Curs Protectia Europeana a Drepturilor Omului

PROTECŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SUPORT CURSPENTRU UZUL STUDENŢILOR

CUPRINSCapitolul nr. 1 – partea I................................................................5Introducere în dreptul internaţional al drepturilor omului...........5

§1. NOŢIUNEA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI. 5§2. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE ÎN MATERIA DREPTURILOR OMULUI 5§3. DREPTURI INDIVIDUALE ŞI DREPTURI COLECTIVE 6

Capitolul nr. 1 – partea II...............................................................8Protecţia drepturilor omului în cadrul ONU..................................8

§1. CHARTA ONU 8§2. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI 8§3. PACTELE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI 9

Capitolul nr. 2...............................................................................11Scurt istoric al sistemului european de protecţie a drepturilor omului. Consiliul Europei......................................................................................................11

1. CONSILIUL EUROPEI. SCURT ISTORIC 11§2.ORGANELE CONSILIULUI EUROPEI 13§3. ELABORAREA ŞI SEMNAREA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI 16

Principalele drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de protocoalele sale..........................................................................16Capitolul nr. 2 – Partea II.............................................................18Principiile sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului18

§1. PRINCIPIILE CONVENŢIONALE 18§2. PRINCIPIILE JURISPRUDENŢIALE ALE CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI 18

Capitolul 3....................................................................................20- Mecanismul actual de protecţie a drepturilor garantate prin CEDO 20

§1. REFORMA MECANISMULUI DE CONTROL PRIN PROTOCOLUL NR. 11 20§2. REFORMA MECANISMULUI DE CONTROL PRIN PROTOCOLUL NR. 14 20§3. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI 20§4. PROCEDURA JUDECĂRII UNEI CERERI DE CĂTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI 25

Capitolul 4 – Cererea individuală.................................................27SECTIUNEA I 27SESIZAREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI CU O CERERE INDIVIDUALA 27SECTIUNEA II 30EXAMINAREA ADMISIBILITĂŢII 30

Capitolul 5....................................................................................35SECŢIUNEA I - CALITATEA RECLAMANTULUI. RECLAMANTUL SĂ FIE "PERSOANĂ FIZICĂ", "ORGANIZAŢIE NEGUVERNAMENTALĂ" SAU "UN GRUP DE PARTICULARI" 35SECTIUNEA II 36RECLAMANTUL TREBUIE SĂ PROBEZE CALITATEA DE „VICTIMĂ” 36SECTIUNEA III 37EPUIZAREA CĂILOR DE RECURS INTERNE 37SECTIUNEA IV 40RESPECTAREA TERMENULUI DE 6 LUNI 40SECTIUNEA V 41CEREREA SĂ NU FIE ANONIMĂ 41SECTIUNEA VI 42RESPECTAREA PRINCIPIUL „NON BIS IN IDEM” 42SECTIUNEA VII 43CEREREA SĂ NU FIE ÎN MOD VĂDIT NEFONDATĂ 43SECTIUNEA VIII 44CEREREA SĂ NU FIE ABUZIVĂ 44

2

Capitolul 6....................................................................................45§1. ACTELE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI 45

Capitolul 7 - Dreptul la viaţă........................................................47§1. OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND RESPECTAREA DREPTULUI LA VIAŢĂ 47§2. FRONTIERELE DREPTULUI LA VIAŢĂ 47§3. RESTRÂNGERILE ADUSE DREPTULUI LA VIAŢĂ 48

Capitolul 8 - Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante.............................................................................50

OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND PROTECŢIA ÎMPOTRIVA TORTURII ŞI A TRATAMENTELOR INUMANE ORI DEGRADANTE 50TORTURA 50TRATAMENTE ŞI PEDEPSE INUMANE 50TRATAMENTE ŞI PEDEPSE DEGRADANTE 51

Capitolul 9 - Dreptul de nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau obligatorii......................................................................................................53Capitolul 10 - Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei.........54

§1. CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5 54§2. GARANŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE 55

Capitolul 11 - Dreptul la un proces echitabil...............................57§1. APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 57§2.GARANŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL – (ART. 6 §1) 59§3.GARANŢIILE SPECIALE ALE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL ÎN PROCESELE PENALE (ART. 6 §2 ŞI §3) 60§4. GARANŢIILE IMPLICITE ALE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL 61

Capitolul 12 - Dreptul la respectul vieţii private şi familiale. Dreptul la căsătorie 68§1. NOŢIUNEA DE VIAŢĂ PRIVATĂ. OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII PRIVATE 68§2. DREPTUL LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE 68§3. DREPTUL LA RESPECTUL VIEŢII FAMILIALE 68§4. PROTECŢIA DOMICILIULUI ŞI A CORESPONDENŢEI 69§5. RESTRÂNGERILE ADUSE DREPTULUI LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE: ART. 8 § 2 70

Capitolul 13 –partea I...................................................................72Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei....................................72

§1. PROTECŢIA CONVINGERILOR ŞI CREDINŢELOR 72§2. PROBLEMA OBIECŢIEI DE CONŞTIINŢĂ 72§3. RESTRÂNGERILE ADUSE LIBERTĂŢII CONŞTIINŢEI ŞI RELIGIEI 73

Capitolul 13 – Partea II.................................................................74Libertatea de exprimare...............................................................74

§1. SFERA PROTECŢIEI LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE: LIBERTATEA DE OPINIE ŞI LIBERTATEA DE INFORMARE

74§2. RESTRÂNGERILE ADUSE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE 75

Capitolul 13 – Partea III...............................................................77§1. LIBERTATEA DE ASOCIERE ŞI ÎNTRUNIRE PAŞNICĂ 77§2. RESTRÂNGERILE LIBERTĂŢII DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE 77

Capitolul 13 – Partea IV................................................................79Dreptul de a nu suferi nici o discriminare...................................79

§1. PRINCIPIUL NON-DISCRIMINĂRII79§2. DISCRIMINĂRILE POZITIVE 79§3. AUTONOMIA ART. 14 79

Capitolul 14 – Partea I..................................................................81§1. DREPTUL DE PROPRIETATE. NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI DE BUNURI ÎN SENSUL ART. 1 81§2. INTERFERENŢA STATULUI CU DREPTUL DE A SE BUCURA ÎN MOD PAŞNIC DE PROPRIETATE 81

Capitolul 14 - Partea II................................................................83DREPTUL LA EDUCAŢIE 83

Capitolul 14 – Partea IV................................................................84DREPTUL LA ALEGERI LIBERE ŞI CORECTE, ORGANIZATE LA INTERVALE REZONABILE 84

Capitolul 14 – Partea IV................................................................85§1. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI DREPTURILE OMULUI CONSIDERAŢII GENERALE 85§2. PRINCIPII CE REZULTĂ DIN DREPTUL COMUNITAR ÎN MATERIA PROTECŢIEI UNOR DREPTURI 85§3. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – DOCUMENT DE REFERINŢĂ PENTRU JUDECĂTORII COMUNITARI 86§4. CHARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE ŞI TRATATUL PRIVIND CONSTITUŢIA EUROPEANĂ 86§5. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI STATELE TERŢE ÎN MATERIA PROTECŢIEI DREPTURILOR OMULUI 87

3

SURSE INTERNET........................................................................88JURISPRUDENŢĂ..........................................................................89

JURISPRUDENŢĂ ART. 6 CEDO 89( CAZUL IRLANDA C. REGATULUI UNIT) 89RINGEISEN C/ AUSTRIEI (1971) 91GOLDER C/ REGATULUI UNIT (1975) 94ENGEL Ş.A. C/ OLANDEI (1976) 95KOENIG C/ GERMANIEI (1978) 97AIREY C/ IRLANDEI (1979) 98CAMPBELL ŞI FELL C/ REGATULUI UNIT (1984) 100OZTURK C/ GERMANIEI (1984) 102VAN MARLE Ş.A. C/ OLANDEI (1986) 103BARBERA, MESSEGUE ŞI JABARDO C/ SPANIEI (1988) 104BORGERS C/ BELGIEI (1991) 108RUIZ-MATEOS C/ SPANIEI (1993) 108POITRIMOL C/ FRANŢEI (1993) 110PROCOLA C/ LUXEMBURG (1995) 111ALLENET DE RIBEMONT C/ FRANŢEI (1995) 113ARTICOLUL 8 CEDO 116

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.................................150ARTICOLUL 9 CEDO 166

ANEXA 1.....................................................................................220STATUTUL CONSILIULUI EUROPEI 220

ANEXA 2...............................................................................................231

4

Capitolul nr. 1 – partea IIntroducere în dreptul internaţional al drepturilor omului

§1. Noţiunea conceptului de drepturi ale omului.

Făcând o comparaţie cu celelalte perioade ale istoriei omenirii, ajungem la concluzia că, în sfârşit omenirea a înţeles locul ei, atât în grupurile sociale unde îşi desfăsoară activitatea, cât şi în cadrul statului, prin aceea că la „graniţa” de sfârşit şi început de mileniu se afirmă în mod deosebit valori ca: demnitatea şi personalitatea umană, statul de drept, pluralismul, acestea constituind dealtfel valorile supreme ale societăţii.

Deşi afirmarea acestor valori s-a făcut în nenumărate rânduri în cursul istoriei, astăzi ea este însoţită de garanţii şi certitudini, de realităţi evidente şi „măcar” promiţătoare.

Mesajul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în sensul cărei „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte barbarie care revoltă conştiinţa umană” şi că „recunoaşterea deminităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul liberăţii, dreptăţii şi păcii în lume” a fost, în sfârşit, receptat de către oamenii care, prin eforturile şi intereselor lor conjugate, apără valorile fundamentale ale fiinţei umane.

Prin această schimbare de atitudine se ajunge la concluzia că, rolul şi locul omului în ansamblul structurilor politice, economice, sociale şi culturale, este incontestabil recunoscut. Această recunoaştere se referă la principalele drepturi inerente fiinţei umane şi anume: dreptul său la viaţă şi libertate, dreptul la căutarea fericirii, ca drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile.

Din a doua jumătate a secolului XX, organismele internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale, organismele juridico-statale încearcă să asigure, pe langă proclamarea drepturilor şi libertăţilor umane –ca şi

5

condiţie a existenţei cadrului, măcar la nivel teoretic a drepturilor şi liberăţilor omului ce trebuie să respecte principiul universalităţii şi egalităţii pentru toţi – şi o protecţie eficientă.

Această protecţie rezultă cu prisosinţă din conţinutul instrumentelor juridice internaţionale ratificate de foarte multe state. Astfel, Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1991), evidenţiind obligaţiile statelor şi guvernelor pentru drepturile omului a stabilit că „protecţia şi promovarea lor, constituie prima îndatorire a guvernului. Respectarea lor reprezintă o garanţie esenţială în faţa unui stat cu puteri excesive”.

Eforturile depuse de diferitele organisme pentru protejarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului scot în evidenţă rolul atât de important pe care îl joacă acestea într-o societate democratică cât şi faptul că, acestea se află într-o indisolubilă legătură cu problemele lumii contemporane.

Trebuie avut în vedere faptul că aceste drepturi şi liberăţi ale omului nu sunt „o morală” ci reprezintă mai mult decât „o limbă comună a tuturor oamenilor”.

Dar pe lângă faptul că drepturile şi liberăţile omului sunt proclamate şi protejate, acestea trebuie mai întâi cunoscute. Odată cunoscute ele pot fi efectiv receptate atât de către oameni cât şi de către autorităţile publice. De aceea, fiecare dintre cei doi „parteneri” --cetăţeanul şi autoritatea publică—trebuie să îşi cunoască fiecare rolul pe care îl au , fără a uita faptul că aceşti doi parteneri au obligaţia de a da sensuri şi efecte practice celei mai nobile misiuni: protecţia fiinţei umane.

§2. Precizări terminologice în materia drepturilor omului

Abordând problematica într-o viziune ştiinţifică, precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului, este un lucru de certă importanţă.

Înţelegerea conţinutului şi sensurilor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale implică stăpânirea conceptelor terninologice –o terninologie nuanţată- mai ales a exprimărilor juridice.

În esenţă, exprimările juridice sunt cele mai importante, ştiut fiind că „limba dreptului” este cea în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt exprimate şi devin viabile.

Precizările terminologice se impun, mai ales pentru că „domeniul drepturilor omului sunt exprimate, în cele din urmă în limbaj juridic, care este limbajul tehnic şi desigur obligatoriu, din moment ce devine chiar limbajul legii.

Spre exemplu, vom observa că textul constituţional român sau Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului utilizează termenul drept , atunci când se consacră dreptul la viaţă, la apărare, la vot etc. În schimb, termenul de libertate este folosit atunci când textul constituţional sau cel al Convenţiei se referă la libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor etc.

Cum se explică aceată terminologie?Vom observa că atât terminologia constituţională, cât şi cea a convenţiei

desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental.

6

Astfel, văzute lucrurile „juridiceşte” vom observa că „dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept”.

Această nuanţare ternimologică nu duce la concluzia că ar fi noţiuni de natură juridică diferită, ci dimpotrivă suntem în prezenţa unei singure noţiuni juridice. Între aceste noţiuni nu există deosebiri de natură juridică.

Această nuanţare terminologică se poate explica prin cel puţin două argumente:

Un prin argument de ordin istoric, este explicat de faptul că „la început, în categoria drepturilor umane, au apărut liberăţile, ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autoritatea publică, iar aceste libertăţi nu presupune din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, în contextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat creistalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţie juridică complexă. Mai ales în raport cu autorităţile statale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative, măcar de apărare. În timp, aceste libertăţi au trebuit să fie nu numai proclamate ci şi promovate şi mai ales protejate şi garantate.

Cel de al doilea argment, este dat de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic.

Adesea, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Libertăţi publice este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile şi drepturile omului, cât şi faptul că acestea aparţin dreptului public, fiind supuse astfel unui regim juridic aparte.

§3. Drepturi individuale şi drepturi colective

După metodologie de sorginte didactică drepturile omului se clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective.Din prima categorie, fac parte drepturile recunoscute fiecărui individ, şi anume:

a) Dreptul la integriatea fizică şi mentală, unde sunt incluse dreptul la viaţă, dreptul la liberate şi securitatea persoanei, intedicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante, a scalviei, a servituţii şi muncii forţate, a arestărării arbitrare sau a privării abuzive de libertate;

b) Dreptul la conştiinţă şi acţiune, libertatea opiniei, de exprimare şi religioasă; libertatea întrunirilor paşnice şi de a constitui sindicate şi alte organizaţii asociate şi dreptul de a adera la ele; libertatea de circulaţie;

c) Dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege: o judecată echitabilă, dreptul la apărător, neretoractivitatea legii;

d) Drepturi privitoare la viaţa privată şi de familie: dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la respectarea familiei şi a protecţiei familiei;

e) Drepturi politice: dreptul de a alege şi a fi ales;f) Drepturi sociale, econimice şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la un nivel

de viaţă suficient, la securitatea socială, la servicii de sănătate, la culturăg) Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării.

Din a doua categorie de drepturi se numără: dreptul persoanelor de a dispune de ele insele, dreptul la suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare etc.

7

Bibliografie

Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA – Constituţia României –Comentată şi admotată, Bucureşti 1992, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”.Traian LASZLO, Drepturile Omului, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star 2001Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Corneliu-Liviu POPESCU.- Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri. Bucureşti, Editura All Beck, 2001

8

Capitolul nr. 1 – partea II Protecţia drepturilor omului în cadrul ONU

§1. Charta ONUCarta reprezintă unul din cele mai importante documente internaţionale,

aceasta fiind semnată în numele popoarelor Naţiunilor Unite la San Francisco în data de 26 iunie 1945.

Chiar din preambul Carta proclamă „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor şi femeile, ca şi a naţiunilor, mari sau mici”.

Unul din scopul fundamental al Naţiunilor Unite, aşa cum rezultă din Capitolul I al Cartei, este „să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni întemeiate pe respectarea pricipiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele” (art. 1 pct. 2) şi „să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau unamitar, promovând sau încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor lor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” ( art. 1, pct. 3).

În sprijinul realizării scopului propus, Carta stabileşte o serie de îndatoriri atât pentru unele organe principale ale ONU cât şi pentru statele membre. În privinţa organului principal al Naţiunilor Unite, art. 13 din Cartă precizează că „ Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul: ... de a sărijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Conform prevederilor Cartei, un alt organ principal al Naţiunilor Unite, Consiliul Economic şi Social, a fost mandatat să acţioneze în acest domeniu astfel:

- art. 62 paragraful 2 „El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a liberăţilor fundamentale pentru toţi”;

- art. 62 paragraful 3 „El poate pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de convenţii în probleme de competenţa sa”

- art. 62 paragraful 4 „ El poate convoca, în conformitate cu regulile fixate de Naţiunile Unite, conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa”;

- art. 64 prin care Consiliul Economic şi Social se împuterniceşte a se înţelege „cu membrii Naţiunilor Unite şi cu instituţiile specializate spre a obţine de la acestea rapoarte privind măsurile luate în executarea prorpiilor sale recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului” şi „poate să comunice Adunării Generale observaţiile sale asupra acestor raporte”

- art. 68 Consiliul este împuternicit să înfiinţeze „ comisii... pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinire funcţiilor sale”. Astfel, în baza acestei dispoziţii din Cartă, Consiliul Economic şi Social a infiinţat Comisia Drepturilor Omului, Comisia condiţiei femeii şi Subcomisia de luptă contra masurilor discriminatorii şi a protecţiei minorilor.

Cu toate acestea însă, lacunele Cartei sunt considerabile. Chiar dacă ea recunoaşte Naţiunilor Unite misiunea de a „favoriza”, de „a dezvolta”, de „a încuraja” respectul drepturilor omului, le acordă puterea de a face studii

9

şi recomandări, NU instituie nici un fel de garanţie în materie şi nu defineşte în nici un fel conţinutul drepturilor omului acestea având un caracter destul de vag.

Totuşi, Carta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională.

§2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU şi este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.

Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exerciţiul acestor drepturi, cu condiţia ca unicul scop al acestei limitări să fie “asigurarea recunoaşterii corespunzătoare şi respectării drepturilor celorlalţi şi a compatibilităţii cu cerinţele îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi bunăstarea generală într-o societate democratică” (articolul 29 §2).

Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.

§3. Pactele internaţionale privind drepturile omuluiCele două Pacte internaţionale au fost adoptate de AG a ONU şi deschise

spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Astfel, chestiunile legate de respectarea şi recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte devin probleme de interes internaţional şi nu mai ţin exclusiv de jurisdicţia internă a statelor.

Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul auto-determinării popoarelor: dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale.

3.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul conţine o clauză de derogare (art. 4), care permite statelor părţi ca “în timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii” să suspende toate drepturile cu excepţia a 7 dintre cele mai importante:

- dreptul la viaţă;- dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratatmente crude,

inumane sau degradante;- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi servitute;- dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale;- principiul neretroactivităţii incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai

favorabile);- dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice;- libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei. Pactul permite de asemenea statelor să restrângă exercitarea drepturilor.

10

Obligaţiile asumate de către statele părţi prin ratificarea PIDCP sunt enunţate în articolul 2 §1: “Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale, drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.” Paragraful 2 al articolului 2 cere statelor părţi “să adopte acele măsuri legislative sau de alt ordin care sunt necesare pentru a realiza exercitarea drepturilor” garantate prin Pact.

Asigurarea respectării obligaţiilor asupate prin Pact de către statele membre se face de către Comitetul Drepturilor Omului, organ format dintr-un număa de 18 experţi independenţi aleşi pe o periadă de 4 ani.

Procedural, Comitetului îşi defăşoară activitatea pe două planuri: a) Procedura de raportare;b) Procedura de examinare a plângerilor inter-statale.c) Procedura de examinare a plângerilor individuale

a) Procedura de raportare instituită prin art. 40 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice obligă statele să înainteze Comitetul Drepturilor Omului, rapoarte din 5 în 5 ani asupra situaţiei concrete privind respectarea obligaţiilor asumate, rapoarte ce sunt examinate de Comitet în sesiuni publice.

b) Procedura de examinare a plângerilor inter-statale este o procedură de mediere şi conciliere opţională, reglementat de art. 42 şi 42 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, rolul Comitetului fiind acela de a găşi soluţii amiabile.c) Procedura de examinare a plângerilor individuale este instituită de Primul protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului posibilitatea de a înainta Comisiei Drepturilor Omului comunicări sau plângeri individuale. Reclamanţii pot fi doar persoane fizice nu si grupuri de persoane sau persone juridice, ca în cazul Convenţei Europene.

3.2. Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.

Pactul descrie şi defineşte în mod detaliat fiecare din aceste drepturi, indicând şi măsurile ce ar trebui luate pentru a obţine înfăptuirea acestor drepturi. Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu îşi asumă obligaţia de a-l pune imediat în practică, aşa cum este cazul PIDCP.

PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate

11

Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.

Bibliografie

Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004

Thomas BUERGENTHAL, Renate WEBER. – Dreptul internaţional al drepturilor omului. Bucureşti: Editura ALL, 1996

12

Capitolul nr. 2

Scurt istoric al sistemului european de protecţie a drepturilor omului. Consiliul Europei

1. Consiliul Europei. Scurt Istoric

În anul 1949 s-a înfiinţat Consiliul Europei, actul de înfiinţare a acestei organizaţii politice fiind Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra la data de 5 mai 1949 (Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Suedia) şi întrat în vigoare la data de 3 august 1949.

Scopul înfiinţării Consiliului Europei a fost acela de a apăra drepturile omului, democraţia parlamentară şi supremaţia legii; a dezvolta acorduri pe întregul continent pentru a standardiza practicile sociale şi juridice ale ţărilor membre; a promova conştientizarea unei identităţi europene bazate pe valori împărtăşite şi care străbate peste diferite culturi.

Chiar în art. 1 din Statutul Consiliului Europei1 precizează faptul că:„a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între

membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

b) Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul O.N.U. şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care ele sunt părţi.

d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei.”

Consiliul Europei este principala organizaţei internaţională interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.

Pentru a avea calitatea de stat membru al Consiliului Europei trebuie, statul trebuie să accepte două principii fundamentale:- principiul statului de drept;- principiul potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

1 Statutul Consiliului Europei a fost semnat la Londra la 5 mai 1949 şi intrat în vigoare la 3 august 1949. El prevede, în art. 1, că menţinerea şi realizarea drepturilor omului erau unul dintre mijloacele pentru a îndeplini scopul Consiliului, şi anume o mai mare unitate între membrii săi pentru protecţia şi realizarea idealurilor şi principiilor care formează patrimoniul lor spiritual comun şi pentru facilitarea progresului economic şi social. Art. 3 al Statutului a întărit această obligaţie, făcând din respectul pentru drepturile omului o condiţie de aderare.

Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.

13

De asemenea, art. 3 din statut prevede în mod categaric faptul că „fiecare membru se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului consiliului.

Încălcarea obligaţiilor stabilite prin art. 3 poate atrage aplicarea unor sancţiuni. Astfel, art. 8 din Statul prevede că:

„Oricărui membru al Consiliului Europei, care a încălcat în mod grav art. 3, îi pot fi suspendate drepturile sale de reprezentare şi Comitetul Miniştrilor îi poate cere să se retragă în conformitate cu art. 7. Dacă membrul în cauză nu se conformează acestei cereri, comitetul poate să decidă încetarea calităţii de membru al consiliului de la data pe care comitetul o hotărăşte.”

Consiliul Europei grupează 47 de state, a primit candidatura încă a unui stat (Belarus), şi a acordat statut de observator altor 5 state (Vatican, Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia şi Mexic).

Consiliul Europei se deosebeşte de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, şi este compusă din 27 ţări, având instituţii deosebite: Consiliul European (forul politic suprem al Uniunii Europene ce funcţionează din1987); Comisia Europeană cu sediu la Bruxelles; Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri ); Parlamentul European ce funcţionează din 1952; Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; Curtea Europeană de Conturi.

2. Consiliul Europei şi alte organisme europene

Pentru a nu se face o confuzie între Consiliul Europei şi alte organisme europene, vom face următoarele precizări:A.Consiliul EuropeiOrganizatie internationala al carei sediu este la Strasbourg si care reuneste 47 de state democratice ale Europei.siConsiliul EuropeanReuniune periodica (cel putin de doua ori pe an) a sefilor de stat si de guvern ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene pentru a discuta si orienta politica comunitara.siComisia Europeana Organ executiv al Uniunii Europene cu sediul la Bruxelles, care monitorizeaza aplicarea corecta a dispozitiilor tratatelor si a deciziilor luate de institutiile Uniunii.

B.Adunarea ParlamentaraOrgan deliberativ al Consiliului Europei. Se compune din 318 reprezentanti si din 318 supleanti desemnati de parlamentele nationale ale statelor membre.siParlamentul EuropeanOrgan parlamentar al Uniunii Europene care reuneste pe cei 785 deputati europeni ai celor 27 tari membre, alesi prin vot universal de locuitorii Uniunii Europene.

C.

14

Curtea Europeana a Drepturilor OmuluiAre sediul la Strasbourg. Este singurul organism juridic autentic, creat de Conventia europeana a drepturilor omului si compus din 46 de judecatori*. Ea asigura in ultima instanta respectarea de catre statele parti a obligatiilor rezultand din Conventie. siCurtea de Justitie a Comunitatilor EuropeneAre sediul la Luxemburg si asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea si aplicarea tratatelor Uniunii Europene.siCurtea de Justitie a Comunitatilor EuropeneAre sediul la Luxemburg si asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea si aplicarea tratatelor Uniunii Europene.

De asemenea nu trebuie făcută confuzia între:

Conventia europeana a drepturilor omuluiTratat prin care statele membre ale Consiliului Europei s-au angajat sa respecte libertatile si drepturile fundamentale ale omului.siDeclaratia universala a drepturilor omuluiAdoptata de Organizatia Natiunilor Unite in 1948 pentru a intari, pe plan international, protectia drepturilor omului.

3. State membre şi reprezentativitateaAlbania (4), Andora (2), Armenia (4), Austria (6), Azerbaidjan (6), Belgia (7), Bosnia si Hertegovina (5) Bulgaria (6), Croatia (5), Cipru (3), Danemarca (5), Estonia (3), Elvetia (6), Finlanda (5), Franta (18), Federatia Rusa (18), Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (3), Georgia (5), Germania (18), Grecia (7), Irlanda (4), Italia (18), Islanda (3), Letonia (3), Liechtenstein (2), Lituania (4), Luxemburg (3), Malta(3), Marea Britanie (18), Moldova (5), Monaco (2), Muntenegru (2), Norvegia (5), Olanda (7), Polonia (12), Portugalia (7), Romania (10), Republica Ceha (7), Republica Slovacia (5), San Marino (2), Serbia (7) Slovenia (3), Spania (12), Suedia (6), Turcia (12), Ucraina (12), Ungaria (7).

Statutul de observator: Parlamentele Canadei, Israelului si Mexicului beneficiaza de acest statut pe langa Adunarea Parlamentara

§2.Organele Consiliului Europei

- Adunarea Parlamentară- Comitetul Miniştrilor- Secretarul General- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CARLE)- Comisarul pentru drepturile Omului- Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ERCI)- Organizaţii specializate: - Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia);

15

- Banca de dezvoltare; -Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO) -Observatorul european al audiovizualului; -Centrul european pentru interdependenţă şi solidaritate

mondială (Centrul Nord Sud)

2.1. Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei şi este alcatuit din ministrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau din reprezentantii diplomatici permanenti la Strasbourg. El constituie un organism guvernamental in care, in conditii de egalitate, pot fi discutate demersurile nationale privind problemele cu care se confrunta societatea europeana, cat si un forum in care se elaboreaza raspunsurile europene la aceste provocari. In colaborare cu Adunarea Parlamentara, el reprezinta gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei si este investit cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor luate de statele membre.

Ministrii afacerilor externe ai statelor membre se reunesc o data pe an pentru a trece in revista cooperarea europeana si actualitatea politica si pentru a da impulsul politic necesar activitatii Organizatiei. Reprezentantii permanenti (ambasadori) au intalniri saptamanale, aceste reuniuni fiind completate de intalniri ale grupurilor de raportori sau ale grupurilor de lucru insarcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni inaintea luarii deciziilor. Fiecare ministru prezideaza Comitetul pentru o perioada de sase luni. Schimbarea presedintiei are loc, in mod traditional, in mai si in noiembrie.

Deciziile Comitetului Ministrilor sunt transmise guvernelor sub forma de recomandari sau fac obiectul conventiilor si acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat.

De asemenea, Comitetul Ministrilor adopta declaratii sau rezolutii privind chestiuni politice de actualitate.

Pana in prezent au fost elaborate peste 200 de conventii. Ele se refera la drepturile omului, dar si la alte domenii de activitate ale Organizatiei, afirmand si intarind coeziunea democratica, sociala si culturala a Consiliului Europei.

Cele mai multe dintre deciziile Comitetului Ministrilor necesita o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, majoritatea simpla este insa suficienta pentru chestiunile de procedura.

Conventiile si recomandarile sunt elaborate de comitetele de experti guvernamentali, mandatati de Comitetul Ministrilor, generandu-se astfel un dialog intre consideratiile tehnice si viziunea politica globala. Numeroase initiative politice sunt, de asemenea, luate cu ocazia conferintelor ministrilor specializati, care se desfasoara cu regularitate.

Comitetul Ministrilor vegheaza, asupra aplicarii efective a conventiilor si acordurilor incheiate intre statele membre. Aceasta responsabilitate este cruciala pentru conventiile referitoare la drepturile omului, dintre care cele mai importante (Conventia europeana a drepturilor omului, Carta sociala europeana revizuita,

16

Conventia europeana pentru prevenirea torturii, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale) au instituit mecanisme proprii de supraveghere.

Responsabilitatea Comitetului Ministrilor privind Conventia europeana a drepturilor omului reflecta importanta acestei Conventii, care constituie piatra de temelie a sistemului de protectie a drepturilor omului in Europa. Supraveghind buna executare a deciziilor Curtii europene a drepturilor omului de catre statele membre, Comitetul Ministrilor joaca un rol esential in pastrarea credibilitatii acestui sistem fara echivalent in restul lumii.

2.2. Adunarea Parlamentară Este prima adunare europeană din istoria continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare. Dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă asupra guvernelor statelor membre.În cadrul Adunării Parlamentare sunt reprezentate 47 de state. Aceasta are 318 membri si 318 supleanti alesi sau desemnati de parlamentele nationale dintre cadrul membrilor acestora. Fiecare tara dispune de la 2 pana la 18 reprezentanti, in functie de marimea populatiei ei. Delegatiile nationale la Adunare sunt compuse astfel incat sa asigure o reprezentare corecta a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor nationale.

Adunarea numara cinci grupuri politice: Grupul socialist (SOC), Grupul partidului popular european (PPE/DC), Grupul democratilor europeni (GDE), Alianta democratilor si liberalilor pentru Europa (ADLE) si Grupul pentru stanga europeana unita (GUE). Cativa parlamentari nu sunt inscrisi in nici un grup politic.

Adunarea se reuneste de patru ori pe an, timp de o saptamana, in sesiune plenara publica, la Strasbourg. De asemenea, ea tine o reuniune de primavara intr-unul din statele membre ale Consiliului Europei.

Adunarea isi alege presedintele dintre membrii sai, in mod traditional pentru trei mandate consecutive cu o durata de un an. Presedintele, vicepresedintii (19 in prezent), presedintii celor 5 grupuri politice si presedintii celor 10 comisii constituie Biroul Adunarii. Adunarea alege, de asemenea, Secretarul General si Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, Secretarul General al Adunarii, judecatorii Curtii europene a drepturilor omului si Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.

Lucrarile Adunarii sunt pregatite de comisii specializate in urmatoarele domenii: politic, juridic si drepturile omului, social, sanatate si familie, cultura, stiinta si educatie, mediu si agricultura, probleme locale si regionale, economie si dezvoltare, migratii, refugiati si demografie, egalitatea sanselor pentru femei si barbati, regulament si imunitati, respectarea obligatiilor si angajamentelor statelor membre.

2.3. Secretarul General Are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului. Acesta elaborează, pe baza priorităţilor anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi

17

răspunde de îndeplinirea acestui program şi pregăteşte rapoartele de activitate ale Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară.

Secretarul General joacă un rol special în virtutea unor prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 15 § 3 el trebuie informat de statele părţi care înţeleg să aplice clauza de derogare prevăzută de paragraful 1 al acestui articol. De asemenea, prin art. 52 Secretarul General poate cere oricărui stat parte să îi furnizeze explicaţii despre modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor Convenţiei. Aşa de pildă, în anul 2001 Secretarul General a adresat Federaţiei Ruse o scrisoare solicitând explicaţii cu privire la conflictul din Cecenia.

2.4. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985.

2.5. Comisarul pentru Drepturile Omului. La 7 mai 1999 Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei a înfiinţat, prin rezoluţia (99)50, instituţia Comisarului pentru Drepturile Omului.Comisarul este o instituţie nonjurisdicţională, destinată a promova educaţia, cunoaşterea şi respectul drepturilor omului în statele membre ale Consiliului Europei. Persoana care îndeplineşte această funcţie este aleasă de Adunarea Parlamentară, cu majoritate de voturi, dintr-o listă de 3 candidaţi alcătuită de Comitetul Miniştrilor. Mandatul comisarului este de 6 ani şi nu poate fi reînoit.Atribuţiile principale ale comisarului sunt enumerate la art. 3 din Rezoluţie:

1. Promovarea educaţiei şi a cunoaşterii drepturilor omului în statele membre;2. contribuţia la promovarea respectului efectiv al drepturilor omului în statele

membre;3. asigură sfaturi şi informaţii despre protecţia drepturilor omului şi prevenirea

încălcării acestora;4. facilitarea activităţilor ombudsmenilor naţionali sau ale instituţiilor similare

din domeniul drepturilor omului;5. identificarea posibilelor lipsuri sau neconcirdanţe în dreptul şi practica

statelor membre privind respectarea drepturilor omului aşa cum sunt prevăzute în instrumentele Consiliului Europei.

Actele Comisarului pentru drepturile omului sunt: recomandările, opiniile şi rapoartele.

2.6 Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ERCI)Comisia a fost creată tot în urma summit-ului de la Viena din anul 1993, iar în anul 2002 Comitetul Miniştrilor a adoptat un nou statut al acestei comisii.Atribuţiile principale ale Comisiei:- să examineze legislaţiile, politicile şi alte măsuri luate de către statele

membre vizând a combate resismul, xenofobia, antisemitismul şi intoleranţa, precum şi efectele acestora;

- sa stimuleze acţiunile în materile la nivel local şi europan;- să formuleze recomandări de politică generală la adresa statelor membre;- să studieze instrumentele juridice internaţionale aplicabile în materie în

vederea unei necesare consolidări a acestora.

18

ECRI elaborează rapoarte ce cuprind, pe lângă analiza stărilor de fapt, şi propuneri adecvate de soluţionare a problemelor constatate.

§3. Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

În august 1949, Comitetul pentru probleme juridice şi administrative al Adunării Consultative a Consiliului Europei s-a întrunit pentru a studia o propunere de creare a unei “organizaţii în cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectivă a drepturilor omului”. Comitetul a propus ca o listă de 10 drepturi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului să facă obiectul unei garanţii colective, ca statele membre să se oblige a respecta principiile fundamentale ale democraţiei, precum şi înfiinţarea unei Comisii Europene a Drepturilor Omului şi a unei Curţi Europene de Justiţie.

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a numit 2 comitete guvernamentale separate care s-au întâlnit în prima jumătate a lui 1950. După mai multe consultări cu Adunarea în vara acelui an, Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie. Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 14 protocoale adiţionale2.

Principalele drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de protocoalele sale

În forma iniţială, CEDO garanta următoarele drepturi: dreptul la viaţă dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane

sau degradante dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei dreptul la un proces echitabil dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto dreptul la viaţă privată şi de familie libertatea de gândire, conştiinţă şi religie libertatea de expresie libertatea de asociere şi de întrunire paşnică dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familieConvenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaţia de a

se acorda un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13).

Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare:

Protocolul 1:- dreptul la proprietate- dreptul la educaţie

2 Protocolul nr. 14, semnat la 12 mai 2004, va aduce o nouă reformă mecanismului de control al Convenţiei.

19

- angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile

Protocolul 4:- interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale- dreptul la liberă circulaţie- interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a

străinilor Protocolul 6: abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara unde îşi au reşedinţa; - dreptul la recurs în procesele penale;- dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară, - dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; - egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi. Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării. Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice

circumstanţe.Bibliografie

Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003


Daiana-Maura VESMAŞ.- Drept comunitar european. Sibiu: Editura Burg, 2003

20

Capitolul nr. 2 – Partea IIPrincipiile sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Principiile directoare ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului se divid în două categorii: principii rezultate din economia Convenţiei, sau principii convenţionale şi principii rezultate din jurisprudenţa Curţii, sau principii jurisprudenţiale.

§1. Principiile convenţionale

1.1. Principiul solidarităţii

Caracterul obiectiv al sistemului CEDO transcende interesele statelor şi stă la baza solidarităţii în garantarea drepturilor omului de către acestea, atât în privinţa beneficiului sau existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.3

- non-reciprocitatea este specifică documentelor ce ocrotesc drepturile omului. Conform Convenţiei de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar substanţială, de către un stat parte a unei convenţii privind drepturile omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea. Regimul juridic al CEDO, ca şi cel al convenţiilor similare, se distinge, astfel, de cel al dreptului general al tratatelor.

- aplicabilitatea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aplicabilitatea directă în dreptul intern al statelor, presupune ca norma internaţională nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o dispoziţie specială. De asemenea, aplicabilitatea directă presupune ca norma în cauză să fie suficient de precisă, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi obiectul său, pentru a fi aplicată în ordinea internă fără măsuri suplimentare de executare.

3 A se vedea F. SUDRE.- La Convention Européenne des Droits de l'Homme. 4e édition. Paris: PUF, 1997, p. 10

21

1.2. Principiul suveranităţii

A. Protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora Nuanţarea obligaţiilor statelor se poate realiza prin intermediul rezervelor

şi dispoziţiilor facultative, care conferă Convenţiei un câmp de aplicare cu o “geometrie variabilă”: nu toate statele părţi sunt angajate în acelaşi fel.

B. Protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor Convenţia Europeană recunoaşte “un spaţiu de libertate” statelor, prevăzând

că anumite drepturi pot suferi limitări (restrângeri sau derogări). Aceste drepturi mai sunt numite drepturi condiţionale. Astfel, Convenţia stabileşte, prin art. 15 § 2, o ierarhie formală a drepturilor, distingând între drepturile intangibile şi drepturile condiţionale.

Drepturile intangibile sunt cele cărora statele părţi nu le pot aduce atingere: de ele beneficiază orice persoană, oriunde şi în orice circumstanţe. Aceste drepturi sunt în număr de cinci: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art.7), regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4 al Protocolului nr. 7). Aceste drepturi individuale, relative la integritatea fizică şi psihică a persoanei şi la libertatea acesteia, formează aşa-numitul standard minim al dreptului european al drepturilor omului.

Un aspect important al protecţiei suveranităţii statelor îl constituie clauza de derogare. Astfel, art. 15 §1 CEDO autorizează statul parte să suspende beneficiul şi exerciţiul drepturilor în caz de război sau de pericol public excepţional.

§2. Principiile jurisprudenţiale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Cele două mari principii jurisprudenţiale ale sistemului CEDO sunt efectivitatea şi subsidiaritatea.

2.1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei

Acest principiu are două dimensiuni principale: - existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina statelor părţi în scopul aplicării

eficiente a Convenţiei; - existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei, materializat la nivel

jurisprudenţial prin identificarea unor noţiuni autonome sau a unor semnificaţii autonome potrivit Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii, precum şi prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei.

2.2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest principiu în cauza Handyside c/ Regatului Unit. Principiul

22

subsidiarităţii implică recunoaşterea autonomiei autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza teoriei “marjei de apreciere”.

A. Autorităţile naţionale se bucură de autonomie în aplicarea ConvenţieiÎn aplicarea principiului subsidiarităţii, Curtea europeană a recunoscut

autorităţilor naţionale libertatea de alegere a măsurilor de punere în practică a obligaţiilor asumate prin Convenţie. Controlul exercitat de Curte nu se referă decât la conformitatea acestor măsuri cu Convenţia.

Astfel, Curtea refuză să se erijeze în legislator şi să edicteze norme generale ce stabilesc comportamentul statelor.

B. Autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere variabilă în aplicarea Convenţiei

Din caracterul subsidiar al sistemului european de protecţie a drepturilor omului, Curtea a dedus o consecinţă nescrisă în Convenţie: statele dispun de o anumită marjă de apreciere în aplicarea CEDO. Teoria marjei de apreciere conferă statelor o putere discreţionară în aplicarea limitărilor drepturilor protejate. Ea stabileşte întinderea acestei puteri discreţionare şi, pe cale de consecinţă, întinderea controlului exercitat de Curte asupra acestor măsuri limitative.

Doctrina marjei de apreciere a apărut din jurisprudenţa Curţii Europene, ca o necesitate atât funcţională, cât şi ideologică, în procesul de interpretare şi aplicare a Convenţiei de către această instanţă. Ea este considerată un instrument de “auto-limitare judiciară” a Curţii, având un rol esenţial în interpretarea Convenţiei de către aceasta. Marja de apreciere semnifică, în principal, că statelor li se permite un anumit grad de discreţie, supusă totuşi supravegherii instanţei europene, atunci când iau măsuri legislative, administrative sau judiciare în aplicarea vreunei dispoziţii a Convenţiei.

Doctrina a fost formulată şi dezvoltată după pronunţarea hotărârii Curţii Europene în cauza Handyside c/ Regatului Unit (1976). Curtea a mai arătat că marja de apreciere nu înseamnă că supravegherea Curţii este limitată la a stabili dacă un stat şi-a exercitat discreţia rezonabil, cu atenţie şi bună-credinţă. Chiar un Stat Contractant care acţionează astfel rămâne supus controlului Curţii în ceea ce priveşte compatibilitatea actelor sale cu angajamentele asumate în virtutea Convenţiei.

Bibliografie



23

Capitolul 3 - Mecanismul actual de protecţie a drepturilor garantate prin CEDO

§1. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 11

Protocolul adiţional nr. 11, adoptat la 11 mai 1994, realizează reforma, substituind celor trei organe existente la acea dată (Comisia, Curtea şi Comitetul Miniştrilor) un organ permanent unic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Consecinţele principale ale acestei reforme sunt: simplificarea şi “jurisdicţionalizarea” mai accentuată a sistemului de control, precum şi excluderea din procesul decizional a Comitetului de miniştri, care rămâne competent doar în materia controlului executării deciziilor Curţii.

În plus, Protocolul a suprimat clauzele facultative de acceptare a dreptului de recurs individual şi a jurisdicţiei obligatorii a Curţii, întărind astfel sistemul de protecţie a drepturilor şi deschizând deplin individului calea sesizării organului de control european. În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este singurul tribunal internaţional în această materie care conferă individului un acces direct la jurisdicţia sa.

Începând cu 1 noiembrie 1997, a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 al CEDO, Protocol de amendare a Convenţiei, ce instituie un nou mecanism de protecţie a drepturilor, prin intermediul unei unice Curţi Europene a Drepturilor Omului. Noua Curte a început să funcţioneze efectiv la 1 noiembrie 1998.

§2. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 14

În anul 2001 a început un proces de reformare a mecanismului de control al aplicării CEDO, proces ce a dus, la 12 mai 2004, la adoptarea, de către Comitetul Miniştrilor, a textului Protocolului nr. 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 14 este deschis spre semnătură tuturor statelor membre ale Consiliului Europei şi părţi la Convenţie. Protocolul va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează datei expirării unei perioade de 3 luni de la data la care toate statele-părţi la Convenţie şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin acest Protocol.

§3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

3.1. Competenţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două categorii de competenţe: soluţionarea litigiilor (competenţa contencioasă) şi emiterea de avize consultative (competenţa consultativă). Competenţa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a Protocoalelor sale.

Competenţa contencioasă se manifestă sub două aspecte: soluţionarea litigiilor interstatale şi a cererilor individuale.

24

a. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la CEDO sesizează Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a CEDO de către alt stat-parte (art. 33 al Convenţiei).

b. Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări a drepturilor sale recunoscute în CEDO de către unul din statele-părţi (art. 34 al Convenţiei).

Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra problemelor juridice privind interpretarea CEDO, fără a se putea referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor sau libertăţilor consacrate de CEDO, şi nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 al Convenţiei). La 2 iunie 2004, Curtea a dat prima sa decizie referitoare la o cerere de aviz consultativ, cerere ce a fost respină pentru lipsa competenţei.

Curtea are o competenţă limitată. Conform art. 32 al Convenţiei, Curtea are doar competenţa privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. În caz de dispută, doar Curtea poate decide asupra competenţei sale.

Competenţa Curţii este limitată de părţi, timp, pretenţiile pe care le poate examina şi teritoriu. Astfel, distingem competenţa Curţii:a) ratione personae;b) ratione temporis;c) ratione materiae;d) ratione loci.

a) Competenţa ratione personaePot depune cerere la Curte persoanele fizice, organizaţiile

neguvernamentale, grupurile de particulari şi statele membre la Convenţie.Curtea va examina doar cererile introduse contra statelor părţi la Convenţie. Conform art. 59 alin. 1 al Convenţiei, pot fi parte la Convenţie doar statele membre ale Consiliului Europei. La data de 04.04.2007, existau 46 de state pentru care Convenţia a intrat în vigoare. Curtea nu poate fi sesizată cu cereri împotriva persoanelor private. Pârât la Curte poate fi doar un stat. Convenţia însă obligă statul parte să întreprindă toate măsurile pentru a nu admite încălcarea drepturilor garantate de Convenţie de către persoanele privare (obligaţii pozitive). Nerespectarea acestei obligaţii angajează responsabilitatea statului în temeiul Convenţiei (ex. în cauza Istrate c. Moldovei, hot. 13.06.2006, autorităţile statului nu au contribuit suficient la executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile împotriva unei persoane private).

b) Competenţa ratione temporisCurtea nu va examina decât pretenţiile care se referă la situaţiile care au avut loc după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru statul respectiv. Curtea, de asemenea, nu este competentă de a examina cererile care au fost depuse cu omiterea termenului de 6 luni.Curtea va examina totuşi situaţiile litigioase care au avut loc până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv, dacă procedurile judiciare cu privire la contestarea acestor acte s-au sfârşit după intrarea în vigoare a Convenţiei.

25

Convenţia şi protocoalele sale adiţionale intră în vigoare pentru statul parte la ziua depunerii instrumentului de ratificare Secretarului General al Consiliului Europei. Un stat parte la Convenţie poate denunţa Convenţia în modul stabilit de art. 58 al Convenţiei. După denunţare, statul nu va mai fi legat de obligaţiile stabilite de Convenţie, însă denunţarea nu va afecta situaţiile comise anterior datei de la care denunţarea îşi produce efectele.

c) Competenţa ratione materiaeA. PrincipiiPentru a fi admisibilă, cererea trebuie să se refere la un drept protejat prin Convenţie şi protocoalele sale intrate în vigoare pentru statul pârât. Statul membru la Convenţie nu este ţinut să respecte drepturile garantate de protocoalele adiţionale la Convenţie la care nu este parte. B. Drepturile protejateDrepturile protejate de Convenţie şi protocoalele sale sunt:dreptul la viaţă (art. 2 CEDO, Protocolul nr. 6 şi Protocolul nr. 13);interzicerea torturii (art. 3 CEDO);interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4 CEDO);dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 CEDO);dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO);interdicţia condamnării pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie infracţiuni la ziua comiterii (art. 7 CEDO);dreptul la respectul vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8 CEDO);libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 CEDO);libertatea de a comunica şi de a primi informaţii ori idei (art. 10 CEDO);libertatea de întrunire paşnică şi de asociere (art. 11 CEDO);dreptul de a se căsători şi întemeia o familie (art. 12 CEDO);dreptul la respectarea bunurilor sale (art. 1 al Protocolului nr. 1);dreptul la instruire (art. 2 al Protocolului nr. 1);dreptul la alegerea liberă a corpului legislativ (art. 3 al Protocolului nr. 1);interzicerea privării de libertate pentru imposibilitatea de e executa o obligaţie contractuală (art. 1 al Protocolului nr. 4);libertatea circulaţiei (art. 2 al Protocolului nr. 4);interzicerea expulzării cetăţenilor proprii (art. 3 al Protocolului nr. 4);interzicerea expulzării colective a străinilor (art. 4 al Protocolului nr. 4);garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor(art. 1 al Protocolului nr. 7);dreptul persoanei declarate vinovate de infracţiune să ceară examinarea condamnării sale de către o jurisdicţie superioară (art. 2 al Protocolului nr. 7);dreptul la compensare în caz de eroare judiciară (art. 3 al Protocolului nr. 7);dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (art. 4 al Protocolului nr. 7);egalitatea între soţi (art. 5 al Protocolului nr. 7); dreptul de adresare efectivă la o instanţă naţională cu privire la pretinsa violare a dreptului garantat de Convenţie sau protocoalele sale (art. 13 CEDO);interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie şi protocoalele sale (art. 14 CEDO); şi interzicerea generală a discriminării (Protocolul nr. 12).Astfel, Convenţia nu garantează:dreptul de a fi numit într-un post cu funcţie publică (X c. Marii Britanii, dec. 12.03.1981; Ergul c. Turciei, dec. 17.01.1996);dreptul la autodeterminare (X c. Olandei, dec. 04.10.1976);

26

dreptul la eliberarea permisului de conducere a automobilului (X c. Germaniei, dec. 07.03.1977);dreptul la azil politic (L.I. c. Suediei, dec. 08.09.1993);dreptul la un anumit standard de viaţă (Andersson c. Suediei, dec. 04.03.1986); etc.Termenii folosiţi în Convenţie pentru a defini un drept au un sens autonom. Semnificaţia acestor termeni urmează a fi determinată prin studierea jurisprudenţei Curţii în cazuri comparabile.C. RezerveleChiar dacă Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat, aceasta nu înseamnă numaidecât că statul este legat de toate prevederile Convenţiei de la momentul intrării în vigoare a acesteia. La momentul semnării sau depunerii instrumentului de ratificare, statul poate formula o rezervă când este nevoie de modificarea unei legi în vigoare şi care este incompatibilă cu Convenţia. Statele recurg des la această procedură.Convenţia admite rezerve doar pe perioada până la modificarea legii incompatibile cu Convenţia la momentul ratificării şi nu admite rezerve cu caracter. O rezervă are un caracter general „fie atunci când ea nu se referă la o dispoziţie specifică a Convenţiei, fie atunci când ea este formulată într-un mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare” (a se vedea Temeltasch c. Elveţiei, raportul Comisiei din 05.05.1982, para. 84).D. Derogarea în caz de stare de urgenţăÎn caz de război sau de pericol care ameninţă viaţa naţiunii care au apărut după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul parte, statul poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, în modul stabilit de art. 15 al Convenţiei. Aceste măsuri trebuie să fie conforme cu situaţia de fapt şi nu trebuie să contravină dreptului internaţional (a se vedea Irlanda c. Regatului Unit, hot. 18.01.1978, para. 207). O asemenea derogare, însă, nu poate fi formulată de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte ilicite de război, de la art. 3, art. 4 para. 1 şi de la art. 7 ale Convenţiei.

d) Competenţa ratione lociA. Conceptul de „jurisdicţie”

Conform art. 1 al Convenţiei, statele părţi recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile garantate de Convenţie. Această normă urmează a fi interpretată ca garantând respectarea drepturilor omului pe teritoriul statului, care este general recunoscut conform dreptului internaţional. Convenţia nu leagă obligaţia statului de a asigura respectarea drepturilor omului de teritoriul său, ci de „jurisdicţia” sa. Curtea nu a dat o definiţie exhaustivă conceptului de „jurisdicţie”, însă l-a asimilat cu controlul efectiv de facto asupra unui teritoriu, indiferent dacă acest control este legitim sau nu conform dreptului internaţional (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23.03.1995).

B. Controlul nerecunoscut al teritoriilor străine

În anumite circumstanţe, statele pot controla efectiv şi un teritoriu străin. Convenţia impune statului parte la Convenţie care controlează efectiv un teritoriu străin să asigure respectarea drepturilor omului pe acest teritoriu. În cazul ocupaţiilor ilegale a unui anumit teritoriu, statele tind să nege controlul efectiv al acestui teritoriu. Simplul fapt al negării jurisdicţiei nu înlătură prin sine competenţa Curţii ratione loci de a examina pretinsele violări comise pe teritoriul

27

străin controlat. Curtea va examina de sine stătător dacă statul exercită sau nu un control efectiv asupra teritoriului în cauză.Pentru ca un control să fie efectiv, nu este necesar de a determina dacă statul exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestui stat (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 18.12.1996, para. 52).Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, hot. 08.07.2004, para. 314). Pentru a determina dacă administraţia locală este subordonată statului, este puţin relevantă lipsa dependenţei administrative a acestei administraţii de sistemul administrativ al statului parte. În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea a constatat că Federaţia Rusă este responsabilă pentru acţiunile autorităţilor aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, care este un regim secesionist ce ocupă teritoriul din partea de est a Republicii Moldova care nu este controlat de autorităţile de la Chişinău, deoarece regimul secesionist a fost creat cu sprijinul Federaţiei Ruse, pe acest teritoriu se află armate ruseşti cu un arsenal militar important, forţele armate ruse au transferat armament şi bunuri cu destinaţie nemilitară regimului transnistrean fără acordul Republicii Moldova, deoarece Federaţia Rusă a acordat suportul financiar regimului transnistrean, datorită instituirii relaţiilor comerciale între întreprinderile din Transnistria şi întreprinderi ruse controlate de stat şi datorită suportului politic din partea liderilor şi autorităţilor ruse. În această cauză Curtea a notat că regimul transnistrean se află „sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse” (idem, para. 392).

C. Jurisdicţia şi obligaţiile pozitive

Când un stat parte este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul art. 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat.O asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii numai la obligaţiile pozitive ale statului parte faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. În acest sens, statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Aceste obligaţii sunt de mijloace şi nu de rezultat (idem, para. 333). Pentru a stabili dacă obligaţia pozitivă a fost respectată, Curtea va verifica dacă măsurile care au fost luate au fost corespunzătoare şi suficiente în fiecare caz în parte. În cazul unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins (idem, para. 334).Aspectul obligaţiilor pozitive cu privire la jurisdicţia statului a fost formulat de Curte, pentru prima dată, în cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (citată mai sus). În această cauză, obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a

28

respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor (idem, para. 339). În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei Curtea a constatat că până în luna mai a anului 2001 Moldova a întreprins suficiente măsuri pentru a-şi onora obligaţiile pozitive în temeiul art. 1 al Convenţiei. Curtea a constatat că Moldova nu şi-a onorat această obligaţie pozitivă după luna mai a anului 2001 deoarece după această dată, în cadrul negocierilor cu separatiştii, autorităţile Republicii Moldova s-au limitat doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor în mod verbal, fără a încerca să ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie; nu exista un plan general cu privire la reglementarea conflictului transnistrean care să se refere la situaţia reclamanţilor; nu a existat nici un demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile Federaţiei Ruse după luna mai 2001 pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi iar la audierea din 6 iunie 2001 Guvernul Moldovei s-a abţinut de a susţine responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru pretinsele violări, iar Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor (idem, para. 348-352).

D. Cazuri clasice de extrateritorialitate

Jurisdicţia statului se extinde şi asupra situaţiilor în care persoana se află sub autoritatea organelor acestui stat pe un teritoriu străin, unde statul respectiv nu exercită un control efectiv (ex. operaţiuni ale serviciilor speciale pe teritoriul unui stat străin, a se vedea Stocké c. Germaniei, dec. 12.10.1989, para. 166). Sunt asimilate teritoriului statului şi bordul navelor maritime şi aeronavelor (a se vedea Öcalan c. Turciei, hot. 12.05.2005) şi sediul reprezentanţelor diplomatice sau consulare.

E. Jurisdicţia şi coloniile statului parte la Convenţie

Convenţia a instituit un mecanism special cu privire la aplicabilitatea ei în coloniile statelor parţi (teritoriile ale căror relaţii internaţionale ele le asigură). Astfel, conform art. 56 alin.1 al Convenţiei, statele nu vor fi obligate să asigure respectarea Convenţiei pe teritoriul coloniilor sau a unei colonii, decât dacă ele consimt printr-o declaraţie expresă acest lucru (a se vedea Gillow c. Regatului Unit, dec. 09.12.1982; Yonghong c. Portugaliei, dec. 25.11.1999).

3.2. Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Judecătorii sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la CEDO. Pentru a fi eligibili în această funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti de o competenţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi nu în reprezentarea statelor în numele cărora au fost aleşi.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui stat-parte la CEDO, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi prezentată de statul respectiv. Ei sunt aleşi pe o durată de 6 ani şi pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi timp, doi judecători având aceeaşi cetăţenie.

29

3.3.Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în: Adunarea Plenară a Curţii; Comitete; Camere; Marea Cameră.

Adunarea plenară a Curţii are un rol administrativ, cu următoarele atribuţii:

a. alege, pentru o durată de trei ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi;b. constituie Camere pentru o perioadă determinată;c. alege preşedinţii Camerelor Curţii, care pot fi realeşi;d. adoptă regulamentul Curţii;e. alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.Curtea are şi un birou, compus din preşedinte, vice-preşedinţi şi din

preşedinţii secţiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe Preşedintele Curţii în îndeplinirea funcţiilor sale de conducere în cadrul Curţii. De asemenea, biroul facilitează coordonarea între secţiunile Curţii.

Comitetele sunt formate din 3 judecători. Ele sunt constituite de Camerele Curţii, pentru o perioadă determinată, de 12 luni. Fiecare comitet este prezidat de judecătorul ce are precădere în cadrul secţiei (art. 27 alin.4 al Regulamentului Curţii).

Camerele sunt formate din 7 judecători, între care, ca membru de drept, judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu. Camerele sunt constituite în cadrul secţiunilor Curţii, care la rândul lor sunt constituite de Adunarea Plenară a Curţii, pentru o perioadă determinată, de trei ani.

Marea Cameră este formată din 17 judecători şi 3 supleanţi, şi anume preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii, precum şi, ca membru de drept, judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu. Marea Cameră se constituie pentru o perioadă de trei ani. Sunt incompatibili să facă parte din Marea Cameră judecătorii care au făcut parte din Camera care a emis hotărârea atacată cu o cerere de retrimitere în faţa Marii Camere, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului parte interesat. În cadrul Marii Camere funcţionează un colegiu de 5 judecători, care se pronunţă asupra admisibilităţii cererii de retrimitere a unei cauze în faţa Marii Camere. Nu poate face parte din colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele unui stat parte interesat sau cetăţean al acestuia.

§4. Procedura judecării unei cereri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Orice persoană care se consideră lezată într-un drept al său garantat de Convenţia Europeană poate depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cererea urmează a fi întocmită în scris în una din limbile oficiale ale statelor membre ale Consiliului Europei şi expediată Curţii prin poştă. Cererea poate fi depusă la Curte direct de către reclamant, fără intermedierea unui avocat. Pentru depunerea cererii la Curte nu este percepută nici o taxă, însă reclamantul va trebui să suporte cheltuielile legate de întreţinerea corespondenţei cu Curtea (poştă, fax, etc.).

Pentru a depune o cerere la Curte ea trebuie să satisfacă anumite condiţii. Acestea sunt stabilite în art. 34 şi art. 35 ale Convenţiei (ex: epuizarea căilor

30

interne de recurs; respectarea termenului de 6 luni; să se refere la un drept prevăzut de Convenţie; etc.)

Nu există cerinţe stricte faţă de forma cererii expediate Curţii. Totuşi, pentru a facilita examinarea cererii, Curtea a elaborat un formular de cerere care urmează a fi completat. La cerere urmează a fi anexate hotărârile judecătoreşti şi alte documente sau probe la care se face referire în cerere. Toate anexele la cerere urmează a fi expediate în copii, nu în original.

Odată primită, cererea este înregistrată de grefa Curţii şi i se acordă un număr de ordine şi o denumire care se comunică printr-o scrisoare reclamantului. Aceste date urmează a fi indicate în corespondenţa ulterioară cu Curtea.

Cererile înregistrate sunt examinate de către Curte imediat ce este posibil. Datorită complexităţii procedurii şi numărului mare de cereri pe rol, procedura de examinare a unei cereri durează între 3 şi 7 ani.

La o anumită etapă a procedurii, când Curtea iniţiază procedura de examinare a cererii, aceasta este comunicată reprezentantului Guvernului împotriva căruia este îndreptată cererea. După comunicarea cererii Curtea va solicita reclamantului să-şi angajeze un avocat pentru a-l reprezenta în procedurile în faţa Curţii. În cazul în care reclamantul nu dispune de resurse suficiente pentru a-şi angaja un avocat, Curtea poate să plătească avocatului un onorariu pentru reprezentarea reclamantului. Acest onorariu nu acoperă toate cheltuielile suportate de avocat, însă este menit să nu descurajeze reclamantul de a depune o cerere la Curte când nu poate plăti un avocat.

În baza documentelor şi explicaţiilor prezentate de părţi, Curtea ia o decizie iniţial cu privire la admisibilitate, iar apoi, dacă cererea este declarată admisibilă, asupra fondului cererii în una din limbile oficiale ale Curţii (engleza sau franceza).

Curtea poate constata violarea Convenţiei şi acorda compensaţii materiale şi morale. Prin hotărârea Curţii în care se constată violarea Convenţiei nu se casează în mod automat hotărârile instanţelor naţionale, însă reclamantul poate solicita, în anumite cazuri, redeschiderea procedurilor naţionale.

4.1. Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenţie a drepturilor prevăzute de Convenţie sau Protocoalele sale adiţionale.

O cerere poate fi îndreptată doar contra unui stat parte la Convenţie. Reclamantul poate deplânge acţiunile/inacţiunile autorităţilor care au dus la încălcarea unui drept garantat de Convenţie (obligaţii negative), fie că nu a întreprins măsurile necesare pentru a preveni şi a reprima acţiunile unor persoane private, comise sub jurisdicţia sa, care antrenează o violare a Convenţiei (obligaţii pozitive).

Curtea nu este competentă să examineze cereri ce vizează situaţiile care au avut loc sau s-au sfârşit până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.

Pentru a depune o cerere la Curte ea trebuie să satisfacă anumite condiţii. Acestea sunt stabilite în art. 34 şi art. 35 ale Convenţiei:

1. cererea să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;

31

2. reclamantul să fie "persoană fizică", "organizaţie neguvernamentală" sau "un grup de particulari";

3. reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”;4. epuizarea căilor de recurs interne; 5. respectarea termenului de 6 luni; 6. cererea să nu fie anonimă;7. respectarea principiul „non bis in idem”;8. cererea să nu fie în mod vădit nefondată;9. cererea să nu fie abuzivă.

Cererile care nu corespund acestor criterii sunt declarate inadmisibile şi sunt respinse. Curtea poate declara o cerere inadmisibilă în orice stadiu al procedurii.

Protocolul nr. 14 introduce o nouă condiţie de admisibilitate. Conform acesteia, Curtea va putea să declare inadmisibile cauzele în care reclamantul nu a suferit un „prejudiciu semnificativ”, cu condiţia ca respectul drepturilor omului nu obligă Curtea să examineze cauza în fond.

La stabilirea „prejudiciului semnificativ” Curtea va lua în calcul: (a) impactul monetar; (b) prejudiciul minor al dreptului nepatrimonial (pretinsa violare a art. 5 § 3

prin eliberarea mandatului de arest care conţine suficiente motive de către procurorul neindependent);

(c) importanţa litigiului pentru reclamant (reunirea familiei). Curtea nu va respinge în baza acestui temei nici o cerere care nu a fost examinată în modul cuvenit de către instanţa naţională. Vor fi examinate în orice condiţii şi cererile care ridică probleme serioase de aplicare şi interpretare a Convenţiei sau probleme importante referitor la dreptul intern. În primii doi ani după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 acest criteriu va fi aplicat doar de către Camere şi Marea Cameră. Acest criteriu de admisibilitate va fi aplicat şi faţă de cererile înregistrate până la intrarea în vigoare a Protocolului, însă nu se va răsfrânge asupra celor declarate admisibile până la această dată.

Capitolul 4 – Cererea individuală

Sectiunea I

Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuala

32

Potrivit art. 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO), orice persoană care se consideră lezată într-un drept al său garantat de CEDO poate depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea).

Depunerea cererii

Cererea urmează a fi întocmită în scris şi expediată Curţii prin poştă. Dacă cererea a fost trimisă prin fax sau prin poştă electronică, este necesar retrimiterea acesteia prin poştă. Cererea trebuie expediată la următoarea adresă:The RegistrarEuropean Court of Human RightsCouncil of EuropeF-67075 Strasbourg CEDEXFRANCE

Pentru a suspenda curgerea termenului de 6 luni, orice scrisoare preliminară, până la depunerea cererii detaliate, trebuie să conţină o descriere succintă a faptelor şi a pretinselor încălcări care să fie suficientă pentru a exprima esenţa cererii. La primirea unei astfel de scrisori, grefa CtEDO deschide un dosar cu număr provizoriu şi expediază reclamantului un formular de cerere (anexa).

Potrivit art. 47 al Regulamentului Curţii, formularul de cerere indică:

(a) numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa reclamantului;

(b) dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său;

(c) partea sau părţile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată cererea;

(d) o expunere succintă a faptelor;

(e) o expunere succintă a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor pertinente;

(f) o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 CEDO (epuizarea căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni); şi(g) obiectul cererii.

În plus, reclamantul trebuie să prezinte toate elementele care permit să se stabilească dacă au fost întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 CEDO (epuizarea căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni) şi să menţioneze dacă a supus cererea sa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare.

Dacă cererea depăşeşte 10 pagini (cu excepţia anexelor), reclamantul trebui să întocmească un rezumat al cererii. La cerere urmează a fi anexate copiile de pe toate documentele pertinente şi, în special, de pe deciziile, judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii. Copiile de pe documente nu trebuie capsate sau lipite. Toate paginile urmează a fi numerotate de la prima pagină până la ultima cu numere consecutive.

33

Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza sau engleza, însă, până la comunicarea cererii către Guvernul pârât, reclamanţii pot să formuleze cererile şi să corespondeze cu Curtea în una din limbile oficiale ale statelor părţi la CEDO.

Cererea trebuie să fie semnată de către reclamant şi reprezentantul său. Grefa este îndreptăţită să refuze înregistrarea unei cereri pe care nu figurează această semnătură. Dacă cererea este prezentată de o organizaţie neguvernamentală sau un grup de particulari, ea este semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul. Reprezentantul reclamantului, dacă cererea este făcută prin intermediul său, trebuie să prezinte dovada scrisă a procurii (varianta rusă) prin care este însărcinat să sesizeze Curtea.

Reclamantul care nu doreşte ca identitatea sa să fie făcută publică trebuie să precizeze acest lucru şi să prezinte motivele care ar justifica derogarea de la regula normală a publicităţii procedurii în faţa Curţii. Preşedintele Camerei poate autoriza confidenţialitatea identităţii reclamantului în cazuri excepţionale şi temeinic justificate (de regulă, aceasta se face mereu în cauzele în care sunt implicaţi copii sau victime ale abuzurilor sexuale).

Potrivit art. 47 § 4 al Regulamentului Curţii, nerespectarea cerinţelor privind conţinutul cererii poate duce la neînregistrarea acesteia, cu consecinţa neexaminării ei de către Curte.

Pentru a uşura lucrul reclamantului şi a spori eficienţa expedierii cererilor complete, Curtea a elaborat o notă în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului 4 şi o notă explicativă destinată persoanelor

4 Conţinutul formularului: „I. CU CE FEL DE CAZURI SE OCUPĂ CURTEA?1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane ce pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost violate. Această convenţie este un tratat internaţional prin care numeroase state europene au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste drepturi sunt prevăzute în Convenţia însăşi, precum şi în protocoalele nr. 1, 4, 6, 7 şi 13, la care o parte dintre state au subscris. Citiţi aceste texte şi rezervele anexate.2. Dacă consideraţi că unul din statele prevăzute în anexă a violat în detrimentul dumneavoastră direct şi personal vreunul dintre aceste drepturi fundamentale, vă puteţi plânge Curţii.3. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenţie şi protocoale. Ea nu este o instanţă de apel împotriva instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe lîngă autoritatea de care vă plângeţi.4. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, şi dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază de la stat la stat şi după cum cererea se referă la un drept enunţat în Convenţiesau în Protocoale.5. Vă puteţi plânge Curţii numai cu privire la actele unei autorităţi publice dintr-unul dintre aceste state (Parlament, administraţie, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituţii private.6. Conform articolului 32 § 1 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne şi în termen de şase luni începînd cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste condiţii de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.7. Înainte de a vă adresa Curţii, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile juridice care ar fi putut fi utile în situaţia de care vă plângeţi; în caz contrar, va trebui să demonstraţi că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizaţi tribunalele interne, până la şi inclusiv instanţa supremă competentă, în faţa căreia ar fi trebuit să prezentaţi, cel puţin în substanţă, motivele plângerii pe care doriţi să le supuneţi atenţiei Curţii.8. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură naţionale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul dumneavoastră a fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competenţă sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nuva putea examina cererea dumneavoastră. 9. Dacă totuşi vă plângeţi de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu este necesar să fi încercat să obţineţi revizuirea procesului după ce aţi parcurs instanţele judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de graţiere sau să fi solicitat graţierea sau amnistierea. În plus,petiţiile (adresate Parlamentului, şefului statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.10. După ce autoritatea naţională competentă cea mai înaltă a pronunţat o decizie, dispuneţi de un interval de şase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe sa curgă de la data la care aţi luat cunoştinţă dumneavoastră personal sau avocatul dumneavoastră de decizia finală în ordinea normală a instanţelor, şi nu începînd de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de graţiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorităţi cu titlu de graţiere.11. Termenul de şase luni este întrerupt de prima dumneavoastră scrisoare adresată Curţii, expunînd cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O simplă cerere de informaţii nu este suficientă pentru aîntrerupe termenul de şase luni.12. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din condiţiile de admisibilitate mai sus menţionate.II. CUM SĂ VĂ ADRESAŢI CURŢII?13. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar, dacă vă este mai uşor, puteţi, de asemenea, scrie Grefei în limba oficială a unuia dintre statele care a ratificat Convenţia.

34

care completează un formular de cerere prezentată conform art. 34 al Convenţiei (anexa).

Ca regulă generală, se consideră că cererea a fost introdusă la data primei comunicări prin care reclamantul exprima - fie şi în mod sumar - obiectul cererii sale. Curtea poate totuşi, pentru motive justificate, să decidă reţinerea unei alte date.

Reclamantul trebuie să informeze Curtea cu privire la orice schimbare a adresei sale, precum şi despre orice fapt pertinent privitor la examinarea cererii. Dacă reclamantul are deja o cerere pendinte la Curte, el trebuie să informeze despre aceasta grefa, indicând numărul dosarului.

Examinarea cererilor la Curte este gratuită, reclamantul suportând doar cheltuielile legate de întreţinerea corespondenţei cu Curtea.

Corespondenţa preliminară cu grefa CurţiiCererea reclamantului este distribuită unui jurist din cadrul grefei care

provine din statul împotriva căruia este îndreptată cererea. Dacă Curtea este sesizată cu o cerere al cărei conţinut nu corespunde exigenţelor art. 47 al Regulamentului Curţii, juristul grefei deschide un dosar cu număr provizoriu, expediază reclamantului un formular de cerere şi informează reclamantul dacă el a omis careva informaţii sau documente necesare. Acest formular urmează a fi completat şi expediat de către reclamant, de regulă, în termen de 6 săptămâni. Acest termen nu rezultă din textul Convenţiei sau al Regulamentului Curţii, ci are

14. Nu puteţi depune o plângere la Curte decât prin curier normal (şi nu prin telefon). Dacă dumneavoastră trimiteţi o plângere prin curier electronic sau prin fax, este imperativ necesar să o retrimiteţi prin curier normal. Este inutil să vă deplasaţi personal la Strasbourg pentru a vă expune cazul oral.15. Orice curier relativ la plângerea dumneavoastră trebuie trimis la adresa următoare:Monsieur le Greffier de laCour européenne des Droits de l.HommeConseil de l.EuropeF.67075 STRASBOURG CEDEX.Avem rugămintea de a nu capsa, lipi sau lega prin orice modalitate copiile documentelor transmise Curţii. Toate paginile trebuiesc numerotate de la prima până la ultima (numere consecutive).16. La primirea primei dumneavoastră scrisori sau a formularului de cerere, grefa Curţii vă va răspunde informîndu-vă de deschiderea în numele dumneavoastră a unui dosar al cărui număr trebuie menţionat în orice corespondenţă ulterioară. În continuare, vi se vor solicita probabildocumente, informaţii sau explicaţii suplimentare referitoare la plângerea dumneavoastră. Dimpotrivă, grefa nu va poate da informaţii cu privire la dispoziţiile legale în vigoare în statul împotriva căruia vă plângeţi şi nu dă consultaţii juridice privind aplicarea şi interpretarea dreptuluinaţional. 17. Este în interesul dumneavoastră să faceţi dovada de diligenţă în corespondenţa cu grefa. Oriceîntârziere sau absenţa răspunsului este susceptibilă să fie considerată ca o manifestare de dezinteres cu privire la continuarea examinării dosarului dumneavoastră. Astfel, se va proceda la distrugerea dosarului dumneavoastră provizoriu dacă nu trimiteţi formularul de cerere în decurs de un an sau,dacă dupa ce l-aţi trimis, nu răspundeţi în timp util la orice corespondenţă pe care grefa v-ar adresa-o ulterior.18. Dacă estimaţi că motivele dumneavoastră de plângere se referă la unul dintre drepturile garantate de Convenţie sau de unul dintre Protocoale şi dacă aţi îndeplinit condiţiile descrise mai sus, sunteţi invitat să completaţi cu grija şi lizibil formularul de cerere şi să îl trimiteţi în decurs demaximum şase săptămâni.19. Conform articolului 47 al regulamentului Curţii, formularul de cerere va trebui să conţină: a) un scurt rezumat al faptelor de care doriţi să vă plângeţi, precum şi al capetelor de cerere; b) menţionarea dreptului sau drepturilor garantate de Convenţie care consideraţi că v-au fostîncălcate; c) indicarea remediilor juridice pe care le-aţi exercitat; d) lista deciziilor pronunţate în cazul dumneavoastră de către o autoritate publică, precizând pentru fiecare decizie: data, conţinutul (în mod sumar) şi autoritatea care a pronunţat-o. Anexaţi la scrisoarea dumneavoastră o copie completă de pe aceste decizii. (Aceste documente nu vă vor fi returnate. Prin urmare, este în interesul dumneavoastră să trimiteţi numai copii şi nu originale).20. Conform articolului 45 din regulamentul Curţii, formularul trebuie semnat de dumneavoastrăpersonal în calitate de reclamant sau de către reprezentantul dumneavoastră.21. Dacă nu doriţi ca identitatea dumneavoastră să fie dezvăluită, trebuie să precizaţi acest lucru şi să expuneţi motivele ce justifică o derogare de la regula normală de procedură publică. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi motivate.22. Dacă doriţi să sesizaţi Curtea prin intermediul unui avocat sau al unui alt reprezentant, trebuie să anexaţi la formular o procură în favoarea acestuia. Reprezentantul unei persoane juridice (societate, asociaţie etc) sau al unui grup de persoane trebuie sa justifice ce drept statutar sau legal de reprezentare are. Pentru depunerea plângerii iniţiale, eventualul dumneavoastră reprezentant nu trebuie să fie neapărat avocat. Într-un stadiu ulterior al procedurii, reprezentantul unui reclamant trebuie să fie, numai dacă nu este dispensat, un consultant abilitat să-şi exercite activitatea într-unul dintre statele care au ratificat Convenţia. În plus, acesta trebuie să cunoasca cel puţin pasiv una dintre limbile oficiale ale Curţii (engleza şi franceza).23. Curtea nu acordă asistenţă judiciară pentru a vă ajuta să plătiţi un avocat în vederea redactării plângerii dumneavoastră iniţiale. Într-un stadiu ulterior al procedurii, şi anume după decizia Curţii de a comunica cererea guvernului respectiv pentru observaţii scrise, veţi putea, dacă este cazul, săobţineţi asistenţa judiciară dacă nu dispuneţi de mijloacele de a retribui un avocat şi dacă Curtea consideră necesar să acorde această asistenţă în vederea bunei desfăşurări a procedurii.24. Examinarea cererii dumneavoastră este gratuită. Grefa vă va ţine la curent cu privire la progresele înregistrate de procedură. Aceasta, cel puţin la început, este scrisă. Aşadar, nu trebuie să vă prezentaţi la sediul Curţii.”

35

ca scop evitarea tergiversării la înregistrarea cererii. Dacă cererea este depusă în modul potrivit, numărul provizoriu se substituie cu un număr permanent.

Ca regulă generală, o cerere nu este înregistrată cu număr permanent până reclamantul nu furnizează toată informaţia şi documentele cerute de grefă. Aceasta are misiunea de a efectua o primă filtrare în cazul în care unele condiţii de admisibilitate sau de competenţă a Curţii în mod evident nu sunt întrunite. Astfel, grefa nu comunică Curţii un mare număr de dosare fie pentru că reclamanţii nu au mai răspuns la scrisori, fie pentru că cererile nu aveau nici cea mai mică şansă de a fi declarate admisibile (de exemplu, cererile erau mult prea tardive ţinând cont de termenul impus de art. 35 § 1 CEDO). În pofida acestui filtraj, numărul cererilor înregistrate rămâne în continuă creştere.

După primirea primei scrisori sau a formularului de cerere, grefa informează reclamantul despre deschiderea unui dosar al cărui număr trebuie indicat în corespondenţa ulterioară cu Curtea. În răspunsul său, grefa poate chiar să indice modul în care Curtea a interpretat Convenţia în cauze anterioare analogice. Dacă din start se identifică un obstacol evident pentru admisibilitatea cererii, grefa informează despre aceasta reclamantul.

Reclamantul trebuie să dea dovadă de diligenţă în corespondenţa sa cu grefa Curţii şi să răspundă la scrisorile grefei în termenele indicate de ea. În cazul în care reclamantul nu expediază formularul de cerere timp de 1 an sau dacă, după ce a trimis formularul, nu răspunde la scrisorile Curţii adresate ulterior, de regulă, se consideră că reclamantul nu mai este interesat să-şi menţină cererea şi dosarul este distrus.

Sectiunea II

Examinarea admisibilităţii

Înregistrarea cereriiOdată ce reclamantul a depus formularul de cerere completat, precum şi

toate documentele şi informaţiile solicitate de grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea), cererea este înregistrată şi inclusă în lista cauzelor ce urmează a fi examinate de către Curte (cauze pendinte). În funcţie de volumul de lucru şi de complexitatea cauzei, durează între 3 şi 18 luni până când cererea va fi examinată de către Comitetul de 3 judecători (Comitet) sau de Cameră. Cauzele pot fi examinate cu prioritate în virtutea art. 41 al Regulamentului Curţii, în baza deciziei Camerei sau a Preşedintelui ei. Cererea este atribuită unei Secţiuni, de regulă Secţiunii din care face parte judecătorul naţional.

Desemnarea unui judecător raportorPreşedintele Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea desemnează un

judecător care va examina cererea în calitate de judecător raportor. Cu titlu de excepţie, pot fi desemnaţi mai mulţi judecători raportori. Raportorul este ajutat de un jurist din cadrul grefei care asigură relaţia cu părţile. Identitatea raportorului nu este făcută publică şi nu se poate de presupus că este judecătorul naţional. Raportorul, cu asistenţa unui jurist din cadrul grefei, face propuneri Curţii privind procedura, deciziile şi textele care urmează a fi adoptate pe marginea unei cereri. În cursul examinării cauzei, raportorul poate cere părţilor să prezinte, într-un

36

anumit termen, toate informaţiile, documentele sau alte elemente pe care le consideră necesare.

Judecătorul raportor decide dacă cererea urmează a fi examinată de către un Comitet sau de Cameră. Totodată, Preşedintele Secţiunii poate să ordone ca cauza să fie supusă Camerei.

Prima examinare de către Comitet sau de Cameră

(a) Examinarea de către Comitet Dacă judecătorul raportor decide că o cerere este în mod vădit inadmisibilă sau trebuie să fie radiată, el redactează un raport care conţine o scurtă expunere a faptelor pertinente şi expunerea motivelor în susţinerea propunerii de inadmisibilitate sau de radiere şi transmite cererea Comitetului.

În deliberările sale, Comitetul ia în considerare raportul judecătorului raportor. Potrivit art. 28 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi art. 53 al Regulamentului Curţii, Comitetul poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă o cerere sau să o radieze de pe rol, dacă o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară. Decizia Comitetului este definitivă şi nu poate fi contestată. Ea este adusă la cunoştinţa reclamantului printr-o scrisoare, în care se indică pe scurt motivul inadmisibilităţii. Decizia de inadmisibilitate a Comitetului nu se motivează.

Astfel, întreaga procedură în faţa Curţii ia sfârşit la această etapă, fără ca cererea să fie comunicată statului împotriva căruia a fost îndreptată. Această procedură permite Curţii să respingă un mare număr de cereri care sunt în mod vădit nefondate şi nu corespund criteriilor de admisibilitate. În 2007, din 27,057 de decizii privind inadmisibilitatea cererii sau de radiere a cererii de pe rolul Curţii, 25,802 (circa 95,36 %) au fost adoptate de către Comitet.

Dacă judecătorul naţional nu este membru al Comitetului, el poate fi invitat să asiste la deliberările acestuia.

În cazul în care Comitetul nu ajunge la decizia unanimă de declarare a cererii ca inadmisibilă, aceasta este înaintată Camerei.

După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, funcţiile actuale ale Comitetului vor fi preluate de către o nouă formaţiune de judecată - judecătorul unic, care va fi asistat de jurişti raportori din cadrul grefei. Această modificare a fost introdusă cu scopul de a mări capacitatea de filtrare a Curţii. Judecătorul unic va prelua şi va putea declara inadmisibile cererile care în mod evident nu corespund condiţiilor de admisibilitate. Judecătorul unic nu va putea să se pronunţe asupra cererilor provenite din statul în numele căruia a fost ales. Juriştii raportori vor trebui să aibă o experienţă largă la Curte şi să cunoască sistemul naţional şi limba statului pârât.

(b) Examinarea de către CamerăO cerere poate ajunge să fie examinată de o Cameră în 3 cazuri:

1. dacă judecătorul raportor a decis de la început că cererea urmează să fie examinată de Cameră;

37

2. dacă Preşedintele Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea decide, indiferent de opinia judecătorului raportor, ca aceasta să fie examinată de Cameră, şi nu de Comitet;

3. dacă Comitetul nu a decis, în unanimitate, declararea cererii ca inadmisibilă.

Atunci când cauza este examinată de o Cameră, raportul judecătorului raportor trebuie să conţină o expunere a faptelor pertinente, inclusiv toate informaţiile obţinute de acesta de la părţi; indicarea chestiunilor pe care cererea le ridică în temeiul Convenţiei; o propunere asupra admisibilităţii şi, dacă este necesar, un aviz provizoriu asupra fondului. În deliberările sale, Camera ia în consideraţie raportul prezentat de judecătorul raportor.

Camera poate să declare imediat cererea inadmisibilă sau să o radieze de pe rol. În acest caz, decizia Camerei de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol este definitivă şi procedura ia sfârşit. Nici în acest caz cererea nu se comunică statului împotriva căruia a fost îndreptată.

Dacă la prima examinare nu se decide declararea cererii ca inadmisibilă sau radierea ei de pe rol, Camera comunică cererea către statul pârât şi îl invită să îi prezinte în scris observaţiile sale asupra cererii. Camera nu va declara o cerere admisibilă înainte de a invita Guvernul pârât să-şi prezinte comentariile.

Potrivit art. 30 CEDO, dacă o cauză pendinte în faţa unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale sau dacă soluţia unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât nu a emis hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu condiţia ca nici o parte să nu se opună la aceasta. Grefierul comunică părţilor intenţia Camerei de a se desesiza. Ele au la dispoziţie un termen de o lună, începând cu data acestei înştiinţări, pentru a prezenta în scris grefei eventuala lor obiecţie temeinic motivată.

Comunicarea cererii către Guvernul pârât Dacă Camera nu decide imediat declararea cererii ca inadmisibilă sau

radierea ei de pe rol, ea poate să ceară părţilor să prezinte informaţii suplimentare referitoare la fapte, documente sau alte elemente pe care le consideră pertinente; să comunice cererea către Guvernul pârât, să îl invite să îi prezinte în scris observaţiile sale asupra cererii şi să invite părţile să depună în scris observaţii complementare.

În acest moment, cererea este comunicată de Cameră statului împotriva căruia este îndreptată, acesta dobândind calitatea de parte în procedură, ca pârât. Din acest moment, procedura dobândeşte un caracter contradictoriu.

De regulă, Guvernului i se acordă 3 luni pentru a răspunde la întrebările Curţii şi a depune observaţiile sale cu privire la admisibilitate. Dacă Guvernul intenţionează să ridice o excepţie de inadmisibilitate, el trebuie să o facă în observaţiile cu privire la admisibilitatea cererii, în caz contrar, riscă să fie decăzut din acest drept (a se vedea Prodan c. Moldovei, hotărâre din 18.05.2004, para. 32-37; Saviţchi c. Moldovei, hotărâre din 11.10.2005, para. 25-28).

38

O copie a răspunsului Guvernului este expediată reclamantului, care are la dispoziţie, de regulă, un termen de o lună pentru a prezenta observaţiile sale. Este indicat ca reclamantul să răspundă tuturor argumentelor Guvernului privind inadmisibilitatea cererii.

De la această etapă, reclamanţii care nu dispun de mijloace financiare suficiente pentru a retribui un avocat pot beneficia de asistenţa judiciară acordată de Curte.

Prezentarea observaţiilor cu privire la admisibilitate (şi la fondul cauzei)Observaţiile scrise sau alte documente trebuie să fie depuse în termenul

stabilit de Curte. Observaţiile scrise sau alte documente depuse în afara acestui termen sau cu nerespectarea unei instrucţiuni practice emise în temeiul art. 32 al Regulamentului Curţii nu pot fi incluse în dosar, în afară de decizia contrară în acest sens a Preşedintelui Camerei. Totuşi, o parte poate să solicite extinderea termenului de depunere a observaţiilor, înainte de expirarea acestui termen, prin depunerea unei cereri motivate în acest sens. Dacă se acordă prelungirea termenului, noul termen este valabil pentru toate părţile, inclusiv pentru cele care nu au solicitat prelungirea acestuia.

Observaţiile şi documentele anexate la acestea trebuie să fie trimise la Curte prin poştă, în 3 exemplare. Este indicată expedierea unui exemplar prin fax. Observaţiile nesolicitate de Curte nu se anexează la dosar, decât dacă Preşedintele Camerei nu decide altfel.

Observaţiile trebuie să indice:

(a) denumirea şi numărul dosarului;

(b) titlul ce indică natura conţinutului (de ex. observaţii cu privire la admisibilitate (şi fondul cauzei); răspunsul reclamantului la observaţiile Guvernului asupra admisibilităţii (şi fondului cauzei); observaţii cu privire la fondul cauzei; observaţii complementare cu privire la admisibilitate (şi fondul cauzei); observaţii cu privire la satisfacţia echitabilă etc.).

Observaţiile trebuie să fie tipărite pe pagină A 4, cu câmp nu mai mic de 3,5 cm. Paginile trebuie să fie numerotate consecutiv.

Observaţiile trebuie să fie divizate în capitole care corespund formei şi stilului deciziilor şi hotărârilor Curţii („În fapt”, „Dreptul intern relevant”, „Pretenţii”, „În drept”, „Pretinsa violare a articolului …” etc.). Textul observaţiilor trebuie să fie divizat în paragrafe.

Răspunsul la întrebările Curţii sau la argumentele părţii opuse trebuie scris într-un capitol separat. Dacă observaţiile depăşesc 30 de pagini, ele trebuie să fie însoţite de un rezumat.

Observaţiile trebuie să includă:

(a) orice comentariu pe care părţile vor să îl facă; totuşi,- (i) dacă o parte nu contestă expunerea circumstanţelor de fapt ale cauzei

după cum au fost întocmite de grefă, ea trebuie să-şi limiteze observaţiile la o scurtă declaraţie în acest sens;

39

- (ii) dacă o parte contestă doar parţial expunerea circumstanţelor de fapt ale cauzei întocmite de grefă, ea trebuie să-şi limiteze observaţiile la aceste puncte;

- (iii) dacă o parte contestă circumstanţele de fapt prezentate de cealaltă parte, ea trebuie să precizeze care puncte ea nu le contestă şi să-şi limiteze observaţiile la punctele cu care ea nu este de acord;

(b) argumentele juridice cu privire la admisibilitate, apoi cu privire la fondul cauzei, totuşi,

- (i) dacă unei părţi i-au fost puse anumite întrebări cu privire la fapte sau la chestiuni de drept, ea trebuie să-şi limiteze argumentele la aceste întrebări;

- (ii) dacă observaţiile răspund la argumentele părţii opuse, ele trebuie să se refere la argumente specifice, în ordinea descrisă mai sus.

Propunerile părţilor în vederea soluţionării cauzei pe cale amiabilă sunt confidenţiale şi trebuie să fie expediate Curţii separat de observaţiile scrise. Observaţiile depuse în cadrul procedurii contencioase nu trebuie să se refere la anumite oferte, concesii sau declaraţii privind reglementarea amiabilă.

Examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fonduluiCa regulă generală, cererile care ajung să fie soluţionate printr-o hotărâre

trec prin două etape de examinare – admisibilitate şi fond, cu depunerea a două runde de observaţii, iar decizia cu privire la admisibilitate este adoptată separat de hotărârea cu privire la fondul cauzei. Totuşi, art. 29 para. 3 CEDO îi permite Curţii să decidă ambele etape concomitent. Astfel, Camera notifică părţile că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate concomitent şi invită părţile să prezinte observaţii cu privire la satisfacţia echitabilă. Această regulă se aplică de obicei în cazurile în care capetele de cerere formulate de reclamant se referă la drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie în care Curtea a elaborat o jurisprudenţă bine stabilită (de ex., neexecutarea hotărârilor judecătoreşti).

Audieri Înainte de a adopta decizia asupra admisibilităţii, Camera poate să decidă,

fie la cererea părţilor, fie din oficiu, să ţină o audiere. În acest caz, părţile sunt invitate să se pronunţe şi asupra chestiunilor de fond ridicate de cerere. Audieri privind fondul cauzei pot avea loc şi după adoptarea deciziei privind admisibilitatea. De regulă, audierile se stabilesc atunci când cauza ridică chestiuni de drept complexe sau care nu au mai fost puse în faţa Curţii. De obicei, procedurile în faţa Curţii sunt scrise.Atunci când decide organizarea audierilor, Curtea expediază părţilor o listă de întrebări la care părţile trebuie să se refere în pledoariile sale. În scopul unei traduceri eficiente, părţile sunt rugate să prezinte textul discursurilor lor cel puţin cu o zi înainte de audieri.

Audierile au loc în clădirea Curţii din Strasbourg şi, de regulă, sunt publice. Totuşi, accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, în timpul întregii audieri sau numai al unei părţi a acesteia, în interesul moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor impun aceasta sau atunci când publicitatea dezbaterilor ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

40

Părţile sunt informate din timp asupra regulilor audierilor. De regulă, audierea constă din 30 de minute de pledoarie iniţială atât pentru Guvern, cât şi pentru reclamant, întrebările puse de judecători, o întrerupere de 20-30 de minute, o rundă finală de 15 minute de pledoarii pentru fiecare din părţi, în care ele vor răspunde la întrebările puse de judecători şi vor face concluzii. Orice judecător poate pune întrebări oricărei persoane care se prezintă în faţa Camerei. Părţile nu pot pune întrebări una alteia. În ambele runde vor lua cuvântul mai întâi reprezentanţii Guvernului, apoi reprezentanţii reclamantului. Întreaga audiere durează aproximativ 2 ore. În mod excepţional, cauzelor complexe sau celor conexate li se acordă timp suplimentar, dar care să nu depăşească 90 de minute în total pentru fiecare parte.Înregistrarea video a audierilor este disponibilă în ziua în care a avut loc audierea pe pagina web a Curţii ( http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/latestwebcastEN.htm ).

Decizia cu privire la admisibilitateCamera poate, prin decizie, să declare cererea ca fiind admisibilă sau

inadmisibilă ori să o radieze de pe rolul Curţii. Dacă cererea este declarată inadmisibilă sau este radiată de pe rolul Curţii, decizia este definitivă şi procedura încetează. Spre deosebire de deciziile de inadmisibilitate ale Comitetului care nu se motivează, deciziile Camerei sunt motivate. Ele se adoptă cu unanimitate sau cu majoritate de voturi. La adoptarea deciziilor de admisibilitate, nu există opinii separate ale judecătorilor.

Deciziile Curţii sunt structurate în felul următor:

(a) introducere, în care se indică numele părţilor, numărul dosarului, componenţa Camereai şi datele la care aceasta a statuat asupra admisibilităţii cererii reclamantului;

(b) partea „în fapt”, în care sunt prezentate circumstanţele de fapt ale cauzei şi apoi normele pertinente de drept intern ale statului pârât;

(c) pretenţiile reclamantului, indicând toate capetele de acuzare din cerere;

(d) partea „în drept”, în care sunt examinate în primul rând excepţiile preliminare invocate de Guvernul pârât, în al doilea rând, sunt examinate separat, din punctul de vedere al admisibilităţii lor, capetele de cerere ale reclamantului, declarându-le admisibile sau inadmisibile;

(e) dispozitivul deciziei care indică concluzia privind admisibilitatea cererii. Astfel, cererea poate fi admisibilă, parţial admisibilă sau inadmisibilă.

Decizia este redactată în franceză sau engleză şi numai excepţional în ambele limbi. Deciziile sunt accesibile publicului şi sunt disponibile pe pagina web a Curţii (http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-en ). Ele sunt comunicate de grefier reclamantului şi pârâtului. Decizia prin care o cerere individuală este declarată admisibilă se comunică şi statului al cărui resortisant este reclamantul.

41

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-en

http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/latestwebcastEN.htm


Decizia prin care o cerere este declarată inadmisibilă sau este scoasă de pe rol este definitivă. Totuşi, potrivit ar. 43 para. 5 al Regulamentului Curţii, Curtea poate decide reînscrierea unei cauze pe rol, dacă ea consideră că circumstanţe excepţionale justifică aceasta. În practica Curţii şi a fostei Comisii, a fost admisă reînscrierea pe rol a unei cereri în situaţia în care radierea ei a fost decisă pe baza unor fapte ce s-au dovedit ulterior inexacte (a se vedea Meusburger c. Austriei, dec. 06.10.1996) sau atunci când reclamantul a demonstrat că el a trimis observaţiile sale, dar ele nu au ajuns la Curte (a se vedea Rosenauer c. Austriei, dec. 21.02.2002) ori că el nu a primit corespondenţa expediată de secretarul fostei Comisii din motive de sănătate (Z.M. c. Germaniei, dec. 13.02.1990).

Decizia asupra admisibilităţii determină anumite efecte cu privire la desfăşurarea ulterioară a procedurii în faţa Curţii, şi anume:

părţilor li se solicită observaţii scrise şi probe cu privire la fondul cauzei;Curtea poate decide, din oficiu sau la cererea părţilor, ţinerea unei audieri în

legătură cu fondul;Curtea poate solicita intervenţia unui terţ, necesară, după aprecierea sa,

unei bune administrări a justiţiei;părţile pot încerca, prin intermediul grefierului Curţii, încheierea unui acord

de reglementare amiabilă a litigiului.

Capitolul 5

Secţiunea I

Calitatea reclamantului. Reclamantul să fie "persoană fizică", "organizaţie neguvernamentală" sau "un grup de particulari"

Curtea poate fi sesizată în temeiul art. 34 al Convenţiei (cereri individuale) de:- o persoană fizică sau - o organizaţie neguvernamentală sau - un grup de particulari.

Curtea poate fi sesizată în temeiul art. 33 al Convenţiei şi de către un stat parte la Convenţie cu o cerere împotriva unui alt stat parte la Convenţie cu privire la pretinsa violare a Convenţiei (cereri interstatale).

42

1) „Persoana fizică”Prin persoană fizică Curtea înţelege, de obicei, persoana care s-a născut vie,

indiferent de durata vieţii. Curtea nu s-a pronunţat definitiv dacă fătul nenăscut (ex. în cazul avortului) beneficiază de protecţia acordată de Convenţie. În cauza Vo c. Franţei (hot. 08.07.2004) Curtea a examinat dacă legislaţia Franţei acorda protecţie fătului nenăscut, legând interpretarea Convenţiei de prevederile legislaţiei naţionale a statului pârât. Soluţionarea acestei chestiuni în legislaţiile naţionale ale statelor părţi la Convenţie nu este univocă. Convenţia nu impune nici o condiţie referitoare la naţionalitate, domiciliu, stare civilă sau capacitatea juridică a persoanei. Protecţia Convenţiei poate fi invocată împotriva unui stat parte nu doar de cetăţenii săi, dar şi de către resortisanţii altui stat, parte sau nu la Convenţie, sau apatrizi.Persoanele considerate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată în dreptul intern pot să se adreseze la Curte fără a fi reprezentate de către un tutore sau curator. Formalităţile de acest gen instituite de legislaţiile naţionale sunt irelevante pentru Curte. Pentru Curte contează doar dacă persoana doreşte să depună o cerere.În cazul decesului reclamantului, moştenitorii sau alte persoane apropiate reclamantului, pot urma procedura dacă dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin pretinsa violare a Convenţiei poate fi succedat conform dreptului naţional (ex. neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile), dacă rudele se plâng în numele reclamantului de moartea acestuia (ex. omorârea reclamantului) sau de circumstanţele legate de moartea reclamantului (ex. anchetarea inadecvată a morţii), dacă rudele au un interes legitim nepatrimonial de a stabili violarea CEDO (ex. Dalban c. României, hot. 28.09.1999, para. 39) sau dacă respectarea drepturilor omului impune continuarea procedurii (ex. Karner c. Austriei, hot. 24.07.2003 para. 20-28).

2) „Organizaţie neguvernamentală”Au fost considerate „organizaţii neguvernamentale” cu dreptul de a sesiza organul de control persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ:

- societăţi comerciale (Autronic c. Elveţiei, hot. 22.05.1990);- sindicatele (Associated Society of Locomotive Engineers & Firemen

(ASLEF) c. Regatului Unit, hot. 27.02.2007);- organizaţiile religioase (Mitropolia Basarabiei c. Moldovei, hot.

13.12.2001);- partidele politice (Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei, hot.

14.02.2006); etc.

Convenţia protejează atât „organizaţiile neguvernamentale” oficial recunoscute, cât şi cele nerecunoscute oficial (ex. refuzul de înregistrare a organizaţiei neguvernamentale). Organizaţiile neguvernamentale beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi persoanele fizice (cu anumite rezerve, de exemplu dreptul de a se căsători).Fondatorii unei companii pot depune o cerere la Curte în nume propriu pentru prejudiciile cauzate companiei dacă sunt unicii proprietari ai companiei sau dacă, conform actelor constitutive, pot decide singuri soarta companiei (ex. Nosov c. Rusiei, dec. 20.10.2005). Fosta administraţie a companiei poate depune o cerere la Curte în numele companiei cu privire la modul de destituire a sa şi care afectează un drept al companiei (ex. iniţierea procedurii de insolvabilitate), chiar dacă actuala

43

administraţie este împotriva cererii (ex. Capital Bank AD c. Bulgariei, hot. 24.11.2005).3) Un „grup de particulari” Reprezinta o asociaţie constituită din două sau mai multe persoane ce urmăresc interese comune şi se pretind victime ale violării Convenţiei (ex. cererea depusă de mai multe persoane fizice cu privire la dreptul de a studia în limba maternă în cauza Affaire linguistique belge c. Belgiei, hot. 23.07.1968).Se pare că distincţia dintre conceptele de „organizaţie neguvernamentală” şi „grup de particulari” se face în dependenţă de recunoaşterea entităţii în dreptul intern. „Grupurile de particulari” sunt şi organizaţiile neguvernamentale non-formale (neînregistrate oficial), în cazul în care ele nu contestă la Curte refuzul de a fi înregistrate oficial.„Organizaţiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari” pot să-şi apere doar propriile drepturi, dar nu şi un interes comun care ar decurge din scopurile sale, sau drepturile asociaţilor săi.Curtea nu are competenţe de a examina disputele dintre stat şi subdiviziunile administrative al unui stat care exercită prerogative ale puterii publice (ex. comune), sau organele centrale de stat (ex. Guvern, ministere, departamente, etc.). Prin urmare, Curtea va declara inadmisibile cererile depuse de aceste entităţi (ex. Ayuntamiento de Mula c. Spaniei, dec. 01.02.2001).

Sectiunea II

Reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”

Calitatea de "victimă"Curtea va examina doar cererile în care reclamantul pretinde încălcarea unui drept al său şi va respinge cererile depuse în interes general (actio popularis). Curtea nu va examina in abstracto dacă o situaţie este sau nu conformă cu Convenţia, ci numai în măsura în care aplicarea acestei situaţii în raport cu reclamantul contravine sau nu Convenţiei. Este victimă reclamantul care se pretinde direct afectat prin acţiunea sau inacţiunea litigioasă (Cornwell c. Regatului Unit, dec. 11.05.1999). Reclamantul trebuie să demonstreze că este afectat personal prin încălcarea invocată. Existenţa prejudiciului nu este obligatorie în acest sens.Calitatea de victimă poate fi pierdută după depunerea cererii la Curte. În acest caz cererea, de obicei, este radiată de pe rolul Curţii.Prin pierderea calităţii de victimă se înţelege pierderea unui interes raţional şi rezonabil de a menţine cererea pe rolul Curţii. Calitatea de victimă poate fi pierdută dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- autorităţile statului pârât au recunoscut, în mod expres sau în substanţă, violarea invocată (ex. printr-o hotărâre judecătorească, o declaraţie oficială, prin intermediul observaţiilor Guvernului depuse la Curte, etc.); şi

- autorităţile statului pârât au reparat într-un mod adecvat prejudiciile cauzate prin violarea Convenţiei (ex. Duca c. Moldovei, dec. 11.04.2006). De obicei, această reparaţie ia forma unor compensaţii morale.

44

- reclamantul a fost restabilit în drepturile sale (ex. prin executarea hotărârii judecătoreşti);

Recunoaşterea violării trebuie să fie făcută până la pronunţarea hotărârii de către Curte, să fie integrală, adică să se refere la toate capetele indicate în cerere, şi să fie necondiţionată. Recunoaşterea violării fără acordarea compensaţiilor nu este suficientă pentru pierderea calităţii de victimă (ex. Moisei c. Moldovei, hot. 19.12.2006, para. 22) şi invers (ex. Prodan c. Moldovei, hot. 18.05.2004, para. 48).Compensaţiile acordate de Guvern pentru repararea prejudiciilor cauzate de violarea Convenţiei trebuie să fie proporţionale cu compensaţiile acordate de Curte în cazuri comparabile. Acordarea compensaţiilor prea mici nu duce la pierderea calităţii de victimă (ex. cuantumul compensaţiei pentru neexecutarea îndelungată a unei hotărâri judecătoreşti în cauza Scordino c. Italiei, hot. 29.03.2006). Chiar în cazul acordării unei compensaţii morale adecvate pentru violarea Convenţiei, repararea parţială a prejudiciului material acordat nu va duce la pierderea calităţii de victimă (mutatis mutandis Melnic c. Moldovei, hot. 14.11.2006, para. 28).În cazul violărilor deosebit de grave (ex. omorul intenţionat, maltratarea reclamanţilor), recunoaşterea violărilor şi acordarea compensaţiilor adecvate poate să nu fie suficientă pentru radierea cererii dacă nu au fost stabilite şi atrase la răspundere persoanele vinovate (ex. Zeynep Özcan c. Turciei, hot. 20.02.2007). Indiferent de plata compensaţiilor şi recunoaşterea violării, Curtea poate dispune, în temeiul art. 37 para. 1, lit. a, radierea cererii dacă acest lucru este solicitat de reclamant (ex. Combustibil Solid S.A. c. Moldovei, dec. 25.10.2005). Pentru ca o renunţare la cerere să fie valabilă, ea trebuie să fie univocă şi să ofere reclamantului un nivel minim de garanţii, care să fie proporţionale cu importanţa pretenţiilor invocate (a se vedea Pfeifer şi Plankl c. Austriei, hot. 25.02.1992, para. 37). Renunţarea la cerere poate avea loc şi prin intermediul unui acord amiabil. Denunţarea ulterioară a unui asemenea acord amiabil de către reclamant, până la decizia Curţii de admitere a acordului amiabil, va fi examinată cu precauţie de Curte şi nu va fi admisă decât dacă va fi stabilit că voinţa reclamantului la încheierea acordului a fost viciată (a se vedea în acest sens Zu Leiningen c. Germaniei, dec. 17.11.2005).

Teoreticienii au distins mai multe tipuri de victime, divizându-le în:directă;indirectă;potenţială.

1) Victimă directăNoţiunea de „victimă” are un sens autonom în raport cu drepturile naţionale. Victima directă este reclamantul afectat nemijlocit prin pretinsa violare (ex. partidul care a fost suspendat; persoana care a fost lipsită de bunuri prin recurs în anulare; etc.).

2) Victima potenţială O persoană poate depune o cerere la Curte până la încălcarea drepturilor sale, când există o mare probabilitate că, datorită existenţei unei legi sau practici, drepturile sale vor fi încălcate (ex. impozitarea excesivă a moştenirii când persoana, bunurile căreia urmează a fi moştenite, are o vârstă înaintată, în cauza Burden şi Burden c. Regatului Unit, hot. 12.12.2006; existenţa unei legi penale

45

care sancţiona relaţiile homosexuale, când reclamantul era homosexual, în cauza Dudgeon c. Irlandei de Nord, hot. 22.10.1981; extrădarea reclamantului către un stat în care el risca să-i fie aplicate tratamente contrare Convenţiei, în cauza Soering c. Marii Britanii, hot. 07.07.1989). Se pot plânge la Curte şi persoanele cărora, datorită naturii cauzei lor, nu li se poate cere în mod rezonabil să demonstreze că dreptul lor a fost încălcat, când există riscul ca dreptul lor să fi fost încălcat (ex. existenţa unei legislaţii care nu exclude interceptarea arbitrară a corespondenţei şi convorbirilor, în cauza Klass şi alţii c. Germaniei, hot. 06.09.1978, Iordachi şi alţii c. Moldovei, dec. 05.04.2005).

3) Victima indirectă„Victima indirectă” este persoana ce poate demonstra că există o legătură particulară între ea şi victima directă şi că violarea Convenţiei în raport cu victima directă i-a cauzat un prejudiciu (ex. suferinţele cauzate mamei prin dispariţia fiului şi soţului cu câţiva ani în urmă, în timpul unor acţiuni militare, în cauza Imakayeva c. Rusiei, hot. 09.11.2006).

Sectiunea III

Epuizarea căilor de recurs interne

Potrivit art. 35 alin. 1 al Convenţiei „Condiţiile de admisibilitate”:„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne …”.

A. PrincipiiPână la depunerea cererii unei jurisdicţii internaţionale, statului trebuie să i se acorde posibilitatea să remedieze situaţia reclamantului de sine-stătător. Din acest motiv, reclamanţii sunt obligaţi să epuizeze căile de recurs instituite de legislaţia statului vizat. Sarcina primordială de a asigura respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie aparţine autorităţilor naţionale, sarcina Curţii în acest sens fiind de supraveghere a modului de respectarea a acestor drepturi de către autorităţile naţionale.

Noţiunea „căilor de recurs interne” înglobează orice mijloace procedurale reglementate de dreptul intern al statului pârât, indiferent de natura lor (ex. judiciare, administrative, constituţionale, proceduri necontencioase, etc.), care oferă posibilitatea înlăturării încălcării invocate şi a consecinţelor sale (restabilirea dreptului şi recuperarea prejudiciului). Reclamantul trebuie să epuizeze toate instanţele care îi pot redresa situaţia, invocând în faţa lor pretinsa încălcare a drepturilor garantate de Convenţie. Curtea examinează cauzele fără un formalism excesiv. Ea cere să fie epuizate doar recursurile interne utile, adică cele:accesibile; eficace; şicare acordă şanse suficiente de succes.În anumite circumstanţe speciale reclamantul poate fi exonerat de obligaţia de epuizare.

B. Sarcina probaţiunii existenţei căilor de recurs interneLa momentul depunerii cererii la Curte îi revine reclamantului să precizeze etapele urmate pentru epuizarea căilor de recurs interne. În cazul neepuizării căilor de recurs interne, acesta urmează să indice motivele de neepuizare.

46

Curtea va examina din oficiu chestiunea cu privire la epuizarea căilor de recurs interne, ea putând respinge cererea ca inadmisibilă până la comunicarea cererii către Guvern dacă ajunge la concluzia că un recurs util nu a fost epuizat şi nu există circumstanţe de natură să absolve reclamantul de obligaţia exercitării lui. Curtea va examina dacă au fost epuizate recursurile existente la ziua depunerii cererii, această regulă cunoscând excepţii care trebuie justificate de circumstanţele particulare ale cauzei (a se vedea Brusco c. Italiei, dec. 06.09.2001). După comunicarea cererii Guvernului, regula epuizării este invocată în mod sistematic de către state. La această etapă îi revine Statului să demonstreze că reclamantul nu a epuizat o cale de recurs utilă. Dacă Guvernul demonstrează că există o cale de recurs care nu a fost epuizată de reclamant iar reclamantul contestă eficacitatea recursului, Curtea va porni de la prezumţia că acea cale de recurs invocată de Guvern este eficace (a se vedea Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 31-40). Statele sunt decăzute din dreptul de a ridica excepţia de neepuizare după declararea cererii admisibile, cu privire la un recurs existent până la decizia cu privire la admisibilitate (a se vedea Saviţchi c. Moldovei, hot. 11.10.2005, para. 28).

C. Formalităţile şi epuizarea căilor de recurs interneObligaţia de epuizare impune reclamantul să sesizeze autorităţile care îi pot redresa situaţia şi să conteste în toate nivelele de jurisdicţie răspunsurile defavorabile lui. Epuizarea căilor de recurs interne trebuie să se facă cu respectarea procedurilor, în termenele, către autorităţile şi în formele pe care le prevăd reglementările din dreptul intern. Nerespectarea formalităţilor instituite de dreptul naţional (ex. respingerea recursului ca inadmisibil pe motiv că nu a fost întocmit în forma prevăzută de lege; respingerea acţiunii ca tardive; etc.) pot duce la inadmisibilitatea cererii. Chestiunile pe care reclamantul doreşte să le invoce în faţa Curţii urmează a fi invocate în toate nivelele de jurisdicţie, în mod expres sau în substanţă. Astfel, reclamantul nu este obligat să se refere expres la Convenţie în procedurile naţionale, însă din poziţia sa trebuie să reiasă că el se plânge de un drept protejat de Convenţie şi să permită autorităţilor să-i redreseze situaţia. Astfel, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne dacă nu a permis instanţei de recurs să examineze chestiunea de care se plânge în faţa Curţii (ex. renunţarea la o pretenţie în procedurile naţionale, care a fost invocată ulterior la Curte, în cauza Azinas c. Ciprului, hot. 28.04.2004, para. 34-42).

D. Recursurile utile Recursul accesibilUn recurs este accesibil pentru reclamant dacă el însuşi are posibilitatea de a-l iniţia, fără asistenţa unor terţi. Nu sunt accesibile recursurile care nu pot fi iniţiate de către reclamant din motive de procedură sau de substanţă. Astfel, nu este accesibil recursul pentru care este nevoie de intervenţia unui terţ (ex. Procuratura Generală în cazul recursului în anulare; un subiect de sesizare a Curţii Constituţionale pentru depunerea unei sesizări la Curtea Constituţională; etc.). Nu este accesibil nici recursul care, deşi formal este accesibil, nu poate fi folosit efectiv fără asistenţa unui terţ (ex. şansa iluzorie de a câştiga un proces complex fără a fi asistat de un avocat, când reclamantul nu poate plăti un avocat şi nici nu poate solicita asistenţă juridică din contul statului, în cauza Airey c. Irlandei, hot. 09.10.1979; recursurile aduse la cunoştinţa unui deţinut străin, nereprezentat de

47

către un avocat, într-o limbă pe care el nu o înţelege, în cauza Kujik c. Greciei, dec. 03.07.1991). Recursul eficaceUn recurs este eficace dacă poate remedia încălcarea Convenţiei. Astfel, sunt eficace apelurile, recursurile, plângerea adresată procurorului pentru a anula actele ofiţerilor de urmărire penală care îi încalcă drepturile, etc. Nu sunt eficace recursurile care nu pot redresa situaţia reclamantului, de care el se plânge Curtii (ex. solicitarea indexării sumelor datorate nu constituie un recurs eficace pentru a repara faptul neexecutării hotărârii judecătoreşti neexecutate la acea dată, deoarece acest recurs nu era determinant în executarea hotărârii, în cauza Toropov c. Ucrainei, hot. 04.10.2005; o plângere contra executorului judecătoresc cu privire la neexecutarea unei hotărâri privind retrocedarea unui imobil de către Consiliul municipal Chişinău, deoarece nu existau surse pentru evacuarea chiriaşilor într-un alt imobil, nu este un recurs eficace deoarece sancţionarea executorului judecătoresc nu putea duce la executarea hotărârii, în cauza Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005). Recursul care acordă suficiente şanse de succesReclamantul nu este obligat să epuizeze căile de recurs interne care nu îi pot remedia situaţia. Totuşi, în cazul în care eficacitatea unei căi de recurs interne nu este certă, reclamantul trebuie să epuizeze acest recurs. Un simplu dubiu cu privire la eficacitatea căii de recurs nu este suficientă pentru neepuizarea acesteia. Astfel, reclamantul este obligat să urmeze practicile judiciare în care rezultatul este neclar, neuniform sau care încă nu este bine stabilit (ex. Whiteside c. Regatului Unit, dec. 07.03.1994).

E. Circumstanţe speciale în care reclamantul este exonerat de obligaţia de epuizare a cailor de atac În anumite cazuri excepţionare reclamantului nu i se poate cere în mod raţional epuizarea căilor de recurs interne. Astfel, reclamantul nu va avea obligaţia de epuizare în cazul:a) existenţei unei legislaţii (ex: obligarea prin Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă de a cenzura întreaga corespondenţă a tuturor deţinuţilor, etc.) sau “practici administrative” contrare Convenţiei (ex. maltratarea deţinuţilor ca o practică constantă, în cauza Donnelly şi alţii c. Regatului Unit, dec. 05.04.1973). În acest ultim caz reclamantul trebuie să demonstreze existenţa unor practici administrative şi o toleranţă faţă de acestea din partea autorităţilor (ex. neexaminarea plângerilor sau nesancţionarea vinovaţilor de maltratare).b) existenţei unor “circumstanţe speciale” care fac irezonabilă epuizarea căilor de recurs interne (ex. lipsa reacţiei procurorului la semnele vizibile de maltratare a reclamantului după ce acesta a fost interogat, când procurorul avea obligaţia legală de a iniţia procedurile penale, în cauza Aksoy c. Turciei, hot. 18.12.1996, para. 54-57; neepuizarea căilor de recurs interne când statul pârât nu recunoaşte jurisdicţia asupra unui anumit teritoriu, în cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, dec. 04.07.2001; neiniţierea altor proceduri de recuperare a proprietăţii confiscate după ce acţiunea iniţială a fost respinsă prin recurs în anulare, în cauza Brumărecu c. României, hot. 28.10.1999, para. 55).c) epuizării doar a unei căi de recurs când legea instituie căi de recurs alternative (ex. nedepunerea unei acţiuni pentru obţinerea compensaţiilor pentru maltratare în cazul în care reclamantul s-a adresat cu o plângere de maltratare procurorului şi acesta a refuzat în intentarea dosarului penal, în cauza Boicenco c. Moldovei, hot. 11.07.2006, para. 78-81).

48

Obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne nu se extinde asupra pretenţiile reclamantului cu privire la violarea art. 34 al Convenţiei, fie prin violarea art. 38 alin. 1 lit. a in fine al Convenţiei. Această obligaţie nu se aplică nici faţă de pretenţiile cu privire la satisfacţia echitabilă. Astfel, reclamantul poate pretinde compensaţii de la Curte chiar dacă, după comunicarea cererii către Guvern, a fost înlăturată încălcarea de care el se plângea şi, după aceasta, el putea solicita aceste compensaţii la nivel naţional (ex. executarea hotărârii judecătoreşti după comunicarea cererii cu privire la neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti către Guvern şi posibilitatea reclamanţilor de a obţine compensaţii pentru executarea întârziată după executarea hotărârilor judecătoreşti, în cauza Lupăcescu şi alţii c. Moldovei, hot. 21.03.2006, para.30).

Sectiunea IV

Respectarea termenului de 6 luni

Potrivit art. 35 alin. 1 al Convenţiei,„Curtea nu poate fi sesizată decât ... într-un termen de şase luni, începând cu data deciziei interne definitive.”Conform acestei reguli, reclamantul este chemat să depună o cerere la Curte în termen de 6 luni. Acest termen are scopul de a asigura un minim de securitate juridică şi de a împiedica contestarea unor situaţii juridice consumate într-un trecut nedeterminat. Termenul pentru adresarea la Curte se calculează în luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă (a se vedea Istituto di Vigilanza c. Italiei, hot. 22.09.1993, para. 14). Ziua deciziei interne definitive nu se ia în consideraţie la calcularea termenului de 6 luni (a se vedea K.C.M. c. Olandei, dec. 09.01.1995). Termenul de 6 luni curge pentru fiecare pretenţie în mod separat (a se vedea Mihalachi c. Moldovei, hot. 09.01.2007, para. 21).

A. Momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luniConvenţia leagă curgerea termenului de 6 luni de „data deciziei interne definitive”. Conceptul de „decizie internă definitivă” are un sens autonom. Termenul de adresare la Curte curge de la decizia internă irevocabilă în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. Dacă o cale de recurs este “dubioasă” şi reclamantul riscă să nu aibă succes, se recomandă de a sesiza Curtea fără a aştepta rezultatul recursului pentru a evita depăşirea termenului de 6 luni.Conform regulii generale, termenul curge din momentul în care reclamantul a aflat sau trebuia să afle despre „decizia internă definitivă”. Astfel, acest moment este ziua la care decizia a fost pronunţată în mod public (a se vedea Loveridge c. Regatului Unit, dec. 23.10.2001). În cazul în care decizia nu a fost pronunţată în public, la calcularea termenului de 6 luni se ia în consideraţie data la care reclamantul sau avocatul său a luat cunoştinţă de conţinutul „deciziei interne definitive”. Totuşi, data informării reclamantului va fi considerată data informării avocatului, chiar dacă reclamantul a fost informat mai târziu (a se vedea Keskin şi alţii c. Turciei, dec. 07.09.1999).

În cazul în care conform legislaţiei naţionale autorităţile sunt obligate să transmită o copie a „deciziei interne definitive”, la calcularea termenului de 6 luni se ia în

49

consideraţie ziua primirii acestei copii (a se vedea Worm c. Austriei, hot. 29.08.1997, para. 33).În cazul în care motivativul „deciziei interne definitive” este crucial pentru pretenţiile invocate la Curte, termenul va începe să curgă din ziua în care hotărârea redactată integral a fost primită (a se vedea P. c. Elveţiei, dec. 13.03.1984)Dacă nu există recursuri interne eficace, termenul de 6 luni începe să curgă de la data adoptării actului sau de la data producerii faptului contestat (a se vedea Hilton c. Regatului Unit, dec. 06.07.1988) sau din momentul în care reclamantul află despre actul sau faptul sau despre efectele defavorabile lui (a se vedea Dennis şi alţii c. Regatului Unit, dec. 02.07.2002).Termenul de 6 luni nu se aplică pe durata situaţiilor continue (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23.03.2005). În cazul violărilor continue contra cărora nu există căi de recurs interne, termenul de 6 luni începe a curge din momentul în care situaţia continuă ia sfârşit (a se vedea Demir c. Turciei, dec. 09.01.1995). Există o distincţie esenţială între efectele continue şi faptele continue. Actele juridice, prin natura lor, generează efecte continue, însă existenţa efectelor continue nu duce la suspendarea termenului de 6 luni. O faptă ilegală poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi este în contradicţie cu obligaţiile internaţionale. În cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilegale, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, hot. 08.07.2004, para. 321).

B. Suspendarea termenului de 6 luni Curgerea termenului de 6 luni se suspendă prin depunerea cererii la Curte.

Cererea nu trebuie să aibă o formă strictă. Ea poate fi expediată prin poştă sau prin fax. Se consideră cerere prima comunicare a reclamantului către Curte, în care este expus, chiar şi sumar, obiectul cererii. Data depunerii cererii se consideră data la care cererea a fost depusă la poştă (data la care plicul a fost ştampilat), fie data la care cererea a fost expediată prin fax, dacă cererea a fost ulterior expediată prin poştă în termen de 5 zile (p. 5 al Instrucţiunilor practice cu privire la instituirea procedurii la Curte). Dacă data de pe plic aplicată de poştă nu este lizibilă, data depunerii cererii se va considera data parvenirii cererii la Curte.Cererea depusă la Curte suspendă termenul de 6 luni doar în partea pretenţiilor invocate în ea. Depunerea anterioară a cererii este irelevantă pentru suspendarea termenului de 6 luni cu privire la pretenţiile cu care cererea este completată ulterior.

Suspendarea termenului prin depunerea unei cereri sumare este recomandabilă când reclamantul nu reuşeşte să redacteze integral cererea până la expirarea termenului de 6 luni. Pentru aceasta el poate expedia prin poştă sau fax o scrisoare din care să reiasă esenţa tuturor învinuirilor şi a faptelor de care el se plânge la Curte.

Termenul de 6 luni nu poate fi restabilit, însă Curtea poate lua în calcul cazurile fortuite în situaţii foarte limitate. Astfel, Curtea: a) nu a acceptat niciodată motivele de boală pentru suspendarea termenului (a se vedea Peters c. Germaniei, dec. 20.02.1995) deoarece, în orice caz, reclamantul,

50

indiferent de capacitatea sa de exerciţiu, sau curatorul reclamantului pot depune o cerere la Curte;b) a decis că detenţia în sine nu constituie un temei pentru restabilirea termenului de 6 luni, decât dacă reclamantul a fost izolat totalmente de lumea exterioară şi i-a fost interzisă expedierea cererii. Totuşi, termenul de 6 luni va fi restabilit pe perioada în care administraţia închisorii refuză expedierea cererii la Curte iar deţinutul nu a reuşit să expedieze cererea la Curte prin alte mijloace (a se vedea Moisejevs c. Letoniei, hot. 15.06.2006).

Sectiunea V

Cererea să nu fie anonimă

Potrivit art. 35 para. 2 al Convenţiei,„Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34 dacă

a) ea este anonimă; ...”.

Curtea va respinge ca inadmisibilă o cerere în baza căreia nu se poate determina identitatea autorului său. Potrivit art. 33 din Regulamentul Curţii, toate documentele depuse la grefa Curţii care au legătură cu o cerere sunt publice (cu excepţia documentelor privind negocierile de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului). Această regulă se aplică şi cu privire la numele reclamantului, care ulterior va fi menţionat ca numele cauzei examinate de Curte. Reclamantul poate solicita de a nu fi menţionat numele său în documentele publice referitoare la procedura în faţa Curţii. Potrivit art. 47 para. 3 din Regulamentul Curţii, reclamantul care nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea trebuie să precizeze acest lucru în formularul tipizat al cererii şi să motiveze anonimatul. Preşedintele camerei poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi temeinic justificate (ex. în caz de pericol de represalii din partea autorităţilor naţionale, dacă demnitatea sau reputaţia reclamantului ar avea de suferit, pentru protejarea dreptului la nume sub aspectul protecţiei vieţii intime şi private, etc.). Anonimatul este valabil pe toată durata de procedură în faţa Curţii, inclusiv în Marea Cameră dacă cauza va ajunge spre examinare în faţa acesteia.

Totuşi, numele reclamantului va fi anonim pentru publicul larg, dar nu şi pentru Guvernul statului pârât, care va cunoaşte identitatea reclamantului pentru a putea prezenta observaţii pe cauza dată.

Sectiunea VI

Respectarea principiul „non bis in idem”

Potrivit unui principiu general de drept, aceeaşi faptă culpabilă a unui subiect de drept nu poate fi sancţionată decât o singură dată. Convenţia conţine acest principiu în art. 35 para. 2 p. b:„Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă...b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă ea nu conţine fapte noi.”

51

Această regulă are scopul de a „exclude cumulul de proceduri internaţionale” ea îndeplinind rolul de a asigura securitatea juridică şi respectarea deciziilor anterioare ale Curţii şi de a elimina riscul unui conflict de jurisdicţii internaţionale ori al unor decizii internaţionale contradictorii.

Cererile anterior examinate de CurtePentru ca regula să fie aplicabilă, trebuie ca cererea introdusă „să fie esenţial aceeaşi” cu o cerere „examinată” anterior de Curte şi să nu conţină „fapte noi”. Aceşti trei termeni au fost definiţi de jurisprudenţă.a) cererea nu trebuie să fie deja „examinată” de Curte De regulă, pentru ca o cerere „esenţial aceeaşi” să fie inadmisiblilă, trebuie să fi fost deja „examinată” de Curte. Dacă în legătură cu o cerere înaintată la Curtea Europeană aceasta a emis o hotărâre de declarare a cererii ca inadmisibilă sau cererea a fost declarată ca admisibilă şi a făcut obiectul unei reglementări amiabile sau al unei hotărâri definitive a Curţii, atunci se consideră că cererea a fost examinată de Curte.b) cerere esenţial aceeaşi O cerere identică presupune o identitate în ceea ce priveşte obiectul său, părţile şi fondul. Curtea a declarat că ea va aplica aceste criterii fără un formalism excesiv.

Aspectul identităţii părţilor între două cereri presupune ca acelaşi reclamant să acţioneze împotriva aceluiaşi stat prin două cereri. Astfel, dacă prima cerere este prezentată de o persoană în numele victimei iar a doua e prezentată de victimă sau dacă, dimpotrivă, victima înaintează prima cerere, iar a doua cerere e introdusă în numele ei, a doua cerere este întotdeauna inadmisibilă.

Identitatea de obiect presupune pretinsa încălcare a Convenţiei de către statul pârât, iar identitatea de cauză înseamnă acţiunile sau inacţiunile statului pârât care au dus la pretinsa încălcare (temei de fapt) şi pretinsele drepturi încălcate (temei de drept). c) cererea trebuie să conţină fapte noi Au fost considerate fapte noi:

- epuizarea recursurilor interne după prima cerere respinsă ca inadmisibilă pentru neepuizare (ex. X c. Olandei, dec. 11.01.1994);

- repetarea unor încălcări analoage ale unui drept prevăzut în Convenţie;

- continuarea menţinerii unor situaţii pentru care Convenţia prevede restricţii de durată.

Excluderea cumulului procedurilor internaţionaleCurtea nu va reţine nici o cerere individuală dacă cererea este deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare.Cea mai importantă instituţie considerată de Curte ca fiind o instanţă internaţională de anchetă sau reglementare în sensul art. 35 para. 2 p. b este Comitetul Drepturilor Omului instituit prin Protocolul facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice.În formularul tipizat de cerere pe care Curtea îl trimite reclamantului acesta este întrebat dacă a supus vreunei alte instanţe internaţionale de anchetă sau reglementare o cerere privind faptele pe baza cărora pretinde încălcarea drepturilor sale garantate de Convenţie.

52

După momentul introducerii cererii la celălalt organ internaţional, cererea este considerată ca fiind „deja supusă” acestui organ, indiferent dacă procedura de examinare a cererii a început, este în curs ori s-a finalizat printr-o decizie ori o înţelegere amiabilă sau chiar dacă a fost declarată inadmisibilă. O cerere rămâne „supusă” unui alt organ internaţional chiar dacă reclamantul a cerut suspendarea procedurii în curs în faţa acelui organ. Numai retragerea definitivă a cererii poate înlătura acest impediment la admisibilitate.

Sectiunea VII

cererea să nu fie în mod vădit nefondată

Potrivit art. 35 alin. 3 al Convenţiei,„Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă potrivit art. 34, atunci când ea consideră cererea ... în mod vădit nefondată.”

Prin pretenţie în mod vădit nefondată înţelegem pretenţia temeinicia căreia nu trezeşte nici o aparenţă de violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale.Acest temei de inadmisibilitate ţine de temeinicia pretenţiei, care, de obicei, se examinează după declararea cererii admisibile. El a fost introdus pentru a permite Curţii, până la examinarea fondului, să înlăture pretenţiile care nu au nici o şansă de succes şi pentru a uşura examinarea cauzelor.Curtea, de obicei, declară pretenţia ca vădit neîntemeiată dacă:

a) reclamantul nu a prezentat suficiente probe în susţinerea pretenţiei, ceea ce nu permite Curţii de a stabili dacă pretenţia invocată este sau nu conformă cu Convenţia sau protocoalele sale;

b) faptele invocate de reclamant nu se încadrează în unul din drepturile garantate de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale;

c) faptele invocate se încadrează în prevederile Convenţiei, însă pretenţia este vădit neîntemeiată (ex. în cauza Gurău c. Moldovei, dec. 07.11.2006, o cerere cu privire la violarea art. 6 al Convenţiei prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti de către o autoritate publică a fost declarată inadmisibilă, ca vădit nefondată, deoarece hotărârea judecătorească a fost executată în mai puţin de 8 luni, pe când Curtea consideră că executarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti în termen de până la un an de zile, de obicei, nu contravine art. 6 al Convenţiei);

d) Curtea nu este competentă să examineze pretenţia din considerente ratione loci (ex. în cauzaYonghong c. Portugaliei, dec. 25.11.1999, Curtea a constatat că nu este competentă să examineze o cerere cu privire la o situaţie care a avut loc în regiunea Macao, care se afla sub protectoratul Portugaliei), ratione personae (ex. în cauza Manole şi alţii c. Moldovei, dec. 15.06.2004, Curtea a declarat inadmisibilă pretenţia unei asociaţii cu privire la drepturile asociaţilor, deoarece asociaţia nu are capacitatea de a depune cerere la Curte în numele asociaţilor săi) sau ratione temporis (ex. în cauza Meriakri c. Moldovei, dec. 16.01.2001, Curtea a declarat inadmisibilă pretenţia cu privire la maltratare deoarece ea se referea la o pretinsă maltratare şi la o anchetă care s-au sfârşit până la 12.09.1997, când Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova);

53

e) reclamantul a încetat să fie „victimă” a pretinselor violări în urma recunoaşterii violării Convenţiei de către statul pârât şi, după caz, acordarea unei compensaţii adecvate (ex. în cauza Duca c. Moldovei, dec. 11.04.2006, Curtea a constatat că achitarea reclamantului, cu acordarea ulterioară a compensaţiei în mărime de MDL 150,000 pentru arestare ilegală timp de 169 de zile şi condiţiile de detenţie pe durata arestului, este suficientă pentru pierderea calităţii de victimă cu privire la pretinsa violare a art. 3 şi 5 ale Convenţiei).

Sectiunea VIII

Cererea să nu fie abuzivă

Potrivit art. 35 alin. 3 al Convenţiei,

„Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă potrivit art. 34, atunci când ea consideră cererea ... abuzivă.”

Curtea nu va admite folosirea procedurilor instituite prin Convenţie pentru cererile în care:

a) reclamantul insultă funcţionarii naţionali (ex. Stamoulakatos c. Regatului Unit, dec. 09.04. 1997) fie acuză cu bună ştiinţă şi în baza unor informaţii false angajaţii Curţii de abateri grave (ex. Duringer şi alţii şi Grunge c. Franţei, dec. 04.02.2003). Curtea nu va declara o cerere inadmisibilă ca abuzivă dacă nu va ajunge la concluzia că reclamantul a făcut declaraţii în baza unor informaţii despre care cunoştea că sunt false (ex. Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 49; Macovei şi alţii c. Moldovei, hot. 25.04.2006, para. 27);

b) reclamantul comite fraude (ex. în cauza Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 42-45, Curtea nu a exclus că solicitarea unei case care nu i-a aparţinut reclamantului ar putea constitui un temei pentru a declara cererea abuzivă) sau depune cererea în mod evident fără împuterniciri;

c) reclamantul are un comportament şicanatoriu, depunând cereri similare la Curte după ce câteva cereri au fost declarate vădit nefondate (ex. M. c. Regatului Unit, dec. 15.10.1987);

d) pretinsele violări se datorează reclamantului (ex. în cauza X. c. Irlandei, dec. 02.03.1982, reclamantul contesta durata excesivă a procedurii de extrădare care era tergiversată de el însuşi);

e) încălcarea flagrantă şi deliberată a procedurii în faţa Curţii. Doar o încălcare flagrantă şi deliberată a procedurilor în faţa Curţii poate duce la declararea

54

cererii abuzive. O încălcare minoră a procedurii va atrage după sine o atenţionare. Curtea consideră încălcarea clauzei de confidenţialitate ca o încălcare flagrantă (ex. în cauza Drozd c. Poloniei, dec. 05.03.1996, Comisia a declarat cererea abuzivă deoarece reclamantul nu a respectat regulile cu privire la confidenţialitatea procedurilor în faţa Comisiei). Conform art. 62 para. 2 al Regulamentului Curţii, negocierile cu privire la reglementarea amiabilă sunt confidenţiale.

Curtea nu este un instrument pentru a soluţiona disputele politice şi nu va examina cererile care au doar scop politic. Totuşi, simplul fapt că prin cererea la Curte reclamantul ar urmări un scop cu tentă politică nu poate duce la declararea cererii abuzive ( ex. în cauza Partidul Popular Creştin Democrat c. Moldovei, hot. 14.02.2006, Curtea a examinat în fond cererea cu privire la suspendarea activităţii unui partid timp de 21 de zile). Organele Convenţiei nu au declarat abuzivă o cerere în care Guvernul turc pretindea că reclamantul este folosit de kurzi pentru propaganda PKK şi pentru a submina autoritatea statului (a se vedea Akdivar şi alţii c. Turciei, dec. 19.10.1994).

Capitolul 6

§1. Actele Curţii Europene a Drepturilor Omului

1.1. Categorii de acteActele Curţii prin care se soluţionează o cerere individuală pot fi:- decizie a unui Comitet, prin care declară inadmisibilă sau radiază de pe rol

o cerere;- decizie a unei Camere sau a Marii Camere privind radierea de pe rol a

unei cereri;- decizie a unei Camere privind declararea ca inadmisibilă a unei cererei;- decizie a unei Camere privind declararea ca admisibilă a unei cereri;- hotărâre a unei Camere sau a Marii Camere privind repunerea pe rol a

unei cereri;- decizie a unei Camere sau a Marii Camere privind radierea cauzei de pe

rol în cazul rezolvării pe cale amiabilă;- decizie a unei Camere privind desesizarea în favoarea Marii Camere;- hotărâre a unei Camere sau a Marii Camere prin care declară dacă a avut

loc sau nu o încălcare a CEDO, iar în caz afirmativ şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

- hotărâre a unei Camere privind soluţionarea cererii de interpretare a unei hotărâri;

55

- hotărâre a unei Camere privind soluţionarea cererii de revizuire a unei hotărâri;

- hotărâre a Marii Camere prin care aceasta se pronunţă asupra cererii de retrimitere a cauzei soluţionate printr-o hotărâre pronunţată de Cameră şi se pronunţă asupra cauzei.

1.2. Motivarea deciziilor şi a hotărârilor

Hotărârile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate. dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

1.3. Caracterul definitiv al deciziilor şi al hotărârilor

Decizia unui Comitet, luată prin vot unanim, privind declararea ca inadmisibilă sau scoaterea de pe rol a unei cereri individuale este definitivă.

Hotărârea unei Camere devine definitivă: atunci când părţile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; la expirarea termenului de 3 luni de la data hotărârii, dacă nu a fost cerută retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere a cauzei în faţa Marii Camere.

Hotărârea Marii Camere este definitivă.Hotărârile definitive ale Curţii se publică, sub autoritatea grefierului, în

culegerea oficială de decizii şi hotărâri.

1.4. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

Procesul de executare a unei hotărâri a Curţii europene este unul complex, în care sunt implicate, uneori, toate autorităţile statului împotriva căruia s-a pronunţat hotărârea. Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă obligaţia de a adopta măsuri în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii drepturilor încălcate, şi obligaţia de a adopta măsuri cu caracter general, mergând până la schimbarea legislaţiei într-un anumit domeniu.

Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea lor. În procesul de supraveghere a executării, jurisdicţionalul se interferează cu politicul.

Bibliografie



56

Capitolul 7 - Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă, unul din cele mai importante drepturi fundamentale, în jurul căruia “gravitează” celelalte drepturi, constituie “cel mai natural” drept al omului care s-a impus de timpuriu în sistemul juridic fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi ale omului şi constituţii.

Ideea de drept natural o găşim în opera lui Aristotel, “Politica”: “numai prin lege devine cineva scalv ori liber, prin natura omenirii nu se deosebesc întru nimic”. (a se vedea: Aristotel, Politica, Ed. Naţională, Bucureşti,

1924, p. 24). Acest drept fundamental, este aşezat parcă pe cel mai înalt eşafodaj, din

structura celorlalte drepturi inerente fiinţei umane, lucru explicat prin faptul că fără existenţa acestui drept nu mai putem vorbi de celelalte. Fiind de o mare importanţă, acest drept trebuie ocrotit prin lege în sensul că nimeni să nu fie privat de viaţa sa în mod arbitrar.

Dreptul la viaţă este un drept suprem al fiinţei umane, a cărui respectare este însăşi condiţia exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan internaţional”.

Nu trebuie uitat faptul că, tratarea în general a conceptului de “drepturi ale omului”, şi în special a dreptului la viaţă, în unele sisteme legislative, porneşte de la filosofia fiecărei societăţi cu privire la relaţia dintre Dumnezeu, om şi natură.

Spre exemplu aplicarea legii islamice constituie o “obligaţie religioasă”. Chrî’ah sau şeriat (legea islamică), este un cod de drept, de morală, de practică şi cult islamic care îşi are izvorul în Coran (sursa esenţială a dreptului musulman) emanat de la Dumnezeu. În lumea musulmană Rijial Alah (oameni ai religiilor: Imamii –minişti ai religiei musulmane; Şeicii, Ulema Mufti –teologi, doctori ai religiilor; Malla Mujtahid –imanii sciiţi; Cadii –judecători musulmani) sunt cei care fac cunoscute drepturile omului.

§1. Obligaţiile statelor privind respectarea dreptului la viaţă

Conform art. 2 alin.1 al Convenţiei, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Jurisprudenţa Curţii în această privinţă a evidenţiat că statele au atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive: nu trebuie doar să se abţină de a provoca moartea “în mod intenţionat”, dar trebuie să ia şi măsurile necesare pentru protecţia vieţii (responsabilitatea „pozitivă” a statului).

Statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţă: de exemplu, în materia luptei împotriva terorismului, statul trebuie, pe de-o parte, să-i sancţioneze pe cei vinovaţi şi, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situaţiei generale. Alte obligaţii pozitive pot viza crearea unui sistem judiciar independent şi eficient în vederea stabilirii cauzei morţii şi a pedepsirii celor vinovaţi sau protecţia vieţii deţinuţilor faţă de comportamentul criminal al colegilor de detenţie. De asemenea, statele au, în virtutea art. 1 şi 2 din Convenţie, obligaţia pozitivă de ordin procedural de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieţii persoanei5 şi de a institui un sistem judiciar eficient care să permită stabilirea răspunderii şi angajarea urmăririi penale împotriva vinovaţilor.

5 A se vedea şi Finucane c/ RU (2003)57

§2. Frontierele dreptului la viaţă

O altă problemă importantă pentru doctrină, dar şi pentru autorităţile de la Strasbourg a fost determinarea frontierelor dreptului la viaţă. Când începe şi când se sfârşeşte dreptul la viaţă? Există un drept de a muri?

2.1. În privinţa primei frontiere a dreptului la viaţă, ne confruntăm cu problema inexistenţei unei definiţii incontestabile din punct de vedere ştiinţific a începutului vieţii, deşi au fost formulate diverse teorii. Întrebarea care rămâne valabilă este: viaţa fiinţei umane începe de la naştere, sau de la concepţie? Textele juridice interne şi internaţionale nu conţin nici o reglementare a acestei probleme, iar acest lucru poate avea consecinţe deosebit de grave: de exemplu, în cazul manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizării artificiale.

Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudenţială, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a părut să dea şi fătului o “anumită personalitate” independentă de cea a mamei, estimând că limitările întreruperilor voluntare de sarcină nu pot fi considerate ca o violare a art. 8 ce garantează respectul vieţii private şi familiale. Curtea Europeană a apreciat, totuşi, că nu este necesar să determine dacă Convenţia garantează un drept la avort sau un drept la viaţă recunoscut fătului. În mod regretabil, judecătorii europeni nu s-au pronunţat asupra dreptului la viaţă al copilului conceput, ceea ce a creat incertitudini asupra acestei probleme, cu atât mai mult cu cât unele instanţe naţionale au luat poziţie în mod ferm.

2.2. Cât priveşte „ultima frontieră” a dreptului la viaţă sau „dreptul de a muri”, problema rămâne una controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei, deşi toate sunt părţi ale CEDO. Curtea a arătat că articolul 2 nu poate fi interpretat, fără o distorsiune de limbaj, ca acordând un drept diametral opus, adică dreptul de a muri, de mâna unui terţ sau cu asistenţa unei autorităţi publice. Curtea a refuzat astfel orice interpretare evolutivă a Convenţiei în cazul art. 2, apreciind că, „într-o chestiune atât de delicată, soluţia trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convenţional), iar nu judiciară.”

§3. Restrângerile aduse dreptului la viaţă

3.1. Pedeapsa cu moartea

Art. 2 prevede patru ipoteze enumerate limitativ în care statul poate aduce atingere dreptului la viaţă. Alin. 1 prevede posibilitatea execuţiei unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care fapta săvârşită este pedepsită astfel de lege. Astfel, în versiunea originală a Convenţiei, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu condiţia respectării principiului legalităţii. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasi-unanimă a Protocolului nr. 6, care aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace.6 iar Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2003, prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe. Protocolul nr. 13 a intrat în vigoare la 1 iulie 2003. Precizăm că, la 1 februarie 2004, 43 din cele 45 de state membre ale Consiliului Europei erau părţi la Protocolul nr. 6 la CEDO, iar 2 state (Rusia şi Federaţia Serbia şi Muntenegru) îl semnaseră, fără a fi devenit 6 Turcia a abolit pedeapsa cu moartea pe timp de pace prin Legea nr. 4771 din 2002 şi a semnat Protocolul nr. 6 la 15 ianuarie 2003, iar Rusia a abolit această pedeapsă în 2003.58

părţi. În privinţa Protocolului nr. 13, la aceeaşi dată, depuseseră instrumentele de ratificare 22 de state, iar 20 de state îl semnaseră. Rusia, Armenia şi Azerbaidjan nu au semnat Protocolul nr. 13.

3.2. Restrângerile dreptului la viaţă prevăzute de art. 2 alin.2

Paragraful 2 al art. 2 prevede celelalte trei ipoteze, în care moartea nu este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol, şi anume atunci când ea rezultă din:

recursul la forţă considerat ca absolut necesar - pentru a asigura apărarea persoanei împotriva oricărei violenţe ilegale;

recursul la forţă absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei peroane deţinute;

recursul la forţă absolut necesar pentru a reprima, în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecţie.

Aceste excepţii de la un principiu atât de important ca dreptul la viaţă sunt de cea mai strictă interpretare. Textul arată că recursul la forţă trebuie să fie absolut necesar: aceasta înseamnă că toate celelalte mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate. În plus, Comisia şi Curtea au precizat că utilizarea forţei trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului autorizat.

3.3. Restrângerile dreptului la viaţă conform art. 15 § 2

Prin art. 15 §2, CEDO autorizează decesul rezultat din “acte licite de război”. Această excepţie face parte dintr-un sistem ce permite statelor ca, în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă existenţa naţiunii, să se îndepărteze şi chiar să înlăture textul Convenţiei şi să ia măsuri derogatorii. Această dispoziţie face implicit trimitere la regulile dreptului umanitar, aşa cum este definit în Convenţia de la Haga din 1899 şi mai ales în cele patru Convenţii de la Geneva din august 1949.

BibliografieCorneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005

Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003



Jurisprudenţă la articolul 2

McCann ş.a. c/ Regatului Unit (1995)Osman c/ Regatului Unit (1998)

59

Pretty c/ Regatului Unit (2002)Mastromatteo c/ Italiei (2002)Calvelli şi Ciglio c/ Italiei (2002)Ocalan c/ Turciei (2003)Oneryildiz c/ Turciei (2003)Finucane c/ Regatului Unit (2003)

Capitolul 8 - Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante

Articolul 3 al CEDO interzice tortura şi alte tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Curtea Europeană a afirmat, în cauza Soering c/ Regatului Unit (1989), că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”. De aceea, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut.

În termenii art. 3 al CEDO, nimeni nu poate fi supus torturii nici la tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Această garanţie este deci un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate suferi nici o restrângere sau derogare.

Jurisprudenţa în materie a Comisiei şi Curţii europene a impus, ca şi criteriu determinant pentru aplicabilitatea articolului 3, gradul de gravitate al suferinţelor provocate.

60

Obligaţiile statelor privind protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane ori degradante

Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. În determinarea respectării acestei obligaţii negative, Curtea a arătat că statul poate fi considerat responsabil şi pentru actele comise de agenţii săi în afara atribuţiilor lor oficiale (acte ultra vires).

Statele au, însă, potrivit Curţii europene, şi o serie de obligaţii pozitive pentru protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei.

Statul este, de asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente săvârţite de particulari. O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale eficiente atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această natură de către agenţi oficiali Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a statelor.

Tortura

Una din primele cauze în care Curtea a definit noţiunea de tortură a fost Irlanda c/ Regatului Unit (1978): „tortura este un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi crude”. Acesta a fost criteriul aplicat în cauza dată, dar şi în cele ce au urmat, pentru a distinge tortura de tratamentele inumane. cauza Greciei, Comisia a opinat că actele săvârşite asupra deţinuţilor politici de către forţele de poliţie din Atena au reprezentat o „practică administrativă” de tortură şi alte rele tratamente contrare art. 3.

Tratamente şi pedepse inumane

Potrivit unei opinii din doctrină, deşi după criteriul aplicat de Curte tratamentul inuman nu implică cu necesitate intenţia de a provoca suferinţă, în practică această intenţie este prezentă de cele mai multe ori.

Tratamentul inuman provoacă şi el, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice de o intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane: interogatoriile “aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă, detenţia unei persoane în condiţii inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente. Pentru a antrena răspunderea statului, acestea trebuie să se caracterizeze nu numai printr-o repetare a unor acte contrare Convenţiei, ci şi printr-o tolerare la nivel oficial a acestor acte.

1. Violenţele săvârşite de forţele de poliţie

2. Tratamentul deţinuţilor şi bolnavilor

3. Tratamentul străinilor. Extrădarea şi deportarea

4. Distrugerea locuinţelor şi dispariţiile de persoane

Tratamente şi pedepse degradante

61

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.

1. Discriminările

Sistemul non-judiciar de prevenire a torturii

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei la 26 noiembrie 1987 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1989. Această convenţie a dat naştere unui mecanism de control preventiv, radical distinct de controlul instaurat de Convenţia ONU asupra torturii. Ea prevede un sistem de vizite periodice, dar şi de vizite ad hoc ale locurilor de detenţie din statele părţi. Misiunea acestor vizite este încredinţată unui Comitet special care poate asculta orice deţinut şi poate adresa recomandări statului în cauză.

Convenţia pentru prevenirea torturii nu poate face obiectul rezervelor, nu conţine nici o clauză derogatorie şi se aplică atât în timp de pace cât şi în perioade excepţionale. Vizitele pot avea loc în orice circumstanţe, fără să existe vreo plângere prealabilă. De exemplu, raportul publicat după o vizită a Comitetului în Franţa a relevat că condiţiile de detenţie din unele stabilimente penitenciare (suprapopulare, echipamente sanitare necorespunzătoare, întreţinere generală) constituie “tratament inuman şi degradant”.

Comitetul pentru prevenirea torturii nu are posibilitatea de a aplica sancţiuni statului, ci doar de a face recomandări lipsite de forţă obligatorie, adresate acestuia, în scopul întăririi protecţiei persoanelor deţinute. Deşi procedurile sunt confidenţiale, Comitetul poate lua decizia de a face anumite declaraţii publice asupra unei situaţii grave – dacă statul refuză să coopereze sau să amelioreze situaţia constatată – sau chiar să publice rapoartele elaborate.7 Pe lângă această publicare cu titlu de sancţiune, raportul Comitetului mai poate fi publicat cu acordul statului în cauză.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999

7 De exemplu, în 1992, în urma unei vizite în Turcia, Comitetul s-a exprimat public cu privire la existenţa unei practici larg răspândite de tortură prin intermediul poliţiei în această ţară.62

Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 3Irlanda c/ Regatului Unit (1978)Soering c/ Regatului Unit (1989) Tomasi c/ Franţei (1992) Tyrer c/ Regatului Unit (1978) Costello-Roberts c/ Regatului Unit (1993) Mouisel c/ Franţei (2002)Herczegfalvi c/ AustrieiHurtado c/ ElveţieiE. ş.a. c/ Regatului UnitAksoy c/ TurcieiAktaş c/ TurcieiSelmouni c/ Franţei (1999)Pantea c/ României (2003)Bursuc c/ României (2004)

63

Capitolul 9 - Dreptul de nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau obligatorii

Sclavia poate fi definită ca starea sau condiţia unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea (Convenţia din 1926 împotriva Sclaviei). A reduce o persoană la starea de sclav implică nerecunoaşterea personalităţii sale juridice.

Servitutea este o stare de dependenţă completă a unei persoane faţă de alta. Comisia a precizat că această noţiune implică obligaţia de a trăi şi de a munci pe proprietatea altuia, furnizându-i unele servicii, remunerate sau nu, fără posibilitatea de a schimba această stare (definiţie dată de Comisie, în cauza Van Droogenbroeck c/ Belgiei, 1982). Servitutea apare ca o formă a sclaviei, fiind doar o diferenţă de grad şi nu de natură.

Munca forţată sau obligatorie a fost definită ca fiind o muncă „impusă unei persoane împotriva voinţei sale, muncă ce prezintă un caracter injust sau opresiv şi care nu poate fi evitată.”

Conceptul de muncă forţată sau obligatorie nu acoperă un număr de cazuri, enumerate limitativ:

a) munca în timpul detenţiei. Aceasta include şi munca minorilor sau vagabonzilor supuşi detenţiei legale.

b) serviciul militar sau serviciul unui obiector de conştiinţă; c) serviciul cerut în caz de crize sau calamităţi naturale, în interesul

comunităţii. d) munca rezultată din obligaţiile civice normale. De exemplu: obligaţiile impuse de stat proprietarului de a întreţine o clădire; obligaţia impusă angajatorilor de a deduce taxele din veniturile angajaţilor ş.a.


Van der Mussele c/ Belgiei (1983)Karlheinz Schmidt c/ Germaniei (1994)

64

Capitolul 10 - Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei

Prevederile art. 5 al CEDO sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Noţiunea de „libertate” desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei. Principiul respectării libertăţii persoanei este esenţial într-o societate democratică, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod arbitrar. De la principiul garantării libertăţii pot exista însă şi excepţii prevăzute de lege şi executate în conformitate cu legea, în anumite cazuri, legate în special de protecţia ordinii publice, privarea de libertate este permisă. Protecţia libertăţii persoanei presupune şi existenţa unor garanţii ale persoanei supuse detenţiei: posibilitatea de a ataca măsurile luate împotriva libertăţii sale, dreptul la compensaţie în cazul detenţiei ilegale etc.

§1. Cazurile permise de privare de libertate conform art. 5

Art. 5§1 permite 6 cazuri de privare de libertate: detenţia după condamnare; arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o obligaţie legală, detenţia provizorie, detenţia unui minor, detenţia anumitor bolnavi şi persoane defavorizate, detenţia străinilor. Toate acestea trebuie să intervină în condiţii foarte precise. Controlul exercitat de Curte asupra respectării art. 5 poartă atât asupra legalităţii adoptării măsurii, cât şi a executării ei.

1.3. Cazurile permise de privare de libertate

A. Detenţia după judecată şi condamnare vizează „persoana deţinută în mod legal după condamnarea de către un tribunal competent”. Jurisprudenţa europeană a precizat sensurile noţiunilor de „condamnare” şi „tribunal competent”, dar şi necesitatea unei legături de cauzalitate între condamnare şi detenţie.

Condamnarea înseamnă nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate. Condamnarea trebuie să fie aplicată de un tribunal competent. Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie un organ de plină jurisdicţie asupra cauzei respective şi să acorde „garanţiile judiciare adecvate”, precum şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi.

B. Arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar sau dintr-o obligaţie legală este prevăzută de art. 5 §1(b). Această dispoziţie vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege.

C. Detenţia preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

65

Aceste condiţii nu sunt cumulative: dacă una din ele este îndeplinită, privarea de libertate este permisă.

Interpretarea condiţiilor prevăzute de text poate crea dificultăţi, mai ales în ceea ce priveşte imprecizia unor noţiuni, în special “caracterul verosimil sau plauzibil al motivelor” pentru prima condiţie sau “motivele temeinice sau rezonabile” pentru celelalte.

D. Detenţia minorilor este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea lor unei educaţii supravegheate, fie aducerea în faţa justiţiei. În acest din urmă caz, sunt vizate alte situaţii decât cele ce implică o acuzaţie penală. Într-un astfel de caz, ar fi aplicabil art. 5/1/c.

E. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută de art. 5 §1(e) al CEDO. Această privare de libertate priveşte în special persoanele susceptibile a propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi vagabonzii.

F. Detenţia străinilor este autorizată de art. 5 §1(f), în scopul expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul art. 5 §1(f) vizează situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie să fie „legală” din punctul de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară.

§2. Garanţiile persoanelor private de libertate

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o autoritate competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.

Art. 5 §2-5 cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate. Scopul acestor garanţii este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse libertăţii persoanei.

Aceste garanţii sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător, dreptul la recurs şi dreptul la despăgubiri.

2.1. Dreptul de a fi informat

Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul să fie informată, în cel mai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii şi a oricărei acuzaţii împotriva ei. Persoanei arestate trebuie să i se spună, „într-un limbaj simplu, non-tehnic, pe care îl poate înţelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale arestării sale, pentru a putea, dacă crede de cuviinţă, să se adreseze unei instanţe pentru a contesta legalitatea arestării”.

Dreptul la informare cuprins în art. 5 §2 este o garanţie foarte importantă, deoarece este esenţial ca o persoană privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri cât mai repede şi cât mai exact.

2.2. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau eliberat

Paragraful 3 al art. 5 prevede că orice persoană arestată sau deţinută trebuie dusă imediat în faţa unui judecător sau alt magistrat competent prin lege

66

să exercite funcţii judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii. Remarcăm că este vorba de o garanţie cu conţinut complex, care priveşte, pe de-o parte, dreptul persoanei arestate de a fi dusă în faţa unui judecător, şi pe de altă parte dreptul acesteia de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată.

A. Dreptul de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat autorizat a exercita puterea judiciară.

B. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberatProblema care se pune de cele mai multe ori în privinţa acestei condiţii este

cea a duratei unei detenţii provizorii. Cu toate că această măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie evitat orice arbitrariu din partea autorităţilor: pe de-o parte, libertatea este principiul, în timp ce încarcerarea este excepţia; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază de o altă garanţie procesuală esenţială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o detenţie provizorie nu trebuie să fie prea lungă, şi punerea în libertate se impune atunci când menţinerea în detenţie încetează de a mai fi rezonabilă.

2.3.Dreptul la recurs

Paragraful 4 al art. 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra legalităţii măsurii şi să ceară eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecţiei împotriva detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.

Una din cele mai importante garanţii ale acestui drept este exercitarea lui în faţa unui tribunal: această noţiune trebuie înţeleasă ca desemnând un organ jurisdicţional ce îndeplineşte garanţiile de procedură corespunzătoare.

România a fost declarată responsabilă de violarea acestui articol în cauza Pantea. În aceeaşi cauză, Curtea a constatat şi violarea, de către statul român, a art. 5 §5 privind dreptul la despăgubiri. Această hotărâre a Curţii a determinat, de altfel, importante modificări la nivelul reglementărilor constituţionale şi legale româneşti sub aspectul duratei şi modului de luare a măsurii arestării preventive, ca şi în privinţa dreptului la despăgubiri în cazul detenţiei ilegale.

2.4.Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală

Potrivit art. 5 §5, orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5 are dreptul la despăgubiri.

Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiţii: - să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale art. 5 ;- această încălcare să fi produs un prejudiciu. În privinţa primei condiţii, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de

libertate a unei persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 5 §1, fie datorită nerespectării garanţiilor prevăzute de art. 5 §2-4.

Bibliografie minimală

67

Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele saleVincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 5Lawless c/ Irlandei (1960) Neumeister c/ Austriei (1968)Wemhoff c/ Germaniei (1969)De Wilde, Ooms şi Versyp c/ Belgiei (1971)Schiesser c/ Elveţiei (1979)Winterwerp c/ Olandei (1979)Bozano c/ Franţei (1986)Bouamar c/ Belgiei (1988) Brogan ş.a. c/ Regatului Unit (1988)Kurt c/ Turciei (1998) Litwa c/ Poloniei (2000)Klamecki c/ Poloniei (2003)Pantea c/ României (2003)

Capitolul 11 - Dreptul la un proces echitabil

§1. Aplicabilitatea articolului 6

Câmpul de aplicare ratione personae al art. 6 nu pune probleme deosebite. Potrivit art. 6, garanţiile procesului echitabil se aplică „oricărei persoane”, fizice sau juridice.

Cât priveşte aplicarea ratione materiae, din interpretarea art. 6 §1 rezultă că protecţia acestuia nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală. Curtea europeană a dat acestor noţiuni un sens autonom şi extins, nu fără a se confrunta cu unele dificultăţi de interpretare.

Fiind de o importanţă deosebită pentru funcţionarea democraţiei, Comisia şi Curtea interpretează prevederile art. 6 într-un mod extensive. În cauza Delcourt c. Belgia ( 1970), Curtea a statuat că “într-o societate democratic, în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atat de important încât o intepretare restrictivă a art. 6 alin.1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii”. Noţiunea de “process” se referă atât înainte, cât şi 68

după procesul propriu-zis, deoarece el priveşte şi executarea hotărârii judecătoreşti. Dacă o hotărâre judecătorească nu ar fi executată sau nu ar fi respectată atunci s-ar aduce o atingere a prevederilor art. 6 alin 1 din Convenţie în accepţiunea căruia dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil cuprinde şi obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti.

Prevederile paragrafului 1 din art. 6 îşi are aplicabilitatea în material dreptului civil şi penal, iar paragraful 2 şi 3 se aplică doar în materie penală.

Cu privire la definiţia drepturilor şi obligaţiilor civile, atât Curtea cât şi Comisia au acordat o interpretare largă a acestei noţiuni, admiţându-se că “drepturile şi obligaţiile cu character civil” include tot dreptul privat, dar nu în sensul classic al acestui termen. Astfel, sunt incluse aici şi litigiile dintre particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată. Esenţial pentru determinarea aplicabilităţii art. 6 este dreptul în cauză, conţinutul şi efectele sale ( Cauza Koenig c. RFG -1978). Aceasta înseamnă că, pe de o parte, natura legii care îi dă naştere este indiferentă ( civilă, comercială, administrativă), iar pe de altă parte, este indiferentă natura jurisdincţiilor competente: judiciare, administrative, chiar constituţionale ( Cauza Ringeisen c. Austriei -1971).Deşi Curtea nu a dat o definiţei general valabilă acestei noţiuni, totuşi în jurisprudenţa sa a dezvoltat unele standarde de apreciere a caracterului civil al drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, drepturile şi obligaţiile persoanelor particulare în relaţiile dintre ele sunt întotdeauna considerate a avea un character civil.

1.1. Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil

A. Noţiunea de plângere reprezintă orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Plângerea trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie reală şi serioasă. Ea poate să aibă ca obiect chestiuni de fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul dreptului.

B. Caracterul „civil” al drepturilor şi obligaţiilor. Noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” este una din cele mai cunoscute şi mai controversate noţiuni autonome ale Convenţiei europene. Curtea europeană a conferit acestei noţiuni un înţeles extins. Într-o primă etapă jurisprudenţială, autorităţile de la Strasbourg au considerat că noţiunea în cauză consfinţeşte distincţia dintre dreptul public şi cel privat, drepturile şi obligaţiile cu caracter civil fiind acele drepturi şi obligaţii de drept privat. Pornind de la această interpretare, art. 6 nu s-ar aplica drepturilor şi obligaţiilor de drept public (de exemplu, cele privind cetăţenia, dreptul de vot etc.). În decursul timpului s-a înregistrat, totuşi, o evoluţie a jurisprudenţei Curţii în această privinţă, astfel încât tot mai multe drepturi au fost aduse sub protecţia procedurală a art. 6.

Dintre drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte, în relaţia dintre individ şi stat sunt: dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi compensaţii pentru pierderile material suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului.

Aplicarea art. 6 în cadrul contenciosului public în general a fost de la început una din limitele aplicării acestui text. De exemplu, în cazul extrădării şi expulzării străinilor, al dreptului de a fi ales în adunarea legislativă, al existenţei unei imunităţi parlamentare, articolul 6 nu este aplicabil.

Art. 6 §1 este aplicabil contenciosului constituţional, atunci când este vorba de exercitarea, de către curţile sau tribunalele constituţionale, a unui

69

control concret al constituţionalităţii legilor, la sesizarea particularilor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale , fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepţie. Astfel, Comisia Europeană în cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei (1993) a statuat că “atunci când dreptul naţional prevede existenţa unei jurisdicţii constituţionale, la care accesul direct sau indirect al justiţiabililor este deschis, procedurile care se derulează în faţa ei vor trebui să respecte principiile art. 6 paragraf 1 al Convenţiei, atunci când decizia sa poate influenţa rezultatul litigiului din faţa instanţei ordinare”. Faza contenciosului constituţional devine, în viziunea Curţii, accesorie în raport cu faza judecătorească -fie civilă sau penală – în care s-a invocate chestiunea de neconstituţionalitate.

Dreptul de acces la jurisdicţia constituţională a fost asimila dreptului de acces la un tribunal de către Comisie cu ocazia declarării ca admisibilă a cauzei Millan şi Tornes c. Andorrei (1999), în care reclamanţilor le fusese refuzată autorizarea de a acţiona cu un recurs direct în faţa Tribunalului constituţional al Andorei. În cazul controlului de constituţionalitate pe cale incidental, în cauza Coeme ş.s c. Belgiei ( 2000) Curtea a stabilit că nu poate fi dedusă, din garanţiile art. 6 din Convenţie, nici o obligaţie a instanţelor ordinare de a sesiza jurisdicţiile constituţionale cu o chestiune de neconstituţionalitate. Această interpretare este o aplicare a principiului potrivit căruia dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci este supus unor limitări admisibile, ce ţin mai ales de necesitatea îndeplinirii unor condiţii de admisibilitate.

Un alt domeniu care a fost considerat de Curtea Europeană ca fiind exclus de la aplicarea art. 6 este cel al contenciosului funcţiei publice, adică acele litigii ce au ca obiect numirea, promovarea sau orice alte măsuri privitoare la cariera funcţionarilor publici. Singurele excepţii erau litigiile privitoare la drepturi patrimoniale, cum ar fi plata pensiilor, a salariilor, etc., deoarece aceste drepturi sunt incluse în categoria drepturilor cu caracter civil şi deci permit aplicarea art. 6.

În cauza Pellegrin c/ Franţei, Curtea a adoptat un criteriu de distincţie funcţional, şi a conchis, în cauza menţionată, că sunt excluse de la aplicarea art. 6 numai litigiile care privesc funcţionarii publici care îndeplinesc sarcini specifice administraţiei publice în care acţionează ca reprezentanţi ai puterii publice a statului sau a colectivităţilor locale.

Art. 6 din convenţie şi contenciosul fiscalContenciosul fiscal nu intră în aria de aplicabilitate a art. 6 din convenţie. Cu

toate acestea, în causele Comisia EDO, X. c. Franţei (1983) şi X. c. Austirei (1980) s-a admis că procesul echitabil se aplică în această privinţă: s-a decis că o plângere împotriva refuzului autorităţii de a acorda avantajele fiscal şi poştale unei societăţi este o plângere cu character civil deoarece priveşte drepturi patrimoniale; de asemenea, art. 6 se aplică şi pedepselor fiscal dacă ele sunt privative de libertate.

1.2. Noţiunea de acuzaţie în materie penală

A. Noţiunea de acuzaţie. Pentru a asigura o protecţie cât mai eficientă a drepturilor omului, judecătorii europeni au dat o interpretare extensivă a acestei noţiuni, ea devenind o noţiune autonomă faţă de definiţiile din dreptul intern al statelor. În general, prin acuzaţie se înţelege notificarea oficială, din partea autorităţii competente, a învinuirii că o persoană a săvârşit o infracţiune (Cauza Deweer c. Belgiei -1980).

70

Urmărind raţionamentul său din cauza Delcourt c. Belgia (1979), Curtea a statuat că art. 6 paragraf 1 are în vedere mai curând o concepţie material decât una de ordin formal în ce priveşte expresia “acuzaţie în materie penală” ce figurează în această dispoziţie.

Comisia şi Curtea acordă o interpretare foarte largă naturii acuzaţei penale. În cauza Eckle c. Germania (1982), Curtea a statuat că o acuzaţie penală se poate defini în general “ca o notificare oficială, izvorând de la autoritatea competentă, asupra învinuirii de a săvârşi o faptă penală”. Curtea a mers şi mai departe în cauza Foti şi alţii c. Italia (1982), în care a lărgit conţinutul noţiunii, adăugând “alte măsuri referitoare la o asemenea învinuire, antrenând şi urmări importante asupra situaţiei celui suspectat”. Comisia şi Curtea au apreciat exigenţa criteriului “urmări importante” atunci când este vorba de măsuri precum publicarea unui mandate, percheziţiile în localuri sau asupra mulţimii. Dimpotrivă, nu răspund acestui creiteriu deschiderea unei anchete de poliţie, ascultarea martorilor sau alte activităţi ce nu au effect direct asupra celui interesat.

Comisia şi Curtea au socotit deopotrivă că natura sancţiunilor aplicabile în anumite cazuri poate transforma o cauză civilă într-una penală, de exemplu atunci când neplata unei amenzi poate atrage sancţiunea privării de libertate. În acelaşi timp Curtea a afirmat că a declara o anumită faptă “nepedepsibilă” nu înseamnă că aceasta iese de sub incidenţa articolului 6 ( cauzele Adolf c. Austria -1982- şi Ozturk c. Germaniei (1984).

B. Materia penală. În cauza Engel ş.a. c/ Olandei, Curtea a precizat că, dacă statele ar putea să

califice după voia lor unele infracţiuni ca fiind disciplinare sau administrative, atunci s-ar putea sustrage clauzelor art. 6, ceea ce ar duce la rezultate contrare obiectului şi scopului Convenţiei. De aceea, judecătorii europeni se pronunţă asupra caracterului penal al acuzaţiei, indiferent de calificarea dată de dreptul intern. În hotărârea din cauza Engel, Curtea a enumerat, în ordinea importanţei lor, criteriile utilizate pentru a determina natura penală a unei acuzaţii:

1. prevederile dreptului intern al statului în cauză;2. natura faptei sau comportamentului ilegal;3. scopul şi severitatea sancţiunii.

În cauza Matyek c. Poloniei (2006), Curtea a considerat procedura lustraţiei drept o procedură cu caracter penal, deoarece consecinţele declaraţei mincinoase privind lustraţia, făcută de reclamant, au un pronunţat character penal.

§2.Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil – (art. 6 §1)

2.1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de lege

Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 §1, dreptul la un proces echitabil presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Aceasta, deoarece Convenţia are ca scop protejarea nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective.

Dreptul de acces la un tribunal trebuie asigurat în mod efectiv, fara nici un fel de piedici. Astfel de piedici pot consta în lipsa asistenţei judiciare pentru persoanele fără resurse finaciare sau instituirea unui obstacol de ordin procesual

71

în calea accesului la jurisdincţia unui tribunal ( cauza Brumărescu c. României (1999), cauza Smoleanu c. României ( 2002).

Acest drept nu este unul absolut, statele păstrând o anumită marjă de apreciere în asigurarea accesului la un tribunal, putând exista unele limite necesare într-o societate democratic, în vederea stingerii unui scop legitim ( cauza Ashingane c. Regatului Unit -1985-).

Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal care poate fi justificată este imunitatea de jurisdicţie: imunitatea magistraţilor, a organizaţiilor internaţionale sau imunitatea parlamentară. Condiţia pentru ca aceste imunităţi să fie conforme cu art. 6 este ca ele să nu fie generale şi absolute şi să vizeze anumite scopuri legitime, respectiv protecţia unor categorii de persoane. O imunitate generală şi absolută în privinţa răspunderii civile a poliţiei a constituit o încălcare a art. 6.

A. Un tribunal prevăzut de lege. Noţiunea de tribunal are un sens autonom, desprins de sensul termenului din dreptul intern al statelor părţi. În sensul european al termenului, tribunalul este un organ judiciar de plină jurisdicţie, ce exercită un adevărat control de legalitate, atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi a celor de drept şi care poate pronunţa hotărâri obligatorii. Curtea europeană a stabilit că noţiunea de „tribunal” acoperă şi instanţele speciale, ca şi tribunalele arbitrale cu competenţă obligatorie. Nu constituie „tribunale”, în sensul Convenţiei, organele care au doar competenţa de a formula avize sau recomandări. În cauza Glod c. României (2003), nu a fost considerat “tribunal” în sensul art. 6 Comisia administrativă competent a se pronunţa cu privire la cererile de restituire a imobilelor.

Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege. Termenul de lege are un sens extensiv: originea formală a textului este indiferentă. Cerinţa ca un tribunal să fie stabilit de lege presupune ca tribunalul să fie conform cu legea.

B. Un tribunal independent. Independenţa tribunalului presupune ca acesta să nu fie supus unor ordine sau instrucţiuni din partea unei instanţe sau autorităţi superioare, precum şi lipsa oricăror constrângeri, presiuni sau influenţe exterioare.

C. Un tribunal imparţial. Independenţa şi imparţialitatea tribunalului se află într-o strânsă legătură. Astfel, un tribuna care nu este independent faţă de executiv nu va îndeplini nici condiţia imparţialităţii. Aceasta din urmă presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau interes al judecătorului în cauza pe care este chemat să o soluţioneze.

2.2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil

Art. 6 precizează că orice persoană are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. Momentul de la care începe calcularea acestei durate este, în materie civilă, acela al sesizării jurisdicţiei competente. În materie penală, perioada începe la data la care bănuielile în privinţa persoanei interesate au consecinţe importante asupra situaţiei sale. Data până la care se apreciază durata procedurii: atât în materie civilă , cât şi în materie penală, termenul acoperă ansamblul procedurii, inclusiv căile de atac.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni utilizează diverse criterii, între care: complexitatea cauzei,

72

comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor competente. Numai atunci când acesta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.

În jurisprudenţa sa, Curtea europeană a decis că o durată de 7 ani şi 4 luni, respectiv de 5 ani şi 3 luni a constituit o violare a cerinţei termenului rezonabil prescrise de art. 6 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deşi a fost invocată specificitatea procedurii de control al constituţionalităţii pe cale de excepţie, ca şi “supraîncărcarea cronică” a Tribunalului constituţional german, Curtea europeană a apreciat că acestea nu sunt justificări suficiente pentru termenele menţionate.

În aprecierea cerinţei termenului rezonabil, de multe ori instanţa europeană ia în considerare şi sutuaţia concretă a reclamantului în cadrul procesului respectiv.

2.3. Publicitatea procedurii

Orice persoană are dreptul la publicitatea procedurii în cauza sa. Această publicitate se impune pentru „mai buna protecţie a justiţiabilului împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public”.

Există însă şi limite ale principiului publicităţii, expres prevăzute de art. 6: accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în timpul procesului, în interesul moralităţii, ordinii publice sau siguranţei naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o cer, sau atunci când acest lucru este considerat necesar de către tribunal în vederea unei mai bune realizări a justiţiei. Aplicarea acestor limitări trebuie să se subsumeze, însă, necesităţii într-o societate democratică şi principiului proporţionalităţii.

§3.Garanţiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale (art. 6 §2 şi §3)

3.1. Prezumţia de nevinovăţie

Potrivit art. 6 § 2, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită. Prezumţia de nevinovăţie este o regulă esenţială pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală. Această prezumţie se impune în primul rând judecătorilor în cadrul unui proces penal: aceştia nu trebuie, a priori, să aibă şi să exprime convingerea că acea persoană este vinovată. Consecinţele principale ale acestei prezumţii sunt acelea că sarcina probei incumbă acuzării şi îndoiala profită acuzatului. Acesta trebuie să aibă posibilitatea să dea explicaţii şi să furnizeze contra-probe.

3.2. Dreptul la apărare

Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care cuprinde, la rândul ei, o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală.

73

A. Dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei8 - art.6 §3(a).

B.Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării9 -art.6 §3( b)

C. Dreptul de a se apăra în mod eficient10 - art. 6 §3(c)

D. Dreptul la martori11 - art.6 §3(d)

E. Dreptul la interpret12 - art.6 §3(e)

§4. Garanţiile implicite ale dreptului la un proces echitabil

Cerinţa echităţii este consacrată din primele cuvinte ale art. 6. Importanţa sa este considerabilă. Echitate presupune o apreciere in concreto a cauzei. Una din condiţiile esenţiale pentru a exista o audiere echitabilă este însuşi dreptul de acces la un tribunal.

Drepturile minime stabilite în Articolul 6 alin. 3 rezultă din principiul egalităţii armelor, însă aceste drepturi nu sînt exhaustive. Principiul egalităţii armelor, la rîndul său, face parte din principiul general al procesului echitabil, care prevede unele drepturi suplimentare pentru acuzat, de exemplu, dreptul la un proces în contradictoriu.

8 Această informare, care trebuie să fie detaliată, trebuie făcută în cel mai scurt timp posibil şi într-o limbă înţeleasă de persoana în cauză.

9 Această garanţie îşi începe aplicabilitatea din momentul în care persoana devine obiectul unei acuzaţii în materie penală. Durata necesară apărării se apreciază în funcţie de factorii particulari ai fiecărui caz în parte: complexitatea, modul de lucru al avocatului apărării, stadiul procedural etc.

10 Orice acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apără singur, el trebuie să dispună de toate facilităţile necesare pentru a-şi organiza apărarea. Cu toate acestea, datorită dificultăţilor unei auto-apărări a acuzaţilor, judecătorii cer de cele mai multe ori intervenţia unui avocat, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi asigurată în mod gratuit.

11 Orice acuzat are dreptul de a interoga direct sau indirect martorii acuzării şi de a obţine convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi cei ai acuzării. Noţiunea de martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei, iar interpretarea înţelesului ei revine Curţii europene. Această noţiune include şi experţii. De asemenea, este considerată „martor” şi persoana ale cărei declaraţii scrise sunt constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă. Dreptul la martori nu este absolut. Astfel, convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării nu este o obligaţie: tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să respecte obligaţia de motivare a unei asemenea decizii, precum şi principiul egalităţii armelor.

12 Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în şedinţă. În această privinţă, starea materială a acuzatului nu este relevantă. Intervenţia interpretului trebuie să fie efectivă şi concretă. Ea trebuie să acopere atât traducerile de documente necesare apărării, cât şi interpretarea la audierile orale. Aceasta nu înseamnă însă că toate documentele trebuie traduse.

74

Elementele de bază ale principiului dreptului la un proces echitabil sînt: principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor, acestea fiind chemate să asigure egalitatea părţilor în proces.

Principiul contradictorialităţii

Principiul contradictorialităţii presupune că partea acuzării şi cea a apărării au dreptul să răspundă la sau să facă comentarii pe marginea informaţiilor şi probelor prezentate de partea opusă, precum şi să prezintă contraargumente şi probe. Pentru a pune în aplicare acest principiu părţile trebuie să aibă acces la informaţiile şi probele prezentate de partea opusă, precum şi să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Aceste drepturi sînt reflectate în Articolul 6 alin. 3 lit. b) şi d) ale Convenţiei europene, care prevăd:b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

Aceste principii se aplică atît în cadrul şedinţei de examinare a cauzei în fond, cît şi în cazul atacării sentinţei în apel. Suplimentar, aceleaşi principii sînt aplicabile şi în cazul aplicării arestului preventiv.

Cerinţa procesului echitabil stabilită de Convenţia europeană, de fapt, presupune că în cadrul procesului penal nici o decizie în fond nu poate fi luată fără ca învinuitul să aibă posibilitatea să aducă contraargumente/probe la cele prezentate de partea acuzării. Dacă a fost stabilită încălcarea principiului contradictorialităţii, nu se cer multe dovezi de legătură cauzală dintre această încălcare şi sentinţa pronunţată.

Principiul contradictorialităţii nu este stipulat în termeni generali în Convenţia europeană, însă Articolul 6 alin. 3 lit. d) stabileşte un aspect important al acestui principiu, şi, anume, dreptul persoanei acuzate „să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”. Ţinem să atenţionăm ca acest drept se referă nu numai la citarea martorilor, ci şi la posibilitatea prezentării oricăror alte probe. În cazul Ruiz Mateos c. Spaniei (A 262 1993 p. 63) această regulă este formulată în felul următor:“Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă cu şi de a face comentarii pe marginea depoziţiilor/probelor părţii opuse”.

Acest principiu se consideră încălcat dacă procurorul prezintă instanţei de judecată careva probe care nu au fost aduse la cunoştinţa părţii apărării sau dacă instanţa, de exemplu, cere obţinerea concluziilor experţilor fără ca apărarea să fie înştiinţată despre acest lucru.

Încălcarea principiului contradictorialităţii se ia în considerare indiferent de faptul dacă aceasta a influenţat în mod negativ poziţia învinuitului.

4.1 Pregătirea apărării – Articolul 6 alin. 3 lit. b) a Convenţiei europene

Articolul 6 alin. 3 lit. b) a Convenţiei europene stabileşte că orice acuzat are dreptul să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

75

Acest drept se aplică atît la etapa examinării cauzei în prima instanţă cît şi în cazul apelului. Acest drept este, de asemenea, aplicabil pe perioada urmăririi penale ca parte a colectării probelor şi în cadrul şedinţelor preliminare.

Cerinţa stabilită în Articolul 6 alin. 3 lit. b) a Convenţiei europene presupune următoarele 4 drepturi separate ale acuzatului:

- Timpul suficient pentru pregătirea apărării- Înlesnirile necesare pregătirii apărării- Dreptul de a avea acces la avocat- Dreptul de a avea acces la materialele dosarului

a) Timpul suficient pentru pregătirea apărăriiCe anume se consideră drept „timp suficient” pentru pregătirea apărării

trebuie stabilit în fiecare caz concret, în dependenţă de natura, mărimea şi complexitatea cauzei penale. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul dacă persoana acuzată are sau nu un avocat. Cea mai răspîndită încălcare a acestei prevederi a Convenţiei europene constă în acordarea unui termen insuficient pentru aducerea contraargumentelor sau pentru utilizarea căilor legale de apărare. Apariţia noilor dovezi poate duce la necesitatea acordării unui termen suplimentar pentru a permite apărării să se ajusteze la situaţia nouă de fapt sau de drept, de exemplu pentru a pregăti noile dovezi sau informaţii în favoarea acuzatului. Dreptul la un avocat la propria alegere a persoanei acuzate poate duce la necesitatea amînării şedinţei de judecată pentru ca avocatul nou numit să se poată familiariza cu materialele dosarului şi să pregătească apărarea (cazul Twalib c. Greciei RJD 1998 pagina 1415).

b) Înlesnirile necesare pregătirii apărăriiAceastă condiţie trebuie interpretată în contextul cerinţei referitoare la

timpul necesar stabilit în lit. a) (cazul Campbell şi Fell c. Marii Britanii A 80 1984, şi cazul Vacher c. Franţei RJD 1996 pagina 2138).

În cazul în care procurorul schimbă acuzaţiile aduse în rechizitoriul sau dacă instanţa de judecată bazează decizia sa pe circumstanţele de fapt altele decît cele descrise în rechizitoriul, este necesar de a acorda apărării timpul şi înlesnirile suficiente în vederea ajustării la situaţia nou creată (cazul Pelissier og Sassi c. Franţei, hotărîrea CEDO din 25.03.99).

Orice întîrziere de a acorda apărării acces la materialele dosarului poate fi considerată ca încălcare a dreptului la timpul suficient pentru pregătirea apărării (cazul Padin Gestoso c. Spaniei, hotărîrea CEDO din 08.12.98).

c) Dreptul de a avea acces la avocatTextul Articolului 6 alin. 3 lit. b) este interpretat astfel încît să cuprindă şi

dreptul acuzatului de a avea accesul liber şi neîngrădit la avocatul ales la discreţia proprie. Aceasta înseamnă că colaboratorii organelor de poliţie nu pot supraveghea întîlnirile între persoana acuzată şi avocatul acesteia, indiferent de faptul dacă acuzatul se află în arest preventiv sau este în libertate (cazul S c. Elveţiei A 220 1992, şi cazul Brennan c. Marii Britanii, hotărîrea din 16 octombrie 2001).

d) Dreptul de a avea acces la materialele dosaruluiAcest drept nu este expres menţionat în textul Convenţiei europene, însă

acesta derivă din cerinţa de bază a Procesului echitabil şi din principiul dreptului la timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării descris mai sus. Uneori acest drept poate fi limitat, însă asemenea cazuri trebuie justificate în baza Articolului 6 76

alin. 3 lit. b). Dacă există anumite circumstanţe serioase care justifică interzicerea accesului acuzatului la unele materiale ale dosarului, atunci este suficient ca accesul la acestea să fie asigurat avocatului persoanei acuzate.

Dacă acuzatul nu dispune de un avocat, atunci acuzatul personal trebuie să aibă acces la aceste documente fără careva cereri suplimentare (cazul Foucher c. Franţei RJD 1997 pagina 452).

Accesul la materialele dosarului presupune accesul atît la acele documente care partea acuzării le va folosi în cadrul procesului de judecată cît şi la acelea care nu vor fi folosite, deoarece acestea din urmă pot conţine dovezi în favoarea acuzatului. Prin urmare, acest drept la acces total poate fi limitat doar în cazul unei stricte necesităţi (cazul Rowe şi Davies c. Marii Britanii – hotărîrea din 16 februarie 2000 şi cazul Edward şi Lewis c. Marii Britanii – hotărîrea din 22 iulie 2003).

4.2 Dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării – Articolul 6 alin. 3 lit. d) a Convenţiei europene

Articolul 6 alin. 3 lit. d) a Convenţiei europene prevede dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Prevederea sus-menţionată se bazează atît pe principiul general al procesului echitabil şi principiul egalităţii armelor cît şi pe principiul contradictorialităţii.

1. Dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzăriiTextul Convenţiei utilizează cuvîntul “martor”, însă acest termen trebuie înţeles prin prisma interpretării Convenţiei europene, dar nu conform sensului atribuit acestuia de legislaţia naţională. Prin urmare, este vorbă de o declaraţie dată de o fiinţă umană, şi nicidecum de o probă materială. Termenul „martor” nu descrie calitatea procesuală a persoanei, ci însemnătatea declaraţiilor şi modul în care acestea sînt folosite de instanţa naţională. Prin urmare, dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, se răsfrînge asupra tuturor declaraţiilor pe care instanţa de judecată îşi poate baza decizia materială.

Termenul “martor” de asemenea include în sine declaraţiile părţii vătămate şi cele ale complicelor. Declaraţiile din partea complicilor presupun drepturile acuzatului descrise în Articolul 6 alin. 3 lit. d), indiferent de faptul dacă dosarul acuzatului a fost comasat cu cel al complicelui sau acestea reprezintă două procese penale separate.

Termenul “martor” include şi acele probe care substituie martori oculari, adică, declaraţii scrise. De asemenea, se includ rapoartele organelor de poliţie şi declaraţiile înregistrate în cadrul şedinţelor de judecată, de exemplu, declaraţiile verbale ale colaboratorului de poliţie despre informaţiile pe care le-a primit de la martor. În asemenea cazuri dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor se răsfrînge atît asupra poliţistului cît şi asupra martorului propriu-zis (cazul Delta c. Franţei A 191-A 1990).

77

Conform Convenţiei europene, dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor presupune că instanţa nu-şi poate baza sentinţa primordial pe argumentele pe care acuzatul nu a avut posibilitatea să le conteste. Acuzatului trebuie să i se acorde dreptul să întrebe sau să solicite audierea oricărui martor al acuzării (cazul Luca c. Italiei, hotărîrea din 27 februarie 2001, p. 39). “În principiu, toate probele trebuie prezentate în prezenţa acuzatului în cadrul unei şedinţe publice, pentru a permite acuzatului să aducă contraargumente (cazul Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei A 146 1988, p. 78.)

Pe de altă parte, dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor urmează a fi interpretat prin prisma principiului general al procesului echitabil stabilit Articolul 6 alin. 1. Prin urmare, dacă încălcarea acestui drept este legată de declaraţiile unui martor care stau la baza sentinţei, Convenţia europeană se va considera încălcată. Însă, dacă aceleaşi declaraţii sînt susţinute de alte probe puternice, atunci s-ar putea evita încălcarea Convenţiei (cazul Asch c. Austriei A 203 1991).

Dacă acuzatul alege să nu exercite dreptul său de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acesta nu poate invoca încălcarea Convenţiei europene, deoarece nu este prevăzută obligaţia acuzatului de a exercita acest drept, cu condiţia că nu există încălcarea dreptului la un proces echitabil (cazul Pullar c. Marii Britanii RJD 1996 pagina 783.).

2. Declaraţii scriseDreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării, în

principiu, contrazice utilizării în şedinţa de judecată a declaraţiilor scrise obţinute pe parcursul urmăririi penale. În acest caz, acuzatul este lipsit de posibilitatea de a verifica corectitudinea declaraţiilor sau de a evidenţia anumite discrepanţe prin punerea întrebărilor. Articolul 6 alin. 3 lit. d) ia în considerare acest lucru prin acordarea acuzatului a dreptului minim să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării. Însă, acest drept minim nu este unul nelimitat. Principiul procesului echitabil se aplică şi faţă de Articolului 6 alin. 3 lit. d), permiţînd darea citirii a declaraţiilor scrise, în cazul în care există anumite motive rezonabile. Asemenea motive pot fi găsite în practica CEDO.

În primul rînd, prezentarea în şedinţă de judecată a declaraţiilor scrise obţinute de organele poliţiei pe parcursul urmăririi penale, nu constituie prin sine o încălcare a drepturilor prevăzute în Art. 6 alin. 3 lit. d) a Convenţiei europene. Întrebarea de bază este dacă procesul de judecată poate fi considerat drept unul echitabil necătînd la utilizarea declaraţiilor scrise.

Dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor urmează a fi respectat pe măsura posibilităţilor, esenţa acestui drept fiind faptul că martorul trebuie să se prezinte în şedinţa de judecată, asigurîndu-se astfel dreptul acuzatului să-şi exercite dreptul său garantat prin Convenţie. Instanţa de judecată este obligată să citeze martorul respectiv şi să asigure prezenţa acestuia, pe cît este posibil. Faptul că acuzatul a avut deja posibilitatea de a pune întrebări martorului la etapa anterioară nu poate justifica neprezentarea acestuia în şedinţa de judecată, dacă prezenţa lui este posibilă.

Însă, uneori martorul invocă dreptul său la tăcere sau locul aflării martorului nu poate fi stabilit. În asemenea cazuri Convenţia europeană permite utilizarea declaraţiilor scrise, cu condiţia că acuzatul a avut posibilitatea de a întreba pe martorul respectiv la etapele anterioare ale urmării penale, indiferent de faptul dacă declaraţiile acestui martor se consideră drept probe cruciale sau nu.

Pe de altă parte, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea de a întreba pe martorul respectiv la etapele anterioare ale urmării penale, nu se permite 78

utilizarea declaraţiilor scrise dacă acestea reprezintă o importanţă majoră pentru rezolvarea cauzei penale. Însă, dacă declaraţiile în cauză corespund altor probe suplimentare, şi dacă nu este posibilă obţinerea acestor declaraţii în faţa instanţei de judecată, s-ar putea evita încălcarea Convenţiei europene. În orice caz, înainte ca să accepte utilizarea declaraţiilor scrise, instanţa de judecată este obligată să întreprindă toate măsurile posibile pentru a verifica posibilitatea aducerii martorului în şedinţa de judecată.

Practica CEDO arată că utilizarea declaraţiilor scrise este interzisă în cazul în care aceste declaraţii sînt suficiente pentru pronunţarea sentinţei de condamnare sau dacă asemenea declaraţii sînt necesare, însă insuficiente pentru pronunţarea sentinţei de condamnare.

Nu importă dacă declaraţiile scrise au fost făcute în faţa organelor de poliţie sau în instanţa de judecată. De asemenea, nu are importanţa natura cauzei sau seriozitatea pedepsei.

3. Declaraţiile martorilor anonimiPornirea dosarului penal în baza informaţiilor furnizate de către o persoană

anonimă nu reprezintă încălcarea Convenţiei europene. Însă, se pune întrebarea dacă declaraţiile martorului anonim făcute la organele

de poliţie pot fi acceptate în calitate de probe pe un dosar penal. Utilizarea martorilor anonimi poate avea loc în următoarele două cazuri:

- dacă este necesar de a nu divulga identitatea martorului în vederea protecţiei acestuia şi evitării presiunilor din partea elementelor criminale;

- dacă este necesar de a nu divulga identitatea agentului sub acoperire pentru a permite utilizarea acestuia în viitor.

Utilizarea martorilor anonimi creează anumite probleme din punctul de vedere al respectării dreptului acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării, ceea ce reprezintă o parte componentă a principiului procesului echitabil conform Articolului 6 alin. 3 lit. d), deoarece asemenea martori nu se prezintă în şedinţă de judecată.

CEDO a pronunţat cîteva hotărîri, din care rezultă că pentru a permite utilizarea martorilor anonimi trebuie să existe motive serioase şi respectate anumite condiţii. Putem menţiona următoarele hotărîri:(Windish c. Austriei A186 1990), (Ludi c. Elveţiei A 238 1992), (Van Mechelen c. Olandei RJD 1997 691), (Kok c. Olandei, hotărîrea din 4 iulie 2000) şi (Visser c. Olandei, hotărîrea din 14 februarie 2002).

Din cele menţionate mai sus rezultă următoarele:Problema admiterii declaraţiilor martorilor anonimi în calitate de probe într-un proces penal trebuie rezolvată, ţinîndu-se cont de:

- necesitatea martorului anonim- posibilitatea exercitării de către acuzat a dreptului său de a întreba sau

solicita audierea martorilor acuzării- valoarea probatorie a declaraţiilor martorului anonim

Pentru a permite utilizarea martorilor anonimi trebuie să existe argumente suficiente care ar putea justifica această măsură. În acest scop se poate invoca riscul la care va fi supus martorul în cazul divulgării numelui acestuia şi necesitatea păstrării numelui martorului în confidenţialitate în legătură cu metodele de investigaţie ale organelor de poliţie. Trebuie de menţionat că primul argument (existenţa riscului pentru martor) pare a fi mai important decît cel de al doilea.

79

Necesitatea concretă a utilizării martorului anonim trebuie stabilită cu certitudine. Mai mult decît atît, acuzatul trebuie să aibă posibilitatea să întrebe sau să solicite audierea martorului înainte de şedinţa de judecată sau, cel tîrziu în timpul acesteia. Această cerinţă este obligatorie, ceea ce înseamnă că principiul contradictorialităţii nu poate fi ignorat. În asemenea cazuri dreptul acuzatului să întrebe sau să solicite audierea martorului anonim poate fi exercitat în modul următor: avocatului apărării i se permite să asiste la audierea martorului anonim cu dreptul suplimentar de a-i pune întrebări. În acelaşi timp, dreptul avocatului de a prezenta întrebările sale în forma scrisă pare a fi în contradicţie cu cerinţa dată. În dependenţă de situaţie, avocatului i se poate comunica numele martorului, dacă acest lucru este necesar pentru a permite avocatului să verifice veridicitatea declaraţiilor depuse. Suplimentar, din practica CEDO rezultă că declaraţiile martorului anonim nu trebuie să constituie probă unică sau crucială.

Principiul egalităţii armelor conform Convenţiei Europene

De la început trebuie să menţionăm un lucru foarte important: în cadrul unui proces penal partea acuzării şi cea a apărării nu se află pe poziţii de egalitate, deoarece procurorul este cel care conduce cu investigarea cauzei, decide dacă trebuie întocmit rechizitoriul şi prezintă cauza în faţa instanţei de judecată. Principiul egalităţii armelor reprezintă un instrument special care permite contrabalansarea poziţiei dominante a procurorului şi asigurarea egalităţii părţilor în proces.

În timp ce principiul contradictorialităţii presupune că partea acuzării şi cea a apărării au dreptul să răspundă la sau să facă comentarii pe marginea informaţiilor şi probelor prezentate de partea opusă, precum şi să prezinte contraargumente şi probe, principiul egalităţii armelor stabileşte cerinţa generală a egalităţii părţilor în proces, cu mult mai amplă decît doar dreptul la contrazicere. Astfel, încălcarea dreptului la contrazicere întotdeauna va constitui încălcarea principiului egalităţii armelor, însă respectarea principiului contradictorialităţii nu întotdeauna garantează că s-a respectat şi principiul egalităţii armelor.

Principiul procesului echitabil cere ca judecătorul să fie imparţial şi să procedeze într-un mod imparţial în cadrul procesului de judecată. Lipsa imparţialităţii poate constitui încălcarea atît a principiului procesului echitabil cît şi a principiului egalităţii armelor.

Principiul procesului echitabil are importanţă în ceea ce priveşte prezentarea probelor. Cerinţa Convenţiei în acest sens poate fi formulată în felul următor:

Legislaţia naţională trebuie să prevadă reguli identice pentru prezentarea probelor de către partea acuzării şi cea a apărării, deoarece principiul egalităţii armelor interzice orice formă de discriminare în ceea ce priveşte dreptul de a prezenta probe.

Mai mult decît atît, instanţele judecătoreşti naţionale nu pot interzice acuzatului să citeze martorii doar din motivul că partea acuzării a decis să nu citeze martorii acuzării în legătură cu o anumită circumstanţă a cauzei. Înainte ca să excludă careva probe instanţa de judecată trebuie să efectueze o evaluare generală, ţinînd cont, pe de o parte, de situaţia martorului, necesitatea utilizării metodelor speciale de urmărire penală, precum şi de dreptul acuzatului la un proces echitabil, pe de altă parte.

80

Nu se poate interzice citarea martorului, declaraţiile căruia confirmă nevinovăţia acuzatului, doar din motivul că procurorul a decis să nu prezinte martori.

Pe de altă parte, dreptul acuzatului să obţină citarea martorilor nu este unul nelimitat. Instanţa de judecată poate refuza citarea martorului dacă consideră că cauza este suficient de clară sau dacă martorul nu este relevant pentru cauză. Nu pot fi refuzată citarea martorului care poate furniza informaţiile relevante pentru cauza.

Decizia, prin care se refuză citarea martorului, trebuie să fie motivată. Motivarea unei asemenea decizii trebuie să corespundă atît prevederilor legislaţiei naţionale cît şi cerinţelor stabilite în Articolul 6 alin. 3 lit. d) al Convenţiei europene, precum şi principiului general al procesului echitabil prevăzut în Articolul 6 alin. 1.

Principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor nu exclud posibilitatea ca prin legislaţia naţională să fie interzisă utilizarea declaraţiilor martorilor în unele situaţii, de exemplu, dacă există anumite cerinţe stabilite prin lege privind păstrarea confidenţialităţii sau în cazul unor grupe de persoane care sînt exonerate de obligaţia de a depune declaraţii. Mai mult decît atît, Convenţia europeană nu interzice ca prin legislaţia naţională să fie stabilite anumite tipuri de întrebări ce nu pot fi date martorului. Unica condiţie este ca asemenea excepţii să servească scopurilor justificate. Asemenea scopuri pot, de exemplu, include protejarea secretului profesional sau exonerarea rudelor apropiate ale acuzatului de obligaţia de a depune declaraţii. Însă, asemenea prevederi ale legislaţiei naţionale prin care se stabilesc restricţiile menţionate mai sus nu trebuie să încalce dreptul acuzatului la un proces echitabil. Articolul 6 alin. 3 lit. d) al Convenţiei europene prevede dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor, însă nu se referă la alte tipuri de probe. În acest caz, Convenţia europeană trebuie interpretată mot a mot, deşi, de regulă, aceasta nu reprezintă o mare dificultate, deoarece interpretarea şi aplicarea acestei prevederi trebuie făcută prin prisma principiului general al procesului echitabil. Prin urmare, principiul egalităţii armelor se referă nu numai la declaraţiile martorilor, ci şi la alte tipuri de probe. Această soluţie se evidenţiază în hotărîrea CEDO pe cazul Neumeister c. Austriei A 8 1968.

În ce măsură acuzatul poate cere examinarea altor tipuri de probe, decît declaraţiile martorilor va depinde de necesitatea unor asemenea probe privită în lumina principiului procesului echitabil.

Bibliografie minimalăCorneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

81

Jurisprudenţă la articolul 6Ringeisen c/ Austriei (1971) Golder c/ Regatului Unit (1975) Engel ş.a. c/ Olandei (1976) Koenig c/ Germaniei (1978) Airey c/ Irlandei (1979) Campbell şi Fell c/ Regatului Unit (1984)Ozturk c/ Germaniei (1984) Van Marle ş.a. c/ Olandei (1986) Barbera, Messegue şi Jabardo c/ Spaniei (1988)Borgers c/ Belgiei (1991)Ruiz-Mateos c/ Spaniei (1993) Poitrimol c/ Franţei (1993) Procola c/ Luxemburg (1995)Allenet de Ribemont c/ Franţei (1995)Pellegrin c/ Franţei (1999)Brumărescu c/ României (1999)Smoleanu c/ României (2002)

82

Capitolul 12 - Dreptul la respectul vieţii private şi familiale. Dreptul la căsătorie

§1. Noţiunea de viaţă privată. Obligaţiile statelor privind protecţia vieţii private

Noţiunea de viaţă privată este încă imprecis definită, primind o interpretare extensivă din partea judecătorilor europeni. Astfel, Curtea a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi „dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi”..Noţiunile de „viaţă privată”, „domiciliu” şi „corespondenţă” vizate de art. 8 au fost interpretate „dinamic” de Curtea europeană, ele acoperind şi activităţile profesionale sau comerciale, ca şi localurile unde acestea se desfăşoară. De asemenea, este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de identificare personală şi de relaţie cu alţii. În plus, Curtea a inclus în noţiunea de viaţă privată integritatea fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia.

§2. Dreptul la respectul vieţii private

Dreptul la respectul vieţii private este un drept complex, cu multiple declinări datorate jurisprudenţei Curţii europene. El include, în primul rând dreptul la secretul vieţii private, dar şi dreptul la identitate personală, (inclusiv sexuală), dreptul la integritate fizică şi morală precum şi, mai nou, dreptul la un mediu sănătos, dedus ca drept de sine-stătător din jurisprudenţa Curţii europene.

2.1. Dreptul la secretul vieţii private

Acest drept mai este denumit „dreptul de a trăi la adăpost de privirile străine” sau „dreptul de a fi lăsat în pace”. Sfera sa include şi asigurarea respectului pentru domiciliu (spaţiul privat al persoanei), în scopul protecţiei intimităţii locului unde se desfăşoară viaţa privată.

Obiectul protecţiei acestui drept îl mai formează şi secretul opiniilor şi datelor cu caracter privat.

2.2. Identitatea sexuală şi libertatea vieţii sexuale

Curtea europeană a arătat că viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a persoanei şi include viaţa sexuală. Acest drept, fundamentat pe principiile toleranţei şi pluralismului, se defineşte ca dreptul fiecăruia de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este susceptibil de a „şoca sau nelinişti” pe majoritatea oamenilor. Astfel, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex – adulţi ce consimt la aceasta – şi care au loc în intimitate nu pot face obiectul unei represiuni penale.

Limitări pot fi, însă, impuse, în privinţa manifestărilor publice ale comportamentului sexual. Astfel, sunt conforme cu garanţia art. 8 interdicţiile privind manifestarea publică a unei atitudini homosexuale, în scopul protecţiei persoanelor vulnerabile, fără discernământ (incapabili, minori).

Libertatea comportamentului sexual trebuie conciliată cu protecţia drepturilor şi intereselor altora. Astfel, legea poate interveni pentru a interzice

83

manifestarea publică a unei atitudini homosexuale sau pentru a proteja minorii sau incapabilii majori.

§3. Dreptul la respectul vieţii familiale

Garantând acest drept, art. 8 presupune existenţa unei familii. Pentru definirea acestei noţiuni, Comisia şi Curtea au pus accentul pe efectivitatea vieţii familiale: „din momentul şi din singurul fapt al naşterii, există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă a vieţii familiale”. Aşadar, noţiunea de familie a fost extinsă, de către Curtea europeană, „dincolo de relaţiile formale şi de aranjamentele legale”. Din momentul în care există o viaţă familială efectivă, fiecare familie, fie ea „legitimă” sau „naturală”, cade sub protecţia art. 8. Viaţa familială a părinţilor faţă de copiii lor nu încetează prin divorţ, nefiind legată de căsătorie. Viaţa de familie acoperă, aşadar, relaţiile dintre soţi, cele dintre părinţi şi copii, dar şi relaţiile dintre fraţi, dintre bunici şi nepoţi.

3.1. Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie

Articolul 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-l în cadrul legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul. Într-o primă etapă jurisprudenţială, Curtea a stabilit într-un mod mult mai restrictiv decât Comisia condiţiile de exerciţiu ale acestui drept, nerecunoscând transsexualilor existenţa unui asemenea drept: „articolul 12, garantând dreptul de a se căsători, vizează căsătoria tradiţională între două persoane de sex biologic diferit”. În recentele cauze I. c/ RU şi Christine Goodwin c/ RU, pornind de la reevaluarea jurisprudenţei sale privind situaţia transsexualilor, Curtea a acceptat existenţa unui drept la căsătorie al transsexualilor operaţi. Nu este recunoscut, însă, acest drept în cazul homosexualilor.

3.2. Drepturile copilului natural

În încercarea de a oferi o protecţie cât mai eficientă a vieţii de familie, Curtea europeană a elaborat un adevărat statut juridic european al copilului natural. Dreptul acestui copil la o viaţă familială normală implică existenţa în dreptul naţional a unei protecţii juridice care să facă posibilă integrarea copilului în familia sa încă de la naştere. Curtea a enunţat două principii aplicabile în această materie, bazate pe noţiunea de non-discriminare: egalitatea filiaţiei naturale cu cea legitimă şi egalitatea drepturilor patrimoniale ale copilului natural cu cele ale copilului legitim.

3.3. Raporturile dintre părinţi şi copii ca parte a vieţii familiale

Raporturile dintre părinţi şi copii constituie una din componentele esenţiale ale vieţii familiale şi deci protecţia lor trebuie recunoscută cu precădere. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, viaţa comună nu este un element indispensabil pentru a exista o viaţă familială între părinţi şi copiii minori. Aceasta înseamnă că, în caz de divorţ, trebuie organizat un drept de vizitare a copilului de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat. În acest context, trebui subliniat că menţinerea legăturii copilului cu unul dintre părinţi nu poate fi interzis decât în situaţii cu totul excepţionale. Cu toate acestea, în circumstanţe extraordinare, chiar o ingerinţă fundamentală în dreptul unuia din părinţi la respectul vieţii

84

familiale poate fi necesară pentru a proteja interesele copilului (de exemplu, adopţia unui copil împotriva voinţei mamei sale naturale).

3.4. Menţinerea unităţii vieţii familiale

În legătură cu acest aspect al protecţiei vieţii de familie, s-a pus problema separării familiilor de străini. Curtea Europeană a afirmat principiul potrivit căruia îndepărtarea prin extrădare sau expulzare a unui străin dintr-o ţară unde trăiesc membri apropiaţi ai familiei sale poate aduce atingere dreptului său de a avea o viaţă familială şi constituie o încălcare a art. 8. Dreptul străinilor la respectul vieţii familiale trebuie conciliat cu necesitatea de ordine publică a controlului imigrărilor, control ce ţine de competenţa unică a statului. În materie de imigrări, art. 8 nu impune statului obligaţia de a permite regruparea familială pe teritoriul său (cauza Cruz-Varas c/ Suediei, 1991).

§4. Protecţia domiciliului şi a corespondenţei

4.1. Protecţia domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de „siguranţa şi binele personal”. În cauza Niemietz c/ Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi asupra localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor fundamentale. Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat judiciar.

Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările „fizice” propriu-zise din partea autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în situaţia cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. O situaţie deosebită a fost cea din cauza Akdivar c/ Turciei (1996), în care Curtea a decis că arderea şi distrugerea deliberată a caselor reclamanţilor de către militari au constituit o gravă încălcare a obligaţiei statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condiţiile art. 8.

4.2. Protecţia corespondenţei

Articolul 8 ocroteşte toate tipurile de corespondenţă. Astfel, în privinţa corespondenţei scrise, accentul s-a pus mai ales pe corespondenţa deţinuţilor, care este supusă riscului de a fi interceptată în mod ilegal sau cenzurată de autorităţi. Curtea europeană a stabilit că art. 8 este încălcat dacă există un simplu obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau în caz de confiscare a acelei corespondenţe. (cauzele Silver c/ Regatului Unit (1983), Campbell şi Fell c/ Regatului Unit (1984), Petra c/ României (1998)). S-a stabilit chiar şi o prezumţie de cauzalitate: dacă statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit, art. 8 este încălcat.

§5. Restrângerile aduse dreptului la respectul vieţii private şi de familie: art. 8 § 2

Potrivit paragrafului 2 al art. 8, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică,

85

este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora.

5.1. Ingerinţa să fie prevăzută de lege

Măsurile restrictive ale art. 8 trebuie să fie prevăzute de lege. Legea trebuie înţeleasă în sens larg, ca orice act normativ din dreptul intern. Nu este însă suficientă simpla prevedere legală. Potrivit jurisprudenţei Curţii, ea trebuie să fie suficient de precisă şi accesibilă: „cetăţeanul trebuie să poată avea o indicare precisă asupra normelor aplicabile într-o anumită situaţie.”

5.2. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică

Curtea europeană a explicat de mai multe ori înţelesul expresiei „necesar într-o societate democratică”. Astfel, termenul „necesar” nu este sinonim cu „indispensabil”, dar nici nu are flexibilitatea unor expresii ca „admisibil”, „obişnuit”, „rezonabil” sau „dezirabil”. Potrivit opiniei Curţii, expresia „necesar într-o societate democratică” trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua măsurile respective, iar aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.

5.3. Ingerinţa să aibă un scop legitim

Acesta este de fapt nucleul măsurilor de limitare a exercitării drepturilor prevăzute de art.8. Scopurile legitime ce pot fi invocate de state pentru a-şi justifica ingerinţele sunt enumerate în § 2 al art. 8: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003


86

Klass ş.a. c/ Germaniei (1978)Marckx c/ Belgiei (1979)Dudgeon c/ Regatului Unit (1981) Silver ş.a. c/ Regatului Unit (1983)Malone c/ Regatului Unit (1984)Rasmussen c/ Danemarcei (1984) Abdulaziz ş.a. c/ Regatului Unit (1985) Rees c/ Regatului Unit (1986) Johnston ş.a. c/ Irlandei (1986) Leander c/ Suediei (1987)F. c/ Elveţiei (1987)Olsson c/ Suediei (1988) B. c/ Franţei (1992) Niemietz c/ Germaniei (1992) Hoffmann c/ Austriei (1993) Lopez Ostra c/ Spaniei (1994)Guillot c/ Franţei (1996) Rotaru c/ României (2000)Ignaccolo-Zenide c/ României (2000)Christine Goodwin c/ RU (2002)Surugiu c/ României (2004)

87

Capitolul 13 –partea ILibertatea gândirii, conştiinţei şi religiei

Articolul 9 al Convenţiei, care consacră libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei, este esenţial în privinţa protecţiei libertăţilor de opinie în general. Potrivit paragrafului 1, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Curtea Europeană a văzut în libertatea religiei un element esenţial ce contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor despre viaţă. De aceea, sfera acestei libertăţi de răsfrânge şi asupra altor dispoziţii ale Convenţiei: art. 11, în lumina căruia trebuie interpretat art. 9, pentru a proteja libertatea religioasă în dimensiunea sa asociativă şi în cea privind autonomia comunităţilor religioase, art. 2 al Protocolului nr. 1 permite copiilor să primească o educaţie conformă unor principii şi convingeri filosofice şi religioase, iar art. 14 interzice orice discriminare, inclusiv una bazată pe religie. Pe de altă parte, însăşi formularea art. 9 trimite la alte dispoziţii ale Convenţiei, cum ar fi: libertatea de exprimare, respectul pentru viaţa privată şi familială, libertatea de întrunire şi de asociere.

§1. Protecţia convingerilor şi credinţelor

1.1. Noţiuni de bază

Convingerile personale sunt mai mult decât simple opinii. Acest termen desemnează idei ce au un anumit grad de forţă, de seriozitate, de coerenţă şi de importanţă pentru persoana respectivă.

Credinţele religioase nu se pot limita doar la „marile” religii sau confesiuni. Trebuie ca religia în cauză să poată fi identificată, ca şi voinţa celor interesaţi de a da convingerii lor numele de religie. Articolul 9 garantează şi dreptul de a nu fi implicat în activităţi cu caracter religios.

Recent, Curtea europeană a amintit că dreptul la libertatea de religie, astfel cum este înţeles de Convenţie, exclude o apreciere din partea statului cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau la modalităţile de exprimare a acestora.

1.2. Libertatea de a alege şi de a-şi manifesta convingerile şi credinţele

Dreptul de a avea convingeri personale şi credinţe religioase este general şi trebuie înţeles în sens larg. Aceasta înseamnă că dreptul menţionat aparţine atât credincioşilor, cât şi ateilor, agnosticilor şi celor total indiferenţi. Libertatea constă nu numai în a avea anumite convingeri, dar şi a nu le avea sau a nu le împărtăşi. De asemenea, această libertate constă şi în posibilitatea de a alege sau de a-şi schimba opinia. În sfârşit, orice persoană are libertatea de a-şi manifesta convingerile, singur sau în grup, public sau privat.

88

În ceea ce priveşte dreptul de a-şi manifesta religia, Comisia a apreciat că nu sunt ocrotite de art. 9 faptele şi gesturile care nu exprimă în mod real convingerile de care este vorba, chiar dacă sunt motivate şi inspirate de acestea. De asemenea, nu este posibil a se sustrage de la anumite obligaţii legate de viaţa în societate în numele libertăţii conştiinţei şi credinţelor, în special de la obligaţia de a plăti taxe sau impozite.

§2. Problema obiecţiei de conştiinţă

Obiecţia de conştiinţă poate fi definită ca refuzul de a se îndeplini unele obligaţii impuse de lege, pe motive de conştiinţă. Obiecţia de conştiinţă se poate manifesta sub diverse forme, dar în practică ea apare în special cu ocazia serviciului militar.

În această privinţă, poziţia organelor de la Strasbourg este clară: Convenţia europeană nu garantează nici un drept la obiecţia de conştiinţă. În ipoteza în care un stat ar admite obiecţia de conştiinţă, înlocuind serviciul militar cu serviciul civil, persoanele interesate nu ar putea invoca o violare a art. 4 care interzice munca forţată şi obligatorie în privinţa serviciului civil de înlocuire.

§3. Restrângerile aduse libertăţii conştiinţei şi religiei

Articolul 9 §2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei. Astfel, libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 9Kokkinakis c/ Greciei (1993) Otto-Preminger-Institut c/ Austriei (1994)Manoussakis c/ Greciei (1996) Kalac c/ Turciei (1997) Buscarini şi alţii c/ San Marino (1999)Mitropolia Basarabiei şi alţii c/ Moldovei (2001)

89

Capitolul 13 – Partea IILibertatea de exprimare

Libertatea de exprimare beneficiază de un „statut” special într-un stat de drept şi democratic. Potrivit opiniei Curţii europene, importanţa libertăţii de exprimare este considerabilă: ea este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia.

În scopul unei eficiente protecţii a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o obligaţie generală negativă, de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii pozitive, de acţiune. Astfel, de exemplu, statul trebuie să asigure libera circulaţie a informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice sau, cum a precizat Comisia, prin orice „alte forme de expresie”.

Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea europeană a subliniat că aceasta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare. O societate democratică se caracterizează prin „pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere”. De aceea, prin protecţia libertăţii de exprimare, în interpretarea Curţii, nu se ocrotesc doar acele opinii sau informaţii primite „favorabil sau cu indiferenţă, ci şi pe acelea care pot să ofenseze sau să şocheze autorităţile statului sau o parte a populaţiei.”

§1. Sfera protecţiei libertăţii de exprimare: libertatea de opinie şi libertatea de informare

1.1. Libertatea de opinie

Articolul 10 §1 stipulează că libertatea de expresie include libertatea de opinie, precum şi libertatea de a primi şi de a comunica informaţii. Libertatea de

90

opinie este protejată în strânsă legătură şi cu libertatea de gândire şi conştiinţă (art.9).

1.2. Libertatea de informare

Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al libertăţii de exprimare.În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la Strasbourg, dreptul de a avea acces la orice informaţii şi nici pe acela de a căuta astfel de informaţii.

Cauza de referinţă în materia libertăţii de a primi şi de a difuza informaţii este Sunday Times c/ Regatului Unit (1979). În hotărârea sa, Curtea europeană a arătat că nu este protejat doar un drept de a exprima opinii şi transmite informaţii, ci şi un drept independent al publicului de a primi aceste informaţii. Informaţiile care pot face obiectul acestei libertăţi pot proveni din toate domeniile – politic, economic, artistic, comercial.Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.

1.3. Regimul autorizaţiilor

Art. 10 § 1 precizează că statele pot supune întreprinderile de radio, cinema sau televiziune unui regim de autorizaţii sau licenţe. La început, această prevedere a fost interpretată în mod restrictiv, în favoarea unui control mai strict din partea statelor, dar ulterior s-a trecut la o interpretare mai liberală. În contextul evoluţiei ideilor şi mentalităţilor, ce impune tot mai mult dreptul la o informaţie pluralistă, regimul de autorizaţii nu mai este considerat ca o excepţie de la principiul libertăţii de informare, ci mai mult ca o completare a protecţiei acesteia. Raţiunea de a fi a acestui sistem era puţinătatea mijloacelor tehnice existente, ceea ce nu mai este de actualitate în condiţiile actuale ale progresului tehnic.

1.4. Comunicarea transfrontieră

Potrivit art. 10 §1, informaţiile trebuie să circule liber, fără a ţine seama de frontiere. Această libertate se aplică tuturor suporturilor de informaţie. Emisiunile televizate fac obiectul unei atenţii deosebite. Art. 10 permite asigurarea unei protecţii efective: Curtea a precizat că publicul are dreptul de a recepţiona emisiuni televizate provenind de la un satelit străin fără o ingerinţă nejustificată. Un argument al Curţii în această privinţă a fost faptul că „ţările din estul Europei au fost încurajate pe calea democraţiei şi mulţumită emisiunilor de peste graniţe”, iar această libertate a comunicării transfrontieră este un element esenţial al democraţiei din zilele noastre şi trebuie luată în considerare atunci când se interpretează celelalte prevederi ale art. 10.

§2. Restrângerile aduse libertăţii de exprimare

Ca şi în cazul celorlalte drepturi condiţionale, cea mai importamtă problemă este protecţia libertăţii de exprimare împotriva ingerinţelor din partea autorităţilor publice. Trebuie precizat că această protecţie se extinde dincolo de cenzura prealabilă a libertăţii de exprimare. Curtea europeană a apreciat că art. 10 poate fi încălcat printr-o largă varietate de măsuri împotriva persoanelor care şi-au exercitat această libertate, măsuri ce constituie „ingerinţă din partea

91

autorităţilor publice”: acţiuni civile şi penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizaţii unor publicaţii sau posturi de televiziune, interdicţia de difuzare a unor informaţii etc.

Pentru a nu constitui încălcări ale art. 10, aceste ingerinţe trebuie să se supună condiţiilor impuse de art. 10 §2. Acest text enumeră limitativ motivele pentru care o limitare a libertăţii de exprimare ar putea fi justificată – şi deci nu ar încălca art. 10: exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

2.1. Restrângerea să fie prevăzută de lege

Prevederea legală invocată de către stat trebuie să fie identificabilă, precisă, previzibilă şi accesibilă.

2.2. Restrângerea să aibă un scop legitim

Protecţia moralei este o posibilă şi frecvent invocată justificare a ingerinţei statului în exercitarea libertăţii de exprimare. În această materie, Curtea acordă, de regulă, o largă marjă de apreciere statelor, deoarece conceptul de „morală” nu poate fi privit ca având un conţinut obiectiv, neexistând un consens european în această privinţă. Curtea lasă la aprecierea autorităţilor naţionale determinarea înţelesului conceptului de morală şi a măsurilor necesare pentru a o proteja, inclusiv a celor ce limitează libertatea de exprimare

Un alt posibil motiv de limitare a libertăţii de exprimare frecvent invocat de către state este protecţia drepturilor altora. Un exemplu elocvent în această privinţă este libertatea religioasă, care este ocrotită împotriva unor manifestări ofensatoare de o gravitate deosebită.

Un alt scop legitim ce ar putea justifica ingerinţa autorităţilor în libertatea de exprimare este siguranţa naţională şi siguranţa publică. Astfel, în cauza Zana c/ Turciei (1997), condamnarea unui fost primar pentru manifestarea sprijinului faţă de acte teroriste în cadrul unui interviu a fost considerată justificată pentru realizarea acestui scop.

2.3. Restrângerea să fie necesară într-o societate democratică

Poziţia Curţii europene în cauzele ce i-au fost aduse înainte în materia libertăţii de exprimare a fost foarte fermă în favoarea acordării unei preferinţe acestei libertăţi faţă de alte scopuri şi interese pe care statul ar dori să le ocrotească prin acţiunile sale. Orice măsură de limitare a libertăţii de exprimare trebuie, conform art. 10 §2 să fie necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopurilor menţionate. Pentru a determina existenţa unei asemenea necesităţi, Curtea a aplicat criterii diferite de apreciere, în funcţie de forma sau categoria de exprimare pusă în discuţie. În orice caz, criteriul principal este cel al proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit. Alte criterii utilizate de Curte în aprecierea necesităţii într-o societate democratică pot fi: importanţa interesului exprimării, mediul şi modul de comunicare a opiniilor şi informaţiilor, marja de apreciere a statelor.

92

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 10Handyside c/ Regatului Unit (1976) Sunday Times c/ Regatului Unit (1979) Glasenapp c/ Germaniei (1986)Lingens c/ Austriei (1986) Mueller ş.a. c/ Elveţiei (1988)Groppera Radio AG ş.a. c/ Elveţiei (1990)Castells c/ Spaniei (1992) Open Door şi Dublin Well Woman c/ Irlandei (1992) Informationsverein Lentia ş.a. c/ Austriei (1993) Jersild c/ Danemarcei (1994) Vogt c/ Germaniei (1995) Lehideux şi Isorni c/ Franţei (1998)Dalban c/ României (1999)Wille c/ Liechtenstein (1999)Rekvenyi c/ Ungariei (1999)Perna c/ Italiei (2001)Ernst ş.a. c/ Belgiei (2003)Garaudy c/ Franţei (2003)Cumpănă şi Mazăre c/ României (2003)Roemen şi Schmit c/ Luxemburgului (2003)

93

Capitolul 13 – Partea III

§1. Libertatea de asociere şi întrunire paşnică

1. Libertatea de întrunire

Libertatea de întrunire ocupă un ”loc eminent” în sistemul Convenţiei europene, alături de libertatea de exprimare, datorită rolului său în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi democratice: ”esenţa democraţiei rezidă în capacitatea sa de a rezolva problemele prin dezbatere publică”. protecţia libertăţii de întrunire vizează tocmai acest schimb de idei şi manifestările colective ale activităţii sociale şi politice. Trebuie subliniat, însă, că art. 11 ocroteşte doar libertatea de întrunire ”paşnică”, cu excluderea oricăror forme de violenţă.

Libertatea de întrunire priveşte atât întrunirile private, cât şi pe cele publice. Statele au obligaţia pozitivă de a-i proteja pe cei care îşi exercită această libertate împotriva violenţelor unor contra-demonstranţi. În acest scop, statele dispun de o largă marjă de apreciere a măsurilor necesare.

2. Libertatea de asociere

Libertatea de asociere presupune dreptul indivizilor de a se asocia în vederea protecţiei unor interese comune, prin formarea unei entităţi colective. Una din problemele care se poate pune în acest caz este cea a dreptului de a nu se asocia. Curtea a apreciat că obligaţia de a se afilia la un Ordin (asociaţie) profesional nu este contrar art. 11 § 1: este adevărat că un asemenea ordin nu este o asociaţie propriu-zisă în sensul Convenţiei şi că scopul său este de a asigura un control public asupra exerciţiului unei profesii. Libertatea de asociere nu presupune dreptul individului de a deveni membru al unei anumite asociaţii şi nici obligaţia unei asociaţii de a admite membri sau de a menţine statutul de membru al unei persoane.

3. Libertatea de a înfiinţa şi de a se afilia la sindicate

Aceasta este o formă a libertăţii de asociere menţionată în mod special în art. 11. Comisia şi Curtea europeană au adoptat o interpretare literală a protecţiei conferite de art. 11 asupra dreptului de a constitui sindicate şi de a se afilia la acestea. Curtea a arătat că art. 11 nu obligă statul să garanteze un anumit nivel sau tip de tratament cu privire la sindicate, acesta având alegerea mijloacelor pentru a trata cu aceste asociaţii. Art. 11 ocroteşte dreptul sindicatului de a i se cere părerea într-o oarecare măsură în timpul negocierilor colective, dar nu garantează dreptul de a vedea adoptată o convenţie colectivă (cauza Sindicatul suedez al mecanicilor de locomotivă, 1976). De asemenea, Curtea a arătat că art. 11 nu ocroteşte dreptul la grevă şi permite statului să aleagă alte mijloace pentru a garanta protecţia acordată de un sindicat intereselor profesionale ale membrilor săi.

§2. Restrângerile libertăţii de întrunire şi de asociere

Paragraful 2 al art. 11 prevede că exerciţiul drepturilor de întrunire şi asociere nu poate face obiectul altor restricţii decât cele care, fiind prevăzute de 94

lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii şi moralei sau a drepturilor şi libertăţilor altora.

În privinţa libertăţii de întrunire paşnică, restricţiile pot îmbrăca forma unor cerinţe de autorizare prealabilă sau a unor autorizări condiţionate.

Curtea a apreciat că dizolvarea partidelor politice este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit - siguranţa publică şi integritatea teritorială (cauza Partidul socialist c/ Turciei, 1998). O asemenea măsură nu poate fi necesară într-o societate democratică, fiind o încălcare a art. 11. O soluţie similară a pronunţat Curtea în cauza Dicle pentru DEP (Partidul Democraţiei) c/ Turciei (2002).Cu toate acestea, în cauza Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) c/ Turciei (2003), Marea Cameră a Curţii s-a pronunţat în favoarea guvernului în privinţa măsurii de dizolvare a unui partid politic.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Jurisprudenţa CEDO. Selecţie şi rezumat. În: Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2005.Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 11Sindicatul naţional al poliţiei belgiene c/ Belgiei (1975)Rassemblement Jurassien Unite Jurassienne c/ Elveţiei (1979)Young, James şi Webster c/ Regatului Unit (1981)Plattform „Aerzte fuer das Leben” c/ Austriei (1988) Ezelin c/ Franţei (1991) Sigurjonsson c/ Islandei (1993) Partidul comunist unit al Turciei c/ Turciei (1998)Sidiropoulos ş.a. c/ Greciei (1998)Dicle pentru DEP c/ Turciei (2002)Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) c/ Turciei (2003)

95

Capitolul 13 – Partea IV Dreptul de a nu suferi nici o discriminare

§1. Principiul non-discriminării

Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor fiinţelor umane. Art. 14 al CEDO prevede că drepturile pe care le garantează Convenţia trebuie să fie respectate fără nici o distincţie bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Noţiunea de discriminare nu este definită de art. 14. Conceptul a fost definit de Curtea europeană în cauza lingvistică belgiană, una din primele cauze soluţionate. În primul rând, Curtea a respins teoria potrivit căreia orice diferenţă de tratament este interzisă, recunoscând existenţa unei mari diversităţi de soluţii legislative şi administrative bazate pe diferenţe de tratament. Pornind de la aceste premise, Curtea a formulat ideea unui test aplicabil situaţiilor de diferenţiere. Astfel, principiul egalităţii de tratament este încălcat dacă distincţia făcută nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Trebuie identificat un scop legitim al diferenţierii de tratament, precum şi o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între tratamentul propriu-zis şi scopul urmărit.

§2. Discriminările pozitive

Discriminarea pozitivă este o „ruptură a egalităţii”, justificată de o situaţie inegalitară preexistentă şi destinată să restabilească egalitatea menţionată. Aceasta a suscitat controverse, inclusiv sub raportul terminologic, deoarece expresia „acţiune afirmativă” (affirmative action) sau cea de „discriminare inversă” (reverse discrimination) ar fi mai aproape de scopul conceptului menţionat. Noţiunea de discriminare pozitivă, deja consacrată în ordinea juridică comunitară, devine, însă, din ce în ce mai importantă. Cu toate acestea, nu esre recunoscută o obligaţie a statelor de a recurge la astfel de măsuri de discriminări pozitive pentru a repara anumite injustiţii sociale.

§3. Autonomia art. 14

Interpretând literal textul Convenţiei, art. 14 nu are o existenţă independentă. Discriminarea nu este interzisă decât atunci când ea este practicată asupra unui drept sau libertate consacrate de text. Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor, ci le întăreşte protecţia. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că nu este imposibilă o aplicare oarecum autonomă a art. 14: dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenţiei ce garantează un drept, nu este necesar ca acest drept să fie el însuşi violat. Aceasta înseamnă că art. 14 poate fi încălcat singur.

BibliografieCorneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 200596

Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Jurisprudenţa CEDO. Selecţie şi rezumat. În: Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2005.Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 14Cauza lingvistică belgiană (1968)Inze c/ Austriei (1987)Hoffmann c/ Austriei (1993)Karlheinz Schmit c/ Germaniei (1994)Thlimennos c/ Greciei (2000)Fretté c/ Franţei (2002)Karner c/ Austriei (2003)

97

Capitolul 14 – Partea I

§1. Dreptul de proprietate. Noţiunea de proprietate şi de bunuri în sensul art. 1

Potrivit art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Aceste dispoziţii garantează „în substanţă” dreptul de proprietate. Textul articolului 1 foloseşte doi termeni pentru a defini conţinutul dreptului: proprietate şi bunuri sau posesiuni. Aceste concepte au dobândit un înţeles autonom conform Convenţiei.

Bunurile sau 'posesiunile', conform art. 1, includ bunurile mobile şi imobile, drepturi contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam (drepturi născute din raporturi de drept public şi din politici sociale). Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească pentru a intra sub incidenţa art. 1 este de a avea o valoare economică. Dreptul în cauză trebuie să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecţia acestui articol.

§2. Interferenţa statului cu dreptul de a se bucura în mod paşnic de proprietate

În cauza Sporrong şi Lonnroth c/ Suediei Curtea a trasat principalele linii directoare privind interpretarea art. 1 în privinţa ingerinţei statului în dreptul de a se bucura în mod paşnic de proprietate.

În primul rând, Curtea a stabilit diviziunea normelor art. 1, în trei categorii: „prima regulă, formulată în prima propoziţie a paragrafului 1, este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului de a se bucura de proprietate; a doua 98

regulă, conţinută în a doua propoziţie a primului paragraf, se referă la privările de proprietate, condiţionându-le; a treia regulă, enunţată în al treilea paragraf, recunoaşte că statele contractante sunt îndreptăţite, printre altele, să controleze folosirea proprietăţii în concordanţă cu interesul general.”

Interferenţa cu dreptul de proprietate poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau al anumitor prevederi legale. Totuşi, Comisia s-a declarat competentă să rezolve şi situaţii de interferenţă derivate din relaţii între particulari. Declaraţia Comisiei în cauza Bramelid şi Malstrom c/ Suediei este semnificativă în această privinţă: „împărţirea succesorală, în special în materie de proprietate agricolă, împărţirea comunităţii matrimoniale de bunuri precum şi sechestrul şi vânzarea de proprietăţi în cursul executării silite sunt exemple de reguli care pot obliga o persoană să-şi cedeze proprietatea alteia. Comisia trebuie, totuşi, să se asigure că, determinând efectele asupra proprietăţii ale raporturilor juridice între indivizi, legea nu creează o asemenea inegalitate, încât o persoană ar putea fi privată de proprietate în favoarea altuia în mod arbitrar şi nejustificat.”

2.1. Interferenţa cu substanţa proprietăţii şi testul echilibrului echitabil - art. 1 §1(1)

În jurisprudenţa privitoare la art.1, Curtea a enunţat aplicarea aşa-numitului “test al echilibrului echitabil” (the fair balance test) acţiunilor statelor, în vederea conformării cu prevederile acestui articol. Formularea acestui test îşi are originile în cauza Sporrong şi Lonnroth şi se referă în principal la art.1 §1(1): “pentru aplicarea art.1 §1(1), Curtea trebuie să determine dacă s-a stabilit un echilibru echitabil între cerinţele interesului general al comunităţii şi cele ale protecţiei drepturilor fundamentale ale individului.”

În cauza menţionată, Curtea a decis că există o încălcare a art. 1 §1(1), pe considerentul neîndeplinirii testului echilibrului echitabil. Deşi Curtea a admis larga competenţă în “complexa şi dificila” problemă a planificării urbanistice, ea a decis că reclamantul a suportat o “sarcină individuală excesivă” în ceea ce priveşte limitele impuse executării permiselor de expropriere.

2.2. Privarea de proprietate (deposedarea) - art.1 §1(2)

Privarea de proprietate poate fi definită ca lipsirea persoanei de obiectul dreptului său de proprietate. Ea implică înlăturarea tuturor atributelor dreptului de proprietate. Aşadar, principala caracteristică a deposedării este transferul propriu-zis al proprietăţii. În interpretarea Curţii, o ingerinţă în dreptul ocrotit este considerată deposedare “numai atunci când toate drepturile legitime ale proprietarului sunt stinse prin dispoziţia legii sau prin exercitarea autorităţii legale, cu acelaşi efect.” De la început trebuie făcută distincţia între deposedare şi control al folosinţei proprietăţii. Deposedarea implică un transfer de proprietate, pe când în cazul controlului, dreptul de proprietate nu se transmite, dar folosinţa este restrânsă prin lege.

Principalele forme de deposedare ce apar în practica statelor şi care au constituit obiect al reclamaţiilor către instituţiile de la Strasbourg sunt exproprierea, naţionalizarea şi confiscarea. Naţionalizarea are ca specific transferul în proprietatea statului a unor ramuri ale industriei şi comerţului. Confiscarea este o formă specifică de deposedare, pedeapsă complementară în

99

cazul săvârşirii unei infracţiuni, dar apare frecvent, în forma sa generală, “în regimurile totalitare şi revoluţionare”.

2.3. Controlul folosinţei proprietăţii (art. 1 §2)

Principala deosebire dintre deposedare şi control al folosinţei este aceea că, în cazul controlului, nu se produce un transfer de proprietate. Controlul folosinţei are drept consecinţă restrângerea caracterului exclusiv al dreptului de proprietate şi al atributelor sale.

Art.1 include controlul folosinţei printre ingerinţele autorităţilor naţionale în dreptul de proprietate. Controlul folosinţei poate apărea fie prin impunerea unei conduite active (de exemplu, obligaţia de a planta pomi în scopul protecţiei mediului, obligaţia de a plăti impozite), fie prin restricţia conduitei lor ca proprietari: controlul asupra nivelului chiriilor, regulamente pentru import şi export, reglementarea exerciţiului unei profesii, interdicţia importului de monede de aur etc.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Jurisprudenţa CEDO. Selecţie şi rezumat. În: Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2005.Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003Jurisprudenţă la articolul 1 al Protocolului nr. 1Sporrong şi Lonnroth c/ Suediei (1982) James ş.a. c/ Regatului Unit (1986) AGOSI c/ Regatului Unit (1986) Mellacher ş.a. c/ Austriei (1989) Papamichalopoulos ş.a. c/ Greciei (1993) Loizidou c/ Turciei (1995) Akdivar ş.a. c/ Turciei (1996)Brumărescu c/ României (1999)Yoyler c/ Turciei (2003)Allard c/ Suediei (2003)

100

Capitolul 14 - Partea II

Dreptul la educaţie

Potrivit art. 2 al Protocolului nr.1, nimănui nu i se poate refuza dreptul la educaţie. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice.

Dreptul la educaţie constă aşadar dintr-o diversitate de drepturi şi libertăţi ale părinţilor şi copiilor, cărora le corespund o serie de obligaţii ale statului. Dreptul la educaţie este considerat atât un drept economic, social şi cultural, cât şi un drept de natură civilă şi politică. Tot Curtea europeană, în Cauza lingvistică belgiană (1967), a stabilit care sunt drepturile ocrotite de prima propoziţie a art. 2:

a. dreptul la acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat;b. dreptul la o educaţie efectivă;c. dreptul la recunoaşterea oficială a studiilor încheiate.

Bibliografie Corneliu BÎRSAN.- Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Bucureşti, Editura All Beck, 2005Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Jurisprudenţa CEDO. Selecţie şi rezumat. În: Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2005.Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele salePrincipalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I şi II. Bucureşti: IRDO, 2003Vincent BERGER. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Bucureşti: IRDO, 1999Corneliu-Liviu POPESCU.- Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1999-2002. Bucureşti: Editura All-Beck, 2003

Jurisprudenţă la articolul 2 al Protocolului nr.1Cauza lingvistică belgiană (1967) Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen c/ Danemarcei (1976) Campbell şi Cosans c/ Regatului Unit (1982)

101

Capitolul 14 – Partea IV

Dreptul la alegeri libere şi corecte, organizate la intervale rezonabile

Art. 3 al Protocolului nr. 1 prevede că statele contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Formularea este restrictivă, dar Curtea europeană a lărgit aplicarea acestei „clauze politice” a Convenţiei. Astfel, judecătorii europeni, amintind că acest drept este de o importanţă capitală pentru un regim cu adevărat democratic, au afirmat că el este direct aplicabil.

Dreptul la alegeri libere este un drept politic deosebit de important., considerat ca un drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. În ceea ce priveşte natura acestui drept, autorităţile europene au precizat că el cuprinde nu numai dreptul la vot, dar şi dreptul de a candida. De asemenea, s-a hotărât că votul obligatoriu nu este contrar art. 3, şi că acesta nu garantează nici un drept general de consultare populară, mai ales pe calea referendumului.

Jurisprudenţă la articolul 3 al Protocolului nr. 1Matthews c/ Regatului Unit (1999)Podkolzina c/ Letoniei (2003)

102

Capitolul 14 – Partea IV

§1. Uniunea Europeană şi drepturile omului Consideraţii generale

În lipsa unui catalog de drepturi consacrat de dreptul comunitar, Curtea Europeană de Justiţie şi-a asumat misiunea de a rezolva rezolvat, pe cale pretoriană problema invocată de Tribunalul constituţional german, aceea a lacunelor sistemului comunitar în materia protecţiei drepturilor fundamentale. Instanţa de la Luxemburg a subliniat că protecţia drepturilor fundamentale este un principiu al dreptului comunitar, în cauzele Stauder, din 12 noiembrie 1969, Internationale Handelsgesellschaft din 17 decembrie 1970 şi Nold, din 14 mai 1974. De asemenea, Curtea a recurs la "adoptarea" ca norme de referinţă în materie a tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre, dar şi a "instrumentelor internaţionale privind protecţia drepturilor fundamentale la care stale membre au cooperat sau aderat"13. Astfel de instrumente internaţionale, la care a făcut apel Curtea în jurisprudenţa sa, au fost: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Charta Socială Europeană, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul declaraţiilor politice, în 1989, Parlamentul european a adoptat o declaraţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar acest document nu a fost menţionat în prevederile tratatelor ulterioare, rămânând un "catalog" de drepturi lipsit de forţă obligatorie. Tot în 1989 a fost adoptată Charta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, document cu forţă programatică în domeniul protecţiei unor drepturi social-economice.

§2. Principii ce rezultă din dreptul comunitar în materia protecţiei unor drepturi

Principiul liberei circulaţii a persoanelor şi al non-discriminării, prevăzute de Tratatul CE, sunt principii fundamentale “structurale” ale Comunităţii.

2.1. Principiul liberei circulaţii

Acest principiu se aplică în mod diferenţiat, după cum este vorba de cetăţeni ai statelor membre sau cetăţeni ai altor state. Libera circulaţie implică şi dreptul statelor la exercitarea unui control asupra intrării străinilor pe teritoriul lor. În interiorul Comunităţii, însă, libera circulaţie este un principiu esenţial. Art. 48 al. 3 al Tratatului CE prevede dreptul lucrătorilor de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pentru a munci şi chiar de a rămâne după părăsirea slujbei avute. De asemenea, lucrătorii au dreptul de a se reuni cu familia pe teritoriul statului unde au locul de muncă.

2.2. Principiul non-discriminării

În dreptul comunitar, nu există o dispoziţie generală şi unică care să consacre principiul non-discriminării în toate domeniile. De aceea, Curtea

13 Cauza Nold (1974)103

Europeană de Justiţie a făcut din acest principiu unul din principiile fundamental al dreptului comunitar. S-a exprimat şi dezideratul introducerii lui în textele comunitare. Tratatul de la Amsterdam realizează un minim în acest sens: Consiliul va putea lua măsuri pentru a combate orice discriminare bazată pe sex, rasă, origine etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă şi orientare sexuală. Tratatul CE face câteva referiri la principiul non-discriminării. Orice discriminare este interzisă, cu excepţia cazului când este legitimă, adică bazată pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. După formula, devenită clasică, a Curţii de Justiţie, tratamentul diferit al situaţiilor comparabile şi tratamentul identic al situaţiilor diferite sunt interzise.

§3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – document de referinţă pentru judecătorii comunitari

În 1974 – în cauza Nold c/ Germaniei – Curtea Europeană de Justiţie a calificat pentru prima dată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca făcând parte dintre instrumentele internaţionale susceptibile să furnizeze „indicaţii” Curţii de la Luxembourg pentru determinarea drepturilor fundamentale din ordinea juridică comunitară. În deciziile sale ulterioare Curtea Europeană de Justiţie a făcut referire la prevederile CEDO asupra dreptului de proprietate, a dreptului la respectul vieţii private, a libertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, a dreptului la un proces echitabil. De exemplu, Curtea a confirmat că art. 8 al Convenţiei privind dreptul la respectul vieţii private şi de familie a devenit parte integrantă a principiilor generale ale dreptului comunitar.

§4. Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi Tratatul privind Constituţia Europeană

4.1. Adoptarea şi natura juridică a Chartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Toate aceste evoluţii legale şi jurisprudenţiale au generat ideea “codificării” concepţiei UE despre drepturile omului într-un document unic, care să valorifice atât tradiţiile statelor membre, cât şi experienţa anterioară a organizaţiei. Pe lângă motive de ordin tehnic şi juridic (cum ar fi, de exemplu, evitarea unor eventuale contradicţii între jurisprudenţele Curţilor de la Luxembourg şi Strasbourg în materia ocrotirii unor drepturi), la baza ideii de a se elabora un catalog de drepturi propriu Uniunii au stat şi considerente de ordin politic şi filosofic: Europa, esenţa ei, este în plină transformare. De la ideea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare, UE a ajuns astăzi la ideea unei comunităţi politice şi de valori fundamentale, iar atribuţiile sale au fost extinse la activităţi regaliene prin excelenţă: justiţie, poliţie, politică externă, dincolo deci de simplele activităţi de gestiune economică. În plus, inevitabila extindere a Uniunii va aduce actori noi, ale căror tradiţii şi preocupări în sfera drepturilor omului nu coincid întru totul cu cele ale Europei occidentale.

Aceştia sunt câţiva dintre factorii care au stat la baza elaborării Chartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. La 3-4 iunie 1999, la Köln,

104

Summit-ul european a formulat principiile directoare ale noului document, iar la Tampere, în acelaşi an, a fost precizată procedura elaborării Chartei.

La 17-18 iunie 2004 a fost adoptat, de către Consiliul European, Tratatul privind Constituţia pentru Europa, tratat ce integrează textul Chartei Drepturilor Fundamentale, conferind o nouă dimensiune Uniunii Europene. Tratatul trebuie semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre (până în octombrie-noiembrie 2004) şi apoi ratificat de toate statele membre, în conformitate cu prevederile lor constituţionale (prin aprobare parlamentară şi/sau prin referendum). Tratatul constituţional va intra în vigoare după ratificarea de toate statele membre.

Integrarea Chartei drepturilor fundamentale în tratatul privind Constituţia europeană va însemna posibilitatea invocării ei în faţa Curţii de Justiţie, a Tribunalului de primă instanţă, precum şi în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre, permiţând exercitarea unui control consolidat, pe un dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.

De asemenea, prevederea potrivit căreia "Uniunea Europeană se angajează să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului" va avea ca efect asigurarea unui nivel dublu de protecţie a individului. Astfel, dacă cetăţenii UE nu vor obţine câştig de cauză în privinţa încălcărilor drepturilor lor fundamentale în faţa Curţii de Justiţie, ei se vor putea adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea CEDO.

În plus, Protocolul nr. 14 la CEDO, semnat tot în anul 2004, conţine prevederea expresă care permite Uniunii Europene aderarea la Convenţie.

4.2. Conţinutul şi structura Chartei

Charta conţine o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul său de aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile clasice – demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia, conţinând însă un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social, la grevă ş.a.

§5. Uniunea Europeană şi statele terţe în materia protecţiei drepturilor omului

Respectul drepturilor omului a devenit o condiţie de aderare la UE, dar şi unul din principiile ce guvernează în general relaţiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de principii: luarea în considerare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere în relaţiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii cât şi al încheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiţionare.

BibliografieBianca SELEJAN-GUŢAN.- Sistemul jurisdicţional european de protecţie a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2003Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Protecţia europeană a drepturilor omului. Bucureşti: Editura All Beck, 2004

105

Bianca SELEJAN-GUŢAN.- Jurisprudenţa CEDO. Selecţie şi rezumat. În: Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2005.

106

SURSE INTERNET

Organizaţia Naţiunilor Unite: http://www.un.org

Curtea Europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int

Colecţia de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului: http://www.hudoc.echr.coe.int

Consiliul Europei: http://www.coe.int

Comitetul Miniştrilor: http://www.cm.coe.int

Consiliul Europei şi drepturile omului:http://www.humanrights.coe.int

Convenţiile Consiliului Europei: http://conventions.coe.int

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa: http://www.osce.org

Uniunea Europeană: http://europa.eu.inthttp://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/latestwebcastEN.htm

107



http://europa.eu.int/

http://www.osce.org/

http://www.conventions.coe.int/

http://www.humanrights.coe.int/

http://www.cm.coe.int/

http://www.coe.int/

http://www.hudoc.echr.coe.int/

http://www.echr.coe.int/

http://www.un.org/

JURISPRUDENŢĂ

Jurisprudenţă art. 6 CEDO

JURISPRUDENTA

Articolul 6

1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.

2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;

b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;

c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;

108

d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;

e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere

( CAZUL IRLANDA c. REGATULUI UNIT)

Hotararea din 18 ianuarie 1978 (plenul Curtii) (seria A nr. 25)

Masuri de exceptie si tratamente aplicate unor detinuti in Irlanda de Nord

EMITENT: PLENUL CURTII

16. - La originea acestui caz se afla criza tragica si persistenta pe care o traverseaza Irlanda de Nord. In luna martie 1975, tulburarile din ultimii ani in Ulster facusera peste 1.100 de morti si 11.500 de raniti cauzand, de asemenea, distrugeri de bunuri care insumau mai mult de 140 milioane de lire: ele au imbracat in acelasi timp cand forma de dezordini, cand de acte de terorism, adica de violenta organizata in scopuri politice.

La 9 august 1971, guvernul Irlandei de Nord recurge la diverse puteri speciale cuprinzand arestarea, detentia si internarea fara judecata a numeroase persoane. Aceste puteri "extrajudiciare" continua sa se exercite dupa 30 martie 1972, data la care functiile guvernului si parlamentului celor sase comitate sunt atribuite autoritatilor Regatului Unit. Potrivit surselor oficiale, ele vizeazd indeosebi Armata Republicana Irlandeza (IRA), organizatie clandestina paramilitara; dupa 5 februarie 1973 aceste puteri sunt folosite, de asemenea, impotriva persoanelor banuite de a fi amestecate in terorismul "loialist".

Legislatia care acorda aceste puteri si masura in care a fost utilizata au evoluat in timpul derularii cazului. Persoanele interesate au fost supuse uneia sau mai multor masuri care luau, in mare, forma unei arestari initiale pentru interogatoriu, a unei detentii prelungite pentru examinare complementara si a unei detentii preventive pentru o durata nelimitata in drept. Dreptul penal comun a ramas in vigoare si in aplicare alaturi de puterile speciale.

17. - La 16 decembrie 1971, guvernul irlanalez sesizeaza Comisia cu o plangere pretinzand ca Regatul Unit a incalcat, in Irlanda de Nord, diferite articole din Conventie, si indeosebi art. 3, 5, 6, 14 si 15. In substanta, el afirma ca multe persoane care au tost private de libertate in baza puterilor speciale au suferit rele tratamente, ca aceste puteri prin ele insele nu sunt compatibile cu Conventia si ca modul in care acestea au fost aplicate constituie o discriminare fondata pe opinii politice. Curtea se gasea astfel chemata sa se pronunte asupra existentei practicilor si nu asupra cazurilor individuale.

22. - Guvernul irlandez denunta si o violare a art.14 combinat cu art.5: el pretindea ca exista o politica sau practica discriminatorie fondata pe opiniile

109

politice rezultata din faptul ca inainte de luna februarie 1973 puterile speciale nu au servit decat contra persoanelor din randurile IRA, banuite ca se dedau la acte de terorism sau ca poseda informatii referitoare la acestea; dupa aceea, s-a recurs la aceste practici si impotriva teroristilor presupusi "loialisti", dar intr-o mai mica masura.

Curtea constata ca, inainte de 30 martie 1972, imensa majoritate a actelor de terorism proveneau de la IRA care, datorita organizarii sale mult mai structurate, constituia o amenintare mult mai grava decat teroristii "loialisti". In general, acestia din urma erau, de asemenea, mai usor de urmarit in justitie decat omologii lor "republicani" si erau frecvent chemati in fata tribunalelor. Dupa martie 1972, terorismul "loialist" a cunoscut o crestere spectaculoasa. Curtea considera totusi putin realist ca o situatie in evolutie constanta sa fie scindata in faze bine delimitate. Ea admite ca autoritatile au ezitat asupra conduitei de urmat, au procedat prin tatonari si au avut nevoie de un anumit timp pentru a incerca sa se adapteze exigentelor succesive ale crizei. In consecinta, ea nu ar putea sa afirme ca exercitarea puterilor speciale, inainte de februarie 1973, numai impotriva IRA ar constitui o discriminare; scopul urmarit pana la aceasta data eliminarea, cu prioritate, a organizatiei celei mai redutabile - putea sa treaca drept legitim, iar mijloacele folosite nu apar ca fiind disproportionate. Curtea releva indeosebi ca incepand din februarie 1973 privarile de libertate "extrajudiciare" au servit la combaterea terorismului ca atare si nu numai o anume organizatie; acestea nu au fost, nici pe departe, la fel de folosite impotriva teroristilor "loialisti" cum au fost utilizate impotriva IRA, insa aceasta comitea inca cea mai mare parte din actele de terorism. Tinand cont de ansamblul masurilor luate impotriva celor doua categorii de teroristi, Curtea constata ca diferenta de tratament initiala nu a subzistat incepand din februarie 1973. In definitiv, ea decide ca nu s-a demonstrat nici o discriminare contrara art. 14 combinat cu art.5 (15 voturi pentru,2 impotriva).

23. - Hotararea comporta o a treia parte foarte scurta, consacrata art. 6. Presupunand ca acesta din urma este aplicabil, - Curtea nu apreciaza necesar sa transeze chestiunea - derogarile de la garantiile sale rezultau in mod necesar din derogarile de la garantiile art. 5 si sunt, ca si ele, compatibile cu art. 15 (unanimitate); in afara de aceasta, Curtea nu vede vreo discriminare contrara art. 14 si 6 combinate (15 voturi pentru,2 impotriva).

24. - Aratand ca Guvernul irlandez nu cauta sa obtina daune interese in favoarea persoanelor victime ale unei incalcari a Conventiei, Curtea a concluzionat ca in speta nu este cazul aplicarii art.50 (unanimitate).

Ringeisen c/ Austriei (1971) 644. - De cetatenie austriaca dl Michael Ringeisein s-a nascut in Ungaria in 1921. Din 1958 pana in 1963 el exercita profesia de agent de asigurari la Linz; el se ocupa si de negocierea de imprumuturi si de operatiuni imobiliare. In 1962 el se intereseaza de lansarea unui proiect de constructie; in acest scop cumpara pentru dl si dna Roth o proprietate situata la Annaberg (Austria de Sus) constand in terenuri agricole. In cursul anului 1962 si pana in aprilie 1963 el divizeaza proprietatea si vinde loturile astfel formate la diferiti cumparatori. Supus conform legii, comisionului pentru tranzactii imobiliare contractul incheiat intre Ringeisen si Roth nu obtine totusi aprobarea necesara.

110

Banuit de tranzactii imobiliare frauduloase Ringeisen este arestat la Linz la 5 august 1963 si plasat in detentie provizorie. La 23 decembrie 1963 este eliberat conditionat. Acuzat la 13 aprilie 1965 de escrocherie si de "gestiune neloiala" calificate, petitionarul este plasat din nou in detentie provizorie la 12 mai 1965. Totusi, atunci cand aceasta decizie a fost luata; el se afla deja in detentie proviziorie, de la 15 martie 1965, in cadrul urmaririlor pentru bancruta frauduloasa, care au fost abandonate in 1968.

La 14 ianuarie 1966, Tribunalul regional din Linz il condamna pe Ringeisein la trei ani de recluziune severa, pentru escrocherie in detrimentul indeosebi, a 78 de cumparatori de loturi. In urma apelurilor si recursurilor in casatie, introduse atat de catre petitionar, cat si de catre parchetul din Linz, pedeapsa este fixata la cinci ani de recluziune severa. Statuand asupre unui al doilea apel si a unui recurs in casatie, introduse de petitionar, Curtea Suprema reduce pedeapsa la 2 ani si 9 luni, la 15 februarie 1968. Petitionarul beneficiaza de reducerea duratei detentiei sale proviziorii din cea a pedepsei.

In timpul anilor 1965 si 1966, Ringeisen a formulat, in fiecare din cele doua proceduri, mai multe cereri de punere in libertate pe care jurisdictiile austriece competente le-au respins. Ele au procedat diferit fata de o cerere prezentata in acest scop la inceputul anului 1967. Intr-adevar Curtea de apel din Linz a dispus la 15 martie 1967 punerea in libertate a celui in cauza, in cadrul procedurii de escrocherie, in timp ce o cerere de eliberare formulata in cadrul procedurii de bancruta frauduloasa a fost solutionata favorabil la 20 martie 1967 data la care petitionarul el fost eliberat conditionat. Cea de-a doua detentie a durat doi ani si cinci zile fara intrerupere.

645. - Ringeisen sesizeaza Comisia la 3 iulie 1965. El denunta indeosebi incalcarea art. 5 & 3 si art. 6 & 1 din Conventie: primul din cauza duratei detentiei sale provizorii in dosarele de escrocherie si hancruta frauduloasa; al doilea din cauza lungimii procedurilor urmate in aceleasi dosare ca si pentru refuzul Curtii Constitutionale de a examina alegatiile referitoare la partialitatea unor membri ai Comisiilor regionale de tranzactii imobiliare.

646. - Curtea era chemata sa se pronunte asupra a trei chestiuni. Prima chestiune: Dl Ringeisen a fost victima unei incalcari a art.6 & 1 in procedurile urmate pentru obtinerea aprobarii unei schimbari de proprietate a terenurilor agricole?

Guvernul austriac a aratat ca plangerea lui Ringeisen fusese introdusa la Comisie cu aproape trei luni inaintea hotararii finale a Curtii Constitutionale. El deducea din aceasta ca petitionarul nu epuizase caile de recurs interne. Declarandu-si competenta pentru a decide asupra acestui aspect (unanimitate), Curtea il respinge ca nefondat (6 voturi pentru, 1 impotriva). Intr-adevar, mentinandu-se opinia ca petitionarul are, in principiu, obligatia de a incerca, cu buna-credinta, diferitele recursuri interne inainte de a sesiza Comisia, acesteia trebuie sa-i fie permis sa accepte ca ultimul nivel al acestui recurs sa fie atins la putin timp dupa depunerea plangerii, dar inainte ca ea sa fie chemata sa se pronunte asupra admisibilitatii. Curtea noteaza, in afara de aceasta, ca cererile individuale emana adesea de la profani care, mai mult de 9 din 10, scriu comisiei fara sa beneficieze de asistenta unui jurist. O aplicare formalista a art. 26 ar conduce asadar la consecinte inechitabile.

111

Curtea cerceteaza apoi daca revendicarea dlui Ringeisen s-a referit la o contestatie asupra drepturilor si obligatiilor cu caracter civil. Pentru ca art. 6 & 1 sa se aplice la o asemenea contestatie, precizeaza Curtea, nu este necesar ca cele doua parti in litigiu sa fie persoane particulare. Este acoperita orice procedura a carei solutionare este determinanta pentru drepturi si obligatii cu caracter privat. Natura legii potrivit careia trebuie transata contestatia (lege civila, lege comerciala, administrativa etc.) si cea a autoritatii competente in materie (jurisdictia de drept comun, organ administrativ etc.) sunt mai putin importante. In speta, Ringeisen avea dreptul la aprobarea contractului de vanzare pe care sotii Roth l-au incheiat cu acesta, daca el respecta legea. Decizia comisiei regionale, desi aplica reguli de drept administrativ trebuia sa fie 0determinanta pentru raporturile cu caracter civil dintre Ringeisen si sotii Roth. Avand obligatia de a aprecia daca procedurile urmate au raspuns exigentelor art. 6 & 1, Curtea nu identifica elemente care sa probeze ca nu s-ar fi audiat cauza petitionarului in mod echitabil. In afara de aceasta, noteaza ea, comisia regionala este un tribunal in sensul art. 6 & 1. In ceea ce priveste pretentiile lui Ringeisen referitoare la partialitatea unor membri ai comisiei, ele nu permit concluzia partialitatii acesteia din urma. In sfarsit, avand in vedere ca Austria a insotit ratificarea Conventiei de o rezerva, Curtea se abtine sa verifice daca cele doua comisii (comisia de district si comisia regionala) au respectat principiul publicitatii audierilor si pronuntarii deciziei. Ea trage concluzia absentei incalcarii art. 6 & 1 in procedurile referitoare la cererea de aprobare introdusa de Ringeisen la 30 martie 1962.

647. - A doua chestiune: a depasit detentia dlui Ringeisen limitele termenului rezonabil incalcand art. 5 & 3?

Curtea incepe prin a examina durata detentiei provizorii suferite in baza urmaririlor pentru bancruta frauduloasa (din 15 martie 1965 la 20 martie 1967). Ea apreciaza ca motivele de detentie invocate de catre jurisdictiile austriece - pericol de cardasie si repetare a infractiunilor - nu rezista examinarii si ca aceasta detentie a depasit limita rezonabila cel putin incepand din l4 mai 1965, data la care Ringeisen a fost declarat falit.

Trecand apoi la detentia provizorie dispusa pentrul a evita riscul de fuga si repetare a infractiunilor, in cadrul procedurii referitoare la escrocherie (din 12 mai 1965 la 15 martie 1967), Curtea noteaza ca nu se dadea nici o indicatie precisa in privinta circumstantelor posterioare datei de 12 mai 1965 de unde ar rezulta nasterea sau reaparitia unor asemenea pericole. Ea considera ca noua detentie in aceasta cauza nu se explica in fapt decat prin detentia in cadrul procedurii relative la bancruta frauduloasa; chiar de la inceput aceasta a jucat un rol preponderent, iar decizia de condamnare pronuntata contra dlui Ringeisen in dosarul de escrocherie, la l4 ianuarie 1966, nu a schimbat aceasta situatie.

In concluzie, Curtea decide ca detentia provizorie a petitionarului a incalcat art. 5 & 3 de la 14 mai 1965 la 14 ianuarie 1966(5 voturi pentru, 2 impotriva), ca si de la 14 ianuarie 1966 la 20 martie 1967 (4 voturi pentru, 3 impotriva).

648. - A treia chestiune: durata procedurilor penale indreptate contra dlui Ringeisen a depasit limitele termenului rezonabil prevazut de art. 6 & 1?

Curtea impartaseste avizul Comisiei potrivit caruia durata urmaririlor pentru escrocherie rezulta atat din complexitatea cauzei cat si din nenumaratele cereri si recursuri ale dlui Ringeisen, care tindeau nu numai spre punerea sa in libertate, 112

dar mai ales spre recuzarea celei mai mari parti a magistratilor competenti, ca si la trimiterea cauzei la alte jurisdictii. Aceasta este valabila de asemenea, intr-o larga masura, pentru procedura referitoare la bancruta frauduloasa. Asadar, nu a existat infractiune la art. 6 & 1 (unanimitate).

649. - In ultimul rand, Curtea rezerva dreptul eventual, pentru dl Ringeisen, de a cere o satisfactie echitabila pentru incalcarile constatate.

650. - La 18 august 1971, dl Ringeisen roaga Comisia sa intervina in favoarea sa pe langa Curte si sa provoace luarea unei decizii in baza art. 50. Precizandu-si apoi pretentiile, el cere despagubire indeosebi pentru prejudiciul financiar, pentru prejudiciul fizic si "pentru detentie". Cat despre guvernul austriac, acesta contesta atat aplicabilitatea art.50, cat si temeinicia cererii.

651. - Dupa ce a tras concluzia admisibilitatii acestei cereri, Curtea a respins reclamatiile referitoare la prejudiciul financiar si la cel fizic, indeosebi pentru ca Ringeisen nu a adus nici o proba in privinta lor. In schimb, ea arata ca detentia provizorie a petitionarului a depasit cu peste 22 de luni termenul rezonabil vizat la art. 5 & 3. Ea nu pierde din vedere ca Ringeisen a fost judecat ca vinovat si condamnat la o pedeapsa cu recluziune mai lunga decat detentia sa provizorie, a beneficiat de scaderea integrala a duratei detentiei provizorii din cea de-a doua si ca in timpul detentiei a fost supus la un regim mai putin riguros decat cel pe care-l presupunea recluziunea. Aceste circumstante compenseaza intr-o anumita masura prejudiciul de care se plange. Totusi, petitionarul se declara nevinovat si fara indoiala, a simtit ca pe o nedreptate grava detentia provizorie atat de excesiva. Aceasta i-a fost cu siguranta cu atat mai grea cu cat ea facea inevitabil mult mai dificila obtinerea unei intelegeri care sa puna capat falimentului sau. Apreciind aceste diverse elemente, Curtea acorda petitionarului o indemnizatie de 20.000 DM, care urmeaza sa fie platita de catre Austria.

652. - Suma acordata dlui Ringeisen trebuia sa fie platita direct sau putea sa fie reclamata de catre creditorii sai? In hotararea sa din 22 iunie 1972, Curtea a apreciat ca poate sa se bazeze pe intelepciunea autoritatilor austriece. Aratand ca, dupa legislatia austriaca, dreptul de despagubire intr-un asemenea caz nu poate sa faca, in principiu, obiectul unei masuri de executare ori de siguranta, ea a adaugat: "Pare de la sine inteles ca aceeasi insesizabilitate trebuie recunoscuta indemnizatiei datorate, in virtutea unei decizii a Curtii, persoanei a carei detentie provizorie a fost prelungita dincolo de limitele fixate de art.5 & 3 din Conventie".

Mai multe persoane au emis in Austria pretentii asupra sumei atribuite dlui Ringeisen, care isi are de un timp resedinta in Germania Federala, iar autoritatile competente depun, la 16 august 1972, contravaloarea celor 20.000 DM in moneda austriaca la tribunalul de district din Viena-Centru in favoarea a patru beneficiari, printre care si petitionarul.

653. - La 21 decembrie 1972, Comisia introduce la Curte, in virtutea art. 53 al regulamentului acesteia, o cerere de interpretare a hotararii Curtii din 22 iunie 1972. Aceasta ii pune doua intrebari: ce scop avea ordinul de a se plati indemnizatia in marci, mai ales in ceea ce priveste moneda si locul platii? Trebuie oare sa se inteleaga prin "indemnizatie" plata unei sume sustrase oricarei pretentii legale ridicate asupra acesteia in virtutea dreptului austriac sau a unei sume care sa fie subiectul unor asemenea revendicari?

113

654. - In hotararea sa din 23 iunie 1973, Curtea respinge mai intai teza guvernului austriac potrivit careia art. 53 din regulament ar fi incompatibil cu art. 52 din Conventie. Examinand o cerere de interpretare, Curtea uzeaza de o competenta implicita: ea se gaseste numai in situatia de a clarifica sensul si efectul pe care a inteles sa le atribuie unei decizii anterioare, rezultata din propriile deliberari.

Curtea precizeaza in continuare ca acordand dlui Ringeisen o suma alcatuita din marci vest germane, cu titlu de satisfactie echitabila, ea a inteles ca indemnizatia trebuie platita petitionarului in aceasta moneda in Germania si nu intr-o alta maniera (6 voturi pentru, 1 impotriva).

In ceea ce priveste cea de-a doua intrebare, Curtea declara ca prin termenul "indemnizatie" ea a vizat atribuirea unei sume care urmeaza sa fie varsata personal dlui Ringeisen, in reparatia unui prejudiciu moral. Ceea ce Curtea a incredintat intelepciunii autoritatilor austriece a fost executarea practica a masurilor ordonate, in conformitate cu principiul insesizabilitatii unei asemenea creante (5 voturi pentru,2 impotriva).

Golder c/ Regatului Unit (1975) 333. - Cetateanul britanic Sidney Elmer Golden, nascut in 1923, este condamnat in 1965 la 15 ani de inchisoare (recluziune, n.t.) pentru talharie. La 24 octomhrie 1969, in timp ce executa pedeapsa in inchisoarea din Parkhtlrst, insula Wiglzt, au loc tulburari grave intr-un local de distractie in care acesta se afla. A doua zi, un paznic ranit in timpul interventiei pentru reprimarea tulburarilor, a facut o depozitie prin care identifica pe unul din agresori si un detinut pe care il cunostea din vedere si pe care a crezut ca-l cheama Golden.

S.E. Golder este separat temporar impreuna cu alti suspecti de ceilalti detinuti. La 30 octombrie inspectorii de politie il interogheaza si il avertizeaza ca faptele vor fi semnalate autoritatilor, ca acestea sa poata decide asupra deschiderii unei proceduri judiciare impotriva sa pentru savarsirea de violente. Totusi, la 5 noiembrie, gardianul isi modifica declaratiile anterioare; el arata ca nu este sigur ca a fost atacat de S.E. Golden.

Doua zile mai tarziu, alt gardian precizeaza ca cel in cauza a ramas in compania sa in cea mai mare parte a desfasurarii evenimentelor si ca nu a fost amestecat in acestea. S.E. Golden revine imediat in vechea sa celula si nu este urmarit in vederea vreunei proceduri judiciare. Temandu-se ca depozitia initiala sa nu-i dauneze, il roaga pe ministrul de interne, in conformitate cu regulamentul penitenciar, sa-i permita sa consulte un avocat in vederea chemarii in justitie a primului paznic, pentru defaimare. Prezentata la 20 martie 1970; cererea sa este respinsa la 6 aprilie. La 12 iulie 1972 el este eliberat conditionat.

334. - La 18 aprilie 1970 Sidney Elmer Golden se plange la Comisie. Mai intai, el sustine ca refuzul de a i se permite sa consulte un avocat l-a impiedicat sa introduca o cerere in instanta si astfel s-au incalcat prevederile art. 6 & 1 din Conventie, care garanteaza dreptul de acces la tribunale in materie civila. El sustine, de asemenea, incalcarea art. 8, deoarece acelasi refuz l-a privat de posibilitatea de a coresponda cu un avocat.114

335. - Analizand faptele, Curtea subliniaza ca Sidney Elmer Golder, fara sa i se fi respins formal dreptul de a sesiza un tribunal, in practica a fost impiedicat sa angajeze actiunea judiciara pe care o avea in vedere in 1970. Curtea apreciaza ca daca art. 6 & 1 nu proclama in termeni expresi un drept de aeces la tribunale, nu consacra mai putin dreptul de a sesiza un tribunal in materie civila, care constituie un aspect din ceea ce ea numeste "dreptul la un tribunal". Curtea intemeiaza aceasta concluzie indelung motivata pe textul si pe contextul art. 6 & 1, pe scopul si obiectul Conventiei si pe anumite principii generale de drept. Ea se inspira astfel din Conventia de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, care nu era cea in vigoare, dar ale carei articole 31-33 enunta, in esenta, regulile de interpretare comun admise in dreptul international si la care Curtea a recurs deja.

Dreptul de acces la tribunale, apreciaza Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca ( a se vedea, de asemenea, art. 13, 14, 17 si 25) in sensul restrans al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept. Curtea refuza sa construiasca o teorie generala a limitarilor admisibile in cazul condamnatilor detinuti si chiar sa statueze in abstracto asupra compatibilitatii regulamentului penitenciar cu Conventia; ea se limiteaza sa arate ca S. E. Golder cauta sa se dezvinovateasca de o acuzatie lansata contra lui, ca incidentul avusese loc in timpul detentiei sale, ca acesta se raporta la viata in inchisoare si ca actiunea proiectata s-ar fi indreptat impotriva unui membru al personalului penitenciar plasat sub autoritatea ministrului de interne. In aceste conditii, cel in cauza putea sa ia, in mod legitim, contact cu un avocat, in scopul de a se adresa unei jurisdictii, iar ministrul nu avea competenta sa aprecieze el insusi sansele de succes ale acestei actiuni. Aeeasta apreciere apartinea unui tribunal independent si impartial, de a decide intr-un sens sau altul cu privire la o asemenea actiune judiciara. S-a incalcat deci art. 6 & 1 (9 voturi pentru, 3 impotriva).

336. - Apoi Curtea examineaza si capatul de cerere privind art. 8. Ea apreciaza ca, daca nu a existat nici interceptarea, nici cenzura vreunui mesaj cum ar fi o scrisoare pe care dl Golder ar fi trimis-o unui avocat, un obstacol adus chiar posibilitatii de a coresponda reprezinta forma cea mai radicala de ingertnta in exercitarea dreptului la respectarea corespondentei. Ea adauga ca acest drept nu este supus "limitarilor implicite" si ca nu intelege cum decizia ministrului de interne ar putea fi justificata de paragraful 2 al art. 8 din Conventie. Curtea trage astfel concluzia ca respingerea cererii dlui Golder a incalcat art. 8 (unanimitate).

337. - Considerand ca problema aplicarii art. 50 se afla in stare de Judecata in conditiile in care Comisia nu a prezentat nici o cerere in acest sens dtn partea petitionarului), Curtea apreciaza ca o constatare a unei duble incalcari a Conventiei constituie prin ea insasi o satisfactie echitabila, suficienta pentru petitionar (unanimitate).

Engel ş.a. c/ Olandei (1976)

599. - Dnii Cornelis Engel, Peter van der Wiel, Gerrit Jan de Wit, Johannes Dona si Willem Schul sunt olandezi. In 1970 si 1971, fiecare din ei isi indeplineste serviciul militar in fortele armate ale Olandei, in calitate de soldat sau de

115

subofiter. Superiorii lor le aplica, in circumstante distincte, diferite sanctiuni (disciplinare. Acestia le reproseaza lui Engel si van der Wiel o absenta neautorizata, lui de Wit conducerea imprudenta a unui vehicul si neexecutarea ordinelor primite. Cat despre Dona si Schul, redactorii unei reviste a Asociatiei militarilor in termen, ei sunt pedepsiti din cauza aparitiei in aceasta revista a unor articole care incercau sa submineze disciplina militara. Sanctiunea initiala consta pentru de Wit, Dona si Schul in trimiterea lor la o unitate disciplinara, iar pentru Engel si van der Wiel in arest simplu sau agravat. Deoarece nu a executat prima sanctiune, Engel este pus in arest provizoriu sever, inainte de a fi pedepsit din nou. Fiecare dintre petitionari se plange la ofiterul de recurs, apoi la Inalta Curte militara. Aceasta confirma, in esenta, deciziile atacate, dar reduce sanctiunea lui de Wit la 12 zile de arest agravat si pe cea a lui Schul la trei luni de afectare la o unitate disciplinara, in loc de patru. In timpul examinarii recursurilor lor, Dona si Schul au ramas timp de aproape o luna in arest agravat cu titiu tranzitoriu; ei au inceput sa execute pedeapsa la cateva zile dupa decizia Inaltei Curti militare.

600. - Un soldat sau un subofiter in arest simplu este de obicei consemnat in cazarma, dar poate sa circule liber in interiorul ei, in afara orelor de serviciu. Arestul agravat obliga la a nu parasi, numai dupa orele de serviciu, un local special desemnat dar care nu este inchis cu cheia. Soldatii si subofiterii aflati in arest sever petrec toata ziua intr-o celula. Cat despre afectarea la o unitate disciplinara, aceasta nu se aplica decat soldatilor simpli si consta in a impune celui pedepsit o disciplina mai stricta decat de obicei, trimitandu-l pentru o perioada de 3-6 luni intr-o unitate speciala de unde el nu are dreptul sa iasa, timp de o luna sau mai mult.

601. - Cei cinci militari in termen au sesizat pe rand Comisia in 1971. Ei sustin ca sanctiunile pronuntate contra lor au constituit o privare de libertate incompatibila cu art.5 din Conventie, ca procedura urmata in fata autoritatilor si Inaltei Curti militare nu a raspuns exigentelor art. 6 si ca modul in care au fost tratati a imbracat un caracter discriminatoriu contrar art.14 combinat cu art.5 si 6. Dl Engel pretinde, de asemenea, o incalcare a art.5 in ceea ce priveste arestul sever provizoriu, iar dnii Dona si Schul referitor la arestul agravat tranzitoriu. Acesti ultimi doi petitionari invoca si art. 10, 11, 14, 17 si 18.

602. - Curtea arata mai intai ca prevederile Conventiei sunt in principiu valabile pentru toti membrii fortelor armate si nu numai pentru civili desi interpretandu-le si aplicandu-le trebuie sa fim atenti la particularitatile conditiei militare.

603. - Din perspectiva acestei remarci de ordin general, Curtea studiaza in primul rand dreptul la libertatea individuala in contextul serviciului militar. O sanctiune sau o masura disciplinara care s-ar analiza incontestabil ca o privare de libertate, daca ar fi aplicata unui civil, poate sa nu aiba acest caracter daca se aplica unui militar; totusi, ea se sustrage art.5 cand se traduce prin restrictii care se indeparteaza net de conditiile normale de viata in cadrul fortelor armate ale statelor contractante. Pornind de la acest criteriu, Curtea considera arestul sever si afectarea la o unitate disciplinara ca masuri privative de libertate, dar nu si arestul simplu sau agravat. De aici ea deduce ca un examen mai profund in baza art. 5 cere numai arestul sever provizoriu efectuat de Engel si afectarea la o unitate disciplinara a lui Dona si Schul, excluzand deci arestul simplu aplicat lui Engel si van der Wiel, arestul agravat al lui de Wit si arestul agravat si tranzitoriu suferit de Dona si Schul.116

Curtea cerceteaza in continuare daca privarile de libertate constatate de ea se justifica din perspectiva vreuneia din exceptiile enumerate la paragraful 1 al art. 5. Ea judeca afectarea lui Dona si Schul la o unitate disciplinara (11 voturi pentru, 2 impotriva), ca fiind conforma alineatului a) al acestui paragraf, care autorizeaza detentia legala a unei persoane dupa condamnarea sa de catre un tribunal competent, dar apreciaza ca fiind contrar art. 5 & 1 arestul sever provizoriu suferit de Engel (9 voturi pentru, 4 impotriva): acestea din urma nu vizau nici sa garanteze executarea unei obligatii prescrise de lege (alineatul b)), nici sa-l aduca pe cel interesat in fata autoritatii judiciare competente (alineatul c)) si depaseau durata legala maxima.

604. - In al doilea rand, Curtea examineaza cauza in baza dreptului la un proces echitabil. In aceasta privinta era vorba sa se determine daca si in ce masura garantiile art. 6 se intind asupra procedurilor disciplinare militare. Limitandu-se la domeniul serviciului militar, Curtea analizeaza in detaliu chestiunea delicata a liniei care separa acuzatiile in materie penala si acuzatiile pur disciplinare. In esenta, ea decide ca statului nu-i este suficient sa califice o infractiune ca disciplinara pentru a o sustrage obligatiei fundamentale de a acorda un proces echitabil in materie penala. Curtea mentioneaza cateva criterii care permit sa se verifice daca o acuzatie data, careia statul ii atribuie un caracter disciplinar, trebuie totusi sa treaca drept penala. Natura insasi a infractiunii constituie un element cu greutate: daca un militar se afla in situatia de a i se reprosa o actiune sau o omisiune care incalca o norma juridica reglementand functionarea fortelor armate. In principiu, statul poate sa utilizeze contra acestuia mai degraba dreptul disciplinar decat dreptul penal. Gradul de severitate al sanctiunii la care se expune intra totusi si el in calcul; tin de materia penala privarile de libertate susceptibile sa fie aplicate cu titlu represiv, in afara de cele care prin natura, durata sau modalitatile lor de executare nu ar putea sa cauzeze un prejudiciu important. De Wit, Dona si Schul riscau o grea pedeapsa privativa de libertate in fata tribunalului competent - Inalta Curte Militara: afectarea la o unitate disciplinara. Spre deosebire de cele pentru care trebuiau sa raspunda Engel si van der Wiel, acuzatiile disciplinare aduse contra lor imbracau deci un caracter penal. Conventia nu obliga autoritatile olandeze sa urmareasca in fata Consiliului de Razboi pe cei trei petitionari, ci sa le acorde garantiile prevazute de art. 6, in cursul procedurii intentate efectiv contra lor. Apreciind ca superfluu sa cerceteze daca aceasta procedura avea legatura cu contestatiile referitoare la drepturi cu caracter civil, Curtea decide ca cei trei petitionari au beneficiat de diversele garantii ale art. 6, cu o exceptie: dezbaterile Inaltei Curti Militare au avut loc cu usile inchise si nu in public. Or, guvernul nu a pledat, iar din dosar nu rezulta ca ar fi existat una din situatiile in care art. 6 & 1 permite interzicerea accesului publicului si presei in sala de audieri. Asupra acestui punct precis, a existat deci incalcarea art. 6 & 1 (11 voturi pentru,2 impotriva).

605. - In al treilea rand, hotararea analizeaza revendicarile lui Dona si Schul in privinta libertatii de exprimare si de asociere. Recunoscand capedeapsa aplicata celor doi petitionari a reprezentat incontestabil o ingerinta in exercitiul libertatii lor de exprimare, Curtea subscrie la teza guvernului olandez potrivit careia era vorba de o masura necesara, intr-o societate democratica, pentru apararea ordinii in cadrul fortelor armate. Desigur, libertatea de exprimare garantata de art. 10 este valabila pentru militari la fel ca si pentru celelalte persoane care tin de jurisdictia statelor contractante, dar functionarea eficienta a unei armate nu poate fi conceputa fara reguli juridice destinate sa le impiedice a submina disciplina militara, indeosebi prin inscrisuri. Condamnati in virtutea unor

117

asemenea reguli, Dona si Schul nu au fost privati de libertatea lor de exprimare, ci numai sanctionati pentru ca au abuzat de aceasta. Curtea nu constata nici incalcarea art. 10 combinat cu art. 17 si 18. Ea trage aceeasi concluzie a absentei oricarei atingeri la libertatea de asociere a lui Dona si Schul (art. 11 & 1), ceea ce o dispenseaza de a se plasa in aceasta privinta pe terenul art.14,17 si 18.

606. - In sfarsit, Curtea apreciaza ca in privinta beneficierii de drepturile prevazute prin art. 5 & 1, art. 6 si 10 nu a existat discriminarea contrara prevederilor art. 14. in particular, diferentele, chiar inegalitatile existente in aceste domenii intre militari si civili nu se justifica prin faptul ca imperativele si conditiile vietii militare difera prin natura de cele ale vietii civile. Petitionarii se plangeau, de asemenea, de distinctii stabilite intre militarii de diferite grade in ceea ce priveste gama si modalitatile de executare a pedepselor disciplinare, dar Curtea decide ca ele pot fi dictate de catre un scop legitim: pastrarea disciplinei prin metode adaptate la fiecare din categoriile de militari.

607. - Referitor la incalcarile Conventiei constatate de catre ea in cazul celor patru petitionari, Curtea isi rezerva pronuntarea asupra chestiunii acordarii unei "satisfactii echitabile" (12 voturi pentru,1 impotriva).

608. - In unanimitate, Curtea acorda dlui Engel, care a fost privat de libertate in conditii contrare art. 5 & 1, o despagubire simbolica de 100 guldeni; ea respinge cererea de reparatie pecuniara formulata de dnii de Wit, Dona si Schul a caror cauza a fost audiata cu usile inchise de catre Inalta Curte Militara, contrar art.6 & 1.

Koenig c/ Germaniei (1978) 616. - Eberhard Konig, cetatean german nascut in 1918, imbratiseaza in 1949 profesia de medic specializat in otorinolaringologie. In 1960, el deschide la Bad Homburg (Hesse) o clinica pe care o exploateaza si o conduce el insusi. Proprietar al acesteia si singurul medic care lucreaza in ea, el efectueaza indeosebi operatii de chirurgie estetica.

La 12 aprilie 1967, prefectul de Wiesbaden ii retrage doctorului Konig autorizatia de a-si exploata clinica, la cererea Ordinului regional al medicilor. Acesta ii reproseaza ca nu ofera garantii suficiente pentru conducerea clinicii si ca ii lipsesc circumspectia si cunostintele necesare gestiunii tehnice si administrative. La 6 octombrie 1967, prefectul respinge contestatia formulata de catre medic la 13 iulie 1967. Acesta din urma introduce apel la 9 noiembrie in fata Tribunalului administrativ din Frankfurt si al patrulea complet de judecata al acestui tribunal ii respinge recursul la 22 iunie 1970.

La 12 mai 1971, prefectul din Darmstadt ii retrage doctorului Konig autorizatia exercitarii profesiei de medic si dispune executarea imediata a acestei decizii. Sprijinindu-se pe faptele constatate in 1964 (prima instantel) si in 1970 (apel) de catre tribunalele profesionale care l-au declarat pe doctorul Konig nedemn sa practice medicina, el apreciaza ca acesta din unna are un comportament nedemn si este lipsit de constiinta profesionala. In urma respingerii contestatiei sale din 18 mai 1971 de catre prefect, le 17 septembrie 1971, petitionarul face apel la 20 octombrie 1971 in fata Tribunalului administrativ din Darmstadt care, pentru ratiuni de competenta, trimite cauza la Tribunalul administrativ din Frankturt. Al 118

doilea complet de judecata al acestui tribunal respinge cererea petitionarului la 9 iunie 1976.

La 2 mai 1978, Curtea administrativa din Hesse confirma decizia celui de-al doilea complet de judecata al tribunalului din Frankfurt,insa la data adoptarii hotararii Curtii Europene, ea nu statuase inca asupra recursului medicului impotriva deciziei celui de-al patrulea complet de judecata al instantei din Frankfurt.

617. - In cererea sa din 3 iulie 1973 la Comisie, dr. Konig pretinde ca durata procedurilor in fata Tribunalului administrativ din Frankfurt depaseste "termenul rezonabil" despre care vorbeste art.6.& 1 din Conventie.

618. - Curtea era chemata sa decida daca art. 6 & 1 era aplicabil la procedurile angajate de dr. Konig si, in caz afirmativ, daca fusese respectat.

619. - In ceea ce priveste aplicabilitatea art. 6 & 1, guvernul german contesta avizul Comisiei. Curtea apreciaza ca pentru a sti daca o contestatie are ca obiect determinarea unui drept civil, conteaza numai caracterul dreptului in cauza: intereseaza mai putin ca procedurile privesc acte administrative emise de catre autoritatile competente in exercitiul puterii publice sau daca ele se desfasoara in fata tribunalelor administrative. Examinarea drepturilor invocate de dr. Konig - respectiv cel de a continua sa-si exploateze clinica si cel de a continua sa practice medicina - arata ca acestea imbraca un caracter privat; acest caracter nu s-a modificat nici printr-un control exercitat de catre autoritati in interesul sanatatii publice, nici prin responsabilitatea profesiei medicale in fata intregii societati. Conformandu-se jurisprudentei potrivit careia art. 6 & l acopera toate procedurile a caror solutionare este decisiva pentru drepturile si obligatiile private, Curtea decide in consecinta ca art. 6 & 1 este aplicabil procedurii referitoare la retragerea autorizatiei de a exploata clinica (15 voturi pentru, 1 impotriva) si la cea referitoare la retragerea autorizatiei de a practica medicina (14 voturi pentru,2 impotriva).

620. - Pentru a se asigura de respectarea art. 6 & 1, adica pentru a decide daca durata procedurii in fata tribunalului administrativ de la Frankfurt a fost rezonabila, Curtea ia in considerare complexitatea cazurilor, comportamentul doctorului Konig si atitudinea completului al doilea si al patrulea. Dupa ce a examinat in detaliu aceste elemente, ea a tras concluzia ca, in ciuda intarzierilor determinate de dificultatile instructiei si de comportamentul petitionarului, cauza principala a duratei trebuie cautata in desfasurarea procesuiui. In consecinta, ea decide ca in fiecare din cele doua proceduri a fost depasit "termenul rezonabil" si ca s-a incalcat art. 6 & 1 (15 voturi pentru, 1 impotriva).

621. - Curtea isi rezerva pronuntarea in chestiunea atribuirii eventuale a unei satisfactii echitabile doctorului Konig (unanimitate).

622. - Cu asistenta Comisiei, guvernul german si dr. Konig au incercat sa ajunga la o solutionare amiabila asupra cererilor acestuia din urma, dar in van.

Curtea apreciaza ca depasirea "termenului rezonabil" l-a mentinut pe dr. Konig, pe timpul intregii sale durate, intr-o "incertitudine prelungita". Aceasta era de natura sa-l intarzie prea mult timp in cautarea unei noi activitati; aceasta l-a lezat dupa toate aparentele, incitandu-l la amanarea pentru mai tarziu a vanzarii sau

119

inchirierii clinicii sale si l-a facut astfel sa piarda anumite ocazii; in sfarsit, ea a constituit o sursa de liniste permanenta si profunda care i-a cauzat prin ea insasi un prejudiciu moral. Apreciind in ansamblul lor si in echitate aceste elemente, dintre care nici unul nu se preteaza la un calcul, Curtea acorda petitionarului 30.000 DM (unanimitate).

623. - Ea recunoaste, de asemenea, doctorului Konig dreptul la rambursarea cheltuielilor (onorarii de avocat, cheltuieli personale) angajate ln recursurile sale la jurisdictiile germane care vizau desfasurarea mai rapida a procesului, ca si in fata orginelor Conventiei, in masura in care acestea s-au dovedit rezonabile. Suma de varsat cu acest titlu se ridica la 9.789,95 DM (unanimitate).

Airey c/ Irlandei (1979) 339. - Dna Johanna Airey, cetateana irlandeza nascuta in 1932, locuieste la Cork. Provenind dintr-o familie de conditie modesta, ea a inceput sa munceasca inca din tinerete ca vanzatoare. S-a maritat in 1953 si are patru copii dintre care cel mai mic este in ingrijirea sa. In iunie 1972 dl Airey, declarat anterior vinovat de violenta impotriva sotiei sale, este condamnat la plata unei amenzi si paraseste domiciliul conjugal in care nu mai revine niciodata.

Divortul, in sensul desfacerii formale a casatoriei, nu exista in Irlanda: este interzis de Constitutie. Sotii pot totusi sa fie dispensati de datoria de a coabita fie print-un act de separare incheiat intre ei, fie printr-o decizie de despartire in fapt pe care o poate pronunta numai Inalta Curte. Timp de circa opt ani, dna Airey a incercat in zadar sa-l faca pe sotul sau sa semneze un asemenea act. Din 1972, ea s-a straduit sa obtina o hotarare de despartire in fapt, invocand cruzimea fizica si mentala a sotului sau fata de copii. Ea a consultat mai multi avocati dar nu a lovit nici unul care sa accepte sa o reprezinte. Irlanda nu cunoaste asistenta judiciara pentru actiunile de separare in fapt, iar dna Airey nu avea suficiente resurse pentru a-si asuma ea insasi costul procedurii.

340. - Dna Airey a sesizat Comisia la 14 iunie 1973; ea sustinea, indeosebi, ca au fost incalcate mai multe articole din Conventie: art.6 & 1, pentru faptul ca, in practica, i s-a negat dreptul de a sesiza un tribunal pentru a cere despartirea in fapt, din cauza cheltuielilor de procedura prohibitive; art. 8, deoarece statul nu ofera o cale de atac in justitie accesibila pentru deciziile referitoare la drepturile si obligatiile decurgand din legislatia in materie familiala; art. 13 constand in aceea ca nici un recurs efectiv nu este deschis in fata unei instante nationale, contra incalcarilor de lege de care se plange; art. 14 combinat cu art. 6 & 1, caci se ajunge mai usor la o separatie judiciara a sotilor daca exista mijloace de a a plati decat in cazul contrar.

341. - Curtea incepe prin a transa doua chestiuni preliminare. Guvernul irlandez a sustinut ca, intr-adevar, Comisia ar fi trebuit sa declare inadmisibila plangerea atat pentru netemeinicia manifesta a acesteia cat si pentru ca dna Airey nu epuizase caile de recurs interne, asa cum cere art. 26 din Conventie.

Doua principii guverneaza materia: deciziile prin care Comisia retine plangerile sunt nerecurabile; o data sesizata, Curtea poate transa asupra chestiunilor de admisibilitate ridicate anterior in fata Comisiei. Din combinarea lor rezulta ca 120

aceste chestiuni nu sunt judecate de Curte in calitate de jurisdictie de apel: ea se limiteaza la a cerceta daca sunt indeplinite conditiile care o abiliteaza sa examineze fondul litigiului.

Invocand in fata Curtii lipsa manifesta de temeinicie a unei plangeri un guvern nu-i cedeaza in realitate o problema referitoare la aceste conditii; el pledeaza, in esenta, ca nu exista nici macar aparenta unei pretentii justificate impotriva statului reclamat. In consecintaa Curtea nu are competenta sa statueze asupra primului motiv preliminar (unanimitate).

In schimb, ea trebuie sa statueze asupra celui de-al doilea motiv, prezentat deja in fata comisiei, caci el poate pune probleme distincte de cea a temeiniciei pretentiei. El comporta doua elemente.

Mai intai, dupa cum a sustinut guvernul, dna Airey ar fi putut incheia cu sotul sau un acord de despartire in fapt sau sa ceara o "ordonanta de interdictie" sau o pensie alimentara. Cum recurgerea la aceste cai nu ar fi asigurat petitionarei accesul la justitie pentru a cere despartirea in fapt, Curtea respinge acest prim element (unanimitate).

Apoi, afirma guvernul, dna Airey ar fi putut sa compara in fata inaltei Curti, fara asistenta unui om al legii. Curtea europeana nu ar putea sa aprecieze daca facultatea de a-si apara singur cauza se analizeaza ca un recurs accesibil si adecvat, fara sa se pronunte in acelasi timp asupra valorii pretentiei privind art. 6 & 1 din Conventie. Astfel, Curtea a alaturat fondului si cel de-al doilea element preliminar (unanimitate).

342. - Asupra fondului afacerii si conformandu-se hotararii sale privind cazul Golder din 21 februarie 1975, Curtea releva mai intai ca art. 6 & 1 cuprinde dreptul dnei Airey de a avea acces la inalta Curte pentru a cere o separatie pe cale judiciara.

Ea raspunde, in continuare, diverselor argumente ale guvernului irlandez. In primul rand, aminteste Curtea, Conventia nu are ca scop sa apere drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective. Or, tinand seama de complexitatea procedurii si a problemelor juridice in joc, a chestiunilor probelor si a pasiunii suscitate de diferendele dintre soti, facultatea de a-si apara ea insasi propria cauza nu i-a oferit dnei Airey un drept efectiv de acces la justitie. Aceasta opinie este coroborata cu statistici care evidentiaza ca in fiecare din instantele de despartire in fapt, sesizate intre 1972 si 1978, reclamantul era reprezentat de un om al legii.

In al doilea rand, imprejurarea ca lipsa de acces la justitie de care se plange dna Airey ar decurge numai din situatia personala a acesteia - si nu dintr-o initiativa a autoritatilor - nu este hotaratoare. Un obstacol de fapt poate sa incalce prevederile Conventiei in aceeasi masura ca un obstacol juridic si anumite obligatii rezultand din Conventie cer uneori masuri pozitive din partea statului.

In sfarsit, desi Conventia nu contine nici o clauza privind asistenta judiciara in materie civila, art. 6 & 1 poate uneori sa oblige statul sa recurga la asistenta unui membru al baroului cand aceasta se dovedeste indispensabila. Contrar afirmatiei guvernului irlandez, nu rezulta totusi ca asistenta judiciara gratuita trebuie sa fie furnizata in orice contestatie privind un drept cu caracter civil. In primul rand,

121

facultatea de a-si apara cauza fara asistenta unui avocat poate, in unele cazuri, sa asigure accesul real la tribunal. In al doilea rand, instaurarea unui sistem de ajutor judiciar constituie un mijloc de a garanta acest acces, dar exista si altele, ca de exemplu simplificarea procedurii, si art. 6 & 1 lasa statului alegerea mijlocului de utilizat. De o maniera generala, Curtea refuza sa elimine o interpretare sau alta pentru simplul motiv ca ar risca sa se extinda asupra sferei drepturilor economice si sociale: aceasta sfera nu este despartita de domeniul Conventiei prin vreun obstacol de netrecut. Desi Conventia enunta, in esenta, drepturi civile si politice, unele dintre aceste drepturi au elemente de natura economica sau sociala in care se continua.

In lumina ansamblului acestor circumstante, Curtea trage concluzia ca dna Airey nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la Inalta Curte si ca s-a incalcat deci art. 6 & 1 (5 voturi pentru, 2 impotriva).

343. - Constatand ca dna Airey se plange, in esenta, de inactiunea statului, Curtea aminteste ca art. 8 poate sa creeze pentru acesta obligatii pozitive inerente respectului efectiv al vietii private sau familiale. A prevedea posibilitatea unei separari judiciare echivaleaza cu a recunoaste ca protectia vietii private sau familiale a sotilor cere uneori dezlegarea acestora de datoria de coabitare. Un respect efectiv al vietii private sau familiale obliga Irlanda sa faca acest mijloc accesibil, in mod efectiv atunci cand este cazul. Or, nu s-a intamplat astfel cu Johanna Airey, deoarece nu i s-a dat posibilitatea sa sesizeze Inalta Curte. Deci, ea a suferit o incalcare a art. 8 (4 voturi pentru, 3 impotriva).

344. - In afara de aceasta, Curtea a judecat ca inutila examinarea cazului din perspectiva art. 13 si 14 (4 voturi pentru, 3 impotriva).

345. - Cu titlu de satisfactie echitabila, dna Airey a solicitat accesul efectiv la un mijloc de a remedia situatia nascuta din esecul casatoriei sale, o compensatie pecuniara pentru durerea, suferinta si angoasa indurate si rambursarea cheltuielilor suportate. In unanimitate, Curtea a rezervat aceasta chestiune pentru o examinare ulterioara (unanimitate).

346. - In decembrie 1980, dna Airey accepta oferta guvernului irlandez de a i se rambursa cheltuielile rezonabile pe care le-ar suporta in fata jurisdictiilor naponale pentru a obtine o despartire judiciara in fapt. Curtea ia act de acest acord pe care il apreciaza ca echitabil (unanimitate).

347. - Pentru pierderile pe care le-ar fi antrenat mutarea sa din locuinta in 1977, dna Airey pretindea 1.500 lire irlandeze. Curtea nu apreciaza ca poate sa atribuie aceasta decizie de plecare din locuinta absentei accesului efectiv la Inalta Curte si respinge aceasta pretentie (unanimitate). Ea respinge, de asemenea, o alta reclamatie referitoare la cheltuielile facute in cursul procedurii in fata Comisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului: petitionara a beneficiat de asistenta judiciara gratuita in timpul acestei proceduri si nu dovedeste ca ar fi platit sau ar trebui sa plateasca un supliment de onorariu a carui rambursare sa o poata cere in baza art. 50 (unanimitate).

348. - In sfarsit, Curtea acorda dnei Airey 3.140 lire irlandeze pentru celelalte pretentii formulate, in legatura cu celelalte cheltuieli suportate, ca si pentru angoasa pe care aceasta a suferit-o (unanimitate). Guvernul irlandez s-a declarat

122

gata sa plateasca aceasta suma pe care Curtea a apreciat-o ca echitabila si rezonabila.

Campbell şi Fell c/ Regatului Unit (1984) 481. - In noiembrie 1973, dl John Joseph Campbell si parintele Patrick Fell sunt condanmati la zece si, respectiv, doisprezece ani de inchisoare; ei tin de o categorie de detinuti plasati sub o supraveghere deosebita. La 16 septembrie 1976, la inchisoarea Albany, gardienii intervin pentru a pune capat unei manifestatii de protest a sase detinuti, printre care si petitionarii; acestia din urma, ca si unii membrii ai personalului inchisorii, sunt raniti. Campbell si parintele Fell sunt acuzati de abateri disciplinare vizate de regulamentul penitenciar; comitetul de vizitatori al inchisorii le aplica sanctiuni comportand o pierdere substantiala a reducerii de pedeapsa acordata in mod normal pentru buna conduita. In septembrie si, respectiv, noiembrie 1976, parintele Fell si J. J. Campbell cer ministrului de interne autorizatia de a consulta un solicitor in legatura cu o eventuala actiune civila reteritoare la incident si la ranile suferite. Aceasta le este refuzata pana la finalizarea unei anchete interne asupra revendicarilor lor (februarie 1977 pentru parintele Fell si decembrie 1977 pentru J. J. Campbell). Autoritatile se opun, de asemenea, ca petitionarii sa fie supusi, la putin timp dupa incident, unui examen medical din partea unui medic independent. Dupa ce a obtinut permisiunea de a lua contact cu solicitorul sau, pana la 12 mai 1977, parintele Fell nu este autorizat sa-l si intalneasca in absenta unui gardian; la aceasta data i se permit asemenea intalniri, avand ca obiect plangerea sa la Comisie. In timpul sederii sale in inchisoare i se impun si cateva restrictii in privinta corespondentei.

482. - De la evenimentele aflate la originea cazului, regimul caruia iisunt supusi detinutii in Anglia si Tara Galilor in materie de corespondenta si vizite a cunoscut modificari importante, referitoare indeosebi la identitatea persoanei cu care detinutii pot sa corespondeze, din momentul in care ei pot sa caute consultatii juridice in legatura cu o procedura civila bazata pe tratamentul lor din inchisoare si pe conditiile in care se desfasoara vizitele solicitorilor.

483. - In cererile lor din 4 si 31 martie 1977 la Comisie, dl Campbell si parintele Fell pretind, intre altele, ca au fost condamnati de catre comitetul de vizitatori al inchisorii in urma unor acuzatii disciplinare, imbracand in fond un caracter "penal", fara sa fi putut face audiata cauza lor in maniera ceruta de art. 6 din Conventie, ca nu au putut consulta imediat solicitor-ul, facandu-se abstractie de dreptul lor de acces la un tribunal, drept consacrat de art. 6, si de dreptul lor la corespondenta, drept garantat de art. 8, ca nu au putut sa consulte un medic independent, ceea ce ar antrena o atingere suplimentara a drepturilor lor din art. 6.

484. - Curtea incepe prin a transa doua chestiuni preliminare. Guvernul britanic sustinea ca J.J. Campbell ar fi trebuit sa solicite un control judiciar al procedurii urmate in cazul sau, in fata comitetului de vizitatori; el admitea totusi ca un asemenea control nu era efectiv pentru unele revendicari. Constatand ca certiorari nu a devenit disponibil - ca urmare a unui reviriment al jurisprudentei engleze - decat in timpul procedurii din fata Comisiei, Curtea apreciaza ca ar fi nedrept sa traga concluzia inadmisibilitatii celorlalte

123

revendicari. Ea respinge deci exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne (unanimitate). Parintele Fell afirma, in ceea ce-l priveste, ca revendicarile sale in legatura cu procedura in fata comitetului de vizitatori, respinse de Comisie, erau de acum admisibile. Decizia Comisiei fiind fara apel, Curtea se declara necompetenta sa examineze teza (unanimitate).

485. - Abordand fondul, Curtea analizeaza procedura urmata in fata comitetului de vizitatori in cazul dlui Campbell. Urmaririle indreptate contra acestuia tineau de "materia penala" potrivit scopurilor Conventiei? In dreptul englez, deficientele reprosate (revolta si violentele grave asupra persoanei unui gardian) cadeau sub incidenta dreptului disciplinar, dar natura lor (gravitatea si paralela posibila cu legea penala) le imprima un aspect care nu coincidea exact cu cel al unei probleme de pura disciplina. In conceptia Curtii, natura si gradul de severitate atat al pedepsei la care s-a expus cat si al pedepsei suferite (pierderea unui mare numar de zile de reducere a pedepsei) fac ca acestea sa fie considerate ca "penale". Dl Campbell sustinea, de asemenea, ca procedura in fata comitetului nu respectase exigentele mai multor dispozitii ale art. 6. Asupra acestor revendicari Curtea ajunge la urmatoarele concluzii: - Avand in vedere atributiile de contencios si functiile de control ale comitetului, modul de desemnare si durata mandatului membrilor sai, nu exista nici un motiv sa se constate ca acest comitet nu este un tribunal "independent" (unanimitate); - Comitetul este si un "tribunal impartial"; nu exista nici un motiv de indoiala in privinta impartialitatii individuale a membrilor sai si nu s-a demonstrat ca nu s-au respectat criteriile obiective de impartialitate (unanimitate); - Lipsa audierilor publice se justifica prin considerente de ordin public si prin chestiuni de securitate pe care o asemenea organizare le-ar fi pus in joc si deci nu s-a incalcat art. 6 (4 voturi pentru, 3 impotriva); - Faptul ca acest comitet nu a facut publica decizia (5 voturi pentru, 2 impotriva); - Imposibilitatea dlui Campbell de a consulta un solicitor inaintea audientei comitetului si de a fi reprezentat de avocat era contrara art. 6 (5 voturi pentru, 2 impotriva); - Nimic nu dovedeste ca nu s-a audiat cauza dlui Campbell "in mod echitabil", ca el nu a fost informat corect de acuzatia adusa contra lui, ca nu s-a bucurat de drepturi in ceea ce priveste martorii si ca nu s-a respectat prezumtia de nevinovatie (unanimitate).

486. - Curtea constata apoi ca intarzierea autorizarii petitionarilor de a obtine consultanta juridical pentru actiunea privind ranile suferite constituia o ingerinta in dreptul lor la secretul corespondentei, care nu era necesara intr-o societate democratica si deci incalca prevederile art. 8 (unanimitate).

487. - In al treilea rand, ea impartaseste opinia Comisiei potrivit careia refuzul de a-l lasa pe parintele Fell sa consulte, in particular, pe solicitor aduce atingere dreptului de acces la un tribunal, incalcand art. 6 & 1 si ca este inutil sa examineze daca s-a incalcat si art. 8 (unanimitate).

488. - Deoarece petitionarii nu au revenit asupra chestiunii accesului la un medic independent, Curtea nu a examinat acest aspect.

124

489. - In ceea ce priveste refuzul de a-l autoriza pe parintele Fell sa corespondeze cu anumite persoane, aceasta constituia o ingerinta in dreptul la respectul corespondentei care nu este necesara intr-o societate democratica si prin acest fapt incalca art. 8 (unanimitate),

490. - Ramanea un ultim punct: se deschidea oare un recurs efectiv pentru parintele Fell in Marea Britanie, referitor la prezentarea revendicarilor sale in baza art. 8, cu privire la restrictiile accesului la consultanta si la corespondenta sa personala ? Curtea a luat in considerare diferitele mijloace posibile (cerere la comitetul de vizitatori, demers pe langa mediatorul parlamentar pentru problemele administrative, sesizarea jurisdictiilor engleze si cerere la ministrul de interne) si a tras concluzia absentei unui asemenea recurs. Art. 13 a fost deci incalcat (unanimitate).

491. - Statuand in baza art. 50, Curtea respinge cererile de daune interese "generale" ale dlui Campbell si ale parintelui Fell si pe cele "speciale" ale primului, fie pentru ca nu exista nici o legatura de cauzalitate intre incalcarile constatate si prejudiciul pretins, fie pentru ca petitionarii nu au dovedit ca au suferit vreun prejudiciu, fie deoarece constatarea incalcarilor Conventiei constituie prin ea insasi o satisfactie echitabila adecvata (unanimitate).

Ozturk c/ Germaniei (1984) 770. - Dl Abdulbaki Ozturk, de nationalitate turca, nascut in 1934, locuieste in Germania. In ianuarie 1978 el loveste cu autoturismul sau o alta masina cauzand un prejudiciu de aproape 5 000 DM. La 6 aprilie autoritatea competenta din Heilbronn ii aplica o amenda de 60 DM pentru infractiune la Codul rutier, in virtutea legii asupra contraventiilor administrative. El ataca aceasta decizie in fata tribunalului cantonal din Heilbronn, dar declara ca se desisteaza la sfarsitul unei audieri la care a fost asistat de un interpret. Tribunalul pune in sarcina sa cheltuielile de procedura, inclusiv cheltuielile de interpret (63,90 DM).

771. - In cererea adresata Comisiei, dl Ozturk se plange ca a fost obligat sa plateasca cheltuielile de interpret, ceea ce ar fi contrar art. 6 & 3 e) din Conventie.

772. - Potrivit guvernului german, art. 6 & 3 e) nu se aplica in speta: petitionarul nu era "acuzat" de o infractiune penala deoarece incalcarea savarsita de catre el se analizeaza ca o contraventie administrativa. Raspunzand acestei teze, contestata de petitionar si de Comisie, Curtea reafirma autonomia notiunii de materie penala in sensul Conventiei, apoi cerceteaza daca respectiva contraventie tinea sau nu de materia amintita. In dreptul german, fapta reprosata dlui Ozturk - nerespectarea art. 1 & 2 din regulamentul referitor la circulatia rutiera - avea caracterul unei contraventii administrative. Curtea subliniaza totusi ca in Germania intre dreptul penal si dreptul administrativ nu exista o bariera clara si ca in orice caZ, indiciile furnizate de dreptul intern al statului reclamat nu au decat o valoare relativa. Natura insasi a infractiunii, considerata si ea in raport cu cea a sanctiunii corespunzatoare, reprezinta un element de apreciere de cea mai mare greutate. In aceasta privinta, Curtea recunoaste ca legislatia asupra contraventiilor administrative marcheaza o etapa importanta in istoria reformei dreptului penal german si ca inovatiile nu se reduc la o simpla schimbare de denumire. Ea constata totusi mai multe elemente: potrivit sensului obisnuit al termenilor, tin in general de dreptul penal infractiunile ai caror autori se expun la

125

pedepse destinate sa exercite indeosebi un efect disuasiv si care constau de obicei in masuri privative de libertate si in amenzi; o incalcare de genul celei a dlui Ozturk continua sa fie de domeniul dreptului penal in marea majoritate a statelor contractante; modificarile rezultate din legislatia germana se refera in esenta la procedura si la o gama de infractiuni limitate de acum inainte la amenda caracterul general al normei si scopul, in acelasi timp preventiv si represiv ai sanctiunii, sunt suficiente pentru a stabili, in baza art. 6, natura penaia a infractiunii litigioase. Fara indoiala, in cazul de fata era vorba de o infractiune usoara, dar nimic nu da de gandit ca infractiunea penala in sensul Conventiei implica in mod necesar o anumita gravitate. In afara de aceasta, ar fi contrar obiectului si scopului art. 6 sa se permita unui stat de a sustrage prevederilor acestui text o intreaga categorie din infractiuni pentru motivul ca sunt considerate ca usoare. Astfel Curtea trage concluzia aplicabilitatii art. 6 & 3 e) (13 voturi pentru, 5 impotriva).

Ea precizeaza ca nu rezulta ca sistemul german este pus in cauza in principiul sau. Avand in vedere numarul mare de infractiuni usoare, indeosebi in domeniul circulatiei rutiere, un stat contractant poate avea motive serioase sa-si scuteasca jurisdictiile de grija de a le urmari si reprima. Incredintarea acestei sarcini autoritatilor administrative nu contravine prevederilor Conventiei atat timp cat cel in cauza poate sa sesizeze un tribunal oferind garantiile art.6, in legatura cu orice decizie luata astfel impotriva sa.

773. - In baza hotararii sale Luedicke, Belkacem si Koc din 28 noiembrie 1978, Curtea decide ca hotararea incriminata a tribunalului cantonal din Heilbronn a incalcat art.6 & 3 e) (12 voturi pentru,6 impotriva).

774. - Ea rezerva pronuntarea asupra chestiunii satisfactiei echitabile si o trimite camerei constituite initial pentru examinarea cazului si care s-a desesizat in mai 1983 in favoarea plenului Curtii (unanimitate).

775. - Dl Ozturk solicita rambursarea cheltuielilor de interpret in fata Tribunalului cantonal din Heilbronn (63,90 DM) si a onorariilor de avocat in fata organelor Conventiei (3 000 DM). Curtea respinge aceste cereri, prima pentru ca aceste cheltuieli au fost preluate in sarcina de catre o companie de asigurari si ca nu este cazul de restituire, a doua deoarece cel in cauza nu a furnizat nici precizarile nici actele justificative, desi a fost invitat sa o faca (unanimitate).

Van Marle ş.a. c/ Olandei (1986)

356. - Cetatenii olandezi Germen van Marle, Johannes van Zomeren, Johannes Flantua si Roelof Hendrik de Bruijin exercita de la date diferite, cuprinse intre 1941 si 1950, activitati de expert contabil. In 1974 ei solicital inmatricularea lor ca experti contabili autorizati, in conformitate cu clauzele tranzitorii ale Legii din 13 decembrie 1972 privind organizarea acestei profesii. Cererile lor sunt respinse in 1977 de catre comisia de admitere a carei comisie de recurs confirma deciziile in 1978 (pentru trei dintre petitionari) si in 1979 (pentru al patrulea).

357. - Germen van Marle sesizeaza Comisia la 10 ianuarie 1979, Johannes van Zomeren si Johannes Flantua la 20 iunie 1979, Roelof Hendrik de Bruijin la 17 iulie 1979. Potrivit acestora, deciziile litigioase priveau corltestatii asupra 126

"drepturilor cu caracter civil" care nu au fost transate in mod echitabil si public de un tribunal independent si impartial cum cere art. 6 & 1 din Conventie; in afara de aceasta, deciziile respective aduceau atingere dreptului lor la respectul bunurilor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 al Conventiei.

358. - Mai intai, Curtea examineaza pretentiile privind art. 6 & 1 din Conventie. Statuand asupra aplicabilitatii acestei dispozitii - negata de catre guvernul olandez si de catre Comisie -, ea arata ca petitionarii apreciaza ca au indeplinit conditiile cerute de lege pentru inmatricularea lor. Respingandu-li-se cererile la comisia de admitere, ei au sesizat comisia de recurs si a aparut un litigiu referitor la dreptul pe care il revendicau.

Dupa ce a amintit principiile care se degajeaza din jurisprudenta sa, Curtea a analizat obiectul litigiului adus in fata comisiei de recurs. Acesta din urma are in competenta verificarea legalitatii procedurii in fata comisiei de admitere si reexaminarea indeplinirii de catre candidati a conditiilor prevazute de lege pentru inmatriculare.

In primul caz, aspectele care prin natura lor se preteaza la o decizie jurisdictionala si la examinarea unei "contestatii" in cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere si viciile de procedura. Petitionarii nu au pretins totusi neregularitati de acest tip.

In cel de-al doilea caz, petitionarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdictionala: in esenta, ei au reprosat comisiei de admitere de a le fi judecat gresit competentele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunostintelor si experientei necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedura se insoteste cu un examen de tip scolar sau universitar si se indeparteaza atat de mult de la sarcina normala a judecatorului incat garantiile prevazute de art. 6 nu ar putea viza litigii intr-o asemenea materie.

Nefiind deci o "contestare" in sensul art. 6, acesta nu este in consecinta aplicabil in speta (11 voturi pentru, 7 impotriva).

359. - De asemenea, petitionarii s-au pretins victime ale unei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1; ei au afirmat ca deciziile comisiei de recurs diminuasera veniturile si valoarea intreprinderilor. Curtea apreciaza ca dreptul revendicat ar putea fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de art. 1. Intr-adevar, clientela se analizeaza ca o valoare patrimoniala, deci ca un bun in sensul primei fraze a art. 1 care s-ar aplica (16 voturi pentru, 2 impotriva).

Refuzul inmatricularii a alterat profund conditiile activitatii profesionale a petitionarilor si a antrenat o diminuare a veniturilor lor, a valorii clientelei si, mai general, a intreprinderii acestora. Deci, a existat o ingerinta in dreptul lor la respectul bunurilor. Totusi, aceasta s-a aratat a fi justificata caci legea urmarea un scop de interes general, iar un echilibru just intre mijloacele utilizate si scopul vizat era asigurat indeosebi prin existenta unui regim tranzitoriu. Curtea a tras astfel concluzia absentei incalcarii art. 1 al Protocolului nr. 1 (unanimitate).

127

Barbera, Messegue şi Jabardo c/ Spaniei (1988) 553. - In urma unui atentat mortal asupra unui om de afaceri catalan, dnii Francesco-Xavier Barbera, Antonino Messegue si Ferran Jabardo sunt arestati la Barcelona In 1980. In timpul retinerii lor, semneaza o declaratie recunoscand participarea la atentat. Ei retracteaza apoi marturisirile facute in fata judecatorului de instructie pretinzand ca au facut obiectul unor tratamente necorespunzatoare.

Dupa audierea din 12 ianuarie 1982, sectia I penala a jurisdictiei competente, Audiencia Nacional ii condamna la 15 ianuarie 1982 pe dnii Barberci si Messegue la treizeci de ani de recluziune pentru asasinat, iar pe dl Jabardo la doisprezece ani si o zi pentru complicitate la asasinat. Cei interesati formuleaza recursuri in casare la Tribunalul Suprem, dar fara succes, cu exceptia dlui Jabardo, a carui pedeapsa este redusa la sase ani de inchisoare pentru colaborare cu bande inarmate. La 20 aprilie 1983, Tribunalul Constitutional declara inadmisibile recursurile amparo introduse de catre acestia.

554. - In cererile lor din 22 iulie 1983 la Comisie, dnii Barbera, Messegue si Jabado afirma indeosebi ca au fost condamnati fara alte probe decat cele care le-au fost smulse prin tortura; ei invoca art. 6 & 1 si 2 din Conventie. Ei sustin, de asemenea, incalcarea art. 3, 5 & 1, art.8 & 1, art. 9 & 1 si art. 14.

555. - Fata de art. 6 & 1, revendicarile petitionarilor vizau impartialitatea Audiencia Nacional si echitatea procesului. Asupra primului punct ei s-au referit la schimbarea componentei Audiencia Nacional fara preaviz, cu prilejul audierii din 12 ianuarie 1982, la orientarile politice ale presedintelui inlocuitor si la atitudinea sa din timpul dezbaterilor. In ceea ce priveste schimbarea componentei fara preaviz, Curtea respinge mai intai o exceptie de neepuizare a cailor de recurs interne, prezentata de guvernul spaniol (unanimitate): asupra acestui aspect este incidenta decaderea din termen, deoarece exceptia nu a fost prezentata in fata comisiei, si tardivitate pentru ca ea nu a fost formulata in fata Curtii decat cu prilejul audierii. Pe fond, Curtea considera ca circumstantele schimbarii componentei instantei nu apar ca fiind de natura sa puna la indoiala impartialitatea tribunalului, dar ca trebuie cercetat daca schimbarea amintita a avut incidente asupra caracterului echitabil al procesului. Cat despre revendicarile referitoare la presedintele inlocuitor, Curtea admite o exceptie preliminara a guvernului (unanimitate): petitionarii nu au epuizat caile de recurs interne, deoarece ei nu au protestat, in numele unei adversitati manifeste, contra atitudinii pretins ostile a presedintelui inlocuitor din timpul dezbaterilor.

556. - Cea de-a doua categorie de revendicari in baza art. 6 & 1 aveau ca obiect echitatea procedurii, petitionarii criticand in mai multe privinte conditiile de desfasurare ale procesului in prima instanta. Curtea arata ca termenii declaratiei spaniole de acceptare a dreptului de recurs individual - care au efect incepand de la 1 iulie 1981 - o impiedica sa examineze ea insasi faza anterioara acestei date, dar nu si sa ia in considerare ansamblul procedurii pentru a aprecia caracterul echitabil al acesteia din urma.

557. - Pe motiv de decadere din termen si, in parte, pentru tardivitate sau netemeinicie, Curtea respinge o exceptie de neepuizare a cailor de recurs interne, ridicata de catre guvern, in legatura cu mai multe din diversele puncte in discutie

128

(unanimitate si pentru unul din aspectele in discutie, 17 voturi pentru, 1 impotriva.)

558. - Ramanea de examinat temeinicia revendicarilor. In principiu competenta, aprecierea elementelor de proba admise revine jurisdictiilor interne, dar cercetarea caracterului echitabil al procedurii in ansamblul ei inclusiv a modului de prezentare a mijloacelor de proba in acuzare sau in aparare, revine Curtii. a) Transferul acuzatilor la Madrid

559. - Incarcerati la Barcelona, petitionarii au fost transferati la Madrid in noaptea de 11/12 ianuarie 1982; ei sosesc in capitala dimineata, cu cateva ore inainte de inceperea audierilor. Aici este vorba de un fapt regretabil prin el insusi, care le slabeste pozitia intr-un moment crucial in care aveau nevoie de toate mijloacele pentru a se apara, indeosebi pentru a face fata interogatoriului si pentru a se consulta in mod eficient cu avocatii lor. b) Inlocuirea presedintelui si a unui alt magistrat

560. - Aceste inlocuiri fara preaviz au luat apararea prin surprindere deoarece aceasta se putea teme in mod legitim ca noul presedinte cunoaste prea putin o cauza complexa al carei dosar de instructie, de 1600 pagini, era de o importanta extrema pentru proces. In special, noul presedinte nu participase la o reuniune pregatitoare tinuta la 11 ianuarie; el nu a avut posibilitatea examinarii complete a probelor in timpul dezbaterii; deliberarile trebuiau sa se desfasoare imediat dupa dezbateri sau cel mai tarziu a doua zi, iar Audiencia Nacional trebuia sa decida in trei zile, ceea ce a si facut. c) Desfasurarea audierii din 12 ianuarie 1982 in fata Audiencia Nacional si administrarea probelor

561. - Cum exista o legatura directa intre timpul scurt afectat dezbaterilor - numai o zi - si problema pusa de modul in care probele au fost administrate la audiere, Curtea a examinat aceste doua chestiuni impreuna. In domeniul penal, problema adrministrarii probelor trebuie sa fie avuta in vedere conform && 2 si 3 din art. 6. Paragraful 2, care consacra principiul prezumtiei de nevinovatie, reclama, intre altele, ca sarcina probelor sa revina acuzarii si ca dubiul sa profite acuzatului. In afara de aceasta, acuzarii ii revine obligatia de a arata invinuitului care sunt acuzatiile carora le va face obiectul si de a oferi probe suficiente pentru a intemeia o declaratie de vinovatie. In speta, in concluziile sale provizorii, ministerul public a dat versiunea sa asupra faptelor pe care le-a calificat si a enumerat probele a caror producere a cerut-o - inclusiv cele 1 600 de pagini ale dosarului - dar fara sa precizeze in detaliu pe care elemente se sprijinea in privinta acuzatiilor, ceea ce a ingreunat sarcina apararii. Combinat cu & 3, & 1 al art. 6 obliga intre altele statul sa asigure acuzatului dreptul la aparare, el insusi sau cu asistenta unui avocat, si sa-i permita sa interogheze sau sa puna sa fie audiati martorii acuzarii. Acest din urma drept nu implica numai un echilibru intre acuzare si aparare; el reclama, de asemenea, ca audierea martorilor sa fie in general in contradictoriu. In afara de aceasta, elementele de proba trebuie sa fie produse, in principiu, in fata acuzatului cu prilejul unei audiente publice si in vederea unei dezbateri in contradictoriu.

562. - Curtea arata ca audierea din 12 ianuarie 1982 a inceput prin interogarea petitionarilor care au negat orice participare la atentatul in chestiune. Audiencia Nacional a audiat apoi unul din cei trei martori directi ai atentatului, care nu i-a recunoscut pe acuzati, si zece din martorii propusi de aparare; aceste audieri au

129

fost conform cu & 1 combinat cu & 3 lit. d) din art. 6, deoarece ele s-au desfasurat intr-o audiere publica si in contradictoriu.

563. - In ceea ce priveste probele scrise - inclusiv dosarul de instructie - partile au consimtit sa treaca peste lectura lor, utilizand formula 'por reproducida'; in consecinta o mare parte din probe au fost sustrase controlului publicului. Folosirea acestei formule arata ca apararea accepta absenta lecturii publice a elementelor dosarului, dar nu se poate deduce ca ea a consimtit sa nu le conteste in masura in care acuzarea se baza pe ele, dupa cum o confirma recursurile ulterioare ale condamnatilor la Tribunalul suprem si la Tribunalul constitutional. Toate piesele dosarului fiind introduse in procedura cu prilejul audierilor, Curtea a cercetat daca ele au fost stranse intr-un mod care sa garanteze un proces echitabil. In Spania, inculpatul poate sa intervina in timpul instructiei, asistat de avocatul sau, in actele de procedura care il privesc. Totusi, in speta, instructia a inceput cu mult inainte de arestarea petitionarilor la 14 octombrie 1980 si ei nu au putut sa joace nici un rol in aceasta pana la data arestarii. Dupa aceasta data, ei nu au putut sa participe decat la un act de procedura, audierea lor de catre un magistrat instructor la Barcelona, la 22 ianuarie 1981, cu mai putin de o luna inainte de data incheierii anchetei. Acest scurt interval de timp i-a impiedicat in practica sa formuleze in cunostinta de cauza propunerile de probe pentru acest stadiu al procedurii. Ministerul public nu a prezentat nici el mai multe probe in acea perioada. Curtea arata dificultatile practice decurgand din faptul ca acuzatii si avocatii lor se gaseau la Barcelona, in timp ce judecatorul de instructie se achita de sarcinile lui la Madrid. Ea a tras concluzia ca lacunele observate in timpul procesului nu au fost compensate prin garantii de procedura in timpul instructiei. Printre elementele dosarului figurau declaratiile dlui Martinez Vendrell, prima persoana care i-a acuzat pe petitionari. Poate parea regretabil ca nu a putut fi asigurata prezenta sa la audierea din 12 ianuarie 1982, dar statul nu poarta raspunderea acestui fapt, deoarece persoana respectiva a fugit, iar politia nu a reusit sa o gaseasca. Audiencia Nacional nu dispunea decat de textul declaratiilor pe care acesta le facuse in cadrul urmaririlor deschise contra lui si in care petitionarii nu au putut sa intervina. Martinez Vendrell fusese eliberat inainte de arestarea lor in octombrie l980, dar judecatorul de instructie nici macar nu a incercat sa-l audieze dupa aceasta data. Faptul ca petitionarii ar fi putut si ei sa ceara audierea lui nu inlatura raspunderea judecatorului de instructie in aceasta privinta. In general, ei nu au avut niciodata posibilitatea sa intrebe vreo persoana a carei marturie capitala fusese primita in absenta lor si considerata ca fiind citita in timpul audierii. Cat despre declaratiile acuzatilor, marturisirile lor la politie, obtinute in timpul unei lungi perioade de retinere facute in secret si fara asistenta unui avocat, impune rezerve din partca Curtii; apararea s-a straduit sa le combata sustinand exercitarea unor rele tratamente. In afara de aceasta, Barbera si Jabardo nu au beneficiat de asistenta unui avocat in timpul primelor lor declaratii in fata judecatorului de instructie din Barcelona, iar din dosar nu rezulta ca acestia au renuntat la aceasta asistenta. In sfarsit, judecatorul de instructie din Madrid nu i-a audiat niciodata personal pe acuzati; el actionase prin comisie rogatorie.

564. - De altfel, armele, obiectele si documentele descoperite la petitionari nu au fost prezentate in timpul dezbaterilor si apararea nu a putut sa discute in mod efiicient autenticitatea si pertinenta.

130

565. - Curtea a tras concluzia ca procedura, luata in ansamblul sau, nu a raspuns exigentelor unui proces echitabil si public. Asadar, a existat incalcarea art. 6 & 1 (10 voturi pentru, 8 impotriva).

566. - Potrivit Curtii, din dosar nu rezulta ca in timpul procedurii Audiencia Nacional sau magistratul care a prezidat-o au luat decizii sau atitudini care sa arate ca Barbera si Messegue erau vinovati. Deci art. 6 & 2 nu a fost incalcat (unanimitate).

567. - Apreciind ca problema aplicarii art. 50 nu se gaseste in stare de Judecata, Curtea isi rezerva pronuntarea (unanimitate).

568. - La 4 aprilie 1989, petitionarii informeaza grefierul de introducerea la 30 martie la Audiencia Nacional a unui recurs in anulare a hotararii prin care au fost condamnati si roaga Curtea sa suspende procedura referitoare la aplicarea art. 50. Presedintele consimte la aceasta cerere la 20 septembrie 1989. Evolutia procedurii interne de la hotararea la capitolul principal a Curtii a fost marcata indeosebi de urmatoarele aspecte: -la 29 iunie 1989, printr-o decizie pronuntata de Audiencia Nacional s-a transmis dosarul la sectia penala a Tribunalului suprem, dupa ce aceasta s-a declarat necompetenta, a ordonat amanarea executarii pedepselor aplicate petitionarilor prin hotararea din 15 ianuarie 1982 si a dispus punerea lor imediata in libertate; -la 14 iulie 1989, printr-o decizie pronuntata de Audiencia Nacionals-a conditionat eliberarea de obligatia prezentarii in fata judecatorului de doua ori pe luna si de interdictia parasirii teritoriului spaniol; -la 4 aprilie 1990, printr-o hotarare a Tribunalului suprem care respinge recursul in anulare introdus de petitionari si desfiintand suspendarea executarii pedepsei lor; -la 5 apnlie 1990 printr-o decizie data de Audiencia Nacional s-a dispus reincarcerarea petitionarilor; -la 20 iulie 1990, printr-o hotarare a Tribunalului constitutional s-asuspendat executarea hotararii Tribunalului suprem din 4 aprilie 1990 si s-a decis punerea in libertate a petitionarilor in conditiile prevazute prin decizia data de Audiencia Nacional; -la 16 decembrie 1991, printr-o hotarare a Tribunalului constitutional s-a anulat hotararea Tribunalului suprem admitandu-se cererea petitionarilor din 30 martie 1989 si s-a dispus redeschiderea procesului in fata Audiencia Nacional; -la 30 octombrie 1993, printr-o hotarare - devenita definitiva- Audiencia Nacional ii achita pe petitionari din lipsa de probe suficiente.

569. - Curtea nu ignora importanta deciziei Tribunalului constitutional din 16 decembrie 1991, in ceea ce priveste executarea hotararilor de la Strasbourg, nici eforturile jurisdictiilor spaniole, indeosebi ale Audiencia Nacional pentru a asigura garantiile necesare, in cea de-a doua procedura. Ea constata ca solutionarea procedurilor interne posterioare hotararii la capitolul principal a Curtii si indeosebi verdictul final de achitare au fost favorabile celor in cauza, mai cu seama pentru reputatia lor, si ca eliberarea condamnatilor a fost facuta inca din 1990 chiar inainte de achitarea lor. Curtea admite ca probele administrate la prima audiere, in special proba cu martori, nu erau disponibile pentru cea de-a doua audiere. Ea nu ar putea sa faca speculatii asupra solutionarii procedurilor in chestiune, din anul 1982, daca nu s-ar fi incalcat Conventia. Totusi, mentinerea in inchisoare a petitionarilor a fost

131

consecinta directa a procesului care, in opinia Curtii, a incalcat Conventia. In plus, in lumina hotararii definitive pronuntate de Audiencia Nacional la 30 octombrie 1993, nu se poate presupune decat ca solutia nu ar fi fost mai favorabila petitionarilor, chiar daca primul proces ar fi fost condus in respectul prevederilor Conventiei. Oricum ar fi, acestia au suferit o pierdere reala de sanse pentru a se apara cum a dorit-o art. 6 si de a ajunge astfel la un rezultat mai favorabil. Asadar, intre prejudiciul pretins de petitionari si incalcarea Conventiei a existat o legatura de cauzalitate manifesta. Prin forta lucrurilor, punerea in libertate si achitarea, care au urmat, nu puteau sa constituie in sine o "restitutio in integrum" sau o reparatie completa a prejudiciului cauzat de detentia lor. Curtea constata ca in dreptul spaniol exista o cale de recurs permitand obtinerea de reparatii in caz de functionare anormala a justitiei. Totusi, ea nu considera ca este obligata sa amane hotararea asupra revendicarilor formulate de petitionari. Daca li s-ar cere acestora, a treia oara, sa epuizeze caile interne de recurs, pentru a putea obtine o satisfactie echitabila din partea Curtii, lungimea totala a procedurii n-ar fi compatibila cu o protectie eficienta a drepturilor omului.

570. - In ceea ce priveste sumele reclamate pentru lipsa beneficiului si privarea de perspective profesionale, Curtea apreciaza ca trebuie sa le atribuie petitionarilor despagubire pe baza cifrelor avansate de catre acestia in 1987. Pe de alta parte, la fel ca si constatarea de catre Curte a unei incalcari a Conventiei deciziile julisdictiilor spaniole posterioare hotararii pe probleme financiare de la Strasbourg repara intr-o anumita masura prejudiciul moral al petitionarilor. Acestea nu pot insa elimina complet prejudiciul suferit in aceasta privinta. Curtea atribuie 8.000.000 pesetas dlui Barbera, 8.000.000 dlui Messegue si 4.000.000 dlui Jabardo pentru ansamblul pretentiilor in materie (13 voturi pentru, 3 impotriva).

571. - In privinta cheltuielilor de judecata si taxe, Curtea noteaza ca realitatea acestora nu se preteaza la controversa. In schimb, ea impartaseste indoielile guvernului cu privire la necesitatea vizitelor lunare ale avocatiior la clientii lor incarcerati, fara a le exclude in totalitate. In sfarsit, ea apreciaza ca excesive majorarile aplicate cererilor pecuniare prezentate in diferite etape ale procedurii pentru a tine seama de cresterea indicelui preturilor de consum. Statuand in echitate, Curtea aloca tuturor petitionarilor 4.500.000 pesetas din care urmeaza sa se scada 5.876 FF deja platiti de catre Consiliul Europei cu titlul de asistenta judiciara (unanimitate).

Borgers c/ Belgiei (1991) 573. - Avocatul belgian Andre Bolgers este condamnat la 19 mai 1982, de catre Curtea de apel din Anvers, la sase luni de inchisoare si 40.000 FB amenda pentru fals si uz de fals in inscrisuri. La 20 martie 1984, Curtea de casatie anuleaza aceasta decizie si trimite cauza la Curtea de apel din Grand; conform practicii belgiene, la deliberari a asistat un avocat general. La 14 noiembrie 1984, Curtea de apel din Grand apreciaza si ea ca petitionarul este vinovat si ii aplica o pedeapsa identica. La 18 iunie 1985 un nou recurs este respins de catre Curtea de casatie si, cu aceasta ocazie, la deliberari a asistat acelasi avocat general.

574. - In fata Comisiei, sesizata la 5 decembrie 1985, dl Borgers invoca indeosebi art. 6 & 1 din Conventie; el critica participarea la deliberari a unui 132

avocat general de pe langa Curtea de casatie. Apoi, se plange si de faptul ca nu ar fi putut sa raspunda nici la concluziile acestui magistrat, nici sa aiba ultimul Cuvant la audierea din 18 iunie 1985.

575. - Curtea arata mai intai ca isi pastreaza intreaga lor valabilitate constatarile deciziei sale in cazul Delcourt din 17 ianuarie 1970, in privinta independentei si impartialitatii Curtii de casatie belgiene si a parchetului sau. Ea nu observa nici o incalcare a Conventiei sub acest aspect.

576. - Ea cerceteaza apoi daca procedura litigioasa a respectat si drepturile apararii si principiul egalitatii armelor, elemente ale notiunii mai largi de proces echitabil. Aceasta notiune a cunoscut in jurisprudenta Curtii o evolutie dintre cele mai notabile, marcata in particular de importanta atribuita aparente lor si de sensibilitatea crescuta a publicului la garantiile unei bune justitii. In aceasta privinta, Curtea noteaza: chiar daca nu exista nici o indoiala asupra obiectivitatii cu care parchetul de pe langa Curtea de casatie se achita de functiile sale, opinia sa nu ar putea trece drept neutra din punctul de vedere al partilor in instanta; recomandand admiterea sau respingerea recursului unui acuzat, magistratul Ministerului Public devine aliatul sau adversarul obiectiv al acestuia. In cea de-a doua ipoteza, art. 6 & 1 impune respectarea drepturilor apararii si a principiului egalitatii armelor. Dl Borgers nu a putut in nici un moment sa raspunda concluziilor avocatului general cu care s-a terminat audierea din 18 iunie 1985: inainte, el nu le cunostea continutul, dupa aceea legea l-a impiedicat. Nu se observa ce justifica asemenea restrictii ale drepturilor apararii. In conditiile in care concluziile ii erau defavorabile, acuzatul avea un interes sigur de a putea sa le discute inainte de incheierea dezbaterilor. Faptul ca numai chestiunile de drept tin de competenta Curtii de casatie nu schimba nimic in aceasta problema. Apoi si indeosebi, dezechilibrul s-a accentuat si prin faptul participarii la deliberare a avocatului general, cu vot consultativ. Chiar daca aceasta asistenta s-ar fi limitat la chestiuni de forma, acest magistrat ar parea ca dispune, in mod legitim in instanta consiliului de o ocazie suplimentara de a-si sprijini concluziile de respingere a recursului, la adapost de contrazicerea petitionarului. A existat deci incalcarea art. 6 & 1 (18 voturi pentru, 4 impotriva).

577. - Dl Borgers cerea repararea unui prejudiciu moral. Curtea considera ca simpla constatare a incalcarii Conventiei furnizeaza prin ea insasi o satisfactie echitabila suficienta (unanimitate).

In ceea ce priveste rambursarea sumelor solicitate pentru onorariile si cheltuielile de avocat la care s-a expus in fata Curtii (113.250 FB), aceasta i le atribuie in intregime (22 voturi pentru, 2 impotriva).

Ruiz-Mateos c/ Spaniei (1993) 515. - De cetatenie spaniola, dl Jose Maria Ruiz-Mateos, om de afaceri, dl Zoilo Ruiz-Mateos, dl Rafael Ruiz-Mateos, dl Isidoro Ruiz-Mateos, dlAlfonso Reeiz-Mateos si dna Maria Dolores Ruiz-Mateos sunt frati si sora. Ei poseda 100 % din actiunile RUMASA S.A., societate-mama a grupuluiRUMASA, cuprinzand mai multe sute de intreprinderi in care ea detine o participare variabila. Printr-un decret-lege din 23 februarie 1983 (inlocuit ulterior prinlegea 7/l983), guvernul pronunta o expropriere pentru cauza de utilitate

133

publica si luarea in posesie imediata a totalitatii actiunilor care compun capitalul societatilor din grupul RUMASA, inclusiv cele ale societatii-mama. La 9 si 27 mai 1983 cei sase petitionari angajeaza proceduri (ulterior conexate) in fata jurisdictiilor civile. Ei pretind ilegalitatea exproprierii si solicita restituirea actiunilor lor. Ei cer apoi tribunalului de prima instanta nr. 18 din Madrid sa supuna atentiei Tribunalului constitutional chestiunea de a sti daca legea din 1983 este conforma cu diferite dispozitii din Constitutie; la 5 octombrie 1984 Tribunalul nr. 18 admite in parte aceasta plangere si defera Tribunalului constitutional chestiunea compatibilitatii art. 1 si 2 ale legii cu garantarea constitutionala a dreptului la o protectie judiciara efectiva. La 19 decembrie 1986, printr-o decizie majoritara, Tribunalul constitutional transeaza chestiunea in mod afirmativ. El a primit inainte observatiile scrise ale Ministerului Public si ale avocatului statului; de altfel, el a respins pentru lipsa calitatii de parte la aceasta procedura un numar de cereri pe care i le-a adresat primul petitionar. Dupa ce a primit comunicarea hotararii, tribunalul nr. 18 respinge actiunea in restituire la 23 decembrie 1986. La 27 decembrie, petitionarii fac recursuri la Audiencia provincial din Madrid. Printr-o decizie din 13 februarie 1989, confirmata la 7 iulie, acesta le respinge cererea de suspendare a procedurii, asteptand rezultatul cererii lor adresate la Comisia de la Strasbourg. Dana castig de cauza, de altfel, unei cereri formulate de catre petitionari cu titlu subsidiar, Audiencia provincial trimite la 9 iulie 1989 chestiunea de a sti daca cele doua articole mentionate ale legii din 1983 se conciliaza cu garantia constitutionala a dreptului la egalitate si a dreptului la proprietatea privata. La 15 ianuarie 1991, dupa ce a primit observatiile Ministerului Public si ale avocatului statului, printr-o decizie majoritara Tribunalul constitutional, printr-o decizie majoritara, raspunde tot afirmativ si la aceasta chestiune. Informata la 25 ianuarie 1991, Audiencia provincial din Madrid respinge apelul petitionarilor la 25 februarie 1991.

516. - Familia Ruiz-Mateos sesizeaza Comisia la 5 mai 1987. Ei se plang mai intai ca nu s-a audiat cauza lor in mod echitabil si intr-un termen rezonabil de catre un tribunal impartial (art. 6 & 1 din Conventie). Pretind, in afara de aceasta, ca au fost privati de dreptul lor de acces la tribunale pentru a contesta utilitatea publica a exproprierii si necesitatea cedarii imediate a bunurilor lor (art. 6 & 1 si art. 13). In sfarsit, denunta o discriminare fata de alti cetateni spanioli, supusi si ei dreptului comun in materie de expropriere si putand deci sa sesizeze jurisdictiile administrative (art. 14 combinat cu art. 6 & 1 si art. 13).

517. - Hotararea incepe cu mai multe observatii preliminare. Desi petitionarii nu au mentionat in cererea lor la Strasbourg decat prima procedura in fata Tribunalului constitutional, Curtea decide sa examineze ansamblul instantelor in cauza, inclusiv cele care au actionat dupa sesizarea Comisiei. Ea noteaza ca aplicabilitatea art. 6 & 1 la actiunile in restituire nu se preteaza la controversa, dar ca guvernul contesta luarea in seama a procedurilor in fata Tribunalului constitutional.

518. - In ce priveste respectarea "termenului rezonabil", perioada de considerat a inceput la 27 mai 1988, cu introducerea de catre cinci dintre petitionari a unei actiuni avand ca obiect jumatate din capitalul social al RUMASA, completand-o pe cea intentata de Jose Maria Ruiz-Mateos la 9 mai; ea s-a sfarsit la 25 februarie 1991, data hotararii pronuntate de Audiencia provincial din Madrid. Aceasta perioada inglobeaza durata celor doua proceduri in fata Tribunalului constitutional. Aceasta concluzie se bazeaza pe Jurisprudenta deja bine stabilita a Curtii, potrivit careia o instanta constitutionala intra in calcul daca rezultatul sau 134

poate influenta asupra solutionarii litigiului dezbatut de Jurisdictiile ordinare; ea se aplica pentru o mai puternica ratiune procedurilor cu caracter prejudicial. Perioada de retinut se intinde astfel pe aproape sapte ani si noua luni. Curtea constata ca actiunea civila principala nu era complexa de la inceput, dar ca ea a ridicat dupa aceea probleme constitutionale de o dificultate incontestabila. Procedura prevazuta pentru examinarea acestora din urma nu comporta totusi acte de natura sa o prelungeasca. La randul lor, solicitand amanarea audierii de apel si suspendarea procedurii in fata Audiencia provincial in asteptarea deciziei Comisiei de la Strasbourg, petitionarii au intarziat procedurile la aceasta instanta cu peste opt luni. Referitor la comportamentul autoritatilor competente, Curtea pune in evidenta o intrerupere in prima instanta, pentru transarea chestiunii de neconstitutionalitate (peste 25 de luni), si doua in apel, intre decizia asupra admisibilitatii recursului si inceputul examinarii sale (peste 16 luni) si pentru examinarea celei de-a doua chestiuni (aproape 14 luni). Masurile luate de guvern in iunie 1988 pentru a usura supraincarcarea volumului de munca al Audiencia provincial au fost prea tardive pentru a avea efecte in speta. Procedurile in fata Tribunalului constitutional s-au mtins pe un interval de timp prea lung, in ciuda caracteristicilor specifice ale acestei jurisdictii. In sfarsit cauza prezinta o miza considerabila nu numai pentru petitionari, ci si pentru societatea spaniola in general, datorita vastelor sale incidente sociale si economice. Numarul mare de persoane implicate - salariati, actionari si terti - 9 si volumul de capitaluri in cauza sustineau ideea unei solutionari prompte a litigiului. Pe scurt, s-a incalcat art. 6 & 1 in legatura cu acest aspect (22 voturi pentru, 2 impotriva).

519. - In ceea ce priveste caracterul echitabil al procedurii, Curtea noteaza ca revendicarea petitionarilor se limiteaza la procedurile din fata Tribunalului constitutional, care trebuie totusi sa fie repuse in contextul lor: o actiune sn restituire de bunuri expropriate. Potrivit guvernului, art. 6 & 1 nu este aplicabil procedurilor in fata Tribunalului constitutional, deoarece sarcina acestuia din urma nu este de a statua asupra drepturilor sau intereselor individului, ci de a veghea la respectarea Constitutiei de catre puterea legislativa, executiva si judecatoreasca. Curtea subliniaza legatura stransa existenta intre procedurile civile principale si chestiunile de neconstitutionalitate; intr-adevar, anularea de catre Tribunalul constitutional a legii de expropriere ar fi adus judecatorii civili in situatia de a admite pretentiile familiei Ruiz-Mateos. In afara de aceasta, ea aminteste ca ridicand chestiunile mentionate, petitionarii utilizau unicul mijloc disponibil in dreptul spaniol pentru a se plange de o atingere adusa dreptului lor de proprietate, recursul amparo nefiind posibil in domeniul art. 33 din Constitutie. In consecinta, Curtea trage concluzia aplicabilitatii art. 6 & 1. A fost oare acest text respectat? Curtea examineaza revendicarea in lumina ansamblului paragrafului 1 al art. 6, care inglobeaza principiul egalitatii armelor si dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al procedurii. Or, acesta din urma implica, in parte, facultatea de a lua cunostinta de observatiile sau actele depuse de cealalta si de a le discuta. Cu siguranta, procedurile constitutionale prezinta caracteristici proprii care tin seama de specificitatea normei de aplicat, ca si de importanta deciziei pronuntate pentru sistemul juridic in vigoare; ele urmaresc, de asemenea, sa permita unui organ unic de a statua asupra unui mare numar de cauze afectand subiecte foarte diverse. Totusi, se poate intampla ca ele sa sa aiba legatura, ca in cazul in speta, cu o lege care priveste direct un cerc restrans de persoane. Daca intr-un

135

asemenea caz chestiunea constitutionalitatii legii este deferita Tribunalului constitutional in cadrul unei proceduri relative la un drept cu caracter civil si la care sunt parti persoane din acest cerc, trebuie, in principiu, sa li se garanteze un acces liber la observatiile celorlalte parti si o posibilitate veritabila de a le comenta. Curtea nu observa in speta nici o ratiune pentru a se indeparta de la aceasta regula. Disocierea rolului puterii executive (raspunzatoare pentru expropriere) de cel al directiei generale a patrimoniului (beneficiara a masurii) se dovedeste artificiala, ca si identificarea unei diferente reale intre interesele acestora. In afara de aceasta, posibilitatea pentru Tribunal de a studia argumentele adresate de Ruiz-Mateos jurisdictiilor civile in favoarea sesizarii sale nu era suficienta. Avocatul statului, reprezentand guvernul, a supus atentiei Tribunalului constitutional observatii la care petitionarii nu au avut prilejul sa raspunda; de asemenea, el a cunoscut inainte argumentele lor si a putut sa le discute. Asadar, a existat incalcarea art. 6 & 1 in aceasta privinta (18 voturi pentru, 6 impotriva).

520. - In baza art. 50, Curtea respinge cererea de reparatii pentru daune (unanimitate) formulata de catre petitionari, care se ridica la doua mii de miliarde de pesetas, din cauza lipsei legaturii de cauzalitate dintre incalcarile constatate si prejudiciul pretins: nimic nu dovedeste ca, fara aceste incalcari, Tribunalul constitutional ar fi invalidat legea de expropriere.

Poitrimol c/ Franţei (1993) 708. - In septembrie 1984, dl Bernard Poitrimol paraseste Franta pentru a merge in Turcia cu cei doi copii incredintati fostei sale sotii - divortul a fost pronuntat in 1982 - si pentru care el are doar drept de vizita. In octombrie 1984, fosta sotie introduce plangere contra lui pentru ca nu i-a readus copiii. Acesta nu revine in Franta. In martie 1986, tribunalul corectional din Marsilia il condamna la un an de inchisoare si emite impotriva sa un mandat de arestare.

Avocatul celui in cauza face recurs contra acestei decizii. La audierea din 10 septembrie 1986, Curtea de apel din Aix-en-Provence amana examinarea cauzei la 4 februarie 1987 si dispune o noua citare a invinuitului acarui infatisare o judeca necesara. Poitrimol nu se prezinta personal la audiere; in schimb, avocatul sau asista. La 25 februarie 1987, Curtea de apel apreciaza ca petitionarul care face obiectul unui mandat de arestare si care se sustrage, nu poate sa fie reprezentat si nici sa se pledeze pentru el; in virtutea art. 410 din Codul de procedura penala, ea pronunta o hotarare in contradictoriu confirmand decizia atacata.

La 21 decembrie 1987, Curtea de Casatie respinge recursul dlui Poitrimol pe motiv ca o persoana care nu s-a supus unui mandat de arestare nu este in drept sa insarcineze un avocat sa formuleze recurs contra condamnarii.

709. - In cererea sa din 21 aprilie 1988 la Comisie, Poitrimol invoca art. 6 & 1 si 3c) din Conventie; el pretinde ca nu s-a bucurat de un proces echitabil prin aceea ca avocatul sau nu a fost audiat de catre Curtea de apel si ca nu a putut sa recureze valabil in casatie decizia pronuntata in apel.

136

710. - Amintind ca exigentele paragrafului 3 al art. 6 se analizeaza ca aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat prin paragraful 1, Curtea apreciaza ca trebuie sa examineze revendicarile Poitrimol in baza acestor doua texte combinate. Ea cerceteaza daca un acuzat, care evita in mod deliberat sa se infatiseze, dar care intelege sa fie reprezentat de un avocat, ramane in drept "sa aiba asistenta unui aparator ales", in sensul art. 6 & 3c).

Desi nu este absolut, dreptul oricarui acuzat de a fi in mod efectiv aparat de catre un avocat, la nevoie desemnat din oficiu, figureaza printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul acestui drept prin simplul fapt al absentei la dezbateri. Putea Curtea de apel din Aix-en-Provence sa-l priveze pe Poitrimol de acest drept, vizat in persoana de o convocare si nefurnizand nici o scuza recunoscuta ca valabila pentru a nu veni la audiere ? Infatisarea unui invinuit imbraca o importanta capitala atat datorita dreptului acestuia de a fi audiat cat si pentru necesitatea de a controla exactitatea afirmatiilor sale si de a le confrunta cu declaratiile victimei, ale carei interese trebuie protejate, ca si cele ale martorilor. In consecinta, legislatorul trebuie sa poata descuraja abtinerile nejustificate. In speta, nu este totusi cazul de a se pronunta asupra chestiunii de a sti daca este permis, in principiu, ca asemenea atitudini sa fie sanctionate, derogand de la dreptul la asistenta unui aparator, caci o asemenea suprimare apare ca disproportionata: ea il priva pe Poitrimol de singura sa sansa de a face sa se pledeze in apel asupra temeiniciei acuzatiei in fapt ca si in drept.

711. - Inadmisibilitatea recursului, pentru ratiuni legate de sustragerea petitionarului, se analizeaza de asemenea ca o sanctiune disproportionata. Un control juridic, de catre Curtea de casatie, a motivelor pentru care Curtea de apel nu a recunoscut ca valabil scuzele furnizate de Poitrimol pentru a-si justifica absenta, se dovedea indispensabil pentru ca de acesta depindea posibilitatea acuzatului absent de a se pleda pentru el.

712. - Pe scurt s-a incalcat art.6 atat si stadiul procedurii la Curtea de apel cat si in fata Curtii de casatie (5 voturi pentru, 4 impotriva).

713. - Lipsind legatura de cauzalitate cu incalcarea aratata, Curtea respinge cererea de reparatie a prejudiciului material si moral pretins (unanimitate) .

Pentru cheltuielile de judecati si taxe prezentate in fata Curtii de casatie, apoi in fata organelor Conventiei, ea acorda petionarului 109.000 FF (8 voturi pentru, 1 impotriva).

Procola c/ Luxemburg (1995) 445. - Procola este o laptarie, constituita sub forma unei asociatiiagricole de drept luxemburghez; sediul ei social se afla la Ingeldorf:

Ca urmare a introducerii in statele membre ale Comunitatii europene a regimului numit "de cote de lapte", prin regulamentele CEE 856/84 si 857/84 din 31 martie 1984, Marele Ducat, prin regulamentul ducal din 3 octombrie 1984, adopta dispozitii care transpun regimul comunitar sus-mentionat in dreptul national.

137

Prin mai multe hotarari ministeriale din 10 octombrie 1984, el atribuie celor patru cumparatori stabiliti in tara - printre care si petitionara - cantitati de referinta de lapte (cote) bazand repartitia pe colecta anului 1981.

Petitionara si doi alti cumparatori ataca deciziile de fixare a cantitatilor de referinta in fata comitetului contencios al Consiliului de Stat. Avand in vedere raspunsurile Curtii de Justitie a Comunitatilor europene, pe care a sesizat-o cu un numar de chestiuni prejudiciale, comitetul contenciosului anuleaza deciziile atacate la 26 februarie 1987, considerand ca alegerea anului 1981 ca an de reterinta pentru calcularea cotelor antreneaza o discriminare intre cumparatori, contrara tratatului C.E.E. Cazul este trimis in fata secretarului de stat pentru agricultura in vederea unei repartizari mai echitabile a cantitatilor de referinta intre cele patru laptarii.

La 27 mai 1987, secretarul de stat prezinta un proiect de regulament care la 2 iulie face obiectul unui aviz al Consiliului de Stat. Acesta din urma propune unele amendamente si supune spre aprobare un proiect de lege jacand regulamentul din 2 aprilie 1984 aplicalbil in mod retroactiv, data intrarii in vigoare, la nivel comunitar, a regimului de prelevare suplimentara. Proiectul de regulament devine, dupa unele modificari, regulamentul Marelui Ducat din 7 iulie 1987 si proiectul de lege, legea din 27 august 1987. In aplicarea acestor texte, secretarul de stat emite patru hotarari ministeriale fixand retroactiv, pentru fiecare campanie de lapte, incepand din 2 aprilie 1984, cotele atribuite petitionarei.

Aceasta din urma introduce in fata comitetului contenciosului recursuri in anulare contra acestor decizii, invocand indeosebi ilegalitatea aplicarii retroactive a regulamentului din 7 iulie 1987. Comitetul contenciosului le respinge prin hotararea din 6 iulie 1988.

446. - In cererea lor din 22 noiembrie 1988 la Comisie, Procola si saizeci si trei din aderentii sai, toti agricultori, isi exprima nemultumirea fata de de incalcarea art. 6 & 1 si art. 7 ale Conventiei si a art. 1 din Protocolul nr. 1.

447. - Curtea cerceteaza mai intai daca art. 6 & 1 este aplicabil. In fata comitetului de contencios al Consiliului de Stat, partile se opuneau in privinta facultatilor de a da efect retroactiv hotararilor ministeriale fixand cotele de lapte: Procola sustinea ca pentru anii 1984-1987 nici o prelevare nu era datorata ca urmare a anularii reglementarii precedente si a imposibilitatii de a face ca hotararile respective sa fie retroactive, in timp ce delegatul statului apara legalitatea numitelor hotarari. Teza petitionarei prezenta suficienta seriozitate caci Consiliul de Stat a procedat la o examinare aprofundata a argumentelor prezente. Era deci vorba de o contestatie referitoare la determinarea unui drept. Curtea aminteste ca art. 6 & 1 intra in joc in momentul in care actiunea are un obiect "patrimonial" si se fondeaza pe o atingere pretinsa a drepturilor, de asemenea, patrimoniale, in pofida originii diferendului si a competentei jurisdictiilor administrative. Pentru a se asigura ca procedura era determinanta pentru un drept cu caracter civil, Curtea il are in vedere in ansamblu sau. Exercitand recursul in fata Consiliului de Stat, Procola a utilizat unicul mijloc - indirect - de care ea dispunea pentru a incerca sa obtina rambursarea prelevarilor suplimentare. Tinand seama de legatura stransa existenta intre procedura angajata de cea interesata si de consecintele pe care rezultatul amintitei proceduri ar fi putut sa le aiba asupra unui drept cu caracter patrimonial si, de o maniera mai larga, asupra activitatii 138

economice a asociatiei Procola, dreptul in cauza imbraca un caracter civil. In rest, varsarea unei sume in numele prelevarii suplimentare catre autoritatile nationale poate fi privita ca o privare de proprietate, in sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, dreptul la respectarea bunurilor prezinta cu siguranta un caracter civil. Asadar, art. 6 & 1 se aplica in speta (unanimitate).

448. - A fost incalcat acest articol? Curtea apreciaza ca fiind inutil sa cerceteze daca este comitetul contenciosului un tribunal independent, petitionara nepunand in cauza nici modul de desemnare si nici durata mandatului consilierilor de stat, nici existenta garantiilor contra presiunilor exterioare. Singurul punct de transat este acela de a sti daca organul amintit indeplinea exigentele de impartialitate cerute de art. 6; tinand seama de faptul ca patru din cei cinci membri ai sai s-au pronuntat asupra legalitatii unui regulament pe care l-au examinat inainte, in cadrul misiunilor cu caracter consultativ. Curtea constata ca a existat confuzia functiilor consultative si a functiilor jurisdictionale in gandirea celor patru consilieri de stat. In cadrul unei institutii ca cea a Consiliului de Stat luxemburghez, singurul fapt ca anumite persoane exercita in mod succesiv, cu privire la aceleasi decizii, cele doua tipuri de functii este de natura sa puna in cauza impartialitatea structurala a amintitei institutii. In speta, Procola a putut in mod legitim sa se teama ca membrii comitetului contenciosului s-au simtit legati de avizul dat anterior. Aceasta simpla indoiala oricat de putin justificata ar fi ea, este suficienta pentru a altera impartialitatea tribunalului in cauza, ceea ce dispenseaza Curtea de a examina celelalte capete de cereri. Asadar, art. 6 & 1 a fost incalcat (unanimitate).

449. - In baza art. 50, Curtea apreciaza ca numai cheltuielile de judecata si taxele pot da loc la rambursare si atribuie petitionarei suma de 350.50 FL (unanimitate).

Allenet de Ribemont c/ Franţei (1995) 688. - In urma asasinarii, la 24 decembrie 1976, a dlui Jean de Broglie, fost ministru si deputat de Eure, ministrul de interne Poniatowski, asistat de directorul politiei judiciare, dl Ducret, si de seful brigazii penale Ottavioli tine o conferinta de presa la 29 decembrie 1976, in timpul careia citeaza numele dlui Patrick Allenet de Ribemont care fusese arestat in aceeasi zi. Inculpat pentru complicitate la omucidere cu intentie si plasat in detentie la 14 ianuarie 1977, petitionarul este eliberat la 1 martie 1977 si beneficiaza de o solutie de neurmarire penala la 21 martie 1980.

Apreciind ca a fost acuzat in public de catre ministrul de interne de a fi instigatorul asasinatului, el cere in van pe langa ministru reparatia prejudiciului moral si financiar suferit bazandu-se pe articolele de presa care au relatat conferinta din 29 decembrie 1976.

Apoi el sesizeaza succesiv, cu aceeasi cerere, jurisdictiile administrative (20 septembrie 1977) si judiciare (29 februarie 1984). Dupa o procedura de cinci ani si opt luni, primele (Tribunalul administrativ din Paris si Consiliul de Stat) se declara necompetente sa examineze cererea sa. Celelalte (Tribunalul de mare instanta din Paris, Curtea de apel din Paris si Curtea de casatie) ii resping cererea pentru insuficienta probelor, in termenii unui contencios care dureaza patru ani si noua luni, terminandu-se la 30 noiembrie 1988.

139

689. - In plangerea sa din 24 mai 1989 la Comisie, dl Allenet de Ribemont invoca art. 6 && 1 si 2 si art. 13 din Conventie.

690. - Guvernul sustinea ca o atingere adusa prezumtiei de nevinovatienu poate sa provina decat de la o autoritate judiciara si sa apara, numai la solutionarea procedurii in caz de condamnare, daca motivarea judecatorului permite sa se presupuna ca acesta considera a priori vinovat pe cel interesat. Potrivit Curtii, o asemenea atingere poate sa emane nu numai de la un judecator sau de la un tribunal, ci si de la alte autoritati publice.

In speta, interpelarea si retinerea petitionarului se inscriau in cadrul unei proceduri judiciare deschise cu cateva zile inainte de catre un judecator de instructie si ii confereau calitatea de "acuzat". Cei doi inalti functionari ai politiei erau in cazul de fata abilitati sa conduca investigatiile. Obligati in acelasi timp de procedura judiciara si sprijiniti de catre ministrul de interne cuvintele lor se explica prin existenta acesteia si prezinta o legatura directa cu ea. Art. 6 & 2 se aplica deci in speta.

Libertatea de exprimare, garantata prin art. 10 din Conventie, o cuprinde pe aceea de a primi sau de a comunica informatii. Art. 6 & 2 nu ar putea deci sa impiedice autoritatile sa informeze publicul asupra anchetelor penale in curs, dar cere ca ele sa o faca foarte discret si cu toata rezerva impusa de respectarea prezumtiei de nevinovatie.

Unii dintre cei mai inalti responsabili ai politiei l-au desemnat pe Allenet de Ribemont, fara vreo nuanta sau vreo rezerva, drept unul dintre instigatori si deci complice la un asasinat. Este vorba aici, evident, de o declaratie de vinovatie care, pe de o parte, incita publicul sa creada in aceasta, iar pe de alta parte prejudicia aprecierea faptelor de catre judecatorii competenti. S-a incalcat deci art. 6 & 2 (8 voturi pentru, l impotriva).

691. - Referitor la art. 6 & 1, perioada de luat in considerare incepe la 23 martie 1977, data depunerii recursului in fata primului-ministru si se termina la 30 noiembrie 1988, data respingerii recursului in casatie formulat de catre petitionar. Ea se intinde deci aproximativ pe ll ani si 8 luni.

Cazul era complex fara insa ca aceasta sa poata justifica in intregime lungimea procedurii litigioase. Presupunand ca dl Allenet de Ribemont ar putea fi considerat raspunzator pentru o intarziere de circa 3 ani si 4 luni, ramaneau in jur de 8 ani. Mai multe perioade de inactivitate in timpul procedurii sunt imputabile autoritatilor nationale. Fie ca ele sunt administrative sau jurisdictionale, aceste autoritati au obstructionat procedura inregistrarii audiovizuale care i-ar fi permis dlui Allenet de Ribemont sa aduca proba cuvintelor pronuntate la conferinta de presa. Curtea nu se indoieste ca aici se regaseste principala cauza a incetinelii procedurii. Referitor, indeosebi, la atitudinea jurisdictiilor, judecatorilor administrativi le-ar fi trebuit nu mai putin de 5 ani si 8 luni pentru a se declara necompetenti si daca acel consilier insarcinat cu pregatirea cauzei in fata Curtii de apel din Paris a actionat cu siguranta pentru accelerarea procedurii in instanta, din dosar nu rezulta ca un magistrat ar fi actionat in acest sens in cadrul celorlalte jurisdictii judiciare. Pe scurt, a existat incalcarea art. 6 & 1 (unanimitate).

692. - In baza art. 50, Curtea gaseste partial intemeiata cererea de reparatie pentru prejudiciu material. De asemenea, ea constata ca cel in cauza a suferit un 140

prejudiciu moral incontestabil prin incalcarea art.6 & 1 si indeosebi a art. 6 & 2. Curtea ii atribuie global 2 000 000 FF (8 voturi pentru, l impotriva).

Ea aminteste ca nu este competenta pentru a dispune unui stat contractant sa asigure pe cel interesat impotriva oricarei cereri de executare a unei decizii si respinge cererea petitionarului privind acest punct (unanimitate).

In sfarsit, ea acorda petitionarului 100.000 FF plus taxa asupra valorii adaugate pentru cheltuielile de judecata si taxe prezentate in fata organelor Conventiei (unanimitate).

693. - In lunile iulie-august 1995, dl Allenet de Ribemont este informat ca, la cererea beneficiarilor sentintei tribunalului de mare instanta din Paris, datata 14 martie 1979, s-a operat o poprire asupra sumelor alocate de Curte.

Ca urmare a unei cereri a reclamantului si referindu-se la art. 57 din regulamentul A al Curtii, Comisia adreseaza Curtii, la 19 septembrie 1995, o cerere de interpretare a hotararii din 10 februarie 1995, formulata astfel:

"In primul rand: Trebuie sa intelegem ca art.50 al Conventiei, care prevede acordarea unei satisfactii echitabile partii lezate, daca dreptul intern al partii contractante nu permite decat stergerea imperfecta a consecintelor deciziei sau masurii hotarate in opozitie cu obligatiile Conventiei, presupune ca orice suma acordata cu acest titlu trebuie varsata personal si cu titlu de neurmarire.

In al doilea rand: Fiind vorba de sume atribuite in baza unor pretentii legale, in virtutea dreptului francez, trebuie sa distingem intre fractiunea sumei acordate cu titlu de prejudiciu material si cea acordata cu titlu de prejudiciu moral;

In al treilea rand: In caz afirmativ, care a fost suma pe care Curtea a inteles sa o acorde reclamantului, respectiv cu titlu de prejudiciu material si prejudiciu moral?"

694. - Curtea releva, mai intai, ca, examinand o cerere de interpretare, ea uzeaza de o competenta implicita: ea se vede obligata sa clarifice sensul pe care a inteles sa ii atribuie unei decizii anterioare, ivita din propriile deliberari, precizand, la nevoie, ceea ce a decis cu titlu de obligativitate.

Ea intelege prima intrebare a Comisiei ca o invitatie la interpretarea art. 50 intr-o maniera generala si abstracta, ceea ce reiese nu numai din cadrul fixat de art.57 al regulamentului A, ci si din competenta contencioasa a Curtii, in virtutea Conventiei. De altfel, Curtea nu a judecat, in acest caz, ca orice suma datorata dlui Allenet de Ribemont trebuia sa fie de neurmarit. Chestiunea era lasata autoritatilor nationale care urmau si actioneze conform dreptului intern pertinent. In sfarsit, Curtea nu are competenta de a raspunde la prima intrebare si respinge, astfel, cererea de interpretare (opt voturi pentru, unul impotriva).

Cat despre intrebarile a doua si a treia, Curtea precizeaza ca, prin hotararea din 10 februarie 1995, ea a acordat reclamantului 2 000 000 FF "ca dauna", fara a distinge intre dauna materiala si dauna morala. Fiind vorba de suma acordata, ea aprecia, deci, ca nu este cazul sa se faca distinctia intre partile corespunzatoare, respectiv daunei materiale si celei morale. In rest, ea nu este obligata sa o faca atunci cand acorda o "satisfactie echitabila", in baza art. 50. De fapt, este, adesea,

141

dificil, chiar imposibil, sa se faca o astfel de distinctie. Curtea conchide ca hotararea din 10 februarie 1995 este clara in privinta punctelor dispozitivului asupra carora s-a cerut o interpretare. Judecand altfel s-ar ajunge nu la clarificarea "sensului si a semnificatici" hotararii, ci, mai ales, la modificarea unei chestiuni pe care Curtea a rezolvat-o cu forta obligatorie. Curtea decide, deci, ca nu este oportun sa se raspunda celei de-a doua si a treia intrebari, si respinge, sub acest aspect, cererea de interpretare (unanimitate).

ARTICOLUL 8 CEDO

142

Klass ş.a. c/ Germaniei (1978) 1057. - Legislatia adoptata in 1968 in Republica Federala Germania - adica un amendament la art. 10 & 2 din Legea fundamentala si o lege din august 1968, care aduce restrictii la secretul corespondentei, a trimiterilor postale si a telecomunicatiilor - permite, in anumite conditii, o supraveghere secreta, fara obligatia de a informa pe cel interesat. In afara de aceasta, legislatia exclude recursul la tribunale impotriva adoptarii si executarii masurilor de supraveghere; ea instituie, in schimb un control a doua organe: un comitet de cinci parlamentari, desemnati de catre Bundestag in mod proportional si o comisie din trei membri numiti de acest comitet pe durata legislaturii.

Dl Gerharel Klass, procuror, dl Peter Luhherger, avocat, dl Jurgen Nussbruch, judecator, dnii Hans-Jiergen Pohl si Dieter Selb, avocati, sunt germani; patru dintre ei locuiesc la Mannheim. Sesizata de catre ei, Curtea Constitutionala Federala hotaraste, la 15 decembrie 1970, ca legea din 13 august 1968 este nula, intrucat ea exclude informarea celui interesat despre supraveghere, chiar si atunci cand aceasta se poate face fara a compromite scopul restrictiei.

1058. - In cererea lor din 11 iunie 1971, catre Comisie, cei cinci juristi sustin ca legislatia germana, asa cum a fost modificata si interpretata de catre Curtea Constitutionala Federala, este contrara art. 6, 8 si 13 din Conventie: pe de o parte, ea abiliteaza autoritatile sa supravegheze corespondenta si comunicatiile lor telefonice, fara a obliga aceleasi autoritati sa-i avizeze ulterior de masurile luate fata de ei; pe de alta parte, ea nu permite atacarea acestor masuri in fata jurisdictiilor de drept comun.

In audienta din 10 martie 1978, agentul guvernului german informeaza Curtea ca in nici un moment nu au fost ordonate si nici executate masuri de supraveghere impotriva petitionarilor in virtutea legislatiei in cauza.

1059. - Guvernul german afirma ca, intrucat plangerea petitionarilor se intemeia pe o eventualitate pur ipotetica, de a fi supusi unei supravegheri, nu ar putea fi considerati victime in sensul art. 25 din Conventie. Intr-adevar, acest articol permite Comisiei, in anumite conditii, sa accepte sesizarea prin cereri de la orice persoana care se pretinde victima a unei violari a Conventiei. Avand in vedere particularitatile cauzei, Curtea decide ca petitionarii, fiecare dintre ei, sunt in drept sa se pretinda victime ale unei incalcari, cu toate ca - dat fiind caracterul secret al oricarei masuri de supraveghere - ei nu pot sustine, in sprijinul cererii lor, ca au fost efectiv supusi la o supraveghere (unanimitate).

1060. - Curtea studiaza apoi chestiunea de a sti daca petitionarii au fost intr-adevar victime ale unei violari si examineaza compatibilitatea legislatiei germane cu art. 8,13 si 6 din Conventie.

1061. - In ce priveste art.8, nimeni nu contesta ca legislatia in cauzaimplica un amestec in dreptul petitionarilor la respect pentru viata lor privata si de familie si a corespondentei. Principala problema statea deci in a sti daca aceasta ingerinta era justificata in virtutea paragrafului 2 al art. 8. Prevazand o exceptie la un drept garantat prin Conventie, acest paragraf cere, subliniaza

143

Curtea, o interpretare ingusta. Efectiv, puterea de a supraveghea in secret cetatenii este o caracteristica a statului politist si nu este tolerata de catre Conventie decat in masura strict necesara a apararii institutiilor democratice.

Curtea considera ca legislatia in cauza are un scop legitim, din punct de vedere al paragrafului 2 al art. 8, acela de a proteja securitatea nationala si de a asigura apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale. Inainte de a cerceta daca mijloacele adoptate in Germania, pentru atingerea acestui scop, raman in cadrul limitelor a ceea ce este necesar intr-o societate democratica, Curtea prezinta doua considerente generale.

In primul rand, ea constata ca societatile democratice sunt amenintate in zilele noastre,de forme foarte complexe de spionaj si de catre terorism, asa ca statul trebuie sa fie capabil, pentru a combate eficient aceste amenintari, sa supravegheze in secret elementele subversive care opereaza pe teritoriul sau. Ea trebuie deci sa admita ca existenta unor dispozitii legislative, care acorda puteri de supraveghere secreta a corespondentei, trimiterilor postale si telecomunicatiilor, este necesara, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala si/sau apararea ordinii si pentru prevenirea infractiunilor penale.

In al doilea rand, desi Conventia lasa statelor contractante o anumita putere discretionara, in ce priveste alegerea modalitatilor din sistemul de supraveghere, aceste state nu dispun totusi de o libertate fara limite pentru a supune unor masuri de supraveghere secreta persoanele aflate in jurisdictia lor. Constienta de pericolul, inerent unei asemenea legi, de a sapa, chiar distruge democratia, pe motiv ca o apara, Curtea afirma ca statele nu ar putea lua, in numele luptei impotriva spionajului si terorismului, indiferent ce masura considerata de catre de potrivita. In afara de aceasta, indiferent de sistemul de supraveghere aplicat, ea trebuie sa se convinga de existenta unor garantii potrivite si suficiente contra abuzurilor.

In lumina acestor considerente, Curtea analizeaza apoi functionarea sistemului de supraveghere secreta, instituit de legislatia germana. Ea releva, in special, ca aceasta din urma este insotita de conditii stricte, atat in adoptarea de masura de supraveghere, cat si in aplicarea si tratarea informatiilor adunate. Daca, in principiu, este de dorit ca acest control sa fie incredintat unui judecator, intr-un domeniu unde abuzurile sunt, potential, atat de usoare in cazuri individuale si ar putea antrena consecinte prejudiciabile pentru intreaga societate democratica, cele doua organe de control, instituite prin legislatie, pot fi considerate ca bucurandu-se de o independenta suficienta pentru a statua intr-un mod obiectiv. Cat priveste faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii, el nu ar putea fi incompatibil cu art. 8, intrucat tocmai aceasta abtinere este cea care asigura eficienta masurii. In consecinta, Curtea pune concluzia ca art. 8 nu este violat (unanimitate).

1062. - Examinand, in continuare, cazul din punct de vedere al art.13, Curtea constata ca absenta notificarii masurilor de supraveghere nu este, in circumstantele cazului, contrara notiunti de recurs efectiv. Ea precizeaza ca un recurs efectiv, conform acestui articol, trebuie inteles ca un recurs atat de efectiv cat poate fi el, tinand cont de forta limitata, inerenta oricarui sistem de supraveghere. Ea judeca, in sfarsit, ca ansamblul recursurilor prevazute de dreptul german indeplineste, in speta, exigentele art. 13 (unanimitate).

144

1063. - Cat priveste art. 6, atat guvernul german cat si Comisia il considera inaplicabil faptelor in cauza, fie de "civile" sau "penale". Curtea pune concluzia ca nu a existat o violare a acestui articol, chiar daca el este aplicabil (unanimitate).

Marckx c/ Belgiei (1979) 825. - Alexandra Marskx, nascuta la 16 octombrie 1973 la Wilrijk, langa Anvers, este fiica Paulei Marckx, ziarista belgiana celibatara. Pentru a-i stabili filiatia, mama sa o recunoaste la 29 octombrie 1973, in virtutea art. 334 al Codului civil. Ea o adopta ulterior, la 30 octombrie 1974, conform art. 349 din acelasi cod; procedura se termina la 18 aprilie 1975, dar efectele sale sunt retroactive zilei actului de adoptie.

826. - In dreptul belgian, o mama celibatara nu poate stabili filiatia materna a copilului ei decat prin recunoastere, in timp ce aceea a copilului "legitim " se stabileste prin simplul fapt al nasterii. Copilul "natural" recunoscut sau chiar adoptat de catre mama sa ramane, in principiu, un strain fata de familia acesteia. In plus, in domeniul succesiunilor ab intestat (adica fara testament) si a liberalitatilor (donatii si legate), Codul civil limiteaza, in diferite trepte, drepturile copilului natural a si ale mamei sale celibatare in raport cu acelea ale copilului "legitim" si ale mamei sale. numai legitimarea si legitimarea prin adoptie asimileaza intru totul copilul "natural" cu un copil "legitim"; de presupun, si una si cealalta, casatoria mamei.

827. - In fata Comisiei pe care de au sesizat-o la 29 martie 1974 Paula si Alexandra Marokx sustin ca dispozitiile in cauza le incalca dreptul la respectarea vietii de familie (art. 8 al Conventiei) si comporta o discriminare, care este interzisa prin art. 14 al Conventiei, intre copiii "naturali" si copiii "legitimi", precum si intre mame celibatare si mame casatorite. Petitionarele se declara astfel victime ale unui tratament degradant, contrar art. 3 din Conventie, si pretind ca art. 1 al Protocolului nr. 1 este incalcat prin faptul ca mama necasatorita nu poate in mod liber sa dispuna de bunurile sale in favoarea copilului. Comisia decide, in plus, sa examineze din oficiu cazul prin prisma art. 12 din Conventie, care recunoaste dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie.

828. - Inainte de a studia pe fond reclamatiile Paulei si Alexandrei Marckx, Curtea respinge o motivatie preliminara a guvernului belgian. Acesta din urma le reprosa in fapt petitionarelor ca ridica probleme in esenta teoretice in cazul lor si uita ca, prin natura ei, Curtea nu poate exercita un control abstract al regulilor de drept. Curtea reaminteste ca art. 25 din Conventie abiliteaza particularii sa sustina ca o lege le incalca drepturile prin ea insasi, in lipsa unui act individual de executie, daca ei risca sa-i suporte direct efectele. Tocmai aceasta este atitudinea Paulei si Alexandrei Marckx: de fac raspunzatoare numeroase articole din Codul civil, care li se aplicau sau li se aplica automat. In alti termeni, de ataca o situatie legala, aceea a mamelor celibatare si a copiilor nascuti in afara casatoriei, care le atinge personal.

829. - Constatand ca acest caz se refera, in esenta, la art. 8 si 14 ale Conventiei, Curtea incepe prin a preciza tocmai ca art. 8 are valoare atat pentru viata particulara a familiei "naturale", cat si pentru familia "legitima". De altfel, dreptul la respectarea vietii de familie implica, in vederile sale, ca statul poate avea de indeplinit obligatii pozitive. Tocmai de aici rezulta ca acesta din urma, stabilind regimul care se aplica anumitor legaturi de familie, cum este aceea a mamei

145

celibatare si a copilului ei, trebuie sa actioneze in asa fel incat sa permita celor interesati sa duca o viata de familie normala si sa se fereasca de orice discriminare bazata pe nastere. Curtea studiaza apoi, prin prisma art. 8 si 14, cele trei probleme cu care a fost sesizata de Comisie.

830. - Primul aspect: modul de stabilire a filiatiei materne a Alexandrei Marckx. In legatura cu Paula Marckx, Curtea considera, mai ales, ca necesitatea de a o recunoaste pe fiica sa Alexandra, pentru a stabili filiatia acesteia, deriva dintr-un refuz de a-i consacra, pe deplin, maternitatea chiar de la nastere. Ea releva, in acelasi timp, anumite consecinte patrimoniale, dezavantajoase, ale recunoasterii; daca mama celibatara isi recunoaste copilul, ea il va leza, in acelasi timp, pentru ca se va vedea limitata in capacitatea de a-i dona sau lasa mostenire bunurile sale; daca ea doreste sa-si pastreze posibilitatea de a dispune liber de bunuri, in favoarea sa, ea va trebui sa renunte la a stabili cu copilul o legatura familiala cu caracter juridic. Curtea considera ca aceasta dilema, in fata careia se afla mama celibatara, nu respecta viata ei de familie (10 voturi pentru, 5 impotriva). Curtea ajunge la acelasi rezultat in ceea ce o priveste pe Alexandra Marckx, aceasta fiind, din punct de vedere juridic, fara mama de la nastere pana la recunoasterea ei (12 voturi pentru, 3 impotriva). Curtea pune astfel concluzia incalcarii art. 8 fata de cele doua petitionare. Au fost Paula si Alexandra Marckx si de victime ale unei discriminari contrare art. 14 combinat cu art. 8? In conceptia Curtii, circumstanta ca anumite mame celibatare nu vor sa aiba grija de copilul lor nu ar putea justifica regula, din dreptul belgian, care subordoneaza tocmai unei recunoasteri voluntare stabilirea maternitatii lui. De altfel, copilul "natural" nu ar avea mai putin interes decat copilul "legitim" in constatarea acestei legaturi. In plus, recunoscand intru totul ca legitim, si chiar meritoriu, scopul urmarit de legislatia belgiana - protectia copilului si a familiei traditionale -, Curtea precizeaza ca, pentru a-l atinge, nu trebuie sa se recurga la masuri destinate sau care duc la lezarea familiei "naturale". In sfarsit, ca raspuns la un argument al guvernului belgian, Curtea admite ca deosebirea in acest domeniu, intre familia "naturala" si familia "legitima", trecea drept licita si normala in multe din tarile europene, in perioada cand a fost redactata Conventia. Reamintind, totusi, ca aceasta din urma trebuie interpretata din perspectiva conditiilor de astazi, Curtea nu poate sa nu fie frapata de evolutia dreptului intern al marii majoritati a statelor membre ale Consiliului Europei, catre egalitatea dintre copiii "naturali" si copiii "legitimi", in problema cercetata. Ea releva, de asemenea, ca in conformitate cu expunerea de motive la proiectul de lege depus la Senat la 15 februarie 1978, "juristii si opinia publica sunt din ce in ce mai convinsi ca este cazul sa se puna capat discriminarii" fata de copiii, "naturali " . Curtea pune concluzia ca deosebirea in cauza este lipsita de o justificare obiectiva si rezonabila si incalca deci art. 14 combinat cu art. 8, atat in ce o priveste pe Paula Marckx (11 voturi pentru, 4 impotriva) cat si pe Alexandra (13 voturi pentru, 2 impotriva).

831. - Al doilea aspect: extinderea juridica a familiei Alexandrei Marckx. Curtea considera ca viata de familie, in sensul art. 8, include cel putin raporturile intre rudele apropiate si ca respectarea vietii de familie, astfel inteleasa, implica, pentru stat, obligatia de a actiona in asa fel incat sa permita dezvoltarea normala a acestor raporturi. Or, inflorirea vietii de familie a unei mame celibatare si a copilului sau, recunoscut de ea, poate fi impiedicata daca acest copil nu intra in familia mamei si daca stabilirea filiatiei nu produce efecte 146

decat intre cei doi. De altfel, Curtea nu vede nici o justificare obiectiva si rezonabila a diferentei dintre extinderea familiei Alexandrei Marckx si aceea a unui copil "legitim". Ea pune deci concluzia unei incalcari, fata de cele doua petitionare, a art. 8 luat izolat (12 voturi pentru, 3 impotriva) si combinat cu art. 14 (13 voturi pentru, 2 impotriva).

832. - Al treilea aspect: drepturile patrimoniale invocate de catre petitionare.

Curtea admite ca art. 1 al Protocolului nr. 1, care consacra dreptul fiecaruia la respectarea bunurilor "sale", nu garanteaza dreptul de a le obtine pe cale de succesiune ab intestat sau prin liberalitate (unanimitate). In ceea ce o priveste pe Alexandra Marckx, ea se plaseaza numai in temeiul art. 8 al Conventiei: domeniul succesiunilor si al liberalitatilor intre rude apropiate apare ca strans legat de viata de familie, care nu include numai relatiile cu caracter social, moral sau cultural, ci inglobeaza si interese materiale. In vederile Curtii, art. 8 nu cere totusi ca un copil sa aiba dreptul la o anumita parte din succesiunea parintilor sai sau chiar a unor rude apropiate. Limitele impuse de Codul civil vocatiei succesorale a Alexandrei Marckx nu neaga deci acest articol prin de insele, adica independent de motivul din care se inspira (unanimitate). Liberalitatile cer un rationament analog. In schimb, Curtea considera ca distinctia instituita in materie, intre copiii "naturali" si copiii "legitimi", este lipsita de o justificare obiectiva si rationala. Din acel moment, Alexandra Marckx a fost victima unei incalcari a art. 14 combinat cu art. 8 (13 voturi pentru, 2 impotriva) atat din cauza limitarii capacitatii de a primi bunuri de la mama sa, cat si a lipsirii complete de vocatia succesorala, fata de rudele apropiate, pe linie materna.

In ce o priveste pe Paula Marckx, Curtea arata ca art. 8, prin el insusi, nu garanteaza unei mame libertatea absoluta de a dona sau lasa mostenire bunurile sale copilului (unanimitate). Ea considera, din contra, ca deosebirea stabilita in acest domeniu intre mamele celibatare si mamele casatorite este lipsita de o justificare obiectiva si rationala si incalca, in ce o priveste pe Paula Marokx, art. 14 combinat cu art. 8 (13 voturi pentru, 2 impotriva).

833. - Curtea examineaza, de asemenea, problema prin prisma art. 1 al Protocolului nr. 1 care, dupa ea, garanteaza, in esenta, dreptul la proprietate, din care un element traditional fundamental este dreptul de a dispune de bunurile proprii. Totusi, subliniind ca interesul general poate conduce in anumite cazuri un legiuitor sa reglementeze folosirea bunurilor in domeniul liberalitatilor, Curtea considera ca restrictia atacata de Paula Marckx nu este contrara art. 1 al Protocolului nr. 1, prin ea insasi (9 voturi pentru, 6 impotriva). In schimb, cum este valabila numai pentru mamele celibatare si nu pentru femeile maritate, iar aceasta deosebire este lipsita de o justificare obiectiva si rationala, exista o incalcare a art. 14 combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, in ce o priveste pe Paula Marckx (10 voturi pentru, 5 impotriva).

834. - In sfarsit, Curtea pune concluzia absentei unei incalcari a art. 3 si 12 din Conventie (unanimitate).

835. - Petitionarele cereau pentru fiecare dintre ele, in virtutea art. 50, un franc belgian ca daune interese pentru prejudiciu moral. Curtea considera totusi ca nu este cazul sa se acorde Paulei si Alexandrei Marckx o alta satisfactie decat cea rezultata din constatarea a numeroase lezari ale drepturilor lor (9 voturi pentru, 6 impotriva).

147

Dudgeon c/ Regatului Unit (1981) 966. - In Irlanda de Nord, legea din 1961 asupra crimelor si delictelor contra persoanelor si cea din 1985, care modifica dreptul penal, pedepsesc actele de buggery (sodomie, bestialitate) si indecentele grave savarsite, in public sau in intimitate, cu inchisoare de la doi ani sau, respectiv, pe viata la maximum. In schimb, relatiile homosexuale feminine intre adulte, care consimt, nu imbraca un caracter de delict.

Sub rezerva exceptiilor care privesc bolnavii mintal, membrii fortelor armate si personalul marinei comerciale, actele homosexuale comise in intimitate intre doi barbati care consimt, de la 21 de ani in sus, nu mai constituie infractiune in Anglia si in Tara Galilor, de la adoptarea legii din 1967 asupra delictelor sexuale, precum si in Scotia, de la legea din 1980 asupra justitiei penale.

In iulie 1978, guvernul Regatului Unit publica un anteproiect de ordonanta tinzand, in mare, sa puna dreptul din Irlanda de Nord in concordanta cu cel din Anglia si Tara Galilor. Cu toate acextea, dupa consultarea populatiei, guvernul anunta in iulie 1979 ca nu are intentia de a duce pana la capat proiectul.

967. - Supus britanic, nascut in 1946 si locuind la Belfast, undelucreaza in calitate de comis expeditor, dl Jeffrey Dudgeon este homosexual. De o perioada de timp, el duce, impreuna cu altii, o campanie care urmareste reformarea dreptului nord-irlandez asupra homosexualitatii. In ianuarie 1976, politia descinde la el pentru executarea unui mandat emis in virtutea legii din 1971 asupra stupefiantelor. Confiscand scrisori si un jurnal personal, care descrie activitati homosexuale, ea ii cere sa o urmeze la un comisariat, unde il interogheaza timp de mai multe ore in legatura cu viata sa sexuala. Ea trimite dosarul la Director of Public Prosecutions, dar cel interesat este informat, in februarie 1977, ca nu va fi urmarit si i se inapoiaza hartiile cu adnotari pe ele.

968. - Dl Dudgeon introduce o cerere la Comisie, la 22 mai 1976. El sustine ca dreptul penal nord-irlandez, interzicand actele homosexuale facute in intimitate de catre adulti de sex masculin, care consimt, constituie o atingere nejustificata a dreptului sau la respect pentru viata privata, garantat de art. 8 din Conventie. El se pretinde, in afara de aceasta, victima a unei discriminari contrare art. 14, caci ar fi supus la restrictii mai importante decat homosexualii din celelalte regiuni al Regatului Unit, precum si homosexualii si heterosexualii din Irlanda de Nord chiar.

969. Numai existenta legislatiei in cauza, constata Curtea, aduceatingere dreptului dlui Dudgeon la respect pentru viata sa privata, careinclude si viata sa sexuala. Din partea sa, ancheta politiei din ianuarie 1976 a aratat realitatea amenintarii care apasa asupra lui. Guvernul britanic sustinea ca atingerea vietii private a dlui Dudgeon se justifica, intrucat legislatia nord-irlandeza asupra actelor homosexuale este necesara intr-o societate democratica pentru protectia morala, printre altele. Curtea considera legitima o anumita reglementare penala a comportamentului homosexual masculin, ca de altfel si a altor forme de comportament sexual. Aplicarea de sanctiuni penale se justifica atunci cand trebuie protejat publicul, in general, impotriva a ceea ce socheaza si raneste si, chiar si pentru actele savarsite de 148

comun acord si in intimitate, pentru a da garantii impotriva exploatarii si coruptiei unor persoane deosebit de vulnerabile din cauza, spre exemplu, a tineretii lor.

970. - Dupa ce a precizat ca nu-i revine ei sa exprime o judecata de valoare asupra moralitatii relatiilor homosexuale masculine intre adulti, Curtea cerceteaza daca motivele prezentate in favoarea atingerii vietii private a dlui dudgeon sunt pertinente si suficiente fata de art. 8 & 2.

Ea incepe cu examinarea diferitelor argumente invocate de guvernul britanic pentru a combate concluzia Comisiei, conform careia interzicerea penala a unor acte homosexuale indeplinite in intimitate de catre barbati care au consimtit, in varsta de peste 21 de ani, nu se justifica. Curtea recunoaste, in special, ca diferente de atitudine si de opinie publica exista, pana la un anumit punct, intre Irlanda de Nord si Marea Britanie in ce priveste chestiunile de moralitate si constituie un element pertinent. Asa stand lucrurile, climatul moral din Irlanda de Nord in materie sexuala, cum l-a pus in evidenta ostilitatea fata de reforma legislativa preconizata, figureaza printre datele de care autoritatile nationale pot, pe buna dreptate, sa tina cont verificand daca exista o nevoie sociala imperioasa de a mentine neschimbata legislatia in vigoare.

Ramane de stiut daca aceste motive, considerate pertinente de catre Curte, sunt suficiente. Astazi se intelege mai bine comportamentul homosexual decat in perioada adoptarii legilor din 1961 si 1985: in marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei, nu se mai crede ca practicile homosexuale in cauza cer, prin ele insele, o represiune penala. Hotararea subliniaza ca in Irlanda de Nord chiar, autoritatile au evitat in acesti ultimi ani sa angajeze urmariri pentru acte homosexuale comise de catre barbati de peste 21 de ani, care au consimtit. Deci nu se poate vorbi de o nevoie sociala imperioasa de a transforma asemenea acte in infractiuni, in lipsa unei justificari suficiente produse prin riscul de a dauna unor indivizi vulnerabili ce trebuie protejati, de exemplu tinerii, sau prin repercusiuni asupra colectivitatii. Consecintele daunatoare pe care, chiar existenta legislatiei nord-irlandeze, le poate produce asupra vietii unei persoane cu indinatii homosexuale, precum dl dudgeon, predomina asupra argumentelor care pledeaza contra oricarui amendament la dreptul in vigoare. In consecinta, motivele avansate de catre guvernul britanic nu sunt suficiente pentru a justifica mentinerea interzicerii penale a unor raporturi homosexuale la care se dedau in intimitate barbati adulti, capabili sa consimta la aceasta.

971. - Contrar avizului Comisiei, Curtea nu transeaza problema de a sti daca atingerea denuntata de petitionar poate fi justificata, atata timp catacesta din urma este impiedicat sa aiba relatii homosexuale cu tineri sub 21 de ani, prin necesitatea de a proteja morala tinerilor. Ea explica faptul ca aceasta revine in primul rand autoritatilor nationale care trebuie sa hotarasca ce garantii sa ceara in aceasta privinta si, in special, sa fixeze varsta pana la care tinerii trebuie sa se bucure de protectia dreptului penal.

972. - Curtea pune concluzia ca dl Dudgeon a suferit si continua sa sufere o atingere nejustificata a dreptului sau la respect pentru viata lui privata, violandu-se art. 8 (15 voturi pentru, 4 impotriva). In afara de aceasta, ea considera inutila examinarea cazului si prin prisma art. 14 (14 voturi pentru, 5 impotriva).

973. - In baza art. 50, dl Dudgeon cerea o satisfactie echitabila pentru nelinistea si suferinta pe care le-a trait, precum si pentru diferite cheltuieli. Hotararea

149

trimite aceasta chestiune la Camera constituita initial pentru examinarea cazului si care s-a desesizat in ianuarie 1981 in favoarea plenului Curtii (unanimitate).

974. - Curtea decide ca Regatul Unit trebuie sa verse dlui Dudgeonpentru cheltuieli de judecata si taxe, atribuite procedurii in fata organelor Conventiei, 3.315 Ł (fata de 4.655 Ł cerute) (unanimitate).

Ea respinge cererile petitionarului pentru surplus si anume cele de compensare financiara a daunei pretins pricinuite (unanimitate).Silver ş.a. c/ Regatului Unit (1983) 1039. - Cu exceptia dnei Judith Colne, petitionarii (dnii Reuben Silver, Clifford Dixon Noe, James Henry Tuttle, Gary Cooper, Michael McMahon si Desmond Roy Carne) se afla in inchisoare, in Regatul Unit, in perioada faptelor in cauza. Reclamatia se refera la interceptarea de catre autoritatile penitenciare a 62 de scrisori scrise de petitionari intre ianuarie 1972 si mai 1976, adica 7 de dl Silver, 4 de dl Noe, 3 de dna Colne, 2 de dl Tuttle, 14 de Cooper, 10 de dl McMahon si 22 de dl Carne. In afara de aceasta, dl Noe se plange de intarzierea in expedierea unei scrisori si dl McMahon de faptul ca nu a fost remisa o scrisoare care ii era destinata. In cazul dnei Colne, scrisori sunt exemple de corespondenta pe care a fost impiedicata sa o poarte cu dl Williams, fratele inchis al unui prieten; in ceea ce-i priveste pe ceilalti petitionari, scrisorile erau adresate la sau trimise de diterite persoane parinti, solicitors, parlamentari si ziaristi. Corespondenta trata numeroase subiecte, cum ar fi conditiile de detentie, procedurile judiciare, tranzactii comerciale, chestiuni de familie si personale.

In plus, dl Silver, care-l rugase pe ministrul de interne, la 20 noiembrie 1972, sa-l autorizeze sa consulte un solicitor in legatura cu o neglijenta care s-ar fi produs in conditiile sale de detentie, a suferit un refuz la 18 aprilie 1973.

1040. - In Anglia si in Tara Galilor corespondenta detinutilor estereglementata de numeroase dispozitii ale regulamentului penitenciarelor,adoptat de catre ministrul de interne, in virtutea Legii nr. 1952 asupra inchisorilor. In perioada faptelor, aceste dispozitii erau completate de consemne date directorilor de inchisoare, sub forma de instructiuni si directive, care nu erau publicate. Conform regulamentului si consemnelor, scrisorile in cauza au fost interceptate sau intarziate pentru diferite motive: restrictii pentru corespondenta cu alte persoane decat parinti si prieteni, sau privind cazuri juridice sau altele, dispozitii care interziceau includerea de reclamatii privind conditiile de detentie, amenintari de folosire a violentei, grosolanii sau documente destinate publicitatii etc. Incepand cu 1 decembrie 1981, consemnele privind corespondenta detinutilor au fost profund modificate, iar instructiunile revizuite sunt de atunci publicate in intregime.

1041. - Cele 7 cereri sunt introduse in fata Comisiei la diferite date, cuprinse intre 20 noiembrie 1972 si 8 iulie 1975. Conform celor interesati, cenzurarea corespondentei lor constituie un amestec nejustiticat atat in dreptul lor la respect pentru coresponelenta, garantat de art. 8 din Conventie, cat si in libertatea lor de exprimare, recunoscuta de art. 10. In continuare, petitionarii sustin ca, in ciuda art. 13, nu au avut nici o posibiiitate de recurs intern efectiv impotriva acestor violari sustinute ale Conventiei. Dl Silver se plange, de asemenea ca, in ciuda art. 6 & 1, respingerea cererii sale l-a lipsit de acces la tribunale.

150

1042. - Avand in vedere schimbarile aduse in 1981 in reglementarile asupra corespondentei detinutilor, guvernul britanic nu contesta avizul Comisiei asupra a numeroase puncte. Curtea subliniaza ca ea nu are competenta de a se pronunta asupra compatibilitatii noului regim cu Conventia, dar ea constata, cu satisfactie, ca Regatul Unit a introdus profunde modificari pentru a asigura respectarea angajamentelor sale fata de acest instrument.

1043. - Ea incepe cu examinarea reclamatiei prezentate de dl Silver in temeiul art. 6 & 1: respingerea cererii sale, din 1972, catre ministrul de interne poate fi analizata ca o negare a dreptului de acces la tribunal. Considerandu-se obligata sa statueze, cu toate schimbarile aduse legislatiei si practicii, ea pune concluzia, in lumina hotararii sale Golder, ca a existat o violare a respectivului articol (unanimitate).

1044. - Curtea se pronunta apoi asupra violarii sustinute a art. 8. Interceptarea sau intarzierea a 64 de scrisori in cauza constituia, in mod evident, un "amestec al unei autoritati publice" in dreptul petitionarilor la respect pentru corespondenta lor; era cazul, deci, de a cerceta daca se indeplineau conditiile in care paragraful 2 al art. 8 permite un asemenea amestec.

Amestecul era el "prevazut de lege"? Petitionarii nu contestau conformitatea masurilor litigioase cu dreptul englez. Referindu-se la jurisprudenta sa, Curtea aminteste ca expresia "prevazut de lege" inseamna ca amestecul trebuie sa aiba o baza in dreptul intern si ca legea care se aplica trebuie sa fie suficient de accesibila cetateanului. In acest caz, actiunile autoritatilor din inchisoare nu se bazau pe consemnele ministrului de interne - care nu aveau putere de lege -, ci pe legea asupra inchisorilor si regulamentul penitenciarelor, care erau suficient de accesibile. Alta conditie: legea trebuie sa fie destul de precisa pentru a permite cetateanului sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele comportarii sale. Totusi, interpretarea si aplicarea numeroaselor legi depind de practica; din moment ce consemnele instaurau o practica general valabila, se putea tine cont de ele - in masura limitata in care continutul lor a fost relevat celor interesati - pentru a cerceta daca era respectata conditia, de previzibilitate. Curtea subliniaza ca trebuie supus unui control efectiv amestecul in dreptul unui individ, in special atunci cand executivul se bucura, ca in cazul de fata, de largi puteri discretionare. Ea nu subscrie totusi la una din tezele petitionarilor, conform careia garantiile ar trebui sa figureze in insusi textul care autorizeaza amestecul: chestiunea garantiilor fiind strans legata de cea a recursurilor efective, Curtea o abordeaza in contextul art. 13.

Aplicand respectivele principii, Curtea nu observa motive sa se separeavizul Comisiei - necontestat de catre guvern -, conform caruia interceptarea , pentru motive determinate, a majoritatii scrisorilor in litigiu nu era "prevazuta de lege". In acelasi timp, ea nu adera la o constatare asemanatoare - contestata de catre guvern - privind treisprezece scrisori. In sfarsit, ea respinge reclamatia petitionarilor conform careia Comisia ar fi pus concluzia gresita ca interceptarea sau intarzierea a altor treisprezece scrisori erau "prevazute de lege".

Urmareau ingerintele un scop legitim? Curtea, in fata careia problemanu a suscitat discutii, nu vede un motiv de a pune la indoiala ca respectivele ingerinte urmareau toate un scop legitim, spre exemplu "apararea ordinii", prevenirea infractiunilor penale", "protectia moralei", "protectia drepturilor si libertatii altora".

151

Era amestecul "necesar intr-o societate democratica"? Recunoscand caun anumit control al corespondentei detinutilor se recomanda si nu se opuneConventiei, Curtea aminteste unele din principiile care reies din jurisprudenta sa. Astfel, statele contractante se bucura de o anumita marja de apreciere pentru a recurge la restrictii, dar decizia finala asupra compatibilitatii acestora cu Conventia apartine Curtii; amestecul trebuie sa corespunda unei "nevoi sociale imperioase" si sa fie "proporpotional cu scopul legitim urmarit"; clauzele din Conventie, care se refera la exceptii de la un drept garantat, cer o interpretare restrictiva. Aplicand aceste principii, Curtea nu vede un motiv de a se indeparta de opinia Comisiei - necontestata de guvern -, conform careia interceptarea, pentru motive stabilite, a celor mai multe dintre scrisori nu era "necesara". Ea nu subscrie insa la o constatare analoaga - contestata de guvern privind o alta scrisoare. In sfarsit, ea respinge reclamatia petitionarilor, conform careia Comisia ar fi pus concluzia gresita ca interceptarea sau intarzierea a sase scrisori erau "necesare". Astfel, cu exceptia uneia din scrisorile dlui Silver, a doua scrisori ale dlui Noe si a patru ale dlui Cooper, interceptarea sau intarzierea a 64 de scrisori litigioase au violat art. 8 (unanimitate).

1045. - Se petreceau lucrurile la fel cu art. 13 combinat cu art. 8? dupa ce a reamintit anumite principii, care se degaja din jurisprudenta privind art. 13, Curtea considera mai intai ca posibilitatea deschisa petitionarilor de a se plange de controlul corespondentei lor, sesizand comitetul vizitatorilor inchisorii sau mediatorul parlamentar pentru probleme administrative - nici unul si nici altul nu pot lua o decizie obligatorie - nu constituie un "recurs efectiv". Ea examineaza apoi celelalte cai posibile de recurs: o cerere la ministrul de interne si sesizarea tribunalelor engleze. Avand in vedere competentele respective si faptul ca normele aplicabile si Conventia nu sunt compatibile, aceste mijloace nu dadeau posibilitatea unui "recurs efectiv". In schimb, in masura in care aceste norme corespundeau art. 8, ansamblul acestor recursuri raspundea, cel putin in cazurile in care erau accesibile, conditiilor art. 13. Curtea pune deci concluzia ca in toate cazurile, unde ea a constatat o violare a art. 8 si in unul din celelalte sapte cazuri, art. 13 a fost incalcat (unanimitate).

1046. - Problema aplicarii art. 50 nefiind pregatita, Curtea rezerva hotararea.

1047. - Petitionarii cereau o indemnizatie "generala" si, pentru trei dintre ei, daune interese "speciale" precum si rambursarea cheltuielilor de judecata si taxe atribuite procedurii de la Strasbourg (35.663,63 Ł inainte de deducerea sumei percepute cu titlu de asistenta judiciara).

1048. - Curtea decide ca Regatul Unit trebuie sa le verse, pentru cheltuieli de judecata si taxe, 31.661,57 Ł, minus 34.692,64 FF (unanimitate). Ea respinge cererile pentru surplus (unanimitate).

Malone c/ Regatului Unit (1984) 1065. - Dl James Malone, anticar, locuind in Surrey, este cetatean alRegatului Unit. Inculpat in martie 1977 pentru delict de tainuire, el este in final eliberat la sfarsitul unui proces unde a aparut ca una din convorbirile sale telefonice a fost interceptata. In octombrie 1978, cel interesat introduce o actiune civila in fata High Court Contra prefectului de politie a Marii Londre, pentru a se recunoaste, in special, ca orice "ascultare " de convorbiri pe liniile sale telefonice, practicata fara acordul sau, este ilegala, chiar daca ea are la baza un mandat al

152

ministrului de interne. Vicepresedintele de la Chancery Division, Sir Robert Megarry, ii respinge actiunea la 28 februarie 1979.

1066. - In Anglia si Tara Galilor, interceptarea comunicatiilor postale telefonice in scopul descoperirii si prevenirii infractiunilor se practica in virtutea unui mandat eliberat de catre un ministru, de regula cel deinterne. In aceasta materie nu exista un cod general, ci diferite dispozitii legislative care intra in joc, din care una permite sa se ceara Post Office din 1981 Post Office si British Telecommunications - sa informeze un inalt functionar asupra elementelor transmise pe calea postei sau a telecomunicatiilor.

Conform unei practici despre care Parlamentul a fost informat, serviciile telefonice - Post Office inainte de 1981 si British Telecommunications dupa - stabilesc si produc copii dupa "contor" la cererea politiei, daca informatiile sunt absolut necesare pentru o ancheta privind o infractiune grava si nu pot fi culese din alta sursa.

1067. - In cererea sa din 19 iulie 1979, catre Comisie, dl Malone se plange de interceptarea recunoscuta a uneia din convorbirile sale telefonice. El se declara, in afara de aceasta, convins ca, la ordinele politiei, curierul sau si cel al sotiei au fost interceptate, liniile sale telefonice "ascultate" si telefonul sau bransat la un dispozitiv de "contorizare" care inregistra toate numerele formate. El se pretinde o victima a incalcarii art. 8 si 13 din Conventie, care rezulta din aceste manevre blamabile, precum si din dreptul si practica engleza si galeza in materie .

1068. - Cazul - precizeaza Curtea - nu priveste decat interceptarea comunicarilor si "contorizarea" instalatiilor telefonice de catre sau pentru politie, in contextul general al unei instructii penale, precum si cadrul lor juridic si administrativ.

1069. - Nimeni nu contesta ca o convorbire telefonica a dlui Malone a fost interceptata, la cererea politiei, in virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista deci un amestec in exercitarea dreptului sau la respect pentru viata privata si corespondenta. In afara de aceasta, guvernul britanic, refuzand sa arate daca, in speta, au avut loc si alte interceptari de apeluri telefonice sau de curier, era de acord ca petitionarul, banuit de tainuire, apartinea unei categorii de persoane expuse la asemenea masuri. De aici, existenta, in Anglia si in Tara Galilor, a unor legi si practici care autorizeaza si instaureaza un sistem de supraveghere secreta a comunicatiilor constituie in sine un asemenea amestec, chiar in afara oricarei aplicari efective.

Aceste ingerinte erau de prevazute de lege? Amintind principiile generoase enuntate in jurisprudenta sa, Curtea subliniaza anume ca legea prin ea insasi, prin opozitie cu practica administrativa de care este msotita, trebuie sa stabileasca amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a executivului in materie de interceptari si aceasta cu suficienta claritate, pentru a da individului o protectie adecvata impotriva arbitrarului. Guvernul, petitionarul si Comisia erau de acord sa considere compatibila cu dreptul englez si galez practica interceptarii comunicatiilor pentru politie, in virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista insa un dezacord fundamental intre ei asupra faptului de a sti daca anumite dispozitii legislative reusesc sa limiteze, cat de cat, scopurile pentru care si modul in care interceptarea comunicarilor telefonice poate fi condusa in mod legal. Curtea constata ca dreptul englez si galez este astazi destul de neclar si se

153

preteaza la analize divergente. In special, nu se poate spune cu certitudinea dorita in ce privinta puterea de interceptare este integrata in norme juridice si in ce masura ea ramane tributara executivului. In aceasta masura lipseste elementul minimal de protectie juridica, cerut de intaietatea dreptului intr-o societate democratica. Ingerintele reliefate nu erau deci prevazute prin lege.

Erau de necesare, intr-o societate democratica, in cautarea unui scop legitim recunoscut? Fara nici o indoiala, existenta unei legislatii care autorizeaza interceptarea comunicatiilor, pentru a ajuta politia judiciara sa se achite de sarcinile ei, poate fi necesara "pentru apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale".In acelasi timp, sistemul de supraveghere adoptat trebuie sa fie msotit de suficiente garantii impotriva exceselor. In lumina concluziei de mai inainte, Curtea nu considera ca trebuie sa determine in continuare in ce constau celelalte garantii cerute de paragraful 2 al art. 8 si nici daca sistemul in litigiu le ofera, in aceasta imprejurare.

1070. - Apoi ii revenea sa se pronunte asupra "contorizarii" instalatiilor telefonice. Intr-o copie dupa "contorizare" figureaza informatii - chiar numerele facute - care fac parte integranta din comunicatiile telefonice. A transmite la politie, fara acordul abonatului, aduce atingere exercitarii dreptului consacrat prin art. 8. Dl Malone risca sa cada sub incidenta practicii existente in aceasta privinta. Cu toate ca guvernul precizase ca politia nu a provocat "contorizarea" postului, petitionarul putea sa se pretinda victima a unei violari a art. 8, chiar din cauza existentei acestei practici. Dreptul englez si galez nu interzice Post Office-ului sa transmita, voluntar, la o cerere a politiei care il roaga sa stabileasca si sa faca niste copii de "contorizare". In afara simplei absente a interzicerii, piesele de la dosar nu releva nicio norma juridica privind amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere de care se bucura autoritatile. Cu toate ca este legal in dreptul intern, respectivul amestec nu era deci prevazut de catre lege. Aceasta concluzie scuteste Curtea de a cerceta daca amestecul era necesar intr-o societate democratica.

1071. - In rezumat, a existat violarea art. 8 atat pe motivul interceptarii de comunicari cat si pentru furnizarea de copii ale "contorizarii" catre politie (unanimitate).

1072. - Avand in vedere aceasta decizie, Curtea judeca inutil sa statueze asupra plangerii in baza art. 13 (16 voturi pentru, 2 impotriva).

1073. - Ea rezerva chestiunea satisfacerii echitabile si o trimite laCamera constituita la inceput pentru examinarea cazului si care a renuntat, in septembrie 1983, in favoarea plenului Curtii (unanimitate).

1074. - In februarie 1985, Curtea a primit textul unei intelegeri amiabile, incheiata intre guvernul britanic si dl Malone: primul consimte sa-i ramburseze celui de al doilea cheltuielile prezentate in Anglia (9.011 Ł cheltuieli de justitie si 5.443,20 Ł onorarii ale avocatilor) si sa-i verse suma de 1.774,10 Ł, dupa ce s-au scazut sumele luate de la organele Conventiei pentru aisistenta judiciara, pentru cheltuielile suportate la Strasbourg.

1075. - Curtea constata ca acordul imbraca un "caracter echitabil" insensul art. 53 & 4 al regulamentului sau si in consecinta decide sa scoatacazul de pe rol (unanimitate).154

Rasmussen c/ Danemarcei (1984) 843. - Nascut in 1945, dl Per Krohn Rassmussen are nationalitatea daneza si lucreaza ca functionar de birou. Se casatoreste in 1966 si in ianuarie 1971 sotia naste o fetita. Avand indoieli in ce priveste paternitatea acesteia, el se abtine sa introduca o actiune de dezavuare, pentru a-si salva casnicia. Divortul este pronuntat in iulie 1975. Conform unui compromis, semnat mai intai cu sotia sa, dl Rassmussen renunta sa introduca o actiune de dezavuare a paternitatii, in timp ce ea abandona orice pretentie la o pensie alimentara pentru copil. In ianuarie 1976, fosta sotie a petitionarului ii scrie, afirmand ca ea nu este legata prin acest compromis. Atunci dl Rassmussen cere Curtii de Apel sa-i permita sa introduca o actiune de dezavuare a paternitatii, in afara termenului (care expirase), prevazut de art. 5 & 2 al legii din 1960 asupra statutului juridic al copilului. Totusi, Curtea de Apel refuza, la 12 aprilie 1976, pe motiv ca nici o circumstanta speciala nu justifica acordarea unei derogari. Obtinand noi elemente, dl Rassmussen sesizeaza din nou Curtea de Apel in noiembrie 1978, dar autorizarea ii este inca o data refuzata. Aceasta decizie este ulterior confirmata de Curtea Suprema in ianuarie 1979.

844. - In cererea sa catre Comisie, din 21 mai 1979, dl Rassmussen se pretinde victima a unei discriminari bazate pe sex in sensul ca, in conformitate cu legea din 1960 (modificata la acest punct in 1982),fosta sa sotie putea, in orice moment, sa-i contexte paternitatea in fata tribunalelor, in timp ce el nu avea acest drept. El invoca art. 14 al Conventiei, combinat cu art. 6 si 8.

845. - Intra faptele cauzei in domeniul de aplicare a cel putin uneia din clauzele normative ale Conventiei, altele decat art. 14? nu, sustinea guvernul danez. Da, raspunde Curtea. Art. 14 nu este valabil decat pentru a te bucura de drepturile si libertatile garantate de Conventie. Or, o actiune de dezavuare imbraca, prin natura sa, un "caracter civil", caci ea apartine dreptului familiei si priveste, fara nici o indoiala, viata privata a petitionarului, deci art. 6 si 8 se aplica. Exista o diferenta de tratament? Desigur, noteaza Curtea, pentru ca legea din 1960 impune anumite termene numai sotului. nu este cazul sa se cerceteze pe ce se baza respectiva diferenta, lista facuta la art. 14 nefiind limitativa. Se aflau petitionarul si fosta sa sotie in situatii similare? Curtea nu considera ca trebuie sa rezolve problema. Exista o justifiicare obiectiva si rationala? Guvernul sustinea ca diferenta de tratament se justifiica tocmai in interesul copilului si invoca "marja de apreciere" a statelor in materie. Curtea aminteste ca aceasta marja variaza in functie de circumstante, domenii si contexte; prezenta sau absenta unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante poate fi pertinenta in aceasta privinta. Or, constata ea, pentru acest gen de probleme nu exista un numitor comun. autoritatile erau indreptatite sa gandeasca, in acea penoada, ca instituirea de termene numai pentru sot se justifica prin teluri legitime, adica garantarea securitatii juridice si protejarea intereselor copilului care, de regula, se unesc cu cele ale mamei. De altfel, autoritatile nu au incalcat principiul proportionalitatii. Astfel, pune Curtea concluzia diferenta de tratament nu era discriminatorie in sensul art. 14, si nu a existat nici o violare a acestui articol combinat cu art. 6 si 8 (unanimitate).

Abdulaziz ş.a. c/ Regatului Unit (1985)

155

888. - Dna Nargis Abdulaziz, nascuta in Malawi in 1948 si de origine indiana, se declara apatrida. Ea traieste in Regatul Unit cu un permis din 1977; in mai 1979 obtine autorizatie de a ramane acolo pe timp nelimitat. In decembrie 1979, se casatoreste cu dl Abdulaziz, un portughez care a emigrat din India, unde s-a nascut, in Portugalia si care se afla in Regatul Unit cu posibilitatea de a ramane acolo o perioada limitata. In iulie 1980, autoritatile refuza sotului ei un permis de sedere permanent; un recurs impotriva acestei decizii suferd un esec. Dl Abdulaziz se afla inca in Regatul Unit, fara permis. Cuplul are un fiu nascut in 1982.

Dna Arcely Cabales, de origine asiatica, s-a nascut in Filipine in 1939. Ea traieste in Regatul Unit cu un permis din 1967; in iunie 1971, ea obtine autorizatia de a ramane pe timp nelimitat. In 1980 are loc in Filipine o ceremonie de casatorie intre ea si dl Cabales, cetatean al acestei tari. In februarie 1981, i se refuza acestuia viza pentru a se instala in Regatul Unit impreuna cu dna Cabales; un recurs impotriva acestei decizii sufera un esec. In perioada respectiva petitionara avea si ea cetatenia filipineza. Dl Cabales a continuat sa traiasca in Filipine, din 1980 pana in 1984, si cuplul a ramas separat, cu exceptia unei scurte perioade in 1983. In 1984, dna Cabales obtine naturalizarea. Autoritatile britanice, care contesta valabilitatea casatoriei facute in Filipine, refuza din nou dlui Cabales un permis de stabilire cu titlul de sot, dar ii permit sa stea temporar in faza ca logodnic al unei cetatene britanice. O ceremonie de casatorie are loc in Regatul Unit, in ianuarie 1985, dupa care dl Cabales primeste autorizarea de a ramane in calitate de sot timp de douasprezece luni; la terminarea acestei perioade, el poate pretinde un permis permanent.

Dna Sohair Balkandali s-a nascut in Egipt in 1946 sau 1948. Ea locuieste in Regatul Unit, cu un permis, din 1973. Datorita casatoriei ei in 1978 cu un cetatean britanic - casatorie desfacuta ulterior - ea obtine un permis de sedere permanent in Regatul Unit, precum si cetatenia Regatului Unit si a Coloniilor. In 1981, ea se casatoreste cu un cetatean turc, dl Balkandali, cu care are un fiu, si care se afla in Regatul Unit fara autorizare. In luna mai a aceluiasi an, autoritatile resping cererea de permis de sedere prezentata de cel interesat, dar acesta ramane. Sotia sa obtinand cetatenia britanica, obtine si el autorizarea temporara, in 1983, si apoi definitiva, in 1984, de a ramane in aceasta tara.

889. - Deciziile autoritatilor au fost luate in baza regulilor din 1980 asupra imigratiei. Inainte de 1983, un sot strain care dorea sa se reuneasca sau sa ramana cu sotia sa, stabilita legal in Regatul Unit, nu era autorizat sa intre sau sa stea daca, intre altele, ea nu era cetateana a Regatului Unit sau a Coloniilor, nascuta ea insasi in Regatul Unit sau cand unul din cei doi parinti era nascut acolo. Legislatia s-a schimbat in 1983; se cere in continuare ca sa fie o cetateana britanica, dar locul ei de nastere si acela al parintilor ei nu mai este luat in considerare.

In schimb, o sotie straina, dornica sa fie impreuna cu sotul, stabilit in mod legal in Regatul Unit, sau sa ramana acolo cu el, putea, inainte de 1983, sa primeasca un permis de intrare sau de sedere fie ca respectivul sot era sau nu cetatean al Regatului Unit si al Coloniilor cu locul nasterii pe teritoriul Regatului; din 1983, ea poate obtine o asemenea permisiune, fie ca sotul este sau nu cetatean britanic.

890. - Dna Abdulaziz sesizeaza Comisia la 10 decembrie 1980, doamnele Cabales si Balkanslali la 10 august 1981. Fiecare dintre ele se pretinde victima a unei practici discriminatorii autorizate de Parlament, prezenta in regulile din 1980 156

asupra imigratiei si incompatibila cu art. 3, 8 luat singur si combinat cu art.14 si 13 ale Conventiei.

891. - Statuand asupra violarii sustinute a art. 8, luat singur, Curtea inlatura, mai intai, diferite argumente ale guvernului britanic, tinand sa demonstreze inaplicabilitatea acestei dispozitii.

Daca anumite aspecte ale dreptului de a intra intr-o tara tin de Protocolul nr. 4 (neratificat de Regatul Unit), asta nu inseamna sa se excluda ca unele masuri luate in domeniul imigrarii pot aduce atingere dreptului la respect pentru viata de familie. Petitionarele se plang nu de un refuz de a fi lasate sa intre sau sa ramana in Regatul Unit, ci de a se vedea lipsite sau amenintate de a fi lipsite de compania sotilor lor.

Cu toate ca art. 8 presupune existenta unei familii, oricare viata de familie in proiect nu iese complet din cadrul sau. Cuvantul "familie" include, in orice caz, relatia nascuta dintr-o casatorie legala, cum sunt cele pe care le-au contractat dnele Abdulaziz si Balkandali, si nu fictiva.

Curtea nu a rezolvat controversa privind validitatea ceremoniei de casatorie care a avut loc in Filipine intre dl si dna Cabales. Piesele de la dosar arata ca ei se credeau casatoriti si doreau sincer sa coabiteze si sa duca o viata de familie normala. In acest caz, legatura astfel nascuta era destul de stransa pentru a antrena in joc art. 8. In rezumat, fiecare dintre petitionare incepuse o "viata de familie" suficienta pentru scopurile art. 8, care deci se aplica (unanimitate).

Acest articol nu se va interpreta ca implicand pentru un stat contractant obligatia generala de a respecta alegerea, de catre cuplurile casatorite, a domiciliului comun si a accepta instalarea de persoane casatorite, de alta nationalitate, in tara. Doamnele Abdulaziz, Cabales si Balkandali, care in perioada casatoriei lor ar fi putut sau trebuit sa cunoasca efectul regulilor privind imigrarea, nu au simtit existenta unor obstacole care sa le fi impiedicat sa duca o viata de familie in propria lor tara sau in aceea a sotului lor, si nici motive speciale sa nu se astepte ca vor opta pentru o asemenea solutie. In consecinta, nu a existat o lipsa de respect pentru viata lor de familie (unanimitate).

892. - Cu toata absenta violarii art. 8 luat singur, faptele in litigiu se situeaza in domeniul acestui text; art. 14 se aplica din acel moment si el. In ce-l priveste pe acesta din urma, o diferentiere este discriminatorie daca este lipsita de o justificare obiectiva si rationala.

A existat o discriminare bazata pe sex ? Regulile privind imigratia permit mai usor unui barbat instalat in Regatul Unit, decat unei femei in aceeasi situatie, sa obtina pentru sotia sa nenationala autorizarea de a intra sau a ramane in tara pentru a locui. Ele tindeau, tel legitim, sa protejeze piata nationala a muncii intr-o perioada de somaj intens. Totusi, progresul catre egalitatea sexelor, fiind un obiectiv important al statelor membre ale Consiliului Europei, numai motive foarte puternice puteau duce la a considera compatibila cu Conventia o diferentiere bazata pe sex. Cu sprijinul statisticii, guvernul sublinia ponderea respectiva a barbatilor si femeilor pe piata muncii. Curtea nu este convinsa ca aceasta are o asemenea amploare incat sa justifice diferentierea si nici ca a servit obiectivul suplimentar al regulilor din 1980: promovarea linistii publice. Faptul ca Regatul

157

Unit a actionat, in materie de primire a sotiilor pentru instalare, mai generos decat cere Conventia, cu atat mai mult, in sine, nu exclude O violare a art. 14. Astfel, cele trei petitionare au suferit, in folosirea dreptului lor la a li se respecta viata de familie, o discriminare bazata pe sex si contraraart. 14 combinat cu art. 8 (unanimitate). A existat o discriminare rasiala? Aplicabile la toti candidatii la intrare regulile privind imigratia se bazau nu pe obiectii privind originea acestora, ci pe necesitatea de a reduce imigrarea pentru a proteja piata nationala a muncii. In plus, circumstanta ca in acea perioada regulile loveau mai putin in albi decat in alte grupe rezulta nu din continutul acestora, ci mai ales din preponderenta numerica a anumitor grupuri etnice printre persoanele care doreau sa imigreze. Asadar, petitionarele nu au fost supuse unei discrimincYlri rasiale (unanimitate). A existat o discriminare bazata pe nastere? Dna Balkandali se plangea, de asemenea, de faptul ca printre cetatenele Regatului Unit si dinColonii, instalate in Regatul Unit, numai acelea care erau nascute acolodaca unul din parinti era nascut acolo, puteau obtine admiterea sotuluinenational pentru stabilire. Curtea considera ca aceasta diferentiereavea un tel legitim: grija de a proteja femeile, care au legaturi stranse cu Regatul Unit, de incercarile prin care ar fi trecut daca, dupa casatoria lor ar fi trebuit sa mearga in strainatate pentru a putea fi impreuna cu sotul lor. Doamna Balkandali nu a fost deci victima a unei discriminari bazate penastere (unanimitate).

893. - Petitionarele pretindeau ca au suferit un tratament degradantcontrar art.3. Curtea respinge aceasta teza (unanimitate). Diferenta de tratament nu vadea nici un dispret sau lipsa de respect pentru personalitatea lor si nu avea nici telul si nici efectele de a umili sau injosi. 894. - Pentru ca Regatul Unit nu a incorporat Conventia in dreptulsau intern, nu se putea face un recurs efectiv in fata unei autoritati nationale pentru reclamatiile privind discriminarea pe baza de sex, suferita de petitionare. A existat deci, in aceasta privinta, o violare a art. 13 (unanimitate).

895. - In temeiul art.50, Curtea respinge cererea unei indemnizatii "importante" pentru prejudiciu moral: stabilirea violarii constituie prin ea insasi o satisfactie echitabila pentm suferinta si nelinistea resimtite. Cu toate acestea, Regatul Unit trebuie sa verse petitionarelor sumele cerute pentru cheltuieli de judecata si taxe, revenind procedurii de la Strasbourg (unanimitate).

Rees c/ Regatului Unit (1986) 982. - La naterea sa, in 1942, petitionarul prezinta toate caracteristicile fizice si biologice ale unui copil de sex feminin. Totusi, din frageda copilarie el afiseaza un comportament masculin si un aspect ambiguu. In 1970 face un tratament, in vederea unei conversiuni sexuale si adopta in 1971 prenume masculin. De atunci traieste ca un barbat si societatea il recunoaste ca atare. In 1977 si schimba numele din nou pentru a-l lua pe cel de Mark Nicholas Alban Rees, pe care-l poarta si azi. In afara de actul sau de nastere, toate documentele oficiale (pasaport etc.) il desemneaza azi cu noul sau nume precedat, daca este cazul, de titlul "DI". Conservatorul sef al actelor de stare civila respinge la 25 noiembrie 1980 cererea petitionarului ca in registrul de nastere sa fie schimbat pentru a tine cont de schimbarea identitatii sexuale.

158

983. - In Regatul Unit, operatiile de conversiune sexuala nu cer nici o formalitate juridica si pot fi finantate de Serviciul National de Sanatate, ca in cazul lui Mark Rees. Nici legiuitorul si nici jurisdictiile nu au scos o decizie generala si uniforma privind starea civila a transsexualilor operati . In acelasi timp, pentru a te putea casatori - posibil in dreptul englez numai intre persoane de sex opus -, jurisprudenta stabilita consielera ca din cele patru criterii - cromozomic, gonadic, genital si psihologic - care determina sexul, primele trei - factorii biologici - sunt cele care permit sa se spuna daca persoanele in cauza sunt un barbat si, respectiv, o femeie. nu exista nici un fel de registru al starii civile integrate, ci numai registre distincte pentru nasteri, casatorii, decese si adoptii. Ele inregistreaza evenimentele asa cum s-au produs in calitate de fapte istorice), fara a mentiona - in afara de circumstante exceptionale (cum ar fi adoptia sau legitimarea) - schimbarile (de nume, de adresa etc.) asa cum sunt transcrise in alte state. Fiecare i-si poate modifica numele si prenumele, cand vrea, fara formalitati sau aproape fara. Extrasele de stare civila sau acte de identitate echivalente nu sunt nici cerute,nici folosite. Daca apare necesara o identificare, este suficient, in general, sa se prezinte un permis de conducere sau un pasaport.

984. - In cererea sa adresata Comisiei, la 18 aprilie 1979, dl Rees seplange ca dreptul britanic nu-i confera un statut juridic corespunzator conditiei sale reale; el invoca art.3, 8 si 12 din Conventie.

985. - Conform Curtii, plangerea dlui Rees, in baza art. 8, pune problema de a sti ce obligatii pozitive pot fi inerente unui respect efectiv al vietii private. Existenta si intinderea unor asemenea obligatii in aceasta materie - unde nu exista niciodata o comunitate de vederi intre diferitele state contractante si care se bucura deci de o mare marja de apreciere - depind de echilibrul corect, ce trebuie mentinut, intre interesul general si interesele individului; in cautarea unui asemenea echilibru, obiectivele enumerate la paragraful 2 al art. 8 pot juca un anumit rol. Regatul Unit a facut eforturi sa raspunda revendicarilor petitionarului in intreaga masura de care era capabil sistemul sau actual; dupa acesta, actul de nastere consemneaza numai faptele istorice; nici un fel de dispozitie nu prevede certificate de stare civila valabile din punct de vedere juridic. Cautarea unui echilibru just nu s-ar putea spune ca cere - ceea ce dintr-un anumit punct de vedere pare a fi esenta revendicarilor dlui Rees - introducerea unui nou tip de document care sa indice si sa ateste starea civila la un moment dat. Statul reclamat nu a crezut pana acum ca trebuie sa introduca asemenea modificari, care vor avea importante consecinte administrative si vor crea obligatii suplimentare pentru restul populatiei.

Interpretata si mai ingust, reclamatia petitionarului poate trece drept o cerere de ajustare accesorie, care ar lua forma unei adnotari in registrul de nasteri care nu poate fi comunicata unor terti. O asemenea adnotare "secreta" nu pare sa fie ceruta de cautarea echilibrului necesar; ar rezulta din aceasta, in numeroase domenii de interes public, spre exemplu din cel al dreptului familiei si de mostenire, mari greutati pe care le-ar putea rezolva numai o legislatie detaliata, in privinta efectelor schimbarii in diferite contexte si circumstante in care caracterul secret ar trebui sa se indine in fata interesului public.

Curtea pune deci concluzia absentei violarii art. 8 (12 voturi pentru, 3 impotriva). Ea adauga, in acelasi timp, un fel de avertisment: pentru moment trebuie lasata Regatului Unit grija de a determina pana la ce punct el poate

159

raspunde la celelalte exigente ale transsexualilor, dar ea nu este mai putin constienta de gravitatea problemelor pe care le vor intampina acestia din urma, precum si confuzia care le este proprie; Conventia trebuind sa fie interpretata in raport cu conditiile actuale, necesitatea unor masuri juridice potrivite trebuie sa duca la o examinare permanenta, mai ales din perspectiva evolutiei stiintei si societatii.

986. - In ce priveste art. 12, Curtea considera ca, garantandu-se dreptul la casatorie, el are in vedere casatoria traditionala intre persoane de sex biologic diferit. Ea adauga totusi ca limitarile acestui drept nu trebuie sa-l restranga sau sa-l reduca intr-o maniera sau intr-o asemenea masura incat sa-l atinga in insasi substanta sa. nu s-ar putea atribui un asemenea efect piedicilor legale puse, in Regatul Unit, casatoriei unor persoane care nu apartin unor sexe biologice diferite. Deci nu a existat o nerecunoastere a acestui articol (unanimitate).

Johnston ş.a. c/ Irlandei (1986) 812. - Dl Roy H.W. Johnston, resortisant irlandez, nascut in 1930, dna Janice Williams-Johnston, cetateana britanica nascuta in 1938, si Nessa Williams-Johnston, fiica lor nascuta in 1978, locuiesc impreuna in Irlanda. Primul petitionar s-a casatorit in 1952 si are trei copii din aceasta casatorie; sotia sa si el au convenit in 1965 sa se desparta si au incheiat ulterior un acord oficial de separare. Din 1971, el intretine o relatie stabila cu a doua petitionara, in mare parte in intretinerea sa. El are grija de a treia petitionara de cand s-a nascut si, printre altele, a luat masuri testamentare in favoarea ei ca si in privinta celei de-a doua petitionare si a celorlalti copii ai ei.

813. - Constitutia irlandeza, intrata in vigoare in 1937, interzice divortul, iar populatia a respins prin referendum da 26 iunie 1986) un amendament care l-ar fi permis; tribunalele recunosc totusi in anumite circumstante divorturile obtinute in strainatate de catre cuplurile irlandeze. Persoanele care traiesc impreuna si in cadrul unor relatii stabile, dupa desfacerea casatoriei de catre una dintre ele, nu se pot recasatori in Irlanda si nu sunt considerate ca o familie in sensul art. 41 al Constitutiei, atata timp cat traieste cealalta parte a acestei casatorii; in special, de nu au datoria legala a asistentei mutuale si nici drepturi de succesiune reciproca. Cat priveste copilul nelegitim, el se bucura, fata de parintii sai, de drepturi de succesiune inferioare celor ale unui copil legitim; mama lui este o simpla tutoare si nu poate fi adoptat de ambii sai parintii si nici sa devina legitim prin casatoria lor ulterioara. In 1986, guvernul a depus un proiect de lege privind statutul copiilor, care vizeaza eliminarea, in masura posibilului, oricarei discriminari fata de copiii nascuti in afara casatoriei. 814. - Dl Johnston, dna William-Johnston si Nessa Williams-Johnston sesizeaza Comisia la 16 februarie 1982. Ei se plang de faptul ca in Irlanda lipsesc unele texte care sa permita divortul si sa recunoasca viata familiala a persoanelor care, dupa esecul casatoriei uneia dintre ele, intretin relatii de familie in afara casatoriei ei invoca art. 8, 9, 12 si 13 ale Conventiei, precum si art. 14 (combinat cu art. 8 si 12). 815. - Curtea examineaza mai intai si apoi respinge motivatiile preliminare ale guvernului irlandez (unanimitate), conform carora petitionarii nu au calitatea de "victime", nu au epuizat caile de recurs interne si au prezentat anumite reclamatii care ies din cadrul cazului.

160

816. - Ea studiaza apoi situatia primilor doi petitionari, incepand cu capacitatea de a divorta si de a se recasatori. Absenta dispozitiilor care sa permita divortul si incapacitatea corelativa pentru dl Johnston si dna Wilams-Johnston de a se casatori nu incalca nici art. 8 al Conventiei nici art. 12 (16 voturi pentru, 1 impotriva). In sensul lor comun, cuvintele "dreptul de a se casatori" care figureaza la art.12 vizeaza formarea de relatii conjugale si nu dizolvarea lor. In plus, lucrari preparatorii ale acestui articol nu releva nici o intentie de a ingloba o garantie oarecare a unui drept de a divorta. Daca ar trebui interpretata Conventia in contextul de astazi, Curtea nu ar sti sa scoata din aceasta, printr-o interpretare evolutiva, un drept care a fost in mod deliberat omis la inceput. Cat priveste art. 8, Curtea se intreaba daca o respectare efectiva a vietii familiale a petitionarilor antreneaza, pentru Irlanda, obligatia pozitiva de a introduce masuri care sa autorizeze divortul. Punand o concluzie negativa, ea releva ca aceasta Conventie trebuie citita ca un tot: un drept la divort fiind exclus de art. 12, nu ar fi logic sa fie dus din art 8. Astfel, Curtea respinge o reclamatie a primilor doi petitionari care afirma ca sunt victime ale unei discriminari care este contrara art 14 al Conventiei combinat cu art. 8 datorita faptului ca dreptul irlandez poate recunoaste anumite divorturi pronuntate in strainatate (16 voturi pentru, 1 impotriva). In conceptia ei, nu se pot considera ca fiind asemanatoare situatia petitionarilor aceea a persoanelor care pot obtine aceasta recunoastere. Dl Johnston pretindea, de asemenea, ca se simte profund afectat de imposibilitatea de a trai cu dna Williams-Johnston altfel decat in cadrul relatiilor extraconjugale. De aici ar rezulta o incalcare a art. 9 al Conventiei, luat izolat sau combinat cu art. 14. Curtea considera ca el se plange, in esenta, de inexistenta divortului, problema la care art. 9 nu se extinde; ea pune deci concluzia ca nu pot fi aplicate articolele invocate (16 voturi pentru, 1 impotriva). In afara de aceasta, Curtea respinge alegatia primilor doi petitionari conform careia numeroase alte aspecte ale statutului lor in dreptul irlandez incalca art. 8 (unanimitate). Anumite puncte litigioase constituie simple consecinte ale imposibilitatii de a obtine un divort, situatie care nu a fost judecata ca fiind incompatibila cu Conventia; in plus, nici o obligatie pozitiva nu apasa asupra Irlandei, pentru a instaura un regim special, pentru o categorie deosebita de cupluri necasatorite, cum sunt petitionarii.

817. - In sfarsit, Curtea examineaza situatia celei de-a treia petitionare. In legatura cu art. 8 ea se intreaba daca respectarea efectiva a vietii familiale conduce, pentru Irlanda, la obligatia pozitiva de a imbunatati situatia juridica a Nessei Williams-Johnston. Ea reaminteste jurisprudenta despre integrarea unui copil in familia sa si noteaza ca au fost facute eforturi in statele membre ale Consiliului Europei pentru a imbunatati situatia juridica a copiilor nascuti in afara casatoriei. Din punctul sau de vedere Nessa ar trebui plasata, juridic si social, intr-o pozitie vecina cu cea a unui copil legitim; or, in prezent, situatiile lor juridice respective sunt foarte diferite. Absenta unui regim juridic potrivit care sa reflecte legaturile familiale naturale ale Nessei, constituie o lipsa de respect pentru viata familiala a celei interesate si a parintilor sai. Exista la acest punct o incalcare a art. 8 din capul de acuzare al celor trei petitionari (unanimitate). In schimb, nu se impune o cercetare separata, daca Nessa este victima a unei discriminari contrare art. 14 combinat cu art. 8, pe motivul incapacitatilor dreptului irlandez de succesiune care o sanctioneaza (16 voturi pentru, 1 impotriva).

818. - In temeiul art. 50, Curtea respinge pretentiile petitionarilor la prejudicii materiale si morale: fie ca de isi au originea in puncte asupra carora ea nu a

161

evidentiat nici o incalcare a Conventiei, fie ca insasi constatarea incalcarii este prin ea insasi o satisfactie suficient de echitabila (unanimitate). In schimb, ea accepta cererea de rambursare a cheltuielilor de judecata si taxe aferente procedurii de la Strasbourg, dar numai partial, adica 12.000 IR Ł (unanimiate).

Leander c/ Suediei (1987) 923. - In august 1979, muzeul naval din Karlxkrona, in sudul Suediei, intentioneaza sa-l angajeze pe dl Torsten Leander, dulgher. O parte din cladirile muzeului fiind situate intr-o baza navala alaturata, numirea pe post trebuie sa fie precedata de o ancheta de securitate (" un control de personal "), care prexupune consultarea unor informatii consenmate intr-un registru secret tinut de Siguranta. Nominalizarea este refuzata, fara ca cel interesat sa fi putut lua cunostinta de informatiile din registru comunicate Marinei si sa formuleze observatii. Dl Leancler se plange guvernului, cerand anularea aprecierii conform careia el este "periculos pentru securitate", o declaratie despre aptitudinea sa pentru angajare, acces la informatiile consemnate in legatura cu el si posibilitatea de a le comenta. Guvernul respinge toate reclamatiile.

924. - In cererea sa, din 2 noiembrie 1980, catre Comisie, dl Leancler se pretinde o victima a violarilor art. 6, 8, 10 si 13 ale Conventiei.

925. - Curtea se pronunta mai intai asupra reclamatiei in baza art. 8. Registrul secret al politiei includea, fara posibilitate de contestare, date relative la viata privata a dlui Leander. Memorizarea pe calculator si comunicarea lor, impreuna cu refuzul de a acorda celui interesat posibilitatea de a le combate, aduceau atingere dreptului sau la respect pentru viata sa privata.

Era amestecul justificat? Sistemul suedez de control al personalului, urmarind dar un tel legitim - protectia securitatii nationale - , se punea problema, mai ales, de a sti daca amestecul era prevazut prin lege si necesar intr-o societate democratica.

La primul punct, Curtea observa ca amestecul avea o baza solida in dreptul intern: ordonanta asupra controlului personalului, publicata in Jurnalul Oficial si accesibil celui interesat. In contextul deosebit al unor controale secrete ale personalului destinat unor sectoare legate de securitatea nationala, nevoia de prevenire nu va fi aceeasi ca in numeroase alte domenii. Totusi, intr-un sistem care se aplica tuturor cetatenilor, legea trebuie sa foloseasca termeni destul de clari pentru a le arata, intr-un mod potrivit, in ce imprejurari si in ce conditii ea abiliteaza puterea publica sa-si permita un asemenea amestec secret, si virtual periculos, in viata lor privatsl. Tinand cont de diverse limite impuse inregistrarii de informatii, indeosebi interzicerea oricarei mentiuni bazate pe simpla opinie politica si de dispozitii explicite si amanuntite asupra modalitatilor procedurii de control a personalului, Curtea considera ca dreptul suedez indeplineste cerinta de previzibilitate.

In ce priveste necesitatea, ea admite ca Suedia dispunea de o marja de apreciere de o mare amploare, intrucat statele contractante au incontestabil nevoie de un sistem permanent de evaluare a aptitudinii candidatului la posturi importante din punct de vedere al securitatii nationale. In plus, trebuie sa te convingi de existenta unor garantii adecvate si suficiente contra abuzurilor.

162

Sistemul suedez este destinat sa reduca la minimum, la strictul necesar, efectele procedurii de control al personalului si, in afara de controalele facute de catre guvern, revine Parlamentului si unei institutii independente obligatia sa vegheze la bunul mers al sistemului. Curtea acorda o mare importanta, pe de o parte, prezentei unor deputati in Consiliul National al Politiei, care autorizeaza transmiterea de informatii Marinei si, pe de alta parte, supravegherii pe care o exercita Cancelarul justitiei si mediatorul parlamentar precum si comisia parlamentara a justitiei. Aceste garantii indeplinesc, astfel, cerintele art. 8 & 2. Pornind de la aceasta, nu a existat o violare a art. 8 (unanimitate).

926. - Conform dlui Leander, faptele denuntate in temeiul art. 8 incalcau, de asemenea, art. 10. Curtea respinge teza sa (unanimitate). Ea considera ca petitionaml nu a suferit nici o atingere in libertatea sa de exprimare a unor opinii. Ordonanta asupra controlului personalului urmareste ca titularii unor posturi importante pentru securitatea nationala sa aiba calificarile personale necesare si, ca atare, dreptul de acces la functia publica, neprotejat prin Conventie, se afla in centrul problemei supuse Curtii. Cel interesat nu a suferit, cu atat mai mult, o atingere la libertatea de a primi informatii, caci art. 10 nu acorda individului dreptul de acces la registrul unde figureaza informatii asupra propriei situatii si nici nu obliga guvernul sa i le comunice.

927. - Ramanea afirmatia de violare a art. 13. In contextul deosebit al cazului, un "recurs efectiv" trebuie inteles ca un recurs cat se poate de efectiv, avand in vedere limitele inerente oricarui sistem de supraveghere secreta, destinat sa protejeze securitatea nationala. In plus, noteaza Curtea, chiar daca nici un recurs nu indeplineste, numai prin el, cerintele art. 13, ansamblul recursurilor prevazute prin dreptul intern poate sa le satisfaca. Dl Leander putea adresa plangeri mediatorului parlamentar sau Cancelarului justitiei, care trebuie sa fie socotiti ca independenti de guvern; cu toate ca nici unul dintre ei nu are puterea de a da o decizie juridica obligatorie, avizele lor sunt de obicei urmate in practica. Exista si recursul la guvern, pe care dl Leander l-a folosit, dar in van. Chiar daca, luat izolat, acesta din urma nu era apreciat ca suficient, Curtea considera ca ansamblul recursurilor disponibile raspundea conditiilor art. 13 (4 voturi pentru, 3 impotriva).

F. c/ Elveţiei (1987)

820. - Cetatean elvetian, nascut in 1943 si divortat de doua ori, F. se recasatoreste la 26 februarie 1983, la aproximativ sase saptamani dupa ce a intalnit-o pe viitoarea sa stie. La 11 martie, el depune o cerere de divort la Tribunalul civil din Lausanne. Acesta pronunta divortul la 21 octombrie si-i aplica lui F. o interdictie de recasatorire de trei ani, conform art. 150 din Codul civil elvetian, astfel redactat: "Pronuntand divortul, judecatorul fixeaza un termen de cel putin un an si de cel mult doi ani, timp in care partea vinovata nu va putea sa se recasatoreasca: in caz de divort pronuntat pe motiv de adulter, termenul poate fi extins la trei ani. (...)". F. ataca in van aceasta decizie in fata Camerei de recursuri a Tribunalului din cantonul Vaud si apoi la Tribunalul federal. El se recasatoreste pentru a patra oara la 23 ianuarie 1987; din aceasta unire se naste, o luna mai tarziu, un copil.

163

821. - In cererea sa din 12 decembrie 1984 la Comisie, F. sustine ca interdictia de recasatorire pronuntata impotriva sa nu-i recunoaste dreptul de a se casatori (art.12 din Conventie), dreptul la respectarea vietii sale private si de familie (art. 8) si interzicerea unor pedepse degradante (art. 3)

822. - Exercitarea dreptului fundamental garantat de art. 12 duce la consecinte de ordin personal, social si juridic; el se supune legilor nationale ale statelor contractante, dar limitarile care rezulta din aceasta nu trebuie sa restranga sau sa reduca dreptul in cauza in asa fel sau intr-o asemenea masura incat sa atinga insasi substanta sa. Interdictia aplicata lui F. intra in cadrul reglementarii respectivei exercitari, art. 12 nefacand distinctie intre casatorie si o noua casatorie. Curtea subliniaza ca termenul de asteptare nu mai exista in dreptul altor state contractante; ea aminteste in aceasta privinta jurisprudenta sa, conform careia Conventia trebuie citita din perspectiva conditiilor de viata de astazi. Totusi, faptul ca o tara ocupa, la sfarsitul unei evolutii gradate, o situatie izolata in ceea ce priveste un aspect al legislatiei sale, nu implica, obligatoriu, ca un asemenea aspect se loveste de Conventie, mai ales intr-un domeniu atat de strans legat de traditiile culturale si istorice ale fiecarei societati si de conceptiile profunde ale acesteia asupra celulei familiale. Adoptand masura incriminata, care in fond este o sanctiune civila, judecatorul divortului nu s-a limitat sa evalueze consecintele despartirii; el a fost pus in situatia de a aprecia conduita din trecut a lui F. pentru a ajunge la concluzia privind dreptul acestuia de a se recasatori.

Curtea recunoaste ca stabilitatea casatoriei reprezinta un tel legitim si conform interesului public, dar oportunitatea mijlocului folosit in aceste conditii pentru a o realiza si inspira indoieli. Chiar in Elvetia, doua comisii de experti se pare ca au simtit si de acelasi lucru, intrucat au propus abrogarea art. 150 din Codul civil. In orice caz, Curtea nu subscrie la teza guvernului conform careia interdictia temporara a recasatoririi urmareste apararea drepturilor celuilalt. Viitoarea sotie a lui F. a putut sa se considere lezata, personal si direct, de masura care i s-a aplicat acestuia din urma; din moment ce ea nu era nici minora si nici alienata mintal, drepturile ei nu erau cu nimic protejate. In ce priveste copiii care urmau sa se nasca, riscau si ei sa simta contralovitura interdictiei; desigur, legea elvetiana nu mai cunoaste notiunea de copil nelegitim, dar copilul natural poate avea de suferit din cauza unor prejudecati si deci sa suporte un handicap social. Copilul lui F. venind pe lume la o luna dupa recasatorirea parintilor sai, decesul unuia dintre ei sau o simpla intarziere in indeplinirea formalitatilor legale ar fi fost suficiente pentru a-l face sa se nasca in afara casatoriei.

Argumentul conform caruia timpul de reflectie impus celui interesat contribuie, in egala masura, la a-l proteja impotriva lui insusi nu are o greutate suficienta in cazul unei persoane majore si care se bucura de toate facultatile sale mintale.

De asemenea, guvernul sustinea, in esenta, ca recasatorirea dupa un divort nu poate fi asimiliata cu o prima casatorie. Curtea considera ca daca legislatia nationala permite divortul - ceea ce Conventia nu cere -, art. 12 garanteaza celui divortat dreptul de a se recasatori fara a suferi, in materie, restrictii irationale.

Ramanea comparatia cu separarea in fapt, termenul de asteptare cerut pentru pronuntarea divortului si posibilitatea pentru cel nevinovat sa se opuna divortului care, conform guvernului, produce consecinte identice celor de interdictie

164

temporara a recasatoririi. In vederile Curtii, este vorba de situatii diferite si care, in orice caz, se plaseaza "In amonte" de judecarea divortului. In concluzie, masura litigioasa, care a atins insasi substanta dreptului la casatorie, apare ca neproportionala cu telul legitim urmarit. A avut loc deci o incalcare a art. 12 (9 voturi pentru, 8 impotriva).

823. - In temeiul art. 50, F. reclama suprimarea, intr-un termen scurt, a interdictiei de recasatorire prevazuta de art. 150 din Codul civil. Curtea subliniaza: Conventia nu ii atribuie competenta pentru a prescrie statului elvetian sa-si modifice legislatia (unanimitate).

Ea considera ca F. nu a putut suferi o dauna morala decat timp de optluni si ca in aceasta privinta hotararea ii da o satisfactie echitabila suficienta (unanimitate).

Olsson c/ Suediei (1988) 871. - Stig si Gun Olsson, sot si sotie, sunt cetateni suedezi si locuiesc la Goteborg. Trei copii, Stefan, Helena si Thomas, s-au nascut din aceasta unire in 1971, 1976 si, respectiv, 1979. Consiliul social de district nr. 6 din Goteborg decide, in ianuarie 1980, sa puna copiii sub supraveghere si prescrie in august 1980 luarea lor in ingrijire provizorie de catre autoritate pentru a putea examina situatia lor. Consiliul decide, la 16 septembrie 1980, sa fie luati in ingrijire copiii de catre autoritate, pe baza unui raport al serviciilor sociale, care ajunge la concluzia ca dezvoltarea copiilor este amenintata pentru ca traiesc intr-un mediu nepotrivit, cat si din cauza incapacitatii parintilor de a le asigura ingrijirile, stimularea si supravegherea de care au nevoie. Stefan este instalat la Geiteborg intr-un camin de scolari, condus decomisia pentru handicapati apoi, dupa catva timp, intr-o familie adoptiva, la o suta de kilometri de domiciliul petitionarilor; el ramane acolo mai mult de doi ani si este mutat, intr-o casa de copii, condusa de aceeasi comisie, la aproape 80 de kilometri la nord de Goteborg. In ce priveste pe Helena si pe Thomas, ei sunt plasati in camine de primire separate, in localitati indepartate, la o suta de kilometri una de alta si aflandu-se la aproximativ 600 km de nord-est de Goteborg. Contactele sotilor - Olsson cu copiii lor fac obiectul la diferite restrictii in perioada luarii in ingrijire a acestora din urma.

872. - Tribunalul administrativ departamental din Goteborg continand decizia de asistenta la 30 decembrie 1980. Parintilor li se respinge recursul in fata Curtii de Apel Administrativ, apoi Curtea Administrativa Suprema refuza sa-i autorizeze sa faca recurs. In iunie 1982, Consiliul le respinge cererea de suspendare a luarii in ingrijire; recursurile lor ulterioare raman fara rezultat.

Intre 1983 si 1986, alte cereri si recursuri ale sotilor Olsson, in aceeasi problema, sunt, de asemenea, inlaturate. Totusi, ridicarea luarii in ingrijire este hotarata, in ce-l priveste pe Stefan, de catre Curtea de Apel Administrativ la 16 februarie 1987 si, in ce-i priveste pe Helena si Thomas, de catre Curtea Administrativa Suprema la 18 iunie 1987. Stefan si parintii sint azi impreuna. In schimb, la 23 iunie 1987 consiliul a interzis sotilor Olsson, pama la noi ordine, de a-i retrage pe Helena si Thomas din caminul de primire respectiv; un recurs impotriva acestei decizii era pe rol in noiembrie 1987.

165

873. - In cererea lor catre Comisie, din 10 iunie 1983, sotii Olsson denunta decizia luarii in ingrijire si plasarea ulterioara a copiilor lor. Ei invoca art. 8 din Conventie, dar si art. 3, 6, 13 si 14 ale acesteia si art. 2 al Protocolului nr. 1.

874. - In temeiul art. 8 al Conventiei, sotii Olsson sustineau ca le-a fost incalcat dreptul la respect pentru viata de familie, ca urmare a deciziei de luare in ingrijire a copiilor, a modalitatilor de executare a acesteia si a refuzurilor de a fi suspendata.

Curtea considera ca masurile atacate se traduceau in ingerinte in acest drept, cu toate ca urmareau scopul legitim de a proteja sanatatea sau morala, drepturile si libertatile celorlalti, in speta ale copiilor. Tinand cont de materie si de garantiile impotriva ingerintelor arbitrare, legislatia suedeza, cu toate ca se exprima in termeni destul de generosi si confera o larga putere de apreciere autoritatilor, este formulata cu destula precizie pentru ca ingerintele litigioase sa poata fi considerate ca "prevazute de lege".

Erau de necesare intr-o societate democratica? Curtea aminteste ca ea nu se limiteaza la a se intreba daca statul respectiv a actionat intr-un mod intelept, cu grija si buna credinta; deciziile criticate trebuie analizate in lumina cazului in ansamblu si sa se determine daca motivele invocate in sprijin erau "pertinente si suficiente".

875. - Examinand luarea in ingrijire a copiilor de catre autoritatea publica si refuzurile de a o suspenda, Curtea retine ca petitionarii au putut juca, in procesul decizional, un rol destul de mare pentru a le acorda protectia ceruta de interesele lor. Deciziile in cauza se bazau pe rapoarte ale serviciilor sociale care, la randul lor, se sprijineau pe declaratiile unor persoane foarte bine informate asupra situatiei; in plus, de fusesera confirmate de catre tribunalele care au putut sa-si formeze propria lor opinie despre caz si a caror hotarari fusesera atacate in van. Din acel moment, autoritatile suedeze puteau sa creada in mod rational, avand in vedere marja lor de apreciere, in necesitatea de a lua in ingrijire copiii; ele aveau, de asemenea, suficiente motive sa creada in necesitatea de a pastra in vigoare decizia de luare in ingrijire. Aceste doua puncte nu au incalcat deci art. 8 (10 voturi pentru, 5 impotriva).

876. - In ce priveste masurile stabilite pentru aplicarea deciziei de luare in ingrijire, Curtea constata, mai intai, ca insuficienta calitatii ingrijirilor, acordate copiilor in caminele de primire, nu a fost confirmata. In schimb, separarea copiilor, plasarea Helenei si a lui Thomas departe de domiciliul petitionarilor si restrictiile impuse vizitelor acestora au impiedicat intalnirile usoare si regulate ale membrilor familiei si au fost in contradictie cu obiectivul final, reunirea acesteia. Asupra acestor puncte, dispozitiile atacate, care decurgeau in parte din dificultati administrative, nu se bazau pe motive suficiente, de natura sa le justifice ca proportionale cu telul legitim urmarit; de nu erau deci necesare intr-o societate democratica. Pe scurt, modul cum s-a realizat decizia de luare in ingrijire a incalcat art. 8 (12 voturi pentru, 3 impotriva).

877. - In unanimitate, Curtea respinge afirmatiile suplimentare ale petitionarilor conform carora:

a) ei ar fi fost victime ale unui "tratament inuman" (art. 3 al Conventiei);

166

b) ei nu s-au bucurat de un "proces echitabil" in fata tribunalelor interne (art. 6 al Conventiei); c) atingerea drepturilor lor se baza pe originea lor sociala si ar fi deci discriminatorie (art. 14 din Conventie, combinat cu art. 8);

d) ei ar fi fost victime ale unei violari a art. 2 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilitatii de a influenta educatia copiilor, precum si a plasarii lui Thomas intr-o familie care apartinea unei alte confesiuni;

e) nu li s-a acordat dreptul la nici un recurs impotriva incalcarii Protocolului nr. 1, care ar decurge din faptul ca Thomas a fost lipsit de o educatie religioasa (art. 13 al Conventiei, combinat cu art. 2 din Protocolul nr. 1).

878. - In numele art. 50 al Conventiei, petitionarii cereau 30.000.000 KSU pentru daune morale si 884.500 KSU pentru cheltuieli de judecata si taxe, legate de procedura interna si de cea de la Strasbourg.

Curtea subliniaza ca petitionarii nu au dreptul la nici o satisfactie echitabila pentru insasi esenta luarii in ingrijire si a retragerii copiilor lor. In schimb, modalitatile de executare a deciziei respective au produs, fara nici o indoiala, sotilor Olsson neplaceri considerabile si mai ales o neliniste si o dezamagire profunde. Curtea acorda pentru aceasta 200.000 KSU (unanimitate).

Unele dintre cheltuielile de judecata si taxe cerute se raportau la probleme care nu formeaza obiectul litigiului sau pentru care Curtea nu a constatat nici o violare: altele erau, din punctul de vedere al Curtii, fie inutile, fie excesive. Ea acorda 150.000 KSU la acest titlu (unanimitate).

B. c/ Franţei (1992) 988. - Nascuta in Algeria in 1935, petitionara este declarata de sex masculin la nastere, sub prenumele Norbert si Antoine. De la cea mai frageda varsta ea adopta un comportament feminin pentru ca se asimileaza cu o fiinta de sex feminin, iar familia o considera o fetita. Dupa ce si-a satisfacut serviciul militar, ea merge in 1963 la Paris, unde locuieste si astazi si lucreaza in lumea spectacolului. Este tratata pentru depresiune din 1963 pana in 1967, apoi urmeaza o terapie cu hormoni care duce la feminizarea fizionomiei sale. Se supune unei interventii chirurgicale de conversiune sexuala in Maroc, in anul 1972, si traieste de atunci cu un barbat cu care ar dori sa se casatoreasca. In 1978 intenteaza o actiune pentru recunoasterea sexului feminin sipentru rectificarea actului de nastere, pentru a arata schimbarea sexului si noul prenume feminin, Lyne Antoinette. Tribunalul de Mare Instanta dinLibourne respinge cererea in noiembrie 1979; Curtea de Apel din Bordeauxapoi Curtea de Casatie resping recursurile in mai 1985 si martie 1987. Documentele sale oficiale, respectiv pasaportul, carnetul de identitate si permisul de conducere sunt facute cu numele "Norbert B.", iar cartea de securitate sociala poarta numarul de cod utilizat pentru persoanele de sex masculin.

989. - In cererea sa din 28 septembrie 1987, catre Comisie, B. seplange de refuzul autoritatilor franceze de a recunoaste adevarata sa identitate sexuala si, in special, de a-i aproba modificarea starii civile, pe care ea o solicita; ea invoca art. 3, 8 si 12 din Conventie.

167

990. - Comisia cerea Curtii sa declare inacceptabile cele doua exceptii formulate de guvern: examinarea lor ar fi ingreunat procedura organelor Conventiei si ar fi creat o noua inegalitate intre guvern si petitionar, caci acesta din urma nu putea face recurs impotriva unei decizii de inacceptabilitate luate de Comisie.

Curtea nu vede in aceasta situatie un motiv pentru a abandona o jurisprudenta pe care ea o urmeaza neintrerupt de douazeci de ani si care se reflecta in zeci de hotarari. Ea se considera deci competenta pentru a judeca exceptiile (16 voturi pentru, 5 impotriva).

991. - In fata Tribunalului de mare instanta din Libourne, apoi la Curtea de Apel din Bordeaux, cea interesata se plangea in esenta de o violare a dreptului sau la respect pentru viata privata. Curtea de Casatie nu a declarat argumentele inacceptabile pentru ca erau noi. Curtea inlatura deci exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne (unanimitate).

Cea interesata prezentase Curtii de Casatie argumente de drept privind art.8. Pe de alta parte, in acea perioada, nu exista nici un fel de jurisdictie constanta aratand dinainte inutilitatea recursului in casatie. Acesta figureaza, de altfel, printre caile de recurs care trebuie epuizate, in principiu, pentru a se conforma art. 26 si a avut cel putin efectul de a amana punctul de pornire al termenului cu sase luni. Curtea inlatura deci si exceptia de depasire a termenului (unanimitate).

992. - Conform lui B., refuzul de a i se recunoaste adevarata sa identitate sexuala incalca dreptul sau la respectul pentru viata privata, garantat de art. 8. Aceasta l-a constrans sa dea unor terti informatii de ordin intim si personal si l-a facut, de asemenea, sa intampine mari dificultati in viata profesionala.

Curtea aminteste, de la inceput ca notiunea de "respect" este lipsita de claritate. Pentru a determina daca exista o obligatie pozitiva, trebuie tinut cont de echilibrul just care trebuie pastrat intre interesul general si interesul individului.

Curtea considera incontestabil ca in materie de transsexualitate mentalitatile au evoluat, stiinta a progresat si ca se acorda o importanta crescanda acestei probleme. Ea noteaza in acelasi timp ca, in lumina studiilor si lucrarilor intreprinse de experti, totusi nu a disparut orice incertitudine in ce priveste natura profunda a trassexualitatii si ca, uneori, se pune intrebarea asupra legalitatii, in asemenea cazuri, a unei interventii chirurgicale. Situatiile juridice care rezulta din aceasta se arata, printre altele, a fi foarte complexe si intre statele membre ale Consiliului Europei nu domneste inca un consens destul de larg pentru a duce Curtea la concluzii opuse celor din 17 octomhrie 1986 si 27 septembrie 1990, in cazurile Rees si Cossey, care priveau Regatul Unit.

Curtea constata ca intre Franta si Anglia exista diferente sensibile in ce priveste dreptul si practica lor in materie de stare civila, de schimbare a prenumelui, de folosire a actelor de identitate etc.

Nimic nu ar fi impiedicat ca, dupa judecata, sa se introduca in actul de nastere a lui B. o mentiune care sa reflecte situatia prezenta a acesteia. Numeroase jurisdictii franceze, in prima instanta si de apel, au ordonat deja asemenea insertii in cazul altor transsexuali. Doctrina Curtii de casatie merge in sens opus, dar ar putea evolua. Petitionara, este adevarat, a suferit interventia chirurgicala in strainatate, fara a beneficia de toate garantiile medicale si psihologice cerute in 168

prezent in Franta. Operatia insa nu a antrenat mai putin abandonarea ireversibila a semnelor exterioare ale sexului sau de origine. Curtea considera ca hotararea de care a dat dovada B. constituie un element destul de important, pentru a fi luat in consideratie, impreuna cu altele, in temeiul art. 8.

Deciziile judecatoresti, hotararile comunicate Curtii de catre guvern, arata clar ca nerecunoasterea schimbarii sexului nu impiedica obligatoriu individul in cauza sa obtina un nou prenume care sa reflecte mai bine aparenta sa fizica. Totusi, aceasta jurisdictie nu era stabilita in perioada cand au hotarat Tribunalul din Libourne si Curtea de la Bordeaux; se pare ca nici astazi chiar, deoarece Curtea de Casatie pare ca nu a avut niciodata ocazia sa o confirme. Refuzul de a acorda petitionarei schimbarea prenumelui dorit de ea, constituie si el un element pertinent prin prisma art. 8.

Curtea considera ca inconvenientele rezultate pentru B. din discordanta dintre sexul sau legal, mentionat in diverse documente oficiale, si sexul sau aparent atinge un grad de gravitate suficient pentru a-l avea in vedere din perspectiva art. 8.

993. - Curtea, in problema respectiva, ajunge la concluzia, pe baza elementelor sus-mentionate, care deosebesc litigiul prezent de cazurile Rees si Cossey si fara a avea nevoie sa examineze celelalte argumente ale petitionarei, ca aceasta se afla zilnic pusa intr-o situatie globala incompatibila cu respectul datorat vietii sale private. De aceea, chiar avand in vedere marja nationala de apreciere, exista o ruptura a echilibrului just care trebuie pastrat intre interesul general si interesele individului, deci o incalcare a art. 8 (15 voturi pentru, 6 impotriva). Numeroase argumente exista la alegerea statului reclamat, pentru a indrepta aceasta situatie; Curtea nu este aceea care sa i-l arate pe cel mai potrivit.

994. - In fata Comisiei, B. se pretindea, de asemenea, victima a unui tratament juridic atat inuman cat si degradant in sensul art. 3. Ea nu a mai formulat aceasta reclamatie de atunci si Curtea nu judeca necesar sa trateze aceasta problema din oficiu (unanimitate).

995. - Considerand ca B. a suferit moral din cauza situatiei, considerata prin hotarare contrara Conventiei, Curtea ii aloca 100.000 FF pentru aceasta (15 voturi pentru, 6 impotriva). In schimb, ea inlatura pretentiile privind un prejudiciu material: cu toate ca este reala dificultatea de a gasi loc de munca, din cauza necesitatii de a-si dezvalui conditia, aceasta nu este insurmontabila (unanimitate).

Statul reclamat trebuie sa ramburseze 35.000 FF celei interesate, drept cheltuieli de judecata si taxe, adica totalitatea sumei cerute (15 voturi pentru, 6 impotriva).

Niemietz c/ Germaniei (1992) 1032. - La 9 decembrie 1985, este expediata o scrisoare, prin fax-ul biroului postei centrale din Freiburg im Breisgau, judecatorului Miosga, la tribunalul cantonal din Freising. Ea are legeltura cu urmariri penale pentru insulta, aflate in fata acestei jurisdictii, impotriva unui angajator care refuze sa retina, din salariile functionarilor sai si apoi sa verse la administratia fiscala, impozitul ecleziastic cu care sunt datori. Ea poarta semnatura "Klaus Wegner" - posibil o persoana fictiva - insotita de cuvintele "in numele unui grup de lucru anticlerical al Bunte Liste din Freiburg" si de un numar de casute postala. Avocatal Gothried Niemietz a prezidat

169

cativa ani Bunte Liste (grup multicolor), un partid politic local si colegul cu care el imparte cabinetul a militat, de asemenea, pentru acest partid.

Atunci au fost declansate urmariri penale pentru insulte impotriva lui Klaus Wegner. In cursul instructiunii, Tribunalul cantonal din Munchen ordona, la 8 august 1986, o perchezitie, printre altele, la cabinetul petitionarului si sechestrarea oricarui document, capabil sa releve identitatea lui Klaus Wegner. Mandatul indica urmatorul motiv: corespondenta destinata lui Bunte Liste era trimisa la o casuta postala, al carei continut era, pana in 1985, trimis la cabinetul celui interesat. Perchezitia are loc la 13 noiembrie 1986; patru claxoare, cuprinzand date asupra unor clienti, si sase dosare individuale sunt examinate, dar nu s-a gasit nici un document pertinent.

La 27 martie 1987, Tribunalul regional din Munchen I declara inacceptabil recursul avocatului Niemietz contra mandatului de perchezitie, pe motiv ca acesta din urma a fost executat. La 18 august 1987, Curtea Constitutionala Federala declara inacceptabil recursul celui interesat contra mandatului de perchezitie si a deciziei Tribunalului regional, considerand ca este lipsit de suficiente sanse pentru a reusi.

1033. - Avocatul Niemietz sesizeazd Comisia la 15 februarie 1988. El afirma ca perchezitia a incalcat art. 8 din Conventie, nerecunoscand dreptul sau la respect pentru domiciliu si corespondenta, si art. 1 din Protocolul nr. 1, lezana clientela cabinetului sau si reputatia de avocat; el pretinde, printre altele, ca fara a tine seama de art. 13 din Conventie, nu i s-a oferit posibilitatea nici unui recurs efectiv in fata autoritatilor germane pentru plangerile sale.

1034. - Guvernul contesta existenta unui amestec, sustinand ca art. 8face o distinctie clara intre viata privata si domiciliu, pe de o parte, si localurile profesionale, pe de alta parte. Curtea nu judeca nici posibil si nici necesar sa caute sa defineascaintr-un mod exhaustiv notiunea de "viata privata". Ar fi totusi prea restrictiv de a limita la un "cerc intim", unde fiecare poate duce viata sa personala, dupa bunul plac, si de a inlatura din ea lumea exterioara acestui cerc. Respectul pentru viata privata trebuie sa includa, de asemenea, intr-o anumita masura, dreptul pentru individ de a lega si dezvolta relatii cu semenii lui. Pare, printre altele, sa nu existe nici un motiv de principiu in a considera acest mod de a intelege notiunea de "viata privata" ca excluzand activitatile profesionale sau comerciale; de fapt, majoritatea oamenilor au in munca lor multe, chiar cele mai multe ocazii de a strange legaturile cu lumea exterioara. Un fapt confirma aceasta: in ocupatiile unei persoane, nu se poate desparti, intotdeauna, ceea ce apartine de domeniul profesional de ceea ce iese din acesta. In mod special, sarcinile unui membru al unei profesiuni libere pot constitui un element al vietii sale intr-o atat de mare masura, incat nu se poate spune in ce calitate el actioneaza la un moment dat. In plus, s-ar risca sa se ajunga la o inegalitate de tratament, daca se refuza aplicarea art. 8, pe motiv ca masura denuntata privea numai activitati profesionale: protectia va continua sa actioneze in favoarea individului, ale carui activitati profesionale si neprofesionale s-ar imbina intr-o asemenea masura, incat nu ar exista nici un mijloc de a le desparti. De altfel, pana acum Curtea nu a operat cu asemenea distinctii. In ce priveste cuvantul "home" care figureaza in textul englez la art. 8, in unele state contractante, printre care si Germania, se admite ca el se extinde la localurile profesionale. O asemenea interpretare, de altfel, corespunde pe deplin 170

cu versiunea franceza: termenul "domiciliu" are o conotatie mai larga decat "home" si poate include, spre exemplu, biroul unui membru al unei profesii libere. Se poate, de asemenea, ca aici sa apara neplacut sa se stabileasca distinctii precise: se pot desfasura acasa activitati legate de o profesie sau de comert, si activitati de ordin personal din birou sau dintr-un local comercial. Daca se atribuie un sens restrans cuvantului "home" si "domiciliu" S-ar putea crea, deci, acelasi pericol de inegalitate de tratament ca si pentru notiunea "viata privata". In general, a interpreta cuvintele "viata privata" si "domiciliu" ca incluzand anumite localuri sau activitati profesionale sau comerciale ar raspunde obiectului si telului esential al art. 8: a asigura individul impotriva amestecurilor arbitrare ale puterilor publice. Statele contractante nu s-ar gasi pe nedrept infranate caci de ar pastra, in masura permisa de paragraful 2 al art. 8, dreptul lor de "amestec" si acesta ar putea foarte bine sa mearga mult mai departe, pentru localuri sau activitati profesionale sau comerciale, decat in alte cazuri.

La aceste consideratii generale se adauga un factor tinand de circumstantele cauzei. Mandatul emis de Tribunalul cantonal din Munchen ordona cercetarea si sechestrarea de "documente" - fara precizari si nici limite - care sa arate identitatea lui Klaus Wegner. In afara de aceasta, persoanele care au executat perchezitia au examinat patru clasoare, continand date asupra unor clienti, cat si sase dosare individuale; operatiunile lor trebuiau sa se faca anume asupra "corespondentei" si asupra unor obiecte putand fi considerate ca intrand in aceasta categorie, in baza Conventiei. Este suficient a nota, in legatura cu acest subiect, ca in art. 8 cuvantul "corespondenta". Contrar termenului "viata", nu este insotit de nici un adjectiv. Combinate, aceste motive duc la judecata ca perchezitia se traducea ca fiind un amestec.

1035. - Era el justificat? El era "prevazut de lege", caci Tribunalul regional Munchen I si Curtea constitutionala federala au considerat perchezitia ca reglementara, prin prisma art. 103 din Codul de procedura penala.

El urmarea scopuri legitime, adica prevenirea unor infractiuni penale si protectia drepturilor altora, in acest caz onoarea judecatorului Miosga.

Cat priveste necesitatea amestecului, Curtea constata o lipsa de proportie. Desigur, nu se poate cataloga ca minora infractiunea ce sta la originea perchezitiei: ea constituie nu numai o insulta fata de un judecator, dar si o tentativa de a exercita presiuni asupra lui. In acelasi timp, mandatul era redactat in termeni largi: el ordona cercetarea si sechestrul de "documente" fara nici o limitare, reveland identitatea autorului scrisorii ofensatoare; acest punct capata o importanta deosebita, atunci cand, ca in Germania, perchezitia facuta la cabinetul unui avocat nu este insotita de garantii speciale de procedura, cum ar fi prezenta unui observator independent. Si mai mult: data fiind natura obiectelor efectiv examinate, perchezitia a incalcat secretul profesional, intr-o masura care se arata a fi disproportionata; in cazul unui avocat, o asemenea intruziune se poate repercuta asupra bunei administrari a justitiei si, pornind de aici, asupra drepturilor garantate de art. 6. In plus, publicitatea care a insotit cazul a putut compromite renumele petitionarului in ochii actualei sale clientele si a publicului in general. In concluzie, a existat o violare a art. 8 (unanimitate).

171

1036. - Intrucat Curtea a tinut cont, prin prisma art. 8, de efectele potentiale ale perchezitiei asupra renumelui avocatului Niemietz, ea considera ca nu se pune nici o problema distincta in baza art. 1 din Protocolul nr. 1 (unanimitate).

1037. - Ea respinge cererea de indemnizatie formulata de petitionar in numele art. 50 (unanimitate): el nu dovedeste ca a suferit o dauna materiala; daca si in masura in care a putut sa sufere un prejudiciu moral, obtine din constatarea violarii o satisfactie suficient de echitabila; el nu a prezentat nici o precizare in ce priveste cheltuielile de judecata si taxe.

Hoffmann c/ Austriei (1993) 880. - Dna Ingrid Hoffmann se casatoreste in 1980. In perioada aceea, ea si sotului ei erau catolici. Nascuti in 1980 si, respectiv, 1982, cei doi copii din casatoria lor sunt botezati catolic. Ulterior, petitionara devine martor al lui Iehova; sotul ei si copiii raman catolici. In august 1984, ca urmare a esecului casatoriei sale, cea interesata paraseste domiciliul conjugal impreuna cu copiii; divortul este pronuntat in iunie 1986.

In timpul procesului de divort fiecare dintre cei doi parinti cer pastrarea copiilor; tatal se opune acordarii acestora dnei Hoffmann, in principal, din cauza apartenentei sale la martorii lui Iehova si a principiilor si practicilor urmate de acestia. La 8 ianuarie 1986, Tribunalul dle district din Innsbruck hotaraste in favoarea petitionarei. un recurs introdus de catre sot este respins de Tribunalul regional din Innshruck la 14 martie 1986. Totusi, la 3 septembrie 1986, Curtea Suprema admite recursul formulat de cel interesat, pe motiv ca deciziile date de jurisdictiile inferioare sunt clar ilegale; in speta, educarea copiilor conform principiilor martorilor lui Iehova violeaza dispozitiile legii privind educatia religioasa, pe care respectivele jurisdictii nu le-au luat In considerare acestea au ignorat, de asemenea interesele copiilor pentru ca frecventarea de catre ei a acestei grupari religioase risca foarte mult sa duca la marginalizarea lor sociala; printre altele, viata le poate fi compromisa printr-un refuz al mamei lor de a-i lasa sa beneficieze de transfuzia de sange.

881. - In cererea sa din 20 februarie 1987 catre Comisie, dna Hoffmann se plange ca i s-a refuzat pastrarea copiilor sai pe motivul convingerilor sale religioase. Ea invoca dreptul la respect fata de viata ei de familie (art. 8 din Conventie), libertatea sa religioasa (art. 9) si dreptul ei de a asigura educatia copiilor conform convingerilor ei religioase (art. 2 din Protocolul nr. 1); ea se pretinde, printre altele, victima a unei discriminari bazate pe religie (art. 14 al Conventiei).

882. - Curtea retine de la inceput ca acesti copii traiau impreuna cu mama lor de doi ani - de cand ea a parasit, impreuna cu ei, domiciliul conjugal - in momentul in care Curtea Suprema a obligat-o sa-i restituie tatalui lor. De atunci, hotararea, astfel data, devine o atingere la dreptul dnei Hoffmann, la respect pentru viata sa de familie; cauza tine deci de art. 8. Faptul, invocat de guvern, ca este vorba de o decizie care rezolva un litigiu intre persoane particulare nu schimba cu nimic problema.

Avand in vedere natura afirmatiilor formulate, Curtea considera potrivit sa se situeze in baza art. 8 combinat cu art. 14.

172

In anumite circumstante, datele invocate de Curtea Suprema in sprijinul deciziei sale - consecintele practice ale apartenentei mamei la martorii lui Iehova, chiar si influentele pe care le pot avea asupra vietii lor sociale faptul de a fi asociat cu aceasta minoritate religioasa si pericolele pe care cea interesata, prin refuzarea oricarei transfuzii de sange, le crea nu numai pentru ea ci si pentru copiii ei (in lipsa unei ordonante judiciare) - pot sa indine balanta in favoarea unui parinte, mai degraba decat a celuilalt. Totusi, Curtea Suprema introduce un element nou, legea federala asupra educatiei religioase a copiilor; careia ii acorda deschis o importanta hotaratoare. De aici, exista o diferenta de tratament si ea se baza pe religie, concluzie intarita prin tonul si redactarea considerentelor Curtii Supreme privind consecintele practice ale religiei petitionarei.

Curtea Suprema urmareste un tel legitim: protejarea sanatatii si a drepturilor copiilor.

Daca nu s-a sprijinit numai pe legea federala amintita, ea a apreciat faptele altfel decat jurisdictiile inferioare care, in motivatiile lor, se bazau, printre altele, pe expertize psihologice. In ciuda oricarui argument contrar posibil, nu se poate tolera o diferentiere dictata, in esenta, de consideratii religioase. In absenta unui raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si telul urmarit, exista o violare a art. 8 combinat cu art. 14 (5 voturi pentru,4 impotriva).

883. - Avand in vedere aceasta concluzie, Curtea nu considera necesar sa statueze asupra afirmatiei violarii art. 8 luat singur, intrucat argumentele avansate asupra acestui punct coincid cu cele de mai inainte (unanimitate).

884. - Ea considera ca nici o problema distincta nu se pune in temeiul art. 9, luat singur sau combinat cu art. 14 (unanimitate): circumstantele invocate sunt aceleasi ca si pentru art.8 combinat cu art.14.

885. - Reclamatia facuta in baza art. 2 din Protocolul nr. 1 nemaifiind mentinuta in fata Curtii, aceasta nu vede nici nu motiv sa o examineze din oficiu (unanimitate).

886. - Pentru cheltuielile de judecata si taxe suportate in fata organelor Conventiei si asistenta judiciara neacoperita ea acorda dnei Hoffmann 75.000 silingi austrieci (8 voturi pentru, l impotriva).

Lopez Ostra c/ Spaniei (1994) 1025. - Dna Gregoria Lopez Ostra, cetateana spaniola, locuiesteimpreuna cu familia in cartierul "Diputacion del Rio, el Lugarico", situat la cateva sute de metri de centrul Lorca (Murcia). In iulie 1988, o statie de epurare a apelor si deseurilor provenind de la tabacaria din Lorca, finantata de o societate care grupeaza intreprinderi din sectorul pielii, incepe sa functioneze la cativa metri de casa sa. De la pornirea sa, emanatiile provoaca tulburari de sanatate si vatamari la numerosi locuitori din Lorca, deci si petitionarei. Aceasta face ca municipalitatea sa evacueze persoanele care traiau in apropierea statiei si in sfarsit, vazand rapoartele de expertiza ale autoritatilor competente, sa ordone, la 9 septembrie 1988, oprirea partiala a activitatilor sale.

173

Reintoarsa acasa, dna Lopez Ostra constata persistenta tulburaririlor de sanatate, precum si degradarea mediului si a calitaatii vietii. Ea sesizeaza audiencia Territorial (camera administrativa) din Murcia cu un recurs pentru protejarea drepturilor sale fundamentale, sustinand un amestec ilegal in domiciliul sau, precum si ca au fost atinse integritatea sa fizica si morala. In raportul sau din 19 ianuarie 1989, Agentia pentru mediu si natura a regiunii Murcia releva existenta factorilor daunatori. La 31 ianuarie 1989, Curtea respinge cererea celei interesate, in ciuda avizului favorabil pentru recurs al Ministerului public.

Dna Lopez Ostra sesizeaza atunci Tribunalul Suprem, care respinge apelul ei. La 26 februarie 1990, Tribunalul Constitutional declara recursul sau amparo evident nefondat.

In februarie 1992, petitionara si familia sa se muta intr-un apartament din centrul orasului, platit de primarie. Statia este oprita provizoriu, la 27 decembrie 1993, de catre judecatorul de instructie din Lorca, ca urmare a unei plangeri pentru delict ecologic, depusa de catre doua cumnate ale petitionarei.

1026. - In cererea sa din 14 mai 1990, dna Lopez Ostra se considera victima a unei violari a dreptului la respect pentru domiciliul sau, care face imposibila viata sa privata si de familie, precum si a unui tratament degradant; ea invoca art. 6 & 1 si art. 3 din Conventie.

1027. - Curtea se pronunta mai intai asupra celor doua exceptii preliminare ale guvernului.

Ea respinge exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne (unanimitate). Recursul special pentru protejarea drepturilor fundamentale, cu care dna Lopez Ostra a sesizat audiencia Territorial din Murcia, constituia un mijloc eficient si rapid de a raspunde reclamatiilor ei si ar fi putut produce efectul dorit de ea, adica inchiderea statici de epurare. Cat priveste necesitatea de a astepta deinodamantul anumitor proceduri angajate de cumnatele petitionarei care locuiau in acelasi imobil, Curtea noteaza ca aceasta din urma nu este parte in instantele respective si ca, in definitiv, obiectul lor nu coincidea cu acela al cererii de la Strasbourg. In fine, dna Lopez Ostra nu era obligata sa angajeze ea insasi aceste proceduri, mai putin rapide decat aceea pe care ea a ales-o.

Nici mutarea petitionarei, in februarie 1992, si nici inchiderea provizorie a statiei, la 27 octombrie 1993, nu anuleaza faptul ca cea interesata si membrii familiei au trait, ani la rand, la doisprezece metri de un focar de mirosuri, zgomote si fum. Curtea respinge deci si exceptia dedusa din lipsa calitatii de victima (unanimitate).

1028. - Trecand pe fond, Curtea se apleaca asupra afirmatiei de violare a art. 8 din Conventie.

Audiencia Territorial din Murcia, la 31 ianuarie 1989, admite ca noxele in litigiu, fara a constitui un pericol grav pentru sanatate, provoaca o deteriorare a calitatii vietii riveranilor, deteriorare care insa nu se contura ca fiind suficient de serioasa pentru a incalca drepturile fundamentale, recunoscute de Constitutie.

Curtea considera totusi ca atingeri grave ale mediului pot afecta bunastarea unei persoane si o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului sau, daunand vietii sale 174

private si de familie, fara ca prin aceasta sa-i puna in mare pericol sanatatea. In toate cazurile, trebuie avut in vedere echilibrul just, care trebuie mentinut, intre interesele concurente ale persoanelor si ale societatii, in ansamblul sau.

Statia de epurare in litigiu a fost construita pentru a rezolva o grava problema de poluare, existenta la Lorca, dar de la intrarea ei in functiune a provocat vatamari si tulburari la numerosi locuitori. Consiliul municipal a reactionat cu rapiditate mutandu-i in centrul orasului, in mod gratuit, in perioada de vara, pe locuitorii afectati, dar membrii sai nu puteau ignora ca problemele au ramas si dupa inchiderea partiala a activitatilor statiei, la 9 septembrie 1988. Or, nu numai ca municipalitatea nu a luat, dupa aceasta data, masuri in vederea protejarii dreptului petitionarei la respect pentru domiciliul sau si a vietii sale private si de familie, dar ea chiar a contracarat deciziile judecatoresti, care mergeau in acest sens. Astfel, ea a facut apel impotriva deciziei Tribunalului superior din Murcia din 18 septembrie 1991, care ordona inchiderea provizorie a statiei, in cadrul unei proceduri declansate de cumnatele celei interesate. La fel, Ministerul Public, organ de stat, a atacat o decizie a judecatorului de instructie din Lorca, din 15 noiembrie 1991, care mergea pe aceeasi linie, in asa fel incat inchiderea provizorie nu s-a produs decat la 27 octombrie 1993.

Curtea a pus concluzia ca statul reclamat - in ciuda marjei de apreciere care ii este recunoscuta - nu a stiut sa mentina un echilibru just intre interesul bunastarii economice a orasului Lorca (sa dispuna de o statie de epurare) si folosirea efectiva de catre petitionara a dreptului la respect pentru domiciliu si pentru viata sa privata si de familie. A existat deci o violare a art. 8 (unanimitate).

1029. - Conform Curtii, conditiile in care dna Lopez Ostra si familia au trait timp de cativa ani au fost foarte dificile, dar de nu constituie un tratament degradant in sensul art. 3. Deci, acesta nu a fost incalcat (unanimitate).

1030. - Statuand asupra aplicarii art. 50, Curtea admite ca dna Lopez Ostra a suferit anumite daune, ca urmare a violarii art. 8: valoarea vechiului apartament a scazut, iar mutarea a antrenat cheltuieli si incoveniente. Trebuie, de asemenea, tinut cont de faptul ca municipalitatea a platit, timp de un an, chiria unui apartament ocupat de petitionara si familia sa, in centrul localitatii Lorca si ca statia a fost inchisa provizoriu, la 27 octombrie 1993. Pe de alta parte, cea interesata a suferit un rau moral de necontestat. Curtea ii aloca 4.000.000 pesetas pentru daune (unanimitate).

Petitionara cerea 850.000 pesetas, drept cheltuieli de judecata si taxe, in fata instantelor interne. Constatand ca cea interesata nu a suportat cheltuieli de judecata, intrucat a beneficiat de asistenta judiciara gratuita in Spania, Curtea respinge cererea de rambursare (unanimitate).

Fata de o pretentie de 2.250.000 pesetas, pentru cheltuieli de judecata si taxe, in fata organelor Conventiei, Curtea judeca echitabil sa acorde dnei Lopez Ostra 1.500.000 pesetas, mai putin cei 9.700 FF platiti de Consiliul Europei in cadrul asistentei judiciare (unanimitate).

Guillot c/ Franţei (1996) 952. - Dl Gerard Guillot si sotia sa Marie-Patrice aleg ca prenume pentru fiica lor, nascuta la 7 aprilie 1983, "Fleur de Marie (dupa numele

175

unei eroine a lui Eugene Sue in "Misterele Parisului"), Armine, Angele". Ei fac o declaratie in acest sens la ofiterul starii civile din Neuilly-sur-Seine care, dupa ce l-a consultat pe procurolul Republicii din Nanterre, refuza primul dintre aceste nume pe motiv ca el nu figureaza in nici un fel de calendar. Copilul este declarat la primarie fara mentionarea primului prenume.

Printr-o hotarare judecatoreasca din februarie 1984, Tribunalul de mare instanta din Nanterre respinge cererea principala a parintilor de a ordona adaugarea prenumelui in litigiu ca prim prenume al fiicei lor, in special pe motiv ca un prenume "nu ar putea fi compus (...) dintr-un amalgamconstituit dintr-un dublu cuvant articulat in jurul unei prepozitii". Tribunalul accepta totusi cererea subsidiara referitoare la adaugarea cuvintelor "Fleur-Marie".

Curtea de Apel din Versailles, printr-o hotarare din 18 septembrie 1984, confirma hotararea judecatoreasca a primei instante. La 1 octombrie 1986, Curtea de Casatie (prima camera civila) respinge recursul petitionarilor.

953 - Sotii Guillot sesizeaza Comisia la 28 martie 1987. Ei sustin ca afost violat dreptul lor la respect pentru viata privata si de familie (articolul 8 al Conventiei), ca urmare a refuzului autoritatilor publice de a inscrie in actul de nastere prenumele ales de ei pentru fiica lor, precum si o serie de drepturi la aparare (articolul 6), concluziile Ministerului Public nefiindu-le comunicate, inainte de pronuntarea hotararii Curtii de Apel.

954. - Articolul 8 nu contine dispozitii explicite in materie de prenume. Totusi, in calitate de mijloc de identificare in sanul familiei si in societate, prenumele unei persoane ca patronim priveste viata sa privata si familiala. Mai mult chiar, alegerea prenumelui copilului de catre parinti imbraca un caracter intim si afectiv si intra, deci, in sfera privata a acestora din urma. Ca atare, articolul 8 se aplica (unanimitate).

955. - Curtea intelege ca sotii Guillot au fost afectati prin refuzareaprenumelui pe care l-au ales pentru fiica lor. Ea constata ca acest prenume nu poate, in consecinta, figura in documentele si actele oficiale. De altfel, ea gaseste verosimil ca diferenta intre prenumele legal si prenumele utilizat al copilului - ea este chemata "Fleur de Marie" de catre membrii familiei sale si, din punct de vedere social, este identificata ca atare - sa produca anumite complicatii pentru petitionari cu ocazia demersurilor pe care ei le efectueaza in calitate de reprezentanti legali. Totusi, nu se contesta faptul ca respectivul copil poarta in mod curent si fara piedici prenumele in litigiu, iar jurisdictiile franceze - care au luat in considerare interesele copilului - au acceptat cererea subsidiara a petitionarilor de a inscrie prenumele "Fleur-Marie". In consecinta, Curtea nu gaseste ca neplacerile denuntate de catre petitionari sunt suficiente pentru a pune problema unei lipse de respect a vietii private si familiale prin prisma paragrafului 1 al articolului 8. Deci, nu a avut loc o violare a articolului 8 (7 voturi pentru, 2 impotriva).

Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiHotărâre

176

din 20/04/2004Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 388 din 05/05/2006

în Cauza Surugiu împotriva RomânieiCURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A II-A Strasbourg(Cererea nr. 48.995/1999) Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă. În Cauza Surugiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni, judecători, şi domnul T.L. Early, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 9 septembrie 2003 şi la data de 23 martie 2004, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află Cererea nr. 48.995/1999, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mitică Surugiu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 7 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, subsecretar de stat. 3. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie. El invocă, de asemenea, faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. 4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie [art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11]. 5. Cererea a fost repartizată primei secţii a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acesteia, Camera desemnată să examineze cauza [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din Regulament. 6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată celei de a doua secţii, astfel reorganizată [art. 52 alin. (1) din Regulament]. 7. Prin Decizia din 9 septembrie 2003, Camera a declarat cererea admisibilă. 8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare parte a depus comentarii scrise cu privire la observaţiile celeilalte. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 9. Reclamantul, domnul Mitică Surugiu, este cetăţean român, născut în 1958, şi are domiciliul în Fălticeni. 1. Originea cauzei şi controversa juridică privind dreptul de proprietate al reclamantului 10. La data de 7 noiembrie 1991, Societatea "Exdor" - S.R.L. (denumită în continuare societatea E.), al cărei unic acţionar era reclamantul, achiziţionează, prin vânzare la licitaţie publică, câteva imobile care au aparţinut Cooperativei agricole de producţie din Fălticeni (denumită în continuare C.A.P.). În procesul-

177

verbal întocmit cu această ocazie se precizează că societatea E. ar fi trebuit să ceară primăriei să îi elibereze, în temeiul art. 28 din Legea nr. 18/1991, titlul de proprietate asupra terenului aferent imobilelor achiziţionate. 11. La 1 martie 1994, reclamantul încheie cu societatea E. un contract de cumpărare a unuia dintre imobilele C.A.P. şi a terenului aferent de 1.000 m2. Acesta îşi stabileşte aici domiciliul, împreună cu soţia şi cu fiul său. 12. La o dată neprecizată, societatea E. îi cere comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 (denumite în continuare comisia şi legea) să îi atribuie dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Aceasta se întemeiază pe art. 28 din lege, în conformitate cu care cumpărătorii la licitaţii publice ale imobilelor fostei C.A.P. puteau primi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente. 13. Prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, comisia respinge cererea societăţii E., cu motivarea că preţul pe care îl plătise în 1991 nu acoperea decât imobilele C.A.P. şi nu terenurile aferente. 14. La 28 noiembrie 1994, societatea E. contestă hotărârea în faţa Curţii de Apel Suceava. 15. Prin Hotărârea din 17 februarie 1995, Curtea de Apel Suceava admite cererea, statuând că reclamantei ar fi trebuit să i se admită din partea comisiei dreptul de proprietate asupra terenului de 11.559 m2 aferent imobilelor fostei C.A.P. Deşi susceptibilă de recurs, decizia nu a fost contestată, astfel încât ea a devenit definitivă, nemaiputând fi atacată prin intermediul căilor ordinare de recurs. 16. Societatea E. îi cere comisiei executarea acestei hotărâri, dar la 7 iunie 1995 aceasta este refuzată. 17. La 13 noiembrie 1995, comisia îi eliberează lui M.O. (persoană privată) titlul de proprietate asupra unui teren aferent imobilelor C.A.P., inclusiv asupra terenului pe care se aflau casa reclamantului şi curtea acestuia. 18. La 2 septembrie 1996, prefectura introduce o cerere de revizuire a Hotărârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995, care este respinsă la 12 martie 1998. 19. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al României formulează recurs în anulare împotriva Hotărârii Curţii de Apel Suceava din 17 februarie 1995. Acesta este respins la 9 iunie 1998 de către Curtea Supremă de Justiţie, care confirmă temeinicia Hotărârii din 17 februarie 1995, statuând că, la vânzarea prin licitaţie publică, din 1991, părţile au avut intenţia să transmită nu numai dreptul de proprietate asupra imobilelor C.A.P., dar şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent. 20. Prin Ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul obligă comisia să pună societatea E. în posesia terenului de 11.559 m2. 21. Comisia contestă ordinul în faţa Judecătoriei Fălticeni, care respinge cererea prin Sentinţa din 29 martie 1999, confirmată, în urma apelului părţii reclamante, prin Decizia tribunalului din 27 ianuarie 2000. 22. În faţa refuzului comisiei de a executa Ordinul prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. o cheamă în judecată pe calea contenciosului administrativ. Acţiunea este admisă prin Sentinţa din 6 aprilie 2000, care obligă comisia să procedeze la punerea în posesie a societăţii E., sub sancţiunea amenzii. Sentinţa este confirmată, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivă din 21 septembrie 2000. 23. La 19 noiembrie 1998, Judecătoria Fălticeni, la cererea societăţii E., anulează titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului ocupat de reclamant. Sentinţa a fost confirmată, în urma apelului lui M.O., prin Decizia definitivă din 6 octombrie 1999 şi a devenit irevocabilă la 5 mai 2000, dată 178

la care Curtea de Apel Suceava a confirmat temeinicia hotărârilor primilor judecători. 24. La 2 octombrie 2000, comisia a procedat la punerea în posesie a societăţii E. asupra terenului său, inclusiv a celui pe care se aflau casa şi curtea reclamantului. 2. Conflictul între reclamant şi M.O. şi plângerile penale ale acestuia pentru violare de domiciliu 25. Relaţiile între familia reclamantului şi familia M.O. au devenit foarte încordate după data la care comisia i-a eliberat lui M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului. 26. M.O. şi însoţitorul acesteia au pătruns ulterior, adeseori, în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, pentru a cosi sau a aduna iarba. Aducând injurii reclamantului, aceştia au refuzat să părăsească locul la cererea sa, pe motivul că terenul le aparţinea. a) Prima plângere penală pentru violare de domiciliu 27. În 1996, reclamantul introduce la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni plângere penală împotriva lui M.O., pentru violare de domiciliu, infracţiune interzisă prin art. 192 din Codul penal. 28. La 2 iulie 1996, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni informează că s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O., în temeiul art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală, pe motivul că faptele reclamate nu fuseseră comise de aceasta. b) Ordonanţa preşedinţială vizând reintegrarea reclamantului în domiciliul său 29. La o dată neprecizată, reclamantul şi soţia sa, dată fiind interdicţia accesului la domiciliul lor de către M.O. şi de membrii familiei sale, s-au mutat fiecare la părinţii săi. Conform reclamantului, acest lucru a deteriorat sensibil relaţiile între soţi, ceea ce a condus la divorţ, pronunţat de Judecătoria Suceava la 15 aprilie 1997. În sentinţă, instanţa sublinia că soţii erau separaţi în fapt din iulie 1996, ceea ce făcea imposibilă menţinerea vieţii conjugale. 30. La 22 mai 1997, reclamantul a introdus acţiune împotriva lui M.O. la Judecătoria Fălticeni, pe calea ordonanţei preşedinţiale, pentru a obţine reintegrarea în domiciliul său. 31. Prin Sentinţa din 15 iulie 1997, instanţa i-a admis cererea, obligând-o pe M.O. să îi permită reclamantului să îşi folosească domiciliul. 32. La 20 iulie 1998, reclamantul este reintegrat în domiciliu prin intermediul executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria Fălticeni. În procesul-verbal întocmit de executor se precizează că M.O. a fost somată să nu îi mai îngrădească reclamantului dreptul de a beneficia de domiciliu, ordin pe care aceasta se angajase să îl respecte. 33. Guvernul contestă faptul că soţii ar fi fost obligaţi să îşi părăsească domiciliul, în urma intervenţiilor M.O. şi ale familiei sale. Conform Guvernului, tulburările pe care aceştia din urmă le-ar fi cauzat domiciliului reclamantului aveau un caracter punctual şi nu priveau decât curtea imobilului. c) A doua plângere penală a reclamantului 34. La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a reclamantului pentru violare de domiciliu, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a soţului acesteia, pe motivul că faptele indicate nu constituiau infracţiuni. Soluţia a fost confirmată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a considerat că nu există motive pentru redeschiderea anchetei. d) A treia plângere penală a reclamantului 35. La 12 iunie 1997, M.O., soţul său şi cei doi fii au intrat din nou în curtea reclamantului. În timp ce coseau iarba care crescuse în faţa casei reclamantului, acesta i-a somat să părăsească locul. În faţa refuzului acestora, reclamantul a

179

cerut ajutorul poliţiei din Fălticeni. Mai mulţi poliţişti s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, au întocmit un proces-verbal. 36. La 1 august 1997, Poliţia Fălticeni, într-un raport adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni, a confirmat că M.O. şi familia sa pătrunseseră în curtea reclamantului. Ea a apreciat totuşi că aceştia nu ar trebui consideraţi responsabili pentru acest lucru, dat fiind că M.O. avea un titlu de proprietate asupra terenului respectiv. 37. La 22 septembrie 1998, reclamantul este informat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale la 9 decembrie 1997, pe motivul că M.O. şi O.D., având titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilului reclamantului, nu acţionaseră cu intenţia de a-i viola domiciliul. e) A patra plângere penală a reclamantului 38. La 15 decembrie 1998, reclamantul a fost informat de parchet despre soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în urma plângerii sale împotriva lui M.O. pentru nerespectarea Ordonanţei preşedinţiale din 15 iulie 1997. Parchetul reţine că faptele indicate nu constituiau infracţiune, dat fiind titlul său de proprietate asupra terenului în litigiu. f) A cincea plângere penală a reclamantului 39. La 5 martie 1999, părinţii lui M.O. au pătruns în curtea reclamantului şi au răsturnat câteva căruţe cu gunoi în faţa uşii acestuia şi sub ferestre. Conform Guvernului, era vorba despre îngrăşăminte destinate unei mai bune fertilizări a terenului. Reclamantul a depus o nouă plângere la postul de poliţie din Fălticeni. 40. La 12 noiembrie 1999 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte autorii, în conformitate cu art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală, care prevede că acţiunea penală nu poate fi exercitată în absenţa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Procurorul a întemeiat ordonanţa pe absenţa intenţiei autorilor faptelor reclamate de a comite o infracţiune, având în vedere titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului în litigiu. g) A şasea plângere penală a reclamantului 41. La 22 şi 29 mai 2000, în timp ce reclamantul era plecat la Bucureşti pentru a efectua un control medical, M.O. şi câţiva membri ai familiei sale au pătruns în curtea casei sale cu bâte în mâini. 42. La 16 şi 23 mai 2000, reclamantul a depus o plângere în această privinţă la postul de poliţie din Fălticeni. Acesta a subliniat că titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent casei sale fusese anulat prin Sentinţa din 19 noiembrie 1998. El a solicitat ca M.O. şi complicii săi să fie puşi sub urmărire, în caz contrar aceştia fiind încurajaţi să continue să intre pe terenul său şi să îl ameninţe. 43. Poliţia din Fălticeni şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni au început o anchetă. Au fost audiaţi mai mulţi martori, care au confirmat că, la 22 şi 29 mai 2000, M.O., înarmată cu o bâtă, însoţită de fiul şi de nepotul său, bătuse la uşa reclamantului, care nu era acasă. Din declaraţiile lor a reieşit că M.O. afirmase că avea să îi lovească cu bâta pe reclamant sau pe soţia sa, când avea să îi prindă, şi că ameninţase de asemenea că intenţiona să le distrugă casa, pe motivul că se afla pe terenul ei. 44. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a informat Curtea că nu se dăduse sub nici o formă curs plângerilor sale şi că autorităţile nu luaseră nici o măsură pentru ca el şi familia sa să se bucure de domiciliu. Conform reclamantului, pasivitatea autorităţilor i-ar fi încurajat pe membrii familiei M.O. să pătrundă în fiecare zi în curtea sa. Aceştia ar fi săpat grădina şi ar fi semănat porumb şi legume, fără ca el să se poată opune, întrucât era în convalescenţă, după extirparea unei tumori cerebrale. 45. La 18 mai 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa lui M.O. şi a condamnat-o la o sancţiune 180

administrativă, respectiv la o amendă de 100.000 ROL, adică aproximativ 4 EUR la data faptelor. În ordonanţă, procurorul a reţinut că faptele comise de M.O. nu atingeau gradul de pericol social al unei infracţiuni. El s-a întemeiat pe art. 11 alin. 1 lit. b) combinat cu art. 10 lit. b) 1 din Codul de procedură penală, conform cărora procurorul pronunţă scoaterea de sub urmărire penală dacă faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni. În ceea ce priveşte fiul şi nepotul lui M.O., parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul că aceştia nu făcuseră decât s-o însoţească pe M.O., fără să aibă intenţia de a comite infracţiunea de violare de domiciliu, interzisă de art. 192 din Codul penal. 46. Din elementele furnizate de părţi reiese că, după 18 mai 2001, reclamantul nu a mai formulat alte plângeri penale împotriva lui M.O. şi că nu i s-a mai îngrădit dreptul de a beneficia de domiciliul său. 47. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a informat Curtea că starea sănătăţii sale s-a agravat din cauza tumorii cerebrale care recidivase şi a solicitat ca, în caz de deces, acţiunea să fie continuată de actuala soţie. II. Dreptul intern pertinent 48. Dispoziţia pertinentă din Codul penal este formulată după cum urmează: "Articolul 192. Violarea de domiciliu Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru fapta prevăzută în alin. 1, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." 49. Dispoziţiile pertinente privind autorităţile competente pentru a executa deciziile statuând asupra drepturilor care decurg din legea fondului funciar sunt formulate după cum urmează: 1. Legea nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991: "Articolul 11 (4) Comisia judeţeană este competentă să soluţioneze contestaţiile şi să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile subordonate. (5) Împotriva hotărârii comisiei judeţene, cel nemulţumit poate face plângere la judecătoria în raza căreia este situat terenul, în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană. [...] (10) Hotărârea judecătoriei este definitivă. În baza hotărârii judecătoreşti, comisia judeţeană care a emis titlul îl va modifica, înlocui sau desfiinţa, după caz." 2. Legea nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998: "Articolul 64 (1) În cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul. (2) Dacă instanţa admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancţiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanţă."

181

3. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 4 martie 1991: "Articolul 4 Comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale au următoarele atribuţii principale: [...] f) întocmesc situaţia definitivă privind persoanele îndreptăţite să li se atribuie teren, cu suprafeţele stabilite a fi atribuite fiecăreia;" ÎN DREPT I. Cu privire la încălcarea art. 8 din Convenţie 50. Reclamantul se plânge de inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţi dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat în art. 8 din Convenţie, ale cărui pasaje pertinente prevăd următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. [...] 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora." 51. Subliniind că această cauză se referă la un litigiu civil între particulari, respectiv reclamantul şi M.O., care pretind amândoi că au un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, Guvernul precizează că, în fapt, este vorba despre o controversă juridică provenind din interpretarea divergentă dată, pe de o parte, de instanţe şi, pe de altă parte, de autorităţile administrative locale efectelor vânzării la licitaţie publică, în 1991, a imobilelor C.A.P. Guvernul a reţinut că, dacă autorităţile s-au abţinut să ia măsuri împotriva lui M.O., atât timp cât aceasta acţiona în temeiul titlului său de proprietate asupra terenului ocupat de reclamant, după data la care litigiul civil a fost soluţionat de instanţele naţionale în favoarea reclamantului, parchetul a intervenit şi a dispus o sancţiune administrativă. În opinia Guvernului, acest fapt dovedeşte că autorităţile şi-au respectat obligaţia de a proteja dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. 52. Invocând hotărârea în Cauza X şi Y împotriva Olandei (Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 9), Guvernul consideră că obligaţiile pozitive în sarcina statului, în temeiul art. 8 din Convenţie, nu merg până la a impune autorităţilor să adopte sancţiuni penale împotriva unei părţi într-un litigiu civil care se întemeiază, cu bună-credinţă, pe un titlu de proprietate valabil în dreptul intern. Asupra acestui punct, Guvernul subliniază că atingerile aduse de către M.O. şi familia sa dreptului reclamantului la respectarea domiciliului nu ating pragul de gravitate al violenţelor sexuale asupra unei persoane handicapate, care au justificat necesitatea unei sancţiuni penale în Cauza X şi Y împotriva Olandei, citată anterior. Dispunerea de către parchet a unei sancţiuni administrative pentru a-i pedepsi pe autorii faptelor reclamate de reclamant trebuie considerată, conform Guvernului, ca făcând parte din marja de apreciere de care beneficiază statele pentru a decide care sunt mijloacele potrivite pentru a descuraja viitoare atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului reclamantului. 53. Reclamantul subliniază că legea română, în special art. 192 din Codul penal, protejează dreptul la respectarea vieţii private şi familiale a oricărei persoane care utilizează un imobil ca domiciliu, un astfel de drept nefiind supus nici unei restricţii, nici măcar din partea proprietarului imobilului respectiv. În plus, acesta 182

subliniază că, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului comisă de către o persoană înarmată sau de mai multe persoane împreună este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Aşadar, acesta consideră că sancţiunea aplicată de parchet lui M.O., respectiv o amendă de 100.000 ROL, echivalentă, conform reclamantului, cu 0,15 dolari americani (USD), este insuficientă, contrar declaraţiilor Guvernului. 54. Acesta aminteşte, în această privinţă, că M.O. şi membrii familiei sale au venit de mai multe ori la domiciliul său, înarmaţi cu bâte, au bătut la uşa de la intrare şi l-au ameninţat cu moartea, fapte consemnate în declaraţiile martorilor, în timpul anchetei desfăşurate de poliţie. În opinia sa, interpretarea dată de Guvern dispoziţiilor pertinente din Codul penal este eronată şi de rea-credinţă, întrucât aceasta ar însemna că proprietarului i-ar fi permis, în orice moment, să încalce domiciliul eventualului chiriaş, împiedicându-l să aibă o viaţă privată şi familială. 55. În observaţiile sale complementare, Guvernul precizează că nu a existat nici o ingerinţă din partea autorităţilor în dreptul la respectarea domiciliului reclamantului, nici prin acţiune directă, nici prin ancheta penală pe care au desfăşurat-o împotriva lui M.O. pentru violare de domiciliu. 56. Admiţând că dreptul la respectarea domiciliului nu era condiţionat de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului ales ca domiciliu, Guvernul subliniază că un terţ nu ar trebui să-şi stabilească domiciliul într-un imobil asupra căruia nu ar avea nici măcar dreptul de folosinţă. Or, conform Guvernului, reclamantul avea drept de proprietate doar asupra clădirii fostei C.A.P., şi nu asupra terenului aferent. În această privinţă, el precizează că numai începând cu 3 septembrie 1998 reclamantul se putea prevala de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, drept care, totuşi, avea un caracter incert, date fiind litigiile aflate pe rol între societatea E. şi M.O. 57. În sfârşit, Guvernul subliniază că valoarea sancţiunii administrative care i-a fost aplicată lui M.O. se ridica, contrar invocărilor reclamantului, la aproximativ 4 EUR. Acesta consideră că sancţiunea a fost adecvată şi suficientă pentru a repara încălcarea invocată în speţă a dreptului garantat prin art. 8 citat anterior. 58. Reclamantul a susţinut că avea drept de proprietate asupra fostului sediu al C.A.P. şi asupra terenului aferent pe care-şi stabilise domiciliul şi aceasta în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea E., al cărei acţionar unic era, societate care achiziţionase legal imobilul în litigiu prin licitaţie publică, în 1991. El a adăugat că plăteşte, din 1994, nu numai impozitele pentru clădirea fostei C.A.P., ci şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent acesteia. 59. Curtea observă că prezenta cauză nu se referă, având în vedere situaţia de fapt, la o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat prin art. 8 din Constituţie, ci la inacţiunea autorităţilor în ceea ce priveşte încetarea atingerilor aduse de terţe persoane dreptului reclamantului prevăzut de dispoziţia citată anterior. Or, Curtea aminteşte că, dacă art. 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta implică, de asemenea, adoptarea de către acestea a măsurilor menite să asigure respectarea drepturilor garantate prin acest articol, mergând până la relaţiile între particulari (a se vedea, între altele, hotărârile Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.502-1.503, paragraful 62, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/1996, paragraful 94, 25 ianuarie 2000, X şi Y împotriva Olandei, hotărâre citată anterior, paragraful 23). 60. Curtea subliniază că îngrădirea dreptului la respectarea domiciliului invocată de reclamant se referă la o perioadă de aproximativ 5 ani şi jumătate, începând din

183

13 noiembrie 1995, dată la care autorităţile administrative desemnate să aplice legea privind fondul funciar i-au eliberat lui M.O. un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, şi până în 18 mai 2001, dată de la care, aşa cum reiese din situaţia de fapt, respectivele ingerinţe au încetat şi reclamantului nu i s-a mai îngrădit dreptul la respectarea domiciliului (conform paragrafelor 25-46 anterioare). 61. Curtea observă că, în timpul perioadei luate în considerare, toate plângerile penale ale reclamantului privind violarea de domiciliu s-au încheiat cu ordonanţe succesive de neîncepere a urmăririi penale, în ciuda declaraţiilor mai multor martori care informaseră organele de anchetă cu privire la intenţia lui M.O. şi a membrilor familiei sale de a demola casa reclamantului (paragraful 43 anterior), şi deciziile definitive din 17 februarie 1995, 9 iunie 1998, 5 mai şi 21 decembrie 2000, confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului în litigiu (paragrafele 15, 19, 22 şi 23 anterioare). 62. Curtea consideră ca deosebit de frapant faptul că poliţiştii, alertaţi de reclamant în urma incidentului din 12 iunie 1997, s-au dus la faţa locului şi, fără să intervină, s-au mărginit pur şi simplu să redacteze un proces-verbal, fapte pe care Guvernul nu le contestă (conform paragrafului 35 anterior). 63. În opinia Curţii, faptul că o controversă juridică a avut loc privind validitatea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului aferent imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu poate exonera autorităţile de orice responsabilitate în ceea ce priveşte îngrădirile repetate, din partea unor terţi, ale dreptului garantat de art. 8. 64. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât faptele evidenţiază clar că autorităţile administrative locale din Fălticeni sunt cele care au creat şi întreţinut controversa, în special eliberând unui terţ un al doilea titlu de proprietate asupra terenului aferent imobilelor C.A.P. după o hotărâre definitivă care confirma dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului respectiv şi contestând neîncetat dreptul de proprietate al societăţii respective asupra terenului în litigiu, în pofida deciziilor definitive succesive pe care erau obligate să le execute, în temeiul art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi a Hotărârii Guvernului nr. 13/1991 (a se vedea dreptul intern pertinent, paragraful 49 anterior). 65. Cu privire la acest ultim punct, Curtea aminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, al cărui interes se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei, şi că, dacă administraţia refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanţiile de care a beneficiat justiţiabilul în faza judecătorească a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (mutatis mutandis, Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, paragraful 41). În opinia Curţii, executarea imediată, de către autorităţile administrative competente, a hotărârilor judecătoreşti definitive confirmând dreptul de proprietate al societăţii E. asupra terenului pe care se află casa reclamantului ar fi clarificat situaţia juridică a imobilului în litigiu şi ar fi antrenat astfel, în termen, repercusiunile asupra dreptului reclamantului de a beneficia, în linişte, de domiciliul său. 66. În plus, Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în care îşi stabilise domiciliul nu a fost niciodată contestat de autorităţile naţionale, de terţi sau de Guvernul pârât. Or, în pofida declaraţiilor mai multor martori care confirmaseră, în cursul anchetei penale începute ca urmare a plângerii reclamantului, în 2000, că M.O. şi membrii familiei sale, înarmaţi cu bâte, bătuseră la uşa casei reclamantului, ameninţând să o distrugă, autorităţile nu au luat nici o măsură, înainte de 18 mai 2001, pentru a-i asigura reclamantului respectarea domiciliului său.

184

67. Presupunând că, într-o primă etapă, inacţiunea autorităţilor s-ar fi putut explica prin faptul că unuia dintre terţii respectivi i se acordase un titlu de proprietate asupra terenului pe care se afla casa reclamantului, faptele speţei evidenţiază clar că, chiar după data la care acest titlu de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă, autorităţile nu au reacţionat suficient de rapid pentru a-l pune pe reclamant în posesia terenului şi a pune capăt ingerinţelor repetate ale terţilor în exercitarea dreptului său garantat prin art. 8. Sub acest aspect, Curtea consideră deosebit de frapant faptul că, după Hotărârea definitivă din 6 octombrie 1999, prin care titlul de proprietate al lui M.O. asupra terenului aferent imobilului reclamantului a fost anulat, abia la 18 mai 2001, adică după un an şi jumătate, o sancţiune administrativă i-a fost aplicată lui M.O., în timp ce încălcările dreptului reclamantului la respectarea domiciliului se pare că se repetau zilnic, fapt pe care Guvernul nu l-a contestat (conform paragrafului 44 anterior). 68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile competente nu au depus eforturile la care se putea aştepta în mod normal, pentru a determina încetarea atingerilor aduse de către terţi, timp de câţiva ani, dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. 69. În consecinţă, s-a încălcat art. 8 din Convenţie. II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei 70. Reclamantul invocă faptul că imposibilitatea de a se bucura de domiciliul său constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale [...]." 71. Guvernul consideră că, dat fiind faptul că nici o ingerinţă nu se poate reţine în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, nu poate fi vorba, a fortiori, de vreo atingere adusă dreptului de proprietate asupra imobilului în care îşi avea domiciliul. Subliniind că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pe care îl ocupa nu a fost niciodată contestat, Guvernul precizează că reclamantul nu a obţinut, în urma contractului încheiat la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate şi nici o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei Curţii, asupra vreunei suprafeţe aferente imobilului respectiv. El subliniază în această privinţă că respectivul contract nu a fost încheiat în formă autentică, condiţie cerută de dreptul român pentru validitatea vânzării terenurilor. 72. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 9 septembrie 2003, dată la care Camera a declarat cererea admisibilă, Guvernul subliniază că reclamantul nu se poate considera victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dat fiind faptul că dreptul său de proprietate privea exclusiv imobilul fostei C.A.P. şi nu terenul aferent. Acesta repetă că respectivul contract de vânzare privind terenul în chestiune nu fusese încheiat în formă autentică, condiţie cerută de lege pentru validitatea vânzărilor de terenuri. 73. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului, subliniind că plăteşte, din 1994, impozite atât pentru imobilul fostei C.A.P., în care şi-a stabilit domiciliul, cât şi pentru terenul de 1.000 m2 aferent imobilului respectiv. El se întemeiază pe un document eliberat în acest sens de către Departamentul pentru taxe şi impozite de pe lângă Primăria Fălticeni, care precizează că domnul Surugiu este proprietarul unei case şi a terenului aferent de 1.000 m2, în temeiul unui contract de vânzare din 1 martie 1994 (conform paragrafului 11 anterior). 74. Curtea subliniază că problemele ridicate de Guvern în observaţiile sale complementare se aseamănă mai degrabă cu o excepţie preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile

185

Convenţiei. Ridicată prima dată după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii cererii, o asemenea excepţie va fi respinsă (vezi, între altele, mutatis mutandis, Cauza Ceteroni împotriva Italiei, Hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.755-1.756, paragraful 19). 75. În orice caz, Curtea consideră, având în vedere concluziile care figurează în paragrafele 67-69 anterioare, că nu este cazul să se pronunţe asupra fondului plângerii [vezi, mutatis mutandis, între altele, hotărârile în cauzele Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33.158/1998, paragraful 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23; Biserica catolică de la Caaneea împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50]. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 76. În temeiul art. 41 din Convenţie, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciul material şi moral 77. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, 61.367,90 EUR, reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut încasa dacă ar fi închiriat, cu 1.000 ROL/m2/zi, terenul aferent casei, începând de la 1 martie 1994 şi până la 2 octombrie 2000. El solicită în plus un milion de EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de mai mulţi ani, de a lua măsuri împotriva terţilor care îi îngrădiseră constant dreptul la respectarea domiciliului, ceea ce ar fi cauzat destrămarea primei sale căsătorii şi i-ar fi afectat grav starea sănătăţii. Cerând ca guvernul pârât să fie sever sancţionat, acesta subliniază că stresul pe care l-a trăit din cauza situaţiei litigioase a condus la apariţia unei tumori maligne şi precizează că are nevoie de bani pentru a se supune unei intervenţii chirurgicale în străinătate şi pentru a ajuta alte persoane bolnave, asemeni lui, de cancer. Nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată. 78. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de reclamant, subliniind că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul pe care reclamantul a încercat să îl evidenţieze, pe de o parte, şi modul de a acţiona al autorităţilor, pe de altă parte. El subliniază că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că, în consecinţă, nu poate pretinde despăgubiri cu titlu de prejudiciu material. 79. Cu titlu subsidiar, Guvernul precizează că ar putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă, nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni; divorţul reclamantului, astfel cum a fost pronunţat de instanţa naţională competentă, nu se întemeia pe îngrădiri de către terţi a dreptului soţilor la respectarea domiciliului, care ar fi dăunat vieţii de cuplu, ci era motivat prin vina comună a soţilor, legată de separarea lor în fapt, în iulie 1996; boala reclamantului are o cauză patologică. 80. Curtea susţine că singura bază ce se cuvine reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului. Or, în măsura în care sumele cerute de reclamant cu titlu de prejudiciu material nu sunt nicidecum în 186

raport direct cu încălcarea constatată de Curte în paragraful 69 anterior, aceasta decide să respingă cererea formulată de cel interesat în această privinţă. 81. În legătură cu cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu. B. Majorări de întârziere 82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE: 1. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie; 2. hotărăşte că nu se impune o analiză a capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 3. hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 4.000 (patru mii) EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii; b) începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma menţionată va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se adaugă 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii marginale pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 20 aprilie 2004, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUIHotărâre

din 04/05/2000Publicat in Monitorul Oficial, Partea

I nr. 19 din 11/01/2001în cauza Rotaru împotriva

României*)

_________ *) Traducere. În cauza Rotaru împotriva României, )....) deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data de 29 martie 2000: PROCEDURA 1. Curtea a fost sesizată, conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia)1), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către un cetăţean român, domnul Aurel Rotaru (reclamantul), la 3 iunie şi, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 şi fostele articole 47 şi 48 din convenţie).

187

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

lnk:PRT%20CSE%2011%201994%200

2. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, datorată faptului că Serviciul Român de Informaţii deţine şi foloseşte un fişier conţinând date personale. A mai invocat şi o încălcare a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale, competentă să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fişierului. La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) a constatat că a existat o încălcare a art. 8 şi 13 din convenţie.1) 3. În procedura desfăşurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul său, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agent. 4. La data de 7 iulie 1999 Marea Cameră a hotărât că această cauză ar trebui examinată chiar de către Marea Cameră (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). În locul domnului Bârsan, judecător ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament). 5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus câte un memoriu. 6. Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Au participat: - din partea Guvernului: • doamna R. Rizoiu, agent; • domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiţiei; • domnul T. Corlăţean, ataşat pe lângă Reprezentanţa Permanentă a României la Consiliul Europei, consilieri; - din partea reclamantului: • domnul I. Olteanu, avocat, • domnul F. Rotaru, reprezentant şi fiu al reclamantului. Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu şi de domnul F. Rotaru. ____________ Nota grefei: 1) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei 1. Condamnarea reclamantului din 1948

7. Reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bârlad. 8. În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a două broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental. 9. Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului două scrisori în care protesta împotriva faptului că noul regim popular a suprimat libertatea de

188

exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

2. Procedura declanşată conform Decretului-lege nr. 118/1990 10. După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascistă (alin. 30 de mai jos). 11. În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Bârlad cu o cerere prin care chema în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în muncă. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare. 12. Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinţa de condamnare din anul 1948 şi adeverinţele de la Universitatea din Iaşi, instanţa a constatat că în perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. 13. În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990, primită de la Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.). Această scrisoare avea următorul cuprins: "La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Bârlad, vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele: - sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la «Facultatea de Ştiinţe» din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini; - în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate «Suflet de student» şi «Proteste», solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut antiguvernamental; - dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P.N.Ţ. - tineret; - sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el; - între anii 1946-1948, datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (...)."

3. Procedura declanşată împotriva S.R.I. 14. Reclamantul a chemat în judecată S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al mişcării legionare române, că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi că şi alte informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defăimătoare. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plăti unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat să modifice sau să distrugă fişierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul său trecut legionar. 15. Prin sentinţa pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea, invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale. 16. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs. 17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsă. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu există o culpă a S.R.I. din moment ce

189

lnk:DLG%20CPU%20118%201990%200

acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuală. Instanţa a constatat că informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului. În anul 1949, în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securităţi. 18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare: "(...) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioadă de către organele de siguranţă. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competenţei prevăzute de Codul de procedură civilă."

4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligareajudecătorilor de a plăti daunele morale

19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fişierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţie. Reclamantul a afirmat că atât Tribunalul Judeţean Vaslui, cât şi Curtea de Apel au refuzat să îi înregistreze cererea. Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o nouă cerere, înregistrată sub numărul 46.597/1998 şi aflată în prezent pe rolul Curţii.

5. Cererea de revizuire 20. În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S.R.I. că plângerea reclamantului a fost declarată admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţă, ministrul justiţiei a solicitat directorului S.R.I. să verifice încă o dată dacă reclamantul aparţinuse mişcării legionare şi, dacă această informaţie se va dovedi falsă, să înştiinţeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta să-l poată folosi ulterior într-o eventuală cerere de revizuire. 21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiţiei că datele privind trecutul legionar al reclamantului, menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obţinute în urma studierii arhivelor S.R.I. A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, în care la numărul 165 era menţionat un anume Aurel Rotaru, "element de masă, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini". Directorul S.R.I. a arătat că tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat că, deoarece la acea dată domnul Rotaru, "în vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem că ne aflăm în prezenţa unei regretabile erori care a făcut să considerăm că domnul Rotaru Aurel din Bârlad este aceeaşi persoană cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificările amănunţite efectuate de către instituţia noastră pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apărut date care să confirme identitatea între cele două nume (...)."

190

lnk:CIV%20PRL%201000000%201993%203

lnk:CON%20PRL%201000000%201991%2021

22. O copie de pe această scrisoare a fost trimisă reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotărârii pronunţate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defăimătoare, un leu cu titlu de despăgubiri morale, precum şi rambursarea, la valoarea actuală, a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii. 23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind că, faţă de scrisoarea directorului S.R.I. din 6 iulie 1997, cererea a rămas fără obiect. 24. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare: "Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (...), rezultă că în fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare «Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, legionar, element de masă». Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 - revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidenţele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant. Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent. Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structură făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are relevanţă aspectul - de altfel real - că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 «S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti» cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din această adresă devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale. Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, şi, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată." 25. Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată.

II. Dreptul intern aplicabil A. Constituţia

26. Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt următoarele: ARTICOLUL 20

"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

191

lnk:CON%20PRL%201000000%201991%2020

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20322

ARTICOLUL 21 "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

B. Codul civil

27. Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele: ARTICOLUL 3

"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."

ARTICOLUL 998 "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."

ARTICOLUL 999 "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

C. Codul de procedură civilă 28. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt:

ARTICOLUL 322 (alin. 5) "Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)."

D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice 29. Dispoziţiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt:

ARTICOLUL 54 "1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (...) la onoare, la reputaţie (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menţionate. 2) Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins."

ARTICOLUL 55 "Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus (...)."

E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordareaunor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945 30. La acea dată dispoziţiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:

ARTICOLUL 1 "(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; (...)." 192

lnk:DLG%20CPU%20118%201990%200

lnk:DEC%20MAN%2031%201954%200

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20322

lnk:CIV%20PRL%201000000%201993%20999

lnk:CIV%20PRL%201000000%201993%20998

lnk:CIV%20PRL%201000000%201993%203

lnk:CON%20PRL%201000000%201991%2021

ARTICOLUL 5 "Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ (...) câte o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult şase membri. Preşedintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii. (...)."

ARTICOLUL 6 "Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, (...) prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. (...)."

ARTICOLUL 11 "Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor care s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel, pe baza procedurii prevăzute la art. 5 şi 6."

F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizareaşi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii

31. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, sunt redactate după cum urmează:

ARTICOLUL 2 "Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României."

ARTICOLUL 8 "Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii."

ARTICOLUL 45 "Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii. Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare. Serviciul Român de Informaţii preia spre conservare şi folosinţă fondurile de arhivă ce privesc siguranţa naţională ale fostelor organe de informaţii cu competenţă pe teritoriul României. Fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securităţii Statului, ce privesc siguranţa naţională, nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."

G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesulcetăţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea

securităţii ca poliţie politică 32. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrată în vigoare la data de 9 decembrie 1999, sunt următoarele:

ARTICOLUL 1 "(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii (...). Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului,

193

lnk:LEG%20PRL%20187%201999%200

lnk:LEG%20PRL%2014%201992%200

eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. (2) Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar. (3) De drepturile prevăzute de alin. (1) şi (2) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel."

ARTICOLUL 2 "Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public, orice cetăţean român (...), precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securităţii (...) a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii: a) Preşedintele României; b) deputat sau senator; (...)."

ARTICOLUL 7 "(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (...) cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare Consiliu. (2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului (...)."

ARTICOLUL 8 "(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri. (2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, potrivit configuraţiei politice a celor două Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată."

ARTICOLUL 13 "(1) Persoanele îndreptăţite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în condiţiile prezentei legi, următoarele: a) consultarea dosarelor (...) întocmite până la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate; b) eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...); c) eliberarea unor adeverinţe privind apartenenţa sau neapartenenţa, colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate; (...)."

ARTICOLUL 14 "(1) Conţinutul adeverinţelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (...)."

ARTICOLUL 15 "(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (...) se exercită de către persoana fizică sau persoana juridică îndreptăţită printr-o cerere adresată Consiliului. (...) (4) Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifică probele deţinute, indiferent de forma lor, şi înştiinţează de îndată persoana (...)."

ARTICOLUL 16 "(1) Împotriva comunicării eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului 194

Consiliului printr-o contestaţie (...). Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacată (...) la Curtea de Apel (...)." ÎN DREPT

I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern A. Cu privire la calitatea de victimă

33. În primul rând, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde "victimă" a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare. În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale. 34. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă. 35. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de «victimă», decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei" (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI). 36. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei. Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii - probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume. Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante. Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire

195

lnk:LEG%20PRL%20187%201999%200

la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale. În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată. 37. În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos). 38. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde "victimă" în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne 39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. S-a arătat că reclamantul putea invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane. 40. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneşte această excepţie cu fondul (alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie 41. Reclamantul se plânge că S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa particulară, dintre care unele sunt false şi defăimătoare. El invocă încălcarea art. 8 din convenţie, care prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 42. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de informaţii publice. 43. Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48). Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de "viaţă privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-

196

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

lnk:DEC%20MAN%2031%201954%200

B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, alin. 42-46). Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricărei persoane fizice (...), respectarea (...) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...]. În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane. 44. În speţă Curtea constată că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de "viaţă privată", în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului. În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8 1. Cu privire la existenţa unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private: - înregistrarea să intereseze persoana în discuţie; - informaţiile să fi fost folosite; - imposibilitatea persoanei respective de a le contesta. Or, în speţă atât înregistrarea, cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta informaţiile, Guvernul susţine că, dimpotrivă, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realităţii, dar că el nu a folosit căi de atac adecvate. 46. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, alin. 69 şi 80). În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997. Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

197

2. Justificarea încălcării

47. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă, Curtea reaminteşte că supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 21, alin. 42). 48. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de lege", să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv. 49. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă. 50. Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor. 51. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. 52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50). 53. În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată. Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, alin. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

198

lnk:LEG%20PRL%2014%201992%200

lnk:DLG%20CPU%20118%201990%200

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern. 54. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. 55. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 56): "Curtea reaminteşte că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea «legii»; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...). Înseamnă - şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 - că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (...). (...) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului." 56. Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. 57. Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională. Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor. Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului. Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute. 58. Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit. 59. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă

199

lnk:LEG%20PRL%2014%201992%200

destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49-50). Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat - cel puţin şi în ultimă instanţă - de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 25-26, alin. 55). 60. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. 61. Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor. 62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică". 63. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie 64. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13. Conform art. 13: "Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." 65. Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie. Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său. 66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din convenţie.

200

lnk:DEC%20MAN%2031%201954%200

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III). 68. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie. 69. "Autoritatea" la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 30, alin. 67). În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 31, alin. 70-71). 70. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută. În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii. În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă. 71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii. 72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii. 73. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

201

lnk:LEG%20PRL%20187%201999%200

lnk:DEC%20MAN%2031%201954%200

74. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanţă", încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie, care prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." 75. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă. 76. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenţiei. 77. Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere. 78. Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29). Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30). 79. A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie 80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care prevede următoarele: "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta. 82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri. 83. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe. Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. 202

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare. Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

B. Cheltuieli de judecată 84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând: a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura internă, din care 20 milioane ROL, cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de timbru, telefon, fotocopii etc.); b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Bârlad-Bucureşti şi 1 milion ROL, cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului. 85. Guvernul consideră această sumă exorbitantă, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsă în toate procedurile interne. 86. Curtea reaminteşte că în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În această privinţă trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I). 87. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arată, de asemenea, că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în şedinţa publică. Curtea constată, de asemenea, că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară. Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.

C. Dobânzi 88. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă; 2. uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond; 3. decide, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie; 4. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 13 din convenţie; 5. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie; 6. decide, în unanimitate:

203

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci şi două) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite; b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an, începând cu data expirării termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii; 7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă. Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000. La prezenta hotărâre se anexează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii: - opinia concordantă a domnului Wildhaber, la care s-au alăturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna Tulkens, domnul Casadevall şi doamna Weber; - opinia concordantă a domnului Lorenzen; - opinia parţial separată a domnului Bonello.

* OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilorMakarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens,

domnului Casadevall şi doamnei Weber În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a unui fişier conţinând informaţii, cele mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei mişcări de tip "legionar", adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă, naţionalistă şi antisemită. Această informaţie, dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarată inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea că informaţia încă mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel fişier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa sa privată, să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite distrugerea lor. În acest context Curtea din Strasbourg decide că a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36-38, alin. 87-88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24-25, alin. 36-37, şi 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 şi 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciază că normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a 204

unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege", motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii. Cu toate acestea - fie că baza legală este sau nu este suficientă -, aş dori să adaug că în speţă am serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică. În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8-11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională, apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase. În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider că onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2. Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că "un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor. Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională.

205

Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică.

OPINIA CONCORDANTĂa domnului judecător Lorenzen

Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevăzută de lege", nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂa domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenţiei, dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. 8. 2. Art. 8 protejează viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Există anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gândi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii. 3. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8. 4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13). 5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice. 6. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis că protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea

206

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

mea, nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental. 7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că "astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează «viaţa privată» în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie" (alin. 44). 8. Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori pe care art. 8 le protejează în mod expres. 9. Aş fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta. 10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii de natură penală. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8. 11. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că "unele informaţii au fost declarate false şi riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupări pun două probleme distincte: cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător. 12. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii "false" din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transformă oare în date cu caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă. 13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile "false" stocate erau de natură să îi afecteze reputaţia. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că "reputaţia" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 81). Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată. 14. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii eminamente publice, aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 57-63). ____________ 1) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50-51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

207

ARTICOLUL 9 CEDO


Kokkinakis c/ Greciei (1993) Otto-Preminger-Institut c/ Austriei (1994)Manoussakis c/ Greciei (1996) 1097. - Domiciliati in Creta, dnii Titos Manoussakis, Constantinos Makridakis, Kyriakox Baxevanis si Vassilios Haeljakis sunt martori ai lui Jehovah. La 30 martie 1983, dl Manoussakis inchiriaza o sala intr-un imobil la Heraklion, prin contract sub semnatura privata, stipuland ca ea va fi utilizata "pentru tot felul de intruniri, casatorii etc. ale crestinilor martori ai lui Jehovah". La 28 iunie 1983, petitionarii solicita ministrului Educatiei Nationale si al Cultelor autorizatia de a folosi aceasta sala ca pe o casa de rugaciuni La 10 decembrie 1984, ministrul ii informeaza ca administratia examineaza cererea lor. In prezent, procedura se afla inca in curs.

La 3 martie 1986, parchetul din Heraklion incepe urmarirea penala impotriva petitionarilor, in baza articolului 1 din legea nr. 1363/1938, asa cum a fost moditicata prin legea nr. 1672/1939, pe motiv ca ei au "infiintat o casa de rugaciune pentru intruniri si ceremonii religioase ale adeptilor (...). confesiunii martorii lui Jehovah (. . .) fara autorizatia autoritatii ecleziastice recunoscute si a ministrului Educatiei Nationale si al Cultelor". La 6 octombrie 1987, Tribunalul corectional de prima instanta ii elibereaza pe petitionari; el considera, intr-adevar, ca "intrunirea adeptilor unei dogme oarecare, in absenta actelor de prozelitism, este libera, chiar atunci cand ea are loc fara autorizatie".

La 8 octombrie 1987, parchetul din Heraklion ataca aceasta hotarare judecatoreasca in fata aceluiasi tribunal, ca instanta de apel si obtine la 15 februarie 1990 condamnarea fiecarui inculpat ia 3 luni de inchisoare convertibile in 400 de drahme, pentru fiecare zi de detentie, si la 20 000 de drahme amenda.

Condamnatii fac recurs in casatie, sustinand, mai ales, ca articolul 1 al amintitei legi si obligatia de a solicita o autorizatie pentru a deschide o casa de rugaciune (decret regal din 20 mai/2 iunie 1939) sunt contrare articolului 13 al Constitutiei si articolul 9 al Conventiei care garanteaza dreptul la libertatea religioasa si a cultelor. Curtea de Casatie le respinge recursul la 19 martie 1991.

208

1098. - In cererea lor din 7 august 1991 catre Comisie, cei interesati invoca articolele 3, 5, 6 coroborate cu articolele 8, 9, 10, 11 si 14 ale Conventiei si articolul 1 al Protocolului nr. 11.

1099. - Guvernul sustinea in principal ca petitionarii nu au epuizatcaile de recurs intern, nesesizand de doua ori Consiliul de Stat despre refuzul tacit al ministrului Educatiei Nationale si al Cultelor sa le acorde autorizatia solicitata. Or, tacerea ministrului echivaleaza, la capatul a trei luni, cu o decizie implicita de respingere, susceptibila de recurs la Consiliul de Stat pentru exces de putere. In recursul lor in casatie, petitionarii se bazau in exclusivitate pe incompatibilitatea articolului 1 din legea nr. 1363/1938, care servise ca baza pentru condamnarea lor, cu articolele 9 al Conventiei si 13 al Constitutiei. Curtea de Casatie a respins aceasta acuzatie, considerand ca Tribunalul corectional din Heraklion, constituit in instanta de apel, interpretase si aplicase corect dispozitia sus-mentionata. Deci, petitionarii epuizasera caile de recurs interne in ceea ce priveste condamnarea lor.

In privinta cererilor de autorizatie, ministrul Educatiei Nationale si al Cultelor le-a raspuns, in cinci randuri, in scris, ca dosarul se afla in curs de solutionare. Nu a existat niciodata vreo decizie explicita si nici tacere a administratiei care sa permita inceperea derularii termenului prevazut, iar petitionarii au ramas in expectativa, odata cu data de 18 octombrie 1983. Or, in ceea ce priveste punctul de pornire a termenelor prevazute, in spiritul petitionarilor se putea strecura indoiala: dupa a doua cerere de autorizatie a celor interesati, din 18 octombrie 1983, ministrul Educatiei Nationale si al Cultelor le-a raspuns, la 25 octombrie 1983, deci, inainte de expirarea termenului de trei luni, incepand cu data depunerii cererii; in consecinta, nu a existat o tacere a administratiei care sa echivaleze cu un refuz tacit de a acorda autorizatia solicitata. Curtea respinge, deci, exceptia preliminara (unanimitate).

1100. - Pe fond, Curtea constata: condamnarea celor interesati, pronuntata de catre Tribunalul corectional din Heraklion, constituit in instanta de apel, pentru a fi folosit sala pe care au inchiriat-o, fara a avea autorizatia prealabila ceruta de legea nr. 1363/1983, echivaleaza cu o ingerinta in exercitarea dreptului lor la "libertatea de a-si manifesta religia prin cult si indeplinirea ritualurilor".

In legatura cu justificarea ingerintei, Curtea noteaza mai intai ca petitionarii se plang mai putin de tratamentul ale carui victime au fost ei insisi, in speta, si mai mult de obstructia generala impotriva martorilor lui Jehovah atunci cand acestia au dorit sa construiasca o biserica sau un lacas de cult; in esenta, ei ataca dispozitiile legislatiei interne pertinente. In acelasi timp, ea nu socoteste necesar sa cerceteze daca ingerinta in litigiu era "prevazuta de lege", intrucat aceasta, oricum ar fi, apare ca incompatibila cu articolul 9 in alte privinte.

Statele dispun de puterea de a controla daca o miscare sau o asociatie urmareste, in scopuri pretins religioase, sa desfasoare activitati daunatoare populatiei. Totusi, confesiunea martorilor lui Jehovah indeplineste, in ordinea juridica greaca, conditiile unei "religii cunoscute". Avand insa in vedere circumstantele cazului, Curtea considera ca masura incriminata urmarea un scop legitim prin prisma articolului 9, paragraful 2: protejarea ordinii.

Respectiva masura era oare necesara intr-o societate democratica? Legislatia greaca permite o imixtiune substantiala a autoritatilor politice, administrative si

209

ecleziastice in exercitarea libertatii religioase. La numeroasele conditii de forme prescrise, dintre care unele confera autoritatii politiei, primarului si presedintelui comunei o foarte larga putere de apreciere, se adauga posibilitatea oferita in practica ministrului Educatiei Nationale si al Cultelor de a amana nelimitat raspunsul sau de a refuza autorizatia fara a da o explicatie sau o motivatie valabile.

Dreptul la libertatea religioasa, asa cum il intelege Conventia, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimitatii credintelor religioase sau asupra modalitatilor de exprimare a acestora. Prin urmare, Curtea estimeaza ca sistemul de autorizare nu concorda cu articolul 9 decat in masura in care el urmareste sa asigure un control al ministrului asupra intrunirii conditiilor formale.

Or, din dosar ca si din numeroase cazuri prezentate de catre petitionari si necontestate de guvern, reiese ca statul tinde sa se serveasca de potentialitatile legislatiei in cauza, in asa fel incat sa impuna conditii rigide sau chiar prohibitive exercitarii anumitor culte neortodoxe, si, in special, celui al martorilor lui Jehovah.

In speta, ministrul Educatiei Nationale si al Cultelor, solicitat in cinci randuri de catre petitionari, de la 25 octombrie 1983 pana la 10 decembrie 1984, le-a raspuns ca dosarul se afla in Curs de examinare. Pana astazi, cei interesati nu au primit un raspuns precis. In aceste conditii, guvernul nu ar putea sa foloseasca insubordonarea petitionarilor fata de o formalitate a legii pentru a justifica masura condamnarii lor. Cuantumul pedepsei conteaza mai putin.

Curtea a concluzionat ca aceasta condamnare litigioasa afecteaza atat de profund libertatea religioasa a petitionarilor incat ea nu poate fi considerata proportionala cu scopul legitim urmarit si nici, prin aceasta, necesara intr-o societate democratica. A existat, deci, o violare a articolului 9 (unanimitate).

1101. - In temeiul articolului 50, Curtea considera ca cei interesati au suferit un prejudiciu moral, dar constatarea incalcarii articolului 9 este suficienta pentru a-i despagubi (unanimitate).

Pentru taxe si cheltuieli de judecata in instantele din Grecia si apoi, din Strasbourg, cei interesati cereau o suma de 4.030.100 drahme, prezentand un deviz. Curtea gaseste cererea rezonabila si o accepta in intregime (unanimitate).

Kalac c/ Turciei (1997) 1103. - Cetatean turc, nascut in 1939, dl. Faruk Kalac este magistratmilitar cu grad de colonel in aviatia militara. La 1 august 1990, el este scos la pensie din oficiu de catre Consiliul Superior Militar, pe motiv ca atitudinile sale si comportamentul sau releva faptul ca a adoptat opinii integriste ilegale. La 22 august 1990, presedintele republicii, primul ministru si ministrul apararii aproba aceasta hotarare, care mai loveste alti doi ofiteri si 28 sub ofiteri. Insarcinat cu executarea hotararii, ministrul apararii ii retrage d-ui Kalac dreptul de a beneficia de carnetele de securitate sociala si identitate militara, precum si permisul de portarma.

La 21 septembrie 1990, petitionarul cere Inaltei Curti administrativ militare anularea deciziei din 1 august 1990 si a masurilor impuse de ministrul apararii. Printr-o hotarare din 30 mai 1991, aceasta jurisdictie anuleaza decizia ministrului apararii privind refuzul de a continua sa benefcieze de carnetul de securitate 210

sociala. Cu 4 voturi pentru si 3 dimpotriva, ea se declara incompetenta pentru a lua la cunostinta cererea de anulare a hotararii din 1 august 1990, pe motiv ca, in conformitate cu articolul 125 al Constitutiei, deciziile Consiliului Superior Militar sunt definitive si nu pot fi supuse unui control judiciar.

La 9 ianaurie 1992, Inalta Curte administrativ-militara respinge recursul in anulare al petitionarului.

1104. - In cererea sa din 13 iulie 1992 catre Comisie, dl Kalac se plange ca a fost inlaturat din postul de magistrat militar din cauza convingerilor sale religioase; el invoca articolul 9 al Conventiei.

1105. - In fata Curtii, petitionarul invoca, in afara de articolul 9, articolul 6 al Conventiei, pe motiv ca nu fusese audiat de un tribunal cu privire la faptele care i-au fost reprosate.

Aceasta ultima plangere iesind din cadrul cauzei, asa cum a delimitat-o decizia Comisiei asupra admisibilitatii, Curtea considera ca obiectul litigiului se limiteaza la problemele ridicate cu privire la articolul 9.

1106. - Curtea considera ca obiectia guvernului pe baza incompetentei ratione materiae a Curtii nu impune nici o decizie, intrucat nu a fost ridicata in fata ei in timp util (articolul 48, paragraful 1 al regulamentului A al Curtii). Cat priveste exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne, ea o respinge (unanimitate), deoarece decizia Consiliului Superior Militar scapa, in virtutea Constitutiei, unui control judiciar.

1107. - Articolul 9 enumera diferitele forme pe care le pot lua manifestarea unei religii sau a unei convingeri, respectiv cultul, invatamantul, practicile si indeplinirea ritualurilor. Cu toate acestea, el nu protejeaza indiferent ce act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere. De altfel, un individ, in exercitarea libertatii sale de a-si manifesta religia, poate sa fie nevoit sa tina cont de situatia sa speciala.

Imbratisand o cariera militara, dl Kalac se supunea, de buna voie, sistemului de disciplina militara. Acest sistem implica, prin natura sa, posibilitatea de a aduce anumitor drepturi si libertati ale membrilor fortelor armate o serie de limitari, care nu pot fi impuse civililor. Statele pot adopta, pentru armatele lor, regulamente disciplinare care sa interzica anumite comportamente, mai ales o atitudine care sa mearga impotriva ordinii stabilite, raspunzand necesitatilor serviciului militar.

Nu se contesta faptul ca petitionarul, in limitele impuse de exigentele vietii militare, a putut sa se achite de obligatiile care constituie formele obisnuite prin care un musulman isi practica religia. Astfel, el dispunea de posibilitatea de a se ruga de 5 ori pe zi si de a indeplini celelalte indatoriri religioase, mai ales pe aceea de a respecta postul ramadanului si de a merge la rugaciunile de vineri la moschee. Hotararea Consiliului Superior Militar nu se bazeaza, de altfel, pe opiniile si convingerile religioase ale colonelului Kalac sau pe modul cum isi indeplinea datoriile religioase, ci pe comportamentul si felul in care a actionat. Acestea, conform autoritatilor, aduceau atingere disciplinei militare si principiului laicitatii.

211

Curtea conchide din aceasta ca scoaterea la pensie din oficiu nu se traduce printr-o ingerinta in dreptul garantat de articolul 9, pentru ca ea nu este motivata prin felul in care petitionarul si-a manifestat religia. Deci, nu a existat o violare a articolului 9 (unanimitate).

Buscarini şi alţii c/ San Marino (1999)Mitropolia Basarabiei şi alţii c/ Moldovei (2001)

ARTICOLUL 10 CEDO

Handyside c/ Regatului Unit (1976) . 1117. - Dl Richard Handyside, cetatean britanic nascut in 1943, este proprietar la Londra al unei edituri, pe care a fondat-o in 1968, Stage 1. In septembrie 1970, el cumpara dreptul de a publica in Regatul Unit "Mica carte rosie pentru uzul elevilor". Redactata de doi danezi, Soren Hansen si Jesper Jansen, si conceputa ca o lucrare de referinta, aceasta carte trateaza despre educatie si invatamant; aproximativ a zecea parte din continut priveste problemele sexuale. Ea apare, mai intai in Danemarca in 1969, apoi, dupa traducere si cu unele adaptari, in Germania Federala, Belgia, Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda, Suedia si Elvetia, precum si in numeroase tari neeuropene. In afara de acestea, ea circula liber in Austria si in Luxemburg.

Dupa traducerea "Micii carti rosii" in engleza, dl Handyside pregateste o editie destinata Regatului Unit; vanzarea catre public trebuie sa inceapa la 1 aprilie 1970. Imediat ce s-a terminat tiparirea, editorul trimite, pentru recenzii, cateva sute de exemplare la o serie de publicatii, mergand de la cotidienele nationale si locale pana la reviste pedagogice si medicale. Numeroase recenzii apar in presa.

1118. - La 30 martie 1971, ca urmare a unui numar de plangeri, autoritatile britanice iau masuri in virtutea legilor din 1959 si 1964 asupra publicatiilor obscene. La 31 martie si 1 aprilie, politia sechestreaza toate exemplarele cartii pe care le gaseste la editor si la tipografie (aproape 18.800 de exemplare, dintr-un tiraj global de 20.000, scapa cercetarilor si sunt vandute ulterior, chiar unor scoli care facusera comenzi). Se incep urmariri impotriva dlui Handyside: la i iulie 1971, Magistrates' Court din Lambeth il condamna la o amenda si ordona distrugerea cartilor sechestrate. Editorul face apel la Inner London Quarter Sessions, dar fara succes. Dupa ce au fost ascultati martorii, aceasta Curte pune concluzia, la 29 octombrie 1971, ca aceasta carte este obscena in aceea ca tinde, daca este privita in ansamblu, sa depraveze si sa corupa o importanta parte din tinerii care au ocazia sa o citeasca. Ea considera, in afara de aceasta, ca, totul bine cantarit. Si in ciuda unei serii de aspecte valabile pe care le prezinta cartea, dl Handyside nu a reusit sa probeze, invocand exceptia prevazuta prin lege, ca binele public ar justifica publicarea.

212

O editie revizuita a "Micii carti rosii" apare la 15 noiembrie 1971, fara a da loc la urmariri.

1119. - In cererea sa din 13 aprilie 1972, catre Comisie, dl Handyside sustine ca autoritatile britanice au incalcat, printre altele, libertatea sa de exprimare (art. 10 din Conventie) si dreptul sau la respect fata de bunurile personale (art. 1 din Protocolul nr. 1). El afirma, de asemenea, ca Regatul Unit nu i-a asigurat folosirea acestor doua drepturi fara discriminare bazata pe opiniile sale (art. 14 din Conventie).

1120. - Curtea cerceteaza, mai mtai, daca masurile care au adus atingere libertatii de exprimare a dlui Handyside indeplinesc conditiile exprese ale paragrafului 2 al art. 10.

Masurile erau prevazute prin lege? Da, caci de aveau ca baza legile din 1959 si 1964 asupra publicatiilor obscene, pe care dl Handyside le critica numai prin prisma Conventiei si nu a dreptului intern.

Masurile mergeau spre un tel legitim din punctul de vedere al Conventiei? Printre telurile enumerate in art. 10, Curtea considera ca protectia moralei este singura de care trebuie tinut cont si constituie obiectivul legilor din 1959 si 1964. Masurile individuale luate, in virtutea acestora, cer, de asemenea, un control. Or, "Mica carte rosie" se adresa mai ales copiilor si adolescentilor de la 12 la 18 ani aproximativ, care puteau sa interpreteze unele pasaje ca o incurajare la a se deda la actiuni precoce si daunatoare pentru ei, chiar sa comita anumite infractiuni penale. In consecinta, judecatorii englezi erau in drept sa creada, in perioada respectiva, ca lucrarea sa avea repercusiuni nefaste asupra moralitatii multor tineri cititori.

Petitionarul sublinia ca jurisdictia engleza de apel citase si alte extrase din carte, considerate de ea ca subversive; el vedea in aceasta confirmarea tezei sale conform careia in spatele urmaririlor se ascundea un motiv politic. Curtea respinge argumentul: Inner kjndon Quarter Sessions nu au tinut cont de acest aspect subversiv decat ca element agravant, in ochii lor, a tendintei de depravare si corupere. Ea admite deci ca masurile contestate aveau ca scop esential protejarea moralei tinerilor.

Erau masurile necesare intr-o societate democratica? Curtea noteaza ca nu se poate scoate din dreptul intern al diferitelor state contractante o notiune europeana uniforma a moralei si ca art. 10 & 2 acorda statelor o marja de apreciere, pentru a decide ce este necesar pentru protectia moralei. In acelasi timp, puterea lor nu este fara limite, ci supusa controlului Curtii. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice si este valabila si pentru ideile care lovesc, socheaza sau linistesc. Orice restrictie in materie trebuie sa fie proportionala cu scopul urmarit si revine Curtii sa determine daca motivele invocate in sprijin, de catre autoritatile nationale, sunt pertinente si suficiente.

Dl Handyside avansa o serie de argumente destinate sa probeze ca masurile de care el se plangea nu erau necesare. dupa ce a examinat pe fiecare dintre ele, Curtea pune concluzia, pe baza elementelor de care dispune, ca nu s-a stabilit nici o violare a art. 10 (13 voturi pentru, 1 impotriva).

213

1121. - Cat priveste dreptul dlui Handyside la respect pentru bunurile sale, Curtea considera ca alineatul 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 autoriza atat sechestrarea provizorie a "Micii carti rosii" cat si confiscarea si distrugerea ei ulterioara (unanimitate). Prima masura este conforma cu dreptul englez si a avut loc in interes general pentru ca tindea sa protejeze morala. Cat priveste a doua si a treia, este vorba de masuri care se aplica, in virtutea unui principiu de drept comun in statele contractante, lucrurilor a caror folosire a fost, in mod corect, considerata ca ilicita si periculoasa pentru interesul general.

1122. - In sfarsit, Curtea respinge reclamatiile dlui Handyside care se plangea de o diferenta arbitrara de tratament, contrara art. 14 din Conventie. in primul rand, nimic nu arata ca editorul a fost urmarit pe motivul orientarilor sale politice; in al doilea rand, ca publicatiile si spectacolele pornografice tolerate de Regatul Unit se adresau, in aceeasi masura ca si "Mica carte rosie", unor copii si adolescenti care aveau usor acces la acestea; in al treilea rand, ca masurile adoptate impotriva petitionarului si a lucrarii s-au indepartat de alte decizii luate in cazuri asemanatoare, in asa masura incat sa constituie un "deni de justice" sau un abuz manifest (unanimitate).

Sunday Times c/ Regatului Unit (1979) 1124. - Din 1959 pana in 1962 mai multe sute de copii se nasc in Regatul Unit cu malformatii grave care s-ar datora faptului ca mamele au luat in timpul sarcinii, thalidomida sub forma de tranchilizante sau somnifere. Ca urmare, multi parinti cheama in justitie fabricantul si vanzatorul de thalidomida din Regatul Unit, Distillers Company (Biochemicals) Ltd.

La 24 septembrie 1972, saptamanalul britanic The Sunday Times publica un articol intitulat " Copiii nostri victime ale thalidomidei: o rusine pentru tara" si isi anunta intentia de a insera, peste putin timp, in coloanele sale un istoric al tragediei, precum si despre fabricarea si testarea thalidomidei in anii 1956-1961. Distillers adreseaza la Attorney-General plangeri oficiale conformcarora articolele respective constituie sau ar constitui un contempt of court (literal, "dispret fata de Curte"), litigiul ramanand instanta. Attorney-General decide atunci sa ceara la High Court sa interzica publicarea noului articol preconizat. El obtine castig de cauza in noiembrie 1972.

In baza apelului societatii Times Newspapers Ltd, Court of Appeal modifica ordonanta emisa de High Court, dar ca urmare a recursului facut Attorney-General, Camera Lorzilor restabilestein unanimitate interdictia, la 18 iulie 1973. Ea pune concluzia ca publicarea proiectatului articol ar constitui un contempt of court, in sensul ca ar crea la public o prejudecata privind rezultatul procedurii judiciare in curs intre petitionari si Distillers, inclusiv pentru negocierile in vederea unei reglementari amiabile.

Injonctiunea este ridicata definitiv in 1976.

1125. - Creatie a common law, dreptul de contempt of court urmareste sa protejeze nu demnitatea judecatorilor, ci administrarea justitiei: el permite tribunalelor sa intervina pentru a impiedica sau reprima un comportament de natura. Sa o impiedice, sa-i dauneze sau sa-i zadarniceasca un caz dat sau in general. Fara exceptii, contempt of court constituie o infractiune pasibila de inchisoare sau amenda fara limita de durata si nici de suma, sau de obligatia de a 214

varsa o cautiune drept garantie de conduita corecta; pedeapsa sau - cum este in cazul in speta - interdictia de publicare poate fi pronuntata la terminarea unei proceduri sunt are, desfasurat fara jurati.

1126. - Editorul (Times News papers Ltd), redactorul-sef (dl Harold Evans) si un grup de ziaristi de la Sunday Times sesizeaza Comisia, la 19 ianuarie 1974. Ei sustin ca interdictia pronuntata de catre High Court si confirmata de catre Camera Lorzilor, precum si principiile pe care se bazeaza decizia ultimei, incalca art. 10 din Coventie. In continuare, ei sustin, de asemenea, ca a existat o discriminare contrara art. 14: articole de presa analoage nu ar fi intampinat obstacole si regulile aplicate Parlamentului pentru comentariile asupra proceselor in curs difereau de cele respectate de presa in materie de contempt of court.

1127. - Petitionarii denuntau o violare a art. 10 rezultand, pe de o parte, din injonctiunea jurisdictiilor engleze si, pe de alta parte, din restrictiile continue pe care le-ar suporta din cauza generalitatii excesive si a lipsei de precizie a dreptului de contempt of court. Dupa ce s-a referit la jurisprudenta sa, Curtea afirma ca ii este necesar sa examineze numai prima dintre aceste afirmatii in acest scop ea trebuie sa verifice daca amestecul in libertatea de exprimare a petitionarilor indeplinea trei conditii.

1128. - Prima conditie: era amestecul prevazut prin lege? nu, pledau petitionarii, din cauza generalitatii excesive a dreptului de contempt of court si a caracterului novator al principiilor enuntate de Camera Lorzilor. Curtea constata ca "lege" este un cuvant care include, in acelasi timp, atat dreptul scris cat si dreptul nescris; ea nu acorda deci importanta faptului ca acest contempt of court este o creatie a common law si nu a legislatiei. In vederile sale, cetateanul trebuie sa dispuna de informatii suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila. Curtea pune concluzia, pornind de la faptele cauzei, ca aceste doua conditii sunt indeplinite si ca amestecul era deci prevazut prin lege.

1129. - A doua conditie: raspundea ingerinta unui scop legitim dinperspectiva art. 10 & 2 ? Da, raspunde Curtea: regulile contempt of court in general ca si ordinul pronuntat impotriva Times Newspapers Ltd, urmareau"garantarea autoritatii puterii judecatoresti". 1130. - A treia conditie: era amestecul necesar, intr-o societate democratica, pentru a atinge acest tel? Curtea aminteste, mai intai, anumite principii formulate in hotararea sa Handyside: art. 10 & 2 rezerva statelor contractante, carora le revine, in primul rand, sa asigure folosirea drepturilor si libertatilor consacrate prin Conventie, o marja de apreciere care totusi nu este fara limite; Curtea are Competenta de a decide, printr-o hotarare definitiva, daca o restrictie este compatibila cu libertatea de exprimare asa cum este protejata de art. 10; atunci cand se afla in fata unei decizii de jurisdictie interna, ea nu se substituie acesteia din urma, ci controleaza conformitatea acestei decizii cu art. 10. Curtea subliniaza, de asemenea, ca ea nu trebuie sa se limiteze la a cerceta daca un stat a actionat cu buna-credinta, cu grija si intr-un mod rezonabil. In afara de aceasta, intrucat ea trebuie sa verifice necesitatea injonctiunii din punctul de vedere al Conventiei, normele dreptului englez nu ar servi drept criteriu.

215

Curtea examineaza apoi faptele cauzei in lumina acestor principii. Ea considera ca publicarea proiectatului articol, fara indoiala, nu ar fi facut niciodata sa creasca presiunile care se exercitau deja asupra "Distillers", pentru a o impinge spre o reglementare amiabila mai generoasa fata de parinti si care, chiar daca i-ar fi putut determina pe anumiti cititori sa-si formeze o parere asupra pretinsei neglijente a "Distillers", aceasta nu ar fi daunat autoritatii puterii judecatoresti. Aceasta publicare ar fi putut provoca replici, dar Curtea considera indispensabil sa studieze ansamblul circumstantelor, pentru a aprecia daca acest motiv de interdictie era suficient in baza art. 10 & 2. Faptul ca actiuni care pun problema neglijentei, remarca ea in legatura cu acest subiect, ramaneau in instanta atunci cand s-a ridicat interdictia in 1976, incita la intrebarea asupra necesitatii initiale a acesteia. Hotararea continua subliniind importanta, intr-o societate democratica, a principiului libertatii de exprimare, care se aplica in domeniul administrarii justitiei la fel ca si in celelalte. Nu numai ca revine mass-media sa comunice informatii si idei asupra chestiunilor pe care le judeca tribunalele, dar si publicul are dreptul de a le primi. Pentru a stabili daca un amestec in libertatea de exprimare se justifica in lumina Conventiei, trebuie tinut cont de circumstantele in speta si, in special, de orice aspect care tine de interesul public. Tragedia thalidomidei este problema de a sti unde s-ar situa raspunderea reala subliniata, fara indoiala, de interesul public; cazul era in instanta de ani de zile, existau multe indoieli ca actiunile parintilor vor ajunge la stadiul de pledoarii si nu fusese facuta o ancheta publica. Cu toate ca ziarului Sunday Times nu-i fusese interzis sa discute probleme mai vaste, ca principiu general in dreptul englez, Curtea gaseste destul de artificial a incerca sa faci diferenta intre aceste probleme si aceea a sustinerii neglijentei intreprinderii Distillers.

Cu o slaba majoritate (11 voturi pentru, 9 impotriva), Curtea pune concluzia ca amestecul nu corespunde unei nevoi sociale atat de imperioase pentru a-i da intaietate fata de interesul public privind libertatea de exprimare; nebazandu-se deci pe motive suficiente, prin prisma art. 10 & 2, el nu era nici proportional cu scopul legitim urmarit si nici necesar, intr-o societate democratica, pentru a garanta autoritatea puterii judecatoresti. De aceea, a existat o violare a art. 10.

1131. - In afara de aceasta, Curtea hotaraste ca nu a existat o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 10: absenta oricarei masuri fata de alte ziare nu este suficienta pentru a dovedi o discriminare in detrimentul lui Sunday Times, iar datoriile si responsabilitatile respective ale presei si ale parlamentarilor sunt funciar diferite (unanimitate).

1132. - Petitionarii cereau, cu titlu de satisfactie echitabila, rambursarea cheltuielilor de judecata si taxe in cadrul procedurilor desfasurate in Anglia pentru contempt si apoi in fata Comisiei si a Curtii. Aceasta din urma rezerva problema (unanimitate).

1133. - Curtea admite, impreuna cu guvernul, ca plata cheltuielilor de judecata, in virtutea art. 50, nu este automata, ci depinde de puterea sa de apreciere. In acelasi timp, ea respinge teza conform careia constatarea unei violari a Conventiei constituie, prin ea insasi, o satisfactie echitabila pentru petitionari. Ea examineaza anumite caracteristici ale cauzei, subliniate de guvern, dar nu observa circumstante de natura sa justifice o derogare de la practica sa obisnuita, constand in a asigura o urmare favorabila la cererile privind cheltuielile de judecata necesare unui petitionar care a obtinut castig de cauza.

216

1134. - Cheltuielile legate de proces, in Anglia, au dat loc la o corespondenta intre parti, apoi unei ordonante a Camerei Lorzilor, punand in sarcina fiecareia dintre acestea, de comun acord, cheltuielile de judecata asumate de catre ea. Guvernul sustinea ca a aloca petitionarilor cele 15.809,36 Ł cerute drept cheltuieli de judecata, era impotriva acordului expres pe care ei l-au incheiat cu Attorney-General. Conform petitionarilor, acest acord privea numai cheltuielile Attorney-General, dar Curtea considera mai plauzibila teza guvernului, conform careia ele erau valabile si pentru ale lor. Ea pune concluzia ca din acord rezulta ca nu este cazul sa se includa intr-o rambursare, in numele art. 50, cheltuielile de judecata prezentate in Anglia, chiar daca in perioada respectiva nu se gandeau la o procedura la Strasbourg (unanimitate).

1135. - Pentru cheltuielile de judecata in procedura urmata in fata Comisiei si a Curtii, petitionarii reclamau 27.760,53 Ł. Curtea le aloca 22.626,78 Ł pentru rambursarea cheltuielilor a caror realitate, necesitate si caracter rezonabil este stabilita (13 voturi pentru, 3 impotriva).

Glasenapp c/ Germaniei (1986) 1206. - Dupa studii de arta, dna Julia Glasenapp solicita, in mai 1974, un post de profesoara in invatamantul secundar in Rhenania de Nord - Westphalia; depundndu-si candidatura, ea semneaza o declaratie de loialitate fata de legea fundamentala a Republicii Federale Germania. Numirea sa este intarziata, intrucat autoritatile au primit de la Ministerul de Interne al Landului informatii conform carora petitionara a trait, ca studenta, intr-un imobil locuit de membrii unor organizatii comunist-maoiste. La 24 septembrie 1974, cea interesata tine o conferinta de presa, pentru a atrage atentia asupra situatiei sale; incepand chiar din aceeasi zi, ea este numita profesoara la Dortmund, cu statutul de functionar in perioada de proba. Cautand sa corecteze impresia lasata de unul din articolele publicate in presa, ca ea se distanteaza de Partidul Comunist din Germania (K.P.D.) si de politica sa, ea scrie la redactie ca nu acesta este cazul ei; din contra, ea a precizat interlocutorilor sai ca sprijina politica K.P.D., spre exemplu in legatura cu crearea unei gradinite in cartierele din nordul Dortmundului. Scrisoarea ei nu apare in ziarul respectiv, ci la 2 octombrie 1974, in bilunarul K.P.D. Rote Fahne. Informata autoritatea competenta a Landului pune la indoiala supunerea profesoarei la principiile legii fundamentale si o invita sa se disocieze ele politica K.P.D. Petitionara refuzand sa facd acest lucru, numirea sa este anulata pentru "inselatorie deliberata".

Dna Glasenapp ataca in justitie revocarea sa, dar fara succes. La 14 iulie 1980, Curtea Constitutionala Federala refuza sa-i accepte recursul pe motiv ca el nu ofera suficiente sanse de a reusi.

1207. - Dna Glasenapp sesizeaza Comisia, la 7 noiembrie 1980. Ea invoca art. 10 din Conventie, combinat cu art. 14.

1208. - Dupa ce a inlaturat doua exceptii preliminare ale guvernului german - incompatibilitatea cererii cu dispozitiile Conventiei si neepuizarea cailor interne de recurs -, Curtea examineaza teza acestuia din urma, conform careia cazul priveste dreptul, neprotejat prin Conventie, de a ocupa un post intr-o functie publica, si nu art. 10 din Conventie.

217

Ea constata, mai intai, ca, spre deosebire de Declaratia universala a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948 (art. 21 & 2) si de Pactul international privind drepturile civile si politice din 16 decembrie 1966 (art. 25)

Nici Conventia si nici unul din Protocoalele sale nu recunosc un drept de acces la functia publica. De aici insa nu rezulta, adauga ea, ca in alte privinte functionarii ies din domeniul de aplicare al Conventiei. Deci, statutul de functionar in proba, pe care dna Glasenapp l-a obtinut prin numirea sa ca profesoara de liccu, nu o lipsea de protectia art.10. Anularea nominalizarii constituia un amestec in exercitarea libertatii de exprimare a dnei Glasenapp? Conform legii privind functionarii Landului, petitionara nu putea deveni profesoara de liceu, cu statutul de functionar in proba, decat daca oferea garantia apararii permanente a regimului liberal si democratic in sensul legii fundamentale. Or, aceasta conditie priveste recrutarea in functia publica, materie in mod deliberat lasata in afara Conventiei si nu poate fi considerata ca incompatibila, in sine, cu aceasta din urma.

Curtea considera ca accesul la functie publica se afla in centrul problemei care i-a fost supusa. Refuzand-o dnei Glasenapp, autoritatea competenta a Landului nu a tinut cont de opiniile si atitudinea acesteia, decat pentru a aprecia daca petitionara prezenta una din calificarile personale necesare pentru ocuparea postului in discutie. Deci nu a existat un amestec in exercitarea dreptului protejat de art. 10 & 1 (16 voturi pentru, 1 impotriva).

Lingens c/ Austriei (1986) 1146. - La 14 si 21 octombrie 1975, dl Peter Michael Lingens publica, in magazinul vienez Profil, doua articole unele apareau critici severe impotriva dlui Bruno Kreisky, in perioada respectiva Cancelar Federal, pentru atitudinea sa fata de un lider politic care apartinuse, in timpul celui de al doilea razboi mondial, unei brigazi de S.S., precum si pentru atacurile sale impotriva dlui Simon Wiesenthal, care il denuntase public pe cel interesat. Dl Kreisky intenteaza ulterior o actiune de citare directa contra petitionarului pentru defaimare prin presa. La 26 martie 1979, Tribunalul regional din Viena accepta partial actiunea. Si aplica celui incriminat o amenda de 20.000 ATS. Pe baza apelului celor doi interesati, Curtea de Apel din Viena anuleaza decizia si retrimite cazul la Tribunalul regional care, la 1 aprilie 1981, confirma prima sa decizie. Sesizata din nou de catre dnii Kreisky si Lingens, Curtea de Apel reduce amenda la 15.000 ATS la 29 octombrie 1981.

1147. - In cererea sa din 19 aprilie 1982, catre Comisie, dl Lingens se plange de condamnarea sa; el vede in aceasta o atingere incalificabila la libertatea sa de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie.

1148. - Curtea constata ca din cauza condamnarii pentru defaimare, pronuntata de catre Tribunalul regional din Viena si confirmata de Curtea de Apel, a existat un "amestec al autoritatilor publice" in exercitarea libertatii de exprimare a petitionarului. Ingerinta era "prevazuta de lege" (art. 11 i din Codul penal) si urmarea un scop legitim prin prisma art. 10 & 2 din Conventie (protejarea reputatiei sau a drepturilor altora). Guvernului, care evoca un conflict posibil intre art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 8 (dreptul la respect pentru viata privata), Curtea ii raspunde ca acele critici ale dlui Lingens priveau declaratii publice ale dlui Kreisky si comportamentul sau ca om politic, si ca in aceasta situatie nu este cazul sa se citeasca art. 10 in lumina art. 8.

218

In ce priveste proportionalitatea sanctiunii, ea aminteste caracterul esential al libertatii de exprimare intr-o societate democratica, care este valabil si pentru "informatiile" si "ideile;' care lovesc, socheaza sau nelinistesc. Ea subliniaza importanta deosebita a acestor principii pentru presa: ei ii revine sarcina de a comunica informatii si idei asupra problemelor politice si asupra altor chestiuni de interes general, iar publicul are dreptul de a le primi; in afara de aceasta, libertatea presei este un bun instrument pentru cunoasterea si judecarea ideilor si atitudinilor unor conducatori. Limitele criticii admisibile sunt deci mai largi pentru un om politic decat pentru un simplu particular: cu toate ca primul beneficiaza si de protectia paragrafului 2 al art. 10, exigentele de protejare a reputatiei sale trebuie puse in balanta cu interesele discutaru libere a problemelor politice.

Articolele in cauza tratau chestiuni politice de interes public pentru Austria; continutul si tonul lor erau destul de echilibrate, insa termenii criticati erau de natura sa dauneze reputatiei dlUi Kreisky. Fiind vorba de un om politic, trebuie in acelasi timp tinut cont de contextul in care ei se inscriau, adica o controversa politica postelectorala. Din punctul de vedere al Curtii, pedeapsa aplicata dlui Lingens constituia un fel de cenzura, tinzand a-l incita sa nu se mai dedea, de aici incolo, la critici formulate in acest fel; in domeniul politic, o asemenea condamnare este de natura sa ingreuneze sarcinile de informare si de control pe care le are presa.

Curtea examineaza apoi deciziile judiciare incriminate. Pasajele reprosate ziaristului constituiau judecati de valoare, ceea ce punea in cauza libertatea de opinie si dreptul sau de a comunica idei, iar jurisdictiile austriece cercetasera daca petitionarul a demonstrat adevarul spuselor sale, in virtutea art. 111 & 3 din Codul penal. Conform Curtii, trebuie facuta o distinctie intre fapte si judecati de valoare; existenta primelor poate fi demonstrata, insa dovada adevarului celor din a doua categorie este imposibila. In plus, exactitatea faptelor de la baza judecatilor de valoare ale dlui Lingens si buna-credinta a acestuia nu erau contestate. Amestecul nu era necesar pentru protejarea reputatiei altora si deci a incalcat art. 10 (unanimitate).

1149. - In numele art. 50, Curtea recunoaste dreptul dlui Lingens de a obtine rambursarea amenzii de 15.000 ATS si cheltuielile de judecata puse in seama lui de catre jurisdictiile austriece. Cat priveste cheltuielile facute prin publicarea hotararii in revista Profil, ea nu exclude ca petitionarul a suferit o anumita pierdere de sanse, peste cheltuielile de reproducere. Ea considera plauzibila suma ceruta, cu titlu de cheltuieli de judecata si taxe, in fata tribunalelor interne. In ceea ce priveste pe cele suportate in fata organelor Conventiei, ea nu se considera legata de tarifele si criteriile nationale si subscrie, pentru rest, la rezervele exprimate de guvern in ce priveste caracterul lor rezonabil. Ea accepta, in final, sa acorde rambursarea cheltuielilor de deplasare si de sedere a celui interesat la Strasboug cu ocazia audierilor. Sumele alocate ating un total de 284.538,60 ATS (unanimitate).

Mueller ş.a. c/ Elveţiei (1988) 1199. - In 1981, noua persoane - Charles Desiloux, critic de arta, Michel Guemauel, profesor de desen, Christophe von Imhoff; restaurator de tablouri, Paul Jacquat, functionar de banca, Jean Pythouel, arhitect, Genevieve Rivey, animatoare, Michel Ritter, artist, Jacques Sidler, fotograf; si Walter Tschopp, asistent - organizeaza o expozitie de arta contemporana in localurile fostului mare

219

seminar din Freiburg. Denumita "Fri-Art 81 ", ea se inscrie in cadrul sarbatorilor celei de a 500-a aniversari a intrarii cantonului Freiburg in Confederatia elvetiana. Invitat sa participe, Josef Felix Muller, pictor artist, locuind la Saint-Gall, expune aici trei pdnze pregatite la fata locului si intitulate "Trei nopti, trei tablouri."

La 4 septembrie 1981, judecatorul de instructie competent dispune sa fie ridicate si confiscate aceste opere, care i se par ca intra sub incidenta, in special, a art. 204 din Codul penal elvetian, privind publicatiile obscene.

La 24 februarie 1982, Tribunalul corectional din arondismentul Sarine aplica fiecaruia dintre petitionari o amenda de 300 franci elvetieni. In afara de aceasta el ordona confiscarea panzelor pentru a le incredinta Muzeului de Arta si Istorie a cantonului Freiburg.

Condamnatii ataca decizia, dar Tribunalul cantonal din Freiburg, format in curte de casatie, si respinge la 26 aprilie 1982. Un recurs de nulitate este respins la 26 ianuarie 1983, de catre Curtea de Casatie penala a Tribunalului federal. Sesizat la 29 iunie 1987 de dl Muller, Tribunalul corectional al arondismentului Sarine ordona restituirea panzelor la 20 ianuarie 1988; cel interesat le recupereaza la putin timp dupa.

1200. - Petitionarii - toti elvetieni, cu exceptia dlui von Imhoff care este canadian - sesizeaza Comisia la 22 iulie 1983. Invocand art. 10 din Conventie, ei se plang de condamnarea lor penala si de confiscarea panzelor.

1201. - Curtea incepe prin a constata ca art. 10 din Conventie include libertatea de exprimare artistica, care permite participarea la schimbul public de informatii si idei culturale, politice si sociale de orice natura. Ea cerceteaza apoi daca ingerintele in cauza, in exercitarea libertatii de exprimare - condamnarea si confiscarea - se justificau din punct de vedere al paragrafului 2 al art. 10.

In ce priveste, mai intai, condamnarea petitionarilor la o amenda penala, Curtea respinge teza acestora din urma, pentru care art. 204 din Codul penal elvetian foloseste termeni prea vagi, in special adjectivul "obscen"; ea considera ca intr-adevar condamnarea era prevazuta prin lege. Ea aminteste ca numeroase legi, din cauza necesitatii de a evita o rigiditate excesiva si de a se adapta la schimbarile de situatie, se folosesc, prin forta lucrurilor, de formule mai mult sau mai putin vagi. Ea noteaza, de asemenea, ca exista, in materie de publicatii de imagini obscene, o jurisprudenta constanta a Tribunalului Federal care completeaza litera art. 204.

1202. - Decisa sa protejeze morala publica, condamnarea tindea spre un scop legitim.

1203. - Ramanea de determinat daca era necesara condamnarea intr-o societate democratica. Curtea precizeaza ca cei care creeaza, interpreteaza, difuzeaza sau expun o opera de arta contribuie la schimbul de idei si opinii absolut necesar unei societati democratice. De aici obligatia, pentru stat, de a nu incalca pe nedrept libertatea lor de exprimare.

Curtea aminteste ca s-ar cauta in van in ordinea juridica si sociala a diferitelor state contractante o notiune uniforma de morala. Ea subliniaza apoi ca panzele incriminate - pe care ea le-a examinat cu usile inchise la 25 ianuarie 1988 - arata intr-un mod crud relatii sexuale, in special intre oameni si animale. Create la fata 220

locului, urmand intentiile unei manifestari care se dorea spontana, publicul avea acces liber, caci organizatorii nu fixasera nici taxa de intrare, nici limita de varsta. Fara indoiala, conceptiile de morala sexuala s-au schimbat in acesti ultimi ani, dar nu apare nerational ca judecatorii elvetieni au apreciat operele in litigiu ca fiind de natura sa raneasca in mod brutal decenta sexuala a persoanelor dotate cu o sensibilitate normala. Ei erau in drept sa considere necesar sa aplice petitionarilor o amenda pentru publicatii obscene. Asupra acestui punct nu a existat o violare a art. 10 (6 voturi pentru,1 impotriva).

1204. - Curtea examineaza apoi confiscarea panzelor. Art. 204 & 3 din Codul penal elvetian a cunoscut o evolutie jurisprudentiala care permite, in anumite cazuri, sa se inlocuiasca distrugerea obiectelor considerate obscene, prin confiscarea lor. De atunci, aceasta ultima masura este prevazuta prin lege. Cum ea viza protejarea moralei publice, impiedicand repetarea infractiunii imputate petitionarilor, urmarea un tel legitim.

Cat priveste necesitatea sa, consideratiile care motiveaza condamnarea sunt valabile si pentru confiscare. Desigur, o problema speciala survine cand aceasta se face cu un obiect unic, caci atunci masura luata impiedica indiferent in ce fel pe autor sa gaseasca un mod de utilizare a operei sale. Totusi, datorita unei jurisprudente din 1980 si aplicata in speta, proprietarul in cauza poate invita tribunalul cantonal competent sa ridice sau sa modifice confiscarea, daca obiectul nu mai prezinta pericol sau daca o alta masura, mai putin drastica, este suficienta pentru a proteja morala publica. Curtea arata ca aceasta confiscare nu era nelimitata, ci numai nedeterminata in timp. Fara indoiala, dl Muller a fost lipsit de operele sale timp de aproape opt ani, dar nimic nu l-a impiedicat sa solicite mai devreme restituirea si nici un element din dosar nu permite sa se afirme ca un asemenea demers nu ar fi reusit. Atunci, jurisdictiile elvetiene erau in drept sa considere necesara confiscarea panzelor.

In consecinta, aceasta nu a incalcat art. 10 (5 voturi pentru,2 impotriva).

Groppera Radio AG ş.a. c/ Elveţiei (1990) 1163. - Din octombrie 1983, Groppera Radio AG, societate anonima conform dreptului elvetian, foloseste un emitator puternic, situat in Italia pe Pizzo Groppera (ENrful Groppera, n.t.), pentru difuzarea de programe de radio catre ascultatorii din Elvetia. Programele sunt captate de catre proprietarii de receptoare individuale si, la inceput, de catre societatile de retele prin cablu, care le redifuzau.

Or, la 1 ianuarie 1984 intra in vigoare o ordonanta, emisa de Consiliul Federal in august 1983, care interzice societatilor elvetiene de exploatare a retelelor prin cablu, care beneficiaza de o concesie de antena colectiva, de a redifuza programe provenind de la emitatoare care nu raspund exigentelor acordurilor internationale asupra radioului si telecomunicatiilor. Cea mai mare parte a respectivelor societati se supun. Una dintre ele - Societatea cooperativa de antena colectiva din Maur si imprejurimi - continuind totusi aceasta activitate, face obiectul unei injonctiuni a directiei de telecomunicatii a districtului Zurich si apoi a directiei generale a P.T.T. Ulterior, Societatea face un recurs de drept administrativ in fata Tribunalului Federal, la care se alatura si Groppera Radio AG; el este respins, in iunie 1985, pe motivul principal ca emitatorul, situat in Italia, a fost distrus de fulger in 1984, deci recurentii nu mai au interes sa actioneze.

221

1164. - Comisia este sesizata la 9 februarie 1984 de catre Groppera Radio AG si trei cetateni elvetieni, dl Jurg Marquard, singurul actionar si reprezentant legal al societatii, precum si dnii Hans-Elias Frohlich si Marcel Caluzzi, doi ziaristi folositi de societate. Ei afirma ca interdictia de retransmitere prin cablu, in Elvetia, a emisiunilor lor radiodifuzate, pornind din Italia, aduce atingere dreptului lor - garantat prin art. 10 din Conventie - de a comunica informatii si idei fara a tine seama de frontiere. Ei se pretind, in afara de aceasta, victimele unei incalcari a art. 13, ca urmare a lipsei unei cai de recurs contra unei ordonante a Consiliului Federal.

1165. - Conform guvernului elvetian, petitionarii nu aveau calitatea de "victime" in sensul art. 25 & 1 din Conventie. Curtea aminteste, mai intai, ca prin "victima" aceasta dispozitie desemneaza persoana direct vizata, prin act sau omisiune litigioasa, existenta unei violari fiind de conceput chiar absenta prejudiciului. Ea constata ca petitionarii au fost loviti, din plin, prin ordonanta din 1983 si deciziile P.T.T., chiar daca ei nu erau destinatarii titulari ai acestora din urma si au continuat, fara piedici, activitatea de radiodifuziune pe caile hertziene. Ea considera, de asemenea, ca nu este cazul sa faca diferente intre petitionari, caci toti aveau un interes direct in mentinerea difuzarii prin cablu a unor programe. In sfarsit, ea nu acorda importanta faptului ca cei interesati nu figureaza deloc printre abonatii la reteaua prin cablu. Pe scurt, ea respinge exceptia preliminara (unanimitate).

1166. - In temeiul art. 10 din Conventie, era vorba, in prealabil, de aasigura de existenta unui amestec. Curtea nu judeca necesar sa defineascaprecis ce trebuie sa se inteleaga prin "informatii" si "idei". Ea considera ca difuzarea, de programe, pe cai hertziene ca si retransmiterea lor prin cablu, apartin dreptului consacrat prin primele doua fraze ale art. 10 & 1, fara a fi nevoie sa se faca diferenta, tinand cont de continutul unor programe. Or, deciziile P.T.T. au impiedicat abonatii din regiunea Maur sa primeasca prin aceste mijloace programele Groppera Radio AG; ele se incadreaza deci intr-o "ingerinta a autoritatilor publice" in exercitarea libertatii de exprimare.

1167. - Se justifica amestecul? Curtea ia in considerare problema, maiintai in baza celei de a treia fraze a paragrafului 1.

Admitand, impreuna cu guvernul, ca numita fraza se aplica in speta, ea determina domeniul. De la adoptarea Conventiei, evolutia conceptiilor siprogresul tehnic, in special aparitia transmisiei prin cablu, au dus, in numeroase tari din Europa, la desfiintarea monopolurilor de stat. In plus, se impun regimuri nationale de autorizare nu numai pentru reglementarea ordonata a institutiilor de radiodifuziune la nivel national, dar si,intr-o larga masura, pentru a da efect unor norme internationale. Obiectul, scopul si domeniul de aplicare ale celei de a treia fraze din paragraful 1 trebuie totusi avute in vedere contextul art. 10, luat in ansamblu, si anume in lumina cerintelor paragrafului 2. Ea are, cu toate ca se incadreaza intr-o exceptie fata de principiul proclamat prin primele doua fraze, o pondere redusa. Ea tinde sa precizeze ca statele pot reglementa, printr-un sistem de licente, organizarea radiodifuziunii pe teritoriul lor, in special aspectele ei tehnice.

Curtea constata ca, daca statia de pe Pizzo Groppera se gasea ca atare sub jurisdictie italiana, retransmisia programelor sale de catre societatea cooperatista

222

se afla sub jurisdictia elvetiana. Interdictia tinea direct de regimul elvetian al statiilor de radio locale.

1168. - Examinand apoi amestecul prin prisma paragrafului 2 al art. 10,Curtea cerceteaza daca el era prevazut prin lege. Petitionarii nu contestau trimiterea, de catre ordonanta din 1983, la regulile de drept international, dar ele nu le pareau destul de accesibile si precise pentru ca justitiabilul sa-si poata adapta comportamentul. In vederile Curtii, valoarea notiunilor de previzibilitate si de accesibilitate depind, intr-o mare masura, de continutul textului in cauza, de domeniul pe care il acopera, cat si de numarul si de calitatea destinatarilor sai. Dispozitiile in litigiu ale dreptului international al telecomunicatiilor prezentau un aspect foarte tehnic si complex si se adresau, in primul rand, unor specialisti care, datorita indicatiilor furnizate de Culegerea oficiala de legi federale, stiau cum sa si le procure. In afara de aceasta, nu s-ar putea spune ca regulile nationale sau internationale, despre care este vorba, erau lipsite de claritatea si precizia dorite.

In ce priveste scopul legitim, Curtea constata ca ingerinta urmarea doua teluri pe deplin compatibile cu Conventia; apararea ordinii internationale a telecomunicatiilor, precum si protectia drepturilor celorlalti.

Amestecul era necesar intr-o societate democratica? Curtea ia in considerare numeroase elemente. In primul rand, dupa intrarea in vigoare a ordonantei din 1983, cea mai mare parte a societatilor elvetiene de exploatare a retelelor de cabluri au incetat sa retransmita programul lui Groppera Radio AG. In plus, administratia elvetiana nu a bruiat niciodata undele provenind de la Pizzo Groppera. Apoi, interdictia viza o societate de drept elvetian ai carei abonati locuiau toti pe teritoriul Confederatiei si continuau sa capteze programele a numerosi alti emitatori. In sfarsit, si mai ales, procedeul ales nu constituia o forma de cenzura dirijata impotriva continutului sau orientarii unor programe, ci o masura luata contra unei statii pe care autoritatile statului reclamat puteau, in mod rezonabil, sa o considere ca o veritabila statie elvetiana, functionand de cealalta parte a frontierei pentru a scapa sistemului legal de telecomunicatii in vigoare in Confederatie. Pe scurt, autoritatile nationale nu au depasit marja de apreciere pe care le-o lasa Conventia.

1169. - Nu s-a stabilit nici o violare a art. 10 (16 voturi pentru, 3 impotriva), intrucat masurile in litigiu corespundeau paragrafului 1 in fine si exigentelor paragrafului 2.

1170. - Cei interesati prezentasera, in cererea lor initiala, o reclamatie in baza art. 13, dar nu au mentinut-o nici in procedura ulterioara in fata Comisiei si nici nu au reluat-o in fata Curtii. Aceasta considera inutil sa examineze problema din oficiu (unanimitate).

Castells c/ Spaniei (1992) 1151. In 1979, dl Miguel Castells, avocat si senator, ales din partea coalitiei basce Herri Batasuna, publica in saptamanalul Punto y Hora de Euskalherria un articol in care atrage atentia opiniei publice asupra asasinatelor si agresiunilor comise de grupuri armate contra unor cetateni basci. Dupa el, aceste grupari actioneaza complet nepedepsite si guvernul poarta raspunderea . Parchetul deschide urmarire penala impotriva lui. Dupa ridicarea imunitatii sale parlamentare de catre Senat, Tribunalul Suprem il inculpa pentru injurii aduse guvernului, la 7 iulie 1981, delict vizat de art. 161 din Codul penal. An mai 1982,

223

el respinge ofertele de probe ale apararii, destinate sa stabileasca adevarul si notorietatea informatiilor continute in articol, pe motiv ca aceste exceptii nu sunt valabile pentru infractiunea in cauza.

La 31 octombrie 1983, Camera penala a Tribunalului Suprem il condamna pe dl. Castells la un an de inchisoare, completat cu o pedeapsa accesorie de suspendare a dreptului de a exercita o profesie sau o functie publica in cursul acestei perioade. Ea considera ca, in calitatea sa de senator, petitionarul trebuia sa se limiteze la mijloacele prevazute de catre regulamentul intern al Satului, pentru a exprima orice critica impotriva guvernului, ceea ce el nu a facut. Articolul sau este si o dovada a unei intentii defaimatoare .

La 10 aprilie 1985, Tribunalul Constitutional respinge un recursamparo facut de dl Castells la 22 noiembrie 1983. Cel interesat beneficiaza si de o suspendare a executarii pedepsei.

1152. - In cererea sa din 17 septembrie 1985, catre Comisie, dl Castells invoca art. 6, 7, 10 si 14 din Conventie.

1153. - In primul rand, Curtea isi reafirma competenta pentru a judeca exceptia preliminara a guvernului, respinsa de Comisie (unanimitate), in acest caz, aceea de neepuizare a cailor de recurs interne.

Conform guvernului, dl Castells nu a ridicat, intr-un mod specific, in fata Tribunalului Constitutional, reclamatia privind violarea dreptului la libertatea de exprimare.

Considerand, din contra, ca cel interesat a invocat in fata Tribunalului Constitutional, cel putin in esenta, reclamatiile sale in baza art. 10, Curtea respinge exceptia (unanimitate). Acesta a fost cazul in fata Tribunalului Suprem si apoi a Tribunalului Constitutional in primul rand, dl Castells revendica dreptul, in calitate de senator, de a contesta actiunea guvernului, drept, in mod clar, inerent libertatii de exprimare in cazul specific al alesilor. In afara de aceasta, prevalandu-se atat de dreptul sau la prezumtia de nevinovatie, cat si de acela de a folosi unele probe de natura sa stabileasca exactitatea spuselor sale, el formula o dorinta legata, evident, de violarea pe care o sustinea a art. 10. In sfarsit, el cita art. 20 din Constitutie (dreptul la libertatea de exprimare) in rezumatul reclamatiilor si se referea, intr-un anumit numar de acte adresate Tribunalului Constitutional, la problema exceptiei de veritate, la dreptul sau de a primi si a comunica informatii adevarate.

1154. - In ceea ce priveste temeinicia reclamatiilor, sanctiunile de care se plange dl Castells apar ca un "amestec" in libertatea sa de exprimare. Aceasta ingerinta se baza pe art. 161 si 162 din Codul penal. In afara de aceasta, respingerea exceptiei de veritate de catre Tribunalul Suprem, avand in vedere redactarea dispozitiei aplicabile, era previzibila, in ciuda lipsei de precedente. In circumstantele existente in Spania in 1979, urmarirea impotriva petitionarului viza "apararea ordinii" si nu numai "protectia reputatiei celorlalti".

Erau acestea necesare? Libertatea de exprimare este deosebit de pretioasa pentru un ales al poporului, caci el ii reprezinta pe alegatorii sai, le semnaleaza preocuparile si le apara interesele. Dl Castells, exprimandu-se intr-un periodic, Curtea semnaleaza rolul eminent al presei intr-un stat de drept. Ea furnizeaza 224

cetatenilor unul din instrumentele cele mai bune pentru a cunoaste si judeca ideile si atitudinile conducatorilor, da oamenilor politici ocazia de a reflecta si a comenta preocuparile opiniei publice si permite fiecaruia sa participe la jocul liber al dezbaterii politice. Libertatea discutiei politice nu are, conform Curtii, un caracter absolut. Totusi, limitele criticii admisibile sunt mai largi fata de guvern decat fata de un simplu particular, sau chiar deun om politic. Pozitia dominanta pe care el o ocupa ii impune sa dovedeasca retinere in folosirea caii penale. Autoritatile competente pot totusi sa ia masuri chiar de acest tip, pentru a raspunde intr-un mod adecvat, si nu excesiv, la atacuri fara baza si de rea credinta.

Dl Castells nu a putut invoca in disculparea sa, in cadrul urmaririlor pentru injurii aduse guvernului, exceptii de veritate si de buna-credinta. Cu toate ca el s-a oferit, in numeroase randuri, sa stabileasca exactitatea si notorietatea faptelor relatate in articol, Tribunalul Suprem a declarat neacceptabile probele astfel propuse, iar Tribunalul Constitutional a considerat ca era vorba de o chestiune de legalitate normala, care nu intra in competenta sa. Or, Curtea considera ca o incercare probatorie se putea face foarte bine pentru unele din afirmatiile din articol, tot asa cum petitionarul putea incerca sa dovedeasca buna sa credinta. Amestecul nu era deci necesar intr-o societate democratica. In rezumat, a existat o violare a art. 10 (unanimitate).

1155. - Dl Castells se pretindea, de asemenea, victima a unei discriminari, deoarece alte persoane, care se exprimasera intr-un mod analog, nu ar fi suferit nici un fel de pedeapsa penala. Problema neconstituind un element fundamental al cazului, Curtea nu crede ca trebuie transata separat (unanimitate).

1156. - Referitor la art. 50, ea aminteste ca nu are competenta pentru a da directive guvernelor, cum ar fi publicarea unui rezumat al hotararii sale in ziare sau eliminarea oricarei referiri la condamnare din registrul central al cazierului judiciar.

Ea respinge cererile de reparatii (unanimitate), intrucat existenta unui prejudiciu material nu se afla demonstrata, iar constatarea violarii care figureaza in hotarare constituie in sine o satisfactie echitabila suficienta pentru nedreptatea morala (unanimitate).

Pentru cheltuielile de judecata si taxe, ea aloca petitionarului 1.000.000 de pesetas pentru procedurile din Spania si 2.000.000 de pesetas pentru cele de la Strasbourg (unanimitate).

Open Door şi Dublin Well Woman c/ Irlandei (1992) 1219. - Open Door Counselling Ltd si Dublin Well Woman Center Ltd sunt doua societati irlandeze, fara scop lucrativ, care se ocupa, printre altele, de sfatuirea femeilor insarcinate in Irlanda; ele le semnaleaza, daca acestea o doresc, posibilitatile de a avorta in clinicile din Marea Britanie.

S-au declansat urmariri impotriva celor doua societati de catre Attorney General la cererea Society for the Protection of Unborn Children (Societatea pentru Protectia Copiilor inca Nenuscuti). Pe 16 martie 1988, Curtea Suprema considera ca sfaturile care nu au caracter de directiva, date de societati, contribuie la distrugerea vietii pe cale de a se naste, in dispretul dreptului constitutional la viata al copiilor care se vor naste, garantat, in mod expres, de art. 40 & 3 alin. 3

225

din Constitutie. Ea da un ordin interzicand respectivelor societati, precum si functionarilor sau agentiilor de a ajuta femeile insarcinate, apartinand de jurisdictie (a Curtii) sa mearga in strainatate pentru a suporta avorturi, indicandu-le o clinica, luand masuri in vederea deplasarii lor sau indicandu-le numele unei sau unor clinici, dandu-le adresele si mijloacele de comunicare cu ele, sau in orice alt mod ".

1220. - Open Door sesizeaza Comisia la 19 august 1988; Dublin Well Woman face acelasi lucru la 22 septembrie 1988, la fel ca doua dintre consilierele sale experimentate (dna Bonnie Maher, americana, si Ann Downes, irlandeza) si doua irlandeze (dnele X si Maere Geraghty). Ele sustin ca ordinul incriminat se incadreaza intr-o atingere nejustificata a dreptului lor de a primi si transmite informatii si incalca art. 10 din Conventie. Open Door si dnele X.si Geraghty pretind, in afara de aceasta, ca restrictiile constituie un amestec, incompatibil cu art. 8, in dreptul lor la respect fata de viata lor privata; Open Door vede in aceasta, in plus, o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 8 si 10.

1221. - In fata Curtii, Dublin Well Woman si doi consilieri sustineau, pentru prima oara, o incalcare la art.8. Curtea reaminteste ca intinderea competentei este determinata prin decizia Comisiei care a retinut cererea. Reclamatia in baza art. 8 fiind noua si distincta, ea nu are competenta pentru a o examina.

1222. - Guvernul ridica trei exceptii preliminare. In primul rand, el pleda ca numai societatile petitionare puteau sa sepretinda "victime" ale unei violari a drepturilor garantate prin Conventie. Curtea considera, din contra, ca la fel este cazul si cu dnele Maher si Downes (unanimitate), intrucat ordinul Curtii Supreme le atinge direct, si cu dnele X si Geraghty (15 voturi pentru, 8 impotriva), caci ele figureaza printre femeile care pot procrea, riscand sa cada sub restrictie prin ordinul respectiv. In al doilea rand, guvernul sustinea ca trebuiau respinse cererile, in virtutea art. 26, pentru nerespectarea termenului de 6 luni. Curtea inlatura exceptia pentru intarziere (unanimitate). In sfarsit, guvernul pretindea ca nu au fost epuizate caile de recurs interne de catre Open Door pentru reclamatiile in baza art.8 si 14; de catre Open Door si Dublin Well Woman, in masura in care ele cautau sa-si completeze plangerea cu elemente de proba si argumente, privind avortul si repercusiuni a hotararii Curtii Supreme asupra sanatatii femeilor, despre care ele nu au sesizat jurisdictiile irlandeze; de catre cele patru persoane fizice petitionare, intrucat ele nu ar fi incercat deloc sa epuizeze caile de recurs interne, oferite de dreptul irlandez. Curtea respinge acest argument (unanimitate): avand in vedere rationamentele Curtii Supreme, doleantele lui Open Door nu ar fi avut nici o sansa de reusita; Open Door si Dublin Well Woman nu formuleaza o reclamatie noua, ci se limiteaza la a dezvolta teza lor in sprijinul plangerilor deja examinate de catre tribunalele irlandeze; o actiune a patru persoane fizice petitionare nu ar fi avut nici o perspectiva de succes.

1223. - In temeiul art. 10, Curtea noteaza ca ordinul aduce atingere libertatii societatilor petitionare de a transmite informatii si ca exista, de asemenea, un amestec in dreptul consilierelor petitionare sa comunice informatii si in cel al dnelor X si Geraghty de a primi, in cazul in care ele ar fi gravide.

Era restrictia "prevazuta prin lege"? Avand in vedere nivelul ridicat de protectie asigurat copilului ce urmeaza sa se nasca, prin dreptul irlandez in general, precum 226

si felul in care jurisdictiile concep rolul lor de garant al drepturilor constitutionale, societatile petitionare puteau sa prevada, intr-o masura rezonabila, inconjurandu-se de consilieri luminati, ca ele se expuneau la urmariri. Avizele juridice efectiv date lui Dublin Well Woman, in baza art. 40 & 3 alin. 3 din Constitutie o confirma; dupa ele, aceste activitati de sfatuire puteau fi interzise. Restrictia era deci "prevazuta de lege".

Urmarea ea teluri legitime? Protectia garantata prin dreptul irlandez dreptului la viata al copiilor care urmeaza sa se nasca se bazeaza pe profunde valori morale privind natura vietii; ele s-au manifestat in atitudinea majoritatii poporului irlandez, care, la referendumul din 1983, a votat contra avortului. Restrictia urmarea deci telul legitim de a proteja morala, din care apararea in Irlanda a dreptului la viata al copilului care urmeaza sa se nasca, constituie un aspect. Curtea socoteste inutil, dat fiind aceasta concluzie, de a cerceta daca pronumele "altora", asa cum il foloseste art. 10 & 2, include si copilul care urmeaza sa se nasca.

Restrictia era "necesara intr-o societate democratica"? Curtea pune in evidenta ca ea nu este chemata sa determine daca in Conventie se garanteaza un drept la avort sau daca dreptul la viata, recunoscut de art. 2, este la fel de valabil si pentru fetus. Petitionarele nu pretind ca in Conventie se consacra dreptul la avort ca atare; ele se limiteaza la a se plange de ordin in masura in care le restrange libertatea de a comunica sau de a primi informatii asupra intreruperii de sarcina in strainatate.

Statul nu poseda, in domeniul protectiei moralei, o putere discretionara absoluta si fara de control. Desigur, autoritatile nationale dispun, in acest domeniu, de o larga marja de apreciere, in special intr-o sfera cum este aceea care atinge probleme de credinta asupra naturii vietii umane. Nu este insa vorba de o putere fara limita si Curtea trebuie sa verifice daca o restrictie cadreaza cu Conventia. Cat priveste aplicarea criteriului de "proportionalitate", daca autoritatile nationale au in principiu facultatea de a alege masurile pe care le socotesc necesare pentru a respecta preeminenta dreptului sau pentru a da efect unor drepturi constitutionale, ele trebuie sa le foloseasca intr-un mod care sa le impace cu obligatiile lor in numele Conventiei si sub rezerva controlului organelor acesteia.

Cat priveste necesitatea unor restrictii, Curtea reaminteste ca libertatea de expresie este valabila si pentru "informatiile" sau "ideile" care lovesc socheaza sau nelinistesc statele sau o anumita parte a populatiei. In afara de aceasta, cand limitarile urmaresc unele informatii privind activitati pe care, in ciuda implicatiilor lor morale, autoritatile le-au tolerat si continua sa le tolereze, organele Conventiei trebuie sa controleze indeaproape compatibilitea lor cu principiile unei societati democratice.

Ceea ce frapeaza Curtea, in primul rand este caracterul absolut al deciziei Curtii Supreme: ea interzice in mod "definitiv" de a se comunica unor femei gravide informatii asupra posibilitatii de avort provocat in strainatate fara a tine cont de varsta si starea de sanatate a celor interesate si nici de motivele pentru care ele solicita sfaturi asupra intreruperii de sarcina. Deja in aceasta privinta, amestecul se dovedeste a fi prea mare si disproportionat. Alti factori vin sa confirme acest lucru. In primul rand, societatile respective dadeau femeilor insarcinate sfaturi in cadrul carora consilierele nu preconizau si nici nu incurajau

227

avortul, ci se limitau a explica solutiile posibile. Femeile in cauza urmau sa hotarasca ce curs vor da informatiilor primite. In al doilea rand, in Irlanda se pot obtine informatii asupra posibilitatilor de avort in strainatate de la alte surse, spre exemplu din reviste, din anuare telefonice sau de la persoane care au contacte in Marea Britanie. Pornind de la aceasta, informatiile pe care ordinul cauta sa le interzica figurau deja in alte parti, si inca in modalitati necontrolate de un personal calificat si care protejau mai putin bine sanatatea femeilor. In sfarsit, elementele culese si nediscutate de guvern dau de gandit ca ordinul a creat un risc pentru sanatatea acestor femei: din acel moment, ele incercau sa obtina o intrerupere a sarcinii intr-un stadiu mai avansat, in lipsa unor sfaturi potrivite si nu mai recurg la ingrijirile medicale postoperatorii obisnuite. Pe de alta parte, ordinul a putut duce la consecinte si mai nefaste pentru femeile care nu sunt suficient de bogate sau nu au nivelul de educatie necesar pentru a ajunge la alte mijloace de informatie.

Invocand art. 17 si 60 ale Conventiei, guvernul pleda ca art. 10 nu trebuia sa fie interpretat intr-o maniera care sa limiteze sau sa distruga dreptul la viata al copiilor care se vor naste, carora dreptul irlandez le acorda o protectie speciala, si nici sa i se aduca o atingere. Fara a pune in cauza acest regim de protectie in temeiul Conventiei, Curtea aminteste ca ordonanta in litigiu nu interzice femeilor irlandeze sa-si intrerupa sarcina in strainatate si ca informatiile de care aceasta cauta sa le lipseasca se pot obtine din alte surse. Deci, nu este vorba de interpretarea art. 10, ci de modul de aplicare al dreptului intern in vigoare, care face posibil sa se mentina, la nivelul sau actual, numarul de avorturi pe care le suporta irlandezele in afara tarii.

Rezumand, interdictia impusa petitionarelor este disproportionata fata de obiectivele urmarite. Astfel, a existat o violare a art. 10 (15 voturi pentru, 8 impotriva).

1224. - Avand in vedere aceasta constatare, Curtea considera ca nu este cazul sa examineze nici o doleanta formulata de Dublin Well Woman, Open Door, dna X si dna Geraghty in temeiul art. 8 si 14 (unanimitate).

1225. - In numele art. 50, Curtea acorda lui Dublin Well Woman 25.000 Ł IR pentru lipsa de beneficiu din cauza ordinului (17 voturi pentru, 6 impotriva).

Ea accepta in totalitate cererea lui Open Door si in parte pe cea a luiDublin Well Woman, pentru cheltuieli de judecata si taxe, prezentate in procedura interna si in cea de la Strasbourg. Prima primeste 68.985,75 Ł IR si a doua 100.000 Ł IR, mai putin suma luata cu titlu de asistenta judiciara (unanimitate).

Informationsverein Lentia ş.a. c/ Austriei (1993) 1178. - Informationsverein Lentia este o asociatie de coproprietari si locuitori dintr-o zona cu 458 apartamente si 30 de magazine, situata la Linz. La 9 iunie 1978, ea cere directiei regionale de posta si telecomunicatii din Linz o licenta in vederea crearii si exploatarii unei retele inchise de televiziune prin cablu ale carei programe trebuiau sa se limiteze la chestiuni privind drepturile comune ale membrilor sai. La 23 noiemibrie 1979, directia generala de posta si telecomunicatii a Ministerului Federal de Transporturi respinge, in final, aceasta cerere, din lipsa de baza legala, care sa-i permita aceasta. Curtea Constitutionala respinge la 16 decembrie 1983 un recurs constitutional impotriva acestei decizii: legea organisa asupra radiodifuziunii a introdus un regim de autorizari in sensul 228

art. 10 & 1, ultima fraza din Conventie; destinat sa garanteze obiectivitatea si pluralismul, ar fi ineficient daca oricine ar putea sa obtina astfel un avantaj; in aceasta situatie, dreptul este rezervat Oficiului Austriac de Radiodifuziune (ORF), neintervenind nici o lege de aplicare care sa se adauge celei in vigoare. Curtea Constitutionala trimite cauza la Curtea Administrativa care, la randul ei, o respinge la 10 septembrie 1986, printr-o hotarare care, in esenta, isi insuseste motivatiile Curtii Constitutionale.

1179. - Din 1987 pana in 1989, dl Jorg Haider concepe proiectul in vederea crearii, impreuna cu alte persoane, a unei statii de radio private in Carintia. Ulterior, il abandoneaza, deoarece un studiu i-a aratat ca dreptul aplicabil si interpretarea sa de catre Curtea Constitutionala impiedica eliberarea licentei necesare.

1180. - Asociatia austriaca, membra a Federatiei Europene de Radio Liber, Arbeitsgemeinschaft Offenes Radio (AGORA) se ambitioneaza sa instaleze in Carintia meridionala o antena pentru a difuza un program necomercial de radio in germana si slovena. Ea solicita in 1988 o concesionare, pe care directia regionala de posta si telecomunicatii din Klagenfurt si apoi directia generala din Viena o resping la 19 decembrie 1989 si, respectiv, la 9 august 1990. Curtea Constitutionala confirma decizia la 30 septembrie 1991.

1181. - Actionar al unei societati italiene, care administreaza o statie radio comerciala ce emite catre Austria, dl Wilhelm Weber doreste sa exercite aceeasi activitate in aceasta tara. Avand in vedere legislatia in vigoare, el renunta insa la orice demers pe langa autoritati.

1182. - Statia de radio Melody Gmbh este o societate cu raspundere limitata de drept austriac. La 8 noiembrie 1988, ea invita directia regionala de posta si telecomunicatii din Linz sa-i atribuie o frecventa destinata unui radio local, pe care ea doresste sa-l lanseze la Salzburg. La 28 aprilie 1989, ea primeste un refuz, confirmat la 12 iulie 1989, de directia generala, iar la 18 iunie 1990 de Curtea Constitutionala.

1183. - Cei cinci petitionari sesiseaza Comisia la 16 aprilie 1987, 15 mai 1989, 27 septembrie 1989, 18 septembrie 1989 si 20 august 1990. Ei se plang ca nu pot crea si exploata fiecare o statie de radio sau, in cazul Informationsverein Lentia, de televizione, si invoca art. 10 din Conventie. Primul si al treilea petitionar vad in aceasta si o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 10. Al cincilea denunta, in plus, o incalcare a art. 6 & 1, deoarece nu a putut deferi litigiul unui "tribunal ". 1184. - Curtea subliniaza, mai intai, ca imposibilitatea obtinerii unei licente de exploatare, din cauza monopolului ORF, se incadreaza intr-un "amestec" in exercitarea de catre cei interesati a libertatii lor de a comunica informatii sau idei. Singura problema care se pune este justificarea sa.

Ea aminteste ca obiectul si telul celei de a treia fraze a art. 10 & 1, ca si domeniul sau de aplicare, trebuie avute in vedere in contextul articolului luat in ansamblul sau si indeosebi in lumina paragrafului 2, sub imperiul caruia masurile de autorizare raman subordonate. In consecinta, ea examineaza compatibilitatea regimului incriminat cu fiecare din cele doua dispozitii.

1185. - A treia fraza a paragrafului 1 tinde sa precizeze ca statele pot reglementa, printr-un sistem de licente, organizarea radiodifuziunii pe teritoriul

229

lor, in special aspectele sale tehnice. Oricat de importante ar fi acestea din urma alte consideratii pot si ele sa conditioneze acordarea sau refuzul unei autorizatii, printre care cele care privesc natura si obiectivele unei viitoare statii, posibilitatile sale de insertie la nivel national, regional sau local, drepturile si nevoile unui public dat, precum si obligatiile care apar din instrumentele juridice internationale. Pot aparea ingerinte ale caror tel, legitim fata de a treia fraza a paragrafului 1, sa nu coincida totusi cu unul din scopurile pe care le urmarete paragrafului 2. Conformitatea lor cu Conventia trebuie, cu toate acestea, sa fie apreciata in lumina altor cerinte ale acestuia. Regimul de monopol aplicat in Austria poate contribui la calitatea si echilibrul unor programe, prin controlul acordat autoritatilor asupra mass-media. El cadreaza in acest caz cu a treia fraza din paragraful 1 .

1186. - Stau la fel lucrurile cu paragraful 2? Ingerintele in litigiu erau, si nici una din parti nu o contesta, "prevazute de lege". Cat priveste telul lor, Curtea le-a recunoscut deja legitimitatea. In schimb, "necesitatea lor intr-o societate democratica" punea o problema. Inainte de toate, guvernul sublinia dimensiunea politica a activitatiimediilor audiovizuale, ilustrata in Austria prin obiectivele art. 1 & 2 al legii organice asupra radiodifuziunii: asigurarea obiectivitatii si impartialitatii informatiei, respectarea pluralismului, echilibrul programelor precum si independenta unor persoane si organe responsabile pentru emisiuni. Numai regimul in vigoare, bazat pe monopolul ORF, ar permite autoritatilor sa vegheze la respectarea acestui text.

Curtea aminteste ca ea a insistat frecvent asupra rolului fundamental al libertatii de exprimare intr-o societate democratica, in special cand, prin intermediul presei scrise, ea serveste comunicarii de informatii si idei de interes general, la care publicul poate, de altfel, sa aiba pretentia. O asemenea actiune nu ar putea reusi daca nu se bazeaza pe pluralism, al carui ultim garant este statul. Remarca este valabila, in mod special, pentru mediile audiovizuale, caci programele lor se difuzeaza, deseori, la o scara foarte mare. Din toate mijloacele menite sa asigure respectarea acestor valori, monopolul public impune restrictiile cele mai puternice libertatii de exprimare, chiar imposibilitatea totala de a se exercita altfel decat pe calea ocolita a unei statii nationale si daca este cazul, intr-un mod foarte restrans, printr-o statie de cablu locala. Avand in vedere radicalitatea lor, ele nu s-ar justifica decat in caz de necesitate imperioasa. Gratie progreselor tehnice din ultimele decenii, restrictiile respective nu se mai pot baza astazi pe consideratii legate de numarul de frecvente si de canale disponibile. Apoi, ele au pierdut, in speta, mult din ratiunea lor de a fi, o data cu inmultirea emisiunilor straine destinate publicului austriac si cu decizia Curtii Administrative de a recunoaste legalitatea retransmiterii lor prin cablu. In sfarsit si mai ales, nu s-ar putea sustine absenta unor solutii echivalente mai putin constrangatoare: cu titlu de exemplu, este suficient sa citam practica anumitor tari, constand fie in a insoti licentele de caiete de sarcini cu continutul modular, fie prevazand forme de participare privata la activitatea institutiei nationale.

Guvernul avansa, de asemenea, un argument economic: piata austriaca nu ar fi atat de mare incat sa suporte un numar mare de statii private, suficiente pentru a evita concentrarile si constituirea de "monopoluri private".

Conform Curtii, acest rationament este dezmintit de experienta a numeroase state europene, de dimensiuni comparabile cu cele ale Austriei, unde coexistenta 230

de statii publice si private, organizata conform unor modalitati variabile si insotita de masuri care tin in sah pozitiile monopoliste private, fac inutile temerile exprimate.

Pe scurt, Curtea considera amestecurile in litigiu ca disproportionate comparativ cu telul urmarit isi, pornind de la aceasta, nenecesare intr-o societate democratica. Art. 10 a fost deci violat (unanimitate).

1187. - Aceasta concluzie face inutila cercetarea daca a existat, pe deasupra, o nerecunoastere a art. 14, combinat cu art. 10 (unanimitate).

1188. - Pentru daune materiale, Informationsverein Lentia cerea 900.000 ATS si Radio Melody 5444.714,66; ei porneau de la ideea ca ar fi obtinut licentele solicitate, daca legislatia austriaca ar fi respectat art. 10. Or, o asemenea ipoteza apartine speculatiei, avand in vedere puterea de apreciere lasata, in aceasta materie, autoritatilor. Deci, nici o indemnizatie nu este datorata la acest capitol (unanimitate).

Cu titlu de cheltuieli de judecata si taxe, cei interesati cereau, respectiv, 136.023,54 ATS (Informationsverein Lentia), 513.871,20 ATS (dl Haider), 390.115,20 ATS (AGORA),519.871,20 ATS (dl Weber) si 605.012,40 ATS (Radio Melody). Statuand in spiritul echitatii, Curtea aloca 165.000 ATS fiecaruia dintre petitionarii Informationsverein Lentia, AGORA si Radio Melody pentru procedurile urmate in Austria si apoi la Strasbourg. Cat priveste pe dnii Haider si Weber, care nu au aparut decat in fata organelor Conventiei, ei au dreptul la 100.000 ATS fiecare (unanimitate).

Jersild c/ Danemarcei (1994) 1190. - De nationalitate daneza, dl Jens Olaf Jersild este jurnalist si locuieste la Copenhaga. El este functionar la Danmarks Radio (Societate daneza de difuziune), unde lucreaza la magazinul duminical de actualitati televizate. La 31 mai 1985, ziarul Information publica un articol relatand despre atitudinile rasiste ale unui grup de tineri numiti "bluzoanele verzi" la Osterbro -(Copenhaga). La citirea acestui articol, redactorii magazinului duminical de actualitati hotarasc sa faca un reportaj despre bluzoanele verzi. Petitionarul ia ulterior contact cu reprezentanti ai acestora, invitand trei dintre ei sa participe la o discutie televizata. In cursul acesteia, care este condusa de cel interesat, cei trei "bluzoane verzi" se exprima intr-o maniera injurioasa si dispretuitoare la adresa unor imigranti si grupuri etnice stabilite in Danemarca. Discutia dureaza intre 5 si 6 ore, ceea ce da o inregistrare pe banda de doua pana la trei ore si jumatate. Petitionarul pune atunci discutia in lucru si procedeaza la taieri pentru a o reduce la un film de cateva minute, continand observatii crude. La 21 iulie 1985, acest film este difuzat de Danmarks Radio. Sunt declansate cercetari, in virtutea art.266 b) din Codul penal, impotriva celor trei tineri pentu expresiile lor rasiste si, in virtutea art. 266 b) combinat cu art. 23, impotriva petitionarului si a sefului de serviciu al actualitatilor de la Danmarks Radio pentru complicitate la difuzarea lor. La 24 aprilie 1987, Tribunalul din Copenhaga ii gaseste vinovati si-i aplica dlui Jersild o amenda de 1.000 coroane daneze. El si seful de serviciu ataca aceasta decizie, care este totusi confirmata de Curtea de Apel din Danemarca orientala si apoi de Curtea Suprema.

231

1191. - In cererea sa din 25 iulie 1989, cdtre Comisie, dl Jersild afirma ca prin condamnarea sa, nu i se recunoaste dreptul la libertatea de exprimare garantata prin art. 10 din Conventie.

1192. - Singurul punct in litigiu era acela de a sti daca era "necesara intr-o societate democratica" condamnarea dlui Jersild.

Curtea isi da pe deplin seama ca este important, in cea mai mare masura, sa se lupte impotriva discriminarii rasiale sub toate formele si manifestarile ei. Obiectul si telul Conventiei internationale din 1965 asupra eliminarii oricarei forme de discriminare rasiala capata deci o mare greutate in examinarea acestei cauze. Curtea tine cu toate acestea, la interpretarea pe care ea o da art. 10 al Conventiei europene in speta, ca fiind compatibila si cu obligatiile Danemarcei fata de Conventia Natiunilor Unite.

Prezentul caz cuprinde in el un element de mare valoare: cel interesat nu a proferat el insusi declaratiile contestabile, ci a ajutat la difuzarea lor in calitatea sa de ziarist de televiziune. Fiind vorba de "datoriile si responsabilitatile" unui ziarist, impactul potential al mijlocului in cauza capata importanta si se poate spune ca mediile audiovizuale au deseori efecte mult mai imediate si puternice, decat presa scrisa. Prin imagini, primii pot transmite mesaje pe care scrisul nu este capabil sa le redea. In acelasi timp, o relatare obiectiva si echilibrata o poate lua pe cai foarte diferite, in functie, printre altele, de mijlocul de comunicare de care este vorba. Nu este de datoria Curtii, si nici a jurisdictiilor nationale, sa se substituie presei, pentru a spune ce tehnica de dare de seama jurnalistica trebuie adoptata.

Jurisdictiile daneze au insistat puternic asupra circumstantei ca dl Jersild a luat el insusi initiativa de a face emisiunea despre bluzoanele verzi, ca el stia dinainte ca acestia riscau sa profereze expresii rasiste in cursul discutiei si a incurajat un asemenea discurs. El decupase emisiunea in asa fel incat sa pastreze afirmatiile agresive. Fara interventia sa, aceste declaratii nu ar fi fost difuzate catre un cerc larg de oameni si nu ar fi cazut deci sub incidenta legii penale. Curtea are convingerea ca era vorba de motive pertinente in sensul paragrafului 2 al art.10.

Pe de alta parte, luat in ansamblu, reportajul nu putea, in mod obiectiv, sa para ca avea ca scop final propagarea de idei si opinii rasiste. Curtea nu observa nici un motiv sa puna la indoiala aprecierea ca echipa magazinului duminical de actualitati a dat calitatea de actualitate sau de informatie reportajului atacat, proiectat in cadrul unei emisiuni serioase si destinate unui public bine informat. Desigur, reportajul nici nu a amintit explicit ca incitarea la ura rasiala si ideea unei rase superioare sunt imorale, periculoase si ilegale. Totusi, avand in vedere anumite elemente contradictorii aduse in reportaj si faptul ca expunerea lor se vede, prin forta lucrurilor, limitata intr-un scurt reportaj difuzat in cursul unei emisiuni mai lungi, precum si libertatea de apreciere a ziaristului in ce priveste forma, absenta unui asemenea avertisment nu este pertinenta.

Reportajele de actualitate axate pe discutii, prelucrate sau nu, reprezinta unul din mijloacele cele mai importante, fara de care presa nu ar putea juca rolul sau indispensabil de "caine de paza" public. A sanctiona un ziarist pentru ca a ajutat la difuzarea unor declaratii venind de la un tert, intr-o discutie, ar impiedica grav contributia presei la discutarea problemelor de interes general si nu s-ar putea

232

concepe fara motive deosebit de serioase. Suma mica a amenzii nu este de luat in considerare. Fara nici o indoiala ca remarcile, care au dus la condamnarea bluzoanelor verzi, erau mai mult decat insultatoare pentru membrii grupurilor vizate si nu beneficiau de protectia art. 10. Totusi, chiar avand in vedere felul in care dl Jersild a pregatit subiectul bluzoanelor verzi, nu s-a demonstrat ca reportajul, luat ca un intreg, a fost de natura sa justifice a-l declara si pe cel interesat vinovat de o infractiune la Codul penal si a-l sanctiona. Deciziile judiciare pertinente nu arata ca au tinut seama de faptul ca emisiunea nu urmarea un obiectiv rasist. Motivele avansate, in sprijinul condamnarii dlui Jersild, nu sunt suficiente pentru a convinge ca amestecul In exercitarea dreptului celui interesat la libertatea de exprimare era "necesar", in special, mijloacele folosite erau disproportionate fata de telul urmarit, protejarea "drepturilor si libertatilor celorlalti". In consecinta, respectiva condamnare a incalcat art. 10 (12 voturi pentru,7 impotriva).

1193. - In baza art. 50, Curtea decide ca insasi constatarea unei violari ofera in sine o satisfactie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral. Ea acorda rambursarea amenzii aplicate petitionarului si accepta in intregime cererea sa pentru cheltuieli de judecata si taxe (17 voturi pentru,2 impotriva).

Vogt c/ Germaniei (1995) 1210. - La 1 februarie 1979, dna Dorothea Vogt, profesoara de limbagermana si franceza intr-un liceu public din Jever (Saxonia Inferioara), este numita functionar titular. Un raport de notificare redactat in luna martie 1981, califica drept complet satisfacatoare aptitudinile sale, precum si activitatea prestata. Dna Vogt se declara membru al Partidului comunist german (DKP), din 1972.

In urma unei instructii preliminare, guvernul districtului Weser-Ems angajeaza, la 13 iulie 1992, o procedura disciplinara impotriva dnei Vogt,cu motivatia ca si-ar fi incalcat obligatia de loialitate fata de Constitutie ("loialitatea politica"), exercitand odata cu toamna anului 1980 diverse ; activitati politice in favoarea DKP. Trei acte de acuzare, intocmite la 15 iulie 1995, 5 februarie si 2 decembrie 1986, enumera activitatile politice publice ale dnei Vogt in favoarea DKP, considerate incompatibile cu calitatea sa de functionar. La 12 august 1986, guvernul districtului Weser-Ems o suspenda din functie cu titlu provizoriu; incepand cu luna octombrie 1986, ea nu mai incaseaza decat 60% din retributie. La 15 octombrie 1987, Camera disciplinara a Tribunalului administrativ din Oldenhourg considera ca petitionara si-a incalcat obligatia de loialitate politica angajandu-se activ in cadrul unui partid animat de obiective anticonstitutionale si ordona revocarea sa cu titlu de sanctiune disciplinara. La 18 martie 1988, dna Vogt intenteaza apel in fata Curtii disciplinaredin Saxonia Inferioara, care respinge apelul si printr-o hotarare, datand din 31 octombrie 1989, confirma in totalitate decizia tribunalului administrativ. La 22 decembrie 1989, partea interesata sesizeaza Curtea Constitutionala Federala; intr-un complet de 3 judecatori, aceasta decide, la 7 august 1990, inadmisibilitatea recursului, considerandu-l lipsit de suficiente sanse de succes. Incepand cu 1 februarie 1991, dna Vogt isi reia functiile de profesoarain cadrul serviciului educational din Saxonia Inferioara; anterior, guvernul land-ului a abrogat decretul asupra angajarii extremistilor in functii publice in Saxonia Inferioara.

233

1211. - In plangerea sa din 13 februarie 1991, adresata Comisiei, dna Vogt invoca atingerea adusa dreptului sau la libertatea de expresie si de asociere; ea aminteste articolele 10 si 11 ale Conventiei, precum si articolul 14 coroborat cu articolul 10.

1212. - Curtea aminteste ca, in mod general, garantiile Conventiei vizeaza functionarii. Se cuvine sa se distinga intre prezenta speta - petitionara fiind numita functionar titular-si cazurile Glasenapp si Kosiek, in cadrul carora accesul la functia publica se situa in centrul problemei supusa spre dezbatere Curtii. Revocarea partii interesate cu titlu de sanctiune disciplinara cu acuzatia de a-si fi incalcat obligatia de loialitate politica este analizata drept o imixtiune in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea constitutionala si Curtea administrativa federala au definit in mod clar notiunea de obligatie de loialitate politica impusa tuturor functionarilor printr-o serie de dispozitii legislative pertinente la nivelul federatiei si al land-urilor, inclusiv articolul 61, paragraful 2 al legii asupra functiei publice din Saxonia Inferioara. Prin urmare, ingerinta era prevazuta de lege.

Un anumit numar de state contractante ii supun pe membrii functiei publice la o obligatie de rezerva; in Germania, obligatia de loialitate politica imbraca o importanta deosebita datorita experientei Republicii Weimar, care a generat vointa instaurarii unei "democratii apte de a se apara", odata cu 1949. Revocarea partii interesate urmarea, deci, un scop legitim, conform articolului 10, paragraful 2.

Oare era ea necesara intr-o societate democratica? Curtea porneste de la ipoteza ca un stat democratic este indreptatit sa solicite din partea functionarilor sai o loialitate fata de Constitutie. In acest sens, ea pne cont de experienta Germanici sub Republica Weimar, precum si de situatia sa in contextul politic specific epocii in care s-au desfasurat faptele. Rezulta ca obligatia are un caracter absolut evident: nici un alt stat membru al Consiliului Europei nu pare sa fi impus o obligatie de loialitate de o asemenea rigoare, si chiar in Germania, ea nu a fost interpretata si aplicata, intr-un mod similar, in toate land-urile.

Exista mai multe motive pentru a considera revocarea unei profesoare drept o sanctiune extrem de severa: efectul asupra reputatiei persoanei implicate, pierderea mijloacelor de subzistenta si cvasi-imposibilitatea gasirii unui post asemanator in Germania. De altfel, singurul risc inerent postului ocupat de dna Vogt consta in indoctrinarea elevilor acesteia. Or, asupra acestui punct nu i-a fost adresata nici o critica; din contra, activitatea sa in cadrul scolii a fost apreciata in unanimitate; de altfel, durata procedurii disciplinare demonstreaza ca autoritatile nu considerau imperioasa necesitatea sustragerii elevilor de sub influenta partii interesate. In plus, aceasta nu a manifestat nicicand in afara scolii, o atitudine anticonstitutionala si nici nu s-a exprimat contrar Constitutiei. in sfarsit absenta, interdictiei vizand DKP are drept consecinta faptul ca activitatile desfasurate de partea interesata in cadrul acestui partid aveau un caracter perfect legal.

In concluzie, revocarea dnei Vogt era disproportionata in raport cuobiectivul legitim urmarit. A existat, deci, o violare a articolului 10(10 voturi pentru, 9 impotriva).

234

1213. - Abordand cazul in temeiul articolului 11, Curtea aminteste ca protejarea opiniilor personale constituie unul dintre obiectivele libertatii de reuniune si de asociere. Revocarea petitionarei cu titlu de sanctiune disciplinara in urma refuzului sau de a se desolidariza de DKP este analizata drept o mixtiune in exercitarea dreptului la libertatea de asociere.

Ramanea, deci, sa se constate daca revocarea amintita satisfacea conditiile paragrafului 2, identice in substanta cu cele ale paragrafului 2 din articolul 10. Doar cea de-a doua fraza a paragrafului 2 din articolul 11 prevede o serie de exceptii.

In acest sens, Curtea estimeaza ca notiunea de "administratie de stat" in perspectiva articolului 11, paragraful 2, implica o interpretare limitata, tinandu-se cont de postul ocupat de functionar. Chiar daca profesorii fac parte din aceasta categorie - o problema pe care Curtea considera ca nu trebuie sa o solutioneze in actuala speta-, revocarea dnei Vogt era disproportionata in ; raport eu obiectivul legitim urmarit. Prin urmare, a existat o violare a articolului 11 (10 voturi pentru, 9 impotriva).

1214. - Intrucat petitionara nu a ridicat problema incalcarii articolului 14 coroborat cu articolul 10, Curtea nu examineaza cauza din oficiu (unanimitate).

1215. - Considerand ca nu sunt intrunite conditiile pentru examinarea lui din perspectiva articolului 50, Curtea il suspenda (17 voturi pentru, 2 impotriva).

1216. - In cursul unei sedinte tinute la Strasbourg, in prezenta grefierul, petitionara si guvernul s-au pus de acord asupra unei reglementari amiabile, conform careia cel din urma se angajeaza sa verse dnei Vogt, cu titlu de despagubire, suma de 222639,55 DM. Textul scris si semnat al acestui acord a fost comunicat ulterior grefierului prin unul din avocatii petitionarei.

1217. - Tinand cont de termenii adoptati precum si de absenta unor comentarii ale delegatului Comisiei, Curtea constata ca acordul imbraca uncaracter echitabil (articolul 54, paragraful 4 al regulamentului A). Deci, Curtea ia act si cazul este scos de pe rol (unanimitate).

Handyside c/ Regatului Unit (1976) . 1117. - Dl Richard Handyside, cetatean britanic nascut in 1943, este proprietar la Londra al unei edituri, pe care a fondat-o in 1968, Stage 1. In septembrie 1970, el cumpara dreptul de a publica in Regatul Unit "Mica carte rosie pentru uzul elevilor". Redactata de doi danezi, Soren Hansen si Jesper Jansen, si conceputa ca o lucrare de referinta, aceasta carte trateaza despre educatie si invatamant; aproximativ a zecea parte din continut priveste problemele sexuale. Ea apare, mai intai in Danemarca in 1969, apoi, dupa traducere si cu unele adaptari, in Germania Federala, Belgia, Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda, Suedia si Elvetia, precum si in numeroase tari neeuropene. In afara de acestea, ea circula liber in Austria si in Luxemburg.

Dupa traducerea "Micii carti rosii" in engleza, dl Handyside pregateste o editie destinata Regatului Unit; vanzarea catre public trebuie sa inceapa la 1 aprilie 1970. Imediat ce s-a terminat tiparirea, editorul trimite, pentru recenzii, cateva

235

sute de exemplare la o serie de publicatii, mergand de la cotidienele nationale si locale pana la reviste pedagogice si medicale. Numeroase recenzii apar in presa.

1118. - La 30 martie 1971, ca urmare a unui numar de plangeri, autoritatile britanice iau masuri in virtutea legilor din 1959 si 1964 asupra publicatiilor obscene. La 31 martie si 1 aprilie, politia sechestreaza toate exemplarele cartii pe care le gaseste la editor si la tipografie (aproape 18.800 de exemplare, dintr-un tiraj global de 20.000, scapa cercetarilor si sunt vandute ulterior, chiar unor scoli care facusera comenzi). Se incep urmariri impotriva dlui Handyside: la i iulie 1971, Magistrates' Court din Lambeth il condamna la o amenda si ordona distrugerea cartilor sechestrate. Editorul face apel la Inner London Quarter Sessions, dar fara succes. Dupa ce au fost ascultati martorii, aceasta Curte pune concluzia, la 29 octombrie 1971, ca aceasta carte este obscena in aceea ca tinde, daca este privita in ansamblu, sa depraveze si sa corupa o importanta parte din tinerii care au ocazia sa o citeasca. Ea considera, in afara de aceasta, ca, totul bine cantarit. Si in ciuda unei serii de aspecte valabile pe care le prezinta cartea, dl Handyside nu a reusit sa probeze, invocand exceptia prevazuta prin lege, ca binele public ar justifica publicarea.

O editie revizuita a "Micii carti rosii" apare la 15 noiembrie 1971, fara a da loc la urmariri.

1119. - In cererea sa din 13 aprilie 1972, catre Comisie, dl Handyside sustine ca autoritatile britanice au incalcat, printre altele, libertatea sa de exprimare (art. 10 din Conventie) si dreptul sau la respect fata de bunurile personale (art. 1 din Protocolul nr. 1). El afirma, de asemenea, ca Regatul Unit nu i-a asigurat folosirea acestor doua drepturi fara discriminare bazata pe opiniile sale (art. 14 din Conventie).

1120. - Curtea cerceteaza, mai mtai, daca masurile care au adus atingere libertatii de exprimare a dlui Handyside indeplinesc conditiile exprese ale paragrafului 2 al art. 10.

Masurile erau prevazute prin lege? Da, caci de aveau ca baza legile din 1959 si 1964 asupra publicatiilor obscene, pe care dl Handyside le critica numai prin prisma Conventiei si nu a dreptului intern.

Masurile mergeau spre un tel legitim din punctul de vedere al Conventiei? Printre telurile enumerate in art. 10, Curtea considera ca protectia moralei este singura de care trebuie tinut cont si constituie obiectivul legilor din 1959 si 1964. Masurile individuale luate, in virtutea acestora, cer, de asemenea, un control. Or, "Mica carte rosie" se adresa mai ales copiilor si adolescentilor de la 12 la 18 ani aproximativ, care puteau sa interpreteze unele pasaje ca o incurajare la a se deda la actiuni precoce si daunatoare pentru ei, chiar sa comita anumite infractiuni penale. In consecinta, judecatorii englezi erau in drept sa creada, in perioada respectiva, ca lucrarea sa avea repercusiuni nefaste asupra moralitatii multor tineri cititori.

Petitionarul sublinia ca jurisdictia engleza de apel citase si alte extrase din carte, considerate de ea ca subversive; el vedea in aceasta confirmarea tezei sale conform careia in spatele urmaririlor se ascundea un motiv politic. Curtea respinge argumentul: Inner kjndon Quarter Sessions nu au tinut cont de acest aspect subversiv decat ca element agravant, in ochii lor, a tendintei de depravare 236

si corupere. Ea admite deci ca masurile contestate aveau ca scop esential protejarea moralei tinerilor.

Erau masurile necesare intr-o societate democratica? Curtea noteaza ca nu se poate scoate din dreptul intern al diferitelor state contractante o notiune europeana uniforma a moralei si ca art. 10 & 2 acorda statelor o marja de apreciere, pentru a decide ce este necesar pentru protectia moralei. In acelasi timp, puterea lor nu este fara limite, ci supusa controlului Curtii. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice si este valabila si pentru ideile care lovesc, socheaza sau linistesc. Orice restrictie in materie trebuie sa fie proportionala cu scopul urmarit si revine Curtii sa determine daca motivele invocate in sprijin, de catre autoritatile nationale, sunt pertinente si suficiente.

Dl Handyside avansa o serie de argumente destinate sa probeze ca masurile de care el se plangea nu erau necesare. dupa ce a examinat pe fiecare dintre ele, Curtea pune concluzia, pe baza elementelor de care dispune, ca nu s-a stabilit nici o violare a art. 10 (13 voturi pentru, 1 impotriva).

1121. - Cat priveste dreptul dlui Handyside la respect pentru bunurile sale, Curtea considera ca alineatul 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 autoriza atat sechestrarea provizorie a "Micii carti rosii" cat si confiscarea si distrugerea ei ulterioara (unanimitate). Prima masura este conforma cu dreptul englez si a avut loc in interes general pentru ca tindea sa protejeze morala. Cat priveste a doua si a treia, este vorba de masuri care se aplica, in virtutea unui principiu de drept comun in statele contractante, lucrurilor a caror folosire a fost, in mod corect, considerata ca ilicita si periculoasa pentru interesul general.

1122. - In sfarsit, Curtea respinge reclamatiile dlui Handyside care se plangea de o diferenta arbitrara de tratament, contrara art. 14 din Conventie. in primul rand, nimic nu arata ca editorul a fost urmarit pe motivul orientarilor sale politice; in al doilea rand, ca publicatiile si spectacolele pornografice tolerate de Regatul Unit se adresau, in aceeasi masura ca si "Mica carte rosie", unor copii si adolescenti care aveau usor acces la acestea; in al treilea rand, ca masurile adoptate impotriva petitionarului si a lucrarii s-au indepartat de alte decizii luate in cazuri asemanatoare, in asa masura incat sa constituie un "deni de justice" sau un abuz manifest (unanimitate).

Sunday Times c/ Regatului Unit (1979) 1124. - Din 1959 pana in 1962 mai multe sute de copii se nasc in Regatul Unit cu malformatii grave care s-ar datora faptului ca mamele au luat in timpul sarcinii, thalidomida sub forma de tranchilizante sau somnifere. Ca urmare, multi parinti cheama in justitie fabricantul si vanzatorul de thalidomida din Regatul Unit, Distillers Company (Biochemicals) Ltd.

La 24 septembrie 1972, saptamanalul britanic The Sunday Times publica un articol intitulat " Copiii nostri victime ale thalidomidei: o rusine pentru tara" si isi anunta intentia de a insera, peste putin timp, in coloanele sale un istoric al tragediei, precum si despre fabricarea si testarea thalidomidei in anii 1956-1961. Distillers adreseaza la Attorney-General plangeri oficiale conformcarora articolele respective constituie sau ar constitui un contempt of court (literal, "dispret fata de Curte"), litigiul ramanand instanta. Attorney-General

237

decide atunci sa ceara la High Court sa interzica publicarea noului articol preconizat. El obtine castig de cauza in noiembrie 1972.

In baza apelului societatii Times Newspapers Ltd, Court of Appeal modifica ordonanta emisa de High Court, dar ca urmare a recursului facut Attorney-General, Camera Lorzilor restabilestein unanimitate interdictia, la 18 iulie 1973. Ea pune concluzia ca publicarea proiectatului articol ar constitui un contempt of court, in sensul ca ar crea la public o prejudecata privind rezultatul procedurii judiciare in curs intre petitionari si Distillers, inclusiv pentru negocierile in vederea unei reglementari amiabile.

Injonctiunea este ridicata definitiv in 1976.

1125. - Creatie a common law, dreptul de contempt of court urmareste sa protejeze nu demnitatea judecatorilor, ci administrarea justitiei: el permite tribunalelor sa intervina pentru a impiedica sau reprima un comportament de natura. Sa o impiedice, sa-i dauneze sau sa-i zadarniceasca un caz dat sau in general. Fara exceptii, contempt of court constituie o infractiune pasibila de inchisoare sau amenda fara limita de durata si nici de suma, sau de obligatia de a varsa o cautiune drept garantie de conduita corecta; pedeapsa sau - cum este in cazul in speta - interdictia de publicare poate fi pronuntata la terminarea unei proceduri sunt are, desfasurat fara jurati.

1126. - Editorul (Times News papers Ltd), redactorul-sef (dl Harold Evans) si un grup de ziaristi de la Sunday Times sesizeaza Comisia, la 19 ianuarie 1974. Ei sustin ca interdictia pronuntata de catre High Court si confirmata de catre Camera Lorzilor, precum si principiile pe care se bazeaza decizia ultimei, incalca art. 10 din Coventie. In continuare, ei sustin, de asemenea, ca a existat o discriminare contrara art. 14: articole de presa analoage nu ar fi intampinat obstacole si regulile aplicate Parlamentului pentru comentariile asupra proceselor in curs difereau de cele respectate de presa in materie de contempt of court.

1127. - Petitionarii denuntau o violare a art. 10 rezultand, pe de o parte, din injonctiunea jurisdictiilor engleze si, pe de alta parte, din restrictiile continue pe care le-ar suporta din cauza generalitatii excesive si a lipsei de precizie a dreptului de contempt of court. Dupa ce s-a referit la jurisprudenta sa, Curtea afirma ca ii este necesar sa examineze numai prima dintre aceste afirmatii in acest scop ea trebuie sa verifice daca amestecul in libertatea de exprimare a petitionarilor indeplinea trei conditii.

1128. - Prima conditie: era amestecul prevazut prin lege? nu, pledau petitionarii, din cauza generalitatii excesive a dreptului de contempt of court si a caracterului novator al principiilor enuntate de Camera Lorzilor. Curtea constata ca "lege" este un cuvant care include, in acelasi timp, atat dreptul scris cat si dreptul nescris; ea nu acorda deci importanta faptului ca acest contempt of court este o creatie a common law si nu a legislatiei. In vederile sale, cetateanul trebuie sa dispuna de informatii suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila. Curtea pune concluzia, pornind de la faptele cauzei, ca aceste doua conditii sunt indeplinite si ca amestecul era deci prevazut prin lege.

238

1129. - A doua conditie: raspundea ingerinta unui scop legitim dinperspectiva art. 10 & 2 ? Da, raspunde Curtea: regulile contempt of court in general ca si ordinul pronuntat impotriva Times Newspapers Ltd, urmareau"garantarea autoritatii puterii judecatoresti". 1130. - A treia conditie: era amestecul necesar, intr-o societate democratica, pentru a atinge acest tel? Curtea aminteste, mai intai, anumite principii formulate in hotararea sa Handyside: art. 10 & 2 rezerva statelor contractante, carora le revine, in primul rand, sa asigure folosirea drepturilor si libertatilor consacrate prin Conventie, o marja de apreciere care totusi nu este fara limite; Curtea are Competenta de a decide, printr-o hotarare definitiva, daca o restrictie este compatibila cu libertatea de exprimare asa cum este protejata de art. 10; atunci cand se afla in fata unei decizii de jurisdictie interna, ea nu se substituie acesteia din urma, ci controleaza conformitatea acestei decizii cu art. 10. Curtea subliniaza, de asemenea, ca ea nu trebuie sa se limiteze la a cerceta daca un stat a actionat cu buna-credinta, cu grija si intr-un mod rezonabil. In afara de aceasta, intrucat ea trebuie sa verifice necesitatea injonctiunii din punctul de vedere al Conventiei, normele dreptului englez nu ar servi drept criteriu.

Curtea examineaza apoi faptele cauzei in lumina acestor principii. Ea considera ca publicarea proiectatului articol, fara indoiala, nu ar fi facut niciodata sa creasca presiunile care se exercitau deja asupra "Distillers", pentru a o impinge spre o reglementare amiabila mai generoasa fata de parinti si care, chiar daca i-ar fi putut determina pe anumiti cititori sa-si formeze o parere asupra pretinsei neglijente a "Distillers", aceasta nu ar fi daunat autoritatii puterii judecatoresti. Aceasta publicare ar fi putut provoca replici, dar Curtea considera indispensabil sa studieze ansamblul circumstantelor, pentru a aprecia daca acest motiv de interdictie era suficient in baza art. 10 & 2. Faptul ca actiuni care pun problema neglijentei, remarca ea in legatura cu acest subiect, ramaneau in instanta atunci cand s-a ridicat interdictia in 1976, incita la intrebarea asupra necesitatii initiale a acesteia. Hotararea continua subliniind importanta, intr-o societate democratica, a principiului libertatii de exprimare, care se aplica in domeniul administrarii justitiei la fel ca si in celelalte. Nu numai ca revine mass-media sa comunice informatii si idei asupra chestiunilor pe care le judeca tribunalele, dar si publicul are dreptul de a le primi. Pentru a stabili daca un amestec in libertatea de exprimare se justifica in lumina Conventiei, trebuie tinut cont de circumstantele in speta si, in special, de orice aspect care tine de interesul public. Tragedia thalidomidei este problema de a sti unde s-ar situa raspunderea reala subliniata, fara indoiala, de interesul public; cazul era in instanta de ani de zile, existau multe indoieli ca actiunile parintilor vor ajunge la stadiul de pledoarii si nu fusese facuta o ancheta publica. Cu toate ca ziarului Sunday Times nu-i fusese interzis sa discute probleme mai vaste, ca principiu general in dreptul englez, Curtea gaseste destul de artificial a incerca sa faci diferenta intre aceste probleme si aceea a sustinerii neglijentei intreprinderii Distillers.

Cu o slaba majoritate (11 voturi pentru, 9 impotriva), Curtea pune concluzia ca amestecul nu corespunde unei nevoi sociale atat de imperioase pentru a-i da intaietate fata de interesul public privind libertatea de exprimare; nebazandu-se deci pe motive suficiente, prin prisma art. 10 & 2, el nu era nici proportional cu scopul legitim urmarit si nici necesar, intr-o societate democratica, pentru a garanta autoritatea puterii judecatoresti. De aceea, a existat o violare a art. 10.

239

1131. - In afara de aceasta, Curtea hotaraste ca nu a existat o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 10: absenta oricarei masuri fata de alte ziare nu este suficienta pentru a dovedi o discriminare in detrimentul lui Sunday Times, iar datoriile si responsabilitatile respective ale presei si ale parlamentarilor sunt funciar diferite (unanimitate).

1132. - Petitionarii cereau, cu titlu de satisfactie echitabila, rambursarea cheltuielilor de judecata si taxe in cadrul procedurilor desfasurate in Anglia pentru contempt si apoi in fata Comisiei si a Curtii. Aceasta din urma rezerva problema (unanimitate).

1133. - Curtea admite, impreuna cu guvernul, ca plata cheltuielilor de judecata, in virtutea art. 50, nu este automata, ci depinde de puterea sa de apreciere. In acelasi timp, ea respinge teza conform careia constatarea unei violari a Conventiei constituie, prin ea insasi, o satisfactie echitabila pentru petitionari. Ea examineaza anumite caracteristici ale cauzei, subliniate de guvern, dar nu observa circumstante de natura sa justifice o derogare de la practica sa obisnuita, constand in a asigura o urmare favorabila la cererile privind cheltuielile de judecata necesare unui petitionar care a obtinut castig de cauza.

1134. - Cheltuielile legate de proces, in Anglia, au dat loc la o corespondenta intre parti, apoi unei ordonante a Camerei Lorzilor, punand in sarcina fiecareia dintre acestea, de comun acord, cheltuielile de judecata asumate de catre ea. Guvernul sustinea ca a aloca petitionarilor cele 15.809,36 Ł cerute drept cheltuieli de judecata, era impotriva acordului expres pe care ei l-au incheiat cu Attorney-General. Conform petitionarilor, acest acord privea numai cheltuielile Attorney-General, dar Curtea considera mai plauzibila teza guvernului, conform careia ele erau valabile si pentru ale lor. Ea pune concluzia ca din acord rezulta ca nu este cazul sa se includa intr-o rambursare, in numele art. 50, cheltuielile de judecata prezentate in Anglia, chiar daca in perioada respectiva nu se gandeau la o procedura la Strasbourg (unanimitate).

1135. - Pentru cheltuielile de judecata in procedura urmata in fata Comisiei si a Curtii, petitionarii reclamau 27.760,53 Ł. Curtea le aloca 22.626,78 Ł pentru rambursarea cheltuielilor a caror realitate, necesitate si caracter rezonabil este stabilita (13 voturi pentru, 3 impotriva).

Glasenapp c/ Germaniei (1986) 1206. - Dupa studii de arta, dna Julia Glasenapp solicita, in mai 1974, un post de profesoara in invatamantul secundar in Rhenania de Nord - Westphalia; depundndu-si candidatura, ea semneaza o declaratie de loialitate fata de legea fundamentala a Republicii Federale Germania. Numirea sa este intarziata, intrucat autoritatile au primit de la Ministerul de Interne al Landului informatii conform carora petitionara a trait, ca studenta, intr-un imobil locuit de membrii unor organizatii comunist-maoiste. La 24 septembrie 1974, cea interesata tine o conferinta de presa, pentru a atrage atentia asupra situatiei sale; incepand chiar din aceeasi zi, ea este numita profesoara la Dortmund, cu statutul de functionar in perioada de proba. Cautand sa corecteze impresia lasata de unul din articolele publicate in presa, ca ea se distanteaza de Partidul Comunist din Germania (K.P.D.) si de politica sa, ea scrie la redactie ca nu acesta este cazul ei; din contra, ea a precizat interlocutorilor sai ca sprijina politica K.P.D., spre exemplu in legatura cu crearea unei gradinite in cartierele din nordul Dortmundului. Scrisoarea ei nu apare in ziarul respectiv, ci la 2 octombrie 1974, in bilunarul 240

K.P.D. Rote Fahne. Informata autoritatea competenta a Landului pune la indoiala supunerea profesoarei la principiile legii fundamentale si o invita sa se disocieze ele politica K.P.D. Petitionara refuzand sa facd acest lucru, numirea sa este anulata pentru "inselatorie deliberata".

Dna Glasenapp ataca in justitie revocarea sa, dar fara succes. La 14 iulie 1980, Curtea Constitutionala Federala refuza sa-i accepte recursul pe motiv ca el nu ofera suficiente sanse de a reusi.

1207. - Dna Glasenapp sesizeaza Comisia, la 7 noiembrie 1980. Ea invoca art. 10 din Conventie, combinat cu art. 14.

1208. - Dupa ce a inlaturat doua exceptii preliminare ale guvernului german - incompatibilitatea cererii cu dispozitiile Conventiei si neepuizarea cailor interne de recurs -, Curtea examineaza teza acestuia din urma, conform careia cazul priveste dreptul, neprotejat prin Conventie, de a ocupa un post intr-o functie publica, si nu art. 10 din Conventie.

Ea constata, mai intai, ca, spre deosebire de Declaratia universala a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948 (art. 21 & 2) si de Pactul international privind drepturile civile si politice din 16 decembrie 1966 (art. 25)

Nici Conventia si nici unul din Protocoalele sale nu recunosc un drept de acces la functia publica. De aici insa nu rezulta, adauga ea, ca in alte privinte functionarii ies din domeniul de aplicare al Conventiei. Deci, statutul de functionar in proba, pe care dna Glasenapp l-a obtinut prin numirea sa ca profesoara de liccu, nu o lipsea de protectia art.10. Anularea nominalizarii constituia un amestec in exercitarea libertatii de exprimare a dnei Glasenapp? Conform legii privind functionarii Landului, petitionara nu putea deveni profesoara de liceu, cu statutul de functionar in proba, decat daca oferea garantia apararii permanente a regimului liberal si democratic in sensul legii fundamentale. Or, aceasta conditie priveste recrutarea in functia publica, materie in mod deliberat lasata in afara Conventiei si nu poate fi considerata ca incompatibila, in sine, cu aceasta din urma.

Curtea considera ca accesul la functie publica se afla in centrul problemei care i-a fost supusa. Refuzand-o dnei Glasenapp, autoritatea competenta a Landului nu a tinut cont de opiniile si atitudinea acesteia, decat pentru a aprecia daca petitionara prezenta una din calificarile personale necesare pentru ocuparea postului in discutie. Deci nu a existat un amestec in exercitarea dreptului protejat de art. 10 & 1 (16 voturi pentru, 1 impotriva).

Lingens c/ Austriei (1986) 1146. - La 14 si 21 octombrie 1975, dl Peter Michael Lingens publica, in magazinul vienez Profil, doua articole unele apareau critici severe impotriva dlui Bruno Kreisky, in perioada respectiva Cancelar Federal, pentru atitudinea sa fata de un lider politic care apartinuse, in timpul celui de al doilea razboi mondial, unei brigazi de S.S., precum si pentru atacurile sale impotriva dlui Simon Wiesenthal, care il denuntase public pe cel interesat. Dl Kreisky intenteaza ulterior o actiune de citare directa contra petitionarului pentru defaimare prin presa. La 26 martie 1979, Tribunalul regional din Viena accepta partial actiunea. Si aplica celui incriminat o amenda de 20.000 ATS. Pe baza apelului celor doi interesati, Curtea de Apel din Viena anuleaza decizia si retrimite cazul la Tribunalul regional care, la

241

1 aprilie 1981, confirma prima sa decizie. Sesizata din nou de catre dnii Kreisky si Lingens, Curtea de Apel reduce amenda la 15.000 ATS la 29 octombrie 1981.

1147. - In cererea sa din 19 aprilie 1982, catre Comisie, dl Lingens se plange de condamnarea sa; el vede in aceasta o atingere incalificabila la libertatea sa de exprimare, garantata de art. 10 din Conventie.

1148. - Curtea constata ca din cauza condamnarii pentru defaimare, pronuntata de catre Tribunalul regional din Viena si confirmata de Curtea de Apel, a existat un "amestec al autoritatilor publice" in exercitarea libertatii de exprimare a petitionarului. Ingerinta era "prevazuta de lege" (art. 11 i din Codul penal) si urmarea un scop legitim prin prisma art. 10 & 2 din Conventie (protejarea reputatiei sau a drepturilor altora). Guvernului, care evoca un conflict posibil intre art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 8 (dreptul la respect pentru viata privata), Curtea ii raspunde ca acele critici ale dlui Lingens priveau declaratii publice ale dlui Kreisky si comportamentul sau ca om politic, si ca in aceasta situatie nu este cazul sa se citeasca art. 10 in lumina art. 8.

In ce priveste proportionalitatea sanctiunii, ea aminteste caracterul esential al libertatii de exprimare intr-o societate democratica, care este valabil si pentru "informatiile" si "ideile;' care lovesc, socheaza sau nelinistesc. Ea subliniaza importanta deosebita a acestor principii pentru presa: ei ii revine sarcina de a comunica informatii si idei asupra problemelor politice si asupra altor chestiuni de interes general, iar publicul are dreptul de a le primi; in afara de aceasta, libertatea presei este un bun instrument pentru cunoasterea si judecarea ideilor si atitudinilor unor conducatori. Limitele criticii admisibile sunt deci mai largi pentru un om politic decat pentru un simplu particular: cu toate ca primul beneficiaza si de protectia paragrafului 2 al art. 10, exigentele de protejare a reputatiei sale trebuie puse in balanta cu interesele discutaru libere a problemelor politice.

Articolele in cauza tratau chestiuni politice de interes public pentru Austria; continutul si tonul lor erau destul de echilibrate, insa termenii criticati erau de natura sa dauneze reputatiei dlUi Kreisky. Fiind vorba de un om politic, trebuie in acelasi timp tinut cont de contextul in care ei se inscriau, adica o controversa politica postelectorala. Din punctul de vedere al Curtii, pedeapsa aplicata dlui Lingens constituia un fel de cenzura, tinzand a-l incita sa nu se mai dedea, de aici incolo, la critici formulate in acest fel; in domeniul politic, o asemenea condamnare este de natura sa ingreuneze sarcinile de informare si de control pe care le are presa.

Curtea examineaza apoi deciziile judiciare incriminate. Pasajele reprosate ziaristului constituiau judecati de valoare, ceea ce punea in cauza libertatea de opinie si dreptul sau de a comunica idei, iar jurisdictiile austriece cercetasera daca petitionarul a demonstrat adevarul spuselor sale, in virtutea art. 111 & 3 din Codul penal. Conform Curtii, trebuie facuta o distinctie intre fapte si judecati de valoare; existenta primelor poate fi demonstrata, insa dovada adevarului celor din a doua categorie este imposibila. In plus, exactitatea faptelor de la baza judecatilor de valoare ale dlui Lingens si buna-credinta a acestuia nu erau contestate. Amestecul nu era necesar pentru protejarea reputatiei altora si deci a incalcat art. 10 (unanimitate).

1149. - In numele art. 50, Curtea recunoaste dreptul dlui Lingens de a obtine rambursarea amenzii de 15.000 ATS si cheltuielile de judecata puse in seama lui 242

de catre jurisdictiile austriece. Cat priveste cheltuielile facute prin publicarea hotararii in revista Profil, ea nu exclude ca petitionarul a suferit o anumita pierdere de sanse, peste cheltuielile de reproducere. Ea considera plauzibila suma ceruta, cu titlu de cheltuieli de judecata si taxe, in fata tribunalelor interne. In ceea ce priveste pe cele suportate in fata organelor Conventiei, ea nu se considera legata de tarifele si criteriile nationale si subscrie, pentru rest, la rezervele exprimate de guvern in ce priveste caracterul lor rezonabil. Ea accepta, in final, sa acorde rambursarea cheltuielilor de deplasare si de sedere a celui interesat la Strasboug cu ocazia audierilor. Sumele alocate ating un total de 284.538,60 ATS (unanimitate).

Mueller ş.a. c/ Elveţiei (1988) 1199. - In 1981, noua persoane - Charles Desiloux, critic de arta, Michel Guemauel, profesor de desen, Christophe von Imhoff; restaurator de tablouri, Paul Jacquat, functionar de banca, Jean Pythouel, arhitect, Genevieve Rivey, animatoare, Michel Ritter, artist, Jacques Sidler, fotograf; si Walter Tschopp, asistent - organizeaza o expozitie de arta contemporana in localurile fostului mare seminar din Freiburg. Denumita "Fri-Art 81 ", ea se inscrie in cadrul sarbatorilor celei de a 500-a aniversari a intrarii cantonului Freiburg in Confederatia elvetiana. Invitat sa participe, Josef Felix Muller, pictor artist, locuind la Saint-Gall, expune aici trei pdnze pregatite la fata locului si intitulate "Trei nopti, trei tablouri."

La 4 septembrie 1981, judecatorul de instructie competent dispune sa fie ridicate si confiscate aceste opere, care i se par ca intra sub incidenta, in special, a art. 204 din Codul penal elvetian, privind publicatiile obscene.

La 24 februarie 1982, Tribunalul corectional din arondismentul Sarine aplica fiecaruia dintre petitionari o amenda de 300 franci elvetieni. In afara de aceasta el ordona confiscarea panzelor pentru a le incredinta Muzeului de Arta si Istorie a cantonului Freiburg.

Condamnatii ataca decizia, dar Tribunalul cantonal din Freiburg, format in curte de casatie, si respinge la 26 aprilie 1982. Un recurs de nulitate este respins la 26 ianuarie 1983, de catre Curtea de Casatie penala a Tribunalului federal. Sesizat la 29 iunie 1987 de dl Muller, Tribunalul corectional al arondismentului Sarine ordona restituirea panzelor la 20 ianuarie 1988; cel interesat le recupereaza la putin timp dupa.

1200. - Petitionarii - toti elvetieni, cu exceptia dlui von Imhoff care este canadian - sesizeaza Comisia la 22 iulie 1983. Invocand art. 10 din Conventie, ei se plang de condamnarea lor penala si de confiscarea panzelor.

1201. - Curtea incepe prin a constata ca art. 10 din Conventie include libertatea de exprimare artistica, care permite participarea la schimbul public de informatii si idei culturale, politice si sociale de orice natura. Ea cerceteaza apoi daca ingerintele in cauza, in exercitarea libertatii de exprimare - condamnarea si confiscarea - se justificau din punct de vedere al paragrafului 2 al art. 10.

In ce priveste, mai intai, condamnarea petitionarilor la o amenda penala, Curtea respinge teza acestora din urma, pentru care art. 204 din Codul penal elvetian foloseste termeni prea vagi, in special adjectivul "obscen"; ea considera ca intr-adevar condamnarea era prevazuta prin lege. Ea aminteste ca numeroase legi, din

243

cauza necesitatii de a evita o rigiditate excesiva si de a se adapta la schimbarile de situatie, se folosesc, prin forta lucrurilor, de formule mai mult sau mai putin vagi. Ea noteaza, de asemenea, ca exista, in materie de publicatii de imagini obscene, o jurisprudenta constanta a Tribunalului Federal care completeaza litera art. 204.

1202. - Decisa sa protejeze morala publica, condamnarea tindea spre un scop legitim.

1203. - Ramanea de determinat daca era necesara condamnarea intr-o societate democratica. Curtea precizeaza ca cei care creeaza, interpreteaza, difuzeaza sau expun o opera de arta contribuie la schimbul de idei si opinii absolut necesar unei societati democratice. De aici obligatia, pentru stat, de a nu incalca pe nedrept libertatea lor de exprimare.

Curtea aminteste ca s-ar cauta in van in ordinea juridica si sociala a diferitelor state contractante o notiune uniforma de morala. Ea subliniaza apoi ca panzele incriminate - pe care ea le-a examinat cu usile inchise la 25 ianuarie 1988 - arata intr-un mod crud relatii sexuale, in special intre oameni si animale. Create la fata locului, urmand intentiile unei manifestari care se dorea spontana, publicul avea acces liber, caci organizatorii nu fixasera nici taxa de intrare, nici limita de varsta. Fara indoiala, conceptiile de morala sexuala s-au schimbat in acesti ultimi ani, dar nu apare nerational ca judecatorii elvetieni au apreciat operele in litigiu ca fiind de natura sa raneasca in mod brutal decenta sexuala a persoanelor dotate cu o sensibilitate normala. Ei erau in drept sa considere necesar sa aplice petitionarilor o amenda pentru publicatii obscene. Asupra acestui punct nu a existat o violare a art. 10 (6 voturi pentru,1 impotriva).

1204. - Curtea examineaza apoi confiscarea panzelor. Art. 204 & 3 din Codul penal elvetian a cunoscut o evolutie jurisprudentiala care permite, in anumite cazuri, sa se inlocuiasca distrugerea obiectelor considerate obscene, prin confiscarea lor. De atunci, aceasta ultima masura este prevazuta prin lege. Cum ea viza protejarea moralei publice, impiedicand repetarea infractiunii imputate petitionarilor, urmarea un tel legitim.

Cat priveste necesitatea sa, consideratiile care motiveaza condamnarea sunt valabile si pentru confiscare. Desigur, o problema speciala survine cand aceasta se face cu un obiect unic, caci atunci masura luata impiedica indiferent in ce fel pe autor sa gaseasca un mod de utilizare a operei sale. Totusi, datorita unei jurisprudente din 1980 si aplicata in speta, proprietarul in cauza poate invita tribunalul cantonal competent sa ridice sau sa modifice confiscarea, daca obiectul nu mai prezinta pericol sau daca o alta masura, mai putin drastica, este suficienta pentru a proteja morala publica. Curtea arata ca aceasta confiscare nu era nelimitata, ci numai nedeterminata in timp. Fara indoiala, dl Muller a fost lipsit de operele sale timp de aproape opt ani, dar nimic nu l-a impiedicat sa solicite mai devreme restituirea si nici un element din dosar nu permite sa se afirme ca un asemenea demers nu ar fi reusit. Atunci, jurisdictiile elvetiene erau in drept sa considere necesara confiscarea panzelor.

In consecinta, aceasta nu a incalcat art. 10 (5 voturi pentru,2 impotriva).

Groppera Radio AG ş.a. c/ Elveţiei (1990) 1163. - Din octombrie 1983, Groppera Radio AG, societate anonima conform dreptului elvetian, foloseste un emitator puternic, situat in Italia pe Pizzo 244

Groppera (ENrful Groppera, n.t.), pentru difuzarea de programe de radio catre ascultatorii din Elvetia. Programele sunt captate de catre proprietarii de receptoare individuale si, la inceput, de catre societatile de retele prin cablu, care le redifuzau.

Or, la 1 ianuarie 1984 intra in vigoare o ordonanta, emisa de Consiliul Federal in august 1983, care interzice societatilor elvetiene de exploatare a retelelor prin cablu, care beneficiaza de o concesie de antena colectiva, de a redifuza programe provenind de la emitatoare care nu raspund exigentelor acordurilor internationale asupra radioului si telecomunicatiilor. Cea mai mare parte a respectivelor societati se supun. Una dintre ele - Societatea cooperativa de antena colectiva din Maur si imprejurimi - continuind totusi aceasta activitate, face obiectul unei injonctiuni a directiei de telecomunicatii a districtului Zurich si apoi a directiei generale a P.T.T. Ulterior, Societatea face un recurs de drept administrativ in fata Tribunalului Federal, la care se alatura si Groppera Radio AG; el este respins, in iunie 1985, pe motivul principal ca emitatorul, situat in Italia, a fost distrus de fulger in 1984, deci recurentii nu mai au interes sa actioneze.

1164. - Comisia este sesizata la 9 februarie 1984 de catre Groppera Radio AG si trei cetateni elvetieni, dl Jurg Marquard, singurul actionar si reprezentant legal al societatii, precum si dnii Hans-Elias Frohlich si Marcel Caluzzi, doi ziaristi folositi de societate. Ei afirma ca interdictia de retransmitere prin cablu, in Elvetia, a emisiunilor lor radiodifuzate, pornind din Italia, aduce atingere dreptului lor - garantat prin art. 10 din Conventie - de a comunica informatii si idei fara a tine seama de frontiere. Ei se pretind, in afara de aceasta, victimele unei incalcari a art. 13, ca urmare a lipsei unei cai de recurs contra unei ordonante a Consiliului Federal.

1165. - Conform guvernului elvetian, petitionarii nu aveau calitatea de "victime" in sensul art. 25 & 1 din Conventie. Curtea aminteste, mai intai, ca prin "victima" aceasta dispozitie desemneaza persoana direct vizata, prin act sau omisiune litigioasa, existenta unei violari fiind de conceput chiar absenta prejudiciului. Ea constata ca petitionarii au fost loviti, din plin, prin ordonanta din 1983 si deciziile P.T.T., chiar daca ei nu erau destinatarii titulari ai acestora din urma si au continuat, fara piedici, activitatea de radiodifuziune pe caile hertziene. Ea considera, de asemenea, ca nu este cazul sa faca diferente intre petitionari, caci toti aveau un interes direct in mentinerea difuzarii prin cablu a unor programe. In sfarsit, ea nu acorda importanta faptului ca cei interesati nu figureaza deloc printre abonatii la reteaua prin cablu. Pe scurt, ea respinge exceptia preliminara (unanimitate).

1166. - In temeiul art. 10 din Conventie, era vorba, in prealabil, de aasigura de existenta unui amestec. Curtea nu judeca necesar sa defineascaprecis ce trebuie sa se inteleaga prin "informatii" si "idei". Ea considera ca difuzarea, de programe, pe cai hertziene ca si retransmiterea lor prin cablu, apartin dreptului consacrat prin primele doua fraze ale art. 10 & 1, fara a fi nevoie sa se faca diferenta, tinand cont de continutul unor programe. Or, deciziile P.T.T. au impiedicat abonatii din regiunea Maur sa primeasca prin aceste mijloace programele Groppera Radio AG; ele se incadreaza deci intr-o "ingerinta a autoritatilor publice" in exercitarea libertatii de exprimare.

1167. - Se justifica amestecul? Curtea ia in considerare problema, maiintai in baza celei de a treia fraze a paragrafului 1.

245

Admitand, impreuna cu guvernul, ca numita fraza se aplica in speta, ea determina domeniul. De la adoptarea Conventiei, evolutia conceptiilor siprogresul tehnic, in special aparitia transmisiei prin cablu, au dus, in numeroase tari din Europa, la desfiintarea monopolurilor de stat. In plus, se impun regimuri nationale de autorizare nu numai pentru reglementarea ordonata a institutiilor de radiodifuziune la nivel national, dar si,intr-o larga masura, pentru a da efect unor norme internationale. Obiectul, scopul si domeniul de aplicare ale celei de a treia fraze din paragraful 1 trebuie totusi avute in vedere contextul art. 10, luat in ansamblu, si anume in lumina cerintelor paragrafului 2. Ea are, cu toate ca se incadreaza intr-o exceptie fata de principiul proclamat prin primele doua fraze, o pondere redusa. Ea tinde sa precizeze ca statele pot reglementa, printr-un sistem de licente, organizarea radiodifuziunii pe teritoriul lor, in special aspectele ei tehnice.

Curtea constata ca, daca statia de pe Pizzo Groppera se gasea ca atare sub jurisdictie italiana, retransmisia programelor sale de catre societatea cooperatista se afla sub jurisdictia elvetiana. Interdictia tinea direct de regimul elvetian al statiilor de radio locale.

1168. - Examinand apoi amestecul prin prisma paragrafului 2 al art. 10,Curtea cerceteaza daca el era prevazut prin lege. Petitionarii nu contestau trimiterea, de catre ordonanta din 1983, la regulile de drept international, dar ele nu le pareau destul de accesibile si precise pentru ca justitiabilul sa-si poata adapta comportamentul. In vederile Curtii, valoarea notiunilor de previzibilitate si de accesibilitate depind, intr-o mare masura, de continutul textului in cauza, de domeniul pe care il acopera, cat si de numarul si de calitatea destinatarilor sai. Dispozitiile in litigiu ale dreptului international al telecomunicatiilor prezentau un aspect foarte tehnic si complex si se adresau, in primul rand, unor specialisti care, datorita indicatiilor furnizate de Culegerea oficiala de legi federale, stiau cum sa si le procure. In afara de aceasta, nu s-ar putea spune ca regulile nationale sau internationale, despre care este vorba, erau lipsite de claritatea si precizia dorite.

In ce priveste scopul legitim, Curtea constata ca ingerinta urmarea doua teluri pe deplin compatibile cu Conventia; apararea ordinii internationale a telecomunicatiilor, precum si protectia drepturilor celorlalti.

Amestecul era necesar intr-o societate democratica? Curtea ia in considerare numeroase elemente. In primul rand, dupa intrarea in vigoare a ordonantei din 1983, cea mai mare parte a societatilor elvetiene de exploatare a retelelor de cabluri au incetat sa retransmita programul lui Groppera Radio AG. In plus, administratia elvetiana nu a bruiat niciodata undele provenind de la Pizzo Groppera. Apoi, interdictia viza o societate de drept elvetian ai carei abonati locuiau toti pe teritoriul Confederatiei si continuau sa capteze programele a numerosi alti emitatori. In sfarsit, si mai ales, procedeul ales nu constituia o forma de cenzura dirijata impotriva continutului sau orientarii unor programe, ci o masura luata contra unei statii pe care autoritatile statului reclamat puteau, in mod rezonabil, sa o considere ca o veritabila statie elvetiana, functionand de cealalta parte a frontierei pentru a scapa sistemului legal de telecomunicatii in vigoare in Confederatie. Pe scurt, autoritatile nationale nu au depasit marja de apreciere pe care le-o lasa Conventia.

246

1169. - Nu s-a stabilit nici o violare a art. 10 (16 voturi pentru, 3 impotriva), intrucat masurile in litigiu corespundeau paragrafului 1 in fine si exigentelor paragrafului 2.

1170. - Cei interesati prezentasera, in cererea lor initiala, o reclamatie in baza art. 13, dar nu au mentinut-o nici in procedura ulterioara in fata Comisiei si nici nu au reluat-o in fata Curtii. Aceasta considera inutil sa examineze problema din oficiu (unanimitate).

Castells c/ Spaniei (1992) 1151. In 1979, dl Miguel Castells, avocat si senator, ales din partea coalitiei basce Herri Batasuna, publica in saptamanalul Punto y Hora de Euskalherria un articol in care atrage atentia opiniei publice asupra asasinatelor si agresiunilor comise de grupuri armate contra unor cetateni basci. Dupa el, aceste grupari actioneaza complet nepedepsite si guvernul poarta raspunderea . Parchetul deschide urmarire penala impotriva lui. Dupa ridicarea imunitatii sale parlamentare de catre Senat, Tribunalul Suprem il inculpa pentru injurii aduse guvernului, la 7 iulie 1981, delict vizat de art. 161 din Codul penal. An mai 1982, el respinge ofertele de probe ale apararii, destinate sa stabileasca adevarul si notorietatea informatiilor continute in articol, pe motiv ca aceste exceptii nu sunt valabile pentru infractiunea in cauza.

La 31 octombrie 1983, Camera penala a Tribunalului Suprem il condamna pe dl. Castells la un an de inchisoare, completat cu o pedeapsa accesorie de suspendare a dreptului de a exercita o profesie sau o functie publica in cursul acestei perioade. Ea considera ca, in calitatea sa de senator, petitionarul trebuia sa se limiteze la mijloacele prevazute de catre regulamentul intern al Satului, pentru a exprima orice critica impotriva guvernului, ceea ce el nu a facut. Articolul sau este si o dovada a unei intentii defaimatoare .

La 10 aprilie 1985, Tribunalul Constitutional respinge un recursamparo facut de dl Castells la 22 noiembrie 1983. Cel interesat beneficiaza si de o suspendare a executarii pedepsei.

1152. - In cererea sa din 17 septembrie 1985, catre Comisie, dl Castells invoca art. 6, 7, 10 si 14 din Conventie.

1153. - In primul rand, Curtea isi reafirma competenta pentru a judeca exceptia preliminara a guvernului, respinsa de Comisie (unanimitate), in acest caz, aceea de neepuizare a cailor de recurs interne.

Conform guvernului, dl Castells nu a ridicat, intr-un mod specific, in fata Tribunalului Constitutional, reclamatia privind violarea dreptului la libertatea de exprimare.

Considerand, din contra, ca cel interesat a invocat in fata Tribunalului Constitutional, cel putin in esenta, reclamatiile sale in baza art. 10, Curtea respinge exceptia (unanimitate). Acesta a fost cazul in fata Tribunalului Suprem si apoi a Tribunalului Constitutional in primul rand, dl Castells revendica dreptul, in calitate de senator, de a contesta actiunea guvernului, drept, in mod clar, inerent libertatii de exprimare in cazul specific al alesilor. In afara de aceasta, prevalandu-se atat de dreptul sau la prezumtia de nevinovatie, cat si de acela de a folosi unele probe de natura sa stabileasca exactitatea spuselor sale, el formula o dorinta

247

legata, evident, de violarea pe care o sustinea a art. 10. In sfarsit, el cita art. 20 din Constitutie (dreptul la libertatea de exprimare) in rezumatul reclamatiilor si se referea, intr-un anumit numar de acte adresate Tribunalului Constitutional, la problema exceptiei de veritate, la dreptul sau de a primi si a comunica informatii adevarate.

1154. - In ceea ce priveste temeinicia reclamatiilor, sanctiunile de care se plange dl Castells apar ca un "amestec" in libertatea sa de exprimare. Aceasta ingerinta se baza pe art. 161 si 162 din Codul penal. In afara de aceasta, respingerea exceptiei de veritate de catre Tribunalul Suprem, avand in vedere redactarea dispozitiei aplicabile, era previzibila, in ciuda lipsei de precedente. In circumstantele existente in Spania in 1979, urmarirea impotriva petitionarului viza "apararea ordinii" si nu numai "protectia reputatiei celorlalti".

Erau acestea necesare? Libertatea de exprimare este deosebit de pretioasa pentru un ales al poporului, caci el ii reprezinta pe alegatorii sai, le semnaleaza preocuparile si le apara interesele. Dl Castells, exprimandu-se intr-un periodic, Curtea semnaleaza rolul eminent al presei intr-un stat de drept. Ea furnizeaza cetatenilor unul din instrumentele cele mai bune pentru a cunoaste si judeca ideile si atitudinile conducatorilor, da oamenilor politici ocazia de a reflecta si a comenta preocuparile opiniei publice si permite fiecaruia sa participe la jocul liber al dezbaterii politice. Libertatea discutiei politice nu are, conform Curtii, un caracter absolut. Totusi, limitele criticii admisibile sunt mai largi fata de guvern decat fata de un simplu particular, sau chiar deun om politic. Pozitia dominanta pe care el o ocupa ii impune sa dovedeasca retinere in folosirea caii penale. Autoritatile competente pot totusi sa ia masuri chiar de acest tip, pentru a raspunde intr-un mod adecvat, si nu excesiv, la atacuri fara baza si de rea credinta.

Dl Castells nu a putut invoca in disculparea sa, in cadrul urmaririlor pentru injurii aduse guvernului, exceptii de veritate si de buna-credinta. Cu toate ca el s-a oferit, in numeroase randuri, sa stabileasca exactitatea si notorietatea faptelor relatate in articol, Tribunalul Suprem a declarat neacceptabile probele astfel propuse, iar Tribunalul Constitutional a considerat ca era vorba de o chestiune de legalitate normala, care nu intra in competenta sa. Or, Curtea considera ca o incercare probatorie se putea face foarte bine pentru unele din afirmatiile din articol, tot asa cum petitionarul putea incerca sa dovedeasca buna sa credinta. Amestecul nu era deci necesar intr-o societate democratica. In rezumat, a existat o violare a art. 10 (unanimitate).

1155. - Dl Castells se pretindea, de asemenea, victima a unei discriminari, deoarece alte persoane, care se exprimasera intr-un mod analog, nu ar fi suferit nici un fel de pedeapsa penala. Problema neconstituind un element fundamental al cazului, Curtea nu crede ca trebuie transata separat (unanimitate).

1156. - Referitor la art. 50, ea aminteste ca nu are competenta pentru a da directive guvernelor, cum ar fi publicarea unui rezumat al hotararii sale in ziare sau eliminarea oricarei referiri la condamnare din registrul central al cazierului judiciar.

Ea respinge cererile de reparatii (unanimitate), intrucat existenta unui prejudiciu material nu se afla demonstrata, iar constatarea violarii care figureaza

248

in hotarare constituie in sine o satisfactie echitabila suficienta pentru nedreptatea morala (unanimitate).

Pentru cheltuielile de judecata si taxe, ea aloca petitionarului 1.000.000 de pesetas pentru procedurile din Spania si 2.000.000 de pesetas pentru cele de la Strasbourg (unanimitate).

Open Door şi Dublin Well Woman c/ Irlandei (1992) 1219. - Open Door Counselling Ltd si Dublin Well Woman Center Ltd sunt doua societati irlandeze, fara scop lucrativ, care se ocupa, printre altele, de sfatuirea femeilor insarcinate in Irlanda; ele le semnaleaza, daca acestea o doresc, posibilitatile de a avorta in clinicile din Marea Britanie.

S-au declansat urmariri impotriva celor doua societati de catre Attorney General la cererea Society for the Protection of Unborn Children (Societatea pentru Protectia Copiilor inca Nenuscuti). Pe 16 martie 1988, Curtea Suprema considera ca sfaturile care nu au caracter de directiva, date de societati, contribuie la distrugerea vietii pe cale de a se naste, in dispretul dreptului constitutional la viata al copiilor care se vor naste, garantat, in mod expres, de art. 40 & 3 alin. 3 din Constitutie. Ea da un ordin interzicand respectivelor societati, precum si functionarilor sau agentiilor de a ajuta femeile insarcinate, apartinand de jurisdictie (a Curtii) sa mearga in strainatate pentru a suporta avorturi, indicandu-le o clinica, luand masuri in vederea deplasarii lor sau indicandu-le numele unei sau unor clinici, dandu-le adresele si mijloacele de comunicare cu ele, sau in orice alt mod ".

1220. - Open Door sesizeaza Comisia la 19 august 1988; Dublin Well Woman face acelasi lucru la 22 septembrie 1988, la fel ca doua dintre consilierele sale experimentate (dna Bonnie Maher, americana, si Ann Downes, irlandeza) si doua irlandeze (dnele X si Maere Geraghty). Ele sustin ca ordinul incriminat se incadreaza intr-o atingere nejustificata a dreptului lor de a primi si transmite informatii si incalca art. 10 din Conventie. Open Door si dnele X.si Geraghty pretind, in afara de aceasta, ca restrictiile constituie un amestec, incompatibil cu art. 8, in dreptul lor la respect fata de viata lor privata; Open Door vede in aceasta, in plus, o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 8 si 10.

1221. - In fata Curtii, Dublin Well Woman si doi consilieri sustineau, pentru prima oara, o incalcare la art.8. Curtea reaminteste ca intinderea competentei este determinata prin decizia Comisiei care a retinut cererea. Reclamatia in baza art. 8 fiind noua si distincta, ea nu are competenta pentru a o examina.

1222. - Guvernul ridica trei exceptii preliminare. In primul rand, el pleda ca numai societatile petitionare puteau sa sepretinda "victime" ale unei violari a drepturilor garantate prin Conventie. Curtea considera, din contra, ca la fel este cazul si cu dnele Maher si Downes (unanimitate), intrucat ordinul Curtii Supreme le atinge direct, si cu dnele X si Geraghty (15 voturi pentru, 8 impotriva), caci ele figureaza printre femeile care pot procrea, riscand sa cada sub restrictie prin ordinul respectiv. In al doilea rand, guvernul sustinea ca trebuiau respinse cererile, in virtutea art. 26, pentru nerespectarea termenului de 6 luni. Curtea inlatura exceptia pentru intarziere (unanimitate). In sfarsit, guvernul pretindea ca nu au fost epuizate caile de recurs interne de catre Open Door pentru reclamatiile in baza art.8 si 14; de catre Open Door si

249

Dublin Well Woman, in masura in care ele cautau sa-si completeze plangerea cu elemente de proba si argumente, privind avortul si repercusiuni a hotararii Curtii Supreme asupra sanatatii femeilor, despre care ele nu au sesizat jurisdictiile irlandeze; de catre cele patru persoane fizice petitionare, intrucat ele nu ar fi incercat deloc sa epuizeze caile de recurs interne, oferite de dreptul irlandez. Curtea respinge acest argument (unanimitate): avand in vedere rationamentele Curtii Supreme, doleantele lui Open Door nu ar fi avut nici o sansa de reusita; Open Door si Dublin Well Woman nu formuleaza o reclamatie noua, ci se limiteaza la a dezvolta teza lor in sprijinul plangerilor deja examinate de catre tribunalele irlandeze; o actiune a patru persoane fizice petitionare nu ar fi avut nici o perspectiva de succes.

1223. - In temeiul art. 10, Curtea noteaza ca ordinul aduce atingere libertatii societatilor petitionare de a transmite informatii si ca exista, de asemenea, un amestec in dreptul consilierelor petitionare sa comunice informatii si in cel al dnelor X si Geraghty de a primi, in cazul in care ele ar fi gravide.

Era restrictia "prevazuta prin lege"? Avand in vedere nivelul ridicat de protectie asigurat copilului ce urmeaza sa se nasca, prin dreptul irlandez in general, precum si felul in care jurisdictiile concep rolul lor de garant al drepturilor constitutionale, societatile petitionare puteau sa prevada, intr-o masura rezonabila, inconjurandu-se de consilieri luminati, ca ele se expuneau la urmariri. Avizele juridice efectiv date lui Dublin Well Woman, in baza art. 40 & 3 alin. 3 din Constitutie o confirma; dupa ele, aceste activitati de sfatuire puteau fi interzise. Restrictia era deci "prevazuta de lege".

Urmarea ea teluri legitime? Protectia garantata prin dreptul irlandez dreptului la viata al copiilor care urmeaza sa se nasca se bazeaza pe profunde valori morale privind natura vietii; ele s-au manifestat in atitudinea majoritatii poporului irlandez, care, la referendumul din 1983, a votat contra avortului. Restrictia urmarea deci telul legitim de a proteja morala, din care apararea in Irlanda a dreptului la viata al copilului care urmeaza sa se nasca, constituie un aspect. Curtea socoteste inutil, dat fiind aceasta concluzie, de a cerceta daca pronumele "altora", asa cum il foloseste art. 10 & 2, include si copilul care urmeaza sa se nasca.

Restrictia era "necesara intr-o societate democratica"? Curtea pune in evidenta ca ea nu este chemata sa determine daca in Conventie se garanteaza un drept la avort sau daca dreptul la viata, recunoscut de art. 2, este la fel de valabil si pentru fetus. Petitionarele nu pretind ca in Conventie se consacra dreptul la avort ca atare; ele se limiteaza la a se plange de ordin in masura in care le restrange libertatea de a comunica sau de a primi informatii asupra intreruperii de sarcina in strainatate.

Statul nu poseda, in domeniul protectiei moralei, o putere discretionara absoluta si fara de control. Desigur, autoritatile nationale dispun, in acest domeniu, de o larga marja de apreciere, in special intr-o sfera cum este aceea care atinge probleme de credinta asupra naturii vietii umane. Nu este insa vorba de o putere fara limita si Curtea trebuie sa verifice daca o restrictie cadreaza cu Conventia. Cat priveste aplicarea criteriului de "proportionalitate", daca autoritatile nationale au in principiu facultatea de a alege masurile pe care le socotesc necesare pentru a respecta preeminenta dreptului sau pentru a da efect unor drepturi constitutionale, ele trebuie sa le foloseasca intr-un mod care sa le 250

impace cu obligatiile lor in numele Conventiei si sub rezerva controlului organelor acesteia.

Cat priveste necesitatea unor restrictii, Curtea reaminteste ca libertatea de expresie este valabila si pentru "informatiile" sau "ideile" care lovesc socheaza sau nelinistesc statele sau o anumita parte a populatiei. In afara de aceasta, cand limitarile urmaresc unele informatii privind activitati pe care, in ciuda implicatiilor lor morale, autoritatile le-au tolerat si continua sa le tolereze, organele Conventiei trebuie sa controleze indeaproape compatibilitea lor cu principiile unei societati democratice.

Ceea ce frapeaza Curtea, in primul rand este caracterul absolut al deciziei Curtii Supreme: ea interzice in mod "definitiv" de a se comunica unor femei gravide informatii asupra posibilitatii de avort provocat in strainatate fara a tine cont de varsta si starea de sanatate a celor interesate si nici de motivele pentru care ele solicita sfaturi asupra intreruperii de sarcina. Deja in aceasta privinta, amestecul se dovedeste a fi prea mare si disproportionat. Alti factori vin sa confirme acest lucru. In primul rand, societatile respective dadeau femeilor insarcinate sfaturi in cadrul carora consilierele nu preconizau si nici nu incurajau avortul, ci se limitau a explica solutiile posibile. Femeile in cauza urmau sa hotarasca ce curs vor da informatiilor primite. In al doilea rand, in Irlanda se pot obtine informatii asupra posibilitatilor de avort in strainatate de la alte surse, spre exemplu din reviste, din anuare telefonice sau de la persoane care au contacte in Marea Britanie. Pornind de la aceasta, informatiile pe care ordinul cauta sa le interzica figurau deja in alte parti, si inca in modalitati necontrolate de un personal calificat si care protejau mai putin bine sanatatea femeilor. In sfarsit, elementele culese si nediscutate de guvern dau de gandit ca ordinul a creat un risc pentru sanatatea acestor femei: din acel moment, ele incercau sa obtina o intrerupere a sarcinii intr-un stadiu mai avansat, in lipsa unor sfaturi potrivite si nu mai recurg la ingrijirile medicale postoperatorii obisnuite. Pe de alta parte, ordinul a putut duce la consecinte si mai nefaste pentru femeile care nu sunt suficient de bogate sau nu au nivelul de educatie necesar pentru a ajunge la alte mijloace de informatie.

Invocand art. 17 si 60 ale Conventiei, guvernul pleda ca art. 10 nu trebuia sa fie interpretat intr-o maniera care sa limiteze sau sa distruga dreptul la viata al copiilor care se vor naste, carora dreptul irlandez le acorda o protectie speciala, si nici sa i se aduca o atingere. Fara a pune in cauza acest regim de protectie in temeiul Conventiei, Curtea aminteste ca ordonanta in litigiu nu interzice femeilor irlandeze sa-si intrerupa sarcina in strainatate si ca informatiile de care aceasta cauta sa le lipseasca se pot obtine din alte surse. Deci, nu este vorba de interpretarea art. 10, ci de modul de aplicare al dreptului intern in vigoare, care face posibil sa se mentina, la nivelul sau actual, numarul de avorturi pe care le suporta irlandezele in afara tarii.

Rezumand, interdictia impusa petitionarelor este disproportionata fata de obiectivele urmarite. Astfel, a existat o violare a art. 10 (15 voturi pentru, 8 impotriva).

1224. - Avand in vedere aceasta constatare, Curtea considera ca nu este cazul sa examineze nici o doleanta formulata de Dublin Well Woman, Open Door, dna X si dna Geraghty in temeiul art. 8 si 14 (unanimitate).

251

1225. - In numele art. 50, Curtea acorda lui Dublin Well Woman 25.000 Ł IR pentru lipsa de beneficiu din cauza ordinului (17 voturi pentru, 6 impotriva).

Ea accepta in totalitate cererea lui Open Door si in parte pe cea a luiDublin Well Woman, pentru cheltuieli de judecata si taxe, prezentate in procedura interna si in cea de la Strasbourg. Prima primeste 68.985,75 Ł IR si a doua 100.000 Ł IR, mai putin suma luata cu titlu de asistenta judiciara (unanimitate).

Informationsverein Lentia ş.a. c/ Austriei (1993) 1178. - Informationsverein Lentia este o asociatie de coproprietari si locuitori dintr-o zona cu 458 apartamente si 30 de magazine, situata la Linz. La 9 iunie 1978, ea cere directiei regionale de posta si telecomunicatii din Linz o licenta in vederea crearii si exploatarii unei retele inchise de televiziune prin cablu ale carei programe trebuiau sa se limiteze la chestiuni privind drepturile comune ale membrilor sai. La 23 noiemibrie 1979, directia generala de posta si telecomunicatii a Ministerului Federal de Transporturi respinge, in final, aceasta cerere, din lipsa de baza legala, care sa-i permita aceasta. Curtea Constitutionala respinge la 16 decembrie 1983 un recurs constitutional impotriva acestei decizii: legea organisa asupra radiodifuziunii a introdus un regim de autorizari in sensul art. 10 & 1, ultima fraza din Conventie; destinat sa garanteze obiectivitatea si pluralismul, ar fi ineficient daca oricine ar putea sa obtina astfel un avantaj; in aceasta situatie, dreptul este rezervat Oficiului Austriac de Radiodifuziune (ORF), neintervenind nici o lege de aplicare care sa se adauge celei in vigoare. Curtea Constitutionala trimite cauza la Curtea Administrativa care, la randul ei, o respinge la 10 septembrie 1986, printr-o hotarare care, in esenta, isi insuseste motivatiile Curtii Constitutionale.

1179. - Din 1987 pana in 1989, dl Jorg Haider concepe proiectul in vederea crearii, impreuna cu alte persoane, a unei statii de radio private in Carintia. Ulterior, il abandoneaza, deoarece un studiu i-a aratat ca dreptul aplicabil si interpretarea sa de catre Curtea Constitutionala impiedica eliberarea licentei necesare.

1180. - Asociatia austriaca, membra a Federatiei Europene de Radio Liber, Arbeitsgemeinschaft Offenes Radio (AGORA) se ambitioneaza sa instaleze in Carintia meridionala o antena pentru a difuza un program necomercial de radio in germana si slovena. Ea solicita in 1988 o concesionare, pe care directia regionala de posta si telecomunicatii din Klagenfurt si apoi directia generala din Viena o resping la 19 decembrie 1989 si, respectiv, la 9 august 1990. Curtea Constitutionala confirma decizia la 30 septembrie 1991.

1181. - Actionar al unei societati italiene, care administreaza o statie radio comerciala ce emite catre Austria, dl Wilhelm Weber doreste sa exercite aceeasi activitate in aceasta tara. Avand in vedere legislatia in vigoare, el renunta insa la orice demers pe langa autoritati.

1182. - Statia de radio Melody Gmbh este o societate cu raspundere limitata de drept austriac. La 8 noiembrie 1988, ea invita directia regionala de posta si telecomunicatii din Linz sa-i atribuie o frecventa destinata unui radio local, pe care ea doresste sa-l lanseze la Salzburg. La 28 aprilie 1989, ea primeste un refuz, confirmat la 12 iulie 1989, de directia generala, iar la 18 iunie 1990 de Curtea Constitutionala.

252

1183. - Cei cinci petitionari sesiseaza Comisia la 16 aprilie 1987, 15 mai 1989, 27 septembrie 1989, 18 septembrie 1989 si 20 august 1990. Ei se plang ca nu pot crea si exploata fiecare o statie de radio sau, in cazul Informationsverein Lentia, de televizione, si invoca art. 10 din Conventie. Primul si al treilea petitionar vad in aceasta si o discriminare contrara art. 14 combinat cu art. 10. Al cincilea denunta, in plus, o incalcare a art. 6 & 1, deoarece nu a putut deferi litigiul unui "tribunal ". 1184. - Curtea subliniaza, mai intai, ca imposibilitatea obtinerii unei licente de exploatare, din cauza monopolului ORF, se incadreaza intr-un "amestec" in exercitarea de catre cei interesati a libertatii lor de a comunica informatii sau idei. Singura problema care se pune este justificarea sa.

Ea aminteste ca obiectul si telul celei de a treia fraze a art. 10 & 1, ca si domeniul sau de aplicare, trebuie avute in vedere in contextul articolului luat in ansamblul sau si indeosebi in lumina paragrafului 2, sub imperiul caruia masurile de autorizare raman subordonate. In consecinta, ea examineaza compatibilitatea regimului incriminat cu fiecare din cele doua dispozitii.

1185. - A treia fraza a paragrafului 1 tinde sa precizeze ca statele pot reglementa, printr-un sistem de licente, organizarea radiodifuziunii pe teritoriul lor, in special aspectele sale tehnice. Oricat de importante ar fi acestea din urma alte consideratii pot si ele sa conditioneze acordarea sau refuzul unei autorizatii, printre care cele care privesc natura si obiectivele unei viitoare statii, posibilitatile sale de insertie la nivel national, regional sau local, drepturile si nevoile unui public dat, precum si obligatiile care apar din instrumentele juridice internationale. Pot aparea ingerinte ale caror tel, legitim fata de a treia fraza a paragrafului 1, sa nu coincida totusi cu unul din scopurile pe care le urmarete paragrafului 2. Conformitatea lor cu Conventia trebuie, cu toate acestea, sa fie apreciata in lumina altor cerinte ale acestuia. Regimul de monopol aplicat in Austria poate contribui la calitatea si echilibrul unor programe, prin controlul acordat autoritatilor asupra mass-media. El cadreaza in acest caz cu a treia fraza din paragraful 1 .

1186. - Stau la fel lucrurile cu paragraful 2? Ingerintele in litigiu erau, si nici una din parti nu o contesta, "prevazute de lege". Cat priveste telul lor, Curtea le-a recunoscut deja legitimitatea. In schimb, "necesitatea lor intr-o societate democratica" punea o problema. Inainte de toate, guvernul sublinia dimensiunea politica a activitatiimediilor audiovizuale, ilustrata in Austria prin obiectivele art. 1 & 2 al legii organice asupra radiodifuziunii: asigurarea obiectivitatii si impartialitatii informatiei, respectarea pluralismului, echilibrul programelor precum si independenta unor persoane si organe responsabile pentru emisiuni. Numai regimul in vigoare, bazat pe monopolul ORF, ar permite autoritatilor sa vegheze la respectarea acestui text.

Curtea aminteste ca ea a insistat frecvent asupra rolului fundamental al libertatii de exprimare intr-o societate democratica, in special cand, prin intermediul presei scrise, ea serveste comunicarii de informatii si idei de interes general, la care publicul poate, de altfel, sa aiba pretentia. O asemenea actiune nu ar putea reusi daca nu se bazeaza pe pluralism, al carui ultim garant este statul. Remarca este valabila, in mod special, pentru mediile audiovizuale, caci programele lor se difuzeaza, deseori, la o scara foarte mare. Din toate mijloacele menite sa asigure respectarea acestor valori, monopolul public impune restrictiile cele mai puternice libertatii de exprimare, chiar imposibilitatea totala de a se

253

exercita altfel decat pe calea ocolita a unei statii nationale si daca este cazul, intr-un mod foarte restrans, printr-o statie de cablu locala. Avand in vedere radicalitatea lor, ele nu s-ar justifica decat in caz de necesitate imperioasa. Gratie progreselor tehnice din ultimele decenii, restrictiile respective nu se mai pot baza astazi pe consideratii legate de numarul de frecvente si de canale disponibile. Apoi, ele au pierdut, in speta, mult din ratiunea lor de a fi, o data cu inmultirea emisiunilor straine destinate publicului austriac si cu decizia Curtii Administrative de a recunoaste legalitatea retransmiterii lor prin cablu. In sfarsit si mai ales, nu s-ar putea sustine absenta unor solutii echivalente mai putin constrangatoare: cu titlu de exemplu, este suficient sa citam practica anumitor tari, constand fie in a insoti licentele de caiete de sarcini cu continutul modular, fie prevazand forme de participare privata la activitatea institutiei nationale.

Guvernul avansa, de asemenea, un argument economic: piata austriaca nu ar fi atat de mare incat sa suporte un numar mare de statii private, suficiente pentru a evita concentrarile si constituirea de "monopoluri private".

Conform Curtii, acest rationament este dezmintit de experienta a numeroase state europene, de dimensiuni comparabile cu cele ale Austriei, unde coexistenta de statii publice si private, organizata conform unor modalitati variabile si insotita de masuri care tin in sah pozitiile monopoliste private, fac inutile temerile exprimate.

Pe scurt, Curtea considera amestecurile in litigiu ca disproportionate comparativ cu telul urmarit isi, pornind de la aceasta, nenecesare intr-o societate democratica. Art. 10 a fost deci violat (unanimitate).

1187. - Aceasta concluzie face inutila cercetarea daca a existat, pe deasupra, o nerecunoastere a art. 14, combinat cu art. 10 (unanimitate).

1188. - Pentru daune materiale, Informationsverein Lentia cerea 900.000 ATS si Radio Melody 5444.714,66; ei porneau de la ideea ca ar fi obtinut licentele solicitate, daca legislatia austriaca ar fi respectat art. 10. Or, o asemenea ipoteza apartine speculatiei, avand in vedere puterea de apreciere lasata, in aceasta materie, autoritatilor. Deci, nici o indemnizatie nu este datorata la acest capitol (unanimitate).

Cu titlu de cheltuieli de judecata si taxe, cei interesati cereau, respectiv, 136.023,54 ATS (Informationsverein Lentia), 513.871,20 ATS (dl Haider), 390.115,20 ATS (AGORA),519.871,20 ATS (dl Weber) si 605.012,40 ATS (Radio Melody). Statuand in spiritul echitatii, Curtea aloca 165.000 ATS fiecaruia dintre petitionarii Informationsverein Lentia, AGORA si Radio Melody pentru procedurile urmate in Austria si apoi la Strasbourg. Cat priveste pe dnii Haider si Weber, care nu au aparut decat in fata organelor Conventiei, ei au dreptul la 100.000 ATS fiecare (unanimitate).

Jersild c/ Danemarcei (1994) 1190. - De nationalitate daneza, dl Jens Olaf Jersild este jurnalist si locuieste la Copenhaga. El este functionar la Danmarks Radio (Societate daneza de difuziune), unde lucreaza la magazinul duminical de actualitati televizate. La 31 mai 1985, ziarul Information publica un articol relatand despre atitudinile rasiste ale unui grup de tineri numiti "bluzoanele verzi" la Osterbro -(Copenhaga). La citirea acestui articol, redactorii magazinului duminical de actualitati hotarasc 254

sa faca un reportaj despre bluzoanele verzi. Petitionarul ia ulterior contact cu reprezentanti ai acestora, invitand trei dintre ei sa participe la o discutie televizata. In cursul acesteia, care este condusa de cel interesat, cei trei "bluzoane verzi" se exprima intr-o maniera injurioasa si dispretuitoare la adresa unor imigranti si grupuri etnice stabilite in Danemarca. Discutia dureaza intre 5 si 6 ore, ceea ce da o inregistrare pe banda de doua pana la trei ore si jumatate. Petitionarul pune atunci discutia in lucru si procedeaza la taieri pentru a o reduce la un film de cateva minute, continand observatii crude. La 21 iulie 1985, acest film este difuzat de Danmarks Radio. Sunt declansate cercetari, in virtutea art.266 b) din Codul penal, impotriva celor trei tineri pentu expresiile lor rasiste si, in virtutea art. 266 b) combinat cu art. 23, impotriva petitionarului si a sefului de serviciu al actualitatilor de la Danmarks Radio pentru complicitate la difuzarea lor. La 24 aprilie 1987, Tribunalul din Copenhaga ii gaseste vinovati si-i aplica dlui Jersild o amenda de 1.000 coroane daneze. El si seful de serviciu ataca aceasta decizie, care este totusi confirmata de Curtea de Apel din Danemarca orientala si apoi de Curtea Suprema.

1191. - In cererea sa din 25 iulie 1989, cdtre Comisie, dl Jersild afirma ca prin condamnarea sa, nu i se recunoaste dreptul la libertatea de exprimare garantata prin art. 10 din Conventie.

1192. - Singurul punct in litigiu era acela de a sti daca era "necesara intr-o societate democratica" condamnarea dlui Jersild.

Curtea isi da pe deplin seama ca este important, in cea mai mare masura, sa se lupte impotriva discriminarii rasiale sub toate formele si manifestarile ei. Obiectul si telul Conventiei internationale din 1965 asupra eliminarii oricarei forme de discriminare rasiala capata deci o mare greutate in examinarea acestei cauze. Curtea tine cu toate acestea, la interpretarea pe care ea o da art. 10 al Conventiei europene in speta, ca fiind compatibila si cu obligatiile Danemarcei fata de Conventia Natiunilor Unite.

Prezentul caz cuprinde in el un element de mare valoare: cel interesat nu a proferat el insusi declaratiile contestabile, ci a ajutat la difuzarea lor in calitatea sa de ziarist de televiziune. Fiind vorba de "datoriile si responsabilitatile" unui ziarist, impactul potential al mijlocului in cauza capata importanta si se poate spune ca mediile audiovizuale au deseori efecte mult mai imediate si puternice, decat presa scrisa. Prin imagini, primii pot transmite mesaje pe care scrisul nu este capabil sa le redea. In acelasi timp, o relatare obiectiva si echilibrata o poate lua pe cai foarte diferite, in functie, printre altele, de mijlocul de comunicare de care este vorba. Nu este de datoria Curtii, si nici a jurisdictiilor nationale, sa se substituie presei, pentru a spune ce tehnica de dare de seama jurnalistica trebuie adoptata.

Jurisdictiile daneze au insistat puternic asupra circumstantei ca dl Jersild a luat el insusi initiativa de a face emisiunea despre bluzoanele verzi, ca el stia dinainte ca acestia riscau sa profereze expresii rasiste in cursul discutiei si a incurajat un asemenea discurs. El decupase emisiunea in asa fel incat sa pastreze afirmatiile agresive. Fara interventia sa, aceste declaratii nu ar fi fost difuzate catre un cerc larg de oameni si nu ar fi cazut deci sub incidenta legii penale. Curtea are convingerea ca era vorba de motive pertinente in sensul paragrafului 2 al art.10.

255

Pe de alta parte, luat in ansamblu, reportajul nu putea, in mod obiectiv, sa para ca avea ca scop final propagarea de idei si opinii rasiste. Curtea nu observa nici un motiv sa puna la indoiala aprecierea ca echipa magazinului duminical de actualitati a dat calitatea de actualitate sau de informatie reportajului atacat, proiectat in cadrul unei emisiuni serioase si destinate unui public bine informat. Desigur, reportajul nici nu a amintit explicit ca incitarea la ura rasiala si ideea unei rase superioare sunt imorale, periculoase si ilegale. Totusi, avand in vedere anumite elemente contradictorii aduse in reportaj si faptul ca expunerea lor se vede, prin forta lucrurilor, limitata intr-un scurt reportaj difuzat in cursul unei emisiuni mai lungi, precum si libertatea de apreciere a ziaristului in ce priveste forma, absenta unui asemenea avertisment nu este pertinenta.

Reportajele de actualitate axate pe discutii, prelucrate sau nu, reprezinta unul din mijloacele cele mai importante, fara de care presa nu ar putea juca rolul sau indispensabil de "caine de paza" public. A sanctiona un ziarist pentru ca a ajutat la difuzarea unor declaratii venind de la un tert, intr-o discutie, ar impiedica grav contributia presei la discutarea problemelor de interes general si nu s-ar putea concepe fara motive deosebit de serioase. Suma mica a amenzii nu este de luat in considerare. Fara nici o indoiala ca remarcile, care au dus la condamnarea bluzoanelor verzi, erau mai mult decat insultatoare pentru membrii grupurilor vizate si nu beneficiau de protectia art. 10. Totusi, chiar avand in vedere felul in care dl Jersild a pregatit subiectul bluzoanelor verzi, nu s-a demonstrat ca reportajul, luat ca un intreg, a fost de natura sa justifice a-l declara si pe cel interesat vinovat de o infractiune la Codul penal si a-l sanctiona. Deciziile judiciare pertinente nu arata ca au tinut seama de faptul ca emisiunea nu urmarea un obiectiv rasist. Motivele avansate, in sprijinul condamnarii dlui Jersild, nu sunt suficiente pentru a convinge ca amestecul In exercitarea dreptului celui interesat la libertatea de exprimare era "necesar", in special, mijloacele folosite erau disproportionate fata de telul urmarit, protejarea "drepturilor si libertatilor celorlalti". In consecinta, respectiva condamnare a incalcat art. 10 (12 voturi pentru,7 impotriva).

1193. - In baza art. 50, Curtea decide ca insasi constatarea unei violari ofera in sine o satisfactie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral. Ea acorda rambursarea amenzii aplicate petitionarului si accepta in intregime cererea sa pentru cheltuieli de judecata si taxe (17 voturi pentru,2 impotriva).

Vogt c/ Germaniei (1995) 1210. - La 1 februarie 1979, dna Dorothea Vogt, profesoara de limbagermana si franceza intr-un liceu public din Jever (Saxonia Inferioara), este numita functionar titular. Un raport de notificare redactat in luna martie 1981, califica drept complet satisfacatoare aptitudinile sale, precum si activitatea prestata. Dna Vogt se declara membru al Partidului comunist german (DKP), din 1972.

In urma unei instructii preliminare, guvernul districtului Weser-Ems angajeaza, la 13 iulie 1992, o procedura disciplinara impotriva dnei Vogt,cu motivatia ca si-ar fi incalcat obligatia de loialitate fata de Constitutie ("loialitatea politica"), exercitand odata cu toamna anului 1980 diverse ; activitati politice in favoarea DKP. Trei acte de acuzare, intocmite la 15 iulie 1995, 5 februarie si 2 decembrie 1986, enumera activitatile politice publice ale dnei Vogt in favoarea DKP, considerate incompatibile cu calitatea sa de functionar. La 12 august 1986, guvernul districtului Weser-Ems o suspenda din functie cu titlu

256

provizoriu; incepand cu luna octombrie 1986, ea nu mai incaseaza decat 60% din retributie. La 15 octombrie 1987, Camera disciplinara a Tribunalului administrativ din Oldenhourg considera ca petitionara si-a incalcat obligatia de loialitate politica angajandu-se activ in cadrul unui partid animat de obiective anticonstitutionale si ordona revocarea sa cu titlu de sanctiune disciplinara. La 18 martie 1988, dna Vogt intenteaza apel in fata Curtii disciplinaredin Saxonia Inferioara, care respinge apelul si printr-o hotarare, datand din 31 octombrie 1989, confirma in totalitate decizia tribunalului administrativ. La 22 decembrie 1989, partea interesata sesizeaza Curtea Constitutionala Federala; intr-un complet de 3 judecatori, aceasta decide, la 7 august 1990, inadmisibilitatea recursului, considerandu-l lipsit de suficiente sanse de succes. Incepand cu 1 februarie 1991, dna Vogt isi reia functiile de profesoarain cadrul serviciului educational din Saxonia Inferioara; anterior, guvernul land-ului a abrogat decretul asupra angajarii extremistilor in functii publice in Saxonia Inferioara.

1211. - In plangerea sa din 13 februarie 1991, adresata Comisiei, dna Vogt invoca atingerea adusa dreptului sau la libertatea de expresie si de asociere; ea aminteste articolele 10 si 11 ale Conventiei, precum si articolul 14 coroborat cu articolul 10.

1212. - Curtea aminteste ca, in mod general, garantiile Conventiei vizeaza functionarii. Se cuvine sa se distinga intre prezenta speta - petitionara fiind numita functionar titular-si cazurile Glasenapp si Kosiek, in cadrul carora accesul la functia publica se situa in centrul problemei supusa spre dezbatere Curtii. Revocarea partii interesate cu titlu de sanctiune disciplinara cu acuzatia de a-si fi incalcat obligatia de loialitate politica este analizata drept o imixtiune in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea constitutionala si Curtea administrativa federala au definit in mod clar notiunea de obligatie de loialitate politica impusa tuturor functionarilor printr-o serie de dispozitii legislative pertinente la nivelul federatiei si al land-urilor, inclusiv articolul 61, paragraful 2 al legii asupra functiei publice din Saxonia Inferioara. Prin urmare, ingerinta era prevazuta de lege.

Un anumit numar de state contractante ii supun pe membrii functiei publice la o obligatie de rezerva; in Germania, obligatia de loialitate politica imbraca o importanta deosebita datorita experientei Republicii Weimar, care a generat vointa instaurarii unei "democratii apte de a se apara", odata cu 1949. Revocarea partii interesate urmarea, deci, un scop legitim, conform articolului 10, paragraful 2.

Oare era ea necesara intr-o societate democratica? Curtea porneste de la ipoteza ca un stat democratic este indreptatit sa solicite din partea functionarilor sai o loialitate fata de Constitutie. In acest sens, ea pne cont de experienta Germanici sub Republica Weimar, precum si de situatia sa in contextul politic specific epocii in care s-au desfasurat faptele. Rezulta ca obligatia are un caracter absolut evident: nici un alt stat membru al Consiliului Europei nu pare sa fi impus o obligatie de loialitate de o asemenea rigoare, si chiar in Germania, ea nu a fost interpretata si aplicata, intr-un mod similar, in toate land-urile.

257

Exista mai multe motive pentru a considera revocarea unei profesoare drept o sanctiune extrem de severa: efectul asupra reputatiei persoanei implicate, pierderea mijloacelor de subzistenta si cvasi-imposibilitatea gasirii unui post asemanator in Germania. De altfel, singurul risc inerent postului ocupat de dna Vogt consta in indoctrinarea elevilor acesteia. Or, asupra acestui punct nu i-a fost adresata nici o critica; din contra, activitatea sa in cadrul scolii a fost apreciata in unanimitate; de altfel, durata procedurii disciplinare demonstreaza ca autoritatile nu considerau imperioasa necesitatea sustragerii elevilor de sub influenta partii interesate. In plus, aceasta nu a manifestat nicicand in afara scolii, o atitudine anticonstitutionala si nici nu s-a exprimat contrar Constitutiei. in sfarsit absenta, interdictiei vizand DKP are drept consecinta faptul ca activitatile desfasurate de partea interesata in cadrul acestui partid aveau un caracter perfect legal.

In concluzie, revocarea dnei Vogt era disproportionata in raport cuobiectivul legitim urmarit. A existat, deci, o violare a articolului 10(10 voturi pentru, 9 impotriva).

1213. - Abordand cazul in temeiul articolului 11, Curtea aminteste ca protejarea opiniilor personale constituie unul dintre obiectivele libertatii de reuniune si de asociere. Revocarea petitionarei cu titlu de sanctiune disciplinara in urma refuzului sau de a se desolidariza de DKP este analizata drept o mixtiune in exercitarea dreptului la libertatea de asociere.

Ramanea, deci, sa se constate daca revocarea amintita satisfacea conditiile paragrafului 2, identice in substanta cu cele ale paragrafului 2 din articolul 10. Doar cea de-a doua fraza a paragrafului 2 din articolul 11 prevede o serie de exceptii.

In acest sens, Curtea estimeaza ca notiunea de "administratie de stat" in perspectiva articolului 11, paragraful 2, implica o interpretare limitata, tinandu-se cont de postul ocupat de functionar. Chiar daca profesorii fac parte din aceasta categorie - o problema pe care Curtea considera ca nu trebuie sa o solutioneze in actuala speta-, revocarea dnei Vogt era disproportionata in ; raport eu obiectivul legitim urmarit. Prin urmare, a existat o violare a articolului 11 (10 voturi pentru, 9 impotriva).

1214. - Intrucat petitionara nu a ridicat problema incalcarii articolului 14 coroborat cu articolul 10, Curtea nu examineaza cauza din oficiu (unanimitate).

1215. - Considerand ca nu sunt intrunite conditiile pentru examinarea lui din perspectiva articolului 50, Curtea il suspenda (17 voturi pentru, 2 impotriva).

1216. - In cursul unei sedinte tinute la Strasbourg, in prezenta grefierul, petitionara si guvernul s-au pus de acord asupra unei reglementari amiabile, conform careia cel din urma se angajeaza sa verse dnei Vogt, cu titlu de despagubire, suma de 222639,55 DM. Textul scris si semnat al acestui acord a fost comunicat ulterior grefierului prin unul din avocatii petitionarei.

1217. - Tinand cont de termenii adoptati precum si de absenta unor comentarii ale delegatului Comisiei, Curtea constata ca acordul imbraca uncaracter echitabil (articolul 54, paragraful 4 al regulamentului A). Deci, Curtea ia act si cazul este scos de pe rol (unanimitate).

258

ARTICOLUL 14 CEDO

CONSILIUL EUROPEICURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA a III - a

CAUZA STOICA împotriva ROMÂNIEI

(Cerere nr. 42722/02)

HOTĂRÂRESTRASBOURG4 martie 2008

Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condiţiile art. 44 alin. 2 din Convenţie. Poate face obiectul reviziei editoriale

În cauza Stoica împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia trei), în calitate de Complet

format din:Josep Casadevall, Preşedinte,Corneliu Bîrsan,Boštjan M. Zupančič,Alvina Gyulumyan,Egbert Myjer,Ineta Ziemele,Luis López Guerra, judecători,

şi Santiago Quesada, Grefier Secţie,Deliberând în Camera de Consiliu la data de 12 februarie 2008,Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data menţionată mai sus:

259

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află plângerea (no. 42722/02) împotriva României înaintată Curţii în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului („Convenţia”) de către un cetăţean român de etnie romă, dl. Constantin Decebal Stoica („reclamantul”), la data de 19 noiembrie 2002.2. Reclamantul a fost reprezentat de către părinţii săi, dna. Floarea Stoica şi dl. Marin Dumitru Stoica, Centrul European pentru Drepturile Romilor („ERRC”) din Budapesta, Ungaria şi Centrul Romani pentru Intervenţie Socială şi Studii („Romani CRISS”) din Bucureşti. Guvernul României („Guvernul”) a fost reprezentat prin agentul său, dl. R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul se plânge, în particular, în temeiul art. 3, ca a fost supus la rele tratamente de către ofiţerii de poliţie şi că investigaţiile derulate asupra incidentului nu au fost efective. De asemenea susţine că evenimentele invocate precum şi ancheta defectuoasa au fost motivate de prejudecăţi rasiale, fiind încălcat art. 14 din Convenţie raportat la art. 3. În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie reclamă de asemenea ca nu a avut acces la o instanţă spre a obţine un remediu pentru relele tratamentele aplicate de către ofiţerii de poliţie. În final, reclamantul susţine că nu a avut la dispoziţie niciun remediu efectiv pentru a contesta decizia procurorilor în cauză.4. La data de 8 noiembrie 2005, Curtea a decis notificarea Guvernului cu privire la această cerere. În temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, s-a decis examinarea pe fondul cauzei precum şi a admisibilităţii cererii.

ÎN FAPT:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. . Reclamantul s-a născut la Suceava şi locuieşte în Gulia, un sat cu un procent de 80% populaţie de etnie romă, din comuna Dolhasca, judeţul Suceava.

A. Relele tratamente aplicate reclamantului

6. La data de 3 aprilie 2001 primarul adjunct, patru ofiţeri de poliţie de la postul de Poliţie Dolhasca şi şeful lor, şase gardieni publici din Dolhasca şi un şofer, au plecat în 3 maşini spre a pune în executare o decizie locală împotriva proprietarilor ale căror animale păşteau pe islazul comunal. Trei dintre gardienii publici purtau uniforme negre cu cagulă şi erau înarmaţi cu bastoane. In jurul orei 8 p.m., pe drumul de întoarcere către postul de poliţie Dolhasca, s-au oprit la barul lui C.C. din Gulia spre a verifica documentele proprietarului. Un conflict intre autorităţi şi 20-30 de cetăţeni de etnie romă a luat naştere în faţa barului. Declaraţiile părţilor diferă în ce priveşte desfăşurarea evenimentelor.

1. Versiunea reclamantului privind faptele

7. F.L., un locuitor de origine romă, tocmai părăsea barul când a intrat poliţia. Sergentul D.T. l-a întrebat dacă este „ţigan sau român”. Când F.L. a răspuns că este ţigan, primarul a cerut ofiţerilor de poliţie şi gardienilor publici să-i dea

260

acestuia şi celorlalţi cetăţeni romi „o lecţie”. Poliţia şi gardienii publici au început să-i bată pe F.L. şi pe ceilalţi cetăţeni romi care se aflau în vecinătatea barului.

8. Reclamantul, care tocmai cumpărase ceva de la un magazin din vecinătate a fugit împreună cu ceilalţi copii insă a fost prins de D.T. care a început să-l bata, lovindu-l în partea din spate a capului şi l-a împins într-un canal. Reclamantul i-a spus lui D.T. ca tocmai a fost supus unei intervenţii chirurgicale la cap şi că bătaia i-ar putea pune viaţa în pericol. D.T. a continuat să-l lovească până când reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Mai multe persoane, printre care şi colegii de clasă ai reclamantului au fost martori oculari la incident. Primarul adjunct şi ofiţerii de poliţie au fost auziţi făcând remarci rasiste.

9. Oficialii au părăsit zona lăsându-l pe reclamant inconştient la pământ. A.S., V.D. şi I.C., martori la incident, l-au transportat acasă la părinţii săi

2. Versiunea Guvernului privind faptele

10. Primarul adjunct a intrat în barul lui C.C. cu un ofiţer de poliţie şi s-a plâns de condiţiile insalubre din local şi că C.C. permite oamenilor să bea excesiv11. C.C. le-a cerut clienţilor să părăsească barul. Pe parcursul discuţiei cu autorităţile, C.C. şi soţia sa i-au incitat pe clienţii care erau adunaţi în faţa barului, să se opună autorităţilor. Clienţii au devenit agresivi. Ofiţerii de poliţie l-au înconjurat pe primar spre a-l proteja.. Oficialii s-au întors în graba la maşini şi au părăsit zona imediat. Maşina primarului adjunct, care a plecat ultima, a fost atacată de către localnici cu bâte.

B. Examinarea medicală a reclamantului

12. În seara de 3 aprilie 2001 reclamantul a fost dus de părinţii săi la Spitalul Sfânta Maria din Iaşi13. La data de 6 aprilie 2001, acesta a fost examinat de către un doctor din cadrul Institutului Medico-Legal din Iaşi. Certificatul medico-legal emis cuprinde următoarele:„- Pe partea exterioară superioară a cotului stâng: o excoriaţie discontinua de 1,2 x 1 cm, cu crusta hematică roşie;

- In spaţiul dintre scapulă şi vertebre: echimoze liniare vineţii transversale, cu dimensiuni intre 9x3,2 cm şi 5,52 x 2,8 cm, două pe partea dreaptă, una pe partea stângă;- Pe partea exterioară a braţului drept : o echimoză transversală lineară roşie de 5,5x2 cm;

- Subiectul declară că are dureri în epicraniul parietal drept însă nu sunt semne vizibile exterioare de leziuni post traumatice ...

Concluzii

Stoica Constantin prezintă echimoze, contuzii toracice şi excoriaţii, produse cu un linear contondent, care pot data din 3 aprilie 2001.

Necesită pentru recuperare de la trei până la cinci zile de îngrijiri medicale.”

14. In ceea ce priveşte istoricul său medical, reclamantul a fost diagnosticat cu afecţiune cerebrală şi operat la 20 decembrie 1999.La 12 aprilie 2001 Comisia pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap a stabilit că acesta prezintă handicap de gradul I şi necesită supraveghere permanentă şi un asistent personal.

261

C. Investigaţiile privind incidentul

15. La data de 4 aprilie 2001, incidentele de la 3 aprilie dintre romi şi autorităţi au fost discutate în biroul Primarului, cu reprezentanţii prefecturii, ai Guvernului şi ai Partidei Romilor. Câteva persoane au depus mărturie, inclusiv mama reclamantului şi martori oculari. La 5 aprilie 2001 un raport a fost înaintat Inspectoratului de Poliţie Suceava („Poliţia Suceava”). 16. La data de 9 aprilie 2001 Romani CRISS, acţionând în numele reclamantului, a solicitat comandantului poliţiei Suceava să deschidă o anchetă penală în acest caz. În aceeaşi zi şi-au exprimat către Prefect îngrijorarea faţă de motivaţiile rasiale ale incidentului. 17. La data de 18 aprilie 2001 Prefectul a informat Romani CRISS că ancheta Primarului de la 4 aprilie, la care a luat parte şi reprezentantul său, exclude posibilitatea vreunor motivaţii rasiale ale incidentului.18. La data de 18 aprilie 2001, tatăl reclamantului a formulat, în numele fiului său, o plângere penală adresată Parchetului Militar Bacău, îndreptată împotriva lui D.T, a celorlalţi ofiţeri de poliţie şi a primarului adjunct.19. La data de 5 iunie 2001, Avocatul Poporului, informat despre eveniment de Romani CRISS, a solicitat demararea unei anchete de către Poliţia Suceava, Parchetul Militar Bacău, Agenţia pentru Protecţia Copilului Suceava şi Consiliul Local Bacău şi a solicitat compensaţii şi ajutor pentru familia reclamantului20. La data de 20 august 2001, Agenţia pentru Protecţia Copilului Suceava a informat Avocatul Poporului că procedura de conciliere a fost demarată şi că familiei reclamantului i-a fost avansată suma de 2 milioane lei vechi (ROL) ca ajutor pentru asistenţă în vederea recuperării medicale şi psihologice a reclamantului.21. La data de 29 mai 2001 Romani CRISS a înaintat o plângere penală Parchetului Militar Bacău împotriva lui D.T. şi a celorlalte persoane considerate responsabile de incident, acuzându-i de comportament abuziv.

1. Ancheta Poliţiei Suceava

22. Poliţia Suceava, superioară ierarhic poliţiei Dolhasca, a pornit o anchetă în cauză.23. La data de 7 mai 2001 au fost audiaţi localnicii D.D şi F.L, martori oculari, F.S, mama reclamantului şi A.S, tatal unei alte presupuse victime.Aceştia au declarat că fie un ofiţer de poliţie, fie un gardian public l-a prins şi bătut pe reclamant24. Doi ofiţeri de poliţie şi primarul au depus mărturie la 8 mai 2001. Aceştia au declarat ca C.C. îl critica pe primarul adjunct, susţinând că acesta a câştigat voturile cetăţenilor de etnie romă prin false promisiuni pe care şi le-a retras după ce a câştigat alegerile. Aceste susţineri i-au enervat pe cetăţenii de etnie romă aflaţi în faţa barului spre a protesta împotriva oficialilor, să-i insulte pe aceştia în limba romani şi să le atace maşinile la plecare. Au arătat că niciun localnic nu a fost bătut de vreun ofiţer de poliţie sau gardian public în noaptea respectivă şi că oficialii au plecat în grabă cu maşinile25. Localnicul V.D. a depus mărturie în aceeaşi zi că l-a văzut pe D.T. lovindu-l pe reclamant peste braţe şi piept şi că ofiţerul s-a oprit când i-a văzut pe martori apropiindu-se.26. La 16 mai 2001 politia l-a ascultat pe reclamant. Acesta a reiterat faptul că i s-a pus piedică şi a căzut iar D.T. l-a lovit în stomac, în spate şi l-a bătut cu un baston de poliţie.

262

27. Depunând mărturie în aceeaşi zi, D.T. a negat că l-ar fi bătut pe reclamant, a declarat că nici măcar nu a purtat baston în ziua aceea şi a oferit aceeaşi versiune asupra faptelor ca şi ceilalţi ofiţeri de poliţie şi gardieni publici.28. Doi ofiţeri de poliţie şi patru trecători au depus mărturie în acea zi şi toţi au declarat că nu a fost utilizată violenţa de către autorităţi.29. La 1 iunie 2001 Poliţia Suceava a trimis raportul său final Parchetului Militar Bacău. A propus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate.30. La 11 iunie 2001 Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului şi pe Romani CRISS că procedura privind acuzaţiile de comportament abuziv împotriva lui D.T. este în curs şi că o decizie finală va fi luată de Parchetul Militar Bacău.La 11 iulie 2001 Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului că dosarul cauzei a fost înaintat Parchetului Militar Bacău cu propunere de neîncepere a urmăririi penale.

2. Ancheta Parchetului Militar

31. La data de 20, 21 şi 21 august, 3 şi 13 septembrie 2001, procurorul a ascultat diverse persoane: C.C., proprietarul barului, E.C., soţia acestuia, reclamantul, tatăl acestuia D.S şi mama acestuia D.F, patru localnici care au fost martori la incident, primarul adjunct (de doua ori), cei unsprezece ofiţeri de poliţie şi gardieni publici, inclusiv pe D.T şi patru trecători. Toţi şi-au menţinut declaraţiile date în faţa Politiei Suceava. Cetăţenii romi implicaţi au arătat, în principal, că au văzut câţiva ofiţeri de poliţie şi gardieni publici utilizând violenţa împotriva unor copii romi în timp ce autorităţile au negat acuzaţiile. Trecătorii au susţinut versiunea autorităţilor. Directorul scolii şi preşedintele Partidei romilor au arătat că romii refuză să îşi mai trimită copii la şcoala după incident de frica represaliilor.32. C.C. declară următoarele:

“20 sau 30 de romi înarmaţi cu bâte, topoare etc. s-au strâns în jurul celor trei maşini. Am strigat la primarul adjunct: ‚Te-am votat la alegeri şi acum vii să ne omori oamenii!’ În timp ce situaţia devenea mai tensionată ... am strigat şa romii prezenţi să nu se apropie mai mult de cele trei maşini şi după aceea am încercat să-l protejez pe primarul adjunct şi pe ceilalţi oficiali până la intrarea în maşini şi plecarea lor către Dolhasca.

Maşinile nu au fost lovite, dar romii i-au insultat pe cei ce se aflau în maşină până când au plecat. Nu am văzut nici un cetăţean de etnie romă bătut în acea seară de către poliţie sau de către gardienii publici, dar am auzit mai târziu că fiului lui D.S. (reclamantul) a fost bătut de către ofiţerii de poliţie ...

Cât am fost prezent, nici un ofiţer de poliţie sau gardian public nu a lovit, insultat sau ameninţat cetăţenii de origine romă. Nu este adevărat că incidentul din acea seară a fost de natură rasială ...”

33. Soţia acestuia, E.C., confirmă declaraţia dată.34. Tatăl reclamantului declară mai ales că:

“Speriat de ceea ce se întâmpla în faţa barului .... fiul meu a ieşit [din magazin] şi a luat-o la fugă spre casă, dar un gardian public i-a pus piedică şi apoi sergentul D.T. a început să-l bată cu sălbăticie ...

Fiul meu... a luat-o la fugă în seara de 3 aprilie 2001, de frică, deşi ştia că nu are voie să alerge [din cauza situaţiei sale medicale].”

35. Reclamantul a declarat că:

“Văzând ce se întâmplă, m-am speriat şi am luat-o la fugă spre casă. După 4-5 paşi, ofiţerul de poliţie D.T. mi-a pus piedică şi am căzut la pământ.

După ce am căzut, l-am văzut pe ofiţerul D.T. vrând să mă lovească în cap cu bastonul de poliţie şi i-am spus ‚nu-mi da în cap fiindcă am fost operat la cap’. Nu m-a ascultat şi m-a lovit de câteva ori cu bastonul şi cu pumnii şi mia dat cu picioarele în tot corpul, în spate şi în piept.”

263

36. La data de 23 august 2001 Poliţia Suceava a informat Parchetul Militar că ofiţerii de la politia Dolhasca nu au formulat plângere împotriva cetăţenilor romi pentru insultă, pentru următorul motiv:

“felul în care unii dintre romi au acţionat este pur ţigănesc şi nu constituie infracţiunea de insultă.”

37. La data de 2 octombrie 2001 procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale, apreciind că probele prezentate nu confirma acuzaţia de violenta împotriva reclamantului. Partea relevantă a deciziei sale este după cum urmează :

„La un moment dat, supăraţi de atitudinea critica (a primarului adjunct), C.C. a devenit agresiv verbal, plângându-se primarului despre anumite aspecte ale activităţii sale profesionale. C.C. a ieşit din bar şi s-a adresat în limba romani, incitând cei 20 – 30 romi prezenţi împotriva celor doi oficiali (primarul adjunct şi unul dintre poliţiştii care-l însoţea).

Considerând că situaţia poate degenera, de vreme ce romii deveniseră extrem de agresivi şi violenţi şi erau înarmaţi cu obiecte contondente, poliţiştii l-au înconjurat pe primarul adjunct spre a-l apăra, s-au suit în maşini şi au părăsit în grabă locul, îndreptându-se în grabă spre centrul Dolhascăi.

Cetăţenii romi au atacat ultimul vehicul, cel în care se afla primarul, insă nici o pagubă nu a fost produsa acestuia deoarece vehiculele deja părăseau zona.

C.C. a declarat ca nu a văzut nici un rom bătut de poliţişti.

De asemenea acesta a negat ca incidentul ar fi un conflict rasial. Declaraţia sa se coroborează cu declaraţiile poliţiştilor şi ale gardienilor publici (care au depus mărturie în această cauză)

Depoziţiile martorilor oculari în favoarea reclamantului vor fi înlăturate ca neserioase de vreme ce din probe rezultă că aceste persoane au sosit la locul incidentului după ce maşinile placaseră.

Mai mult decât atât, declaraţiile acestor martori sunt contradictorii şi nu se coroborează cu declaraţiile date de reclamant şi tatăl sau, care au arătat ca acesta a fost împins, lovit şi bătut cu un baston de poliţie pe tot corpul, inclusiv în cap...

Aceasta concluzie e contrazisa de certificatul medico-legal de la dosar.

Declaraţiile martorilor reclamantului arată că la momentul începerii incidentului, acesta (reclamantul) a fugit spre casă, contrar recomandării medicale ce-i fusese făcută ....”

De asemenea, a considerat că declaraţia lui C.C., susţinută de cele date de poliţişti şi de către gardienii publici, confirma faptul ca incidentul nu a avut la baza vreo motivaţie rasiala.

38. La data de 3 octombrie procurorul militar a comunicat Romani CRISS decizia sa, arătând ca “probele administrate arata ca reclamantul nu a fost lovit, insultat sau ameninţat de către ofiţerii de poliţie.”39. Mama reclamantului şi Romani CRISS au contestat rezultatul anchetei.40. La 14 mai 2002 decizia procurorului a fost confirmată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pe temeiul că probele administrate indică faptul că nicio violenţă nu a fost exercitată împotriva cetăţenilor romi.

3. Alte plângeri

41. La data de La 19 februarie 2002, tatăl reclamantului a solicitat Romani CRISS să formuleze o plângere către autorităţile competente privind anumite incidente ce au apărut pe parcursul investigaţiilor. El a arătat că la 3 septembrie 2001

264

procurorul militar însărcinat cu cazul fiului său a încercat sa intimideze martorii şi l-a agresat fizic pe reprezentantul Romani CRISS. In consecinţă, anumiţi martori au refuzat să depună mărturie. Mai mult, afirmă că membrii ai politiei au încercat să-i determine să îşi retragă plângerea hărţuindu-i familia. La 7 decembrie 2001 o patrulă de poliţie s-a deplasat la locuinţa reclamantului în jurul miezului nopţii insă au plecat când li s-a spus ca tatăl reclamantului nu este acasă. In februarie 2002 D.T. l-ar fi ameninţat şi i-ar fi tras un pumn bunicului reclamantului.42. La 19 februarie 2002 Romani CRISS a înaintat plângerea Politiei Suceava care a respins-o ca nefondată la 20 martie 2002.

II. LEGISLAŢIA INTERNĂ APLICABILĂ

43. Dispoziţiile interne relevante ale Codului de procedură penală şi ale Regulamentelor poliţiei şi parchetului militar sunt menţionate în cauza Dumitru Popescu împotriva României ((nr. 1), nr. 49234/99, alin. 43-46, 26 aprilie 2007) şi în cauza Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, alin. 40, 5 octombrie 2004).44. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal şi Codul civil privind mijloacele de obţinere a compensaţiilor pentru presupuse rele tratamente sunt menţionate în cauza Kalanyos şi alţii împotriva României ((dec.), nr. 57884/00, 19 mai 2005).45. În aceeaşi decizie, precum şi la alin. 43-45 ale hotărârea pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), menţionată mai sus există o descriere a modului de aplicare a legii privind plângerile înaintate împotriva deciziilor procurorului (art. 278 Cod de procedură penală şi art. 2781 introdus prin Legea nr. 281/24 iunie 2003 aplicabil din data de 1 ianuarie 2004).

ÎN DREPT

I. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE

46. Reclamantul se plânge de presupuse rele tratamente la care a fost supus la 3 aprilie 2001 de către forţele de ordine şi consideră că ancheta desfăşurată în cauză nu a fost eficientă. Invocă dispoziţiile art. 3 din Convenţie, după cum urmează:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Admisibilitate

47. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit nefondata în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea notează ca nu este inadmisibilă nici pe alte temeiuri. Urmează de aceea să o declare admisibilă.

B. Fondul cauzei

1. Declaraţiile părţilor

48. Guvernul nu contestă traumele reclamantului insă, bazându-se pe concluziile anchetei interne, arată că pretinsele violenţe nu au fost comise de oficiali, cu atât mai mult cu cât nici identitatea făptuitorilor şi nici data exactă la care au avut loc aceste agresiuni nu au putut fi stabilite cu certitudine.

265

49. Citând cazul Klaas împotriva Germaniei (hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, alin. 29 in fine); şi Ribitsch împotriva Austriei (hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 24, alin. 32), Guvernul argumentează că de regulă Curtea nu trebuie să înlocuiască raţionamentul instanţelor interne cu propria evaluare a faptelor şi că, de regulă, instanţele interne examinează probele înaintea prezentei Curţi.50. Reprezentanţii Guvernului sunt de opinie că procurorul a înlăturat pe bună dreptate declaraţiile martorilor oculari în susţinerea reclamantului, deoarece aceştia erau discriminatorii şi mai puţin credibili. Aceştia au subliniat şi contradicţiile dintre declaraţiile martorilor şi cele ale reclamantului.51. Totodată, Guvernul consideră că ancheta efectuată de către autorităţi a fost conformă şi eficientă. Reprezentanţii Guvernului subliniază faptul că procurorii au luat în considerare declaraţiile părţilor şi cele ale martorilor, că reclamantul a fost examinat de către un cadru medical şi că faptele au fost examinate cu atenţie. Decizia Parchetului Militar Bacău a fost re-examinată şi confirmată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.Argumentaţia reprezentanţilor Guvernului are ca bază cauza Velikova împotriva Bulgariei (nr. 41488/98, alin. 80, CEDO 2000-VI).52. Mai mult, reprezentanţii Guvernului, menţionează că nu există nicio legătură ierarhică sau instituţională între ofiţerii de poliţie acuzaţi, toţi din cadrul Poliţiei Dolhasca şi anchetatori, toţi din cadrul Poliţiei Suceava şi argumentează că numai faptul că atât procurorul, cât şi acuzaţii fac parte din forţele militare nu dovedeşte în sine că a existat o lipsă de imparţialitate şi independenţă din partea anchetatorilor (a se vedea Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, alin. 103, 12 octombrie 2004).53. Reclamantul consideră că dosarul de anchetă conţine suficiente elemente pentru a concluziona că faptele de violenţă au fost săvârşite de către poliţie. Din punctul său de vedere, decizia de a nu lua în considerare declaraţiile martorilor oculari este nefondată. În orice caz, autorităţile nu au reuşit să ofere o explicaţie alternativă credibilă cu privire la originea leziunilor sale. În opinia sa, ar fi trebui luate în considerare următoarele elemente ca factori agravanţi în evaluarea gravităţii tratamentului la care a fost supus: avea 14 ani la acea vreme; era grav bolnav; în situaţia sa particulară atacul l-a determinat să-i fie frică pentru viaţa sa; este de origine romă (în contextul hărţuirii organizate ale etnicilor romi de către autorităţile române). De asemenea, a subliniat că autorităţile au acţionat noaptea târziu şi că utilizarea forţei nu era nici necesară şi nici proporţională având în vedere circumstanţele.54. În ceea ce priveşte modul de efectuare al anchetei, reclamantul concluzionează că aceştia nu s-au conformat standardelor impuse de către Curte în cauza Assenov şi alţii, şi că această anchetă a durat prea mult (a se vedea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Rapoartele Hotărârii şi Deciziile 1998-VIII).55. Din punctul său de vedere Poliţia Suceava nu ar fi putut da dovadă de imparţialitate având în vedere că această instituţie este ierarhic superioară Poliţiei Dolhasca. Mai mult, imparţialitatea procurorului militar este îndoielnică.56. Reclamantul reaminteşte că în decizia sa din 2 octombrie 2001, Parchetul Militar Bacău a făcut numai rezumatul declaraţiilor ofiţerilor de poliţie, care uneori erau identice până la ultimul cuvânt şi nu a luat în considerare declaraţiile martorilor oculari fără o motivaţie plauzibilă. Reclamantul continuă cu argumentarea faptului că numai câţiva dintre etnicii romi prezenţi au fost solicitaţi să depună mărturie şi că unii dintre ei au fost intimidaţi de către poliţie şi împiedicaţi să depună mărturie.

266

57. În cele din urmă, reclamantul menţionează că deşi ofiţerii de poliţie au declarat că au fost atacaţi de către etnicii romi cu bâte, nu s-a făcut nicio anchetă oficială în ceea ce priveşte aceste acuzaţii. Se concluzionează că aceste declaraţii reprezintă numai o încercare de a justifica acţiunile poliţiei.

2. Opinia Curţii

58. Curtea notează de la început că este necontestat faptul ca reclamantul a suferit leziuni la data sau în jurul datei incidentului. Cu toate acestea, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte producerea acestora de către organele de poliţie.59. Curtea reiterează ca art. 3 garantează una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în circumstanţele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau criminalităţii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele inumane sau cele degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor Convenţiei şi ale Protocoalelor 1 şi 4, art. 3 nu cuprinde nici un fel de excepţii şi nici o derogare de la acesta nu este permisa în temeiul art. 15 din Convenţie, chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă publică vizând viata naţiunii (a se vedea cauza Assenov şi alţii, menţionată mai sus, p. 3288, alin. 93).60. Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Stabilirea acestui minim depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia, în unele cazuri vârsta şi sexul precum şi stare de sănătate a victimei (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, Kudla împotriva Poloniei, [GC], nr. 30210/96, alin. 91, CEDO 2000-XI şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, alin. 67, CEDO 2001-III). Curtea a considerat tratamentele ca fiind „inumane” pentru că, între altele, au fost premeditate, au fost aplicate continuu şi au cauzat fie vătămări corporale, fie afecţiuni fizice şi psihice. Tratamentele sunt considerate a fi „degradante” deoarece prin natura lor creează victimei un sentiment de teama, angoasă şi inferioritate, de natură să o umilească şi să o devalorizeze (a se vedea Kudla, citat mai sus, alin. 92)61. Pentru a aprecia că anumite tratamente sunt „degradante” în sensul art. 3, Curtea va avea în vedere dacă scopul acestora este sa umilească şi să devalorizeze persoana în cauză şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele acestora, afectează victima în mod negativ intr-o manieră incompatibilă cu art. 3 din Convenţie (a se vedea cauza Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Rapoartele 1997-VIII, p. 2821, alin. 55). Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unor astfel de scopuri, încălcarea art. 3 nu poate fi exclusă în mod concludent (a se vedea Peers, citat mai sus, alin. 74). Gradul de suferinţă şi umilire aplicat trebuie în orice caz să depăşească elementul inevitabil de suferinţă şi umilire aferent unei forme legitime de tratament sau pedeapsă.62. Curtea consideră că gravitatea vânătăilor constatate la examinarea medicală a reclamantului (a se vedea alin. 13 mai sus) indică faptul că ultimele leziuni, indiferent dacă au fost produse de către poliţie sau de către altcineva, au fost suficient de serioase pentru a constitui rele tratamente în sensul art. 3 din Convenţie (de exemplu a se vedea A. împotriva Regatul Unit, hotărârea din 23 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, p. 2699, alin. 21 şi Ribitsch, citat mai sus, p. 9 şi p. 26, alin. 13 şi 39).Rămâne a se stabili dacă statul poate fi considerat responsabil pentru producerea acestora în sensul art. 3..63. Curtea reiterează jurisprudenţa sa confirmând standardul probei “dincolo de orice bănuiala rezonabilă” în evaluarea probelor (a se vedea Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, alin. 282, CEDO 2001). Astfel de probe trebuie să fie

267

întemeiate pe coexistenta unor interferenţe puternice, clare şi concordante, fie bazate pe prezumţii similare de netăgăduit.64. Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că trebuie să fie prevăzătoare în a-şi asuma rolul unui tribunal de primă instanţă asupra faptelor, acolo unde acest lucru nu apare ca fiind absolut necesar conform circumstanţelor unui caz particular (a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr.. 28883/95, 4 April 2000). Totodată, atunci când acuzaţiile sunt făcute în temeiul art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie facă o examinare deosebit de atentă (a se vedea Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, alin. 65, 26 iulie 2007) chiar dacă anumite proceduri şi anchete interne au avut deja loc.65. În cauza de faţă, Curtea notează că reclamantul a fost internat în spital imediat după evenimente şi un raport medical confirmă leziunile suferite. Reclamantul a formulat o plângere penală împotriva poliţiştilor acuzaţi ca l-ar fi bătut. Declaraţia sa este coerenta şi susţinută de raportul medical şi de declaraţiile anumitor martori oculari. Nu mai puţin adevărat este faptul că martorii au dat declaraţii contradictorii; toţi oficialii şi unii trecători au negat existenţa violenţelor, în vreme ce sătenii au afirmat ca acestea au existat. În final ancheta desfăşurată a condus la concluzia ca organele de ordine nu sunt responsabile pentru vătămări.66. Nu a existat nicio recunoaştere oficială a vreunui act de violenţă împotriva reclamantului. 67. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că atunci când un cetăţean prezintă argumente pertinente privind faptul că a fost supus unor serioase rele tratamente de către poliţie sau de către alţi reprezentanţi similari ai statului, ilicit şi cu încălcarea art. 3 din Convenţie, această reglementare, apreciată prin raportare la obligaţia generală a statului conform art. 1 din Convenţie de a „asigura tuturor celor din jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile prevăzute în [...] Convenţie”, impune efectuarea unei anchete oficiale efective. Aceasta ancheta, ca şi cea de la art. 2, trebuie sa fie de natură să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interdicţia legala privind tortura şi tratamentele inumane şi degradante îşi pierde importanta ei fundamentală, devine inefectivă în practică şi creează posibilitatea abuzurilor cauzate de către stat în unele cazuri. (a se vedea Assenov şi alţii, citat mai sus, alin. 102).68. Curtea notează că în cauză a avut loc o anchetă. Rămâne a se observa dacă aceasta a fost sau nu efectiva, aşa cum se dispune prin art. 3.69. De la început Curtea notează că ancheta a durat aproape un an şi considera că această durată a procedurii nu reprezintă, în sine, o problemă (a se vedea alin. 54 de mai sus).70. In ceea ce priveşte caracterul efectiv al anchetei, Curtea notează următoarele.71. Deşi la incident au fost prezenţi 20 sau 30 de cetăţeni, numai trei au fost ascultaţi în cauză în faţa Politiei Suceava şi cinci în faţa procurorului militar. Toţi ofiţerii de poliţie şi gardienii publici au depus mărturie.72. Nu exista nicio explicaţie pentru care ceilalţi săteni nu au fost ascultaţi pe parcursul investigaţiilor. Aceştia fie nu au fost chemaţi să depună mărturie, fie – aşa cum susţine reclamantul – au fost intimidaţi de poliţie. În ambele cazuri, faptul că nu au fost ascultaţi creează dubii cu privire la seriozitatea cu care politia a desfăşurat ancheta în acest caz.73. De asemenea, Curtea este preocupată de modul în care procurorul militar a înlăturat mărturiile sătenilor audiaţi.In primul rând, conform tezei Guvernului, procurorul avea dreptul să înlăture aceste marturii dacă se dovedeau neverosimile sau inutile în mod evident. Cu toate acestea, Curtea nu poate să nu observe că procurorul nu a explicat de ce 268

mărturiile sătenilor au fost mai puţin credibile decât cele ale ofiţerilor de poliţie, de vreme ce toţi participanţii trebuie consideraţi egali, datorita poziţiilor lor opuse pe parcursul procedurii (presupusa victimă împotriva presupusului făptuitor).74. Mai mult, concluzia procurorului conform căreia aceşti martori nu ar fi fost prezenţi la incident este contrazisă de probele cauzei, inclusiv de declaraţiile acestor persoane, date în faţa aceluiaşi procuror.75. De asemenea, Curtea consideră că presupusele contradicţii între declaraţiile martorilor şi cele ale reclamantului nu au fost corespunzător analizate de procuror care a notat doar pe scurt diferenţele privind presupusa lovire a reclamantului în cap. El a omis sa analizeze punctele comune ale declaraţiilor, inclusiv cele pe care şi-a fundamentat concluziile (alin. 32 şi 37 de mai sus), din care rezultă că reclamantul a suferit în realitate leziuni pe tot corpul.76. În cele din urmă, Curtea consideră ca şi reclamantul că faptul că ofiţerii de poliţie nu au formulat plângere împotriva pretinsului comportament insultător al romilor creează dubii asupra versiunii acestora despre fapte, Explicaţia poliţiştilor conform cu care comportamentul ar fi fost „pur ţigănesc” va fi examinată mai jos (a se vedea alin. 111-132 de mai jos).77. Un alt punct de interes îl reprezintă faptul că anchetatorii s-au limitat să exonereze de răspundere pe poliţişti însă nu s-au preocupat să găsească pe autorul leziunilor reclamantului. Acest aspect este grav mai ales având în vedere că reclamantul era minor la data incidentului şi de asemenea avea un grav handicap.78. Daca este adevărat că violentele nu au fost exercitate de poliţişti, ci de către un individ, urmărirea penală nu poate fi pornită decât la cererea victimei (plângere prealabilă, art. 180 din Codul penal român). Cu toate acestea, nici o astfel de plângere nu poate fi formulată dacă poliţia nu identifică eventualul presupus autor al violenţelor. De aceea, în cazul în discuţie, reclamantul nu a putut sa formuleze imediat o plângere împotriva agresorilor săi.79. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că deja a stabilit că legea aplicabilă la data faptelor instituia un dubiu asupra independentei ierarhice şi instituţionale a procurorilor militari (a se vedea Barbu Anghelescu, alin. 40-30 şi 70; Bursuc, alin. 104 şi 107; şi Dumitru Popescu (nr. 1), alin. 74-78, hotărâri citate mai sus).80. În lumina celor de mai sus şi în baza materialelor ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător dacă traumele fizice produse reclamantului au fost cauzate în alt mod decât prin tratamentul aplicat de către poliţişti şi concluzionează ca aceste leziuni constituie tratamente inumane şi degradante (a se vedea de asemenea Cobzaru, citat mai sus, alin. 74). In consecinţă, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie.81. Având în vedere deficienţele anterior menţionate ale investigaţiei, Curtea reţine, de asemenea, că autorităţile statului nu au desfăşurat o ancheta efectivă în ceea ce priveşte plângerea reclamantului pentru pretinse rele tratamente (a se vedea de asemenea Cobzaru, citat mai sus, alin. 75). Aşadar, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie şi sub aspect procedural.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART 6 alin. 1 DIN CONVENŢIE

82. Reclamantul se plânge şi că, datorită deciziei de neîncepere a urmăririi penale din 2 octombrie 2001 nu a putut formula o acţiune civilă spre a obţine compensaţii de la ofiţerii de poliţie care l-au bătut. Invocă dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin care se prevede că:

„În determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile... orice persoană are dreptul ... de a apărea ... în fata [unui] tribunal ...”

269

A. Declaraţiile părţilor

83. Guvernul concluzionează că ancheta condusă de către autorităţi a fost eficientă şi că poliţiştii acuzaţi de rele tratamente au fost exoneraţi în baza tuturor probelor administrate în dosar.84. Reprezentaţii guvernului contestă faptul că ulterior deciziei procurorului din data de 2 octombrie 2001, reclamantul ar fi înaintat o acţiune civilă în baza art. 998-999 Cod civil. O astfel de acţiune ar fi putut avea şanse de succes, având în vedere că instanţele civile nu trebuie să se conformeze deciziei procurorului. Ar fi permis reclamantului să stabilească răspunderea civilă a lucrătorilor de poliţie.85. Având ca bază cazul Van Oosterwijck împotriva Belgiei (hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18-19, alin. 37), reprezentanţii guvernului subliniază că opinia negativă a reclamantului asupra şanselor de succes a acţiunii nu justifică în sine sau nu scuză neexercitarea acestei acţiuni reparatorii86. Reclamantul argumentează că instanţele civile trebuie să se conformeze rezultatului anchetei penale în măsura în care o astfel de anchetă are în vedere presupusele fapte, persoana responsabilă şi răspunderea aplicabilă, rezultând astfel o soluţie ineficientă în cazul său.

B. Opinia Curţii

87. Curtea reiterează că scopul regulilor sale privind epuizarea căilor de atac este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau repara presupusele încălcări ale Convenţiei ce li se imputa înainte ca acestea sa fie deferite Curţii (a se vedea, printre multe ale autorităţi, Selmouni împotriva Franţei [GC], nr. 25803/94, alin. 74, CEDO 1999-IV).88. Curtea face referire la soluţia sa, pronunţată sub art. 13 şi conform cu care plângerea împotriva rezoluţiei procurorului este un remediu efectiv în acest sens (a se vedea alin. 99-110 de mai jos)89. In aceste circumstanţe, Curtea apreciază că reclamantul avea posibilitatea de a ataca decizia procurorului din data de 2 octombrie 2001 şi nu este rolul Curţii de a specula asupra urmărilor unui astfel de apel sau asupra efectului pe care acesta l-ar fi avut în faţa instanţelor civile chemate să soluţioneze cererea privind compensaţiile (a se vedea, mutatis mutandis, Moldovan şi alţii (nr. 2), nr. 41138/98 şi nr. 64320/01, alin. 120, CEDO 2005-VII (extrase); Menesheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, alin. 76, 9 martie 2006; şi Corsacov împotriva Moldovei, nr. 18944/02, alin. 82, 4 aprilie 2006).90. Urmează aşadar ca cererea să fie respinsă în temeiul art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor interne de atac.

III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE

91. Reclamantul se plânge, de asemenea, că eşecul autorităţilor în a conduce o anchetă efectivă, de natură să asigure o reparaţie pentru relele tratamente suferite constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie. Se plânge, de asemenea, că nu a putut în mod efectiv să combată în faţa unui tribunal decizia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul militar în favoarea poliţiştilor care l-au agresat.Articolul 13 prevede că:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [prezenta] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”270

92. Curtea notează că aceasta plângere are doua ramuri distincte: ineficienţa anchetei penale şi lipsa unei căi de atac împotriva deciziei procurorului militar. Le va analiza pe fiecare separat.

A. Eficienţa anchetei

1. Admisibilitate

93. Curtea notează că aspectele acestei plângeri sunt legate de plângerea examinată prin prisma laturii procedurale a art. 3 şi de aceea urmează a fi declarată admisibilă.

2. Fondul cauzei

94. În fond, Curtea reaminteşte că a apreciat că a existat o încălcare procedurală a art. 3 din Convenţie prin prisma aceloraşi aspecte (a se vedea alin. 81 de mai sus). Prin urmare, nu apare ca necesară în prezenta cauză o analiză separată în ceea ce priveşte încălcarea art. 13 din Convenţie pentru această latură a plângerii (a se vedea, mutatis mutandis, Šečić împotriva Croaţiei nr. 40116/02, alin. 61, CEDO 2007-...).

B. Apelul împotriva deciziei procurorului

95. Curtea consideră acest aspect ca o chestiune separată sub incidenţa art. 13 de vreme ce reclamantul se plânge că nu a putut ataca soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale, în particular având în vedere că reclamantul se plânge că decizia procurorului l-a împiedicat să obţină repararea prejudiciului creat în faţa unei instanţe civile. Acest aspect nu a fost examinat împreuna cu latura procedurală a art. 3, aşa cum se menţionează mai sus.Astfel, va fi examinat în cele ce urmează.

1. Declaraţiile părţilor

96. Guvernul pledează pentru neepuizarea căilor de recurs interne, respectiv reclamantul nu a introdus plângere în faţa instanţei competente împotriva soluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale. Se notează că această nouă cale de apel, prevăzută de ar. 2781 din Codul de procedură penală, a fost introdusă prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 şi a fost disponibilă reclamantului din data de 1 iulie 2003.97. Citând Brusco împotriva Italiei ((dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX) şi Nogolica împotriva Croaţiei ((dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002-VIII), reprezentanţii guvernului consideră că reclamantul trebuia să epuizeze şi această cale de apel, deşi aceasta a devenit disponibilă numai după ce prezenta cererea a fost înaintată Curţii.98. Reclamantul susţine că nu a existat nicio circumstanţă specială în cauza sa pentru a putea fi aplicată excepţia conform căreia ar trebui să existe o soluţionare anterioară înainte de înaintarea cererii. Susţine în continuare că Guvernul nu a făcut dovada eficienţei acestei soluţii.

2. Opinia Curţii

a) Admisibilitate

99. Curtea considera că argumentele Guvernului ridică problema eficienţei plângerii, din perspectiva reclamantului, împotriva deciziei procurorului. Este

271

astfel strâns legată de fondul plângerii examinate în cazul de faţă. Prin urmare Curtea ataşează obiecţia preliminară la fondul plângerii reclamantului.100. Curtea apreciază că această plângere nu este în mod manifest inadmisibilă din perspectiva art. 35 alin. 3 din Convenţie. Notează, de asemenea, că nu este vădit inadmisibila nici sub alte aspecte şi astfel va fi declarată admisibilă.

b) Fondul cauzei

101. După cum Curtea a statuat în numeroase ocazii, art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unui remediu menit să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Convenţie, în orice formă ar fi acesta prevăzut în legislaţia naţională. Prin urmare, efectul art. 13 din Convenţie este de a impune o cale reparatorie internă pentru a instrumenta temeiul „presupuselor daune solicitate” conform Convenţiei şi pentru a da o soluţionare adecvată, deşi maniera în care statele contractante se conformează obligaţiilor impuse prin Convenţie cu privire la această prevedere rămâne întrucâtva la discreţia acestora. Domeniul de aplicare al obligaţiilor impuse conform art. 13 al Convenţiei diferă în funcţie de natura plângerii reclamantului înaintată în temeiul Convenţiei. Cu toate acestea, remediul prevăzut în art. 13 trebuie sa fie „eficient” în fapt, precum şi în drept (a se vedea Hotărârea Aksoy împotriva Turciei din 18 decembrie 1996, Rapoartele 1996-VI, p. 2285, alin. 95; Hotărârea Aydın împotriva Turciei, 25 septembrie 1997, Rapoartele 1997-VI, p. 1895-96, alin. 103; şi Hotărârea Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, Rapoartele 1998-I, p. 329-30, alin. 106).102. In lumina argumentelor Curţii referitoare la art. 3 anterior, plângerea de faţă intră fără îndoială sub incidenţa art. 13 din Convenţie (a se vedea Hotărârea Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, alin 52). De aceea, rămâne de examinat dacă reclamantul dispunea de un remediu efectiv în legislaţia română pentru a ataca decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva ofiţerilor de poliţie.103. Curtea reaminteşte că în prezenta cauză incidentul dintre reclamant şi poliţişti a avut loc în aprilie 2001, plângerea penala a fost formulată în 18 aprilie 2001 şi procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale la 2 octombrie 2001, decizie confirmata de procurorul ierarhic superior la 15 mai 2002. La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Legea 281/2003.104. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor interne de atac se bazează pe o prezumţie, reflectată de art. 13 din Convenţie – de care este strâns legată – ca exista un remediu eficient în domeniul presupusei încălcări, prevăzut de legislaţia naţională De aceea, acesta este un aspect important al principiului prin care sistemul de protecţie prevăzut de Convenţie este subsidiar sistemului naţional de protecţie a drepturilor omului (a se vedea Hotărârea Akdivar şi alţii împotriva Turciei din 16 septembrie 1996, Rapoartele 1996-IV, p. 1210, alin. 65, şi cazul Aksoy, citat mai sus, p. 2275, alin. 51).

Este adevărat că pentru ca această regulă să fie aplicabilă trebuie ca remediul respectiv să fi existat în legislaţia naţională la momentul notificării Curţii. În orice caz, această regulă are şi excepţii ce pot fi justificate prin specificul circumstanţelor fiecărui caz (a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, 22 mai 2001, alin. 47, neraportat, Brusco, citat mai sus). Curtea a admis că excepţia intervine atunci când o lege nouă, special concepută spre a repara încălcări ale drepturilor fundamentale şi spre a pune capăt unei probleme structurale existente în legislaţia naţională, a fost adoptată cu efect retroactiv şi a pus astfel capăt problemelor structurale care au existat anterior adopţiei sale în sistemul legislativ intern (a se vedea Içyer împotriva Turciei (dec.), nr. 18888/02, alin. 83-84, CEDO 2006-I; Charzyński împotriva Poloniei (dec.), nr. 15212/03, alin. 272

40-41, CEDO 2005-V; şi mutatis mutandis Ismayilov împotriva Statului Azerbaijan, nr. 4439/04, alin. 38, 17 ianuarie 2008)

105. Revenind la cauza de faţă, Curtea a stabilit deja ca modificările la Codul de procedură penală din 2003 (Legea nr. 281/2003) au oferit persoanelor interesate posibilitatea de a ataca în faţa instanţelor deciziile procurorului (a se vedea Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004; şi Kalanyos şi alţii, citat mai sus).106. Cu toate acestea, după adoptarea modificărilor menţionate, persoanele aflate în situaţia reclamantului ar fi putut profita de soluţiile introduse prin Legea 281/2003 ce prevede un termen de 1 an pentru persoanele interesate de a ataca soluţia procurorului adoptată anterior intrării în vigoare a legii. Noile prevederi descriau în amănunt procedura ce urma a fi respectată în faţa instanţei şi termenele aplicabile. A dat instanţei puterea de a controla investigaţiile conduse de procuror şi de a administra probe.107. Curtea notează că noul remediu a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecţie anterior anului 2003 nu corespundea cerinţelor de eficienţă ale Convenţiei (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Nogolica, citat mai sus). Mai mult, noua cale de apel a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.108. Totodată, acţiunea în apel poate fi înaintată la mai puţin de trei ani de la data incidentului. Curtea apreciază că această perioadă nu este suficient de îndelungată pentru a modifica semnificativ amintirea faptelor celor implicaţi şi astfel că reducă eficienţa examinării faptelor de către instanţă (a se vedea, mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citat mai sus, alin. 56).109. În lumina acestor circumstanţe şi reamintind caracterul subsidiar al sistemului convenţional, Curtea consideră că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a ataca decizia procurorului de îndată ce Legea 281/2003 a intrat în vigoare.110. In consecinţă, Curtea consideră că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acţiona în apel împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale.

IV. PRESUPUSA VIOLARE A ART 14 DIN CONVENŢIE PRIN RAPORTARE LA ART. 3 ŞI 13 DIN CONVENŢIE

111. Reclamantul se plânge ca relele tratamente la care a fost supus şi decizia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor ce l-au bătut au fost generate mai ales de împrejurarea că este de etnie romă, contrar principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţie raportat la art. 3 şi art. 13 din ConvenţieArt. 14 din Convenţie prevede că:

“ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

A. Declaraţiile părţilor

112. Guvernul consideră că nu există nicio probă la dosar care să dovedească discriminarea reclamantului. Reprezentanţii guvernului contestă faptul că presupusele lipsuri ale anchetei penale ar fi fost rezultatul originii etnice a reclamantului.

273

113. În cele din urmă, reprezentanţii guvernului argumentează că adresarea cuvântului „ţigan” nu are o conotaţie peiorativă în anumite contexte şi nici măcar în limba vorbită.114. Reclamantul face referire la situaţia generală a romilor din România aşa cum este reflectată de diverse rapoarte ale organizaţiilor neguvernamentale, ale Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene (pentru un rezumat al acestor rapoarte, a se vedea Cobzaru, citat mai sus, alin. 44-52). De asemenea, acesta argumentează faptul că adresarea cuvântului „ţigan” este ofensatoare, mai ales atunci când este utilizat pentru a diferenţia două persoane de etnie română, aşa cum s-a întâmplat în acest caz (a se vedea alin. 7 de mai sus)115. Reclamantul argumentează şi că remarcile rasiste înregistrate în documentele oficiale ale organelor de poliţie au rămas neobservate de către procurori (a se vedea alin. 36 de mai sus) şi consideră că prefectul a respins cu rapiditate motivaţiile rasiale din spatele incidentului (a se vedea alin. 17 de mai sus).

B. Opinia Curţii

1. Admisibilitate

116. Curtea notează că plângerea este legată de cele examinate sub art. 3 şi 13 din Convenţie şi de aceea o va declara admisibilă.

2. Fondul cauzei

117. Jurisprudenţa Curţii asupra art. 14 stabileşte că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane în situaţii în mod relevant similare (Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, alin. 48, CEDO 2002-IV). Violenţa rasială este un afront particular adus demnităţii umane şi, prin prisma efectului sau, necesită din partea autorităţilor o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă. De aceea autorităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile spre a combate violenţa rasială, prin aceasta consolidând viziunea democratică asupra societăţii, în care diversitatea nu constituie un motiv de desconsiderare ci o sursa de îmbogăţire culturală (a se vedea Nachova şi alţii împotriva Bulgariei. [GC], nr. 43577/98 şi nr. 43579/98, alin. 145, CEDO 2005-VII).118. Analizând plângerea reclamantului privind încălcarea art. 14, astfel cum a fost formulata, rolul Curţii este de a determina dacă rasismul a fost sau nu o determinantă cazuală a conduitei autorităţilor pe durata evenimentelor şi a desfăşurării anchetei, pentru a reprezenta o încălcare a art. 14 din Convenţie prin raportare la art. 3.

119. Curtea va începe prin a analiza presupusele motive rasiale din spatele conduitei autorităţilor pe perioada anchetei. In acest context reiterează că atunci când investighează incidente violente autorităţile de stat au ca atribuţie suplimentară sa demaşte orice motive rasiale şi să stabilească dacă vreo prejudecata rasială a jucat un rol în desfăşurarea evenimentelor. A trata violenţa şi brutalitatea generate de rasism în aceeaşi măsură în care sunt tratate incidentele violente fără substrat rasial ar însemna a închide ochii la natura specifică acestor acte care sunt în mod particular distructive în ceea ce priveşte drepturile fundamentale. A nu face necesara distincţie între modurile în care situaţii esenţial diferite sunt tratate constituie un tratament nejustificat împotriva revederilor art. 14 din Convenţie.

274

Intr-adevăr proba motivaţiilor rasiale este adesea extrem de dificilă în practică. Statele semnatare au obligaţia de a investiga posibilele substraturi rasiste ale unui act violent, obligaţia fiind una de diligenţă, iar nu de rezultat; autorităţile trebuie sa facă tot ceea ce este rezonabil în circumstanţele cauzei. (a se vedea Nachova şi alţii, alin. 160, şi Šečić, alin. 66-67, hotărâri citate mai sus).120. În cauza de faţă procurorul militar a sesizat, cu o oarecare certitudine, potenţialele implicaţii rasiale ale cauzei. Rămâne de analizat dacă autorităţile au depus toate diligenţele pentru a evalua aspectele de discriminare rasială ale cauzei.121. Curtea notează că procurorul militar a concluzionat că nu au existat aspecte rasiale ale incidentului, bazându-se exclusiv pe depoziţia lui C.C. şi a ofiţerilor de poliţie asupra conflictului. Nu a avut în vedere că aceeaşi martori a declarat ca C.C. se afla în contradicţie cu primarul localităţii pe motiv că acesta venise anterior alegerilor să câştige voturile romilor şi şi-a uitat promisiunile odată ales. Curtea apreciază că această remarcă nu ar putea fi considerată ca fiind complet neutră din punct de vedere rasial.Mai mult, găseşte problematic faptul că numai sătenii, majoritatea romi, nu au fost consideraţi ca nesinceri în declaraţiile lor în vreme ce poliţiştii au fost integraţi în concluziile şi argumentaţia procurorului (a se vedea alin. 73 de mai sus).122. Curtea este nemulţumita că procurorul militar nu a reacţionat în nici un fel la remarca făcuta în raportul Politiei Suceava, raportul descriind comportamentul agresiv al sătenilor ca fiind „pur ţigănesc” deşi astfel de remarci sunt în mod clar stereotipe.123. Curtea este de asemenea preocupată, ca şi reclamantul, de uşurinţa cu care prefectul a concluzionat, la 3 aprilie 2001 că incidentul nu a avut nici un temei rasial.124. În consecinţă, Curtea apreciază că autorităţile nu au făcut tot ce le stătea în putere pentru a investiga posibilele motivaţii rasiste ale incidentului.125. Curtea va analiza în continuare posibilele implicaţii ale acestei concluzii în examinarea unei pretinse încălcări a art. 14 în latura sa „substanţială”.126. Curtea reiterează că în analiza probelor a adoptat standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabila”(a se vedea alin. 63 de mai sus); cu toate acestea, nu a exclus posibilitatea ca în anumite cazuri de presupusă discriminare, să existe necesitatea ca statul pârât să condamne o presupus eveniment discriminatoriu şi – în cazul în care acest lucru nu are loc – să observe o încălcare a art. 14 din Convenţie în baza acestui fapt (a se vedea Nachova şi alţii, citat mai sus, alin. 157, şi Bekos şi Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15250/02, alin. 65, CEDO 2005-XIII (extrase)). 127. În cele din urmă, Curtea apreciază că acolo unde se presupune – ca în cazul de faţă – că un act violent a fost motivat de discriminare rasială, transferul de răspundere către Guvern poate duce la necesitatea probării de către Guvern a absenţei unei atitudini subiective particulare a persoanei în cauză (a se vedea Nachova şi alţii, alin. 157, şi Bekos şi Koutropoulos, alin. 65, hotărâri citate mai).128. În prezenta cauză nu este contestat faptul că incidentul din 3 aprilie 2001 a avut loc între sătenii romi şi poliţişti. Reclamantul este el însuşi de etnie romă. Ofiţerii de poliţie s-au oprit în faţa unui bar deţinut de C.C. un etnic rom, iar disputa care s-a născut, nu a fost neutră din punct de vedere rasial. Curtea reaminteşte că sătenii au afirmat că poliţiştii l-au întrebat pe F.L. daca este “român sau ţigan” înainte de a-l lovi, la îndemnul primarului de a le da etnicilor romi „o lecţie” (a se vedea alin. 7 de mai sus).

In acelaşi sens, disputa dintre C.C. şi primar a avut şi ea un nucleu rasial.

275

Totodată, Curtea consideră că remarca din raportul Politiei Suceava, care descrie comportamentul pretins agresiv al sătenilor ca fiind „pur ţigănesc” este în mod clar un stereotip, iar ofiţerii de poliţie nu au fost neutri din punct de vedere rasial nici în timpul evenimentelor şi nici în timpul anchetei.129. Curtea observă că nu există niciun motiv pentru a aprecia că agresiunea la care a fost supus reclamantul de către poliţişti s-ar fi situat în afara acestui context rasist.130. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că sarcina probei revine Guvernului, cu luarea în considerare a tuturor dovezilor de discriminare ignorate de poliţie şi de procurorul militar, precum şi a concluziei anterioare privind influenţa rasială asupra investigaţiei efectuate.131. De aceea, în cauza de faţă probele indicând motivele rasiale din spatele acţiunii ofiţerilor de poliţie apar ca fiind clare şi nici procurorul însărcinat cu investigarea cazului şi nici Guvernul nu au putut explica în nici un alt mod incidentele şi nici nu au putut prezenta vreun argument care să conducă la concluzia că incidentele au fost neutre din punct de vedere rasial.132. In consecinţă, a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 3.133. În cele din urmă, având în vedere concluzia privind pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie (a se vedea alin. 94 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesară examinarea art. 14 prin raportare la art. 13 din Convenţie.

V. APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

134. Art. 41 din Convenţie prevede:

“ În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate o reparaţie echitabilă dacă este cazul,.”

A. Daune

135. Reclamantul solicită 1000 euro (EUR) cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare repetate înaintate de către familia sa după bătaia din data de 3 aprilie 2001De asemenea, solicită suma de 70 000 de euro (EUR) cu titlul de daune morale.136. Guvernul solicită Curţii respingerea cererilor de compensaţii ale reclamantului. Reprezentanţii guvernului consideră că răspunderea statală nu poate fi angajată în plata cheltuielilor de spitalizare şi că cererea reclamantului privind daunele morale este exagerată şi nefondată.137. Curtea observă că cererea reclamantului privind daunele morale este nefondată, fiind respinsă.138. Pe de altă parte, Curtea acordă reclamantului suma de 15 000 euro (EUR) cu titlu de daune morale.

B. Costuri şi cheltuieli

139. ERRC solicită 2,278 EUR reprezentând costurile şi cheltuielile de judecată şi anume pregătirea cazului, 10 ore de revizuire a declaraţiilor anterioare, cercetarea jurisprudenţei, contactele cu partenerii şi cu clientul şi 22 de ore de elaborare a concluziilor scrise înaintate Curţii. Se solicită plata acestei sume direct către ERRC într-un cont separat.

276

140. Guvernul contestă că în contractul semnat de către reclamant cu ERRC este inclus tariful pe oră.141. Curtea reiterează că, pentru ca cheltuielile şi costurile să fie rambursate în conformitate cu art. 41, trebuie să se stabilească dacă acestea au fost necesare şi dacă sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], nr. 23118/93, alin. 62, CEDO 1999-VIII, şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, alin. 176, 11 iulie 2006). În conformitate cu dispoziţia 60 alin. 2 din Regulamentul Curţii, cererile înaintate trebuie să includă defalcarea compensaţiilor solicitate. În caz contrar, completul de judecată poate respinge cererea parţial sau în totalitate. 142. În prezenta cauză, având în vedere criteriile de mai sus, lista defalcată înaintată de către reprezentantul reclamantului şi numărul şi complexitatea problemelor tratate, precum şi eforturile substanţiale ale ERRC, Curtea decide acordarea sumei solicitate în valoare de 2278 EUR şi plata acesteia într-un cont indicat de către reprezentatul reclamantului.

C. Rata dobânzii

143. Curtea consideră că rata adecvată a dobânzii trebuie să aibă ca fundament rata de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară plângerea privind art. 3 şi 13, singular sau raportate la art. 14 din Convenţie ca fiind admisibilă şi restul acţiunii inadmisibilă

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie, atât sub aspect substanţial, cat şi sub aspect procedural

3. Hotărăşte că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului la a ataca decizia finală a procurorului militar.

4. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 14 raportat la art. 3 din Convenţie.

5. Hotărăşte că nu este necesară o examinare separată a plângerii conform art. 13, singular sau prin raportare la art. 14 din Convenţie, privind lipsa unei anchete eficiente.

6. Hotărăşte (a) ca statul pârât să plătească reclamantului, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 15 000 (cincisprezecemii) EUR cu titlu de daune morale plus orice altă taxă impusă, sumă echivalată în moneda naţională a statului reclamantului(b) ca statul pârât să plătească reprezentantului reclamantului, EERC, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2 278 (douămiidouăsuteşaptezecişiopt) EUR cu titlu de cheltuieli de judecată plus orice altă taxă impusă.(c) ca de la încheierea termenului mai sus menţionat de trei luni până la achitarea sumei să se aplice o dobândă simplă avâdn o rată egală cu rata marginală a

277

dobânzii practicate de către Banca Centrală Europeană pe perioada stabilită la care să se adauge trei puncte procentuale;

7. Respinge restul cererii de reclamantului privind compensaţiile.

Document elaborat în limba engleză şi comunicat în scris la data de 4 martie 2008, în conformitate cu dispoziţia nr. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Santiago Quesada Josep CasadevallGrefier Preşedinte

ANEXA 1

Seria tratatelor europene nr. 1

STATUTUL CONSILIULUI EUROPEI*

Guvernele Regatului Belgiei, Regatului Danemarcei, Republicii Franceze, Republicii Irlandei, Republicii Italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Olandei, Regatului Norvegiei, Regatului Suediei şi Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Convinse că edificarea păcii, bazată pe justiţie şi cooperare internaţională, este de interes vital pentru păstrarea societăţii umane şi civilizaţiei,

Reafirmând ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice,

Convinse că, pentru menţinerea şi realizarea pe mai departe a acestor idealuri şi în interesul progresului economic şi social, se impune o unitate mai strânsă între ţările europene care sunt animate de aceleaşi sentimente,

Considerând că, pentru a răspunde acestor necesităţi şi aspiraţiilor manifestate în această privinţă de popoarele lor, este necesar a crea un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă,

Au decis, în consecinţă, să înfiinţeze un Consiliu al Europei, compus dintr-un comitet al reprezentanţilor guvernelor şi o adunare consultativă şi, în acest scop, au adoptat prezentul Statut.

CAPITOLUL I

* Semnat la Londra în 5 mai 1949. A intrat în vigoare la 3 august 1949 şi a fost modificat prin procesele-verbale ale Secretarului general al Consiliului Europei datate 22 mai 1951, 18 decembrie 1951, 4 mai 1953, 30 mai 1958, 3 noiembrie 1961, 6 mai 1963, 24 mai 1965, 14 octombrie 1970, 17 februarie 1971, 9 decembrie 1974, 2 octombrie 1976, 9 ianuarie 1978, 20 ianuarie 1978, 27 noiembrie 1978, 16 noiembrie 1988, 5 mai 1989, 6 noiembrie 1990, 21 februarie 1991, 26 noiembrie 1991 şi 7 mai 1992. România a ratificat Statutul prin Legea nr. 64 din 4 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al RomânieiŇ , nr. 238 din 4 octombrie 1993.�278

SCOPUL CONSILIULUI EUROPEI

ARTICOLUL 1

a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

b) Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul O.N.U. şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care ele sunt părţi.

d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei.

CAPITOLUL II

COMPONENŢA

ARTICOLUL 2

Membrii Consiliului Europei sunt părţile la acest Statut.

ARTICOLUL 3

Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiecare membru se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului consiliului conform definiţiei acestuia din cap. I.

ARTICOLUL 4

Orice stat european, considerat ca fiind capabil de a se conforma prevederilor art. 3 şi având voinţa de a le realiza, poate fi invitat de către Comitetul Miniştrilor să devină membru al Consiliului Europei. Orice stat astfel invitat va deveni membru în momentul depunerii, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de aderare la prezentul Statut.

ARTICOLUL 5

a) În circumstanţe speciale, o ţară europeană considerată ca fiind capabilă a se conforma prevederilor art. 3 şi având dorinţa de a le pune în practică poate fi invitată de către Comitetul Miniştrilor să devină membru asociat al Consiliului Europei. Orice ţară astfel invitată va deveni membru asociat la depunerea, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de acceptare a prezentului Statut. Un membru asociat este îndreptăţit să fie reprezentat numai în cadrul Adunării Consultative.

279

b) Termenul de membru folosit în acest Statut se referă şi la membrii asociaţi, cu excepţia cazurilor când este folosit în legătură cu reprezentarea în Comitetul Miniştrilor.

ARTICOLUL 6

Înainte de a adresa invitaţiile conform art. 4 şi 5, Comitetul Miniştrilor va stabili numărul de reprezentanţi în Adunarea Consultativă la care are dreptul membrul propus şi contribuţia financiară proporţională a acestuia.

ARTICOLUL 7

Orice membru al Consiliului Europei poate să se retragă printr-o notificare oficială adresată Secretarului general al consiliului în legătură cu intenţia sa. Această retragere va deveni efectivă la sfârşitul anului financiar în care s-a făcut notificarea, dacă anunţul este făcut în timpul primelor 9 luni ale anului financiar. Dacă notificarea este dată în ultimele 3 luni ale anului financiar, ea devine efectivă la sfârşitul viitorului an financiar.

ARTICOLUL 8

Oricărui membru al Consiliului Europei, care a încălcat în mod grav art. 3, îi pot fi suspendate drepturile sale de reprezentare şi Comitetul Miniştrilor îi poate cere să se retragă în conformitate cu art. 7. Dacă membrul în cauză nu se conformează acestei cereri, comitetul poate să decidă încetarea calităţii de membru al consiliului de la data pe care comitetul o hotărăşte.

ARTICOLUL 9

Comitetul Miniştrilor poate să suspende dreptul de reprezentare în comitet şi în Adunarea Consultativă a unui membru pe perioada în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile financiare.

CAPITOLUL II

DISPOZIŢII GENERALE

ARTICOLUL 10

Organele Consiliului Europei sunt: I. Comitetul Miniştrilor; II. Adunarea Consultativă. Aceste două organe sunt asistate de către Secretariatul Consiliului Europei.

ARTICOLUL 11

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

ARTICOLUL 12

Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza. Regulamentele interioare ale Comitetului Miniştrilor şi ale Adunării Consultative vor decide asupra circumstanţelor şi condiţiilor în care pot fi utilizate şi alte limbi.

CAPITOLUL IV

280

COMITETUL MINIŞTRILOR

ARTICOLUL 13

Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei în conformitate cu art. 15 şi 16.

ARTICOLUL 14

Fiecare membru are câte un reprezentant în Comitetul Miniştrilor şi fiecare reprezentant dispune de un vot. Reprezentanţii în Comitetul Miniştrilor sunt miniştrii afacerilor externe. Atunci când un ministru al afacerilor externe nu este în măsură să participe sau dacă alte circumstanţe recomandă acest lucru, poate fi desemnat un supleant care să acţioneze în locul său. Acesta va fi, în măsura posibilului, un membru al guvernului ţării sale.

ARTICOLUL 15

a) Comitetul Miniştrilor examinează, la recomandarea Adunării Consultative sau din proprie iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei, inclusiv încheierea de convenţii şi acorduri şi adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice.

b) Concluziile Comitetului Miniştrilor pot fi formulate, dacă este cazul, ca recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele membrilor să-i facă cunoscute măsurile luate cu privire la o atare recomandare.

ARTICOLUL 16

Cu excepţia competenţelor Adunării Consultative, astfel cum sunt definite la art. 24, 28, 30, 32, 33 şi 35, Comitetul Miniştrilor va decide, cu efect obligatoriu, asupra tuturor chestiunilor referitoare la organizarea şi la aranjamentele interne ale Consiliului Europei. În acest scop, Comitetul Miniştrilor va adopta reglementările financiare şi administrative necesare.

ARTICOLUL 17

Comitetul Miniştrilor poate să înfiinţeze, în orice scop pe care îl consideră necesar, comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic.

ARTICOLUL 18

Comitetul Miniştrilor adoptă propriul regulament interior, care va stabili, în special: I. cvorumul; II. metoda numirii şi durata mandatului preşedintelui; III. procedura pentru stabilirea ordinii de zi, inclusiv pentru depunerea propunerilor de rezoluţii; şi IV. condiţiile în care este notificată desemnarea supleanţilor, efectuată conform art. 14.

ARTICOLUL 19

La fiecare sesiune a Adunării Consultative, Comitetul Miniştrilor va prezenta rapoarte asupra activităţii sale, însoţite de documentaţia corespunzătoare.

ARTICOLUL 20

281

a) Rezoluţiile Comitetului Miniştrilor referitoare la chestiunile importante menţionate mai jos sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate sau cu votul majorităţii reprezentanţilor din Comitetul Miniştrilor: I. recomandările prevăzute în art. 15 b); II. chestiunile prevăzute în art. 19; III. chestiunile prevăzute în art. 21 a) I şi b); IV. chestiunile prevăzute în art. 33; V. recomandările pentru amendarea art. 1 d), 7, 15, 20 şi 22; şi VI. orice altă chestiune pe care, datorită importanţei ei, comitetul va decide să o supună regulii unanimităţii printr-o rezoluţie adoptată în condiţiile prevăzute la paragraful d) de mai jos.

b) Chestiunile referitoare la regulamentul interior sau la reglementări financiare şi administrative pot fi decise prin votul majorităţii simple a reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din comitet.

c) Rezoluţiile comitetului, luate în conformitate cu art. 4 şi 5, se adoptă prin votul unei majorităţi de două treimi din reprezentanţii care au dreptul de a face parte din comitet.

d) Toate celelalte rezoluţii ale comitetului se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi cu votul majorităţii reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din comitet. Acestea cuprind, în special, rezoluţiile referitoare la adoptarea bugetului, la regulamentul interior, la reglementările financiare şi administrative, la recomandările privind amendarea articolelor prezentului Statut, altele decât cele menţionate la paragraful a) V. de mai sus şi la determinarea, în caz de dubiu, a paragrafului prezentului articol care să fie aplicat.

ARTICOLUL 21

a) Afară de cazul în care comitetul decide altfel, reuniunile Comitetului Miniştrilor vor fi ţinute: I. cu uşile închise; şi II. la sediul consiliului.

b) Comitetul decide ce informaţii să fie publicate în ceea ce priveşte concluziile şi discuţiile din cadrul unei reuniuni desfăşurate cu uşile închise.

c) Comitetul se reuneşte înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Consultative şi la începutul acestor sesiuni; el se reuneşte, de asemenea, ori de câte ori consideră necesar.

CAPITOLUL V

ADUNAREA CONSULTATIVĂ

ARTICOLUL 22

Adunarea Consultativă este organul deliberativ al Consiliului Europei. Ea dezbate chestiunile care sunt de competenţa sa conform prezentului Statut şi prezintă concluziile sale Comitetului Miniştrilor, sub formă de recomandări.

ARTICOLUL 23

a) Adunarea Consultativă poate să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei, care intră în competenţa acestuia, astfel cum este definită în cap. I. Ea poate, de asemenea, să delibereze şi să facă recomandări cu privire la orice chestiune care îi este supusă spre avizare de către Comitetul Miniştrilor.

b) Adunarea Consultativă stabileşte ordinea de zi conform prevederilor paragrafului a) de mai sus, ţinând seama de activitatea altor organizaţii europene interguvernamentale din care fac parte unii sau toţi membrii Consiliului Europei.282

c) Preşedintele adunării decide, în caz de dubiu, dacă o chestiune care apare în timpul dezbaterilor sesiunii se încadrează în ordinea de zi a adunării.

ARTICOLUL 24

Adunarea Consultativă poate, respectând prevederile art. 38 d), să înfiinţeze comitete sau comisii însărcinate să examineze şi să raporteze acesteia cu privire la orice chestiuni care ţin de competenţa adunării conform art. 23, să studieze punctele înscrise pe ordinea de zi şi să formuleze avize asupra tuturor chestiunilor de procedură.

ARTICOLUL 25

a) Adunarea Consultativă este compusă din reprezentanţi ai fiecărui membru, aleşi de către Parlamentul său dintre membrii acestuia sau desemnaţi dintre membrii Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva, totuşi, a dreptului fiecărui guvern membru de a face orice desemnări suplimentare necesare atunci când Parlamentul nu este în sesiune şi n-a stabilit procedura în acest caz. Fiecare reprezentant trebuie să aibă naţionalitatea statului membru pe care îl reprezintă. El nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Comitetului Miniştrilor. Mandatul reprezentanţilor astfel desemnaţi va începe de la deschiderea sesiunii ordinare ce urmează numirii lor şi va expira la deschiderea următoarei sesiuni ordinare sau a unei sesiuni ordinare viitoare, cu excepţia situaţiei în care au avut loc alegeri parlamentare, caz în care membrii au dreptul de a face noi nominalizări. Dacă un membru numeşte noi reprezentanţi pe locuri rămase vacante datorită decesului sau demisiei sau dacă procedează la noi desemnări ca urmare a alegerilor parlamentare din ţara sa, mandatul noilor reprezentanţi va începe de la prima reuniune a adunării ce urmează desemnării.

b) Nici un reprezentant nu va fi lipsit de mandatul său în cadrul unei sesiuni a adunării fără acordul acesteia.

c) Fiecare reprezentant poate avea un supleant care, în absenţa sa, are calitatea de a participa, de a lua cuvântul şi de a vota în locul său. Prevederile paragrafului a) de mai sus se aplică şi în cazul desemnării supleanţilor.

ARTICOLUL 26

Membrii au dreptul la un număr de reprezentanţi, după cum urmează:Austria – 6Belgia – 7Bulgaria – 6Cehoslovacia – 8Cipru – 3Danemarca – 5Elveţia – 6Finlanda – 5Franţa – 18Germania – 18Grecia – 7Irlanda – 4Islanda – 3Italia – 18Liechtenstein – 2Luxemburg – 3Malta – 3

283

Norvegia – 5Olanda – 7Polonia – 12Portugalia – 7Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – 18San Marino – 2Spania – 12Suedia – 6Turcia – 12Ungaria – 7

ARTICOLUL 27

Condiţiile conform cărora Comitetul Miniştrilor poate fi reprezentat, în mod colectiv, în dezbaterile Adunării Consultative sau cele conform cărora reprezentanţii comitetului şi supleanţii lor pot, cu titlul individual, să ia cuvântul în faţa acesteia, vor fi determinate de prevederile corespunzătoare din regulamentul interior, hotărâte de comitet după consultarea adunării.

ARTICOLUL 28

a) Adunarea Consultativă adoptă regulamentul său interior şi alege dintre membrii săi preşedintele, care rămâne în funcţie până la următoarea sesiune ordinară.

b) Preşedintele conduce lucrările, dar nu ia parte nici la dezbateri, nici la vot. Supleantul preşedintelui are calitatea de a lua parte la dezbateri, de a lua cuvântul şi de a vota în locul acestuia.

c) Regulamentul interior stabileşte, în special: I. cvorumul; II. procedura alegerii şi durata funcţiilor preşedintelui şi a altor membri ai biroului; III. procedura de stabilire a ordinii de zi şi de comunicare a acesteia către reprezentanţi; şi IV. data şi modul de notificare a numelor reprezentanţilor şi supleanţilor.

ARTICOLUL 29

Sub rezerva prevederilor art. 30, toate rezoluţiile Adunării Consultative, inclusiv cele care au ca obiect: I. de a face recomandări Comitetului Miniştrilor; II. de a propune comitetului chestiunile de înscris pe ordinea de zi a adunării; III. de a înfiinţa comitete şi comisii; IV. de a stabili data deschiderii sesiunilor; V. de a determina majoritatea cerută pentru rezoluţiile necuprinse la pct. I– IV de mai sus sau care determină, în caz de dubiu, ce fel de majoritate este necesară, sunt luate cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate.

ARTICOLUL 30

Rezoluţiile Adunării Consultative, care se referă la chestiuni privind modul său de funcţionare, în special alegerea membrilor biroului, desemnarea membrilor biroului, desemnarea membrilor comitetelor şi comisiilor şi adoptarea regulamentului interior sunt luate cu majoritatea care se va stabili de către adunare prin aplicarea art. 29.V.

ARTICOLUL 31284

Dezbaterile (cu privire la propunerile ce urmează a se face Comitetului Miniştrilor) privind înscrierea unei chestiuni pe ordinea de zi a Adunării Consultative nu trebuie să se poarte, după definirea obiectului său, decât asupra argumentelor pro şi contra includerii ei pe ordinea de zi.

ARTICOLUL 32

Adunarea Consultativă se întruneşte în sesiune ordinară o dată pe an, data şi durata acesteia fiind stabilite de către adunare, astfel încât să se evite, pe cât posibil, suprapunerea cu sesiunile parlamentare ale miniştrilor şi cu sesiunile Adunării Generale O.N.U. Sesiunea ordinară nu va dura mai mult de o lună, cu excepţia cazului în care, de comun acord, Adunarea Consultativă şi Comitetul Miniştrilor decid altfel.

ARTICOLUL 33

Sesiunile ordinare ale Adunării Consultative au loc la sediul consiliului, afară de cazul în care, de comun acord, Adunarea Consultativă şi Comitetul Miniştrilor decid ca acestea să se ţină în alt loc.

ARTICOLUL 34

Adunarea Consultativă poate fi convocată în sesiune extraordinară la iniţiativa fie a Comitetului Miniştrilor, fie a preşedintelui adunării, după ce se pun de acord, inclusiv asupra datei şi locului sesiunii.

ARTICOLUL 35

Dacă nu se decide altfel, dezbaterile Adunării Consultative sunt publice.

CAPITOLUL VI

SECRETARIATUL

ARTICOLUL 36

a) Secretariatul este compus dintr-un Secretar general, un Secretar general adjunct şi personalul necesar.

b) Secretarul general şi Secretarul general adjunct sunt desemnaţi de Adunarea Consultativă, la recomandarea Comitetului Miniştrilor.

c) Ceilalţi membri ai Secretariatului sunt numiţi de către Secretarul general, conform regulamentului administrativ.

d) Nici un membru al Secretariatului nu poate deţine o funcţie remunerată de către un guvern, nu poate fi membru al Adunării Consultative sau al unui parlament naţional sau nu poate îndeplini activităţi incompatibile cu atribuţiile sale.

e) Fiecare membru al Secretariatului trebuie să facă o declaraţie solemnă prin care să-şi afirme ataşamentul faţă de Consiliul Europei şi hotărârea sa de a îndeplini atribuţiile sale, în mod conştiincios, neinfluenţat de vreun considerent de ordin naţional, de a nu solicita sau accepta instrucţiuni, în legătură cu exercitarea funcţiilor sale, de la nici un guvern sau altă autoritate din afara consiliului, precum şi de a se abţine de la orice act incompatibil cu statutul său de funcţionar internaţional răspunzător numai în faţa consiliului. Secretarul general şi

285

Secretarul general adjunct vor face această declaraţie în faţa comitetului, iar ceilalţi membri, în faţa Secretarului general.

f) Fiecare membru trebuie să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor Secretarului general şi ale personalului Secretariatului şi să se abţină de a-i influenţa în exercitarea funcţiilor lor.

ARTICOLUL 37

a) Secretariatul este situat la sediul consiliului.b) Secretarul general răspunde de activitatea Secretariatului în faţa

Comitetului Miniştrilor. El oferă, în special, Adunării Consultative, sub rezerva art. 38 d), serviciile administrative şi altă asistenţă de care aceasta ar avea nevoie.

CAPITOLUL VII

FINANŢE

ARTICOLUL 38

a) Fiecare membru va suporta cheltuielile propriei reprezentări în Comitetul Miniştrilor şi în Adunarea Consultativă.

b) Cheltuielile Secretariatului şi toate celelalte cheltuieli comune vor fi împărţite între toţi membrii în proporţia care va fi stabilită de comitet, pe baza numărului populaţiei fiecărui membru. Contribuţia unui membru asociat va fi stabilită de către comitet.

c) În conformitate cu reglementările financiare, bugetul consiliului va fi supus anual spre adoptare comitetului, de către Secretarul general.

d) Secretarul general va supune comitetului cererile adunării de natură a antrena cheltuieli care depăşesc sumele deja înscrise în buget pentru adunare şi lucrările sale.

e) Secretarul general va prezenta, de asemenea, Comitetului Miniştrilor o evaluare a cheltuielilor necesare executării fiecăreia din recomandările supuse comitetului. Orice rezoluţie a cărei executare presupune cheltuieli suplimentare nu va fi considerată ca adoptată de Comitetul Miniştrilor decât dacă acesta a aprobat evaluările unor astfel de cheltuieli suplimentare.

ARTICOLUL 39

Secretarul general notifică anual guvernului fiecărui membru suma cu care trebuie să contribuie. Contribuţiile sunt exigibile din ziua notificării; ele trebuie să fie achitate Secretarului general în termen de maximum 6 luni.

CAPITOLUL VIII

PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI

ARTICOLUL 40

a) Consiliul Europei, reprezentanţii membrilor şi Secretariatul se bucură, pe teritoriul membrilor, de imunităţile şi privilegiile necesare exercitării funcţiilor lor. În virtutea acestor imunităţi, reprezentanţii în Adunarea Consultativă nu pot fi, în special, nici arestaţi şi nici urmăriţi pe teritoriul tuturor membrilor pentru opiniile sau voturile exprimate în cursul dezbaterilor adunării, comitetelor sau comisiilor.286

b) Membrii se angajează să încheie, cât mai curând posibil, un acord în scopul realizării prevederilor paragrafului a) de mai sus. Pentru aceasta, Comitetul Miniştrilor va recomanda guvernelor membrilor încheierea unui acord care să definească privilegiile şi imunităţile recunoscute pe teritoriile lor. De asemenea, un acord special va fi încheiat cu Guvernul Republicii Franceze, care va defini privilegiile şi imunităţile de care trebuie să se bucure Consiliul la sediul său.

CAPITOLUL IX

AMENDAMENTE

ARTICOLUL 41

a) Propunerile privind modificarea prezentului Statut pot fi făcute în Comitetul Miniştrilor sau, conform condiţiilor prevăzute în art. 25, în Adunarea Consultativă.

b) Comitetul va recomanda şi va include într-un protocol amendamentele pe care le consideră adecvate.

c) Protocolul de modificare va intra în vigoare când va fi semnat şi ratificat de către două treimi din membri.

d) Cu excepţia dispoziţiilor paragrafelor precedente ale prezentului articol, amendamentele la art. 23– 35, 38 şi 39, care au fost aprobate de către comitet şi adunare, vor intra în vigoare la data procesului-verbal încheiat de Secretarul general şi comunicat guvernelor membrilor, atestând aprobarea acestora. Dispoziţiile prezentului paragraf nu se vor aplica până la încheierea celei de-a doua sesiuni ordinare a adunării.

CAPITOLUL X

DISPOZIŢII FINALE

ARTICOLUL 42

a) Prezentul Statut este supus ratificării. Ratificările vor fi depuse la Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

b) Prezentul Statut va intra în vigoare după depunerea a şapte instrumente de ratificare. Guvernul Regatului Unit va notifica tuturor guvernelor semnatare intrarea în vigoare a Statutului şi numele membrilor Consiliului Europei la acea dată.

c) Ca urmare, orice alt stat semnatar va deveni parte la prezentul Statut la data depunerii instrumentului său de ratificare.

287

ANEXA 2

290

I - LES PARTIES THE PARTIESPARTILE

A. LE REQUÉRANT/LA REQUÉRANTETHE APPLICANT/ RECLAMANTUL/RECLAMANTA1. Nom de famille 2. Prénom (s) Surname First name (s)Nume Prenume

Sexe: MASCULIN/MALE/MASCULIN

3. Nationalité ROUMAINE .....4. Profession Nationality ROMANIAN Occupation Cetăţenie ROMÂNĂ Profesia

5. Date et lieu de naissance / Date and place of birth / Data şi locul naşterii

6. Domicile / Permanent address / Domiciliul

7. Tel. N°

8. Adresse actuelle (si différente de 6.) / Present address (if different from 6.) / Adresa actuală (dacă diferă de 6)

NON / NO / NU ESTE CAZUL

9. Nom et prénom du/de la représentant(e) / Name of representative / Numele şi prenumele reprezentantului/reprezentantei


10. Profession du/de la représentant(e) / Occupation of representative / Ocupaţia reprezentantului/reprezentantei


11. Adresse du/de la représentant(e)/Address of representative / Adresa reprezentantului/reprezentanteiNON / NO / NU ESTE CAZUL

12. Tel. N° / Fax N° NON / NO / NU ESTE CAZUL

B. LA HAUTE PARTIE CONTRACTANTETHE HIGH CONTRACTING PARTY INALTA PARTE CONTRACTANTA(Indiquer ci-après le nom de l'Etat/des Etats contre le(s)quel(s) la requête est dirigée)

291

(Fill in the name of the State(s) against which the application is directed)(Indicaţi aici numele Statului/Statelor împotriva căruia/cărora introduceţi cererea)13. ROUMANIE / ROMANIA / ROMÂNIA

II - EXPOSÉ DES FAITSSTA TEMENT OF THE FACTS EXPUNEREA FAPTELOR

14.

III - EXPOSÉ DE LA OU DES VIOLATION(S) DE LA CONVENTION ET/OU DES PROTOCOLES ALLÉGUÉE(S), AINSI QUE DES ARGUMENTS À L'APPUI

STATEMENT OF ALLEGED VIOLATION(S) OF THE CONVENTION AND/OR PROTOCOLS AND OF RELEVANT ARGUMENTS

EXPUNEREA PRETINSEI SAU A PRETINSELOR VIOLARII ALE CONVENTIEI SI/SAU A PROTOCOALELOR, PRECUM SI A ARGUMENTELOR IN SPRIJINUL ACESTOR AFIRMATII

15.

IV - EXPOSÉ RELATIF AUX PRESCRIPTIONS DE L'ARTICLE 35 § 1 DE LA CONVENTION

STATEMENT RELATIVE TO ARTICLE 35 § 1 OF THE CONVENTIONEXPUNERE IN LEGATURA CU PREVEDERILE ARTICOLULUI 35 § 1 DIN

CONVENTIE

16. Décision interne définitive (date et nature de la décision, organe - judiciaire ou autre - l'ayant rendue)

Final decision (date, court or authority and nature of decision)Decizia internă definitivă (data şi natura deciziei, organul - judiciar sau altul - care a pronunţat-o)

17. Autres décisions (énumérées dans l=ordre chronologique en indiquant, pour chaque décision, sa date, sa nature et l'organe - judiciaire ou autre - l'ayant rendue)

Other decisions (list in chronological order, giving date, court or authority and nature of decision for each of them)

Alte decizii (enumerate în ordine cronologică, indicând, pentru fiecare decizie, data, natura şi organul - judiciar sau altul - care a pronunţat-o)

292

18. Dispos(i)ez-vous d'un recours que vous n'avez pas exercé? Si oui, lequel et pour quel motif n'a-t-il pas été exercé?

Is there or was there any other appeal or other remedy available to you which you have not used? If so, explain why you have not used it.

Dispuneţi sau aţi dispus de un recurs pe care nu l-aţi exercitat? Dacă da, care şi pentru ce motiv acesta nu a fost exercitat?

V - EXPOSÉ DE L'OBJET DE LA REQUÊTESTATEMENT OF THE OBJECT OF THE APPLICATION EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII

19.

VI - AUTRES INSTANCES INTERNATIONALES TRAITANT OU AYANT TRAITÉ L'AFFAIRE STATEMENT CONCERNING OTHER INTERNATIONAL PROCEEDINGS ALTE INSTANTE INTERNATIONALE CARE EXAMINEAZA SAU AU EXAMINAT CAZUL20. Avez-vous soumis à une autre instance internationale d'enquête ou de règlement les griefs énoncés dans la présente requête? Si oui, fournir des indications détaillées à ce sujet.Have you submitted the above complaints to any other procedure of international investigation or settlement? If so, give full details.Aţi prezentat în faţa unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau reglementare capetele de cerere din prezenta plângere? Dacă da, furnizaţi indicaţii detaliate cu privire la acest aspect.

VII. PIÈCES ANNEXÉES LIST OF DOCUMENTS LISTA DOCUMENTELOR 21.a) b)c)

VIII - DÉCLARATION ET SIGNATUREDECLARATION AND SIGNATUREDECLARAŢIA SI SEMNĂTURA22. Je déclare en toute conscience et loyauté que les renseignements qui figurent sur la présente formule de requête sont exacts.I hereby declare that, to the best of my knowledge and belief, the information I have given in the present application form is correct.

Declar pe onoare că informaţiile ce figurează în prezentul formular de cerere sunt exacte.

293

Lieu/Place/Locul Date/Date /DataBUCUREŞTI, ROMÂNIA……………

(Signature du/de la requérant(e) ou du/de la représentant(e)) (Signature of the applicant or of the representative)

(Semnătura reclamantului/ei sau a reprezentantului/ei)

1._____________________

2._____________________

NOTA EXPLICATIVAdestinata persoanelor care completeaza un formular de cerere

prezentata conform articolului 34 al Conventiei

INTRODUCEREIndicatiile ce urmeaza sunt destinate sa va ajute sa completati formularul de cerere catre Curte. Vi serecomanda sa le cititi mai întâi în întregime si cu atentie. Veti putea apoi sa va raportati la aceste indicatii înmomentul în care veti completa fiecare dintre rubricile formularului.Odata completat, acest formular va constitui cererea dumneavoastra catre Curte, în sensul articolului 34 al

294

Conventiei, si va servi la examinarea cazului dumneavoastra de catre Curte. Este deci foarte important ca formularul safie completat cu exactitate si în întregime, chiar daca acest lucru v-ar obliga sa repetati informatii care figureazadeja în corespondenta dumneavoastra anterioara cu Grefa.Dupa cum veti constata, acest formular contine opt rubrici. Acestea trebuie completate toate, astfel încâtcererea dumneavoasstra sa contina toate datele cerute de catre Regulamentul interior al Curtii. Veti gasi, de asemenea,la sfârsitul acestei note, textul articolelor 45 si 47 ale Regulamentului interior al Curtii.

CUM SA COMPLETATI FORMULARUL DE CEREREI. PARTILE – Articolul 47 § 1 (a), (b) si (c)(1-13)Daca exista mai multi reclamanti, se vor da pentru fiecare dintre ei informatiile cerute utilizînd la nevoie o filaseparata.Orice reclamant poate desemna o persoana pentru a-l reprezenta. Reprezentantul trebuie sa fie un consilierjuridic abilitat sa exerseze într-unul dintre statele parti la Conventie si sa rezideze pe teritoriul unuia dintre acestea, sauo alta persoana agreata de Curte. In ipoteza în care reclamantul este reprezentat, toate informatiile utile privitoare lareprezentant trebuie furnizate în aceasta rubrica; Grefa va purta în acest caz corespondenta numai cu reprezentantul.

II. EXPUNEREA FAPTELOR – Articolul 47 § 1 (d)Explicati cât se poate de clar si amanuntit, însa în acelasi timp concis, faptele de care va plângeti. Straduiti-vasa descrieti evenimentele în ordinea în care s-au produs, mentionînd data exacta a acestora. Daca faptele de care vaplângeti se refera la mai multe cereri distincte (de exemplu, mai multe ansambluri de proceduri judiciare), sunteti invitatsa prezentati fiecare cerere în mod separat.

III. EXPUNEREA PRETINSEI VIOLARI SAU A PRETINSELOR VIOLARI ALE CONVENTIEI,(15) PRECUM SI A ARGUMENTELOR ADUSE ÎN SPRIJINUL ACESTOR AFIRMATII –Articolul 47 § 1 (e)Explicati în aceasta rubrica, cât mai precis posibil, care sunt motivele plângerii în baza Conventiei. Indicaticare sunt dispozitiile Conventiei pe care va bazati si explicati de ce considerati ca faptele pe care le-ati descris larubrica II au antrenat o violare a acestor dispozitii.Veti fi constatat ca anumite articole ale Conventiei autorizeaza, în anumite conditii, ingerinte în exercitiuldrepturilor pe care le garanteaza (a se vedea, de exemplu, alineatele (a) pâna la (f) ale articolului 5 ? 1, precum si paragraful 2 al articolelor 8 pâna la 11). Daca invocati unul dintre aceste articole, explicati de ce considerati ca ingerinta de care va plângeti nu era autorizata.

295

IV. EXPUNERE IN LEGATURA CU PREVEDERILE ARTICOLULUI 35 §? 1 AL CONVENTIEI –(16-18) Articolul 47 § 2 (a)In aceasta rubrica descrieti în mod complet recursurile pe care le-ati exercitat în fata autoritatior nationale.Completati fiecare dintre cele trei parti ale rubricii, separînd raspunsurile pentru fiecare capat de cerere pe care îlsupuneti Curtii. In dreptul cifrei 18 mentionati orice recurs ce ar fi putut constitui un remediu la cerereadumneavoastra, dar pe care nu l-ati utilizat. Daca un astfel de recurs ar exista, mentionati-l (de exemplu, numindautoritatea – judiciara sau alta – la care l-ati fi putut introduce) si explicati de ce nu l-ati exercitat.

V. EXPUNEREA OBIECTULUI CERERII – Articolul 47 § 1 (g)(19)Indicati în aceasta rubrica ce asteptati de la procedura pe care o angajati în fata Curtii.

VI. ALTE INSTANTE INTERNATIONALE CARE EXAMINEAZA SAU AU EXAMINAT CAZUL –(20) Articolul 47 § 2 (b)Veti indica aici daca ati supus unei alte instante internationale de ancheta sau de reglementare faptele de careva plângeti continute în prezenta cerere. Daca da, furnizati informatii complete, în special numele organismuluiinternational sesizat, orice detalii cu privire la procedurile urmate, deciziile date, cu datele acestora. Atasati o copiedupa deciziile date si dupa oricare alt document pertinent. Avem rugamintea de a nu capsa, lipi sau lega prin oricemodalitate copiile documentelor dumneavoastra.

VII. PIESE ANEXATE – Articolul 47 § 1 (h) (NU TRIMITETI ORIGINALE, CI NUMAI COPII)(21)Nu omiteti sa atasati la cererea dumneavoastra si sa mentionati în aceasta lista toate hotarârile si celelaltedecizii vizate în rubricile IV si VI, precum si orice alt document pe care doriti sa îl supuneti Curtii drept mijloc de proba(procese verbale ale sedintelor [încheieri de sedinta], declaratii ale martorilor etc.). In ceea ce priveste deciziilejudiciare, trimiteti motivarea acestora, nu numai dispozitivul lor. Limitati-va totusi la documentele pertinente pentruexaminarea capetelor continute în cererea dumneavoastra. Avem rugamintea de a nu capsa, lipi sau lega prin oricemodalitate copiile documentelor dumneavoastra.

VIII. DECLARATIA SI SEMNATURA – Articolul 45 § 3(22)Daca formularul cererii nu este semnat de catre reclamantul însusi, ci de catre reprezentantul sau, el trebuie sa

296

fie însotit de o procura în favoarea acestuia din urma, semnata de reclamant si de reprezentantul/a sau/sa (cu exceptiasituatiei în care o astfel de procura a fost deja remisa Grefei).

Articolele 45 si 47 ale Regulamentului Curtii

Articolul 45(Semnaturi)1. Orice cerere formulata în baza articolului 33 sau 34 al Conventiei trebuie prezentata în scris si semnata de catre reclamant saude catre persoana care îl reprezinta.2. In cazul în care cererea este prezentata de catre o organizatie neguvernamentala sau de catre un grup de persoane fizice, eatrebuie semnata de catre persoanele abilitate sa reprezinte organizatia sau grupul. Camera sau comitetul respective decid asupraoricarui aspect referitor la faptul de a sti daca persoanele care au semmnat cererea erau împuternicite sa o faca.3. Daca reclamantul este reprezentat, conform articolului 36 al prezentului Regulament, reprezentantul sau reprezentantii saitrebuie sa prezinte o procura sau o împuternicire scrisa.

Articolul 47(Continutul unei cereri individuale)1. Orice cerere formulata în baza articolului 34 al Conventiei, în lipsa unei decizii contare a presedintelui sectiunii respective,trebuie prezentata pe formularul de cerere furnizat de catre Grefa. Ea trebuie sa indice:a. numele, data de nastere, cetatenia, sexul, profesia si adresa reclamantului;b. daca este cazul, numele, profesia si adresa reprezentantului sau;c. Partea contractanta sau Partile contractante împotriva careia/carora este introdusa cererea;d. o expunere succinta a faptelor;e. o expunere succinta a violarii/violarilor pretinse a Conventiei si a argumentelor pertinente;f. o expunere succinta cu privire la respectarea de catre reclamant a criteriilor de admisibilitate enuntate în articolul 35 § 1 alConventiei (epuizarea cailor de recurs interne si respectarea termenului de sase luni);g. obiectul cererii;si este însotita deh. copiile tuturor documentelor pertinente si în special ale deciziilor, judiciare sau altele, referitoare la obiectul cererii.2. In plus, reclamantul trebuie sa:a. furnizeze toate elementele, mai ales documentele si deciziile citate la paragraful 1 h. al prezentului articol, care sademonstreze ca au fost îndeplinite conditiile de admisibilitate enuntate în articolul 35 § 1 al Conventiei (epuizarea cailor de recursinterne si respectarea termenului de sase luni);b. faca cunoscut daca a prezentat faptele de care se plânge unei alte instante internationale de ancheta sau reglementare.3. Reclamantul care nu doreste ca identitatea sa sa fie divulgata trebuie sa precizeze acest lucru si sa prezinte o expunere a

297

motivelor ce justifica derogarea de la regula normala de publicitate a procedurii în fata Curtii. Presedintele camerei poate autorizaanonimatul în cazuri exceptionale si justificate.4. In cazul nerespectarii obligatiilor enumerate la paragrafele 1 si 2 din prezentul articol, este posibil ca cererea sa nu fie examinatade catre Curte.5. Ca regula generala, se considera ca cererea a fost introdusa la data primei comunicari facute de reclamant, ce expune – chiarnumai în mod sumar – obiectul cererii. Curtea, daca considera acest lucru justificat, poate totusi decide sa retina o alta data deintroducere.6. Reclamantul trebuie sa informeze Curtea cu privire la orice schimbare a adresei sale si la orice fapt relevant pentru examinareacererii sale.

298

Curs Protectia Europeana a Drepturilor Omului

Documents

Transcript of Curs Protectia Europeana a Drepturilor Omului