINA ECONOMICA A LUI ADAM SMITH

Liberalismul ca miscare intelectuala s-a conturat in perioada de timp cuprinsa intre mijlocul sec. XVIII si mijlocul sec. XIX.

Perioada cuprinsă între sec. XVII-XVIII a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al XVIII- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”.

Revoluţia industrială din Anglia secolului al XVIII-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci.

Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica,fizica, matematica şi filozofia progresează.

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiplepreocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţaideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilorfrancezi.

Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale”(1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”(1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith areuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el îndomeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul.

“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectelenormative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorieeconomică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În consens cu fiziocraţii, până la un punct şi criticându-i vehement pemercantilişti, Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitateabunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, înmunca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi celereferitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.

În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vastatelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilorreprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate deAdam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natură şi în bani”.

Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”.

Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului.

Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să seconsacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”[25,pag.19]. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este depărere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza,decât în măsura în care “capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelulsocietăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai aratăSmith, are drept rezultat restrângerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a sedezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea esteinexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşieconomistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicându-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”.

Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor.

Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală aproducţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată aprodusului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îlpreocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spreaflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se schimbă pe o altămarfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar celedouă forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”.

Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau“preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care “curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valoriimuncă”.

Atunci când trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ,confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, încondiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit “preţul natural” al mărfii. “Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită “a gravitaţieipreţurilor”.

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţuluinatural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smithevidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă demărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categoriedeterminată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-cumpărării,realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpărători ca şi întremembrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă , sau cum spune Smith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâiniiinvizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith,mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de

produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”.

În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică.

Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Esteîmpotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotrivalegiferărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţăde concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, “mareapanoramă a pieţei rămâne o izbândă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu adescoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi aconcurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulatschema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care aoferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anumerealizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale”.

Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţieiveniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, AdamSmith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţiei venitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivel macroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-audeterminat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspectepractice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice,insistând asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupurisociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentruînţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şirepartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anualavuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de cătremuncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase socialespecifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), subdenumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemelerepartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziune

nouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum şi regulile sau “legile naturale” care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea aparţinând în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ceconcură la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/saudescompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii arezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii.

Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care sebazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare –profitul şi renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El esteo mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor desubzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă aprosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramurăîn alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilorlucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus întreprinzătorul.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul deambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintăanumite particularităţi faţă de salarii şi profit.

El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori ca un “ca un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, întreacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprindeanumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creştereaavuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. Elsusţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şică, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală îneconomie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreştepropriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scara societăţii.

“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic –el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci cândintenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebicreşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoriadiviziunii muncii între ţări şi a comerţului dintre ele” sau altfel spus, “teoriaavantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza bunurimai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos”.

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţuluiexterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legiivalorii, comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu comerţul interior sau exterior.

“Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciazăAdam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”.

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveştecomerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent alprotecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi curegularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajospentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sauargint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuăriidiferenţierilor de nivel şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şidezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…”, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţeipentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

BIBLIOGRAFIE

1. Gide Ch.,Rist Ch.Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi,Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 19262. Heilbroner R.Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Bucureşti, Editura Humanitas, 19943. Popescu D. Istoria gândirii economice din antichitate până la începutul sec. Al XIX-lea, Sibiu, Editura Continent, 19944. Văleanu Ivanciu N.Istoria gândirii economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 19925. Vasioiu O.Istoria gândirii economice, Bucureşti, Suport de curs, 20096. en.wikipedia.org/wiki/Adam_SmithBiography - Personality and beliefs - Published works - Legacy