Rădăcinile drepturilor omului

În opinia lui Jeffery Elynn, filosofii ar putea defini conceptul de „drepturile omului” în

baza resurselor filosofice ale acestuia. În acest context se vorbește despre problema „inflației

drepturilor”. Aceasta înseamnă tentația de a traduce orice pretenție importantă în termeni de

drepturi ale omului, adică tentația de a transforma tot ceea ce este bine, drept sau dezirabil într-

un drept al omului. Această inflație riscă să transforme conceptul de „drepturile omului” într-un

concept lipsit de sens. Astfel, se consideră că, încercarea filosofilor de a defini „drepturile

omului” crează riscul de a dezvolta o concepție filosofică irelevantă pentru practica

contemporană a drepturilor omului. Autorul se întreabă despre relevanța încercării de clarificare

a înțelesului unui termen atât de important pentru viața politică contemporană globală, în

contextul în care o astfel de lămurire nu determină înfățișarea felului în care conceptul este

utilizat în practica actuală. La această întrebare, răspunsul nu poate fi decât că concepția

filosofică despre drepturile omului trebuie să se afle în strânsă legătură cu felul în care termenul

este folosit astăzi1.

Istoria drepturilor omului asigură însă resursele necesare pentru detinirea conceptului de

„drepturile omului”, dar există și riscul ca în baza unor concepții vechi, care nu mai sunt în

conformitate cu practica contemporană, definirea acestuia să nu mai corespundă realității. Prin

urmare, este posibilă dezvoltarea unei concepții despre drepturile omului care să cuprindă

elementele dinamice ale „practicii globale actuale”, fără însă a pierde din vedere „noțiunea

istorică” a drepturilor omului. În acest sens sunt și lucrările despre teoria discursivă ale lui J.

Habermas și Rainer Forst. Pornind de la lucrările acestor filosofi, J. Flynn consideră că dacă se

acordă importanța cuvenită luptelor sociale și politice actuale pentru drepturile omului se

realizează o veritabilă teorie a drepturilor omului în cadrul cărora înțelesul acestora ține atât de

practica din trecut, cât și de cea din prezent2.

Astfel, în vreme ce unii autori consideră că originile drepturilor omului se află în era

revoluționară de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, alții le consideră mult mai recente, referindu-

se la ele în raport cu contemporaneitatea. În lucrarea Inventing Human Rights: A History (2007),

1 Jeffery Flynn, Human Rights in History and Contemporary Practice: Source Materials for Philosophy, în vol. C. Corradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011, p. 3.2 Ibidem, pp. 3-4.

Lynn Hunt arată felul în care au fost stabilite bazele filosofice ale drepturilor omului, prin

intermediul unor noi forme de artă, lectură, tortură și durere, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Noite tipuri de experiențe de la acea dată au determinat noi forme de empatie, iar scrierile din

acea perioadă au generat o „identificare psihologică pasională” cu personajele acestora

(„Pamela” – Richardson (1740); „Carissa” – Richardson; „Julie” – Rousseau). Acestea au făcut

posibilă crearea unei imagini a egalității într-o lume a diferențelor. Pe de altă parte, în lucrarea

The Last Utopia: Human Rights in History (2010), Samuel Moyn arată felul în care drepturile

omului au devenit un „ideal utopic puternic” care a dat naștere „unui set de norme politice

globale care asigurau punctul de pornire al unei mișcări sociale transnaționale” în 1970.

Conștiința populară s-a format în acea perioadă care definește drepturile omului de o manieră

actuală și care este un episod trecut cu vederea de către cei care caută originile drepturilor omului

în episoade istorice anterioare. Moyn distinge „drepturile revoluționare” de la sfârșitul secolului

al XVIII-lea de drepturile omului din contemporaneitate3.

Fără a putea să ne detasăm total de reperele istorice privind drepturile omului, în partea de

debut a prezentei lucrări vom face loc atât istoricului drepturile omului – abordarea acestora din

punct de vedere istoric fiind de o deosebită relevanță în conturarea conceptului în discuție; cât și

concepțiilor contemporane referitoare la originile și semnificațiile actuale ale drepturilor omului.

Sintagma „drepturile omului” încorporează ideea că orice ființă umană are drepturi

universale, inalienabile, indiferent de dreptul pozitiv în vigoare sau de alți factori locali precum

originea etnică, naționalitatea sau religia. Potrivit acestei idei, care a fost de altfel combătută în

secolele XIX – XXI de către diverse doctrine, omul, indiferent de condiția sa socială, are drepturi

„inerente persoanei sale, inalienabile și sacre”. Prin urmare, sintagme „drepturile omului” este

prin definiție universală și egalitară și deci incompatibilă cu sistemele și regimurile totalitare și

cu ideile promovate de acestea.

Drepturile omului sunt prerogative ale căror titulari sunt indivizii și care sunt recunoscute

prin lege și prin norme cu valoare constituțională de către statele civilizate, dar și prin convenții

internaționale. Existența, validitatea și conținutul drepturilor omului reprezintă un subiect

permanent de dezbatere în numeroase domenii, dar mai ales în filosofie și în științele politice și

drept.

3 Ibidem, pp. 4-5; Lynn Hunt, Inventing Human Rights: A History , 2007; Samuel Moyn, The Last Utopia: Human Rights in History, 2010, pp. 12-13.

Drepturile naturale sau intrinseci ale omului au fost menționate explicit încă din timpul

Antichității, de către Platon care vorbea despre un om interior care trebuie protejat. Apoi, acestea

au fost reluate în lucrarea lui Marc Aurelius (Pensees). Referințe la drepturile omului se regăsesc

și în diverse texte religioase, precum Cele 10 Porunci, unde se face referire la „dreptul la viață și

la onoare”, Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în care se vorbește despre omul

interior, neprihănit, care se bucură de o demnitate absolută; dar și în scrierile literare precum

piesa de teatru Antigona a lui Sofocle, sau filosofice, cum sunt textele școlii stoicilor.

Un alt text despre care se spune ca stă la originea drepturilor omului în reprezintă Cilindrul

Cyrus, descoperit în 1879 și care se află actualmente la British Museum. Acesta este unul dintre

faimoasele texte cuneiforme persane scrise în secolul al VI-lea î. Hr., în timpul lui Cyrus cel

Mare și despre care se afirmă că ar fi „prima cartă a drepturilor omului”. Acest document este

relevant din mai multe puncte de vedere, dar cel mai important motiv pentru care acesta trebuie

menționat în prezenta lucrare se concretizeză în faptul că în 1971, Organizația Națiunilor Unite l-

a tradus în toate limbile sale oficiale. În urma acestor traduceri se poate observa că cilindrul

conține reguli persane referitoare la: toleranța religioasă, la abolirea sclavagismului, la libertatea

de alegere a profesiei și la libertatea de expansiune a imperiului. În această tradiție

mesopotamiană se înscrie și Hammurabi și Codul său din secolul al XVIII-lea î. Hr. Inovația

adusă de Cilindrul lui Cyrus se referă la libertatea totală a cultului în imperiul persan. Cilindrul a

jucat un rol important în istoria umanității, în anul 1971 fiind prezentat ca simbol al monarhiei

persane, iar ulterior o copie a documentului a fost oferită Statelor Unite, ocazie cu care a fost

denumit „carta mondială a drepturilor omului” 4.

Sintagma de „drepturi minimale” sau de „drepturi naturale” pare a fi învechită și

generală. Ideea de drepturi ale omului este bine conturată de înscrierea explicită a acestora în

dreptul scris și oral, de recunoașterea aplicării universale și a valorii juridice supreme a acestora

în fața oricărei alte norme. Unanimitatea este adesea invocată ca sursă a legitimității acestori

drepturi, în contextul în care acestea sunt adesea proclamate, nefiind instituite prin edictarea unor

norme legale, termenii utilizați sunt evidenți și indiscutabili, iar referințele religioase sunt adesea

accesorii întrucât aplicarea dreptului se dorește independentă de orice afiliere religioasă. Această

independență reprezintă principala diferență între baza filosofică a drepturilor omului și aceea a

4 Irving Finkel, The Cyrus Cylinder: The Great Persian Edict from Babylon, I.B. Tauris and Company, Limited, 2012; F. P. Miller, A. F. Vandome, J. McBrewster, Cyrus Cylinder, VDM Verlag Dr. Mueller e.K., 2010; Mary Shuttleworth, Human Rights Education, ProQuest LLC., Ann Arbor, 2008, p. 19.

dreptului divin, indiferent de punctele comune ale celor două. Astfel, Declarația drepturilor

omului și cetățeanului adoptată de adunarea națională franceză în 26 august 1789, se aplică

universal, independent de credințele religioase5.

În Evul Mediu au fost identificate primele manifestări concrete ale ideii de „drepturi ale

omului”. În acest context poate fi amintită Magna Carta, din 1215, dar care a fost folosită cu

adevărat abia începând cu secolul al XVII-lea, ca instrument împotriva absolutismului regal al lui

Stuart. Redactată în urma unui scurt război civil Magna Carta Libertatum garanta dreptul la

libertatea individuală6. Textul limitează arbitrajul regal și stabilește dreptul habeas corpus care

împiedica, printre altele, încarcerarea arbitrară. De asemenea, aceasta garanta drepturile

feudalilor, libertățile vârstnicilor și instituia controlul impozitului de către Marele Consiliu al

Regatului Unit. Magna Carta este cea mai veche și importantă manifestare a unui îndelungat

proces istoric care a dat naștere regulilor de egalitate constituțională în țările anglo-saxone. În

dreptul public există însă și opinii potrivit cărora Marea Cartă a fost și primul document care a

limitat legal puterea unui rege englez, dar în contracararea acestora se aduce argumentul că acest

document nu a fost primul și că prin el are la bază Carta libertăților. Magna Carta a fost reînnoită

în timpul Evului Mediu, iar ulterior în timpul dinastiilor Stuart și Tudor, dar și în secolele al

XVII-lea și al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea marea majoritate a clauzelor acesteia

au fost abrogate în legislația engleză. Influența acestui document depășește însă teritoriul

Angliei, aceasta fiind vizibilă și la nivel mondial: Constituția Statelor Unite și Declarația

Universală a Drepturilor Omului. Mai mult decât atât, toate statele care au la bază sistemul de

drept common law au fost influențate din punct de vedere constituțional de Marea Cartă. Acesta

este motivul pentru care se afirmă că Magna Carta Libertatul este „documentul juridic cel mai

important din istoria democrației moderne, care marchează, mai ales trecerea de la simplul stat

absolutist, la statul de drept, prin limitarea puterii regale”7.

Apoi, în 1679, Habeas Corpus, iar în 1689 Bill of Rights, considerate ca fiind baza

conceptului actual de „drepturi ale omului” din lumea anglo-saxonă. Habeas Corpus ad

subjiciendum et recipiendum enunță o libertate fundamentală, aceea de a nu putea fi întemnițat

fără o judecată prealabilă. În virtutea acestui principiu, orice persoană care era arestată avea

5 Virginia A. Leary, Postliberal Strands in Western Human Rights Theory: Personalist-Communitarian Perspectives, în vol. Abdullahi Ahmed An-Na’im (edit.), Human Rights in cross-cultural Perspectives, A quest for consensus, Univ. of Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1992, p. 116. 6 Katherine F. Drew, Magna Carta, Greenwood Press, Westport, 2004, pp. 1-11.7 Idem.

dreptul de a își cunoaște învinuirea ce i se aducea, putea fi eliberată pe cauțiune și adusă apoi

spre a fi judecată în fața unor jurați și a unui judecător. Originile care au stat la baza elaborării

Habeas Corpus se regăsesc în Anglia Evului Mediu. Ulterior prevederile acestuia au fost

îmbunătățite prin aducerea de garanții reale și eficiente împotriva detenției arbitrare, devenind

unul dintre pilierii „libertăților publice engleze”. Prevederile acestui document se aplică în

colonii, iar în secolul al XIX-lea erau în vigoare în marea majoritate a statelor cu sistem de drept

common law. Deși, în afara teritoriului englez Habeas Corpus a cunoscut o largă răspândire, mai

ales în Statele Unite, unde acesta are o valoare constituțională, pe teritoriul Marii Britanii acesta

a rămas strict englez, neaplicându-se nici în Irlanda de Nord și nici în Scoția. Denumirea textului

habeas corpus, se traduce prin „a fi stăpânul corpului tău”. Această traducere a fost interpretată

în sensul dreptului fundamental de dispoziție asupra propriului corp, înțeles ca „protecție

împotriva arestărilor arbitrare”. Opiniile de specialitate s-au exprimat în sensul că această

traducere simplistă ar fi eronată, întrucât în realitate, habeas Corpus ad subjiciendum et

recipiendum este o formulă prin care se stabilește ordinea și care face referire la prezentarea spre

examinare în fața Curții a persoanei prizonierului. În aplicarea prevederilor sale, Habeas corpus

asigura judecătorilor securitatea necesară. Odată cu revoluția de la 1688, care a consolidat

limitarea puterii executive asupra celei judiciare și a crescut independența judecătorilor, textul a

constribuit și la luarea puterii de jurisdicție penală instanțelor politice, polițienești sau

administrative, reprezentând un „act important în lupta pentru libertățile individuale”8.

La rândul său, Bill of Rights sau Declarația drepturilor din 1689 este un text impus

suveranilor Angliei (Guillaume al III-lea și Maria a II-a) în urma Revoluției Glorioase, care a

definit principiile monarhiei parlamentare engleze. Acest act emis de Parlamentul Angliei al

cărui titlu complet este: „Act declarativ al drepturilor și libertăților subiectului și de stabilire a

succesiunii la tron”, este considerat a fi unul dintre documentele fundamentale ale legii

constituționale engleze, alături de Magna Carta, Petiția drepturilor, Actul de stabilire și Actele

Parlamentului. În curând această declarație a devenit parte și din legea altor state precum Noua

Zeelandă și Canada. Bill of Rights este o lege distinctă, dar similară Proclamației drepturilor din

Scoția, care datează tot din anul 1689. De asemenea, aceasta statuează anumite drepturi pozitive

considerate absolut necesare pentru orice cetățeni sau rezidenți au unei monarhii constituționale.

8 Eric M. Freedman, Habeas Corpus, Rethinking the Great Writ of Liberty, New York Univ. Press, New York, 2003; Paul D. Halliday, Habeas Corpus, From England to Empire, Harvard Univ. Press, New York, 2010, pp. 213-240.

Dintre drepturile proclamate de acest document amintim dreptul subiecților de drept de a se

adresa monarhului și dreptul de a purta armă de autoapărare. Există însă și anumite puncte prin

care acest document se diferențiază de alte declarații de drepturi, precum cea a Statelor Unite.

Este vorba despre cerința constituțională ca orice acțiune a monarhului să aibă încuviințarea

Parlamentului. În plus, Declarația definește puterile parlamentului al cărui aviz este imperativ și

indispensabil pentru suspendarea unei legi pentru punerea în executare a acestora, pentru

ridicarea nivelului impozitului regal și pentru întreținerea armatei pe timp de pace. Alte drepturi

fundamentale ale subiecților englezi sunt dreptul la petiție și libertatea alegerilor pentru Camera

Comunelor. Bill of Rights mai prevedea și faptul că pentru a contracara orice tentativă

absolutistă, Parlamentul trebuia să se reunească constant. Prevederile Declarației drepturilor vine

în completarea celor incluse în Habeas Corpus prin protejarea acuzaților de instituirea unor

cauțiuni excesive și a pedepselor crude, și dă avânt libertății de exprimare. Începând cu anul

1695 a fost garantată și libertatea presei. Astfel, în secolul al XVIII-lea, monarhia parlamentară

britanică era admirată pentru libertatea de expresie care domnea în Marea Britanie – aspect

amintit de Voltaire în lucrările „Scrisori filosofice (1734)” și „Dicționar filosofic (1771)”9.

În secolul al XVI-lea, în Occident, descoperirea popoarelor indigene din America și

practicile deportării africanilor în „Lumea Nouă” stau la baza activismului lui Bartolomeu de Las

Casas pentru drepturile omului, dar și ale anumitor sectoare ale Bisericii Romano-Catolice care a

luat atitudine în acest sens prin: Veritas ipsa și Sublimis Deus10.

În ceea ce îl privește pe Bartolomeu de Las Casas, acesta este cunoscut pentru denunțarea

practicilor colonialiștilor spanioli și pentru apărarea drepturilor indigenilor din America. Preot

dominica, Las Casas s-a angajat în lupta de 50 de ani în timpul căreia a făcut multiple călătorii

între Europa și America, cu scopul de a apăra pe de o parte, interesele coroanei, iar pe de altă

parte viața indigenilor. Legătura dintre coloniștii spanioli și indigeni era una de interdependență,

întrucât primii doreau să se îmbogățească și nu puteau face acest lucru fără forța de muncă a

celorlalți. În vederea îmbunătățirii raporturilor dintre aceștia și pentru îndeplinirea obiectivelor

sale, Las Casas a redactat un plan de reforme intitulat: „Memoria celor paisprezece remedii”, în

militează pentru: reglementarea muncii; interzicerea muncii forțate; exploatarea în comun a

pământurilor indigene, de către coloniștii spanioli și familiile acestora și indigeni; combinarea

evanghelizării și a colonizării; etc. Un alt document redactat de Las Casas este „De Unico Modo”

9 Rich Smith, The Bill of Rights: Defining our Freedoms, ABDO Publishing Company, Edina, 2008.10 Paul S. Vickery, Bartolomé de las Casas, Great Prophet of the Americans, Paulist Press, New Jersey, 2006.

– care a fost tradus prin „unica modalitate de atragere a oricărui tip uman către religia veritabilă”

- și care în 1537 a fost îmbogățit cu bula papei Paul al III-lea Sublimis Deus. Acest din urmă

document proclamă umanitatea indigenilor și aptitudinea acestora de a primi credința creștină.

După De Unico Modo, în anul 1531, Las Casas a scris o scrisoare către Consiliul Indiilor, în care

arăta consecințele negative și violențele viitoarelor expansiuni coloniale către Guatemala, Mexic,

Chile și Peru11.

Veritas ipsa este scrisoarea Papei Paul al III-lea către cardinalul Jean de Tavera, în care îi

amintește acestuia că amerindienii sunt ființe umane care au dreptul la libertate și la proprietate

și prin care condamnă practica sclavagismului. Aceste aspecte sunt reluate apoi în bula

pontificală Sublimis Deus12.

Tot pe modelul antic are loc o altă abordare a drepturilor omului și cetățeanului în 1755,

prin Constituția lui Généralat de Pascal de Paoli în Corsica, primul stat democratic al secolului

luminilor pentru Voltaire și Rousseau, reluat apoi de Lafayette și Thomas Jefferson pentru

Statele Unite13.

În 1770, a apărut „Istoria filosofică și politică a așezărilor și a comerțului europenilor în

cele două Indii” sau „Istoria celor două Indii”, enciclopedie despre comerțul european orientul

îndepărtat. Privită ca „expresie a drepturilor omului”, Istoria celor două Indii prevede în

cuprinsul capitolului 4 că „Omul care va revendica drepturile omului va pieri prin abandon sau

prin infamie”14.

Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 a fost influențată și de

liderii statelor terțe, dar și de nobilimea liberală și a reprezentat preambulul primei Constituții de

după Revoluția fraceză, din 1791. În vreme ce Edmund Burke acuza Revoluția franceză de

abstractizarea drepturilor omului în opera „Reflexii asupra Revoluției franceze”, filosoful

britanic James Mackintosh își manifesta părerile dintr-o perspectivă liberală asupra acestui

eveniment, în lucrarea „Vindiciae Gallicae”. Filosoful, jurisconsultul și reformatorul britanic 11 Francis Augustus MacNutt, Bartholomew de Las Casas: His Life, His Apostolate, and His Writings, BiblioBazaar, 2011.12 John Auping, Religion and Social justice: the case of Christianity and the abolition of slavery in America, Universidad Iberoamericana, Dept. De Ciencias Religiosas, 1994, p. 155; Luis N. Rivera-Pagán, A Prophetic Challenge to the Church: The Last Word of Bartolomé de las Casas, în vol. Akintunde E. Akinade (edit.), A New Day, Essays on World Christianity in Honor of Lamin Sanneh, Peter Lang Publishing New York, 2010, pp. 62-86. 13 Pierre Paul Rao Colanna De Cesari-Rocca, Histoire de Corse BiblioBazaar, 2010.14 Hans-Jürgen Lüsebrink Anthony Strugnell (edit.), L’Histoire des deus Indes: réécriture et polygraphie, Voltaire Foundation, 1995; Paolo Quintili, „Le stoïcisme révolutionnaire de Diderot dans l’Essai sur Sénèque par rapport à la Contribution à l’Histoire des deux Indes”, în Recherches sur Diderot et sur l'Encyclopédie, nr. 36, 2004, Varia, mis en ligne le 14 septembre 2009. URL : http://rde.revues.org/index279.html,, p. 39.

Jeremy Bentham a respins ideea de drepturi naturale, criticând drepturile omului dintr-o

perspectivă utilitaristă15.

Om politic și filosof irlandez, Edmund Burke este celebru pentru susținerea coloniilor din

America de Nord în conflictul acestora cu regele George al III-lea, dar și prin opoziția sa față de

Revoluția franceză, aspect care l-a consacrat ca „părinte al conservatorismului anglo-american”16.

Burke a jucat un rol activ și în dezbaterea asupra limitării constituționale a puterii executive

regale, dar și în susținerea rolului activ al partidelor mai ales cu privire la împiedicarea abuzului

de putere al suveranului sau al majorității parlamentare. Ales deputat de Bristol în 1774, acesta a

apărat în declarația sa adresată electoratului său principiile democrației reprezentative, iar în anii

următori acesta a devenit apărătorul libertății comerțului cu Irlanda și al emancipării catolicilor.

În ceea ce privește opoziția exprimată de acesta pentru Revoluția franceză, aceasta s-a explicat

prin faptul că, potrivit susținerilor sale, opera legislativă franceză se fundamenta pe idei teoretice

și atemporale, astfel încât, reformele trebuiasu să fie adaptate contextului spațio-temporal. Burke

a prezis direcția dictatorială a Revoluției franceze, pentru acesta fiind esențială păstrarea ierarhiei

sociale, limitarea maximă a participării politice și conformarea la tradiție17. Concepțiile sale au

influențat tradiționalismul francez al lui Joseph de Maistre și Louis de Bonald, dar și

romantismul politic al lui Adam Müller18.

James Mackintosh s-a preocupat de problemele ridicate de Revoluția franceză și după o

meditație îndelungată a publicat în 1791 lucrarea Vindiciae Gallicae ca răspuns la „Reflecțiile

asupra revoluției franceze” ale lui Burke. Această lucrare a exprimat punctul de vedere filosofic

al unui liberal care s-a opus inițial opiniilor lui Burke. Excesele revoluționarilor l-au determinat

însă în scurt timp să se afilieze criticilor lui Burke. Cu toate acestea, apărarea inițăală a

drepturilor omului reprezintă o mărturie pentru acea epocă, care l-au plasat pe autor în rândul

scriitorilor politici europeni. De pe poziția de judecător pe care a ocupat-o din 1795, Mackintosh

a îmbrățișat o practică a toleranței19.

15 Edmund Burke, Edmund Burke: On Tast – On the Sublime and Beautiful – Reflections on the French Revolution – A Letter to a Noble Lord, Burke Press, 2008; Stephen K. White, Modernity and Political Thought, Edmund Burke. Modernity, Politics, and Aesthetics, Rowman and Littlefield Publishers, Maryland, 2002; Donald Winch (edit.), James Mackintosh, Vindiciae Gallicae and other writings on the French Revolution, ediție retipărită, Liberty Fund, 2006; Jeremy Bentham, Utilitarianism, retipărită, Bibliobazaar, 2009. 16 Russell Kirk, The Conservative Mind, Washington, Regnery, 1985; Stephen K. White, op. cit. 17 Zeev Sternhell, Les Anti- Lumières: du XVIIIe siècle à la guerre Froide, Paris, Édition Fayard, 2006.18 Stephen K. White, op. cit. 19 Donald Winch (edit.), James Mackintosh, op. cit.

Jeremy Bentham, teoretician al filosofiei dreptului, alături de John Stuart Mill acesta este

recunoscut ca fiind „părintele utilistarismului”. Precursor al liberalismului, Bentham s-a exprimat

pentru libertatea individuală, libertatea de exprimare, libertatea economică, libertatea

usufructului, pentru separarea bisericii de stat, pentru drepturile animalelor, pentru egalitatea

între sexe și pentru dreptul la divorț, dar și pentru discriminarea raporturilor homosexuale,

abolirea sclavagismului, a pedepsei cu moartea, a pedepselor fizice și a celor inițiate împotriva

copiilor. Dar, deși a susținut toate aceste drepturi, Bentham s-a pronunțat împotriva ideii de lege

sau drepturi naturale și a ideii de contract social. Bentham s-a revoltat împotriva viciilor britanice

și împotriva abuzurilor de orice fel, consacrându-și viața reformelor și constituirii unor noi baze

ale legislației și ale politicii și promovând utilitatea ca regulă a legislației și moralei. În prima sa

lucrare „Un fragment asupra guvernării” din 1776, Bentham atacă violent concepțiile lui

William Blackstone – al cărui curs de drept natural îl urmase – prezentând un proiect radical care

avea la bază utilitatea. După retragerea sa din barou, Bentham și-a consacrat existența conceperii

unui sistem juridic și politic fundamentat pe cutume, obiceiuri și credințe, care a fost rezumat de

Joseph Priestley prin formula „cea mai mare fericire a celor mai mulți”. Gândirea lui Bentham

avea ca punct de pornire principiul că indivizii nu-și concep interesele decât în raport de plăcere

și de durere. Astfel, aceștia încearcă să crească plăcerea, exprimată prin „surplusul de plăcere

asupra durerii” – calcul hedonist care este făcut de fiecare individ în parte. Fiecare acțiune are

efecte negative și pozitive, pe un timp mai lung sau mai scurt, cu diverse grade de intensitate.

Individul trebuie doar să realizeze ce îl face fericit. Această doctrină a primt începând cu anul

1781 denumirea de utilitarism20.

În acest sens, Bentham a pus la punct un sistem de calcul științific al bucuriei și al

durerilor care arată cantitatea de plăcere și de durere generată de diversele acțiuni ale oamenilor.

Criteriile care stau la baza acestui calcul sunt: durata, intensitatea, certitudinea, proximitatea,

extinderea (întinderea), fecunditatea și puritatea. Teoretic, acțiunea cu cel mai înalt grad de

moralitate va fi aceea care va aduna cel mai mare număr de criterii. Statul este necesar pentru

asigurarea fericirii cetățenilor săi, pentru că numai prin existența sa statul este legitim a garanta

respectarea libertăților individuale și promovarea fericirii colective. Statul este cel în măsură să

ia măsurile legislative și sociale pentru creșterea „fericirii totale”. În acest context, o lege nu

trebuie considerată „bună” sau „rea” decât cu referire la capacitatea acesteia de a spori plăcerea

20 Jeremy Bentham, op. cit.; Robert E. Schofield, The Enlightened Joseph Priestley. A Study of His Life and Work from 1773 to 1804, The Pennsylvania State Univ. Press, Pennsylvania, 2004.

tuturor. Bentham a propus ca statul să garanteze un venit minim pentru toți, să protejeze bunurile

și persoanele, să apere cetățenii de agresiunile exterioare, să încurajeze creșterea economică (și

astfel creșterea fericirii colective) și demografice (pentru o apărare națională mai bună – care este

un factor al fericirii colective), să asigure o distribuire a bogățiilor care să permită creșterea

fericirii colective. În opinia lui Bentham, natura acestui stat putea fi democratică, dar în același

timp să fie vorba despre o democrație elitistă, în care sufragiul să fie unul cenzitar. Pentru

apărarea intereselor celor mulți trebuia în mod necesar ca statul să fie pluto-democratic. Trebuie

să mai amintim că în lucrarea sa „Atacuri împotriva sinelui” (Offences against Oneʼs Self –

publicată în 1978) acesta a apărat drepturile persoanelor homosexuale. Lucrarea este considerată

prima carte documentată scrisă în limba engleză pe acest subiect. Dintre filosofii care au

dezvoltat ulterior gândirea utilitaristă îi amintim pe: John Stuart Mill, John Austin, Herbert

Spencer, Henry Sidgwich, James Mill21.

În 1791, papa Pius al VI-lea a condamnat Declarația drepturilor omului și cetățeanului în

enciclica Adeo nota. Motivul criticilor l-a constituit faptul că, în opinia papei, acest document era

unul de natură filosofică ce se substituia dreptului natural și deci dreptului bisericii. Sintagma

„drepturile omului” se bucură însă de stabilitate pentru o perioadă relativ îndelungată de timp,

pentru ca apoi, sub influența noilor probleme sociale drepturile denumite „ale celei de-a doua

generații” să fie adăugate prin Declarația universală a drepturilor omului adoptată de Organizația

Națiunilor Unite în 194822.

Conceptul de „drepturi fundamentale” este privit de R. Alexy din trei perspective:

formală, substanțială și procedurală. Conceptul formal de drepturile omului este folosit dacă

acesta se definește ca fiind „drepturi care apar într-o constituție” sau dacă acestea sunt utilizate

de constituție pentru a oferi o protecție socială. Conceptele formale sunt utile însă nu sunt

suficiente pentru a înțelege natura drepturilor fundamentale. O astfel de înțelegere este necesară

nu numai din punct de vedere teoretic, ci și din motive practice de aplicare a legii. În ceea ce

privește conceptul substanțial de drepturi fundamentale acesta este util pentru a vedea rezultatele

aplicării conceptului formal. Conceptul substanțial de drept fundamental trebuie să includă

criterii care depășesc simpla menționare a dreptului sau simpla garantare a acestuia în constituție.

Un exemplu de astfel de concept substanțial, referindu-se la drepturile defensive ale cetățenilor

21 Jeremy Bentham, op. cit. 22 Thomas D. Williams, Who is My Neighbor? Personalism and the Foundations of Human Rights, Williams, Thomas D., LC, 2005, pp. 31-39.

împotriva abuzurilor statului. Cu toate acestea conceptul substanțial de drepturi fundamentale nu

trebuie restrâns doar la aceste drepturi. Criteriul adecvat pentru definirea conceptului substanțial

de drepturi fundamentale este conceptul de „drepturile omului”23.

Este foarte interesantă discuția care se conturează asupra conceptului substanțial de

drepturi fundamentale din perspectiva conceptului de drepturile omului. Astfel, la prima vedere,

pare că acest concept de drepturi fundamentale este posibil doar dacă definește drepturile

fundamentale ca drepturi ale omului transformate în prevederi legale constituționale pozitive.

Din acest punct de vedere, drepturile omului și cele fundamentale ar deveni echivalente. Cu toate

acestea, constituțiile adesea conțin drepturi care nu se integrează categoriei de drepturi ale

omului. De asemenea, există drepturi ale omului care nu se bucură încă de o valoare

constituțională. Ideea pricipală care se desprinde din această dezbatere este aceea că există o

relație intrinsecă între drepturile omului și drepturile fundamentale, atâta timp cât ne gândim că

drepturile fundamentale sunt drepturi încorporate într-o constituție cu intenția de a transforma

drepturile omului într-o lehe pozitivă. Această teorie a intenției face posibilă conceperea unui

catalog al drepturilor fundamentale prevăzute în diverse constituții ca încercări de transformare a

drepturilor omului într-o lege pozitivă24.

Cel de-al treilea concept de drepturi fundamentale are un caracter procedural. Acest

concept face trecerea de la problemele instituționale ale transformării drepturilor omului la

dreptul pozitiv. Încorporarea drepturilor fundamentale într-o constituție și împuternicirea unei

instanțe de judecată să vegheze la respectarea acestora reprezintă o limitare adusă puterii

legislative. Astfel, se consideră că drepturile fundamentale sunt expresia neîncrederii în procesul

democratic. Conceptul procedural al drepturilor fundamentale denotă faptul că acestea sunt

drepturi atât de importante, încât decizia de a le proteja nu poate fi lăsată în baza unei simple

majorități parlamentare. Cele trei perspective se află într-o strânsă legătură, astfel încât o teorie

potrivită a drepturilor fundamentale trebuie să se adreseze atât celor trei perspective amintite, cât

și relațiilor dintre acestea25.

Se poate observa deci că relația intrinsecă dintre drepturile constituționale și drepturile

omului, exprimată prin conceptul de „drepturi fundamentale” este cea care dă răspunsul la

problema fundamentării drepturilor fundamentale care au astfel aceeași bază ca și drepturile 23 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 15-17.24 Idem, p. 17.25 Idem, p. 17.

omului. Acest răspuns are consecințe pentru legitimarea și interpretarea drepturilor

fundamentale. Concluzia că nu există fundament al drepturilor fundamentale dacă nu există

fundament al drepturilor omului este cea care permite tratarea fundamentului drepturilor omului

ca parte integrantă a fundamentului drepturilor fundamentale26.

Bibliografie

1. Alexy, Robert, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José

Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer,

Netherlands, 2006.

2. Auping, John, Religion and Social justice: the case of Christianity and the abolition of

slavery in America, Universidad Iberoamericana, Dept. De Ciencias Religiosas, 1994.

3. Bentham, Jeremy, Utilitarianism, retipărită, Bibliobazaar, 2009.

4. Burke, Edmund, Edmund Burke: On Tast – On the Sublime and Beautiful – Reflections

on the French Revolution – A Letter to a Noble Lord, Burke Press, 2008.

5. Cesari-Rocca, Pierre Paul Rao Colanna De, Histoire de Corse, BiblioBazaar, 2010.

6. Drew, Katherine F., Magna Carta, Greenwood Press, Westport, 2004.

7. Finkel, Irving, The Cyrus Cylinder: The Great Persian Edict from Babylon, I.B. Tauris

and Company, Limited, 2012.

8. Flynn, Jeffery, Human Rights in History and Contemporary Practice: Source Materials

for Philosophy, în vol. C. Corradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

9. Freedman, Eric M., Habeas Corpus, Rethinking the Great Writ of Liberty, New York

Univ. Press, New York, 2003.

10. Halliday, Paul D., Habeas Corpus, From England to Empire, Harvard Univ. Press, New

York, 2010.

11. Hunt, Lynn, Inventing Human Rights: A History , 2007.

12. Kirk, Russell, The Conservative Mind, Washington, Regnery, 1985.

13. Leary, Virginia A., Postliberal Strands in Western Human Rights Theory: Personalist-

Communitarian Perspectives, în vol. Abdullahi Ahmed An-Na’im (edit.), Human Rights

26 Ibidem, p. 18.

in cross-cultural Perspectives, A quest for consensus, Univ. of Pennsylvania Press,

Pennsylvania, 1992.

14. Lüsebrink, Hans-Jürgen, Strugnell, Anthony (edit.), L’Histoire des deus Indes: réécriture

et polygraphie, Voltaire Foundation, 1995.

15. MacNutt, Francis Augustus, Bartholomew de Las Casas: His Life, His Apostolate, and

His Writings, BiblioBazaar, 2011.

16. Miller, F. P., Vandome, A. F., McBrewster, J., Cyrus Cylinder, VDM Verlag Dr. Mueller

e.K., 2010.

17. Moyn, Samuel, The Last Utopia: Human Rights in History, 2010.

18. Quintili, Paolo, „Le stoïcisme révolutionnaire de Diderot dans l’Essai sur Sénèque par

rapport à la Contribution à l’Histoire des deux Indes”, în Recherches sur Diderot et sur

l'Encyclopédie, nr. 36, 2004, Varia, mis en ligne le 14 septembre 2009. URL :

http://rde.revues.org/index279.html,.

19. Rivera-Pagán, Luis N., A Prophetic Challenge to the Church: The Last Word of

Bartolomé de las Casas, în vol. Akintunde E. Akinade (edit.), A New Day, Essays on

World Christianity in Honor of Lamin Sanneh, Peter Lang Publishing New York, 2010.

20. Schofield, Robert E., The Enlightened Joseph Priestley. A Study of His Life and Work

from 1773 to 1804, The Pennsylvania State Univ. Press, Pennsylvania, 2004.

21. Shuttleworth, Mary, Human Rights Education, ProQuest LLC., Ann Arbor, 2008.

22. Smith, Rich, The Bill of Rights: Defining our Freedoms, ABDO Publishing Company,

Edina, 2008.

23. Sternhell, Zeev, Les Anti- Lumières: du XVIIIe siècle à la guerre Froide, Paris, Édition

Fayard, 2006.

24. Vickery, Paul S., Bartolomé de las Casas, Great Prophet of the Americans, Paulist Press,

New Jersey, 2006.

25. White, Stephen K., Modernity and Political Thought, Edmund Burke. Modernity,

Politics, and Aesthetics, Rowman and Littlefield Publishers, Maryland, 2002.

26. Williams, Thomas D., Who is My Neighbor? Personalism and the Foundations of Human

Rights, Williams, Thomas D., LC, 2005.

27. Winch, Donald (edit.), James Mackintosh, Vindiciae Gallicae and other writings on the

French Revolution, ediție retipărită, Liberty Fund, 2006.