PRO LEGE NR. 3/2017revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege...PRO LEGE NR. 3/2017...

PRO LEGE NR. 3/2017

Revistă fondată în anul 1952

COMITETUL ȘTIINȚIFIC

• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •

prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.

Tudorel Toader

COMITETUL DE REDACȚIE

• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus

Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct • procuror dr. Tamara Manea, redactor •

procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror Dorinel Oancea, redactor •

procuror Liviu Popescu, redactor

RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI

• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana

Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța

SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache

CONDIȚII DE PUBLICARE

Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele

condiții minimale:

1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa

[email protected], în Microsoft Word, Century sau Times New

Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.

Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care

manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;

2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de

următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,

instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de

telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,

schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;

3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris

atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale

materialului și să conțină cuvintele cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale

domeniului abordat;

4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să

respecte structura științifică consacrată;

5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate

în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile

bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își

asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele

trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;

6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare

sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,

fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre

publicare;

7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor

articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile

prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând

site-ul http://revistaprolege.ro/.

Redacția „Pro Lege”

Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor

juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării

științifice nr. 6129/2016

PRO LEGE Nr. 3/2017

CUPRINS

EDITORIAL

GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: Obligația

cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a

securității naționale …..……………………………………

15

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE

SIMONA RUSU: Fapta de conducere pe drumurile publice a unui

vehicul sub influența drogurilor. Neincriminare …………

20

DANIELA DEDIU: Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr.

94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de

Conturi …………………………………………………………….

25

DANIELA PEICU: Scurte considerații asupra încadrării juridice a

faptei constând în oferta de mită făcută, în aceeași

împrejurare, mai multor funcționari publici ………….………

44

NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: Abuzul în serviciu. Subsidiaritate … 48

LIVIU POPESCU: Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau

atribuție? ………………………...........................................

55

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Punct de vedere asupra

angajării răspunderii civile a statului român în cazul

erorilor judiciare produse atunci când autoritățile judiciare

române pun în executare mandate europene de arestare

emise de către alte state (partea I) …………………………

63

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE –

Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

4 Cuprins

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE

DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a

persoanei condamnate. Admisibilitate ………………………………

144

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN

INTERESUL LEGII

Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate … 154

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI –

Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Membrul de familie în cazul violenței în familie.

Neconstituționalitate ……..……………………………………….…

162

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii

judecătorești de către un judecător care nu a participat la proces ...

168

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII

EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea)

în cauza C-579/15 (29 iunie 2017)……………………………….…

176

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de

GHEORGHE IVAN

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL TÂRGU-MUREȘ PE

ANUL 2015, ÎN MATERIE PENALĂ

Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea

de calități oficiale. Calcularea termenului de prescripție a

răspunderii penale. Aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Individualizarea judiciară a pedepselor. Confiscarea specială ........

189

Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare ................... 205

Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării

unui mandat european de arestare ……………………………..…...

210

5 Cuprins

Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două

persoane vătămate. Unitate naturală de infracțiune sau pluralitate

de infracțiuni? ...................................................................................

219

Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de

domiciliu …………………………………………………........................

230

Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea

controlului judiciar cu arestarea preventivă …………….....………

239

Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual

săvârșite prin aceeași omisiune. Concurs real de infracțiuni.

Nedezincriminare ..............................................................................

249

Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri.

Distincție .........................................................................................

266

Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică.

Circumstanța agravantă a profitării de starea de vădită

vulnerabilitate a persoanei vătămate ................................................

300

Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare

juridică. Infracțiunile de ultraj săvârșite împotriva unor funcționari

publici diferiți – imposibilitatea reținerii unei infracțiuni continuate

312

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Noile incriminări în domeniul asigurărilor auto ........................... 326

Cauza justificativă specială a conflictului de interese permis în

domeniul parlamentar .......................................................................

328

Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român.

Apariția unei noi incriminări: folosirea funcției pentru favorizarea

unor persoane ..............................................................................

330

Măsura compensatorie a executării pedepsei în condiții

necorespunzătoare. Reglementare recentă ........................................

334

VARIA

BERTRAND LOUVEL: Pentru unitatea magistraturii ……………. 337

RESTITUIRI – Rubrică realizată de SIMONA FROLU

6 Cuprins

EM. MICLESCU: Rechisitorul definitiv în afacerea

Fitowski-Mihăileanu și în complotul contra M. S. Regelui

României (Dreptul, Anul XXIX, nr. 63, 12 octombrie 1900)..

339

AUGUSTIN LAZĂR, MARIUS FOITOȘ, ALEXANDRU

GEORGESCU: O privire în viitor: tendințele investigației

criminalistice la nivel european …………………………….

361

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – procuror și președinte al

Consiliului Legislativ ……………………………………….

387

VITRINA CĂRȚII JURIDICE – Rubrică realizată de SIMONA

FROLU

388

The review PRO LEGE No 3/2017

TABLE OF CONTENTS

EDITORIAL

GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: The obligation of

the Romanian citizen to support the achievement of justice

and national security …..……………………………………

15

STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS

SIMONA RUSU: The act of driving on public roads a vehicle

under the influence of drugs. Non-incrimination ..…………

20

DANIELA DEDIU: The offence provided by art. 64 from Law no.

94/1992 regarding the organization and operation of the

Court of Auditors …………………………………………………

25

DANIELA PEICU: Short considerations over the legal

classification of the act constituting in offering of bribe, in

the same circumstance, to more public clerks ………….…….

44

NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: Abuse of service. Subsidiarity …..… 48

LIVIU POPESCU: Jurisdictional control ex officio. Right or

attribution? ………………………........................................

55

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point of view over the

engaging of civil liability of the Romanian state in case of

judicial errors produced when the Romanian Judicial

Authorities execute European Arrest Warrants issued by

other states (part 1) ………………………………………………

63

FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF

CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN

A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN

CRIMINAL MATTERS

Enforcement of the most favourable criminal law after the parole of

the condemned person. Admissibility ……………………………...…

144

8 Table of contents

B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE

INTEREST OF THE LAW

Family abandonment. Unique continuous offence. Admissibility ..… 154

FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF

ROMANIA – Column held by GHEORGHE IVAN

Family member in case of domestic violence. Unconstitutionality … 162

FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN

RIGHTS – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN

Respecting the right to a fair trial. Wording of the court decision by

a judge that has not taken part at the trial ………………………….....

168

FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE

EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN

Decision of the Court of Justice of the European Union (Fifth

Chamber) in the case C-579/15 (29 June 2017) ……………….……

176

FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held

by GHEORGHE IVAN

THE JUDICIAL PRACTICE OF TÂRGU-MUREȘ COURT OF APPEAL

PE ANUL 2015, IN CRIMINAL MATTER

Constitution an organized criminal group, blackmail and screaming

of official attributes. Calculation of the prescription term for the

criminal liability. Global enforcement of the most favourable

criminal law. Judicial individualization of the penalties. Special

confiscation ........................................................................................

189

Late reconciliation. Grounds for an appeal in annulment ................ 205

Justificatory cause of the order of law. Grounds for refusal of

execution of a European Arrest Warrant ………………………..…..

210

Qualified theft committed, in the same circumstance, with the

damage of two injured persons. Natural unity of offence or plurality

of offences? ........................................................................................

219

Attempt at the offence of qualified theft committed by home violation 230

9 Table of contents

Embezzlement – offence of danger and not of result. Replacement of

the judicial control with the preventive arrest …………….....……..

239

Offence of favouring the offender and intellectual forgery committed

by the same omission. Real concurrence of offences.

Non-decriminalization ........................................................................

249

Offences of fraud and illegal obtaining of funds. Distinction ........... 266

Offences of domestic violence and murder. Judicial classification.

Aggravating circumstance of taking advantage of the obvious

vulnerability state of the injured person .............................................

300

Forest offence of trees theft and robbery – judicial classification.

Offences of outrage committed against different public clerks – the

impossibility of retaining a continuous crime ………………………….

312

LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN

New incriminations in the field of auto insurances ........................... 326

Special justificatory cause of the conflict of interest allowed in the

parliamentary field .......................................................................

328

Conflict of interest in the new vision of the Romanian Legislator.

The occurrence of a new incrimination: making use of the position

for favouring persons ..........................................................................

330

Compensatory measure for the execution of penalty in improper

conditions. Recent regulation ......................................................

334

VARIA

BERTRAND LOUVEL: For the magistracy unity ………………… 337

RESTITUTIONS – Column held by SIMONA FROLU

EM. MICLESCU: Definitive indictment in the Fitowski-Mihăileanu

affair and the plot against the H.M. King of Romania (Law,

Year XXIX, no. 63, 12th

of October 1900)………………………

339


GEORGESCU: A look into the future: the tendencies of

forensics investigation at European level …………………..

361

10 Table of contents

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – prosecutor and president of

the Legislative Council ……………………………………..

387

JUDICIAL BOOK SHOWCASE – Column held by SIMONA

FROLU

388

La revue PRO LEGE No. 3/2017

TABLE DE MATIÈRES

EDITORIAL

GHEORGHE IVAN, MARI-CLAUDIA IVAN: L’obligation des

citoyens roumains de soutenir la réalisation de la justice et

de la sécurité nationale …..…………………………………

15

ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –

ANALYSES

SIMONA RUSU: L’acte de conduire sur les voies publiques un

véhicule sous l’influence de drogues. Non-criminalisation ...

20

DANIELA DEDIU: L’infraction prévue à l’art. 64 de la Loi no.

94/1992 sur l’organisation et le fonctionnement de la Cour

des Comptes ……………………………………………………….

25

DANIELA PEICU: Brèves considérations sur la qualification

juridique de l’acte qui consiste à offrir du pourboire, dans

la même circonstance, à plusieurs fonctionnaires publics …

44

NICOLAE PÎRCĂLĂBESCU: L’abus de pouvoir. Subsidiarité ….. 48

LIVIU POPESCU: Le contrôle juridictionnel d’office. Droit ou

attribution ? ……………………….......................................

55

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point de vue sur

l’engagement de la responsabilité civile de l’Etat roumain

en cas d’erreurs judiciaires produites lorsque les autorités

judiciaires roumaines exécutent des mandats d’arrêt

européens émis par d’autres Etats (1ère

partie) ………………

63

DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET

DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN

MATIERE PENALE

L’application de la loi pénale plus favorable après la libération

conditionnelle de la personne condamnée. Recevabilité …………….

144

12 Table de matières

B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS

L'INTERET DE LA LOI

L’abandon de famille. Infraction unique continue. Recevabilité …… 154

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE

ROUMANIE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

Le membre de la famille en cas de violence en famille. Non

constitutionalité ……..……………………………………….……...

162

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS

DE L’HOMME – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Le respect du droit à un procès équitable. La décision judiciaire

sera rédigée par un juge qui n’a pas participé au procès ................

168

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION

EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Décision de la Cour de Justice de l'Union Européenne (Cinquième

Chambre) dans l’affaire C-579/15 (29 Juin 2017) ……………….…

176

DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée

par GHEORGHE IVAN

PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE TÂRGU-MUREȘ

EN 2015, EN MATIERE PENALE

Constitution d’un groupe criminel organisé. Le chantage et

l’usurpation de qualités officielles. Calculer le délai de prescription

de la responsabilité pénale. L’application globale de la loi pénale

plus favorable. L’individualisation judiciaire des peines. La

confiscation spéciale ...........................................................................

189

Réconciliation tardive. Base d’une contestation en annulation ......... 205

La cause justificative de l’ordre de la loi. Motif de refus de

l’exécution d’un mandat d’arrêt européen …………………………

210

Le vol qualifié commis, dans la même circonstance, au détriment de

deux personnes lésées. Unité naturelle d’infraction ou pluralité

d’infractions ? ...................................................................................

219

La tentative de vol qualifié commis par violation de domicile ……… 230


La dilapidation – infraction de danger et pas de résultat. Remplacer

le contrôle judiciaire avec la garde à vue ……………….....………

239

Les infraction de favoriser le contrevenant et de faux intellectuel

commis par la même omission. Concours réel d’infractions. Non

décriminalisation ..............................................................................

249

Les infractions d’escroquerie et d’obtenir des fonds illégaux.

Distinction .........................................................................................

266

Les infractions de violence en famille et de meurtre. Qualification

juridique. La circonstance aggravante de profiter de l’état évident

de vulnérabilité de la personne lésée ................................................

300

L’infraction forestière de vol d’arbres et le

brigandage – qualification juridique. Les infractions d’outrage

commises contre des fonctionnaires publics

différents – l’impossibilité de retenir une infraction continue ………

312

ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE

IVAN

Les nouvelles criminalisations dans le domaine des assurances auto 326

La cause justificative spéciale du conflit d’intérêts permis dans le

domaine parlementaire .......................................................................

328

Le conflit d’intérêts dans la nouvelle vision du législateur roumain.

Apparition d’une nouvelle criminalisation: faire usage de la

fonction pour favoriser quelqu’un .....................................................

330

La mesure compensatoire de l’exécution de la peine dans des

conditions inappropriées. Réglementation récente ............................

334

VARIA

BERTRAND LOUVEL: Pour l’unité de la magistrature …………. 337

RESTITUTIONS – Rubrique réalisée par SIMONA FROLU

EM. MICLESCU: Le réquisitoire définitif dans l’affaire

Fitowski-Mihăileanu et dans le complot contre Sa Majesté le

Roi de la Roumanie (Le Droit, An XXIX, no. 63, 12 octobre

1900) ……………………………………………………………...

339



GEORGESCU: Un regard à l’avenir: les tendances de

l’investigation criminalistique au niveau européen …………

361

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Constantin Roșca – procureur et président du

Conseil Législatif …………………..……………………….

387

LA VITRINE DU LIVRE JURIDIQUE – Rubrique réalisée par

SIMONA FROLU

388

EDITORIAL

OBLIGAȚIA CETĂȚENILOR ROMÂNI DE A SPRIJINI

REALIZAREA JUSTIȚIEI ȘI A SECURITĂȚII NAȚIONALE

dr. Gheorghe IVAN

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

Prof. univ. − Facultatea de Științe Juridice, Sociale și

Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice

,,Acad. Andrei Rădulescu”al Academiei Române

Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și

al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică –

Institutul Transfrontalier de Studii

Internaționale și Justiție Penală Galați,

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege” Mari-Claudia IVAN

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București

Consilier juridic (grad profesional asistent),

Instituția Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

ABSTRACT

In the editorial the authors proposed themselves to make a short

legal, ethical and philosophic incursion over the obligation of the

Romanian citizen to support the achievement of justice and

national security.

Key words: Romanian Citizen, obligation, achievement of justice,

achievement of national security.

1. Cetățenii români pot fi obligați să sprijine realizarea justiției, oricare

ar fi ea, civilă, penală sau de altă natură? Întrebarea aceasta ne preocupă,

căutându-i răspunsul în regulile dreptului, ale moralei, în problematica

filosofiei.

Dar ce semnifică ideea de justiție?

e-mail: [email protected]; [email protected].

e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com.

16 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan

Căutând, am găsit. Potrivit DEX1, justiția reprezintă activitatea

fundamentală a statului, care constă în soluționarea litigiilor; aceasta este

realizată de instanțele judecătorești – așa statuează și legea fundamentală a

statului român2.

Articolul 11 din noul Cod de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.),

sub denumirea ,,Obligațiile terților în desfășurarea procesului”, prevede:

,,Orice persoană este obligată, în condițiile legii, să sprijine

realizarea justiției. Cel care, fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea

acestei obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei

amenzi judiciare și, dacă este cazul, a unor daune-interese (sublinierea

noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”

Deci, vrem, nu vrem, trebuie să contribuim la realizarea justiției civile,

chiar dacă aceasta vizează soluționarea litigiilor de drept privat. Dar ce

implicare are un terț în litigiul civil, de pildă, dintre doi cetățeni? Este

problema celor doi. Nu au decât să și-l rezolve singuri – așa cum prevede și

art. 10 C.pr.civ., și anume că părțile au obligația să contribuie la desfășurarea

procesului pe care ele l-au generat, și nu altcineva. Nu au decât să propună

probe, să și le aducă – așa cum permite art. 312 alin. (2) C.pr.civ.: ,,la

termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii

încuviințați chiar fără a fi citați” (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).

După știința noastră, noul Cod de procedură penală nu conține

asemenea reglementări.

Răsfoim legea noastră fundamentală, citind îndatoririle cetățenilor

români3. Nu am găsit nimic. Și atunci? Dispozițiile art. 11 C.pr.civ. sunt

neconstituționale, opinăm noi.

Mergem mai departe. Articolul 313 C.pr.civ., care, sub denumirea

,,Refuzul martorului de a se prezenta”, prevede:

,,(1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate

emite mandat de aducere.

(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu

mandat chiar la primul termen.

(3) Dacă, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi

găsit sau nu se înfățișează, instanța va putea proceda la judecată (sublinierea

noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan).”

1 Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold,

București, 2016, p. 626; https://dexonline.ro/definitie/justitie (accesat la 20 iulie 2017). 2 A se vedea art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.

3 A se vedea art. 54-57 din Constituția României, republicată.

Obligația cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a… 17

Deci, dacă martorul, și anume cel care are cunoștință despre fapte sau

împrejurări necesare soluționării unui proces, nu vrea să se înfățișeze, instanța

poate soluționa litigiul chiar fără mărturia sa.

Continuăm cercetarea textelor legale. Articolul 297 C.pr.civ., sub

denumirea ,,Obligația terțului de a prezenta înscrisul”, prevede:

,,(1) Când se arată că un înscris necesar soluționării procesului se

află în posesia unui terț, acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în

vedere să aducă înscrisul în instanță.

(2) Când deținătorul înscrisului este o persoană juridică,

reprezentanții ei vor putea fi citați ca martori.

(3) Terțul poate refuza înfățișarea înscrisului în cazurile prevăzute la

art. 294 (sublinierea noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”.

Și doar atât: terțul poate refuza înfățișarea înscrisului. Deci, instanța

judecă și fără acel înscris.

Nu mai înțelegem nimic. Oare nu trebuiau sancționați cu amendă

judiciară cei menționați mai sus? Oare nu trebuiau constrânși în vreun fel,

pentru a-și îndeplini îndatorirea de sprijinire a realizării justiției civile?

2. În continuarea incursiunii noastre, ne aruncăm privirea și pe Legea

nr. 51/1991 privind securitatea națională a României4, republicată, cu

completările ulterioare. În art. 2 alin. (2) din acest act normativ se prevede:

,,cetățenii români, ca expresie a fidelității lor față de țară, au îndatorirea

morală de a contribui la realizarea securității naționale (sublinierea

noastră – Gh. Ivan, M.-C. Ivan)”. Deci, când este vorba de securitatea

națională, cetățenii au, tot la fel, obligația de a contribui la realizarea ei, dar

numai din punct de vedere moral. Ne întrebăm: ce trebuie să facă concret

cetățenii români pentru a-și îndeplini obligația menționată anterior?

Răspunsul îl regăsim în art. 2 alin. (1) din același act normativ: ,,securitatea

națională se realizează prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea

amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în

art. 1”. Prin urmare, cetățenii trebuie să contribuie la cunoașterea, prevenirea

și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor

indicate în textul legal menționat, care prevede că: ,,prin securitatea națională

a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate

socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului

național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii

ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a

drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit

principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.

4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014.

18 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan

3. Părăsim regulile dreptului și ne îndreptăm către morală.

Morala ne arată că trebuie să fim drepți, cinstiți, corecți, să respectăm

persoanele în vârstă, să acordăm sprijin persoanelor neajutorate, dar mai ales

să promovăm ideea de justiție etc. De mici am fost învățați că nu trebuie să

mințim, întrucât adevărul va triumfa până la urmă, chiar dacă nu se cunoaște

cu precizie acest moment. Spunând adevărul, vom putea sprijini realizarea

justiției atunci când vom fi solicitați în acest sens5.

Așa cum am văzut, și legea apelează la morală pentru a contura unele

obligații ale cetățenilor, cum este aceea de a contribui la realizarea securității

naționale. De ce această trimitere? Fiindcă oamenii se nasc cu morala, trăiesc

cu ea și tot la ea apelează atunci când mor (,,Iertați-mi greșelile, dragii mei”,

spune câte un muribund, sperând că cei cărora li se adresează îi vor da

dezlegarea de a păși la cele veșnice cu sufletul ușurat).

Dar cea mai interesantă trimitere la morală o face legea atunci când îi

impune persoanei chemate să depună mărturie într-un proces obligația de a

jura cu mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie – ,,Jur că voi spune adevărul și nu

voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” – ori de a

face o declarație solemnă – ,,Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde

nimic din ceea ce știu”. În prima ipoteză este introdusă și morala creștină.

Dacă martorul are o altă credință religioasă decât cea creștină, se schimbă

referirea la divinitate din formula jurământului – ,,Jur că voi spune adevărul și

nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute …!” După cum este

lesne de înțeles, a doua ipoteză intervine atunci când martorul este ateu sau

dorește pur și simplu să facă declarația solemnă sus-menționată.

Am văzut, în decursul carierei noastre de anchetatori, că deși un

martor era tentat la început să nu relateze adevărul, totuși după depunerea

jurământului religios se răzgândea, renunțând la ideea de a face afirmații

mincinoase.

4. Filosofând, putem releva că justiția este mai mult decât ceea ce pare

la prima vedere. Justiție semnifică tot ce este drept, tot ce este echitabil,

guvernând atât litigiile dintre cetățeni, cât și problemele de viață ale

cetățenilor. În momentul în care tratăm just, corect pe cei din jurul nostru,

atunci s-a realizat și justiția, noi contribuind, prin faptele noastre bune, la

înfăptuirea ei. ,,Binele” care ne însoțește ne obligă totodată să respectăm (și să

realizăm, dacă este cazul) și ,,Binele” persoanelor cu care relaționăm. Și mai

mult (putem afirma): libertatea este necesitatea înțeleasă! Respectând acest

postulat filosofic, ne respectăm, în primul rând, pe noi înșine, și apoi pe cei

5 Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din noul Cod de procedură penală, orice persoană

citată în calitate de martor are obligația de a spune adevărul.

Obligația cetățenilor români de a sprijini realizarea justiției și a… 19

din jurul nostru, întotdeauna acționând fără a-i leza și contribuind astfel la

realizarea acelui țel suprem care ne animă: justiția ideală.

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –

COMENTARII – ANALIZE

FAPTA DE CONDUCERE PE DRUMURILE PUBLICE A UNUI

VEHICUL SUB INFLUENȚA DROGURILOR. NEINCRIMINARE

Simona RUSU

Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura centrală,

Serviciul de combatere a traficului intern de droguri

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects regarding the

non-incrimination of the act of driving on public roads a vehicle

under the influence of drugs.

Key words: driving on public roads a vehicle under the influence of

drugs, incrimination, psychoactive substance, psychotropic

substance, narcotic substance.

Față de modul actual de redactare a normei de incriminare din art. 336

alin. (2) al noului Cod penal (în continuare C.pen.)1, persoanele care au

e-mail: [email protected].

1 ,,Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede

obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul

prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge

se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor

substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea

deținerii permisului de conducere.

[…]”

Prin Decizia nr. 732/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

69 din 27 ianuarie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,la

momentul prelevării mostrelor biologice“ din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen.

este neconstituțională.

Conform art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757

din 12 noiembrie 2012), cu modificările și completările ulterioare, prin substanțe psihoactive

se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății.

Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub… 21

efectuat activități de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub

influența drogurilor sunt exonerate de răspundere penală în virtutea legii.

Folosirea sintagmei de „substanțe psihoactive” restrânge sfera de

aplicare a normei de incriminare la categoria de substanțe la care face referire

Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile

de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în

vigoare2, republicată.

Având în vedere terminologia consacrată în conținutul Legilor speciale

nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit

de droguri3, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nr.

339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor

stupefiante și psihotrope4 și nr. 194/2011, constatăm că în timp ce noțiunea de

substanțe psihoactive se regăsește în conținutul art. 3 din Legea nr. 194/20115,

noțiunea de substanțe stupefiante și aceea de substanțe psihotrope există în

conținutul art. 2 din Legea nr. 339/20056.

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie

2014. 3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1095 din 5 decembrie

2005. 5 ,,Art. 3

[…]

(3) Se consideră că un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive dacă se

poate aprecia în mod rezonabil că ar produce asemenea efecte, dacă nu este folosit sau nu

putea fi folosit în scopul pentru care a fost produs.

(4) La aprecierea caracterului rezonabil se pot lua în considerare, fără a se limita la

acestea, următoarele criterii:

a) lipsa ori insuficiența elementelor pentru determinarea regimului juridic al

produsului;

b) caracteristicile produsului, în principal compoziția, sau lipsa indicării acestora;

c) consumul, ca destinație previzibilă a produsului;

d) prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucțiuni pentru

utilizarea lui, precum și orice altă indicație ori informație referitoare la acestea sau chiar

lipsa lor.

[…]” 6 ,,Art. 2

Pentru aplicarea prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos semnifică după cum

urmează:

[…]

c) substanță psihotropă – termen desemnând substanțele înscrise în anexele la

Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971;

d) substanță stupefiantă – termen desemnând substanțele înscrise în anexele la

Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante, modificată prin

Protocolul din 1972;

22 Simona Rusu

De asemenea, Consiliul Uniunii Europene a arătat ce se înțelege prin

noțiunea de substanțe psihoactive.

Legea nr. 143/2000, la rândul ei, definește drogul în art. 1 și

incriminează orice operațiune executată, fără drept, în legătură cu substanțele

prevăzute în tabelele anexe ale legii7.

Întrucât legiuitorul, în raport cu noțiunile folosite în cuprinsul celor

trei legi speciale la care s-a făcut referire anterior, delimitează noțiunile de

substanțe stupefiante și psihotrope de cele psihoactive, se poate opina că nu se

poate crea, printr-o interpretare prin analogie, o similitudine între substanțele

stupefiante și psihotrope, pe de o parte, și substanțele susceptibile de a avea

efecte psihoactive, pe de altă parte.

În timp ce substanțele stupefiante și psihotrope sunt identificate prin

individualizare în cuprinsul Legilor nr. 143/2000 și nr. 339/2005, substanțele

susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt catalogate ca substanțe ce pot

genera efecte psihoactive în raport cu criteriile enumerate în cuprinsul art. 3

din Legea nr. 194/2011.

În cadrul Consiliului Uniunii Europene s-au identificat, în decursul

timpului, substanțele susceptibile de a avea efecte psihoactive, lista acestora

nefiind preluată în dreptul intern, prin prevederea lor în cadrul unui tabel

anexă a Legii nr. 194/2011, decât într-o mică măsură.

Deși efectele substanțelor stupefiante și psihotrope și ale celor

psihoactive sunt similare, prin aceea că acționează, în cazul consumului,

asupra sistemului nervos, și deși directivele Consiliului Uniunii Europene

definesc substanțele psihoactive ca substanțe care reprezintă droguri sintetice

noi8, atâta vreme cât normele juridice speciale din dreptul intern diferențiază

[…]” 7 ,,Art. 1

În prezenta lege termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

[…]

b) droguri - plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care

conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I - III;

c) droguri de mare risc - drogurile înscrise în tabelele nr. I și II;

d) droguri de risc - drogurile înscrise în tabelul nr. III;

[…]” 8 A se vedea Raportul Comisiei Europene COM(2011) din 11 iulie 2011 referitor la

evaluarea aplicării Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului privind schimbul de informații,

evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe psihoactive, disponibil pe site-urile

www.cdep.ro/afaceri_europene/CE/2011/COM_2011_430_RO_ACTE_f.doc (accesat la 30

iunie 2017) și http://ec.europa.eu/justice/policies/drugs/docs/com_2011_430_en.pdf (accesat

la 26 iulie 2017) [Conform definițiilor din decizia Consiliului (art. 3), „substanță psihoactivă

nouă” înseamnă un nou drog sau un nou drog psihotrop în formă pură sau în preparat; „drog

nou” înseamnă o substanță în formă pură sau în preparat, care nu a fost inclusă în tabelele

Fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub… 23

categoria substanțelor stupefiante și psihotrope de aceea a substanțelor

psihoactive, ajungem la concluzia că sfera de aplicare a dispozițiilor art. 336

alin. (2) C.pen. nu include și substanțele stupefiante și psihotrope. Singura

caracteristică comună acestor tipuri de substanțe, din punct de vedere al

legislației în vigoare, este aceea că fac parte din categoria substanțelor aflate

sub control național.

Alături de argumentul prevederii în legi speciale diferite a celor trei

categorii de substanțe aflate sub control național, se identifică și argumentul

existenței principiului de drept: „acolo unde legea nu distinge, nimeni nu

poate distinge”. Acest principiu consfințește obligația ca norma de drept să nu

fie interpretată prin analogie, norma neputând deci a fi interpretată decât în

spiritul și litera sa.

Interpretarea prin analogie ar putea conduce la concluzia că

substanțele stupefiante și psihotrope produc la rândul lor efecte psihoactive și

astfel vor fi considerate ca făcând parte din categoria substanțelor psihoactive,

iar noțiunea de substanțe psihoactive ar fi extinsă prin extrapolare în lipsa

unei norme juridice clare și precise. Mai mult decât atât, se constată faptul că

din momentul includerii unor substanțe psihoactive în tabelele anexe ale

Legilor nr. 143/2000 și nr. 339/2005, aceste substanțe sunt catalogate ca

făcând parte din categoria drogurilor de risc sau de mare risc și a substanțelor

stupefiante și psihotrope, fiind înlăturată în acest context terminologia de

substanțe psihoactive.

Pe de altă parte, Legea nr. 194/20119 nu incriminează, în mod expres,

deținerea de substanțe psihoactive pentru consumul propriu, în timp ce Legea

anexate Convenției unice privind stupefiantele din 1961 a Organizației Națiunilor Unite și

care poate reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu aceea

reprezentată de substanțele enumerate în tabelele I, II sau IV; „drog psihotrop nou” înseamnă

o substanță în formă pură sau în preparat, care nu a fost inclusă în tabelele anexate Convenției

privind substanțele psihotrope din 1971 a Organizației Națiunilor Unite și care poate

reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu aceea reprezentată de

substanțele enumerate în tabelele I, II, III sau IV]. 9 ,,Art. 16

(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei

legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a

avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3

ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

(2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei

legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă

că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

,,Art. 17

Fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept operațiuni cu produse

susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse

24 Simona Rusu

nr. 143/200010

, cu referire la droguri, da. Se observă și că pedepsele prevăzute

în art. 16 și art. 17 din Legea nr. 194/2011 sunt mai mici decât cele prevăzute

în art. 2 din Legea nr. 143/200011

.

Așadar, examinarea comparativă a normelor juridice din Legea nr.

194/2011 și Legea nr. 143/2000 conduce la concluzia că, potrivit legislației

interne, substanțele psihoactive nu fac parte din categoria drogurilor de risc

sau de mare risc, la concluzia că legiuitorul, prin stabilirea unor pedepse

diferite, a diferențiat gradul de pericol social al infracțiunilor prevăzute în

Legea nr. 143/2000 și în Legea nr. 194/2011 și, implicit, la concluzia că, din

punct de vedere legislativ, nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de

drog și aceea de substanțe psihoactive. În sprijinul celor expuse se impune și

precizarea că legiuitorul, cu ocazia reglementării înțelesului unor termeni sau

expresii prin legea penală, nu a definit, în mod clar, sintagma ,,substanțe

psihoactive”.

autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie

infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi,

dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.” 10

,,Art. 4

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără

drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este

închisoarea de la 6 luni la 3 ani.” 11

,,Art. 2

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,

trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind

circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și

interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa

este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.”

INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 64 DIN LEGEA NR. 94/1992

PRIVIND ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII DE

CONTURI

Daniela DEDIU

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

ABSTRACT

The author presents some interesting aspects, theoretical and

practical, regarding the offence provided by art. 64 from Law no.

94/1992 regarding organization and operation of the Court of

Auditors.

Key words: Court of Auditors, offence, Law no. 94/1992,

non-recuperation of damages.

Introducere

Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de

Conturi1 (în continuare Legea), republicată, cu modificările și completările

ulterioare, stabilește cadrul general privitor la organizarea și funcționarea

Curții de Conturi. Actul normativ prevede în Capitolul VII, denumit „Abateri

și sancțiuni”, o singură infracțiune, menită să asigure respectarea de către

entitățile controlate de către Curtea de Conturi a măsurilor dispuse atunci când

constată neregularități care au avut ca finalitate producerea de prejudicii.

Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege are următorul conținut:

„(1) Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a

neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de

Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la

un an sau cu amendă.

Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul ,,Studii

doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență,

competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată

românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este

cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane 2007-2013. Investește în Oameni!

e-mail: [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014.

26 Daniela Dediu

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită din culpă,

pedeapsa este amenda”.

Premergător analizei infracțiunii sus-menționate, se impune

prezentarea pe scurt a normelor legale incidente care stau la baza controalelor

efectuate de către Curtea de Conturi și care pot conduce la stabilirea de măsuri

pentru entitatea controlată și, eventual, la sesizarea organelor de urmărire

penală.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege, Curtea de Conturi exercită controlul

asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor

financiare ale statului și ale sectorului public. Așa cum reiese din alin. (2) al

aceluiași articol, funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin

proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit,

elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general

acceptate.

În art. 33 din Lege se prevede că activitatea de valorificare a

rapoartelor de audit se face potrivit Regulamentului2, iar în situația în care se

constată regularitatea conturilor, se emite certificatul de conformitate și se

comunică entității auditate.

În situația contrară, când se constată existența unor abateri de la

legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se

comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt, iar

stabilirea întinderii prejudiciului, precum și dispunerea măsurilor pentru

recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate3.

De asemenea, așa cum reiese din pct. 32 din Regulament, cu privire la

auditul public extern efectuat de Curtea de Conturi, conducerea entității

supuse verificării are, printre altele, și următoarele obligații:

– ducerea la îndeplinire a măsurilor de remediere a deficiențelor

constatate de către auditorii publici externi în urma acțiunilor de verificare

efectuate, precum și a celorlalte măsuri și preîntâmpinarea producerii unor

asemenea deficiențe în viitor, condiție a realizării unei bune gestiuni

financiare;

– stabilirea întinderii prejudiciului (dacă este cazul) și dispunerea

măsurilor pentru recuperarea acestuia, potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) din

Lege;

2 Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de

Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități (în continuare

Regulamentul), aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 (publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014), cu modificările și

completările ulterioare. 3 Articolul 33 alin. (3) din Lege.

act:393870%2067389957

Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind … 27

În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi, se întocmește un

raport de control. Potrivit pct. 163 din Regulament, raportul de control, în care

au fost consemnate erori/abateri de la legalitate și regularitate care au

determinat sau nu au determinat producerea unor prejudicii, fapte pentru care

există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale și, după caz,

situații de nerespectare a principiilor economicității, eficienței și eficacității în

utilizarea fondurilor publice și/sau în administrarea patrimoniului, precum și

toate celelalte aspecte rezultate în urma verificării obiectivelor din planul de

control, conține și recomandările formulate de auditorii publici externi cu

privire la măsurile ce urmează a fi luate de conducerea entității verificate

pentru remedierea deficiențelor constatate. Deopotrivă, auditorii publici

externi vor întocmi o notă cu propuneri de valorificare pentru toate

constatările consemnate în raportul de control, precum și proiectul de decizie.

În funcție de natura acestora, prin nota cu propuneri de valorificare a

constatărilor consemnate în raportul de control, auditorii publici externi

formulează propuneri, printre altele, cu privire la:

– stabilirea întinderii prejudiciului și luarea măsurilor pentru

recuperarea acestuia;

– sesizarea organelor de urmărire penală și informarea entității

controlate în legătură cu această sesizare, în situația în care s-a constatat

existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea

legii penale, care au determinat sau nu producerea de prejudicii.

La baza întocmirii deciziei stau, potrivit pct. 164 din Regulament,

raportul de control împreună cu anexele sale, nota conținând poziția motivată

legal referitoare la obiecțiile depuse de conducătorul entității controlate,

menționată la pct. 162 lit. b) din același act normativ, nota cu propuneri de

valorificare, precum și proiectul deciziei. În termen de maximum 30 de zile

calendaristice de la data înregistrării actului de control la entitatea verificată

sau de la data confirmării de primire a acestuia, când raportul de control a fost

transmis prin poștă, directorul din cadrul departamentului, directorul camerei

de conturi și directorul adjunct al camerei de conturi, după caz, întocmesc:

1. nota de evaluare a raportului de control și/sau, după caz, a raportului

privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie sau a

notei de constatare, conform normelor interne;

2. documentele de valorificare pentru raportul de control, respectiv:

a) decizia;

b) adresele de transmitere către departamentul coordonator al acțiunii,

în cazul în care în raportul de control întocmit de către departament/camera de

conturi s-au consemnat:

28 Daniela Dediu

(i) fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea

legii penale;

(ii) fapte cauzatoare de prejudicii importante sau abateri grave cu

caracter financiar, pentru care se propune suspendarea din funcții;

c) adresele de sesizare a organelor competente/abilitate în cazul în care

în raportul de control întocmit de către departament/camera de conturi s-au

consemnat:

(i) fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea

legii penale;

(ii) fapte cauzatoare de prejudicii importante sau abateri grave cu

caracter financiar, pentru care se propune suspendarea din funcție;

3. documentele de valorificare a raportului privind modul de ducere la

îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie, respectiv:

a) decizia de prelungire a termenului de ducere la îndeplinire a

măsurilor, în cazul în care prin raportul de follow-up4 s-a consemnat că

entitatea nu a dus la îndeplinire nicio măsură din decizie sau a dus parțial la

îndeplinire măsurile dispuse prin decizie, însă a prezentat argumente

justificate pentru neîndeplinirea acestora;

b) adresa către organul ierarhic superior al entității controlate sau

organul de conducere colectivă, care aprobă, coordonează și controlează

activitatea entității verificate, așa cum este prevăzut la pct. 183-185 din

Regulament, solicitându-i-se acestuia să ia măsuri care să asigure ducerea la

îndeplinire de către entitatea aflată în subordine a măsurilor dispuse de Curtea

de Conturi, precum și informarea structurii de specialitate a Curții de Conturi

despre modul în care a acționat pentru realizarea măsurilor și rezultatele

obținute;

c) adresa către consiliul județean/Consiliul General al Municipiului

București/consiliul local municipal/al sectoarelor municipiului București,

consiliul local orășenesc, comunal, după caz, prin care se transmite spre

4 Punctul 159 din Regulament prevede, printre altele, că:

a) raportul de follow-up este un act de control care se întocmește în urma acțiunilor

de verificare a modului de ducere la îndeplinire a măsurilor transmise prin decizie și se

întocmește în următoarele situații:

– măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire în totalitate;

– măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire parțial;

– măsurile dispuse prin decizie nu au fost duse la îndeplinire;

b) în raportul de follow-up, în situația în care măsurile dispuse au fost duse la

îndeplinire de către conducerea entității verificate, se vor face referiri cu privire la măsurile

pentru stabilirea întinderii prejudiciului și se va menționa atât valoarea erorilor/abaterilor

estimate în urma acțiunii de control a Curții de Conturi, cât și prejudiciul stabilit și recuperat

de conducerea entității verificate.

act:401254%2068183711

act:401254%2068183717


analiză un exemplar din raportul privind modul de ducere la îndeplinire a

măsurilor dispuse prin decizie, în cazul în care ordonatorii principali de

credite ai bugetelor locale și ai sectoarelor municipiului București nu au dus la

îndeplinire măsurile transmise de către Curtea de Conturi;

d) adresa către departamentul de specialitate coordonator al acțiunii, în

cazul în care prin raportul de follow-up întocmit la nivelul camerei de conturi

s-a consemnat faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a datorat nedispunerii și

neurmăririi de către conducerea entității verificate a măsurilor dispuse prin

decizie de către directorul sau directorul adjunct al camerei de conturi, după

caz;

e) adresa de sesizare a organelor de urmărire penală, în cazul în care,

prin raportul de follow-up întocmit de către departamentul de specialitate sau

camera de conturi, s-a consemnat faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a

datorat nedispunerii și neurmăririi de către conducerea entității verificate a

măsurilor dispuse prin decizie de către directorul direcției din cadrul

departamentului;

f) adresa prin care șeful departamentului de specialitate coordonator al

acțiunii aduce la cunoștința instituțiilor și persoanelor prevăzute la pct. 200

din Regulament consecințele ce pot decurge din refuzul de a pune în aplicare

măsura privind suspendarea din funcție a unor persoane, cerută de Curtea de

Conturi;

4. documentele de valorificare a notei de constatare, prevăzute la pct.

168 din Regulament;

5. sinteza aspectelor consemnate în raportul de control încheiat la

nivelul entităților verificate de către camerele de conturi se transmite prin

grija directorului structurii teritoriale către departamentul de specialitate

coordonator al acțiunii de verificare, la termenele și în structura stabilite de

către departament.

Conform pct. 174 din Regulament, decizia se emite pentru aplicarea

măsurilor de valorificare prevăzute la:

a) pct. 171 lit. a) din același act normativ, respectiv:

1. suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor

legale din domeniul financiar, contabil și fiscal;

2. blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată

utilizarea nelegală ori ineficientă a acestora;

3. înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă

sau fiscală controlată;

b) pct. 171 lit. b) din același act normativ, respectiv comunicarea către

conducerea entității controlate a existenței unor erori/abateri de la legalitate și

regularitate care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către

act:401254%2068183756

act:401254%2068183627

act:401254%2068183627

act:401254%2068183638

act:401254%2068183642

30 Daniela Dediu

aceasta să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru

recuperarea acestuia;

c) pct. 171 lit. c) din același act normativ, respectiv suspendarea din

funcție, în condițiile legii, a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte

cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter

financiar, constatate în urma controalelor efectuate până la soluționarea

definitivă a cauzelor în care sunt implicate.

În cuprinsul deciziei sunt menționate și termenele până la care

entitatea verificată trebuie să comunice structurii de specialitate modul de

ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse.

Decizia se emite și în cazul în care faptele pentru care există indicii că

au fost săvârșite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor

prejudicii, întrucât conducerea entității verificate are obligația stabilirii

întinderii prejudiciului și a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia și

în această situație (pct. 175 din Regulament)

De asemenea, se emite decizie și în cazul în care, în timpul controlului,

conducerea entității verificate a luat măsuri de stabilire a întinderii

prejudiciului și de recuperare a acestuia, întrucât nu există certitudinea că s-a

efectuat extinderea verificărilor la nivelul întregii categorii de operațiuni

economice la care s-a constatat abaterea cauzatoare de prejudicii ori că s-a

stabilit integral cuantumul prejudiciului (pct. 176 din Regulament)

Așa cum reiese din pct. 181 din Regulament, în decizie se înscriu

concret:

a) erorile/abaterile de la legalitate și regularitate și, după caz, situațiile

de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în

utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public și privat

al statului/unităților administrativ-teritoriale, constatate în urma acțiunilor de

verificare ale Curții de Conturi atât la entitatea supusă verificării, cât și la

entități aflate în subordine/coordonare/sub autoritate sau la alte entități care au

primit fonduri publice prin bugetul entității verificate, chiar dacă aceste ultime

categorii de entități nu au fost cuprinse în programul de activitate a Curții de

Conturi. Pentru fiecare eroare/abatere se vor indica succint și actele normative

încălcate;

b) măsurile pe care entitatea verificată sau alte entități implicate

trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate

de echipa de control, pentru stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea

măsurilor pentru recuperarea acestuia sau, după caz, pentru creșterea

economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în

administrarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților

administrativ-teritoriale;

act:401254%2068183646


c) termenele până la care conducătorul entității verificate trebuie să

comunice conducătorului structurii de specialitate a Curții de Conturi care a

emis decizia modul de ducere la îndeplinire a fiecărei măsuri dispuse.

În situația în care prin decizie s-a dispus conducerii entității verificate

să stabilească întinderea prejudiciului și să ia măsuri pentru recuperarea

acestuia, în decizie se vor reda în mod obligatoriu și dispozițiile art. 64 din

Lege.

Atunci când în actul de control a fost consemnată existența unor

erori/abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea unor

prejudicii, precum și a unor cazuri de nerespectare a principiilor de

economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea fondurilor publice și în

administrarea patrimoniului, pentru care se face răspunzător în mod direct

conducătorul entității verificate și care impun suspendarea din funcție a

acestuia, departamentul de control/audit coordonator al acțiunii cere celor în

drept suspendarea din funcție a conducătorului entității, potrivit legii5.

Decizia cuprinzând măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și

recuperarea acestora, pentru înlăturarea deficiențelor care nu au determinat

producerea de prejudicii sau pentru creșterea economicității, eficienței și

eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului

va fi adusă la cunoștința organului ierarhic superior în subordinea căruia se

află entitatea verificată sau a organului de conducere colectivă care aprobă,

coordonează și controlează activitatea entității verificate; organismele

sus-menționate vor urmări în cadrul atribuțiilor care le revin, după caz, modul

de ducere la îndeplinire a măsurilor în cauză6.

În decizia emisă se va menționa că analiza eventualei contestații

formulate de conducătorul entității verificate împotriva unor măsuri din

decizie sau a termenelor stabilite pentru îndeplinirea acestora se va face de

către o comisie de soluționare a contestațiilor, constituită în conformitate cu

prevederile pct. 213 din Regulament 7

.

Potrivit pct. 204 din Regulament, împotriva măsurilor dispuse prin

decizie, precum și a termenului stabilit pentru ducerea la îndeplinire a unora

dintre aceste măsuri, în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii

acesteia, conducătorul entității verificate poate depune/transmite contestație la

structura Curții de Conturi care a emis decizia; contestația la decizia emisă de

structura de specialitate a Curții de Conturi reprezintă procedură

administrativă prealabilă obligatorie pentru exercitarea dreptului la acțiune în

contencios administrativ.

5 Punctul 182 din Regulament.


7 Punctul 187 din același act normativ.

act:401254%2068183797

32 Daniela Dediu

Contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea

ei de către comisia de soluționare a contestațiilor; executarea măsurilor devine

obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de comisia de

soluționare a contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial

contestația; prin ,,data comunicării încheierii” se înțelege data confirmării de

primire a acesteia, menționată pe documentul de transmitere a încheierii8.

În condițiile în care entitatea verificată formulează cerere de

suspendare a măsurilor stabilite prin decizie, iar instanța de judecată, prin

hotărâre, dispune suspendarea, măsurile dispuse devin obligatorii de la data

încetării suspendării dispuse de instanță9.

În situația contrară, în care acțiunea de suspendare este respinsă de

instanță, iar măsurile dispuse prin decizie sunt menținute ca temeinice și

legale, chiar și în parte, hotărârea este obligatorie pentru entitate, urmând ca

auditorii publici externi să aplice procedura de verificare a îndeplinirii

măsurilor dispuse, în temeiul Regulamentului10

.

În condițiile în care instanța de fond admite în totalitate sau în parte

acțiunea entității împotriva măsurilor dispuse prin decizie, verificarea modului

de ducere la îndeplinire a acestora se suspendă până la soluționarea

irevocabilă a cauzei (exercitarea tuturor căilor de atac împotriva hotărârii

instanței de fond), în ceea ce privește măsurile anulate prin hotărâre

judecătorească11

.

Potrivit pct. 213 din Regulament, contestațiile formulate împotriva

deciziilor emise de structurile Curții de Conturi sunt examinate de comisii de

soluționare a contestațiilor, alcătuite potrivit Regulamentului.

Comisia de soluționare a contestațiilor examinează contestația

împreună cu celelalte documente și emite o încheiere, prin care se poate

dispune:

a) admiterea totală sau parțială a contestației;

b) respingerea contestație12

.

Împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data

confirmării de primire a încheierii, în condițiile legii contenciosului

administrativ13

.

8 Punctul 210 alin. (1) din Regulament.







Așa cum este prevăzut în pct. 230 din Regulament: verificarea

modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii se realizează

de către auditori publici externi din cadrul structurilor de specialitate ale

Curții de Conturi care au participat la acțiunea de control, de regulă în 30 de

zile calendaristice de la termenul cel mai îndepărtat din decizie, fără o

notificare prealabilă; în cazul în care conducătorul structurii de specialitate nu

poate asigura din motive justificate prezența niciunuia dintre auditorii publici

externi care au participat la acțiunea de control, echipa desemnată să

efectueze verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse

prin decizii poate fi constituită și din alți auditori publici externi.

Potrivit pct. 234 din Regulament, verificarea modului de ducere la

îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii se finalizează prin întocmirea

raportului privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin

decizie (raport de follow-up), care se semnează atât de către auditorii publici

externi, cât și de reprezentanții legali ai entității verificate; în acest raport de

follow-up se consemnează situațiile ce se pot constata cu acest prilej,

respectiv:

a) măsurile privind remedierea erorilor/abaterilor de la legalitate și

regularitate, precum și blocarea fondurilor bugetare au fost duse la îndeplinire

în totalitate, s-a dispus suspendarea din funcție, în condițiile legii, a

persoanelor acuzate de săvârșirea unor fapte cauzatoare de prejudicii

importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, au fost luate măsuri

pentru îmbunătățirea economicității, eficienței și eficacității în utilizarea

fondurilor publice și în administrarea patrimoniului, iar prejudiciile au fost

stabilite de entitatea verificată ca întindere și au fost recuperate. În acest caz,

în raportul de follow-up se consemnează situația constatată, inclusiv

detalierea efectelor produse în activitatea entității de măsurile dispuse de

structurile Curții de Conturi;

b) nu s-a acționat pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin

reglementărilor legale din domeniul financiar-contabil și fiscal, nu au fost

blocate fondurile bugetare sau speciale în urma constatării utilizării nelegale

ori ineficiente a acestora, nu au fost înlăturate erorile/abaterile de la legalitate

și regularitate, altele decât cele cauzatoare de prejudicii, nu au fost luate

măsuri pentru îmbunătățirea economicității, eficienței și eficacității în

utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului și nu au fost

luate măsuri pentru suspendarea din funcție, în condițiile legii, a persoanelor

acuzate de săvârșirea unor fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a

unor abateri grave cu caracter financiar; în aceste cazuri, auditorii publici

externi vor aprecia dacă nerealizarea măsurilor s-a datorat inacțiunii

conducerii entităților abilitate să ia respectivele măsuri sau imposibilității

34 Daniela Dediu

acestora de a duce la îndeplinire măsurile dispuse, fie datorită stabilirii unei

perioade de timp insuficiente pentru realizarea lor, fie datorită altor cauze.

În situația în care, în raportul de follow-up, s-a consemnat

imposibilitatea conducerii de a duce la îndeplinire măsurile în termenul

stabilit prin decizie din cauze neimputabile acesteia, valorificarea aspectelor

din raportul de follow-up se realizează prin emiterea de către directorul

direcției din cadrul departamentului/directorul camerei de conturi/directorul

adjunct al camerei de conturi a unei decizii de prelungire a termenului pentru

realizarea măsurilor, pe baza propunerilor formulate de auditorii publici

externi.

Decizia de prelungire a termenului pentru realizarea măsurilor este

semnată de către directorul direcției din cadrul departamentului/directorul

camerei de conturi/directorul adjunct al camerei de conturi, după caz, și se

transmite cu o adresă semnată de către șeful departamentului/directorul

camerei de conturi.

Stabilirea noului termen de ducere la îndeplinire a măsurilor se face în

funcție de gravitatea motivelor ce au determinat nerealizarea acestora;

c) conducerea entității verificate nu a recuperat prejudiciul, situație în

care se procedează în felul următor:

(i) dacă se constată faptul că nerecuperarea prejudiciului s-a datorat

nedispunerii și neurmăririi de către conducerea entității a măsurilor dispuse de

Curtea de Conturi, se urmează procedura de sesizare a organelor de urmărire

penală consemnată la pct. 240-249 din Regulament, pentru a se aplica

prevederile art. 64 din Lege;

(ii) dacă se constată faptul că, deși au fost dispuse și urmărite de către

conducerea entității măsurile cuprinse în decizie, prejudiciul nu a fost corect

stabilit ca întindere și/sau nu a fost recuperat în totalitate, raportul privind

modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie se valorifică

prin emiterea de către Curtea de Conturi a unei decizii de prelungire a

termenului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse, pe baza propunerilor

formulate de auditorii publici externi.

În acest caz, conducerea structurii de specialitate trebuie să aprecieze

termenul necesar pentru recuperarea prejudiciului, însă ținând cont și

atenționând entitatea de riscul de a nu recupera debitele sau prejudiciile

consemnate în actele de control încheiate, datorită prescrierii dreptului la

acțiune.

În fine, se mai prevede în pct. 234 din Regulament că, în baza

raportului de follow-up, și în acest caz se sesizează organul ierarhic superior

al entității verificate sau organul de conducere colectivă, care aprobă,

coordonează și controlează activitatea entității verificate, solicitându-i-se

act:401254%2068183921

act:401254%2068183942


acestuia prin scrisoare să dispună măsuri care să asigure stabilirea întinderii

prejudiciului și recuperarea integrală a acestuia de către entitatea aflată în

subordine/coordonare/sub autoritate.

În pct. 235, Regulamentul prevede că, în condițiile în care

conducătorul entității verificate prezintă în scris până la termenul stabilit prin

decizie argumente temeinice care justifică neducerea la îndeplinire a

măsurilor, acesta poate solicita prelungirea termenului stabilit în decizie; dacă

documentele prezentate de entitate în justificarea neducerii la îndeplinire a

măsurilor sunt suficiente și concludente, directorul direcției din cadrul

departamentului/directorul camerei de conturi/directorul adjunct al camerei de

conturi, după caz, poate acorda un alt termen pentru realizarea măsurilor

dispuse prin deciziile emise de către aceștia; în acest caz, se întocmește și se

transmite entității decizia de prelungire a termenului pentru ducerea la

îndeplinire a unor măsuri din decizie.

Sesizarea organelor de urmărire penală competente se va efectua,

potrivit prevederilor art. 33 alin. (4) și art. 64 din Lege, de către conducătorul

departamentului de specialitate coordonator al acțiunii, atât în cazul actelor de

control încheiate la nivel central, cât și al celor întocmite la nivelul camerelor

de conturi14

.

Deopotrivă, așa cum este prevăzut în pct. 241 din Regulament, în

procesul de valorificare a constatărilor înscrise în actele de control, organele

de urmărire penală competente vor fi sesizate în următoarele cazuri:

a) în raportul întocmit de auditorii publici externi s-a consemnat

existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea

legii penale;

b) conducerea entității verificate nu a dispus și nu a urmărit

recuperarea prejudiciului;

c) în actele de control întocmite de auditorii publici externi s-a

consemnat furnizarea de către entitatea verificată a unor informații pentru care

există indicii că ar putea fi nereale.

În situația consemnării în raportul de control/raportul de follow-up a

unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii

penale sau a faptei de nerecuperare a prejudiciului, ca urmare a nedispunerii și

a neurmăririi de către conducerea entității a măsurilor dispuse de Curtea de

Conturi, directorul camerei de conturi va transmite, în termen de 15 zile

calendaristice de la expirarea termenului de depunere a obiecțiilor, o adresă

către departamentul de specialitate coordonator al acțiunii; în această adresă

vor fi descrise în mod detaliat deficiențele consemnate în actul de control

14

Punctul 240 din Regulament.

act:393870%2067389958

act:393870%2067390095

36 Daniela Dediu

încheiat la entitatea verificată pentru care se propune sesizarea organelor de

urmărire penală, anexându-se toate documentele care susțin respectivele

constatări15

.

În vederea sesizării organelor de urmărire penală, departamentul de

specialitate coordonator al acțiunii solicită un punct de vedere de la

Departamentul juridic referitor la încadrarea sau neîncadrarea faptelor

consemnate în actele de control încheiate în categoria celor de natură penală,

atât pentru acțiunile proprii, cât și pentru cele coordonate în teritoriu, după

care proiectul de sesizare va fi supus spre aprobare plenului Curții de

Conturi16

.

Având în vedere nomele prezentate, putem opina că, potrivit Legii și

Regulamentului, Curții de Conturi îi revin în principal două atribuții: aceea a

verificării și constatării abaterilor și a neregulilor în gestionarea fondurilor

publice, precum și aceea a efectuării unei estimări a abaterii sau a erorii

constatate. Curții de Conturi nu îi revine atributul de a cuantifica efectiv

prejudiciul, ci acest aspect reprezintă o obligație a conducerii entității

verificate, care trebuie să determine întinderea prejudiciul și să ia măsurile

necesare recuperării acestuia. În acest cadru, legiuitorul a prevăzut, corelativ

acestei obligații stabilite în sarcina entității verificate, o infracțiune, instituind

astfel o garanție suplimentară pentru respectarea acestei obligații.

I. Analiza infracțiunii

1. Variante. Infracțiunea analizată este structurată în două variante

infracționale:

– varianta tip prevăzută în art. 64 alin. (1) din Lege, care se referă la

nerecuperarea prejudiciilor ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de

conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi;

– varianta atenuată prevăzută în alin. (2) al aceluiași articol, al cărui

conținut constă în săvârșirea faptei sus-menționate, din culpă17

.

15

Punctul 242 din Regulament. 16

Punctul 243 din Regulament. 17

Alineatul (2) al art. 64 din Lege a fost introdus prin art. 44 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012), ca urmare a modificării

dispoziției art. 19 din Codul penal anterior (din 1969) referitoare la sancționarea acțiunii și

omisiunii în funcție de formele vinovăției cu care au fost comise, astfel că s-a impus

prevederea explicită a sancționării omisiunii din culpă, apreciindu-se că această modalitate de

comitere prezintă o gravitate suficientă în raport cu natura și importanța valorii sociale

ocrotite [a se vedea site-ul http://www.curieruljudiciar.ro/wp-content/uploads/2010/07/

Expunere-de-motive-NCP.pdf (accesat la 29 iulie 2017)].


2. Condiții preexistente. Obiectul juridic special al infracțiunii este

reprezentat de relațiile sociale referitoare la respectarea măsurilor transmise

de Curtea de Conturi, în vederea recuperării prejudiciilor.

Infracțiunea nu are obiect material.

În ceea ce privește subiectul activ, acesta este calificat, putând fi

numai persoana/persoanele care reprezintă conducerea entității controlate și

căreia îi incumbă obligația de a lua măsurile în vederea stabilirii întinderii

prejudiciului și recuperării acestuia, așa cum reiese din art. 33 din Lege.

Coautoratul este posibil în situația în care conducerea entității este

formată din mai multe persoane cu obligații identice.

În situația în care persoana aflată la conducerea entității deleagă

atribuțiile în legătură cu aceste obligații altor persoane din cadrul entității,

apreciem că nu este absolvită de răspundere penală, revenindu-i în continuare

sarcina de a urmări aducerea la îndeplinire a măsurilor transmise de Curtea de

Conturi în vederea recuperării prejudiciilor.

Este posibilă și participația penală sub forma instigării și a

complicității la fapta comisă cu intenție, precum și săvârșirea faptei în

condițiile art. 52 C.pen. în legătură cu varianta prevăzută în alin. (2) al art. 64

din Lege.

Subiectul pasiv al infracțiunii este reprezentat de entitatea auditată.

Potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992, prin entitate auditată se

înțelege „autoritatea publică, compania/societatea națională, regia

autonomă, societatea reglementată de Legea societăților nr. 31/1990,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, la care statul sau o

unitate administrativ teritorială deține, singur sau împreună, integral sau mai

mult de jumătate din capitalul social”.

Chiar dacă fapta este incriminată în legea care reglementează

funcționarea Curții de Conturi, aceasta nu are calitatea de subiect pasiv al

infracțiunii, întrucât față de ea legiuitorul a prevăzut obligații stricte de

constatare a infracțiunii și de sesizare a organelor de urmărire penală18

.

18

Codul de procedură penală prevede:

,,Art. 61. Actele încheiate de unele organe de constatare

(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei

infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:

a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților

publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru

infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o

controlează, potrivit legii;

b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice,

ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public,

38 Daniela Dediu

Situația premisă. Așa cum am dezvoltat mai sus, infracțiunea

presupune existența unui control al Curții de Conturi și, în subsidiar, emiterea

unei decizii prin care conducerea entității controlate este obligată să ia măsuri

în vederea stabilirii prejudiciului și recuperarea acestuia.

3. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se comite prin

omisiune, constând în nedispunerea și neurmărirea de către de conducerea

entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi care duc la nerecuperarea

prejudiciului.

Nedispunerea, în acest caz, reprezintă inacțiunea opusă hotărârii,

ordonării unor măsuri apte să aducă la îndeplinire măsurile transmise de

Curtea de Conturi, acțiune menită să ducă la recuperarea prejudiciului.

Neurmărirea este contrară acțiunii de a supraveghea, de a ține sub

observație măsurile dispuse în vederea asigurării cadrului necesar ca

prejudiciul să fie recuperat.

Măsurile concrete ce pot fi dispuse în vederea stabilirii întinderii

prejudiciului și recuperării acestuia sunt lăsate la latitudinea conducerii

entității controlate, însă ele trebuie să fie apte de a conduce la atingerea

scopului pentru care au fost instituite. În acest sens s-a pronunțat și instanța

supremă în considerentele unei decizii pentru dezlegarea unei chestiuni de

drept, arătând că: textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992

instituie în sarcina entității auditate obligația de a stabili întinderea

prejudiciului și de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia,

însă din conținutul acestui text legal nu reiese niciun indiciu cu privire la calea

de urmat, lăsând în sarcina entității auditate alegerea celor mai eficiente și mai

adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului; explicația rezidă în aceea că

pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub

controlul lor;

c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate

în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului

săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În

cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau

ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire

penală.

(3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții

ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal,

organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

(4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de

îndată, organelor de urmărire penală.

(5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de

sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea

contenciosului administrativ.”


entitățile auditate se afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată

fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr.

94/1992 nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale

sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate19

.

Aceste raporturi juridice pot fi raporturi de muncă, administrative,

contractuale, derivând din achiziții publice etc., iar în funcție de natura

raportului juridic în care este implicată instituția publică și în raport cu

specificul situației în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală

din bugetul instituției publice, recuperarea acestora poate fi diferită, alegerea

modalității pentru recuperarea prejudiciului aparținând conducerii entității

auditate20

.

Pentru existența infracțiunii este necesară îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții prevăzute în norma de incriminare: atât nedispunerea, cât

și neurmărirea măsurilor transmise, aspect care reiese din folosirea conjuncției

copulative „și” în norma de incriminare. În aceste condiții, în situația în care

conducerea entității dispune măsurile necesare recuperării prejudiciului, însă

nu le urmărește, așa încât să ducă la recuperarea acestuia, faptei îi lipsește

caracterul de tipicitate.

În ceea ce ne privește, considerăm că formularea aleasă de legiuitor nu

lasă loc de interpretări, însă scopul reglementării ar fi mai ușor atins dacă cele

două variante ar fi prevăzute alternativ. În acest sens, în practică se pot ivi

situații în care conducerea entității controlate să dispună măsurile, însă

ulterior, în mod intenționat, să nu le mai urmărească, fiind astfel apărată de

răspundere penală. Deopotrivă, conducerea entității poate dispune măsurile,

existând posibilitatea ca persoanele care o reprezintă să se schimbe pe

parcursul implementării acestora, astfel că reprezentanții subsecvenți ai

entității nu pot fi trași la răspundere penală chiar în situația în care nu

întreprind nicio diligență pentru urmărirea măsurilor dispuse.

Tot în legătură cu elementul material, considerăm că infracțiunea

poate fi reținută doar în situația în care autorul nu dispune nicio măsură din

cele transmise de Curtea de Conturi. În eventualitatea în care conducerea

entității dispune minime măsuri apte să conducă la recuperarea prejudiciului,

nu poate fi antrenată răspunderea penală.

În acest sens, într-o speță, instanța de apel a hotărât că prima instanță,

în mod greșit, a stabilit că fapta există și este săvârșită cu vinovăție, deși din

19

Înalta Curte de Casație și Justiție, Dec. nr. 13/2017 referitoare la interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (5), art. 33 alin. (3) teza ultimă și art. 64 din Legea nr.

94/1992, paragr. 76 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 7 iunie

2017). 20

Ibidem (paragr. 81).

40 Daniela Dediu

probele administrate, respectiv somațiile emise către cabinetele medicale prin

intermediul executorului judecătoresc, rezultă că inculpata a depus o minimă

diligență pentru recuperarea contravalorii utilităților, cu atât mai mult cu cât

după schimbarea inculpatei din calitatea de manager, la aproximativ o

săptămână, au fost recuperate aceste cheltuieli21

. În altă speță, instanța a

respins plângerea formulată de petenta Curtea de Conturi împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale (clasare, potrivit noului Cod de procedură

penală) dispuse de procuror, prin care s-a considerat că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 64 din Lege, fiind

incident art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală anterior, în situația în

care au fost efectuate minime demersuri în vederea recuperării prejudiciilor

(identificate de Curtea de Conturi) de către conducerea entității controlate,

legalitatea operațiunilor care au stat la baza prejudiciului făcând obiectul unui

alt dosar penal22

.

Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii nici în situația

în care autorul demarează o acțiune la instanța civilă în vederea recuperării

prejudiciului, însă nu formulează calea de atac împotriva hotărârii instanței de

fond prin care s-a respins acțiunea entității controlate, dacă se apreciază că

aceasta din urmă este legală și temeinică. Aceeași idee o regăsim și în practica

judiciară. Astfel, instanța a respins plângerea împotriva soluției dispuse de

procuror prin care s-a dispus clasarea cauzei, considerându-se că

neexercitarea unei căi de atac nu poate fi asimilată, în contextul dat, ca făcând

parte din latura obiectivă sau subiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 64 din

Legea nr. 94/1992, acest aspect ținând de factori exteriori elementelor

constitutive ale infracțiunii, esențial fiind că inculpatul a inițiat demersurile

necesare pentru recuperarea prejudiciului, iar faptul că acest lucru nu s-a

obținut nu poate atrage o răspundere penală23

.

Urmarea imediată. Reglementarea infracțiunii analizate debutează cu

prezentarea urmării imediate – „nerecuperarea prejudiciului”. Pentru ca

infracțiunea să se realizeze sub aspectul laturii obiective este necesar ca să nu

se recupereze prejudiciul constatat prin decizia Curții de Conturi.

Infracțiunea este una de pericol, și nu de rezultat, astfel că prejudiciul

nu îi poate fi imputat autorului faptei. Incriminarea are ca scop determinarea

21

C. Ap. Alba Iulia, S. pen., Dec. nr. 1067/A/2016, disponibilă pe site-ul

www.rolii.ro (accesat la 8 august 2017). 22

Jud. Huedin, Sent. pen. nr. 223/2013, disponibilă pe site-ul www.rolii.ro (accesat

la 8 august 2017). 23

Jud. Odorheiu Secuiesc, Înch. pen. nr. 238/2015, disponibilă pe site-ul

www.rolii.ro (accesat la 8 august 2017).


conducerii entității controlate să ia măsurile necesare recuperării acestuia,

fiind corelativă obligației legale instituite prin art. 33 din Lege.

În sprijinul acestei opinii aducem mai multe argumente. Astfel,

potrivit pct. 5 din Regulament: prin prejudiciu se înțelege „o pierdere

provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unități

administrativ-teritoriale sau al unei entități publice a acestora”; ,,prejudiciul

trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum și a

dobânzilor și a penalităților de întârziere”; ,,în timpul acțiunilor de

control/audit, auditorii publici externi cuantifică valoarea abaterilor pentru

eșantionul verificat, stabilind un prejudiciu cert, urmând ca întinderea

acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților de întârziere, să fie stabilită de

conducerea entității verificate, potrivit prevederilor art. 33 alin. 3) din Lege”.

Așadar, prin această reglementare se prevede în mod expres că prejudiciul

este anterior oricărei fapte a conducerii entității, care este datoare să

stabilească întinderea acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților.

Din prevederile sus-menționate reiese că prejudiciul are o cauză bine

stabilită, și nu poate fi imputat autorului infracțiunii prevăzute în art. 64 din

Lege.

Deopotrivă, și în practica judiciară s-a considerat că infracțiunea

analizată are ca situație premisă preexistența unui prejudiciu, fapta ilicită

constând în neluarea și neurmărirea măsurilor transmise de Curtea de Conturi,

în vederea recuperării prejudiciului. S-a mai statuat că nu există legătură de

cauzalitate între faptă (neluarea și neurmărirea măsurilor dispuse prin decizia

din data de 30 decembrie 2009) și prejudiciu, care viza contul de execuție și

descărcarea de gestiune la data de 31 decembrie 2008; neexistând legătură de

cauzalitate, nu există vinovăție și, drept urmare, nu poate fi angajată nici

răspunderea civilă a inculpatului și obligarea la acoperirea prejudiciului24

.

Raportul de cauzalitate. Între omisiunile de nedispunere și neurmărire

a măsurilor transmise de Curtea de Conturi și nerecuperarea prejudiciului

trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că nerecuperarea

prejudiciului se datorează strict faptei ilicite. În situația în care nerecuperarea

prejudiciului este influențată chiar și parțial de factori externi, fapta nu

constituie infracțiune.

4. Latura subiectivă. În varianta prevăzută în alin. (1) al art. 64 din

Lege, infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă.

Varianta atenuantă prevăzută în alin. (2) al articolului sus-menționat

are ca formă a vinovăției culpa. În acest caz, culpa constă în aceea că autorul

nu dispune și nu urmărește măsurile transmise de Curtea de Conturi, fie

24

C. Ap. Pitești, S. pen., Dec. nr. 38/A/2014, disponibilă pe site-ul www.rolii.ro

(accesat la 8 august 2017).

42 Daniela Dediu

pentru că nu le-a cunoscut, deși putea și trebuia să le cunoască, fie pentru că,

deși le-a cunoscut, a neglijat luarea acestora, astfel că nu a fost posibilă

recuperarea prejudiciului.

5. Formele infracțiunii. Tentativa nu este posibilă la niciuna din

variantele normative.

6. Sancțiunea. În varianta tip [alin. (1) al art. 64 din Lege],

infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile alin. (2) al art. 64 din Lege,

respectiv din culpă, pedeapsa este amenda.

II. Raportul cu alte infracțiuni

Abuzul în serviciu și neglijența în serviciu. În ceea ce ne privește,

opinăm că infracțiunea analizată, corelativ celor două variante normative, nu

intră în concurs nici cu infracțiunea de abuz în serviciu și nici cu cea de

neglijență în serviciu. Ca argument, subliniem că infracțiunea analizată este o

infracțiune de pericol, în timp ce abuzul în serviciu și neglijența în serviciu

sunt infracțiuni de rezultat25

. Din același motiv, în situația imposibilității

încadrării faptei în infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege, nu se poate

reține în subsidiar săvârșirea uneia dintre cele două infracțiuni, nefiind posibil

ca o infracțiune de rezultat să fie subsidiară uneia de pericol. În plus,

observăm că limitele de pedeapsă sunt vizibil superioare în cazul

infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, astfel că nu pot fi

reținute în subsidiar.

Infracțiunea prevăzută în art. 64 din Lege poate fi considerată ea însăși

ca o formă aparte de „abuz” sau „neglijență”, care nu urmărește să protejeze

administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale

sectorului public în condiții de eficiență și legalitate, ci mai ales să creeze

cadrul necesar recuperării prejudiciilor constatate prin controalele Curții de

Conturi.

Concluzii

Reglementarea infracțiunii în art. 64 din Lege este menită să asigure o

protecție, dar mai ales o garanție suplimentară că prejudiciile cauzate

resurselor financiare publice vor fi recuperate. Totuși, din modalitatea în care

este incriminată fapta, prin instituirea unor condiții greu de atins cumulativ,

eficiența acestei infracțiuni este destul de limitată în practică.

25

În acest sens, a se vedea G. Bodoroncea, Comentariu, în ,,Codul penal.

Comentariu pe articole”, de G. Bodoroncea ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 661,

665.


De aceea, de lege ferenda ar fi oportună regândirea infracțiunii, în

sensul de a prevedea ca modalități normative alternative ale elementului

material cele două inacțiuni, respectiv „nedispunerea sau neurmărirea”

măsurilor transmise de Curtea de Conturi.

SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA ÎNCADRĂRII JURIDICE A

FAPTEI CONSTÂND ÎN OFERTA DE MITĂ FĂCUTĂ, ÎN ACEEAȘI

ÎMPREJURARE, MAI MULTOR FUNCȚIONARI PUBLICI

Daniela PEICU

Prim-procuror adjunct Parchetul de pe

lângă Tribunalul Vrancea

ABSTRACT

In the doctrine and judicial practice there are controversies

regarding the judicial classification of the act of giving bribery in

the hypothesis in which the bribe offer made, in the same

circumstance, aims at many public clerks.

In the survey, the author concludes that it is imposed the retaining

of a simple offence of giving bribery, taking into consideration

that it was affected a social value – work relations –, there is a time

and place unity, and the briber had the representation of a sole

corruption action.

Key words: money, concurrence of offences, benefits, continued

offence, main passive subject, secondary passive subjects, natural

unity of offence.

Introducere. Unele hotărâri recente ale instanțelor de judecată aduc în

discuție o temă care a suscitat controverse și în literatura de specialitate,

respectiv care este încadrarea juridică a faptei de dare de mită în ipoteza în

care oferta de mită făcută, în aceeași împrejurare, vizează mai mulți

funcționari publici.

1. Prezentare. În jurisprudență, infracțiunea de dare de mită, săvârșită

în condițiile sus-menționate, a fost considerată ca fiind continuată, conform

art. 35 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), prin schimbarea

încadrării juridice din concursul de infracțiuni reținut în actul de sesizare.

Datele spețelor se prezintă astfel:

A. Inculpatul a oferit bani și alte foloase materiale agenților de poliție

cu atribuții în verificarea respectării Legii nr. 12/1990 privind protejarea

populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de


Scurte considerații asupra încadrării juridice a faptei constând în oferta … 45

servicii ilicite1, republicată, în scopul de a-i determina pe aceștia să nu

dispună sancționarea sa contravențională, deși fusese surprins în timp ce

comercializa pe piață produse fără documente de proveniență.

Prin rechizitoriul parchetului, în sarcina inculpatului au fost reținute

două infracțiuni de dare de mită aflate în concurs real.

Tribunalul Vrancea, prin Sentința penală nr. 74/2017, a apreciat ca

legală reținerea infracțiunii continuate de dare de mită (respectiv luare de mită

în formă continuată – fiind trimiși în judecată și agenții de poliție, care au

primit foloasele oferite).

În prezent, cauza se află pe rolul Curții de Apel Galați, ca urmare a

declarării apelului de către parchet și inculpați.

B. Inculpatul, conducător auto, surprins în trafic în timp ce conducea

autoturismul neînmatriculat și fără permis de conducere, a oferit agenților de

poliție sume de bani în euro, pentru a-i determina pe aceștia să nu efectueze

cercetări penale pentru infracțiunile constatate.

Prin rechizitoriul parchetului, în sarcina inculpatului au fost reținute

două infracțiuni de dare de mită în concurs real.

Prin Sentința penală nr. 1100/2006, pronunțată în dosarul nr.

888/110/2016, Tribunalul Bacău a dispus schimbarea încadrării juridice,

conform art. 386 din noul Cod de procedură penală, reținând infracțiunea

continuată de dare de mită prevăzută în art. 290 alin. (1) C.pen. cu aplicarea

art. 35 alin. (1) din același cod.

Curtea de Apel Bacău, prin Decizia penală nr. 1100/2016, a admis

apelul parchetului pentru alte considerente și a menținut sentința penală

apelată în sensul încadrării juridice de mai sus.

2. Analiză. Problematica spețelor prezentate pune în discuție dacă în

materia infracțiunii de dare de mită există un singur subiect pasiv principal,

respectiv statul, și „n” subiecți pasivi secundari, și anume funcționarii publici

asupra cărora se exercită actele de corupere.

Așa cum am menționat mai sus, în cursul cercetării judecătorești

infracțiunea de dare de mită a fost considerată de instanțele de judecată ca

având forma continuată, conform art. 35 alin. (1) C.pen.

Aceasta este soluția legală prin prisma lit. b) a art. 238 din Legea nr.

187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul

penal2, cu modificările și completările ulterioare, conform căreia ,,condiția

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie

2014. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012.

46 Daniela Peicu

unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când infracțiunea

a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv

principal este unic” (sublinierea noastră – D. Peicu).

În literatura de specialitate a fost exprimat punctul de vedere potrivit

căruia se va reține comiterea unei singure infracțiuni de dare de mită (unitate

naturală de infracțiune) în ipoteza în care oferta de mită vizează două sau mai

multe persoane, cât timp se realizează printr-un act unic, ce vatămă interesele

unei singure instituții în cadrul căreia funcționarii publici se află în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, iar mituitorul a avut reprezentarea unei singure acțiuni

de corupție activă3.

Opinie. În ceea ce ne privește, în acord cu alți autori4, apreciem că este

legală reținerea unei infracțiuni simple de dare de mită, având în vedere că

s-a adus atingere unei singure valori sociale – relațiile de serviciu –, există

unitate de timp și loc, iar mituitorul a avut reprezentarea unei singure acțiuni

de corupție.

NOTA REDACȚIEI

1. Fapta de dare de mită nu are subiect pasiv secundar, ci numai

subiect pasiv special, și anume statul, acesta fiind titularul intereselor publice

apărate prin incriminarea acestei fapte, și nu alte persoane fizice sau juridice5.

De altfel, funcționarii mituiți nici nu pot fi considerați subiecți pasivi, ci

făptuitori ai infracțiunii corelative de luare de mită6.

Ca atare, orice discuție privitoare la unicitatea subiectului pasiv și la

desprinderea unei soluții legale din dispozițiile lit. b) a art. 238 din Legea nr.

187/2012 este superfluă.

2. Cu privire la infracțiunea continuată, Curtea Constituțională a

României a statuat recent că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv”

din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.7 este neconstituțională,

3 G. Bodoroncea, Comentariu, în ,,Codul penal. Comentariu pe articole”, de G.

Bodoroncea ș.a., Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 633-634. 4 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic,

București, 2014, p. 495-496. 5 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 352. 6 Idem, p. 355.

7 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe

(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de

timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau

inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (sublinierea

noastră – Gh. Ivan).

Scurte considerații asupra încadrării juridice a faptei constând în oferta … 47

întrucât aceasta, impunând condiția unității subiectului pasiv în cazul

infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul

aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și

rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din

Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în fața

legii, fără privilegii și fără discriminări8.

Prin urmare, se poate reține infracțiunea continuată și în ipoteza în

care există mai mulți subiecți pasivi, principali sau/și secundari.

3. În spețele sus-menționate, infracțiunea de dare de mită nu poate

îmbrăca decât forma simplă, forma continuată nefiind posibilă, întrucât nu au

fost comise două sau mai multe acțiuni de corupție, așa cum se prevede în art.

art. 35 alin. (1) C.pen., ci doar una singură.

Nu poate fi reținut nici concursul real/ideal de infracțiuni, deoarece

actul comis de inculpat alcătuiește în mod natural o singură activitate

infracțională și, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracțiune, sub forma

infracțiunii simple. Tot astfel, sintagma ,,în aceeași împrejurare” este aceea

care reunește acțiunile săvârșite (dacă sunt mai multe, în situația de față

nefiind cazul) într-o unitate naturală de infracțiune, sub forma infracțiunii

simple9.

4. Este posibilă și infracțiunea continuată de dare de mită, dar numai în

ipoteza în care făptuitorul, în realizarea aceleiași rezoluții, la diferite intervale

de timp, corupe diferiți funcționari publici.

[…]” 8 Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din

17 iulie 2017. 9 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.

99-100. În același sens, cu privire la infracțiunea de proxenetism, Înalta Curte de Casație și

Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Dec. nr.

20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016

[În cazul în care infracțiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituției, se

săvârșește asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore și minore, în ,,aceeași

împrejurare”, se va reține o singură infracțiune de proxenetism prevăzută în art. 213 alin. (1)

și (3) C.pen., în formă simplă; ori de câte ori infracțiunea de proxenetism, în varianta

înlesnirii practicării prostituției, se săvârșește asupra a două sau mai multor persoane

vătămate majore și/sau minore, fără legătură între ele, se va reține un concurs de infracțiuni

prevăzut în art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) și (3) C.pen., după caz, cu

reținerea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C.pen.].

ABUZUL ÎN SERVICIU. SUBSIDIARITATE

Nicolae PÎRCĂLĂBESCU

Procuror Parchetul de pe

lângă Tribunalul Vrancea

ABSTRACT

In the article, after the author makes a short historical of the

incrimination of the abuse of service, presents two examples from

the judicial practice, at the end expressing his opinion connected

to the addressed issues.

Key words: abuse of service, use of special marking devices,

offence, subsidiarity

Scurt istoric. Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor.

Legiuitorul are în vedere, în procesul elaborării normative, interese sociale

majore, urmărind să ofere garanții bunei dezvoltări a raporturilor interumane,

precum și să protejeze valorile sociale1.

Grija legiuitorului pentru evoluția normală a relațiilor de serviciu, care

presupune impunerea unei anumite conduite a funcționarilor, sau în alte

cazuri, oricăror persoane care prin acțiunile lor pot periclita aceste relații

sociale, s-a manifestat și prin instituirea răspunderii penale.

Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în

serviciu” a fost făcută de legiuitorul român în Codul penal din 1865, în art.

147 și art. 158 – „abuzul de putere contra particularilor” și „abuzul de

autoritate în contra lucrului public” –, și apoi în Codul penal din 1937,

secțiunea a V-a, în art. 245 – ,,abuzul de putere” –, în art. 246 – ,,abuzul de

autoritate” – și în art. 247 –,,excesul de putere”. Ulterior, în Codul penal din

1969, au fost incriminate ,,abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”

în art. 246, ,,abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi” în art. 247 și

,,abuzul în serviciu contra intereselor publice” în art. 248, iar în noul Cod

penal (în continuare C.pen.), abuzul în serviciu este incriminat în art. 297.

Textul actual al infracțiunii de abuz în serviciu reunește faptele penale

incriminate în Codul penal anterior (din 1969) în art. 246-248 (abuzul în

serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor

e-mail: [email protected]

1 N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediția a 5-a, revizuită, Editura C.H. Beck,

București, 2014, p. 140.

Abuzul în serviciu. Subsidiaritate 49

drepturi și abuzul în serviciu contra intereselor publice) și prevede la alin. (1)

al art. 297 C.pen. că „fapta funcționarului public care, în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau

intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului

de a ocupa o funcție publică”. La alineatul (2) al aceluiași articol se prevede:

„Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei

persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de

rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,

apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă

sau infecție HIV/SIDA”.

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 405/20162, a

constatat că dispozițiile art. 297 alin. (1) C.pen. sunt constituționale în măsura

în care prin sintagma ,,îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora

se înțelege ,,îndeplinește prin încălcarea legii”.

Infracțiunea de abuz în serviciu are atât variante agravante, cât și o

variantă atenuantă.

Varianta agravantă există prin raportare la dispozițiile art. 132 din

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de

corupție3, cu modificările și completările ulterioare, în care se prevede că „în

cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă

funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit,

limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”, precum și prin

raportare la dispozițiile art. 309 C.pen. care prevăd că: „Dacă faptele

prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306

sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale

pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate”.

Varianta atenuantă există prin raportare la dispozițiile art. 308 C.pen.,

care prevăd în alin. (1) că „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304

privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor

săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori

temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în

serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul

oricărei persoane juridice”, iar la alin. (2) statuează: „În acest caz, limitele

speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

50 Nicolae Pîrcălăbescu

Noul Cod penal explică înțelesul termenului de funcționar public în

art. 175, care prevede în alin. (1) că: „Funcționar public, în sensul legii

penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o

remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în

scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau

judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de

orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei

regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu

capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului

de activitate al acesteia”.

În alin. (2) al art. 175 C.pen. se prevede că: „De asemenea, este

considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită

un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile

publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire

la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Incriminarea din art. 297 C.pen. are un caracter general, norma

juridică fiind subsidiară4. Ori de câte ori regăsim forme ale abuzului în

serviciu incriminate distinct, vom folosi acele norme juridice care reprezintă,

în raport cu art. 297 C.pen., cazul special.

Exemple din practica judiciară. Una dintre situațiile care se încadrează

în dispozițiile alin. (1) al art. 175 C.pen. este cea a primarului unei unități

administrativ-teritoriale care, cu încălcarea prevederilor art. 37 alin (1) din

Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice5, cât și ale art. 138 din Legea dialogului social nr. 62/2011

6,

republicată, cu modificările și completările ulterioare – care interziceau

negocierea și includerea în contractele/acordurile colective de muncă

încheiate în sectorul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani și în

natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria

respectivă de personal –, în cadrul procedurii, a negociat punctual clauze

privind acordarea de către angajator, în beneficiul salariaților, a unor drepturi

în bani.

4 C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru

examenul de licență 2008-2009, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București,

2008, p. 492. 5 În prezent, abrogată.

6 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012.


Articolul 37 alin (1) din Legea nr. 284/2010, în vigoare la momentul

comiterii faptei de către primar, prevedea că: „Prin contractele colective de

muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă

nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care

excedează prevederilor prezentei legi”.

Articolul 138 din Legea nr. 62/2011 prevede că:

„(1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în

sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi

în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru

categoria respectivă de personal.

(2) Prin excepție de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele

colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condițiile legii, după

aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în

limitele și în condițiile stabilite prin acestea.

(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în

limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi

modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile

salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime,

drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai

între limitele legale.

(4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu

încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate.

(5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu

nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului.”

Încălcând dispozițiile legale menționate mai sus, primarul împreună cu

angajații, în cadrul negocierilor pe care le-au purtat, au convenit asupra

includerii în acordul colectiv de muncă și în contractul colectiv de muncă a

unor clauze referitoare la acordarea următoarelor drepturi în bani:

– „stimulent pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținuta și

igiena personală”, în cuantum de 400 lei/lună;

– „bonus pentru acoperirea unei părți din masa de prânz”, în cuantum

de 200 lei/zi lucrătoare;

– „supliment de sărbători pentru sărbătorile de Paști și Crăciun”, egal

cu venitul aferent lunii anterioare celei în care se acordă;

– „bonus de vacanță”, egal cu venitul din luna anterioară plecării în

concediu;

– „premiu anual”, egal cu salariul mediu lunar de bază realizat în anul

pentru care se face premierea;

– „spor de 15% din salariul de bază pentru funcționarii

publici/salariații care posedă titlul de doctor”.


Trebuie menționat faptul că niciunul dintre drepturile sus-menționate

nu erau și nu sunt prevăzute de legislația în vigoare pentru categoriile de

personal vizate, respectiv personal contractual și funcționari publici, iar

prejudiciul adus unității administrativ-teritoriale, administrate de primarul în

cauză, a fost de 66.600 lei.

Ca exemplu pentru situațiile avute în vedere de alin. (2) al art. 175

C.pen., învederăm situația pădurarului, angajat al unui ocol silvic privat, care,

la solicitarea președintelui unei obști, cu ocazia inventarierii arborilor pentru

întocmirea actului de punere în valoare, nu respectă legislația care

reglementează această activitate, subdimensionează materialul lemnos

inventariat și pune în valoare o cantitate de material lemnos mult mai mare

decât cea permisă de lege, iar în felul acesta îi creează posibilitatea

președintelui obștii să exploateze o cantitate de material lemnos mai mare

decât îi permite legea și să scoată în mod fraudulos din patrimoniul obștii o

cantitate de material lemnos care nu este evidențiată în actele contabile ale

acesteia și, prin urmare, să-i prejudicieze patrimoniul cu contravaloarea

neîncasată a materialului lemnos exploatat și valorificat în mod fraudulos.

Prin fapta sa, pădurarul sus-menționat a încălcat următoarele

reglementări:

– Articolul 63 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în

continuare Codul silvic)7, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, care prevede că: „Arborii destinați tăierii se inventariază și, după

caz, în funcție de natura tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de

marcat de către personalul silvic împuternicit, în conformitate cu normele

tehnice”.

– Articolul 48 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

59/2000 privind Statutul personalului silvic8, cu modificările și completările

ulterioare, prevede că: „Personalul care încalcă legile și regulamentele

specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului

individual de muncă, precum și normele de comportare, aducând astfel daune

intereselor silviculturii și prestigiului instituției pe care o reprezintă,

răspunde disciplinar, contravențional, civil sau penal, în funcție de natura și

de gravitatea faptei săvârșite”.

Este de menționat că în Ordinul nr. 1346/2011 pentru aprobarea

Regulamentului privind forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale

de marcat, precum și modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de

arbori9, cu modificările și completările ulterioare, la art. 19 lit. d) se prevede





că „se interzice cu desăvârșire folosirea dispozitivului special de marcat fără

drept sau contrar dispozițiilor legale specifice”, iar la art. 20 se prevede că

„săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art. 19 atrage răspunderea

contravențională sau, după caz, penală a persoanei vinovate, în conformitate

cu prevederile legale”.

La rândul său, Ordinul nr. 1651/2000 al Ministerului Apelor, Pădurilor

și Protecției Mediului privind aprobarea Normelor tehnice privind evaluarea

volumului de lemn destinat comercializării10

prevede următoarele:

– „Potrivit legilor în vigoare, indiferent de forma de proprietate,

politica de evaluare economică a pădurilor este un atribut al statului. În

condițiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România sunt

gestionate într-un mod unitar, urmărind utilizarea durabilă în folosul

generațiilor actuale și viitoare, a funcțiilor lor ecologice, economice și

sociale. Evaluarea volumului de lemn destinat comercializării se va face cu

respectarea principiilor enunțate mai sus, concretizate în amenajamentele

silvice sau în studiile sumare de amenajare aprobate” (capitolul I, pct. 1).

– „Întocmirea actelor de evaluare a volumului de lemn (pe picior)

destinat comercializării se realizează de către personalul silvic specializat

(ingineri și subingineri). Marcarea și inventarierea arborilor destinați tăierii

se realizează numai de către personalul silvic delegat să utilizeze ciocanul de

marcat, această prevedere fiind obligatorie pentru toți proprietarii,

deținătorii cu orice titlu de proprietate sau pentru administratorii de păduri”

(capitolul I, pct. 4).

– „Organele silvice care întocmesc, verifică, și aprobă lucrările de

evaluare răspund personal și solidar, în ordinea succesiunii răspunderilor

pentru orice greșeli privind alegerea, marcarea și inventarierea arborilor

destinați recoltării, prelucrării datelor și redactării actului de evaluare

precum și pentru orice abateri de la prezentele norme tehnice”. Iar la punctul

7 se arată că „Actele de evaluare a volumului de lemn destinat comercializării

sunt considerate corespunzător întocmite și definitiv acceptate odată cu

adjudecarea prin licitații și negocieri a volumului de lemn respectiv”

(capitolul I, pct. 6).

Având în vedere Legea nr. 175/2017 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, precum și pentru modificarea

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 192/2010 privind trecerea unor drumuri forestiere

și a lucrărilor de corectare a torenților din domeniul public al statului și din

administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în domeniul public al

unor unități administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale ale

10

Nepublicat.


acestora11

, considerăm că, raportat la situația de fapt prezentată, personalul

silvic, fie că este angajat al ocoalelor silvice private, fie al ocoalelor din cadrul

Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, nu mai poate fi subiect activ al

infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât prin art. 34 din legea sus-menționată

s-a prevăzut că după art. 107 din Codul silvic se introduce un nou articol, art.

1071, cu următorul cuprins: „(1) Folosirea dispozitivelor speciale de marcat

prevăzute la art. 63 fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice

în vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare de la 6

luni la 3 ani sau cu amendă12

; (2) În cazul falsificării dispozitivelor speciale

de marcat prevăzute la art. 63, sunt aplicabile dispozițiile art. 317 din Codul

penal”.

Reglementarea din art. 1071 din Codul silvic are caracter special în

raport cu aceea din art. 297 C.pen., care are caracter subsidiar, așa cum am

arătat, și urmează a fi aplicată cu prioritate, având în vedere că în alin. (1) al

primului text legal se prevede în mod expres că folosirea dispozitivelor

speciale de marcat fără drept sau cu nerespectarea reglementărilor specifice în

vigoare constituie infracțiune silvică și se pedepsește.

Opinie. Față de cele expuse, relevăm că abuzul în serviciu este

mijlocul juridic prin intermediul căruia se poate restabili ordinea de drept

încălcată numai în primul exemplu (al primarului care a continuat să încalce

legea și să acorde drepturi în bani, care nu erau prevăzute de legislația în

vigoare pentru categoriile de personal vizate, și după ce auditorii publici

externi au întocmit un raport de audit financiar prin care au stabilit că

acordarea drepturilor respective în bani era ilegală și se impunea recuperarea

lor), în cazul pădurarului fiind aplicabile dispozițiile art. 1071 din Codul

silvic; dacă nu exista acest text legal, atunci se aplica art. 297 C.pen.

11

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 18 iulie 2017. 12

În art. 63 din Codul silvic se prevede:

,,(1) Arborii destinați tăierii se inventariază și, după caz, în funcție de natura tăierii,

se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit, în

conformitate cu normele tehnice.

(2) Forma și modul de utilizare a dispozitivelor speciale de marcat, precum și modul

de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori se stabilesc prin regulament aprobat prin

ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură.”

CONTROLUL JURISDICȚIONAL DIN OFICIU. DREPT SAU

ATRIBUȚIE?

Liviu POPESCU

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

ABSTRACT

Law may be executed discretionary (but not abusively); the

attribution involves also correlative obligations, therefore

responsibility.

Key words: hierarchical control, law, attribution, responsibility.

Se solicită precizarea înțelesului noțiunii de „procuror ierarhic

superior”, cu referire strict la prerogativa infirmării prevăzute de art. 304 din

Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) care stipulează:

„Art. 304 – Infirmarea actelor procesuale sau procedurale

(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a

organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale

sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea

persoanei interesate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de

către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic

inferior (sublinierea noastră – L. Popescu).”

De exemplu: presa evocă „o scandaloasă soluție de clasare” dispusă

la Parchetul de pe lângă Tribunalul X.

Cine are dreptul să o verifice din oficiu și să o infirme?

- doar procurorul imediat ierarhic superior (de exemplu, șef de birou

sau șef de serviciu);

- conducătorul acelui parchet;

- pe lanțul ierarhic toți, până la și inclusiv procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

e-mail: [email protected]

56 Liviu Popescu

A. Ierarhia în cadrul Ministerului Public.

Așa după cum am mai arătat1, după Revoluția din 1989, datorită

modificărilor de ordin constituțional, procurorii au încetat să mai fie

funcționari, devenind magistrați, iar ierarhia în cadrul Ministerului Public nu a

mai însemnat subordonare jurisdicțională, ca în sistemul Constituției

comuniste, ci, strict, control jurisdicțional (cu prerogativa, firească, a

infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor neîntemeiate sau nelegale).

În același timp, subordonarea administrativă a continuat să existe,

cum, de altfel, există și în cazul judecătorilor (care nu funcționează izolați unii

de ceilalți, ci încadrați în instanțe conduse, pe baza unor regulamente

administrative, de către președinți, vicepreședinți, șefi de secții etc.).

Această scară ierarhică2 a subordonării administrative în Ministerul

Public este reglementată expres, după cum urmează:

- art. 65 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară3 stipulează:

„(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului

parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului

parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.”

- art. 95 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„(1) Secțiile, serviciile și birourile parchetelor de pe lângă instanțe

sunt conduse de procurori șefi.”

Pe cale de consecință, strict acestea sunt raporturile ierarhice, fiind

irelevante alte criterii precum: vechimea, indemnizația, gradul profesional,

funcția de conducere, dar dintr-o altă circumscripție, funcția de procuror

inspector, consilier, calitatea de procuror anume desemnat etc.

1 L. Popescu, Puterea de instrucțiune și de injoncțiune a procurorului ierarhic

superior, în ,,Pro Lege” nr. 3-4/2003, p. 198-208. 2 Pentru specificul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a se vedea L. Popescu, Subordonarea

în cadrul Ministerului Public. Reguli și excepții, în ,,Pro Lege” nr. 2/2007, p. 170-178. 3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie

2005, cu modificările și completările ulterioare.

Controlul jurisdicțional din oficiu. Drept sau atribuție? 57

B. Controlul, drept personal sau atribuție?

Soluționarea unei cauze penale este un moment de maximă

responsabilitate în activitatea procurorilor: nu doar a celor care emit soluția, ci

și a celor care au prerogativa controlului jurisdicțional din oficiu, și nu

doar pentru că privește drepturi și libertăți fundamentale ale părților din dosar,

ci și pentru că, fiind generate de exercitarea atribuțiilor de serviciu, ambele

situații, după caz, pot atrage răspunderea juridică a magistratului responsabil.

În exercitarea funcției, magistratul nu exercită drepturi personale (cum

ar fi dreptul de moștenire), ci atribuții, adică posibilitatea pe care o are este

dublată de obligația de a se pronunța motivat, legal și temeinic (în sensul de a

face sau, eventual, de a nu face un anumit act juridic – de exemplu, o

infirmare).

Controlul ierarhic (inclusiv din oficiu) reprezintă un principiu

constituțional4 de activitate a procurorilor care ar rămâne, în parte, golit de

conținut dacă exercitarea acestuia ar fi discreționară: când și cum dorește

ierarhia.

Această manieră ar încălca atât cerințele predictibilității legii (în

înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului), cât și

egalitatea cetățenilor în fața legii și, implicit, în fața autorităților publice5

dacă, în situații similare, aceștia beneficiază de un tratament juridic diferit.

Cine are, potrivit legii, atribuția controlului ierarhic din oficiu,

inclusiv în plan jurisdicțional, va trebui să o exercite în toate situațiile de

aceeași natură (în care îi sunt semnalate motive de netemeinicie, de

nelegalitate sau de fraudă) și indiferent de modul în care problema i-a fost

adusă la cunoștință (informare din partea unor instituții, memorii cetățenești,

mass-media etc.), refuzul de a exercita o atribuție legală neputând fi justificat.

C. Controlul jurisdicțional.

I) Controlul ierarhic jurisdicțional la plângere este reglementat în

Codul de procedură penală la art. 339.

4 Art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:

„(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al

imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției (sublinierea

noastră – L. Popescu).” 5 Art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, stipulează:

„(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără

discriminări.”

58 Liviu Popescu

Acelea – și nu altele – sunt funcțiunile de conducere responsabile de

atribuția controlului la plângere6; ulterior, persoana interesată se mai poate

adresa instanței, în condițiile art. 340 din același act normativ.

II) Controlul ierarhic jurisdicțional din oficiu are ca sediu al materiei

art. 304 alin. (2) C.pr.pen., precitat7.

a) Într-o interpretare literală a acestei norme (care nu cunoaște alte

dezvoltări legale), întreaga ierarhie superioară (conform ante, pct. A) poate

exercita si voluit control jurisdicțional din oficiu, dacă dorește și când dorește

(sau poate să nu îl exercite), adică discreționar, pentru că acolo unde o

obligație revine nediferențiat mai multora, de fapt nimeni nu este responsabil,

fiecare putându-și justifica pasivitatea pe seama celorlalți.

Nu achiesăm la acest punct de vedere care, așa după cum arătam mai

sus, golește de conținut și de responsabilitate principiul constituțional al

controlului ierarhic.

Într-o asemenea interpretare, deși i se semnalează anumite nereguli,

procurorul ierarhic superior poate să nu exercite – fără nicio

răspundere – control ierarhic jurisdicțional, privind această prerogativă ca pe

un drept personal și nu ca pe o atribuție (drept și obligație corelativă).

Totuși, acest control din oficiu reprezintă nu un drept personal adus de

acasă la serviciu de către un procuror șef, ci o atribuție, o garanție

6 Art. 339 alin. (1) și (2) C.pr.pen. stipulează:

„(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori

efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul

parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul

șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului

general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori au fost luate sau efectuate pe

baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic

superior.” 7 Într-o reglementare anterioară, astăzi caducă, posibilitatea infirmării din oficiu se

întemeiază în mod insuficient doar pe motive de nelegalitate, ceea ce a generat, în practică,

străduința de a acoperi gospodărește o carență legislativă prin adevărate acrobații justificative

menite să includă, în pofida evidenței, și motivele de netemeinicie.

Art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 stipulează:

„(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul

ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale (sublinierea noastră – L. Popescu).”

În sensul celor de mai sus, a se vedea S. Brădiceanu, Verificarea soluțiilor sub

aspectul temeiniciei și al legalității, în „Pro Lege” nr. 1/2007, p. 55-58.


constituțională de ordine publică și, subsidiar, o garanție a drepturilor

părților cauzei.

b) Într-o interpretare sistematică și rațională – pe care o

preferăm – vom observa că:

1. Dintre toate funcțiile ierarhic superioare, control jurisdicțional la

plângere (soldat, eventual, cu infirmări) nu pot efectua decât conducătorii de

unități de parchet pentru actele/măsurile/soluțiile dispuse în cadrul propriilor

parchete.8

Art. 304 alin. (2) C.pr.pen. reprezintă o normă de trimitere.

Mutatis-mutandis, norma de reglementare a controlului jurisdicțional

din oficiu, după structura alin. (1) care se aplică, ar trebui să stipuleze:

„Când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură

procesuală a procurorului în subordine nu este dată cu respectarea

dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la

plângerea persoanei interesate.”

Rezultă că nu oricare dintre procurorii ierarhic superiori are

competența de a dispune infirmarea din oficiu, ci numai acela care poate

rezolva și plângerile, așadar numai funcțiunile expres menționate în art. 339

alin. (1) C.pr.pen.

2. Anterior, controlul ierarhic la plângere se exercita pe toate treptele

ierarhiei, de la parchetele locale și până la procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicându-se mecanic interpretarea

literală (ante, pct. C, II, a) a noțiunii de „procuror ierarhic superior”.

A fost necesară mai întâi o decizie9 a Curții Constituționale a

României și, ulterior, modificarea procedurii penale10

pentru a se exclude

intervenția conducătorilor parchetelor „ierarhic superioare” asupra celor

„subordonate”, limitându-se controlul ierarhic la plângere strict la nivelul

parchetului emitent (cu posibilitatea sesizării instanței).

3. Exact aceleași funcții de conducere, și nu altele sunt învestite prin

lege să asigure verificarea legalității și temeiniciei rechizitoriilor, așadar din

oficiu, cu excluderea tuturor celorlalte funcții ierarhic superioare (inclusiv

8 Sau, după caz, procurorii șefi de secție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție (și, după cum vom arăta, și Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), conform art. 339 alin.

(1) C.pr.pen. 9 Decizia Curții Constituționale a României nr. 486/2 decembrie 1997 (publicată în

Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998). 10

Prin Legea nr. 281/2003 (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.

468 din 1 iulie 2003).

60 Liviu Popescu

cele intermediare din cadrul unității de parchet: șef de birou și șef de

serviciu).

Ce rațiune ar avea interpretarea potrivit căreia funcțiile de conducere

intermediare (șef de birou și șef de serviciu) nu pot rezolva plângerile, nu pot

verifica rechizitoriile, dar în schimb pot infirma din oficiu acte/măsuri/soluții

ale procurorilor11

din cadrul compartimentelor pe care le conduc?!

4. Păstrând specificitatea Direcției Naționale Anticorupție, regăsim

exact aceeași regulă potrivit căreia doar funcțiile expres menționate în lege

să rezolve plângeri au atribuția controlului din oficiu în verificarea

rechizitoriilor, cu excluderea altor funcții de conducere intermediare12

.

Similar, și în cazul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism13

.

11

Mutatis mutandis, aceeași întrebare – retorică – și în cazul conducătorilor unităților

de parchet „ierarhic superioare” celei din care provine actul/măsura/soluția supusă

controlului. 12

Art. 222 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind

Direcția Națională Anticorupție (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 244

din 11 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare) stipulează:

„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale

Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele

întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de

procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de

procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor

Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții

(sublinierea noastră – L. Popescu).

(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori

efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în

alin. (1) (sublinierea noastră – L. Popescu).” 13

Art. 16 alin. (1)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru

organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative

(publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016)

stipulează:

„(1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor

teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri (sublinierea noastră

– L. Popescu).

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate

de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, iar în lipsa acestora de către procurorii șefi secție.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele

întocmite de procurorii din cadrul secțiilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor.


5. Exact același înțeles îl are noțiunea de „procuror ierarhic

superior” și în cuprinsul art. 341 alin. (71) C.pr.pen. care stipulează:

„În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră

preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea și dispune

infirmarea soluției atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect.

[…] (sublinierea noastră – L. Popescu).”

Rezultă, așadar, că nici conform art. 341 alin. (71) C.pr.pen. noțiunea

de „procuror ierarhic superior” nu se referă la oricare dintre funcțiile ierarhic

superioare de pe scara ierarhiei, ci doar la cele limitativ menționate în art. 339

alin. (1) din același act normativ, pentru că numai acestea pot rezolva

plângeri.

Potrivit normelor de tehnică legislativă care impun redactării unitate

terminologică, același termen nu poate exprima, succesiv, în același context

funcțional (în speță, activitatea de control jurisdicțional) noțiuni diferite,

conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative14

care stipulează:

„Art. 37 – Unitatea terminologică

(1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin

aceiași termeni.

[…]”

6. De altfel, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de

apel și prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunal nu au un drept de

control general asupra unităților de parchet din circumscripție (adică inclusiv

din punct de vedere jurisdicțional), ci doar din punct de vedere „al

administrării”, în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (3) din Legea nr.

304/2004 care stipulează:

„Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și

prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită și atribuții de

coordonare și control al administrării parchetului unde funcționează, precum

și al parchetelor din circumscripție (sublinierea noastră – L. Popescu).”

(4) Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor din cadrul

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea

se face de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism.

(5) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori

efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhic superiori

prevăzuți la alin. (1)-(4) (sublinierea noastră – L. Popescu).” 14

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010,

cu modificările și completările ulterioare.

62 Liviu Popescu

În concluzie, numai funcțiile ierarhic superioare expres menționate în

art. 339 alin. (1) C.pr.pen. vor putea cumula și atribuția controlului

jurisdicțional din oficiu, cu posibilitatea infirmării actelor/măsurilor/soluțiilor

nelegale sau neîntemeiate dispuse de către procurorii din unitățile pe care le

conduc.

Dreptul acestora de a infirma nu se poate exercita decât ca atribuție

și, corelativ, nu poate fi disociat de responsabilitatea (ne)exercitării acesteia.

Cu ocazia verificărilor curente, celelalte funcții ierarhic superioare

intermediare într-o unitate de parchet (șef de birou și sef de serviciu) nu vor

putea, așadar, dispune infirmarea, dar, în calitate de șefi de compartimente, au

obligația să efectueze control jurisdicțional sub forma propunerilor

corespunzătoare, motivate, adresate conducătorilor de parchete, singurii care

au prerogativa deciziei infirmării.

O situație specială are procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Spre deosebire de ceilalți conducători de parchete care controlează din

oficiu celelalte unități de parchet din circumscripție doar sub aspectul

„administrării”15

, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție are prerogativa deplină a atribuției de control, adică

inclusiv sub aspect jurisdicțional, în conformitate cu art. 72 din Legea nr.

304/2004 care stipulează:

„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați,

controlul asupra tuturor parchetelor (sublinierea noastră – L. Popescu).”

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguit potest.

În consecință, funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție se alătură, în ceea ce privește controlul

jurisdicțional din oficiu, celor expres menționate în art. 339 alin. (1) C.pr.pen.,

atât în ceea ce privește dreptul/atribuția de a infirma, cât și în ceea ce privește

responsabilitatea exercitării acestei atribuții.

15

Conform art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, precitat.

PUNCT DE VEDERE ASUPRA ANGAJĂRII RĂSPUNDERII CIVILE

A STATULUI ROMÂN ÎN CAZUL ERORILOR JUDICIARE

PRODUSE ATUNCI CÂND AUTORITĂȚILE JUDICIARE ROMÂNE

PUN ÎN EXECUTARE MANDATE EUROPENE DE ARESTARE

EMISE DE CĂTRE ALTE STATE (PARTEA I)

Antonia-Eleonora CONSTANTIN

Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția judiciară

ABSTRACT

The author presents a point of view over the engaging of civil

liability of the Romanian State in case of judicial errors produced

when the Romanian Judicial Authorities execute European Arrest

Warrants issued by other states.

Out of editorial reasons, the survey contains 122 pages, and has

been divided in three parts, the first part being published in the

current number of the “Pro Lege” magazine, and the other parts

in the following numbers of the magazine (no. 4/2017, respectively

no. 1/2018).

Key words: judicial error, European Arrest Warrant, civil

responsibility of the Romanian State.

§ 1. Introducere 1. Prin Nota nr. 526/III-7/2016 din 4 aprilie 2017, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a arătat că, prin Decizia civilă nr. 830/A/2016,

pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr.

12207/3/2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr.

1223/2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă.

Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamantul P.M. împotriva aceleiași

sentințe și a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, în sensul

obligării pârâtului la plata sumei de 25.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul

moral. În fine, au fost menținute dispozițiile din sentința sus-menționată


64 Antonia-Eleonora Constantin

privind obligarea pârâtului la plata sumei de 476,21 lei, daune materiale, și

496 lei, cheltuieli de judecată.

2. În fapt, prin Ordonanța nr. 77/2014, emisă de către Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1518/III-5/2014, s-a dispus

reținerea reclamantului (persoanei solicitate) P.M. pentru săvârșirea

infracțiunii de furt în formă agravantă prin efracție, pe o durată de 24 de ore,

începând cu data de 16 septembrie 2014, ora 18.45, și până la data de 17

septembrie 2014, ora 18.45. S-a reținut că, la data de 12 septembrie 2014, s-a

înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitarea

autorităților judiciare din Austria, transmisă prin intermediul alertei introduse

în Sistemul de Informații Schengen (denumit în continuare S.I.S.) privind

punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 28

iulie 2010 de autoritățile austriece față de reclamant, cu datele de identificare

menționate în mandat.

La data de 17 septembrie 2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a solicitat Curții de Apel București arestarea provizorie pe baza

semnalării în S.I.S. în vederea punerii în executare a mandatului european de

arestare emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul din St. Pölten (Austria),

precum și predarea persoanei solicitate P.M., cetățean român.

Prin Încheierea din 17 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014, în baza art. 101

alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală1, republicată, cu modificările și completările

ulterioare2, raportat la art. 202 alin. (4) lit. b), art. 211 și art. 215 din Codul de

procedură penală român (în continuare C.pr.pen. român) s-a dispus luarea

măsurii preventive a controlului judiciar față de persoana solicitată P.M.,

pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 17 septembrie 2014 până la data

de 16 octombrie 2014.

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

2 ,,Art. 101. Reținerea și arestarea în baza semnalării introduse în Sistemul de

Informații Schengen

[…]

(5) Judecătorul sesizat potrivit alin. (4):

b) respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este cazul,

dispune punerea în libertate a persoanei reținute. În scopul asigurării bunei desfășurări a

procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii

persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare,

instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30 de zile, a

uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură

penală.

[…]”

Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în … 65

Ulterior, prin Sentința penală nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de

Apel București – Secția a II-a penală în același dosar, a fost respinsă sesizarea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind punerea în executare

a mandatului european de arestare, emis la data de 28 iulie 2010 de Parchetul

din St. Pölten (Austria), a fost revocată măsura preventivă a controlului

judiciar dispusă față de reclamant și s-a constatat că persoana solicitată a fost

reținută pe o durată de 24 de ore la data de 16 septembrie 2014.

Instanța a apreciat că este incident un impediment la predare. S-a

reținut că, deși legiuitorul nu a prevăzut expres, stabilirea identității

persoanei solicitate este o condiție prealabilă analizei vreunuia dintre

motivele de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzute în

art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată.

După cum s-a arătat și în doctrină, faptul că persoana indicată în

mandatul european de arestare nu este cea căutată de către autoritățile

emitente este un motiv de refuz implicit al executării. Or, în cauză, persoana

solicitată nu este cea căutată de autoritățile judiciare din Austria pentru

comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.

Astfel, organele de urmărire penală din Austria l-au identificat pe

numitul P.M. ca fiind participant la comiterea infracțiunilor cercetate, având

în vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de

pe cartea de identitate pe numele persoanei solicitate, rămasă în copie la

hotelul unde făptuitorii se cazaseră în Austria. Persoana condamnată nu a

indicat numele și prenumele persoanei căutate pe care el o cunoștea doar după

poreclă.

Instanța a apreciat că persoana solicitată a fost identificată, în mod

greșit, ca fiind unul dintre autorii infracțiunilor cercetate, dat fiind că

fotografia aplicată pe actul de identitate, rămas în copie la hotelul unde

făptuitorii se cazaseră în Austria, nu îi aparține persoanei solicitate P.M.,

cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.

Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis

instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei

solicitate, fotografie care diferă în mod evident de aceea de pe copia transmisă

de autoritățile din Austria.

Așadar, instanța penală a reținut cu autoritate de lucru judecat că

reclamantul P.M. nu este persoana căutată de autoritățile judiciare din Austria

pentru comiterea infracțiunilor indicate în mandatul european de arestare.

3. În motivarea Sentinței civile nr. 1223/2015, Tribunalul

București – Secția a V-a civilă a apreciat că reclamantului P.M., care a fost

reținut și față de care s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar, îi sunt


aplicabile dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român3, deoarece procedura s-a

finalizat prin respingerea cererii de executare a mandatului european de

arestare de către judecătorul de drepturi și libertăți, care a reținut ca fiind

fondate obiecțiile în ceea ce privește identitatea pe care judecătorul trebuie să

le verifice în această procedură. Astfel, privarea de libertate a reclamantului a

fost una nelegală în sensul dispozițiilor art. 539 C.pr.pen. român, fiind

îndreptățit să obțină despăgubiri de la statul român, acesta având obligația de

a repara paguba suferită ca urmare a erorii judiciare.

4. Instanța de apel, respingând apelul declarat de pârâtul statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a apreciat, ca nefondate, criticile acestuia

referitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii

sale pentru prejudiciul cauzat din eroare judiciară.

Curtea de Apel București a considerat corectă motivarea instanței de

fond, potrivit căreia reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 539

C.pr.pen. român. Măsura privării de libertate trebuie să fie considerată

nelegală din perspectiva faptului că a fost luată fără a exista un temei, în

condițiile în care mandatul european de arestare nu îl privea pe reclamant și

obiecțiile sale în ceea ce privește identitatea s-au dovedit a fi fondate.

Caracterul nelegal al acestei măsuri a fost stabilit chiar prin Sentința penală

nr. 285/F/2014, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală,

care a motivat că „stabilirea identității persoanei solicitate este o condiție

prealabilă analizei existenței vreunuia dintre motivele de refuz al executării

mandatului european de arestare, prev. de art. 98 din Legea nr. 302/2004,

republicată”.

5. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a opinat că:

Hotărârea de obligare a statului român la plata despăgubirilor solicitate

de reclamantul P.M. este nelegală, întrucât în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 538 și următoarele (în continuare urm.) C.pr.pen. român4,

3 ,,Art. 539. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a

judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea

definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.” 4 ,,Art. 538. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată

sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după

anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit

care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare.


pentru că statul român, prin agenții săi, nu este responsabil de privarea

nelegală de libertate suferită de către reclamant.

Potrivit Legii nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o

decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat

membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat

membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau

executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privativă de libertate.

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului

recunoașterii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a

Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare și procedurile de predare între statele membre (în continuare

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI)5, rolul autorităților solicitate pentru

executarea unui mandat european de arestare limitându-se la un sprijin practic

și administrativ.

Executarea de către autoritățile române a unui mandat european de

arestare este supusă condițiilor prevăzute în art. 96-98 din Legea nr. 302/2004

referitoare la faptele care dau loc la predare, la condițiile speciale privind

executarea, la motivele obligatorii sau opționale de refuz al executării.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, prealabil sesizării instanței

pentru punerea în executare a unui mandat european de arestare, procurorul

verifică dacă acesta cuprinde informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) din

aceeași lege, printre care se numără și datele privind identitatea și cetățenia

persoanei solicitate, indicarea unei hotărâri judecătorești definitive, a unui

mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești

executorii având același efect, natura și încadrarea juridică a infracțiunii, o

descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv

momentul, locul și gradul de implicare a persoanei solicitate.

Dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute în

art. 86 alin. (1) din legea sus-menționată, procurorul ia măsurile necesare

pentru identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanei solicitate.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu

privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi

îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații

mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost

obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi

este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau

recent descoperit.” 5 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.


Dacă toate condițiile de formă prevăzute în art. 86 alin. (1) și art. 99

din Legea nr. 302/2004 sunt îndeplinite, iar persoana solicitată a fost

identificată, procurorul dispune reținerea persoanei solicitate.

Aceeași procedură este urmată și în cazul unui rezultat pozitiv cu

privire la persoana pentru care un alt stat membru a introdus o semnalare în

S.I.S. în vederea arestării.

Conform art. 101 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, semnalarea în

vederea arestării echivalează cu un mandat european de arestare.

În această procedură, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă

curtea de apel în a cărei circumscripție a fost prinsă persoana solicitată

sesizează curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii

arestării provizorii, în vederea predării. Judecătorul astfel sesizat poate

admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și poate dispune

arestarea provizorie, în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, sau

poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este

cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute.

În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a

mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei

solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare,

instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea pe o durată de cel mult 30

de zile a uneia dintre măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de

Codul de procedură penală român.

În cauza de față, procurorul a verificat semnalarea introdusă în S.I.S.

privind executarea mandatului european de arestare emis de către Parchetul

din Austria și a realizat identificarea persoanei solicitate, conform datelor

cuprinse în semnalare, date care aparțineau reclamantului.

Sesizată fiind cu solicitarea de arestare provizorie și, implicit, cu

punerea în executare a mandatului european de arestare, față de opoziția la

predare și obiecțiile privind identitatea, formulate de persoana solicitată,

Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. 5719/2/2014 a

solicitat autorităților judiciare austriece hotărârea în baza căreia s-a dispus

arestarea reclamantului, modalitatea în care s-a ajuns la identificarea acestuia

ca fiind participant la săvârșirea infracțiunilor descrise în mandatul european

de arestare și, în măsura în care există, date suplimentare de identificare

(planșa fotografică a urmelor papilare relevante atribuite persoanei solicitate,

fotografia acesteia).

În urma verificărilor efectuate, Curtea de Apel București – Secția a

II-a penală a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul

european de arestare de către Parchetul din St. Pölten (Austria) la data de 28

iulie 2010, acesta conținând toate informațiile necesare. Mandatul a fost emis


în lipsa persoanei solicitate, pe baza dispoziției de arestare emisă de Parchetul

din St. Pölten la data de 13 iulie 2010, aprobată judiciar, în vederea urmăririi

penale.

Organele de urmărire penală din Austria au identificat persoana

solicitată ca fiind participantă la comiterea infracțiunilor cercetate, având în

vedere recunoașterea efectuată de condamnatul M.V.M. după fotografia de pe

cartea de identitate rămasă în copie la hotelul unde făptuitorii se cazaseră în

Austria. Persoana condamnată nu a indicat numele și prenumele persoanei

cercetate, ci doar porecla acesteia.

Persoana solicitată a fost identificată, în mod greșit, ca fiind autorul

infracțiunilor cercetate, dat fiind că fotografia aplicată pe cartea de identitate

pe numele persoanei solicitate, carte de identitate rămasă în copie la hotelul

unde făptuitorii se cazaseră la data de 8 iulie 2010, în Austria, nu-i aparținea

acesteia, cartea de identitate prezentată la hotel fiind cu certitudine falsificată.

Astfel, atât Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date, cât și Poliția Sector 3 București – Secția 13 Poliție au trimis

instanței fotografia asociată cărții de identitate emisă pe numele persoanei

solicitate, fotografie care diferă, în mod evident, de copia transmisă de

autoritățile din Austria.

6. Procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a relevat că:

Identificarea greșită a reclamantului, ca participant la săvârșirea

faptelor ce au dus la emiterea mandatului european de arestare, este

imputabilă exclusiv autorităților judiciare austriece.

Identificarea persoanei solicitate de către procurorul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București s-a realizat pe baza datelor furnizate de

autoritățile judiciare din statul emitent, date care aparțineau reclamantului.

Verificările prealabile efectuate de către procuror la primirea

semnalării au respectat dispozițiile art. 86 alin. (1), art. 99 și art. 101 din

Legea nr. 302/2004, iar eventuala opoziție privind identitatea nu a putut fi

verificată în timpul extrem de scurt avut la dispoziție anterior sesizării

instanței de judecată cu solicitarea de arestare provizorie.

Audiat fiind de procuror, reclamantul a arătat că nu a fost pe teritoriul

Austriei la data săvârșirii faptelor și nu cunoaște persoanele indicate ca fiind

complicii săi. Astfel, apărările acestuia nu îmbrăcau forma unei veritabile

opoziții privind identitatea, ci constituiau apărări de fond.

Având în vedere că atribuțiile autorităților judiciare române în

executarea mandatelor europene de arestare, inclusiv în cazul semnalărilor

introduse în S.I.S. vizează doar verificarea unor elemente pur formale, s-a

opinat că întreaga responsabilitate pentru exactitatea datelor cuprinse în


mandatul european de arestare aparține autorităților judiciare din statul

solicitant.

De altfel, în speță erau incidente dispozițiile art. 1031 alin. (3) din

Legea nr. 302/2004 care prevăd:

„(3) Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul

privării sau restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea

arestării sau a unor mandate europene de arestare revocate sau retrase este

suportată de statul emitent potrivit legii acestuia.”

În plus, prin adresa din 31 octombrie 2014 (atașată la lucrarea nr.

1518/II-5/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), Centrul

de Cooperare Polițienească Internațională, Biroul SIRENE a comunicat

unității de parchet sus-menționate că, la aceeași dată, autoritățile austriece au

șters înregistrarea în S.I.S., aspect ce echivalează cu retragerea mandatului

european de arestare emis pe numele reclamantului.

În cauză, se impunea ca Parchetul de pe lângă Tribunalul București să

declare apel și să solicite instanței de fond verificări suplimentare cu privire la

modul în care s-a realizat punerea în executare a mandatului european de

arestare, prin atașarea în copie a lucrării nr. 1518/III-5/2014 a Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București.

7. Având în vedere noutatea problemei de drept ridicate în speță,

dificultatea interpretării normelor aplicabile și posibilitatea apariției în viitor a

unor cauze similare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus

sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

elaborării unui punct de vedere cu privire la:

problema de drept: „Angajarea răspunderii civile a statului român

în cazul în care autoritățile judiciare române pun în executare mandate

europene de arestare emise de alte state”;

necesitatea modificării și completării dispozițiilor Legii nr.

302/2004, prin menționarea expresă a condițiilor în care este angajată

răspunderea civilă a statului român atunci când execută mandate europene de

arestare sau soluționează cereri de extrădare;

precizarea posibilității procurorului care primește mandate sau

cereri de natura celor menționate mai sus de a dispune măsura controlului

judiciar până la sesizarea instanței de judecată.

§2. Examenul jurisprudenței

8. În această materie s-a conturat o jurisprudență la nivelul instanțelor

civile române.

Pe baza evidențelor Secției Judiciare – Serviciul Judiciar Civil din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întocmite în


activitatea de monitorizare și examinare a cauzelor civile, având ca obiect

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare și arestare nelegală, în

temeiul art. 538-539 C.pr.pen. român, respectiv art. 504 din Codul de

procedură penală român anterior (în continuare C.pr.pen. român din 1969), au

fost identificate, în afara cauzei civile sus-menționate, și alte litigii civile care

au avut acest obiect. În cadrul prezentei expuneri, acestea vor fi grupate în

funcție de soluția definitivă pronunțată, după cum urmează:

2.1. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost

admise cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului

român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate

europene de arestare emise de către alte state membre, iar pârâtul (statul

român) a fost obligat la despăgubiri morale și/sau materiale:

2.1.1. Cauza privind pe reclamantul P.A. (dosarul nr.

2125/83/2011 al Tribunalului Satu Mare):

9. Prin Sentința civilă nr. 2803/D/2012, pronunțată de Tribunalul

Satu Mare – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul P.A., iar pârâtul statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 7.200 lei, daune

morale. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr.

1368/2013, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă prin

care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant, pârât și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

În fapt, prin Ordonanța de reținere din data de 11 decembrie 2009,

emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, reclamantul a

fost reținut pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 11 decembrie 2009,

ora 11.00, în baza semnalării trimise de Interpol, în vederea executării

mandatului european de arestare, emis de către Tribunalul municipal din

Mateszalka – Ungaria.

Prin Încheierea penală nr. 18/2009, în baza art. 90 alin. (2) din Legea

nr. 302/20046, Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea reclamantului pe o

durată de 5 zile, cu începere de la data de 11 decembrie 2009 până la data de

15 decembrie 2009.

Prin Sentința penală nr. 116/2009, Curtea de Apel Oradea a admis

cererea de executare a mandatului european de arestare nr. B.190/209, emis

de instanța din Mateszalka – Ungaria, iar, în baza art. 90 alin. (13) din Legea

nr. 302/2004, a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 25 de zile, cu

începere de la data de 17 decembrie 2009 până la data de 10 ianuarie 2010.

6 În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.


Prin Decizia penală nr. 4315/2009, pronunțată în dosarul nr.

1424/35/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinței penale

nr. 116/2009 a Curții de Apel Oradea, a casat această sentință și, în

rejudecare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare

nr. B.190/2009, emis de instanța din Mateszalka – Ungaria împotriva

reclamantului și a revocat măsura arestării acestuia, dispunând punerea de

îndată în libertate de sub puterea mandatului de arestare nr. 16/2009, emis de

Curtea de Apel Oradea.

Arestarea reclamantului a fost determinată de sustragerea de către

acesta a unor bunuri de valoare mică, dintr-un magazin din

Mateszalka – Ungaria, pentru care autoritățile judiciare din această țară i-au

aplicat o amendă de 40.000 forinți.

Revocarea măsurii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

justificată prin faptul că nu a existat nicio probă din care să rezulte că

reclamantul s-a sustras de la urmărirea penală, astfel încât nu era îndeplinită o

condiție prevăzută de Legea nr. 302/2004 pentru arestarea acestuia.

Pe de altă parte, fapta reținută în sarcina reclamantului nu făcea parte

dintre cele 32 de infracțiuni menționate în art. 85 din Legea nr. 302/20047,

respectiv în art. 2 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, reclamantul

fiind acuzat că ar fi sustras dintr-un magazin articole de pescuit.

În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art.

504 C.pr.pen. român din 1969, ale art. 52 alin. (3) din Constituția României,

republicată, ale art. 5-6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și

ale art. 948-999 din Codul civil român anterior (din 1864).

Instanțele civile au reținut că, prin hotărârea definitivă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost

nelegală, întrucât fapta care a determinat admiterea cererii de executare a

mandatului european de arestare nu se regăsea printre cele 32 de infracțiuni

prevăzute de Legea nr. 302/2004 și că nu a existat nicio probă de sustragere

de la urmărirea penală, astfel încât s-a dispus revocarea măsurii arestării

reclamantului.

În consecință, nelegalitatea măsurii admiterii cererii de executare a

mandatului european de arestare a reclamantului rezultă cu evidență, ceea ce

atrage incidența dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.pr.pen. român din 1969,

scopul urmărit fiind repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost

7 În redactarea de la data emiterii mandatului european de arestare.


private de libertate în mod nelegal, legislația națională fiind în consens cu art.

5 paragr. 5 din Convenție.

2.1.2. Cauza privind pe reclamantul B.A.R. (dosarul nr. 11196/117/2011 al Tribunalului Cluj):

10. Prin Sentința civilă nr. 818/2012, pronunțată de Tribunalul

Cluj – Secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul B.A.R., iar pârâtul statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a fost obligat la plata sumei de 50.000 euro sau

echivalentul în lei, la cursul Băncii Naționale a României (denumită în

continuare B.N.R.), din ziua plății, cu titlu de daune morale, precum și a

următoarelor sume, cu titlu de daune materiale: 2.500 lei, cu dobânda legală,

începând cu data de 21 iulie 2010 până la plata efectivă; 275 euro sau

echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, cu dobânda legală,

începând cu data de 15 septembrie 2010 până la plata efectivă; 65 euro sau


începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă; 75 euro sau


începând cu data de 24 septembrie 2010 până la plata efectivă.

În fapt, prin adresa nr. 226/11/5/2010, emisă de Biroul Național

Interpol din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, s-a solicitat

demararea verificărilor necesare pentru localizarea reclamantului B.A.R., cu

datele de stare civilă indicate, întrucât împotriva acestei persoane s-a emis de

către autoritățile judiciare germane un mandat european de arestare pentru

săvârșirea unei infracțiuni informatice.

La data de 21 iulie 2010, reclamantul a fost audiat de către un procuror

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prilej cu care a

învederat împrejurarea că data nașterii persoanei cercetate nu coincide cu data

sa de naștere, că nu a locuit în Germania, că nu a avut niciodată conturi

deschise la vreo bancă din Germania și nici la Postbank Stuttgart, neavând

nicio legătură cu operațiunea reținută în sarcina sa.

La data de 27 iulie 2010, în urma solicitării procurorului competent,

Biroul național Interpol a comunicat că persoana căutată se numește B.A.R.,

dar a indicat o dată de naștere diferită de aceea a nașterii reclamantului.

La data de 4 august 2010, s-a dispus reținerea reclamantului pe o

durată de 24 de ore, iar la data de 5 august 2010, acesta a fost arestat pe o

perioadă de 5 zile.

Prin Sentința penală nr. 34/2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea

formulată de către autoritățile din Germania cu privire la executarea

mandatului european de arestare, emis la data de 24 septembrie 2009 de către

Procuratura Augsburg Germania în dosarul nr. 602js.111038/10, și a dispus


menținerea arestării preventive pe perioada 10 august 2010-2 septembrie

2010.

În aceeași ședință, reclamantului i s-a adus la cunoștință că poate

consimți să fie remis autorităților emitente, iar acesta și-a dat consimțământul

în acest sens, arătând însă că nu renunță la regula specialității.

La data de 10 august 2010, reclamantul a fost remis autorităților

germane. Ulterior, prin Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Augsburg

din 21 septembrie 2010, s-a suspendat procedura preliminară, reclamantul

fiind pus în libertate de către autoritățile germane, iar mandatul de arestare din

data de 15 mai 2010 a fost anulat. Instanța germană a reținut că susținerea

acuzatului, potrivit căreia în perioada respectivă nu s-a deplasat în Germania,

a fost confirmată de către martori, iar persoana din fotografia buletinului de

identitate prezentat la deschiderea contului nu este acuzatul. În atari condiții,

dar și pentru că data nașterii acuzatului nu corespundea cu aceea din

documentele de identitate prezentate la deschiderea contului, s-a ajuns la

concluzia că făptuitori necunoscuți au folosit identitatea reclamantului.

Reclamantul a fost privat de libertate pe teritoriul național pe o

perioadă de 17 zile, de la data de 4 august 2010 până la data de 20 august

2010.

Instanța civilă română a constatat că detenția reclamantului pe

teritoriul României a avut la bază două temeiuri diferite. Astfel, ordonanța de

reținere emisă de către procurorul desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Cluj s-a întemeiat pe dispozițiile art. 883 din Legea nr.

302/20048, care reglementa o procedură de urgență excepțională, reținerea

putând fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Interpol, care nu

echivalează cu mandatul european de arestare, iar Încheierea penală nr.

32/2010, prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile,

s-a întemeiat pe art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care instituia, de

asemenea, o procedură excepțională, dictată de urgență.

Potrivit Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI, atunci când o persoană este

arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de

executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție în

conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca

autoritatea competentă a acestui stat să ia orice măsură pe care o consideră

necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

S-a observat că reclamantul a adus la cunoștința procurorului

competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, încă din

momentul primei audieri, faptul că datele sale de naștere nu corespund celor

8 În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.


menționate în mandatul european de arestare; ulterior procurorul, fără apariția

unor informații suplimentare, la aproape două săptămâni de la prima audiere,

a recurs la procedura de urgență. Or, din informațiile aflate la dosarul cauzei,

precum și din interogatoriul administrat reclamantului rezulta că datele

deținute de autoritățile române, la momentul dispunerii reținerii, în vederea

arestării preventive, indicau alte date de naștere decât cele consemnate în

cartea de identitate a reclamantului; în schimb, datele privitoare la adresa

reclamantului și numele părinților săi erau identice celor consemnate în actul

de identitate al acestuia.

În preambulul Deciziei-cadru 2002/548/JAI se arată, în mod explicit,

că „deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să

facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate

judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui

să ia decizia de predare a acesteia”.

De asemenea, decizia-cadru sus-menționată impune respectarea

drepturilor fundamentale și principiilor prevăzute în art. 6 din Tratatul privind

Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene (în continuare Carta), în special în capitolul VI. Unul dintre

drepturile fundamentale prevăzute atât în Convenție, cât și în Cartă se referă

la dreptul la libertate, orice privare de libertate urmând să aibă la bază o

normă legală și un examen privind oportunitatea luării unei măsuri restrictive

de libertate prin raportare la starea de fapt reținută.

Reclamantul a menționat în fiecare declarație dată în fața autorităților

române că nu este persoana menționată în mandatul de arestare, emis de către

autoritățile germane, arătând că datele de naștere nu corespund. De asemenea,

cu prilejul reținerii, reclamantul a declarat că dorește să clarifice situația sa cu

privire la învinuire și că preferă să facă acest lucru în România, dar, dacă este

nevoie, este de acord și cu predarea sa către autoritățile judiciare competente

din Germania.

Răspunzând susținerilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în

sensul că statul de predare nu se poate pronunța supra oportunității și

temeiniciei măsurii, ci doar asupra condițiilor formale de emitere a

mandatului european de arestare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca

principiul recunoașterii și încrederii reciproce privind hotărârile penale,

instanța civilă română a arătat că atât autoritățile judiciare din statul de

emitere, cât și cele din statul de predare, au obligația să respecte drepturile

fundamentale, fiind evident că principiul recunoașterii și încrederii reciproce

nu înlătură obligația statelor membre de a respecta drepturile fundamentale

ale omului, iar verificarea identității persoanei arestate, în mod real, prin

raportare la toate elementele de fapt, nu constituie o examinare asupra


oportunității și temeiniciei emiterii mandatului european de arestare, fiind

obligația statului de executare a mandatului să verifice identitatea persoanei

arestate.

Instanța civilă română a mai precizat că verificarea identității

persoanei este de esența oricărui mandat de arestare și că în noțiunea de

„identitate” nu poate intra numai numele, fiind posibil ca mai multe persoane

să aibă același nume și chiar prenume, ci și data nașterii, care trebuie să fie

identică.

În plus, pentru verificarea identității dintre persoana căutată și

persoana găsită, erau necesare și toate celelalte date cuprinse în mandatul

european de arestare, astfel cum aceasta este reglementat în Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI. Or, în speță, în mandatul european de arestare depus în limba

engleză și germană a fost trecută o altă dată de naștere a persoanei căutate,

autoritățile germane arătând că nu dețin fotografii, amprente, și nu cunosc

locul nașterii, numele părinților, actul de identitate și descrierea persoanei.

Este adevărat că autoritățile române au cerut suplimentarea datelor, iar

autoritățile germane au comunicat, printr-o adresă, că nu dețin fotografia și

amprentele persoanei urmărite internațional, indicând, totodată, numărul și

data emiterii cărții de identitate. În aceeași adresă, numele persoanei în cauză

a fost trecut B.A.R., și nu B.A.D.

În condițiile în care reclamantul a arătat atât în declarația dată la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, cât și în fața instanței, că data

nașterii sale nu corespunde cu data nașterii persoanei din mandatul european

de arestare, totuși autoritățile române au dat curs solicitării autorităților

germane și au dispus arestarea reclamantului.

În consecință, Tribunalul Cluj a constatat că autoritățile germane au

transmis un mandat de arestare incomplet, care nu cuprindea toate datele din

formularul de mandat european, deși decizia-cadru sus-menționată a fost

transpusă în toate statele membre. Pe de altă parte, autoritățile române au dat

curs acestui mandat european de arestare incomplet, cu toate că data nașterii

nu era identică cu aceea a persoanei arestate.

Deși autoritățile române nu sunt îndreptățite să refuze executarea

vreunui mandat european de arestare, totuși în cauză s-ar fi putut argumenta

că persoana căutată nu a fost găsită, urmând să se continue demersurile atât de

către autoritățile germane, cât și de cele române pentru găsirea acesteia.

De altfel, în realitate, s-a demonstrat că ulterior autoritățile germane au

intrat în posesia unor date suplimentare care au dus la soluția de suspendare a

cercetărilor față de persoana reclamantului.

Faptul că reclamantul și-a exprimat în fața instanței consimțământul la

predarea sa autorităților care au emis mandatul european de arestare nu era


suficient, luarea consimțământului fiind doar unul dintre pașii reglementați de

Legea nr. 302/2004, deci o chestiune de procedură.

Potrivit art. 90 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, dacă persoana

solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară

emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continua.

Atunci când există consimțământul persoanei la predare, în

conformitate cu prevederile art. 17 alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată,

decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în

termen de 10 zile de la data consimțământului. În celelalte cazuri, decizia

definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen

de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

Așadar, consimțământul persoanei la predare nu are nicio relevanță cu

privire la decizia de arestare preventivă, lipsa consimțământului impunând

doar un control mai riguros al condițiilor privitoare la predare.

Atât timp cât reclamantul s-a pronunțat constant în favoarea

colaborării cu autoritățile judiciare române în vederea soluționării dosarului,

consimțământul său la predare nu putea justifica luarea măsurii preventive.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat

daune morale și materiale raportat la privarea sa de libertate ilegală, nu

raportat strict la decizia autorităților române de predare.

Or, decizia-cadru sus-menționată și legea internă de implementare a ei

nu prevăd ca o condiție sine qua non privarea de libertate prealabilă executării

mandatului european de arestare. Conform art. 12 din aceeași decizie-cadru,

atunci când o persoană este arestată în baza unui mandat european de arestare,

autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să

rămână în detenție, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de

executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia

orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei

căutate. Instanța română avea posibilitatea să aleagă o măsură mai puțin

restrictivă de libertate, urmând ca, raportat la atitudinea de colaborare pe care

reclamantul a manifestat-o de la început, să dispună obligarea de a nu părăsi

localitatea sau aceea de a nu părăsi țara9.

În ceea ce privește temeiul de drept, prin prisma căruia s-a examinat

cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și materiale, Tribunalul

Cluj a arătat că acesta îl constituie dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din

196910

, declarat constituțional prin Decizia nr. 45/1998 a Curții

9 În noul Cod de procedură penală român aceste măsuri preventive nu mai sunt

prevăzute. 10

În vigoare la data judecării cauzei.


Constituționale a României11

, numai în măsura în care nu limitează la

ipotezele expres prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale12

.

Față de starea de fapt prezentată și raportat la considerentele deciziei

de casare, instanța de rejudecare a constatat existența unei erori judiciare.

Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului

(denumită în continuare C.E.D.O.), atunci când drepturile garantate prin

Convenție au fost încălcate, prin măsuri apreciate ulterior ca neîntemeiate, în

conformitate cu principiul echității, persoana are dreptul la repararea integrală

a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a celui moral.

Prin Decizia civilă nr. 3109/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel

Cluj – Secția I civilă, cu majoritate, au fost admise recursurile declarate de

pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost modificată în parte

sentința primei instanțe, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale

acordate reclamantului la suma de 1.000 euro (echivalentul în lei la data

efectuării plății). Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței

primei instanțe.

Curtea de Apel Cluj, cu opinie majoritară, a observat că în primul ciclu

procesual s-a statuat cu forță obligatorie că prevederile art. 504 C.pr.pen.

român din 1969 pot fi avute în vedere în cauză, rămânând ca instanța de

rejudecare să analizeze dacă arestarea preventivă a reclamantului constituie,

în circumstanțele cauzei, o eroare judiciară susceptibilă de a justifica

dezdăunarea sa.

Așa fiind, Tribunalul Cluj, ca instanță de rejudecare, s-a conformat

dezlegărilor instanței de recurs, procedând la o analiză detaliată a elementelor

de fapt și de drept relevante.

11

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. 12

În cauză, prin Decizia de casare nr. 3383/R/2012 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit

că dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969 sunt incidente și în cazul punerii în

executare a mandatului european de arestare atunci când s-a constatat existența unor erori și

s-a dispus trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța de rejudecare să analizeze: dacă

arestarea preventivă a reclamantului, în condițiile în care exista neconcordanță între data

nașterii persoanei solicitate prin mandatul european de arestare și data nașterii reclamantului,

constituie eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (1) din același cod; dacă există eroare

judiciară raportat la faptul că, prin adresa din data de 27 iulie 2010, de la Biroul Național

Interpol s-a comunicat un alt nume decât acela al reclamantului; dacă neconcordanța între

persoana menționată în mandatul european de arestare și reclamant putea constitui un motiv

de refuz de executare al mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare

române. S-a mai dispus ca, în rejudecare, pretenția reclamantului să fie analizată și prin

prisma atitudinii manifestate de el cu ocazia punerii în executare a mandatului european de

arestare.


În procedura reținerii și a arestării unei persoane – atât în temeiul Legii

nr. 302/2004, cât și al oricărui alt act normativ –, verificarea și stabilirea

riguroasă a identității persoanei vizate de luarea unei măsuri procesual penale

cu caracter restrictiv reprezintă o condiție fundamentală.

În același sens, sugestive sunt dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 302/2004 (în redactarea în vigoare la data luării măsurilor

preventive împotriva reclamantului), potrivit cărora mandatul european de

arestare conținea, între altele, informații cu privire la identitatea și cetățenia

persoanei solicitate, precum și cele ale art. 881 alin. (2) din aceeași lege

13,

conform cărora personalul verifica dacă mandatul european de arestare

conținea informațiile prevăzute în art. 79 alin. (1) din legea sus-menționată,

urmând ca, în cazul în care mandatul european de arestare nu cuprindea aceste

informații, să se solicite de urgență autorității emitente completarea

informațiilor într-un termen limită.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privitoare

la procedura de executare a mandatului european de arestare, judecătorul

verifica mai întâi identitatea persoanei solicitate.

Toate aceste dispoziții legale, dar și celelalte prevederi ale Legii nr.

302/2004 nu lasă nicio îndoială asupra concluziei că verificarea identității

persoanei vizate de procedura mandatului european de arestare (inclusiv de

procedurile preliminare integrate acesteia) se constituie într-o cerință

deopotrivă necesară și obligatorie. Doar atunci când, făcându-se verificarea

identității persoanei vizate, se obține deplina certitudine că între persoana

vizată în documentele transmise la autoritatea solicitantă și aceea adusă

înaintea procurorului competent ori a instanței de judecată există identitate, se

poate trece la analiza celorlalte aspecte de formă și de fond specifice

procedurii. O asemenea exigență este firească, reprezentând, de fapt, condiția

minimală pentru evitarea declanșării unei proceduri judiciare penale împotriva

altor persoane decât cele efectiv vizate de autoritatea solicitantă străină.

Pe cale de consecință, atunci când există neconcordanțe care nasc

îndoieli cu privire la identitatea persoanei vizate, autoritățile solicitate sunt

datoare să ceară completări, în temeiul art. 881 alin. (2) din Legea nr.

302/2004. În măsura în care nu pot fi oferite completări ori acestea sunt

insuficiente, făcând să persiste incertitudinile privitoare la identitatea

persoanei vizate, o rezonabilă prudență trebuie să caracterizeze conduita

autorităților solicitate, în scopul de a evita riscul unor erori judiciare.

În cauză, s-a reținut că, prin adresa înregistrată la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Cluj sub nr. 226/II-5/2010 din 30 iunie 2010,

13

În prezent, articolul sus-menționat nu mai există.


Inspectoratul General al Poliției Române – Biroul Național Interpol a arătat că

Biroul Central Național Interpol Wiesaden – Germania a dispus urmărirea

internațională, în vederea arestării și predării numitului B.A.-D. În cuprinsul

acestei adrese a fost indicată ca dată a nașterii 13 februarie 1974,

neobservându-se că în documentul de semnalare trimis de autoritățile germane

era indicată o altă dată a nașterii a celui vizat, și anume 11 mai 1972.

Atât înaintea procurorului competent din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Cluj, cât și înaintea completului de judecată al Curții de

Apel Cluj, reclamantul și-a susținut nevinovăția, afirmând că nu este persoana

vizată de autoritățile germane și argumentând inclusiv prin faptul că există o

neconcordanță evidentă între data nașterii menționată în documentele emise

de autoritățile germane și propria sa dată de naștere, atestată prin cartea de

identitate.

Procurorul competent din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Cluj le-a solicitat autorităților germane, conform legii, completări cu

privire la stabilirea identității celui vizat, însă acestea au comunicat că nu

dețin fotografia și amprentele persoanei urmărite.

Contrar celor afirmate de recurenți, persistența neconcordanței cu

privire la data nașterii celui urmărit nu trebuie să fie de natură a îngrădi

concluzia că exista identitate între persoana precizată în mandatul european de

arestare și reclamant, chiar dacă celelalte elemente de identificare cunoscute

corespundeau.

Formarea convingerii privitoare la identitatea persoanei urmărire

trebuie, în considerarea importanței acestui aspect, să se sprijine pe

concordanța tuturor elementelor de identificare, nu doar a unora dintre ele. În

caz contrar, există riscul de a se dispune măsuri restrictive de libertate

împotriva altor persoane decât cele urmărite, așa cum s-a întâmplat în cauză.

Nu s-ar putea considera că nu s-a săvârșit o eroare judiciară în sensul

art. 504 C.pr.pen. român din 1969, câtă vreme existau neconcordanțe cu

privire la data nașterii persoanei urmărite și a reclamantului, iar acesta din

urmă a informat autoritățile judiciare române cu privire la această

neconcordanță, susținând că este un element care atestă că nu el este cel

urmărit de autoritățile germane.

Nu a fost primit nici argumentul, potrivit căruia nu a existat în cauză

niciun motiv legal de refuz al executării mandatului european de arestare, în

sensul prevederilor Legii nr. 302/2004, câtă vreme procedurile judiciare

specifice mandatului european de arestare implică, întâi de toate, verificarea și

stabilirea în afara oricărei îndoieli a concordanței dintre persoana urmărită

potrivit documentelor emise de autoritățile solicitante și persoana identificată

în concret de autoritățile judiciare solicitate.


Orice neconcordanță cu privire la aceste aspecte și care conduce la

luarea unor măsuri restrictive de libertate împotriva altei persoane decât cea

urmărită are, prin urmare, semnificația unei erori judiciare, în sensul

prevederilor art. 504 C.pr.pen. român din 1969, justificând dezdăunarea celui

vătămat în dreptul său la libertate.

Curtea de Apel Cluj a înlăturat argumentul recurenților, potrivit căruia

reclamantul a consimțit în fața instanței de judecată să fie predat autorităților

germane, neînțelegând să atace hotărârea instanței penale române, întrucât din

examinarea întregului material probator existent, inclusiv a tuturor

declarațiilor reclamantului, rezultă cu claritate că acesta a acceptat predarea

pentru a putea obține, înaintea autorităților germane, clarificarea situației sale

juridice, iar nu pentru că și-a recunoscut vinovăția penală ori pentru că și-ar fi

asumat identitatea cu persoana urmărită de autoritățile germane.

În opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate, în sensul

admiterii în tot a recursurilor declarate și al modificării sentinței în sensul

respingerii acțiunii, s-a relevat:

Pentru a se stabili dacă reclamantul a fost victima unei erori judiciare,

trebuie observate obligațiile impuse potrivit Legii nr. 302/2004 și

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI autorităților judiciare române chemate să

execute un mandat european de arestare.

Aceste obligații sunt stabilite în art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004.

Dispozițiile art. 88 din Legea nr. 302/2004 nu prezintă relevanță în

cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamantul neinvocând existența

vreunui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe

numele său, ci faptul că nu s-au verificat suficient inadvertențele privitoare la

identitate, deși acestea au fost invocate în fața autorităților judiciare române,

în cursul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare.

Această chestiune nu a fost menționată de către legiuitor ca motiv de

refuz al executării mandatului european de arestare.

În art. 79 din Legea nr. 302/2004 erau menționate elementele pe care

trebuia să le cuprindă mandatul european de arestare (anexa 1 a legii

sus-menționate), cuprinzând formularul mandatului european, același cu cel

stabilit prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, inclusiv informațiile referitoare

la identitatea persoanei solicitate.

Mandatul de arestare emis de autoritățile judiciare din Germania a fost

completat cu datele obligatorii referitoare la identitatea persoanei solicitate,

fiind comunicate ulterior și alte date deținute referitor la aceasta.

Procedurile de punere în executare a mandatului european de arestare

erau prevăzute în art. 881 și urm. din Legea nr. 302/2004, respectarea acestora

de către autoritățile judiciare române trebuind a fi analizată în condițiile în


care ceea ce se poate imputa acestora era numai defectuoasa punere în

aplicare a acestor prevederi, autoritățile judiciare române neavând competența

de a se pronunța asupra oportunității măsurii arestării dispusă de autoritatea

străină, ci numai de a verifica respectarea condițiilor necesare referitoare la

emiterea mandatului.

În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 1193/2009 a Curții

Constituționale a României14

prin care s-a statuat că nu se poate pune semnul

egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat

european de arestare și aceea luată ca urmare a emiterii unui mandat de

arestare de către judecător în condițiile Codului de procedură penală.

Conform art. 881 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, procurorul

desemnat verifica dacă mandatul european de arestare cuprindea informațiile

prevăzute în art. 79 alin. (1) din aceeași lege și, în cazul în care nu le conținea,

solicita informații suplimentare autorităților judiciare emitente. Dacă

mandatul european de arestare cuprindea toate informațiile prevăzute în art.

77 alin. (1) din legea sus-menționată15

și era tradus potrivit alin. (1) al art. 881

din aceeași lege, procurorul lua măsurile pentru identificarea, căutarea,

localizarea și prinderea persoanei solicitate.

În cazul reclamantului, mandatul european de arestare emis de

autoritățile judiciare germane a fost depus la dosarul penal tradus în limba

română la data de 6 august 2010, astfel cum s-a stabilit prin dispozitivul

Încheierii penale nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj, inclusiv prin care s-a

admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și s-a dispus

arestarea reclamantului pe o perioadă de 5 zile, în temeiul art. 90 alin. (2) din

Legea nr. 302/2004.

Mandatul european de arestare a fost trimis autorităților judiciare

române competente în limba germană la data de 30 iunie 2010 și, în baza

acestuia și a semnalării transmise prin Interpol Wiesbaden Germania, au fost

întreprinse demersurile necesare conform prevederilor Legii nr. 302/2004. În

acest sens, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a făcut cercetări

suplimentare în ceea ce privește identitatea persoanei solicitate, din adresa nr.

220/II-5/2010 din data de 27 iulie 2010 a autorității străine rezultând că s-a

putut comunica numai numărul cărții de identitate a persoanei urmărite, data

și locul emiterii acesteia, autoritatea emitentă nedeținând și alte informații

referitoare la persoana urmărită.

Atât Ordonanța de reținere din data de 4 august 2010, cât și Încheierea

din data de 5 august 2010 prin care s-a dispus arestarea reclamantului pe o

14

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie

2009. 15

În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.


durată de 5 zile au avut în vedere prevederile speciale ale art. 883 din Legea

nr. 302/2004, respectiv art. 90 alin. (2) din aceeași lege, fiind emise în

procedură de urgență, ca urmare a semnalării transmise prin Interpol

Wiesbaden Germania la data de 27 iulie 2010, în art. 883 din legea

sus-menționată menționându-se expres că în acest caz nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 882 din aceeași lege

16.

Datele comunicate prin Interpol de autoritățile judiciare germane au

fost apreciate suficiente de către autoritățile judiciare române pentru a lua

măsurile preventive având caracter de urgență, singura inadvertență fiind cea

legată de data nașterii persoanei menționate în semnalarea Interpol și în

mandatul european de arestare, aceasta fiind într-adevăr diferită de cea a

reclamantului. Însă, având în vedere procedura de urgență, nu se poate aprecia

că aceste măsuri ar fi fost luate nelegal, ținând seama și de prevederile legale,

în baza cărora au fost luate, prevederi legale care au fost respectate de către

autoritățile judiciare române.

De altfel, și instanța de fond a apreciat în același sens, statuând însă că

ceea ce trebuie stabilit este dacă măsurile preventive ale reținerii și arestării

reclamantului pe durata de 5 zile au fost sau nu oportune, având în vedere

prevederile Deciziei-cadru nr. 2002/548/JAI.

A se stabili dacă măsura luată a fost sau nu oportună nu este același

lucru cu stabilirea legalității sau a nelegalității acesteia, faptul că dispozițiile

art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 permiteau instanței să dispună și

măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile neputând

conduce la concluzia că luarea celeilalte măsuri prevăzute de același text de

lege ar fi fost nelegală.

Referitor la prenumele reclamantului nu a existat practic nicio

suspiciune, aspectul invocat de către acesta fiind irelevant în această privință.

El constituie o simplă eroare de redactare.

De altfel, reclamantul nu a înțeles să declare recurs împotriva

Încheierii nr. 32/2010 a Curții de Apel Cluj prin care s-a dispus arestarea sa pe

o durată de 5 zile, deși în declarația dată în fața instanței a susținut că nu este

persoana solicitată de către autoritățile germane, nefructificând astfel calea de

atac pusă la dispoziția sa, în vederea respectării drepturilor sale procesuale.

În următoarea etapă, cea de punere în executare a mandatului european

de arestare, conform art. 90 din Legea nr. 302/2004, se putea lămuri această

inadvertență, la dispoziția reclamantului, asistat de apărător, existând

mijloacele necesare în acest sens.

16



Din actele de la dosar rezultă însă că la termenul de judecată stabilit

pentru data de 9 august 2010, instanța a urmat pașii prevăzuți în art. 90 din

Legea nr. 302/2004, nepunându-se problema încălcării acestor dispoziții

legale aplicabile în cazul procedurii de punere în executare a mandatului

european de arestare.

Astfel, din practicaua Sentinței penale nr. 34/2010 a Curții de Apel

Cluj rezultă că persoanei solicitate i s-a adus la cunoștință existența

mandatului european de arestare emis pe numele său, conținutul acestuia,

posibilitatea de a consimți la predare și drepturile procesuale prevăzute în art.

91 din Legea nr. 302/200417

.

Având în vedere consimțământul la predare, ale cărui consecințe au

fost explicate persoanei solicitate conform mențiunilor din sentința penală, s-a

întocmit procesul-verbal depus la dosar și a fost admisă cererea formulată de

autoritățile germane cu privire la executarea mandatului european de arestare

emis pe numele reclamantului, dispunându-se predarea acestuia.

Prin urmare, au fost respectate întocmai prevederile art. 90 alin. (3)-(6)


Prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004 erau incidente,

așa cum rezulta în mod clar din text, numai în situația în care persoana

solicitată nu-și dădea consimțământul la predarea sa către autoritatea judiciară

emitentă, în acest caz, procedura de executare a mandatului european de

arestare continuând cu audierea persoanei solicitate, audiere care era limitată

la consemnarea poziției sale față de existența unui motiv obligatoriu sau

opțional de neexecutare, precum și la eventualele obiecții în ceea ce privește

identitatea. Această etapă nu a fost urmată în dosarul nr. 1307/33/2010 al

Curții de Apel Cluj, însă nu din eroare, ci deoarece nu se impunea raportat la

manifestarea de voință a persoanei solicitate, care consimțise la predare.

Consimțământul la predare are, deci, o relevanță deosebită în cauză, în

funcție de existența sau nu a acestuia, instanța de judecată având obligația de

a aplica prevederile alin. (7) al art. 90 din Legea nr. 302/2004. Acest

consimțământ la predare are semnificația de a produce consecințele stabilite

de lege, reclamantul neputând invoca ulterior că nu a înțeles să accepte aceste

consecințe ale manifestării sale de voință, intenția sa fiind alta în momentul în

care și-a dat consimțământul la predare.

Reclamantului, asistat de apărător, i-au fost aduse la cunoștință

prevederile legale aplicabile în cauză și consecințele manifestării de voință în

cazul consimțirii la predare, acesta optând în acest sens, deși avea posibilitatea

să formuleze în fața instanței învestite cu punerea în executare a mandatului

17

În prezent, articolul sus-menționat are un alt conținut.


european de arestare obiecțiuni în ceea ce privește identitatea sa, ceea ce ar fi

condus la verificări suplimentare în acest sens, hotărârea pronunțată de către

instanță în aceste condiții fiind susceptibilă a fi atacată cu recurs conform

prevederilor art. 941 din Legea nr. 302/2004

18.

Ținând seama de faptul că autoritățile judiciare române au avut la

dispoziție datele menționate în formularul de mandat european de arestare,

singura inadvertență fiind aceea privind data nașterii persoanei solicitate și a

reclamantului, inadvertență care nu a mai fost valorificată în fața instanței

învestită cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se

pune problema încălcării sau aplicării greșite a legii de către autoritățile

judiciare române în momentul punerii în executare a mandatului european de

arestare.

Relevantă în ceea ce privește punerea în executare a unui mandat

european de arestare este statuarea din cuprinsul deciziei Curții

Constituționale a României nr. 1193/2009, în sensul că măsura arestării

provizorii dispusă în vederea predării către un stat membru constituie o

măsură privativă de libertate temporară, în acord cu prevederile

constituționale care satisface pe deplin garanțiile procesuale specifice unui

proces echitabil, putându-se invoca motivele de refuz al executării, partea

având dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu etc. Neexercitarea de

către parte a tuturor acestor drepturi puse la dispoziția sa nu poate fi imputată

autorităților judiciare naționale.

Faptul că în urma predării și a efectuării de cercetări suplimentare s-a

anulat mandatul de arestare emis de către autoritățile germane, stabilindu-se

că, probabil, făptuitori necunoscuți au folosit identitatea acuzatului, pentru a

comite activități penale, nu poate conduce la concluzia că arestarea a fost

dispusă în mod nelegal și, cu atât mai puțin, la concluzia că autoritățile

judiciare române au săvârșit o eroare judiciară în momentul punerii în

executare a mandatului european de arestare. Cu toate acestea, la data de 24

septembrie 2010, autoritățile judiciare străine au suspendat cercetarea

preliminară împotriva reclamantului și i-au adus la cunoștință faptul că, în

conformitate cu legea germană, are dreptul la despăgubiri dacă a suferit o

pagubă în urma executării arestului preventiv, fiind menționate detalii în acest

scop, însă reclamantul nu a înțeles să facă o cerere de despăgubire împotriva

statului german.

2.2. Hotărâri judecătorești definitive/irevocabile prin care au fost

respinse cererile de chemare în judecată formulate împotriva statului

18



român de persoane arestate, în vederea executării unor mandate

europene de arestare emise de către alte state membre:

2.2.1. Cauza privind pe reclamantul B.L.C. (dosarul nr.

9033/111/2013 al Tribunalului Bihor):

11. Prin Sentința civilă nr. 1192/C/2012, pronunțată de Tribunalul

Bihor, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul B.L.C., iar pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost obligat la plata sumei de 500 euro, cu titlu de daune morale.

În fapt, prin sesizarea nr. 2014/II-5/2012 din 15 mai 2012, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înaintat Curții de Apel Oradea ordonanța

de reținere și procesul-verbal de identificare privind persoana solicitată

B.L.C., față de care fusese emisă semnalarea în S.I.S., în baza unui mandat

european de arestare emis de către autoritățile judiciare din Spania. În cauză,

s-a dispus reținerea reclamantului pe timp de 24 de ore, începând cu data de

15 mai 2012, ora 9.30, iar Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea pe o

perioadă de 5 zile, începând cu data de 15 mai 2012.

Prin Încheierea din data de 18 mai 2012, pronunțată în dosarul nr.

217/35/2012, Curtea de Apel Oradea a dispus luarea față de reclamant a

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

Prin Sentința penală nr. 68/PI/2012, pronunțată de către Curtea de

Apel Oradea în dosarul nr. 217/35/2012, s-a respins cererea de executare a

mandatului european de arestare și s-a constatat că reclamantul a fost reținut

la data de 15 mai 2012, începând cu ora 9.30 și că a fost arestat începând cu

data de 15 mai 2012 până la data 19 mai 2012 inclusiv.

S-a observat că mandatul european de arestare a fost emis de către

autoritățile spaniole în scopul de a fi citat reclamantul în procesul cu termen la

data de 8 octombrie 2012 în fața instanței spaniole – Judecătoria Penală nr.

004 din Zaragoza, menționându-se că procesul penal poate avea loc și în lipsa

persoanei citate, instanța penală spaniolă menționând expres că nu este

necesară arestarea și predarea persoanei citate, fiind suficient ca aceasta să se

prezinte la ședința procesului la termenul indicat. Prima instanță civilă română

a considerat că din aceasta rezultă cu evidență că arestarea reclamantului și

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea au fost nelegale, motiv

pentru care acesta este îndreptățit la acordarea daunelor morale, potrivit art. 5

paragr. 5 din Convenție.

Sentința primei instanțe civile române a fost modificată în tot prin

Decizia civilă nr. 3840/R/2013, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea – Secția I civilă, fiind admise recursurile declarate de către pârât și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar cererea de chemare în

judecată a fost respinsă.


Instanța civilă română de recurs a observat că, în fapt, împotriva

reclamantului Biroul SIRENE din Spania a introdus la data de 9 mai 2012 o

alertă cu privire la arestare, în vederea predării, potrivit Convenției de punere

aplicare a Acordului Schengen. Potrivit art. 94-95 din această convenție, în

S.I.S. pot fi introduse alerte cu privire la persoane căutate, în vederea

extrădării. Semnalarea a fost transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, iar la data de 15 mai 2012, reclamantul a fost identificat după

semnalmentele indicate de Interpol și, în executarea mandatului european de

arestare, s-a parcurs procedura prevăzută în art. 101 din Legea nr. 304/2002.

Astfel, reclamantul a fost reținut 24 de ore, iar la data de 15 mai 2012

a fost sesizată Curtea de Apel Oradea cu propunerea de a se lua măsura

arestării persoanei solicitate, conform art. 102 din Legea nr. 302/2004.

Această instanță, legal sesizată, a dispus amânarea cauzei până la data de 18

mai 2002, în vederea traducerii mandatului european de arestare, iar în

temeiul art. 101 din aceeași lege a dispus arestarea preventivă a reclamantului.

În motivarea arestării preventive, instanța penală română a avut în

vedere partea introductivă a mandatului, emis de statul spaniol, prin care s-a

solicitat expres ca persoana menționată în mandat să fie arestată și prezentată

autorităților judiciare statului solicitant.

Față de această împrejurare, instanța civilă română de recurs a

considerat că măsura arestării preventive a reclamantului a fost legală, fiind

luată cu respectarea Legii nr. 302/2004 și a convențiilor internaționale la care

România este parte.

S-a observat că, de altfel, la data de 18 mai 2012, Curtea de Apel

Oradea a înlocuit măsura arestării preventive a reclamantului cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea și a solicitat clarificări

autorităților spaniole.

Urmare acestor clarificări, la data de 25 mai 2012, Curtea de Apel

Oradea a respins cererea de executare a mandatului european de arestare,

reținând că alerta transmisă de autoritățile spaniole viza doar citarea

reclamantului în fața instanței din Zaragoza, și nu executarea unei pedepse

penale ori a unei arestări preventive.

Așadar, Curtea de Apel Oradea (ca instanță civilă română de recurs) a

relevat că autoritățile române au acționat în mod legal, cu respectarea

Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, iar după clarificarea

situației reclamantului, au dispus punerea de îndată în libertate a acestuia,

astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C.pr.pen. român din 1969,

reclamantului nefiindu-i îngrădite drepturile prevăzute în art. 5 din Convenție,

motiv pentru care acestuia nu i se cuvin despăgubiri civile pentru daune

morale, neexistând un astfel de prejudiciu rezultat din aplicarea legii.


2.2.2. Cauza privind pe reclamantul C.M. (dosarul nr.

11235/63/2014 al Tribunalului Dolj):


Dolj – Secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată

formulată de către reclamantul C.M. împotriva pârâtului statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a solicitat, în temeiul art.

52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 1 din

Convenție și art. 539 și urm. Cpr.pen. român, obligarea pârâtului la repararea

prejudiciului moral și material suferit ca urmare a privării sale de libertate, în

vederea executării unui mandat european de arestare, emis de autoritățile

judiciare din Germania. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr.

2928/2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția I civilă prin

care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În fapt, la data de 10 februarie 2014, s-a emis mandatul european de

arestare de către autoritățile judiciare germane în dosarul Tribunalului Local

Pforzheim privind pe cetățeanul român C.M. (reclamantul din această cauză),

persoana solicitată fiind urmărită pentru comiterea infracțiunilor de falsificare

de documente în 26 de cazuri de fraudă prevăzute în paragrafele 263 (1), 267

(1), 52 și 53 din Codul penal german, maximul pedepsei fiind de 5 ani

închisoare.

În conținutul semnalării transmise de Biroul Național SIRENE au fost

menționate datele de stare civilă ale persoanei solicitate (data nașterii, locul

nașterii, respectiv comuna Radovan, județul Dolj, CNP-ul), acestea

corespunzând celor cuprinse în cartea de identitate a reclamantului. În aceeași

semnalare s-a prevăzut că autoritățile statului solicitant nu au pus la dispoziție

materialul de identificare.

Din descrierea faptelor a rezultat că, în perioada 28 noiembrie 2013-3

decembrie 2013, persoana solicitată a prezentat ordine de remitere la cel puțin

26 de bănci, completând numele unor persoane diferite pe formularele de

remitere, ca părți, ordonând plata, și a menționat propriul nume cu detaliile

contului său, ca beneficiar.

El a semnat formularele de remitere cu numele părții care ordona

plata. Băncile au onorat ordinele de remitere, astfel încât plătitorii au suferit

pierderi financiare în valoare de 24.654 euro, sumă cu care au fost creditate

conturile similare.

Prin Ordonanța nr. 14 din 13 martie 2014, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 101 din Legea nr. 302/2004,

reținerea persoanei solicitate pe o durată de 24 de ore.

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 13 martie 2014, ora 9.09,

la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în conformitate cu


prevederile art. 99-101 din Legea nr. 302/2004, s-a procedat la identificarea

persoanei solicitate și i s-a adus la cunoștință că împotriva sa a fost emis un

mandat european de arestare pentru 26 de cazuri de fraudă prin comiterea

unor infracțiuni de falsificare de documente. Cu ocazia întocmirii acestui

proces-verbal, persoana solicitată a fost identificată în baza documentelor

prezentate și a cărții de identitate în prezența apărătorului ales. În conținutul

procesului-verbal sus-menționat s-a precizat locul nașterii reclamantului, ca

fiind comuna Radovean, județul Dolj, iar acesta a semnat alături de apărătorul

său acest proces-verbal, în care au fost consemnate datele sale de stare civilă.

Aceleași aspecte legate de starea civilă, încunoștințarea despre emiterea

mandatului european de arestare și comiterea infracțiunilor descrise în

conținutul acestuia rezultă și din declarația dată de reclamant la data de 13

martie 2014 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova în prezența

apărătorului ales, declarație în care reclamantul a arătat că este de acord să fie

predat autorităților judiciare germane pentru a-i fi lămurită situația juridică și

a precizat că s-a aflat pe teritoriul Germaniei, în calitate de șofer, fiindu-i

solicitat acest serviciu de către un alt cetățean român, O.C. care lucra la

societatea M. Craiova. La această declarație a fost atașată copia cărții de

identitate a reclamantului.

La data de 13 martie 2014, în temeiul art. 102 din Legea nr. 302/2004,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Curtea de Apel

Craiova cu propunerea de arestare a persoanei solicitate.

Prin Încheierea din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova – Secția penală în dosarul nr. 459/54/2014, în temeiul art. 101 alin.

(5) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea provizorie în vederea predării

persoanei solicitate, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 14 martie

2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv, fixându-se termen pentru

prezentarea mandatului european de arestare la data de 28 martie 2014. S-a

emis Mandatul de arestare nr. 16 din 14 martie 2014. Împotriva acestei

încheieri, persoana solicitată nu a formulat contestație.

La data de 20 martie 2014, reclamantului i s-a adus la cunoștință

conținutul mandatului european de arestare, efectele și beneficiile regulii

specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritățile

judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale consimțământului la

predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. La aceeași dată,

reclamantul a dat o declarație în care a precizat că este de acord cu predarea

către autoritățile judiciare emitente, că înțelege să se prevaleze de regula

specialității și că nu formulează obiecțiuni cu privire la identitate.

La data de 20 martie 2014, s-a emis de către Curtea de Apel

Craiova – Secția penală Mandatul de arestare nr. 19 prin care a fost ordonată


arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 29

martie 2014 până la 12 aprilie 2014 inclusiv.

Prin Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de Apel

Craiova în dosarul nr. 459/54/2014, a fost admisă cererea de executare a

mandatului european de arestare emis de către autoritățile judiciare

germane – Tribunalul Local Pforzheim - pe numele persoanei solicitate, s-a

luat act de consimțământul exprimat și s-a dispus predarea persoanei solicitate

către autoritățile judiciare germane cu respectarea regulii specialității

prevăzută în art. 115 din Legea nr. 302/2004. S-a dispus arestarea persoanei

solicitate în vederea predării, pe o durată de 15 zile, începând cu data de 29

martie 2014 până la data de 12 aprilie 2014 inclusiv, constatându-se că

persoana solicitată a fost arestată provizoriu în vederea predării, începând cu

data de 14 martie 2014 până la data de 28 martie 2014 inclusiv.

Predarea reclamantului s-a realizat la data de 25 martie 2014.

După ce a ajuns în custodia autorităților germane, potrivit adresei

emise de către Procuratura Karlsruhe – Secția Pforzheim din data de 28 martie

2014, s-a dispus față de reclamant, la data de 27 martie 2014, încetarea

procedurii de cercetare, conform art. 170 alin. (2) din Regulamentul german

de procedură penală, reținându-se că faptele ce au făcut obiectul cercetării nu

au putut fi dovedite ca fiind săvârșite de reclamant.

În motivarea acestei adrese s-a arătat că pe baza mandatului de arestare

al Judecătoriei de Primă Instanță Pforzheim din data de 10 februarie 2014,

reclamantul C.M. a fost reținut în România și predat în Germania, ocazie cu

care s-a constatat că el se află în posesia documentului de identitate românesc

ce se deosebea, în parte, din punct de vedere al conținutului său, de

documentul de identitate (cu același număr de înregistrare) care a fost

prezentat la bancă și la serviciul de evidență a populației, acesta fiind valabil

în special în privința fotografiei. La examinarea vizuală a reclamantului s-a

putut constata că acesta nu este persoana din fotografia documentului de

identitate prezentat la bancă, iar, în afară de acest aspect, este de menționat că,

în cazul reclamantului, nu este vorba despre persoana care a fost înregistrată

de camerele video de supraveghere de la diferitele bănci atunci când au fost

ridicate sumele de bani. În același document s-a mai reținut că nu i se poate

dovedi o implicare în aceste fapte pe care el le neagă, iar compararea

amprentelor sale cu amprentele de pe formularele de virament a avut un

rezultat negativ. Nici compararea scrisului de pe formularele de virament cu

probele de scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.

Cu privire la faptele suspectului V.A., autoritățile judiciare germane au

reținut că acestea au fost săvârșite după același tipar și că acesta a locuit, la fel

ca și reclamantul C.M., în Pforzheim, în perioada săvârșirii faptelor, la aceeași


adresă, aspect pentru care nu există îndoială că și în această privință există o

faptă de „furt de identitate” și că adevăratul V.A. nu are nicio legătură cu

faptele.

În conținutul adresei sus-menționate a existat și o informare a

reclamantului referitoare la posibile pretenții de despăgubiri, potrivit legii

germane privind despăgubirile în cazul măsurilor de urmărire penală, pentru

măsura arestării în vederea predării, de la 13 martie 2014, ora 10.00, până la

25 martie 2014 și de la 25 martie 2014 până la 26 martie 2014, ora 14.05,

fiindu-i explicată reclamantului și procedura de urmat în vederea obținerii

acestor despăgubiri, respectiv depunerea unei cereri pentru stabilirea

obligației de despăgubiri la Judecătoria de Primă Instanță Pforzheim, în

termen o lună de la aducerea la cunoștință a încetării procedurii.

În cauză, reclamantul a formulat o astfel de cerere către Procuratura

Karlsruhe – Secția Pforzheim, iar, în baza Hotărârii din 26 august 2014, s-a

dispus plata în numerar a despăgubirii în valoare de 881,70 euro, astfel cum

rezulta din Decizia din 14 iulie 2014 a Judecătoriei Pforzheim.

Față de acest aspect, s-a constatat că, pentru întreaga perioadă cât

reclamantul a fost arestat în vederea predării către autoritățile germane, acesta

a primit despăgubiri de la statul german potrivit legislației acestui stat.

Analizând cererea reclamantului din perspectiva legislației naționale – art.

539 alin. (1) și (2) C.pr.pen. român –, prima instanță civilă română a reținut

că, pentru a se putea reține existența unei erori judiciare în procedura

executării mandatului european de arestare de către autoritățile române,

respectiv incidența unei privări de libertate nelegale a reclamantului, ar fi

trebui să se constate faptul că autoritățile române au încălcat Legea nr.

302/2004 cu această ocazie.

S-a constatat că reclamantului i-a fost adus la cunoștință cu ocazia

procedurii de reținere, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova,

conținutul mandatului european de arestare emis pe numele său, natura

infracțiunilor de săvârșirea cărora era acuzat, iar reclamantul, în cadrul

declarației date în fața procurorului la data de 13 martie 2014, în prezența

apărătorului ales, a arătat că este de acord să fie predat autorităților judiciare

germane, pentru a-i fi lămurită situația juridică.

Reclamantul nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14

martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.

459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr. 302/2004,

s-a dispus arestarea sa provizorie.

De asemenea, în Sentința penală nr. 135/2014, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova – Secția penală, s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile de fond

și de formă ale mandatului european de arestare, că cererea de executare a


acestui mandat este admisibilă și, ținând seama de faptul că persoana

solicitată și-a exprimat consimțământul la predarea către autoritățile germane,

precum și de faptul că nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al

executării prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004.

S-a observat că, potrivit declarației reclamantului din data de 20 martie

2014, acesta a fost de acord cu predarea către autoritățile judiciare emitente,

înțelegând să se prevaleze de efectul regulii specialității; totodată, a arătat că

nu există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la

identitate.

Așadar, susținerile reclamantului din cadrul cererii de chemare în

judecată, în sensul că acest consimțământ a fost viciat, întrucât nu i s-au

explicat drepturile și obligațiile și nici nu a avut reprezentarea deplasării sale

într-o altă țară, au fost înlăturate, constatându-se că acestea sunt infirmate de

procesele-verbale și declarațiile depuse în dosarul penal din care rezultă că

instanța i-a adus la cunoștință conținutul mandatului european de arestare,

drepturile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 302/2004, efectele și beneficiile

regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către

autoritățile judiciare emitente, arătându-i-se consecințele juridice ale

consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.

Pentru ca autoritățile române să fi refuzat executarea mandatului

european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane, ar fi trebuit

să fie incident unul dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) lit. a)-c) sau

art. 98 alin. (2) lit. a)-i) din Legea nr. 302/2004. Or, în speță nu a existat

niciun motiv de refuz obligatoriu sau facultativ în ceea ce privește executarea

mandatului european de arestare.

În aprecierea culpei autorităților române în procedura executării

mandatului european de arestare, reclamantul s-a prevalat de incorectitudinea

datelor sale de identificare din cuprinsul acestui mandat.

În examinarea acestei susțineri, prima instanță civilă română a analizat

conținutul mandatului european de arestare transmis Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Craiova de către Biroul SIRENE, în traducerea în limba

engleză, la data de 10 martie 2014, și a constatat că la locul nașterii

reclamantului era trecută localitatea Craiova, iar în cartea de identitate a

acestuia, locul nașterii era comuna Radovan, județul Dolj.

Însă, pe tot parcursul procedurii executării mandatului european de

arestare, reclamantul, în calitate de persoană solicitată, nu a făcut nicio

obiecție cu privire la identitate și nu a adus la cunoștința autorităților rămâne

că nu ar exista identitate între persoana solicitată indicată în mandat și

persoana sa. Din acest punct de vedere, susținerile reclamantului din cadrul

cererii de chemare în judecată, în sensul că s-a opus predării sale și a cerut


instanței române să facă demersurile necesare pentru aflarea adevărului, au

fost considerate ca lipsite de suport real.

Dacă reclamantul ar fi formulat obiecțiuni cu privire la identitate sau

nu ar fi consimțit la predarea către autoritățile germane, autoritățile române

erau obligate să se conformeze dispozițiilor art. 103 alin. (7), (9) și (12) din

Legea nr. 302/2004, texte care impun instanței acordarea unor termene

suplimentare care să permită amânarea soluționării cauzei și solicitarea de

informații suplimentare statului emitent al mandatului european de arestare,

măsurile fiind lăsate la latitudinea judecătorului cauzei.

Or, în cauză, reclamantul nu numai că nu a formulat obiecțiuni cu

privire la identitate și nu a refuzat predarea sa către autoritățile germane, dar

și în ipoteza în care ar fi existat astfel de apărări, acestea nu ar fi impus decât

amânarea soluționării cauzei, aceasta din urmă fiind lăsată de legislația

română la aprecierea judecătorului, și nu refuzul executării mandatului,

această din urmă soluție impunându-se doar în contextul existenței unuia

dintre cazurile prevăzute în art. 98 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 302/2004

(cazuri care nu s-au regăsit în speță).

Prin urmare, nu poate fi reținută vreo culpă a autorităților române cu

privire la nerespectarea procedurii de executare a mandatului european de

arestare, emis de autoritățile germane pe numele reclamantului.

Mandatul european de arestare emis de către autoritățile germane a

respectat condițiile de fond și de formă prevăzute în art. 86 din Legea nr.

302/2004, în conținutul acestui text de lege nefiind prevăzută condiția de a fi

inserat codul numeric personal al persoanei solicitate și nici descrierea

trăsăturilor acesteia, nefiind obligatorie nici atașarea la mandat a cărții de

identitate a acelei persoane.

Faptul că persoana acuzată de săvârșirea infracțiunilor indicate în

mandatul european de arestare nu este una și aceeași persoană cu cea a

reclamantului nu a fost cunoscut nici de către autoritățile germane cu ocazia

emiterii mandatului european de arestare pe numele acestuia din urmă.

Descoperirea așa-numitului „furt de identitate” de către autoritățile

germane s-a produs după predarea reclamantului.

Astfel, autoritățile germane, după predarea reclamantului, constatând

lipsa identității dintre fotografia din cartea de identitate depusă în dosarul

penal pe care îl aveau în cercetare și aceea din cartea de identitate prezentată

de reclamant, au dispus verificarea imaginilor înregistrate de camerele de

supraveghere video de la băncile, de la care presupusul făptuitor a ridicat

sumele de bani, și au constatat că reclamantul nu este una și aceeași persoană

cu cea din înregistrările în discuție.


De asemenea, compararea amprentelor digitale ale reclamantului cu

amprentele digitale de pe diferitele formulare de virament a avut un rezultat

negativ, iar compararea scrisului de pe formularele de virament cu probele de

scris ale reclamantului nu a arătat nicio asemănare.

Prin urmare, autoritățile germane au avut la baza soluției de încetare a

procedurii de cercetare penală declanșată pe numele reclamantului un material

probator în cadrul dosarului penal instrumentat de către acestea, material care

privea însuși fondul cauzei penale, acesta nefiind accesibil autorităților

române în procedura executării mandatului european de arestare, emis de

statul german pe numele reclamantului.

Oricum, procedura executării mandatului european de arestare

reglementată de Legea nr. 302/2004 este una specială, în care autoritățile

române trebuie să verifice doar îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 96-97

din acest act normativ și să nu constate existența vreunui motiv de refuz al

executării mandatului, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din legea

sus-menționată, mandatul european de arestare fiind executat în beneficiul

statului solicitant, și nu al celui solicitat; în cadrul acestei proceduri nu se

efectuează verificări ce privesc fondul dosarului penal instrumentat de

autoritatea solicitantă, respectiv temeinicia urmăririi sau oportunitatea

predării, neadministrându-se nici dovezi care să probeze sau nu vinovăția

persoanei solicitate în cadrul mandatului.

Față de prevederile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 care

definesc mandatul european de arestare, s-a considerat că nu se poate reține în

sarcina autorităților române săvârșirea unei erori judiciare în privința

reclamantului, cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului

european de arestare emis, pe numele său de către autoritățile judiciare

germane, potrivit Legii nr. 302/2004, acesta nefiind privat de libertate în mod

nelegal de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptățit pe reclamant la

solicitarea unor despăgubiri morale și materiale de la acesta, în temeiul art.

539-540 C.pr.pen. român.

Întrucât statul german a considerat că a existat o eroare judiciară în

instrumentarea dosarului penal, a dispus încetarea procedurii de cercetare, iar

reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prevăzute de legislația germană

în cuantum de 881,70 euro, pentru întreaga perioadă în care reclamantul a fost

arestat în vederea predării, și nu doar pentru cele 16 ore cât a fost reținut de

autoritățile germane.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 2928/2015, a respins

apelul declarat de reclamant, reținând, față de prevederile cuprinse în titlul III

al Legii nr. 302/2004 și situația de fapt în cauză, că autoritățile judiciare

române au avut doar rolul de executare, și nu au dispus privarea nelegală de


libertate a persoanei căutate. Acestea au executat ceea ce s-a dispus prin

mandatul european de arestare, emis de către autoritățile judiciare germane.

În aceste condiții, privarea de libertate a reclamantului nu a reprezentat

un act de decizie al autorității judiciare române, ci al autorității judiciare

germane. Instanța română, ca autoritate judiciară, nu are competența de a

verifica temeinicia arestării preventive dispusă de autoritatea judiciară

emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene.

Instanța civilă română de apel a apreciat că, într-o astfel de situație,

întreaga procedură de punere în executare de către autoritățile judiciare

române a mandatului european de arestare, emis de către autoritățile judiciare

germane, nu se circumscrie privării nelegale de libertate la care se referă

dispozițiile art. 539 C.pr.pen. român, de vreme ce autoritatea judiciară română

doar a executat ceea ce s-a dispus de către autoritatea judiciară germană.

Aceeași instanță civilă a constatat și că pentru întreaga perioadă în care

apelantul-reclamant a fost arestat, statul german i-a acordat acestuia

despăgubiri.

Critica formulată prin apelul declarat de reclamant, în sensul că

instanța învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare

ar fi încălcat dispozițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, deoarece nu

a identificat persoana căutată de statul german, ci doar a identificat persoana

din fața sa, a fost respinsă ca neîntemeiată, considerându-se că aceasta nu este

o veritabilă critică a hotărârii instanței de fond cu privire la acțiunea formulată

în temeiul art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român, ci vizează modul în care instanța

învestită cu judecarea cererii privind mandatul european de arestare a analizat,

în concret, situația de fapt legată de datele de identitate ale reclamantului.

Or, aceste aspecte puteau fi valorificate de reclamant prin intermediul

căilor de atac în cauza penală ce a vizat executarea mandatului european de

arestare. Însă, acesta nu a formulat contestație împotriva Încheierii din 14

martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală în dosarul

nr. 459/54/2014, prin care, în temeiul art. 101 și art. 102 din Legea nr.

302/2004, s-a dispus arestarea sa provizorie.

Mai mult, reclamantul a precizat că este de acord cu predarea, că nu

există niciun motiv de neexecutare și nu a formulat obiecțiuni cu privire la

identitate.

În lumina acestor considerente, criticile ce vizau nerespectarea art. 6

din Convenție și art. 1 alin. (3) din Constituția României, republicată, au fost

apreciate ca nefondate.


2.2.3. Cauza privind pe reclamantul T.L. (dosarul nr. 3350/3/2014

al Tribunalului București – Secția a III-a civilă):


București – Secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul T.L. împotriva statului român, prin

Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a rămas definitivă prin

Decizia civilă nr. 536/A/2015, pronunțată de Curtea de Apel

București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe

dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, art. 1349, art. 1365, art.

1381 și art. 1385-1387 din noul Cod civil român (în continuare C.civ. român),

art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 5 paragr. 5 din

Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 euro (echivalentul sumei

de 31.485 lei), cu titlu de daune materiale, și a sumei de 200.000 euro

(echivalentul sumei de 899.560 lei), cu titlu de daune morale.

În fapt, reclamantul a fost reținut la data de 16 mai 2013, urmare a

semnalării prin Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de

arestare emis la data de 28 noiembrie 2012 de către Biroul de

Procurori – Curtea de Apel Dodecanese.

Prin Încheierea din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel

București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1699/2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată

de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus arestarea

provizorie a reclamantului (persoană solicitată în acea cauză), pe o durată de 5

zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.

Prin Sentința penală nr. 247/2013, pronunțată de Curtea de Apel

București – Secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1819/2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis sesizarea formulată

de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea

în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 28 noiembrie

2012 de către Biroul de Procurori – Curtea de Apel Dodecanese, Republica

Elenă împotriva persoanei solicitate, aceasta fiind predată autorităților

judiciare elene. Prin aceeași sentință s-a luat măsura arestării preventive în

vederea predării, pe o durată de 24 de zile, de la 22 mai 2013 până la 14 iunie

2013 inclusiv. Totodată, s-a constatat că: reclamantul nu a renunțat la regula

specialității; în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea, va executa

pedeapsa în România; reclamantul a fost reținut la data de 11 mai 2013 și

arestat provizoriu 5 zile, de la 17 mai 2013 până la 21 mai 2013 inclusiv.


Prin Hotărârea nr. 136/2013, pronunțată de Completul din 3 membri ai

Curții de Apel a Insulelor Dodecanese, reclamantul ce se afla în arestul Kos a

fost declarat nevinovat de constituirea unei organizații criminale, înșelăciune,

plastografie ca profesie, săvârșite în perioada aprilie-iulie 2007. Hotărârea a

fost recunoscută prin Sentința penală nr. 585/2014, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, aflată în termenul de apel la data formulării cererii de

chemare în judecată.

Prima instanță civilă română, care a examinat pretențiile

reclamantului, a considerat că în cauză nu erau întrunite condițiile prevăzute

în art. 504 C.pr.pen. român din 1969 (în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată). În motivarea sentinței civile române s-a arătat că aceste

dispoziții legale trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1349 C.civ. român

referitoare la răspunderea civilă delictuală, cu dispozițiile capitolului II al

Legii nr. 302/2004 care se referă la executarea de către autoritățile române a

unui mandat european de arestare, precum și cu dispozițiile art. 52 alin. (3)

din Constituția României, republicată, care prevăd că: statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare; răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților

care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Văzând dispozițiile art. 99-104 din Legea nr. 302/2004, tribunalul

român a arătat că procedura emiterii unui mandat european de arestare are, în

ceea ce privește statul solicitat, un caracter formal, autoritățile judiciare din

cadrul acestuia analizând doar aspecte de ordin procedural, cu respectarea

drepturilor persoanei solicitate.

Statul solicitat nu analizează și nu se pronunță asupra învinuirilor

aduse persoanei solicitate, astfel încât nu se poate considera că prin emiterea

(executarea – sic!) de către instanța română a mandatului european de arestare

față de reclamant s-a săvârșit o eroare judiciară, ulterior reclamantul fiind

declarat nevinovat de autoritățile elene prin hotărârea pronunțată la data de 18

septembrie 2013.

În cauza penală nu a existat niciun motiv de refuz al executării, astfel

cum acestea sunt prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, astfel încât s-a

considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 504 C.pr.pen.

român din 1969.

Pe de altă parte, prima instanță română a arătat că nu sunt îndeplinite

nici condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței vinovăției

pârâtului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate, întrucât au fost

respectate dispozițiile legale pentru emiterea mandatului de arestare

preventivă.


Instanța civilă română de apel, respingând apelul declarat de

reclamant, a apreciat că:

În cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 504-506 C.pr.pen.

român din 1969, precum și în Codul civil, deoarece privarea de libertate

suferită de reclamant s-a întemeiat pe punerea în executare de către

autoritățile române a unui mandat european de arestare, emis de către

autoritățile statului elen.

Deoarece pe numele apelantului s-a emis o semnalare în vederea

arestării în Sistemul de Informații Schengen la solicitarea statului elen,

instanțele române, în temeiul Legii nr. 302/2004, au procedat la verificarea

formală a identității persoanei, cu respectarea chestiunilor de ordin

procedural, neavând nicio putere de a analiza și a se pronunța asupra

învinuirilor aduse persoanei solicitate.

De asemenea, în cauză nu a existat niciun motiv de refuz al executării

mandatului european de arestare, astfel cum acestea sunt menționate în art. 98


Din această perspectivă, nu rezultă vinovăția, chiar și sub aspectul

celei mai ușoare culpe a vreunei autorități române, astfel încât să fie incidente

în cauză fie dispozițiile art. 504-506 C.pr.pen. român din 1969, fie dispozițiile

art. 1349-1357 C.civ. român.

Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului român, în

condițiile în care s-a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 302/2004 referitoare

la executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare,

rolul instanțelor române fiind acela de a efectua verificări formale,

neputându-se pronunța asupra oportunității, necesității și legalității emiterii


Din această perspectivă, și raportat la hotărârea penală pronunțată față

de apelant, acesta își poate valorifica pretențiile (materiale și morale) față de

emitentul mandatului european de arestare.

2.2.4. Cauza privind pe reclamantul M.M.-F. (dosarul nr.

103/40/2015 al Tribunalului Botoșani):


Botoșani în dosarul nr. 103/40/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.M.-F. împotriva

pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Această sentință a

rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 294/2016, pronunțată de Curtea de

Apel Suceava – Secția I civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, art. 1349 și


art. 1373 C.civ. român, art. 5 și art. 6 din Convenție, reclamantul a solicitat

obligarea pârâților statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și statul

francez, prin Ambasada Franței, la plata sumei de 10.000 lei, daune materiale,

și a sumei de 500.000 euro, daune morale, ca urmare a arestării, deținerii și

condamnării nelegale, măsuri luate de autoritățile judiciare române și

franceze.

În fapt, la data de 24 mai 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Suceava, ca autoritate judiciară competentă de executare, a formulat

propunerea de luare a măsurii arestării reclamantului, pe baza semnalării

transmise ca urmare a emiterii mandatului european de arestare de către

autoritățile judiciare franceze.

În semnalarea înaintată de către Biroul Național SIRENE s-a reținut că

mandatul european de arestare a fost emis la data de 22 iulie 2006 de

Tribunalul de Mare Instanță din Lille, pentru săvârșirea infracțiunilor de furt

armat, extorcare cu arme și furt cu arme de violență.

Autoritățile judiciare franceze au stabilit că există o legătură

incontestabilă și neîntreruptă între diferitele acte de agresiune și furtul de

mașini, iar identitatea persoanei solicitate a fost stabilită pe baza testului ADN

făcut în urma găsirii unor pete de sânge pe parbrizul unui autovehicul furat.

Acest test ADN, în urma consultării bazei de date, a condus către persoana

reclamantului, indicându-se că persoana căreia îi aparținea ADN-ul fusese

eliberată dintr-un penitenciar din Franța. În aceste condiții, reclamantul a fost

condamnat în lipsă la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

Prin Sentința penală nr. 57/2011, Curtea de Apel Suceava a admis

cererea de executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul de

Mare Instanță din Lille Franța și a dispus predarea reclamantului autorităților

judiciare emitente.

În procedura de executare a mandatului european de arestare,

reclamantul a învederat că nu a fost niciodată în Franța, ci doar în Italia, în

perioada 2004-2005, susținând că este nevinovat și că există neconcordanțe cu

privire la datele sale de stare civilă indicate de statul francez. Reclamantul a

arătat că, în perioada în care autoritățile judiciare franceze pretind că au fost

săvârșite infracțiunile de care a fost acuzat, nu a părăsit România, solicitând

verificări suplimentare, însă cererea i-a fost respinsă de către instanța de

judecată.

Totodată, reclamantul a mai susținut existența unui motiv obligatoriu

de refuz al predării prevăzut în art. 21 din Legea nr. 302/2004, respectiv la

încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că procesul din Franța

s-a desfășurat în lipsa sa, deși autoritățile judiciare franceze îi cunoșteau


adresa și au tratat cu indiferență neconcordanțele din mandatul de arestare

referitoare la expertiza ADN și lipsa antecedentelor penale.

După predarea autorităților franceze, s-a dispus rejudecarea sa în stare

de arest, ceea ce, în opinia reclamantului, a constituit o încălcare a art. 5

paragr. 1 și art. 6 din Convenție. În acest sens, reclamantul a indicat cauza

Sâncrăian contra României.

În cauza civilă, statul francez, prin Ambasada Franței, a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor

române de a soluționa petitul îndreptat împotriva statului francez, față de

principiul imunității de jurisdicție consacrat prin art. 2 din Carta Organizației

Națiunilor Unite, prin art. 1, art. 29 și art. 31 din Convenția cu privire la

relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și ratificată de

România prin Decretul nr. 566/196819

, precum și prin Convenția Națiunilor

Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora,

ratificată de România prin Legea nr. 438/200620

.

S-a mai arătat că statul francez se bucură de imunitatea de jurisdicție

civilă, administrativă și penală, astfel încât nici reprezentantul său în

România, care beneficiază de drepturile agentului diplomatic, nu poate să

dețină calitatea de pârât în cauză.

Ambasada Franței a învederat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.

1066 și art. 1069 din Codul de procedură civilă român (în continuare C.pr.civ.

român), fiind exclusă o alegere de competență. În subsidiar, a arătat că litigiul

are cele mai strânse legături cu Franța, iar soluționarea sa în România ar face

anevoioasă, dacă nu imposibilă, administrarea probatoriilor și, în ipoteza unei

hotărâri favorabile reclamantului, punerea în executare silită împotriva

statului francez.

Pe fondul cauzei, Ambasada Franței a relevat că susținerile

reclamantului din cererea de chemare în judecată sunt neîntemeiate, întrucât

din cuprinsul hotărârii penale pronunțate de instanța franceză rezultă că

domiciliul reclamantului nu era cunoscut, aspect ce rezultă și din mandatul de

arestare. Reclamantului i-au fost respectate drepturile procesuale, atât cu

ocazia derulării procedurii în Franța, cât și pe parcursul procedurilor derulate

în România, fiindu-i asigurat accesul la asistență judiciară din oficiu.

Deopotrivă, reclamantul a putut opta pentru alegerea unui apărător, iar cauza a

fost soluționată într-un termen rezonabil, în concordanță cu art. 6 din

Convenție. Totodată, după predarea reclamantului, cauza penală din Franța a

fost rejudecată, iar acesta a fost achitat.

19

Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 8 iulie 1968. 20

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008 din 19 decembrie

2006.


Prin Sentința civilă nr. 97/2015, Tribunalul Botoșani a admis

excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea acțiunii

reclamantului în contradictoriu cu statul francez, prin Ambasada Franței, și a

respins acțiunea față de acest pârât, ca inadmisibilă. S-a disjuns capătul de

cerere, având ca obiect despăgubiri, formulat în contradictoriu cu pârâtul

statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr.

749/2015, aceeași instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca

neîntemeiată, reținând, în esență că instanțele penale române care au executat

mandatul european de arestare, emis de autoritățile judiciare franceze, nu au

fost învestite cu verificarea legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de

instanța străină. În cadrul acestei proceduri, autoritatea judiciară competentă

verifică îndeplinirea condițiilor expres prevăzute în Legea nr. 302/2004 și,

dacă se constată că faptele reclamate se regăsesc printre faptele enumerate în

art. 96 din acest act normativ, precum și faptul că nu există motive de refuz

pentru executarea mandatului și nici pentru amânarea sau condiționarea

predării în accepțiunea art. 97 din aceeași lege, dispune predarea.

Din perspectiva dispozițiilor art. 1349, 1357 și urm. C.civ. român,

pentru atragerea răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este

contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau

atingerea drepturilor subiective și intereselor legitime ale celorlalte persoane;

deci, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în

sens larg. Or, în procedura emiterii (executării – sic!) mandatului european de

arestare, instanța a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute în Legea nr.

302/2004, reclamantului fiindu-i respectate drepturile legale și procedurale.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, prima instanță civilă română

a apreciat că din motivele invocate în cererea de chemare în judecată nu

rezultă existența acestui raport.

Prin Decizia nr. 294/2016, Curtea de Apel Suceava – Secția I civilă

a respins apelul declarat de reclamant, ca tardiv formulat.

2.2.5. Cauza privind pe reclamanta C.A.-I. (dosarul nr.

7163/118/2015 al Tribunalului Constanța):


Constanța în dosarul nr. 7163/118/2015, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.A.-I. în

contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

– 9.519.86 euro și 154.524 forinți, echivalentul în lei la data plății,

cu titlu de prejudiciu material suferit ca urmare a reținerii și arestării

preventive nelegale, în timpul urmăririi penale, compus din 8.000 euro,


echivalentul în lei la data plății – venitul mediu lunar de care a fost lipsită în

perioada arestării preventive în Germania și Ungaria; 791,35 euro,

echivalentul în lei la data plății – onorariul de avocat achitat pentru procedura

de extrădare în Ungaria; 154.524 forinți, echivalentul în lei la data

plății – onorariul de avocat achitat în procesul penal în Ungaria; 728,51 euro,

echivalentul în lei la data plății – contravaloarea recuperării psihologice după

eliberarea sa, urmare a privării nelegale de libertate pe o durată de 39 de zile;

– 400.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de

prejudiciu moral suferit ca urmare a privării sale de libertate pentru 39 de

zile, în perioada 4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, din culpa organelor de

poliție române, cât și pentru denigrarea sa anterior reținerii (rezultată din

corespondența organelor de poliție române și ungare), precum și în timpul

reținerii nelegale.

În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 4 ianuarie 2015, a fost

arestată pe aeroportul Köln/Bonn din Germania, în baza mandatului de

arestare european și internațional emis pe numele său de organele judiciare

ungare.

Reclamanta a arătat că a fost privată de libertate 39 de zile, în perioada

4 ianuarie 2015-11 februarie 2015, fiind cercetată pentru săvârșirea

infracțiunilor de: înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă;

tentativă la înșelăciune cu consecințe extrem de mari – 2 fapte; tentativă la

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave – o faptă; spălare de bani – o

faptă; fals în acte publice – 4 fapte; uz de fals în acte publice – 4 fapte.

În baza identificării sale de către autoritățile din România ca fiind

A.V.B., potrivit înregistrărilor bancare și planșelor foto aferente, a fost

reținută în Germania la 4 ianuarie 2015, în baza mandatului european și

internațional de arestare al Judecătoriei de Ocol Debrecen.

Ulterior, în temeiul mandatului de extrădare al Înaltei Curți Federale

de Apel din Köln, emis la 8 ianuarie 2015, și al Deciziei aceleiași instanțe din

22 ianuarie 2015, îndreptată prin Decizia din 23 ianuarie 2015, a fost

extrădată în Ungaria la 10 februarie 2015, unde a fost reținută și arestată

preventiv până la 13 februarie 2015.

La data de 11 februarie 2015, a fost audiată de organele de urmărire

penală ungare, ocazie cu care a negat învinuirile ce i se aduceau, și anume că,

în perioada 1 ianuarie 2014-6 martie 2014, s-ar fi prezentat sub o identitate

falsă, cu un pașaport fals olandez, și ar fi înființat două societăți în Slovacia și

Ungaria, iar împreună cu un complice ar fi intervenit în activitatea comercială

a mai multor operatori economici (între beneficiar și prestator), notificând

beneficiarii cu privire la schimbarea conturilor bancare ale prestatorilor și

solicitându-le efectuarea plăților în conturile bancare notificate.


În urma audierii personalului instituțiilor bancare implicate și a unor

salariați ai societăților și după confruntarea cu martorii, autoritățile judiciare

ungare au concluzionat că nu este autoarea infracțiunilor sus-menționate,

motiv pentru care la data de 11 februarie 2015 au dispus încetarea urmăririi

penale și punerea sa în libertate.

La data de 12 februarie 2015, a fost pronunțată Hotărârea nr.

335/2014/79 de Parchetul General Jud. Hajdú-Bihar prin care s-a stabilit că nu

reclamanta este autoarea infracțiunilor sus-menționate, dispunându-se

încetarea urmăririi penale.

La aceeași dată, prin încheierea Judecătoriei de Ocol din Debrecen a

fost retras mandatul european și internațional de arestare emis împotriva sa la

3 septembrie 2014.

Din adresa emisă la 23 iunie 2015 de Parchetul General Jud.

Hajdú-Bihar (comunicată apărătorului reclamantei din Ungaria) rezultă că, pe

baza datelor existente inițial, precum și a înregistrărilor video din societățile

bancare pe care erau vizibili suspecții cu identitate necunoscută la acel

moment, s-a presupus că autorii căutați ar fi cetățeni români, iar în urma

solicitării poliției ungare către Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, în baza

Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen, au fost trimise mai

multe fotografii și înregistrări video către organele de poliție din România.

În acest context, prin adresa nr. 322996 din 24 aprilie 2014, emisă de

Inspectoratul de Poliție Județean Brăila – Poliția orașului Însurăței, organele

de poliție române au precizat că autoarea infracțiunilor cunoscută sub numele

A.V.B. putea fi una și aceeași persoană cu reclamanta, anexând în dovedire

fișa personală. Reclamanta a susținut că, în baza acestei adrese, a fost emis de

către autoritățile ungare mandatul european și internațional de arestare pe

numele său, considerând astfel că eroarea aparține exclusiv organelor de

poliție române, în special șefului Poliției orașului Însurăței. De asemenea, a

arătat că inclusiv fișa sa personală anexată adresei-răspuns din partea

organelor de poliție române nu corespunde realității, nefiind actualizată sub

aspectul stării civile, al sursei de venit și al fotografiei. Consecutiv,

reprezentantul Schengen al Inspectoratului de Poliție Județean Bihor a

transmis la 28 aprilie 2014 un e-mail la poliția ungară din Hajdú-Bihar prin

care a denigrat-o.

Consecința erorii organelor de poliție române a fost arestarea sa

nelegală pentru 39 de zile de către autoritățile germane și ungare, perioadă în

care a fost supusă unor tratamente degradante.


În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe

dispozițiile art. 5 paragr. 1 din Convenție, art. 3 din Protocolul nr. 7 la

Convenție și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României21

.

Prin întâmpinare, pârâtul statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că față de

data punerii în libertate (11 februarie 2015) și data încetării urmăririi penale

(12 februarie 2015), termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C.pr.pen.

român a fost depășit.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că, față de temeiul

de drept al cererii de chemare în judecată – art. 1357-1358 C.civ. român –,

termenul de prescripție este de 3 ani. Totodată, a învederat că nu pârâtul este

cel care a pronunțat actele de urmărire penală, ci fapta prejudiciabilă imputată

autorităților statului român constă în comunicarea eronată a datelor sale de

identitate care au condus la o greșită identificare, în scopul aducerii la

îndeplinire a mandatului de arestare emis de autoritățile ungare pe numele

altei persoane.

Prin Încheierea de ședință din 3 februarie 2016, Tribunalul Constanța a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la dispozițiile

art. 539 C.pr.pen. român și a stabilit că obiectul învestirii în continuare îl

constituie pretențiile întemeiate pe dispozițiile din Codul civil român privind

răspunderea civilă delictuală.

Pe fondul cauzei, prima instanță română a reținut că principiul

răspunderii civile delictuale enunțat de art. 1357 C.civ. român se coroborează

cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, atunci

când prejudiciile sunt cauzate prin erori judiciare, precum și cu cele ale art. 1

alin. (3) din Constituția României, republicată, în conformitate cu care statul

de drept garantează respectarea demnității, a drepturilor și libertăților

fundamentale ale cetățenilor.

Este real că în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori

restrângerii libertății în mod nelegal produse în cadrul unui proces penal,

devin incidente dispozițiile art. 539 și urm. C.pr.pen. român, ca normă cu

caracter special corelată cu cea constituțională care are caracter general,

precum și cu principiul consacrat prin art. 1357 C.civ. român. Textul

sus-menționat nu supune sferei „erorilor judiciare” doar situațiile create în

exercițiul atribuțiilor judecătorului sau procurorului în procesul penal, ci și

împrejurările care induc, prin măsurile luate, o privare sau o restrângere a

libertății în mod nelegal, constatate în condițiile legii, precum și o vătămare a

drepturilor persoanei supuse acestei proceduri.

21

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998.


Or, în speță, deși nu s-a pus în discuție nelegalitatea vreunei măsuri

dispuse în legătură cu reținerea sau arestarea preventivă a reclamantei, aceste

măsuri fiind luate de statul german și statul ungar, totuși instanța este chemată

să analizeze pretențiile din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., fapta

prejudiciabilă fiind pusă în legătură cu o eroare intervenită într-o procedură

penală, invocându-se o răspundere obiectivă a statului român (înțeles ca

ansamblu articulat al autorităților publice, conform jurisprudenței C.E.D.O.)

întemeiată pe garanția pentru buna funcționare a autorităților române (în

speță, autoritățile de poliție).

Aceasta fiind premisa de la care a pornit construcția juridică pe care

s-a fundamentat reclamanta, s-a solicitat instanței să stabilească faptul că toate

măsurile suportate s-au datorat erorii de identificare din partea organului de

poliție român. În acest mod operează verificarea întrunirii condițiilor

prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, întrucât situația

premisă – confundarea reclamantei cu o altă persoană – care a generat

conținutul faptei imputabile statului român, a cauzat consecințe pe care

reclamanta le-a relaționat de acest context și le-a atribuit valențe, de la cauză

la efect.

Convenția stabilește că încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale

de către autoritățile statale conferă titularului acestora un drept de recurs

efectiv în fața instanțelor naționale. Articolul 13 din Convenție impune

statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a răspunde unei plângeri

credibile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare pentru

orice încălcare constatată.

Așa fiind cadrul general de evaluare a tezei răspunderii civile

delictuale, nu au legătură trimiterile făcute de reprezentantul Ministerului

Public, în cadrul concluziilor orale, la dispozițiile Legii nr. 302/2004 sau ale

Legii nr. 141/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Sistemului

Informatic Național de Semnalări și participarea României la Sistemul de

Informații Schengen22

, republicată.

Din dispozițiile art. 1357 C.civ. român rezultă că patru condiții ale

răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ: fapta ilicită

producătoare de prejudicii, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudicii.

În speță, reclamanta a susținut că fapta ilicită constă în eroarea

judiciară a organelor de poliție române: Inspectoratul de Poliție Județean

Bihor – reprezentantul Schengen – și Inspectoratul de Poliție Județean

Brăila – Poliția orașului Însurăței.

22

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 3 aprilie 2014.


În cadrul anchetării infracțiunii de fraudă cu valori semnificativ de

mari de către Inspectoratul General al Poliției – Direcția penală – Biroul de

securitate economică Jud. Hajdú-Bihar din Ungaria, referentul cauzei a

contactat Inspectoratul de Poliție Județean Bihor – România, în temeiul

normelor de cooperare Schengen, solicitând sprijin în vederea identificării

autorilor, existând date că aceștia ar fi fost cetățeni români. Totodată, a

transmis fotografii și înregistrări video. Inspectoratul de Poliție Județean

Bihor a înaintat solicitarea și înregistrările venite din Ungaria către organele

poliție din țară, de unde au venit răspunsurile.

Astfel, de la Poliția orașului Însurăței, județul Brăila a venit adresa nr.

322996/24.04.2014 în care s-a menționat că: se pare că una dintre persoanele

suspecte din imaginile puse la dispoziție corespunde cu semnalmentele

numitei C.A.-I., fiica lui I. și A., născută la data de 4 octombrie 1989 în

Brăila. S-a mai precizat în adresă că din verificările efectuate a rezultat că

persoana în cauză este cunoscută că practica activității de prostituție în statele

Uniunii Europene. Odată cu acest răspuns, a fost transmisă fișa de evidență a

reclamantei de la Direcția pentru evidenta persoanelor și administrarea

bazelor de date (în continuare DEPABD).

Așadar, lucrătorul de poliție nu a stabilit în mod cert identitatea dintre

persoana căutată, A.V.B., și reclamantă, acest aspect nefiind, de altfel, de

competența sa, ci a transmis niște informații în cadrul atribuțiilor de serviciu,

făcând referire la semnalmente, adică la caracteristici exterioare, înaintând,

totodată, fișa de evidență a persoanei unde se afla aplicată fotografia acesteia.

Este de observat că lucrătorul de poliție a folosit verbul „a părea”, și nu „a

fi”. Cu alte cuvinte, caracteristicile exterioare erau aparența, și nu

certitudinea.

Analiza tuturor informațiilor primite, inclusiv a concordanței dintre

fotografia reclamantei din fișa de evidență DEPABD cu fotografiile din

înregistrările bancare, respectiv stabilirea cu certitudine a faptului că persoana

căutată era chiar reclamanta, era de competența și responsabilitatea organelor

și autorităților germane și ungare care au luat măsura emiterii mandatului

european și internațional de arestare și au efectuat în continuare cercetarea

penală.

În ceea ce privește e-mailul transmis către referentul ungar din

Hajdú-Bihar, sub un prim aspect, s-a reținut că, din dosar, nu rezulta cu

certitudine că adresa de e-mail de expediere aparține polițistului român, iar,

sub un alt aspect, s-a constatat că expeditorul a făcut referire la niște

informații primite, fără a o denigra pe reclamantă.

Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă, respingând apelul

declarat de către reclamantă, ca nefondat, a reținut că hotărârea primei


instanțe române a fost motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b)

C.pr.civ. român și art. 6 din Convenție.

În ceea ce privește critica din apelul reclamantei vizând nevalorificarea

întregului material probator administrat și greșita apreciere a probelor,

instanța română de apel a constatat că prima instanță română a indicat în mod

expres probatoriile pe baza cărora a concluzionat asupra inexistenței faptei

ilicite.

Pe de altă parte, neexaminarea celorlalte mijloace de probă

administrate, respectiv hotărârea de achitare pronunțată de autoritățile din

Ungaria și celelalte înscrisuri care dovedesc condițiile în care a intervenit

reținerea și arestarea preventivă și durata acestora, precum și declarația

martorului, nu reprezintă o încălcare, de către judecătorul fondului, a

obligațiilor prevăzute în art. 22 alin. (2) C.pr.civ. român, ci a fost consecința

lipsei de relevanță a acestor înscrisuri în stabilirea existenței faptei ilicite a

pârâtului.

Astfel, cu referire la hotărârea penală pronunțată de autoritățile

judiciare din Ungaria, s-a reținut că art. 1357 C.civ. român pe care se

întemeiază pretenția de despăgubire dedusă judecății nu condiționează

angajarea răspunderii civile delictuale de constatarea prealabilă a nelegalității

detenției și arestării preventive de către un organ judiciar abilitat în sensul

legii, ca în ipoteza reglementată de art. 539 alin. (1) C.pr.pen. român. Pe de

altă parte, mențiunea din considerentele acestei hotărâri, potrivit căreia

mandatul european și internațional de arestare a fost emis ca urmare a

identificării reclamantei de către autoritățile din România, nu se opune cu

autoritate de lucru judecat instanței civile române, și nici nu justifică, prin ea

însăși, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pentru că, atât

emiterea mandatului de arestare, cât și măsurile privative de libertate aplicate

reclamantei au fost dispuse în conformitate cu reglementările interne ale

statelor pe teritoriul cărora au fost aplicate.

Critica referitoare la greșita apreciere a probatoriilor administrate cu

privire la existența faptei ilicite a pârâtului a fost apreciată ca neîntemeiată,

întrucât din adresa emisă la data de 24 aprilie 2014 de Poliția orașului

Însurăței și din comunicarea Inspectoratului de Poliție Județean Bihor către

autoritățile din Ungaria – despre care se pretinde că au stat la baza măsurilor

privative de libertate luate împotriva reclamantei apelante – rezultă lipsa

caracterului cert al identificării realizate și lipsa de relevanță a conținutului

celei de-a doua comunicări în demararea procedurilor penale declanșate de

autoritățile judiciare germane și ungare împotriva titularei acțiunii.

Termenii folosiți în cuprinsul adresei Poliției orașului Însurăței nu

stabilesc cu certitudine existența identității la care se referă apelanta, ci, mai


mult, accentuează lipsa unei astfel de certitudini prin folosirea sintagmei „se

pare”, care subliniază faptul că asemănarea dintre semnalmentele uneia dintre

persoanele înregistrate și reclamantă nu este în afara oricărui dubiu, deci că

este doar posibilă.

Nu infirmă această concluzie trimiterea pe care organul de poliție a

făcut-o la „semnalmentele” reclamantei, pentru că ele reprezintă totalitatea

datelor, caracteristicilor exterioare după care o persoană poate fi identificată.

Or, atâta vreme cât singurele informații pe care emitentul adresei le avea la

dispoziție pentru posibila identificare erau anumite înregistrări video, este

evident că acesta nu se putea raporta decât la aspectele exterioare ale

persoanelor verificate.

Certitudinea identificării realizată de către organele de poliție române

nu poate fi dedusă nici din faptul indicării numelui și prenumelui reclamantei,

a datelor personale, precum și nici din comunicarea fișei sale personale,

pentru că posibilitatea ca una dintre persoanele care apare în înregistrările

comunicate să corespundă semnalmentelor unui cetățean român nu putea fi

indicată în mod abstract, ci prin indicarea efectivă a persoanei cu privire la

care ea a fost reținută, ale cărei date se impuneau a fi în mod complet

transmise autorităților judiciare ungare, tocmai în scopul efectuării

verificărilor necesare pentru stabilirea identității autorilor faptei penale

cercetate.

Cercetarea acestor informații, inclusiv a concordanței dintre fotografia

reclamantei, existentă pe fișa de evidență a DEPABD, cu fotografiile din

înregistrările bancare deja deținute, precum și stabilirea cu certitudine a

faptului că reclamanta era una dintre persoanele căutate reveneau organelor de

poliție și celor judiciare din Germania și Ungaria care au emis mandatul

european și internațional de arestare și au efectuat cercetarea penală.

Concluzia reținută de instanța de fond a fost apreciată ca fiind

conformă cu jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că, din moment ce art. 5

paragr. 1 din Convenție impune ca orice măsură privativă de libertate să fie

conformă normelor interne ale unui stat contractant în care aceasta se aplică,

înseamnă că o persoană care se găsește pe teritoriul unui stat contractant nu

poate fi reținută sau arestată decât potrivit normelor legale din acel stat.

Prin urmare, simpla indicare a posibilității ca una dintre persoanele

care apăreau în înregistrările comunicate de autoritățile ungare să corespundă

semnalmentelor reclamantei, indicată de organele poliției române, nu putea

constitui decât un element supus verificării procedurale judiciare străine, fără

a justifica, prin ea însăși, aplicarea măsurilor privative de libertate la care a

fost supusă reclamanta.


Curtea de Apel Constanța a subliniat și faptul că expunerea situației de

fapt din acțiune vizează, de fapt, natura tratamentelor și caracterul nelegal al

măsurilor privative de libertate la care reclamanta a fost supusă de autoritățile

străine, iar legalitatea măsurilor pe care acestea le-au dispus cu privire la

starea de libertate a reclamantei putea fi verificată doar într-o procedură

judiciară conform normelor interne ale statelor respective.

În ceea ce privește comunicarea reprezentantului Inspectoratului de

Poliție Județean Bihor către omologul său din Ungaria, s-a reținut că, distinct

de aspectul referitor la identitatea adresei de e-mail de pe care aceasta a fost

transmisă și fără a contesta caracterul neadecvat al termenului folosit în

conținutul său, informația respectivă este, în sine, irelevantă în demararea

procedurilor judiciare penale declanșate împotriva reclamantei și, pe cale de

consecință, și în soluționarea cauzei, pentru că răspunderea civilă delictuală a

intimatului-pârât a fost raportată la greșita identificare a reclamantei ca fiind

una dintre persoanele ce apăreau în înregistrările transmise de autoritățile

ungare.

§3. Esența problemei de drept. Plan de analiză

16. Se ridică o problemă sensibilă a cooperării judiciare internaționale

în materie penală, insuficient reglementată la nivel european și în dreptul

românesc, referitoare la răspunderea statelor pentru privarea de libertate în

cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare.

În această privință, mai multe probleme urmează a fi discutate,

încercând a le oferi răspuns.

În primul rând, trebuie stabilit dacă, raportat la mecanismul

mandatului european de arestare, la principiile care îl guvernează, astfel cum

au fost enunțate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, la

regulile de transpunere din legislația națională a României, ca stat de

executare, răspunderea pentru privarea de libertate a persoanelor solicitate

revine exclusiv statului membru solicitant, statului membru de executare, ori

dacă există o răspundere comună ori partajată a acestora, precum și condițiile

în care răspunderea patrimonială a fiecăruia dintre statele implicate în

procedură poate fi atrasă.

În al doilea rând, în măsura în care se acceptă ideea unei răspunderi

partajate, urmează a se identifica, pornind de la jurisprudența analizată,

criteriile pe baza cărora se poate stabili caracterul ilicit al faptei ce deschide

persoanei vătămate, într-un drept fundamental – dreptul la libertate și

siguranță –, calea unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului suferit.

17. Dată fiind natura obiectivă a acestui tip de răspundere, din

perspectiva prezentei analize, singurele elemente care interesează, dintre cele


prevăzute în art. 1357 alin. (1) C.civ. român23

, sunt doar fapta ilicită și

legătura de cauzalitate.

18. Analiza sub acest aspect va fi circumscrisă situațiilor predominante

din jurisprudența conturată până la acest moment, cu observarea și a două

cazuri în care arestarea provizorie nu era justificată de executarea unui mandat

european de arestare.

19. Astfel, cinci dintre cele opt cauze prezentate pe larg în secțiunile

precedente pot fi circumscrise următoarelor tipologii24

:

23

,,Art. 1357. Condițiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu

vinovăție, este obligat să îl repare.

[…]” 24

Rezumând cauzele prezentate anterior, observăm următoarele:

a) în cauza P.M., reclamantul a fost reținut de către procuror și prezentat

judecătorului în vederea arestării provizorii și predării. Reclamantul nu a ridicat în fața

procurorului obiecții privind identitatea și a declarat că nu s-a aflat pe teritoriul statului

solicitant în perioada comiterii infracțiunilor de care era acuzat. Procurorul a realizat

identificarea pe baza datelor din semnalarea introdusă în S.I.S. și a solicitat arestarea

reclamantului. Curtea de apel a luat măsura controlului judiciar și, după verificarea identității

reclamantului pe baza evidențelor DEPABD, a constatat că persoana solicitată a fost

identificată în mod greșit de către autoritățile judiciare austriece, refuzând executarea

mandatului european de arestare și dispunând revocarea măsurii controlului judiciar. Ulterior

autoritățile austriece au șters înregistrarea din SIS, ceea ce echivalează cu retragerea

mandatului european de arestare;

b) în cauza B.A.D., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării

din S.I.S., arestat de Curtea de Apel Cluj și predat autorităților judiciare germane. Pe

parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, acesta a învederat

procurorului și instanței că data nașterii persoanei căutate nu coincide cu data sa de naștere,

declarând că nu a fost niciodată în Germania, precum și că nu a săvârșit infracțiunile de care a

fost acuzat.

În aceeași procedură, reclamantul a arătat că dorește ca situația să-i fie clarificată în

România și, în subsidiar, și-a dat consimțământul la predare, declarând că nu renunță la regula

specialității. În procedura de executare a mandatului european de arestare, autoritățile române

au cerut suplimentarea datelor. Autoritățile germane au comunicat că nu dețin fotografia și

amprentele digitale ale persoanei căutate; totodată, au comunicat numărul și data emiterii

cărții de identitate a persoanei căutate, de data aceasta cu un prenume parțial modificat.

După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că nu reclamantul era

persoana căutată și au concluzionat în sensul că autori necunoscuți s-au folosit de identitatea

acestuia. S-a avut în vedere și neconcordanța asupra datei de naștere;

c) în cauza C.M., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării din

S.I.S. Datele de identificare ale reclamantului coincideau parțial cu cele ale persoanei

solicitate, cu excepția locului nașterii, însă acest aspect nu a fost observat și analizat în

procedura de executare a mandatului european de arestare. Reclamantul a fost identificat de

către procuror pe baza documentelor de identitate, reținut și arestat în vederea predării.

Reclamantul nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate, a consimțit la predare,

arătând că dorește să-i fie lămurită situația juridică în Germania și a precizat că nu este


a) infracțiunile au fost săvârșite în străinătate de persoane care, în mod

fraudulos, și-au însușit identitatea unor cetățeni români;

b) autoritățile judiciare străine au emis mandate europene de arestare

în scopurile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI;

în unele situații, autorităților judiciare române le-au fost furnizate fotografii

ale persoanelor solicitate; din datele spețelor nu rezultă că aceste din urmă

autorități ar fi avut la dispoziție amprente digitale ale persoanelor căutate, nici

dacă mandatele completate potrivit Anexei la decizia-cadru sus-menționată

indicau existența și posibilitatea transmiterii acestor date, precum și persoana

care putea fi contactată în scopul obținerii acestor informații sau a unui profil

ADN (în cazul în care acestea puteau fi comunicate, dar nu au fost incluse);

c) în fața autorităților judiciare române, persoanele prezentate în

vederea reținerii, arestării provizorii și predării fie au ridicat obiecții privind

identitatea, fie, deși nu au ridicat formal aceste obiecții, au declarat că nu sunt

persoanele căutate ori că nu au comis infracțiunile de care erau acuzate. Unii

dintre reclamanții din cauzele analizate au consimțit la predare, arătând expres

că doresc să-și lămurească situația judiciară în străinătate;

d) în toate situațiile, procurorul a dispus reținerea și a sesizat curtea de

apel competentă în vederea arestării și predării;

autorul infracțiunilor pentru care autoritățile judiciare din acest stat solicitau predarea.

Totodată, nu a renunțat la regula specialității.

După predare, autoritățile judiciare germane au stabilit că reclamantul nu a săvârșit

infracțiunile pentru care a fost solicitată predarea. Reclamantul a primit despăgubiri de la

statul german pentru întreaga perioadă în care a fost arestat în vederea predării;

d) în cauza T.L., reclamantul a fost reținut de către procuror în baza semnalării prin

Biroul SIRENE privind existența unui mandat european de arestare emis de autoritățile

judiciare elene, arestat provizoriu și predat. Din datele speței nu rezultă apărările făcute de

reclamant în procedura de executare a mandatului european de arestare, ci doar faptul că

acesta nu a renunțat la regula specialității. După predare, și la finalul procesului penal din

Republica Elenă, reclamantul a fost declarat nevinovat;

e) în cauza M.M.-F., reclamantul a fost reținut de către procuror pe baza semnalării

înaintată de Biroul SIRENE, arestat de curtea de apel în vederea executării mandatului

european de arestare, emis de o instanță franceză în vederea executării pedepsei. Legătura

dintre persoana solicitată și reclamant a fost făcută de autoritățile judiciare franceze în urma

comparării probelor ADN ridicate de la locul faptelor și profilul ADN al unei persoane

eliberate dintr-un penitenciar din Franța. În procedura de executare a mandatului european de

arestare, reclamantul a susținut că nu a fost niciodată în Franța, că în perioada în care se

pretinde că ar fi săvârșit infracțiunile pentru care se solicită predarea s-a aflat în România și a

solicitat verificări suplimentare, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil prin

judecarea sa în lipsă și neconcordanțele din mandat referitoare la probele ADN și lipsa

antecedentelor penale. După predare, în urma rejudecării, reclamantul a fost achitat de

instanțele franceze;


e) în majoritatea situațiilor, instanțele au dispus arestarea și, doar în

două cazuri, datorită necesității verificări mai amănunțite a identității și

obținerii unor informații suplimentare din partea autorităților judiciare

solicitante, instanțele s-au orientat spre luarea altor măsuri de natură a preveni

fuga persoanelor (controlul judiciar, obligarea de a nu părăsi localitatea).

Aceste din urmă instanțe, la finalul procedurii, constatând că persoanele ce

le-au fost prezentate nu sunt cele căutate, au refuzat executarea mandatelor;

f) după predarea reclamanților, autoritățile judiciare solicitante au

constatat că aceștia nu sunt autorii infracțiunilor;

g) unele mandate europene de arestare au fost retrase după predare sau

în urma refuzului de predare.

În alte două cauze, caracterul nelegal al privării de libertate în privința

reclamanților în procedurile de executare a unor mandate europene de arestare

emise de autoritățile judiciare din Ungaria și, respectiv, Spania, a fost stabilit

pe baza hotărârii judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

din România – Secția penală prin care s-a observat că infracțiunea pentru care

se solicita predarea nu era menționată în lista prevăzută în art. 2 alin. (2) al

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI25

; reținerea, arestarea și restrângerea libertății

25

Cauza P.A.

În contextul acestei spețe, este important să evidențiem Hotărârea din 1 iunie 2016,

pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Bob-Dogi, în care, la sesizarea

Curții de Apel Cluj care întreba Curtea de Justiție a Uniunii Europene dacă prin „mandatul de

arestare” a cărui existență trebuie specificată în mandatul european de arestare, în aplicarea

art. 8 alin. (1) lit. c) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, se înțelege un mandat de arestare

național distinct de mandatul european de arestare și emis înaintea acestuia și dacă, în ipoteza

unui răspuns afirmativ, trebuie să se considere că existența unui mandat de arestare național

care să îndeplinească această cerință constituie un motiv implicit de neexecutare a mandatului

european de arestare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să analizeze

practica autorităților judiciare ungare de a emite mandate europene de arestare în lipsa unui

mandat național, ceea ce, potrivit instanței de trimitere, a generat divergențe de interpretare și

la instanțele din România.

Prin hotărârea dată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în esență, că,

deși motivele de neexecutare din art. 3-4a ale deciziei-cadru sus-menționate sunt limitative,

totuși acestea pornesc de la premisa că mandatul european de arestare în cauză îndeplinește

condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 din aceeași decizie, astfel încât nerespectarea acestei

cerințe trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs

acestui mandat de arestare (paragr. 62-64 din hotărâre).

În aceste condiții, înainte de a adopta o astfel de decizie care, prin natura sa, trebuie

să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de predare instituit de decizia-cadru

sus-menționată, sistem care se bazează pe principiile cunoașterii și încrederii reciproce,

trebuie ca această autoritate, în aplicarea art. 15 alin. (2) din aceeași decizie-cadru, să solicite

autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație

suplimentară necesară care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării în mandatul

european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se explică fie prin faptul că


efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de

arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat

(paragr. 65 din hotărâre).

Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin. (2) din

decizia-cadru sus-menționată, precum și toate celelalte informații de care dispune, autoritatea

judiciară de executare ajunge la concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se

bazează pe existența unui „mandat de arestare” în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași

decizie-cadru, a fost eliberat, fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare național

distinct de mandatul european de arestare, autoritatea respectivă trebuie să nu dea curs

mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește condițiile de legalitate

prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată (paragr. 66 din hotărâre).

În contextul acestei cauze, amintim examenul de proporționalitate pe care statele

membre emitente ale mandatelor europene de arestare trebuie să îl efectueze atunci când

decid să recurgă la acest instrument de cooperare judiciară, examen pe care Comisia

Europeană l-a recomandat prin raportul său din 11 aprilie 2011 către Parlamentul European și

Consiliu și căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene i-a dat ulterior expresie în cauza

Aranyosi și Căldăraru.

De pildă, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind

punerea în aplicare, începând cu anul 2007, a Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2012,

privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre [COM.

(2011) 175 final], Comisia a observat că încrederea în aplicarea mandatului european de

arestare a fost subminată de utilizarea sa sistematică pentru predarea persoanelor căutate în

legătură cu infracțiuni adesea foarte minore și că există un acord general între statele membre

conform căruia este necesar un control de proporționalitate pentru a preveni utilizarea

mandatului european de arestare pentru infracțiuni care, deși se încadrează în sfera de aplicare

a art. 2 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată nu sunt suficient de grave pentru a justifica

măsurile și cooperarea impuse de executarea unui mandat european de arestare. De aceea,

Comisia a recomandat ca, înainte de emiterea acestui mandat, statele membre să ia în

considerare mai multe aspecte, inclusiv gravitatea infracțiunii, durata pedepsei, existența unei

abordări alternative mai puțin oneroase atât pentru persoana căutată, cât și pentru autoritatea

de executare, precum și o analiză costuri/beneficii a executării mandatului european de

arestare. Efectul asupra libertății persoanelor căutate este disproporționat atunci când se emit

mandate europene de arestare în cauzele în care arestarea preventivă ar fi, de altfel,

neadecvată. În plus, un exces de astfel de cereri poate fi costisitor pentru statele membre de

executare, aceasta putând conduce, de asemenea, la o situație în care autoritățile judiciare de

executare (spre deosebire de autoritățile emitente) să aibă tendința de a aplica un text de o

proporționalitate, inducând astfel un motiv de refuz care nu este conform deciziei-cadru a

Consiliului sau principiului recunoașterii reciproce pe care se bazează.

În cauza Aranyosi și Căldăraru, prin Hotărârea din 5 aprilie 2016, Curtea de Justiție

a Uniunii Europene (Marea Cameră), reamintind Avizul Plenului nr. 2/2013, dat la solicitarea

Comisiei asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a admis că pot fi

aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce între statele membre în

situații excepționale (paragr. 82 din hotărâre) și a observat că, astfel cum reiese din art. 1 alin.

(3) din decizia-cadru sus-menționată, ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de

respectare a drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate în special în cartă

(paragr. 83 din hotărâre).


s-au făcut în baza unei alerte transmise de autoritățile spaniole care viza doar

Prin concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Y.B., analizând

aplicarea principiului proporționalității cu ocazia emiterii mandatelor europene de arestare, a

demonstrat că examenul de proporționalitate trebuie făcut în egală măsură, atât de către

autoritățile judiciare emitente în stadiul individualizării, dar și cu ocazia emiterii unui mandat

european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale (paragr. 137-146 din hotărâre), cât

și de către autoritățile judiciare de executare, în privința cărora art. 4 și art. 5 din

decizia-cadru sus-menționată le permit adaptarea măsurii coercitive, indiferent că aceasta

vizează efectuarea unei urmăriri penale sau executarea unei pedepse privative de libertate,

astfel încât să evite o situație creată de mecanismul unei executări automate și generalizate

care ar duce la desocializarea persoanei în cauză (paragr. 147-149 din concluzii).

Prin Hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a

arătat, pe baza art. 6 din Cartă, că autoritatea judiciară de executare nu poate să decidă

menținerea în detenție a persoanei în cauză decât dacă procedura de executare a mandatului

european de arestare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă

durata detenției nu are caracter excesiv (paragr. 100 din hotărâre, precum și jurisprudența

acolo citată). În același context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această

autoritate trebuie să țină seama în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac

obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de principiul

prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă (paragr. 100 teza finală din hotărâre) și

că, în această privință, autoritatea de executare trebuie să respecte cerința proporționalității

prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei

libertăți recunoscute prin aceasta, așa încât emiterea unui mandat european de arestare nu

poate justifica menținerea detenției a persoanei în cauză fără nicio limită temporară (paragr.

101 din hotărâre). Pentru a da eficiență practică acestui principiu, în contextul în care a fost

formulată trimiterea preliminară, dat de existența unei deficiențe generalizate ale sistemelor

carcerale din cele două state membre solicitante (Ungaria și România), care prin condițiile

precare și supraaglomerate au ridicat autorităților judiciare germane serioase îndoieli asupra

legalității predării din perspectiva respectării art. 2, 3 și 5 din Convenție și art. 4 din Cartă,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat mijloacele la care poate apela autoritatea

judiciară de executare, respectiv cele prevăzute în art. 12 și art. 17 alin. (5) din decizia-cadru

sus-menționată; totodată, a arătat că, în acest scop, autoritățile judiciare de executare trebuie

să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorităților judiciare emitente, să pună

capăt detenției, să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a persoanei, orice măsură pe

care o consideră necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale

necesare în vederea predării sale efective rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio

decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare (paragr. 102).

În ipoteza în care informațiile primite de autoritatea judiciară de executare de la

autoritatea judiciară emitentă conduc la înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în

cauză să facă obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent, emite

decizia sa cu privire la executarea mandatului european de arestare, fără a aduce atingere

posibilității persoanei în cauză, odată predată, de a recurge la ordinea juridică a statului

membru emitent, la căile de atac care îi permit să conteste, dacă este cazul, legalitatea

condițiilor detenției sale într-un penitenciar al acestui stat membru (paragr. 103 din hotărâre,

precum și jurisprudența acolo citată). În schimb, în cazul în care existența acestui risc nu

poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este

necesar să pună capăt procedurii de predare (paragr. 104 din hotărâre).


citarea reclamantului și în fața instanțelor străine, nu executarea unei pedepse

sau arestări preventive26

.

20. Ultima cauză27

prezentată nu relevă o problemă propriu-zisă din

perspectiva emiterii/executării de către autoritățile judiciare române a unui

mandat european de arestare, ci acțiunile reclamate în litigiul civil ca fiind

cauzatoare de prejudicii s-au plasat într-un context cauzal mai amplu, în care

singura contribuție a organelor de poliție române a fost aceea de a oferi

informații în scopul identificării unei persoane care a săvârșit infracțiuni pe

teritoriul Ungariei, folosindu-se de o identitate falsă. Ca atare, problema nu

s-a pus din perspectiva aplicării Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și a

dispozițiilor din Legea nr. 302/2004.

21. În al treilea rând, vom analiza: dacă prevederile art. 1031 alin. (3)

din Legea nr. 302/2004 enunță singurele ipoteze în care o persoană poate

obține repararea pagubei materiale sau morale în cazul privării sau

restrângerii libertății în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor

mandate europene de arestare; dacă repararea este suportată doar de statul

membru emitent ori dacă pentru aceleași prejudicii poate fi atrasă răspunderea

statului român, ca stat membru de executare; temeiurile juridice și posibilele

ipoteze în care s-ar putea antrena răspunderea sa.

§4. Mecanismul mandatului european de arestare. Principiile de

funcționare și echilibrul acestora. Consecințe în planul răspunderii

statelor membre pentru încălcarea dreptului la libertate și siguranță

consacrat de art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și de art. 6 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene

4.1. Principiul recunoașterii reciproce întemeiat pe un grad ridicat

de încredere între statele membre

22. Încă de la primele sale hotărâri asupra Deciziei-cadru nr.

2002/584/JAI, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că mecanismul

mandatului european de arestare a înlocuit sistemul multilateral de extrădare

între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a

26

Cauza B.L.C.

În această cauză, privarea de libertate a reclamantului și restrângerea libertății au fost

dispuse în contextul aplicării dispozițiilor art. 101 și, îndeosebi, a alin. (7) al acestui articol

coroborate cu art. 100 din Legea nr. 302/2004, care se aplică în mod corespunzător. Situația

generatoare de daune a rezultat din modalitatea de reglementare a procedurii reținerii și

arestării în baza semnalării introduse în S.I.S. care, de lege lata, permite luarea unor măsuri

grave, chiar cu o durată limitată, asupra libertății individuale, în lipsa traducerii în limba

română a mandatului european de arestare. 27

Cererea formulată de reclamanta C.A.-I.


persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de

condamnare sau a urmăririlor, având ca „piatră de temelie” principiul

recunoașterii reciproce28

.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că

recunoașterea reciprocă a mandatelor de arestare emise în diferite state

membre conform dreptului statului emitent respectiv necesită armonizarea

actelor cu putere de lege și a normelor administrative referitoare la cooperarea

judiciară în materie penală și, mai exact, a normelor privind condițiile,

procedurile și efectele predării între autoritățile naționale29

.

23. Astfel, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI vizează, prin introducerea

unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor

condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, facilitarea și accelerarea

cooperării judiciare în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit

Uniunii Europene de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție,

întemeindu-se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele

membre30

.

Un obiectiv major al noilor proceduri introduse prin decizia-cadru sus-

menționată l-a constituit eliminarea întârzierilor inerente sistemului anterior

de extrădare. După introducerea mandatului european de arestare, termenul

mediu de predare a persoanelor care au consimțit la predare a fost redus la

14-17 zile, iar termenul mediu de predare a persoanelor care nu au consimțit a

fost de 48 de zile31

. Or, tocmai acesta este obiectul deciziei-cadru

sus-menționate în ceea ce privește, printre altele, normele privind categoriile

de infracțiuni enumerate pentru care nu există o verificare a dublei incriminări

[art. 2 alin. (2)], motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui

28

Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05,

ECLI:EU:C:2007:261, punctul (în continuare pct.) 28. Ideea este reluată în jurisprudența

ulterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene: Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza

Kozłowski, C-66/08, ECLI:EU:C:2008:437, pct. 31; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza

Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:346, pct. 26; Hotărârea din 5 aprilie 2016,

cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU: C:2016:198, pct. 75; Hotărâre

din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, ECLI:EU:C:2012:517, pct. 28;

Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107, pct. 37. 29

Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct.

29. 30

Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, C-396/11, ECLI:EU:C:2012:648, pct.

34, precum și jurisprudența acolo citată; Hotărârea din 24 mai 2016, cauza Dworzecki, cit.

supra, pct. 27; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 76. 31

Concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza

Radu, C-396/11, cit. supra, pct. 35, precum și raportul Comisiei.


mandat european de arestare [art. 3 și art. 4]32

, conținutul și forma acestuia din

urmă (art. 8), transmiterea unui astfel de mandat și procedura de transmitere

(art. 9 și art. 10), garanțiile minimale care trebuie acordate persoanelor căutate

sau arestate (art. 11-14), termenele și procedurile pentru decizia de executare

a mandatului (art. 17) și termenele pentru predarea persoanelor căutate (art.

23)33

24. Dimensiunea substanțială a principiului recunoașterii reciproce

este explicată în concluziile avocatului general D.R-J.C. prezentate în cauza

Advocaten voor de Wereld VZW (cit. supra). Astfel, spre deosebire de

mecanismul extrădării care pune în contact două state suverane ce acționează

de la început de pe poziții autonome și în care se ține seama de motive ce

depășesc universul strict juridic și intră în domeniul relațiilor internaționale,

unde principiului oportunității joacă un rol semnificativ34

, cooperarea

judiciară se realizează în cadrul unui sistem juridic supranațional de integrare

în care statele membre au renunțat parțial la suveranitatea lor și au transferat

competențe către instanțe independente dotate cu atribuții normative35

.

În această situație, legătura nu se stabilește între state ermetic închise,

ci ideea este de a acorda un sprijin unei persoane cu care împărtășim principii,

valori și angajamente și de a crea astfel o rețea internațională cu propriile sale

surse de drept specifice, de o forță variabilă, însă în final obligatorii, în scopul

de a preveni criminalitatea și de a lupta împotriva acesteia într-un spațiu unic

de libertate, securitate și justiție, această rețea instituțională facilitând

cooperarea între state și armonizarea dreptului penal al acestora36

.

25. În acest context, de încredere reciprocă, orice apreciere asupra

oportunității se dovedește lipsită de pertinență, controlul reducându-se la

un aspect strict juridic. Nu există state suverane cărora le este permis să

coopereze în cazuri individuale, ci membri ai Uniunii Europene obligați să-și

32

Prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, de

consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului

recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la

proces, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a fost completată prin introducerea art. 4a care

instituie și detaliază motivul de nerecunoaștere facultativă a executării mandatului european

de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în

cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost

pronunțată decizia. 33

Hotărârea din 3 mai 2007, cauza Advocaten voor de Wereld VZW, cit. supra, pct.

30. 34

Concluziile avocatului general D.R.-J.C. prezentate la 12 septembrie 2006 în

cauza Advocaten voor de Wereld VZW, C-303/05, ECLI:EU:C:2006:552, pct. 42. 35

Idem, pct. 43. 36

Idem, pct. 44.


acorde reciproc asistență din momentul în care infracțiunea de interes comun

a fost săvârșită37

.

De aceea, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prezumă existența

reciprocității și a dublei incriminări pentru a anumite comportamente, dintre

cele mai grave, limitând motivele de refuz de asistență, fără a lăsa cea mai

mică marjă de apreciere puterii politice38

.

26. În același context, arestarea și punerea la dispoziție efectuate cu

ocazia unui mandat european de arestare nu sunt sancțiuni. Judecătorul

solicitat verifică dacă sunt îndeplinite elementele care îi permit să predea o

persoană aflată în aria sa de competență judecătorului care a emis mandatul,

însă nu trebuie să cunoască fondul cauzei mai mult decât este necesar

pentru procedura predării și trebuie să se abțină de la a evalua probele și

a se pronunța cu privire la vinovăție39

.

27. Anticipând parcă jurisprudența ulterioară a Curții de Justiție a

Uniunii Europene în care se va pune problema armonizării principiului

încrederii și recunoașterii reciproce cu principiul respectării drepturilor

fundamentale, același avocat general arăta: „Carta [drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene] trebuie să se impună ca un instrument esențial de

interpretare pentru apărarea drepturilor fundamentale care face parte din

patrimoniul statelor membre. Această provocare trebuie asumată cu

prudență, dar în același timp cu vigoare, cu deplina convingere că, dacă

protecția drepturilor fundamentale are un caracter indispensabil în pilonul

comunitar, cu atât mai mult nu se poate renunța la ea în cadrul celui de-al

treilea pilon, deoarece, prin însăși natura conținutului său, este susceptibilă

de a influența esența libertății personale, fundamentul tuturor celorlalte

libertăți”40

.

Pe de altă parte, potrivit considerentului (10) al Deciziei-cadru nr.

2002/584/JAI, mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un

grad ridicat de încredere între statele membre, iar punerea sa în aplicare nu

poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul

dintre statele membre a principiilor enunțate în art. 6 alin. (1) din Tratatul

privind Uniunea Europeană, constatată de către Consiliu, în aplicarea art. 7

alin. (1) din tratatul menționat anterior, având consecințele prevăzute în alin.

(2) al aceluiași articol.

Plecând de la acest considerent și în lumina principiului recunoașterii

reciproce, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, în temeiul art. 1

37

Idem, pct. 45. 38

Idem, pct. 46. 39

Idem, pct. 105. 40

Idem, pct. 79.


alin. (2) din decizia-cadru sus-menționată, statele membre sunt obligate, în

principiu, să dea curs unui mandat european de arestare, și nu pot refuza

executarea unui astfel de mandat decât în cazurile enumerate în aceeași

decizie-cadru și în conformitate cu dispozițiile acesteia41

.

28. În altă ordine de idei, principiul recunoașterii reciproce nu implică

o obligație absolută de predare, ci sistemul deciziei-cadru sus-menționate,

astfel cum reiese din art. 3-5 din această decizie-cadru, dă posibilitatea

statelor membre să permită, în anumite situații, autorităților judiciare

competente să refuze executarea unei predări42

.

Astfel, cu excepția unor situații excepționale, autoritățile judiciare de

executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât în

cazurile, enumerate exhaustiv, de neexecutare prevăzute de decizia-cadru

sus-menționată, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi

supusă decât uneia dintre condițiile limitative prevăzute de aceeași

decizie-cadru. Altfel spus, predarea constituie principiul, refuzul predării fiind

conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte43

.

Caracterul enumerării motivelor de neexecutare prevăzute în art. 3 și

art. 4 din decizia-cadru sus-menționată (în redactarea anterioară modificării

aduse prin Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI) este explicat în concluziile

avocatului general P.M.: „În special, Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede

la articolele 3 și 4, motivele de neexecutare a unui mandat european de

arestare de către autoritățile judiciare ale statului de executare. Enumerate

limitativ de decizia-cadru menționată, pentru a nu pune în pericol chiar

principiul predării, primele dintre aceste motive privesc neexecutarea

obligatorie, iar celelalte, neexecutarea facultativă. Astfel, din titlul art. 4

(„Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”)

reiese că nu motivele sunt cele a căror transpunere de către statele membre

41

Hotărârea din 1 decembrie 2008, cauza Leymann, C-388/08 PPU,

ECLI:EU:C:2008:669, pct. 50-51; Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza Kozłowski, cit. supra,

pct. 32; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 29;

Hotărâre din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 38; Hotărârea din 5 aprilie

2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80. 42

Hotărârea din 28 iunie 2012, cauza Melvin West, C-192/12 PPU,

ECLI:EU:C:2012:404, pct. 64; Concluziile avocatului M.B. prezentate la 11 mai 2016 în

cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 40, precum și jurisprudența

citată la nota de subsol nr. 18; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge,

cit. supra, pct. 30, precum și jurisprudența acolo citată. 43

Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 80-82;

Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, C-579/15, ECLI:EU:C:2017:503, pct. 19.


ar fi facultativă, ci chiar executarea mandatului european de arestare, lăsată

la aprecierea autorităților judiciare naționale”44

.

29. Pe de altă parte, în privința motivelor de refuz prevăzute în art. 4 și

art. 5 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, statele membre dispun de o marjă

de apreciere, însă aceasta nu este largă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

a evitat să facă referire la o interpretare strictă, dar nici nu a recunoscut că

statele membre dispun de o marjă largă de apreciere45

. În cauza Bob-Dogi,

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să arate că, dincolo de

enumerarea limitativă a motivelor de neexecutare, neîndeplinirea unei condiții

de legalitate a mandatului european de arestare dintre cele prevăzute în art. 8

alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată se adaugă acestor motive de

neexecutare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a observat că, deși lipsa

indicării în mandatul european de arestare a existenței unui mandat național

nu figurează printre motivele de neexecutare enumerate în art. 3, 4 și 4a din

aceeași decizie-cadru și nici nu intră în sfera de aplicare a art. 5 din

decizia-cadru sus-menționată46

, iar dispozițiile acestei decizii-cadru nu lasă

loc niciunui alt motiv de neexecutare decât cele enumerate în cuprinsul lor,

totuși dispozițiile menționate pornesc de la premisa că mandatul european de

arestare îndeplinește cerințele de legalitate ale mandatului respectiv prevăzute

în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru sus-menționată47

, din moment ce acest text

cuprinde o cerință de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru

validitatea mandatului european de arestare.

Principiul recunoașterii reciproce, pe baza căruia se consideră că o

decizie adoptată de autoritatea judiciară în conformitate cu dreptul statului

căruia îi aparține are efect direct și deplin în întreaga Uniune Europeană,

astfel încât autoritățile competente ale oricărui alt stat membru trebuie să își

dea concursul la executarea acesteia ca și cum ar emana de la o autoritate

judiciară a propriului lor stat48

, nu lasă autoritatea judiciară de executare fără

un mijloc de protecție a persoanei în cauză, dacă, în mod excepțional, s-ar

dovedi că o cerere de predare ar fi de natură să aducă atingere drepturile

44

Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes

Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 31. 45

Concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în cauza I.B.,

C-306/09, ECLI:EU:C:2010:404, pct. 42, precum și jurisprudența acolo citată. 46

Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, C-241/15, ECLI:EU:C:2016:385,

pct. 62. 47

Idem, pct. 63. 48

Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza

C-66/08, Kozłowski, cit. supra, pct. 93.


fundamentale ale acesteia49

. Altfel spus, nu este vorba despre o încredere

oarbă sau fără nicio garanție pentru statul membru de executare50

.

30. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește

colaborarea consolidată în cadrul Convenției de punere în aplicare a

Acordului Schengen. Astfel, încrederea reciprocă ce stă la baza acestui tip de

cooperare presupune acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal

în vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea

dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită; sentimentul de încredere

reciprocă necesită ca autoritățile competente în cauză din al doilea stat

contractant să accepte o decizie definitivă care a fost pronunțată pe teritoriul

primului stat contractant, astfel cum a fost comunicată acestor autorități; cu

toate acestea, sentimentul de încredere reciprocă nu se poate dezvolta decât

dacă al doilea stat contractant este în măsură să se asigure, pe baza

înscrisurilor comunicate de primul stat contractant, că decizia în cauză luată

de autoritățile competente din acest dintâi stat constituie, într-adevăr, o

decizie definitivă care conține o apreciere asupra fondului cauzei51

.

4.2. Relația dintre principiul recunoașterii reciproce și sistemul de

protecție a drepturilor fundamentale. O analiză specială a dreptului la

libertate și siguranță

4.2.1. Sistemul de protecție a drepturilor fundamentale consacrat

de C.E.D.O. și Cartă este inerent mecanismului mandatului european de

arestare

31. După cum sintetic observa avocatul general P.M. în concluziile

prezentate în cauza Lopes Da Dilva Jorge, principiul recunoașterii reciproce,

astfel cum este pus în aplicare de Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, oricât de

important ar fi, nu a fost totuși conceput de legiuitorul Uniunii Europene ca

absolut. Evocarea drepturilor fundamentale în art. 1 alin. (3) din decizia-cadru

sus-menționată este o confirmare în acest sens52

. De aceea, principiul

încrederii și recunoașterii reciproce se află în strânsă relație cu sistemul de

protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene și statelor

membre. Conținutul acestei relații este enunțat chiar de art. 1 alin. (3) din

decizia-cadru sus-menționată, care prevede că aceasta nu poate avea ca efect

modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a

49

Idem, pct. 105. 50

Ibidem. 51

Hotărârea din 29 iunie 2016, cauza Kossowski, C-486/14, ECLI:EU:C:2016:483,

pct. 50 și jurisprudența acolo citată, precum și pct. 51-52. 52

Concluziile avocatului general P.M. prezentate la 20 martie 2012 în cauza Lopes

Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 36. În același sens, concluziile avocatului general E.S.

prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, cit. supra, pct. 37-38.


principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 6

din Tratatul privind Uniunea Europeană.

32. Raportat la stadiul integrării, nivelul de protecție a drepturilor

fundamentale în decizia-cadru sus-menționată este cel pe care legiuitorul

Uniunii Europene l-a apreciat ca fiind apt pentru atingerea obiectivului

realizării unui spațiu de libertate, securitate și justiție, și nu compromite

eficiența mecanismul mandatului european de arestare, iar statele membre nu

pot pretinde ca nivelul de protecție a drepturilor fundamentale din constituțiile

lor naționale să fie transferat în sistemul deciziei-cadru, art. 53 din Cartă

neputând justifica o altă abordare53

.

53

În acest sens, Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Melloni, cit. supra, pct. 63:

„A permite unui stat membru să se prevaleze de art. 53 din Cartă pentru a supune predarea

unei persoane condamnate în lipsă condiției, care nu este prevăzută în Decizia‑cadru nr.

2009/299/JAI, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu

scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare

garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune

în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin

această decizie‑cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe

care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului

efectiv al deciziei‑cadru menționate.”

În concluziile prezentate la 2 octombrie 2012 în această cauză, avocatul general Y.B.

a relevat că:

„109. Drepturile fundamentale care trebuie protejate și nivelul de protecție care

trebuie să le fie acordat reflectă opțiunile unei societăți în ceea ce privește justul echilbru

care trebuie atins între interesele persoanelor și cele ale colectivității din care acestea fac

parte. Această determinare este strâns legată de evaluări care sunt specifice ordinii juridice

în cauză, în special în funcție de contextul social, cultural și istoric al acesteia, și nu se poate

transpune, așadar, în mod automat la alte contexte.

110. A interpreta art. 53 din Cartă ca permițând statelor membre să aplice în sfera

de aplicare a dreptului Uniunii norma lor constituțională, care garantează dreptului

fundamental în cauză un nivel de protecție mai ridicat, ar echivala, prin urmare, cu

ignorarea faptului că exercițiul care constă în determinarea nivelului de protecție a

drepturilor fundamentale ce trebuie atins se află în strânsă interdependență față de contextul

în care acesta este efectuat.

111. Chiar dacă obiectivul constă în a tinde spre un nivel ridicat de protecție a

drepturilor fundamentale, specificitatea dreptului Uniunii implică faptul că nivelul de

protecție care rezultă din interpretarea unei constituții naționale nu poate fi transpus în mod

automat la nivelul Uniunii și nici opozabil în cadrul aplicării dreptului Uniunii.

112. În ceea ce privește evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale

care trebuie să fie garantate în cadrul ordinii juridice a Uniunii trebuie să se țină seama de

interesele specifice care animă acțiunea Uniunii. Este vorba în special de necesara

uniformitate îm aplicarea dreptului Uniunii și de imperativele legate de construirea unui

spațiu de libertate, securitate și justiție. Aceste interese specifice determină adaptarea

nivelului de protecție a drepturilor fundamentale în funcție de diferitele interese în cauză.


33. Avocatul general E.S. a precizat că, în ceea ce privește obiectivele

deciziei-cadru sus-menționate, ar fi greșit să se considere că sistemul introdus

de aceasta nu urmărește decât să faciliteze activitatea autorităților

administrative ale statelor membre. Prin introducerea unei forme de

procedură, concepută pentru a fi mai eficientă și mai eficace față de procedura

anterioară, legiuitorul a dorit, de asemenea, să îmbunătățească protecția

victimelor infracțiunilor prin aducerea mai rapidă și mai eficientă a

făptuitorilor în fața justiției54

. Același avocat general a mai menționat că nu se

poate pleca de la premisa că, pentru simplul motiv că predarea persoanei

căutate este solicitată de către un alt stat membru, drepturile acesteia vor fi

garantate în mod automat la sosirea ei acolo; cu toate acestea, poate exista o

prezumție de conformitate care să nu poată fi răsturnată decât printr-o dovadă

contrară neîndoielnică; o asemenea dovadă trebuie să fie specifică; afirmațiile

de natură generală, oricât de întemeiate ar fi, nu sunt suficiente55

.

O interpretare restrictivă care ar exclude în totalitate orice considerație

legată de drepturile omului nu se poate întemeia pe modul de redactare a

113. Decizia-cadru nr. 2009/299 demonstrează tocmai că nivelul de protecție a

drepturilor fundamentale nu trebuie stabilit in abstracto, ci într-un mod adaptat cerințelor

legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

114. Există, în această privință, o legătură evidentă între apropierea legislațiilor

statelor membre în materia drepturilor persoanelor în cadrul procedurilor penale și

consolidarea încrederii reciproce între aceste state.

115. După cum se arată în considerentul (10) al deciziei-cadru, mecanismul

mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele

membre. În plus, Curtea a avut ocazia de a preciza că decizia-cadru urmărește să faciliteze și

să accelereze cooperarea judiciară și că aceasta vizează, de asemenea, să contribuie la

realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și

justiție, întemeindu-se pe gradul de încredere crescut care trebuie să existe între statele

membre.

116. Din această perspectivă, definirea la nivelul Uniunii a unui standard comun și

ridicat de protecție a dreptului la apărare este de natură să consolideze încrederea pe care o

are autoritatea judiciară de executare în cursul procedurii în vigoare în statul membru

emitent.

[...]

118 Decizia-cadru nr. 2009/299 (...) urmărește nu numai să garanteze executarea

mandatului european de arestare în cazul condamnărilor în lipsă, ci, de asemenea, ca

drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, precum dreptul la un proces echitabil și

dreptul la apărare să fie suficient protejate.

119. Pentru a concilia aceste obiective, legiuitorul Uniunii a stabilit nivelul de

protecție a drepturilor fundamentale în cauză în așa fel încât să nu compromită eficiența

mecanismului mandatului european de arestare.” 54


Radu, cit. supra, pct. 40. 55

Idem, pct. 41.


textului deciziei-cadru sus-menționate, fiind contrazisă chiar de art. 1 alin. (3)

din aceasta, astfel încât obligația de respectare a drepturilor impregnează

întreaga decizie-cadru, iar aceste drepturi pot fi luate în considerare pentru a

întemeia o decizie de neexecutare a mandatului. Contrar, ar însemna ca art. 1

alin. (3) din decizia-cadru sus-menționată să fie lipsit de sens sau, în cel mai

bun caz, să fie transformat într-o „elegantă platitudine”56

.

34. De aceea, putem afirma, fără a greși fundamental, că sistemul de

cooperare judiciară la nivel european se bazează pe o interdependență între

obiectivul deciziei-cadru sus-menționate și principiile care îl guvernează;

recunoașterea, încrederea reciprocă și protecția drepturilor fundamentale

coexistă și se influențează reciproc.

Protecția drepturilor fundamentale stă la baza existenței și

dezvoltării spațiului de libertate, securitate și justiție, legitimează

recunoașterea și încrederea reciprocă în cadrul mecanismului mandatului

european de arestare, iar acest aspect nu este negat, ci, dimpotrivă, afirmat în

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI57

și de aceea se înfățișează și ca un

principiu de interpretare a acesteia.

Principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază mandatul

european de arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre

statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în

măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor

fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene, în special în Cartă; în

acest fel, ordinea juridică a statului emitent este, prin urmare, aceea în cadrul

căreia persoanele care fac obiectul unor mandate europene de arestare vor

putea să exploateze eventualele căi de atac care permit contestarea legalității

procedurii de urmărire penală sau de executare a unei pedepse ori a unei

măsuri de siguranță privative de libertate sau a procedurii penale pe fond care

a condus la această pedeapsă sau la această măsură58

. Deopotrivă, și predarea

persoanei vizate de un asemenea mandat se efectuează ca urmare a unei

decizii a autorității judiciare a statului membru de executare care trebuie

pronunțată cu respectarea drepturilor fundamentale59

.

Așadar, principiile dreptului Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale se aplică atât componentei legislative a Deciziei-cadru nr.

56

Idem, pct. 70. 57

Mutatis mutandis, concluziile avocatului general C.V. prezentate la 6 iulie 2010 în

cauza I.B., cit. supra, pct. 43-44. 58

Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., C-168/13 PPU,

ECLI:EU:C:2013:358, pct. 50; Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit.

supra, pct. 76. 59

Concluziile avocatului general Y.B. prezentate la 7 septembrie 2010 în cauza

Mantello, C-261/09, ECLI:EU:C:2010:501, pct. 3.


2002/584/JAI, cât și celei judiciare, înfăptuite de către instanțele naționale și

Curtea de Justiție a Uniunii Europene60

.

Ar fi paradoxal ca protecția drepturilor fundamentale să fie mai puțin

asigurată sub influența mandatului european de arestare, marcat de

omniprezența autorităților judiciare, decât sub regimul vechii proceduri de

extrădare caracterizată prin predominanța puterii politice61

.

35. Sistemul mandatului european de arestare cuprinde, în temeiul

cerinței prevăzute în art. 8 alin. (1) lit. c) din decizia-cadru sus-menționată, o

protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor

fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, și anume

protecția judiciară de prim nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare

naționale, cum este mandatul de arestare național, la care se adaugă protecția

care trebuie asigurată la cel de-al doilea nivel, cu ocazia executării mandatului

european de arestare62

. Ca atare, obligația de a respecta drepturile și

principiile juridice fundamentale privește toate statele membre, în special

statul membru emitent și pe cel de executare63

.

36. Ipoteza în care faptele prevăzute în mandatul european de arestare

ar fi fost judecate în statul membru emitent nu constituie o situație strict

internă, a cărei conformitate cu drepturile fundamentale ar trebui să fie

apreciată numai din perspectiva dreptului acestui stat membru, sub controlul

C.E.D.O.64

.

Așadar, începând din momentul în care persoana căutată face obiectul

unui mandat european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul

Uniunii Europene, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu

principiile generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii Europene,

precum și aceea a statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept65

.

37. Văzând că în jurisprudența națională expusă anterior, în cadrul

acțiunilor în despăgubiri, s-a pus problema efectelor consimțământului

reclamantului la predare, subliniem luarea de poziție a avocatului general

Y.B. în cauza Kozłowski, după cum urmează:

60

M. Mareș, Mandatul european de arestare (II). Protecția drepturilor

fundamentale, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/503535/mandatul-european-de-

arestare-ii-protectia-drepturilor-fundamentale.html (accesat la 11 septembrie 2017), precum și

autorul citat la nota de subsol nr. 39. 61

J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,

București, 2009, p. 739. 62

Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 56. 63

Hotărârea din 30 mai 2013, cauza Jeremy F., cit. supra, pct. 40. 64

Idem, pct. 91. 65

Idem, pct. 92.


În sistemul prevăzut de decizia-cadru sus-menționată, lipsa

consimțământului persoanei care face obiectul mandatului european de

arestare nu poate, prin ea însăși, să constituie un motiv de neexecutare și să

justifice o decizie în acest sens; un refuz de executare nu poate rezulta decât

dintr-o decizie a autorității judiciare de executare pentru unul dintre motivele

enumerate limitativ în art. 3 și 4 din aceeași decizie-cadru. Altfel spus,

indiferent dacă persoana în cauză consimte sau nu, predarea sa către

autoritatea judiciară emitentă, obligația de a se pronunța cu privire la

executarea mandatului european de arestare revine autorității judiciare de

executare66

.

Posibilitatea de a consimți sau nu la predare face parte din drepturile

recunoscute persoanei (prevăzute în art. 11 din decizia-cadru sus-menționată)

care face obiectul unui mandat european de arestare, iar singura consecință

juridică a consimțământului ori a lipsei acestuia este aceea prevăzută în art. 17

alin. (2) și (3) din aceeași decizie-cadru, aceasta privind termenele diferite în

care trebuie luată o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului


.

Așadar, dreptul recunoscut persoanei căutate de a consimți la predarea

sa îi permite acesteia să accelereze procedura de predare; aceasta dispune

astfel de dreptul de a reduce termenele procedurii în statul membru de

executare și, dacă este cazul, durata detenției dispuse în acest stat pentru

aplicarea mandatului european de arestare68

.

Cu toate acestea, lipsa consimțământului la predare și invocarea, de

către persoana solicitată, a unor aspecte care nu rezultă cu evidență din

mandatul european de arestare pot determina instanța de executare să ceară

autorității judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica

existența motivului de neexecutare; este cazul, de pildă, al motivelor de

neexecutare pe care instanța solicitată nu le verifică, în mod necesar, din

oficiu, ținând seama de termenele foarte scurte prevăzute pentru procedura de

predare, caz în care autoritatea judiciară de executare va cere autorității

judiciare emitente informații suplimentare pentru a verifica existența

motivului și pentru a ține seama de aceasta în decizia sa69

. Recunoscând că

această posibilitate nu este expres prevăzută în decizia-cadru sus-menționată,

deoarece legiuitorul Uniunii Europene a intenționat să prevadă predarea

66


Kozłowski, cit. supra, pct. 49-53, 63, 65. 67

Idem, pct. 54-55. 68

Idem, pct. 56. 69

Idem, pct. 58-60.


persoanei în termene foarte scurte70

, același avocat general a optat pentru o

abordare nuanțată, în funcție de conținutul concret al motivului de

neexecutare invocat, pentru a se constata dacă aplicarea acestuia depinde sau

nu de consimțământul persoanei în cauză71

.

4.2.2. Articolul 5 din Convenție și art. 6 din Cartă sunt aplicabile

în privința privării de libertate în statul membru de executare a

persoanei căutate în vederea predării acesteia autorităților judiciare

solicitante

38. Executarea unui mandat european de arestare are drept consecință

arestarea persoanei căutate, apoi, după caz, plasarea în detenție în statul

membru de executare pentru o perioadă de până la 60 de zile, în cazul în care

persoana căutată nu consimte la predarea sa, și, în sfârșit, transferul său forțat

într-un alt stat membru în fața autorității judiciare emitente. Având în vedere

efectele acestor măsuri asupra libertății individuale, legiuitorul Uniunii

Europene a apreciat că executarea unui mandat european de arestare trebuie

considerată ca parte integrantă din urmărirea penală declanșată de autoritatea

judiciară emitentă72

.

39. Pe de altă parte, în luarea de poziție în cauza Melvin West,

avocatul general P.C.V. a învederat că nu trebuie să se piardă din vedere că

statul membru emitent al unui mandat european de arestare solicită statului

membru de executare o intervenție drastică în sfera libertății persoanei vizate;

aceasta face cel puțin obiectul unei suspendări a exercițiului dreptului său la

libertatea de a-și stabili reședința în statul membru de executare, drept pe care

îl recuperează, sub rezerva art. 28 alin. (2) lit. a) din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI, la încheierea procesului, indiferent dacă a fost achitată sau a

executat pedeapsa; de aceea, legea statului membru de executare, în

conformitate cu decizia-cadru sus-menționată, reglementează condițiile

predării și consecințele acesteia73

.

40. Noțiunea de „detenție”, în accepțiunea dispoziției art. 26 alin. (1)

din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, este o noțiune autonomă a dreptului

Uniunii Europene, care trebuie interpretată în mod autonom și uniform pe

teritoriul acesteia, ținând seama în același timp de termenii acestei dispoziții,

70

Ibidem. 71

Idem, pct. 62. 72

Idem, pct. 90. 73

Luarea de poziție a avocatului general P.C.V. prezentată la 6 iunie 2012 în cauza

Melvin West, cit. supra, pct. 74-75.


de contextul său, precum și de obiectivele reglementării din care face parte,

verificarea acestor aspecte revenind instanțelor naționale74

.

41. În pofida diferențelor față de sistemele de extrădare tradiționale pe

care decizia-cadru sus-menționată urmărește să le elimine, se acceptă faptul că

principiul protecției aplicabil detenției anterioare predării, în temeiul

mandatului european de arestare, este acela prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. f)

din Convenție, iar jurisprudența C.E.D.O. referitoare la acest text legal

evidențiază cerințele esențiale care sunt relevante pentru detenția anterioară

predării, în temeiul art. 23 din aceeași decizie-cadru. În primul rând, detenția

este justificată numai dacă procedura este efectuată cu „diligența necesară”. În

al doilea rând, detenția trebuie să fie legală, inclusiv cerințele referitoare la

„calitatea legii”. În al treilea rând, în conformitate cu art. 52 alin. (1) din

Cartă, limitările aduse drepturilor fundamentale, cum ar fi privarea de

libertate, trebuie să respecte principiul proporționalității75

.

42. În cauza Radu, a doua și a treia întrebare formulate de Curtea de

Apel Constanța priveau chestiunea prezentată la punctul anterior76

.

Prin concluziile prezentate, avocatul general E.S. a propus tratarea

împreună a celor două întrebări și oferirea unui răspuns comun77

, și anume:

privarea de libertate și predarea forțată a persoanei căutate pe care le implică

procedura mandatului european de arestare constituie o ingerință în exercițiul

dreptului acestei persoane la libertate, în sensul art. 5 din Convenție și art. 6

din Cartă; aplicând, mutatis mutandis, criteriile din jurisprudența C.E.D.O.

74

Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct.

38, precum și jurisprudența acolo citată. 75

Concluziile prezentate de avocatul general M.B. la data de 27 octombrie 2016 în

cauza Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2016:826, pct. 47-48. 76

Astfel, prin cea de-a doua întrebare, judecătorul național a sesizat Curtea de

Justiție a Uniunii Europene sub aspectul dacă acțiunea autorității judiciare desemnate din

statul de executare a unui mandat european de arestare, constând în privarea de libertate și

predarea forțată, fără acceptul persoanei față de care s-a emis un mandat european de arestare,

constituie o ingerință realizată de statul de executare în exercițiul dreptului persoanei

solicitate la libertatea individuală cuprins în dreptul Uniunii Europene, potrivit art. 6 din

Tratatul privind Uniunea Europeană combinat cu art. 5 paragr. 1 din Convenție, precum și

potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și art. 52 din aceasta prin raportare la art. 5 paragr.

3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție. Prin cea de-a treia întrebare, instanța de trimitere

română urmărea să obțină un răspuns la chestiunea dacă ingerința statului de executare a unui

mandat european de arestare, în exercițiul drepturilor și garanțiilor cuprinse în art. 5 paragr. 1

din Convenție și potrivit art. 6 din Cartă combinat cu art. 48 și 52 din aceasta prin raportare la

art. 5 paragr. 3 și 4 și art. 6 paragr. 2 și 3 din Convenție, trebuie să îndeplinească condiția

necesității într-o societate democratică și pe cea a proporționalității acesteia cu scopul concret

urmărit. 77


Radu, cit. supra, pct. 53, 62 teza I.


asupra art. 5 din Convenție, în general, și îndeosebi asupra literei f) din

paragr. 1 al acestui articol, în privința art. 6 din Cartă, a arătat că această

ingerință va fi justificată, în mod normal, ca fiind „necesară într-o societate

democratică”78

; cu toate acestea, detenția, în temeiul articolului

sus-menționat, nu trebuie să fie arbitrară; pentru a nu fi considerată arbitrară,

o astfel de detenție trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie

strâns legată de motivul de detenție invocat de autoritatea judiciară de

executare79

, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar durata

privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar

pentru atingerea scopului urmărit, îndeplinind astfel condiția

proporționalității.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza

Radu, nu evidențiază tot atât de clar dacă autoritățile judiciare ale unui stat

membru de executare sunt obligate să aibă în vedere drepturile prevăzute de

Convenție și de Cartă atunci când analizează executarea unui mandat

78

Pentru stabilirea caracterului justificat al privării de libertate, mandatul european

de arestare trebuie plasat în contextul său. Scopul acestuia este de a garanta că persoanele cu

privire la care s-a emis un mandat vor fi prezente personal în statul membru emitent pentru a

fi judecate sau pentru a-și executa pedepsele privative de libertate, după caz. Un asemenea

scop este vădit necesar în interesul societății (pct. 54 din concluzii), din perspectiva

jurisprudenței C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, fiind lipsit de importanță

dacă decizia de extrădare inițială poate fi justificată, în temeiul dreptului național sau al

Convenției (pct. 56 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la nota de subsol

nr. 29 a concluziilor). 79

În sensul jurisprudenței C.E.D.O., o privare de libertate, în temeiul celei de-a doua

teze a lit. f) a art. 5 paragr. 1 din Convenție, este justificată doar atât timp cât procedura de

expulzare sau de extrădare se află în curs; dacă această procedură nu este condusă cu diligența

necesară, detenția va înceta să fie justificată. Privarea de libertate trebuie, de asemenea, să fie

legală. Atunci când se pune în discuție „legalitatea” detenției, inclusiv respectarea „căilor

legale”, Convenția face trimitere în esență la legislația națională și prevede obligația de

respectare a normelor de fond și de procedură ale dreptului național. Cu toate acestea,

respectarea dreptului național nu este suficientă, întrucât respectarea art. 5 paragr. 1 din

Convenție impune în plus ca orice privare de libertate să fie conformă cu scopul privind

protecția individului împotriva arbitrariului. Reprezintă un principiu fundamental faptul că

nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragr. 1 din Convenție; noțiunea de

„arbitrar” din articolul sus-menționat se întinde dincolo de lipsa conformității cu dreptul

național, astfel încât o privare de libertate poate să fie legală potrivit dreptului național, dar să

fie în același timp arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției. Pentru a nu fi calificată ca

arbitrară, o măsură privativă de libertate luată în temeiul art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție

trebuie pusă în aplicare cu bună-credință, trebuie să fie strâns legată de motivul de detenție

invocat de autoritățile naționale, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate, iar

durata privării de libertate nu trebuie să depășească termenul rezonabil necesar pentru

atingerea scopului urmărit (pct. 57 din concluzii, precum și jurisprudența C.E.D.O. citată la

nota de subsol nr. 31 a concluziilor).



, ci arată că din art. 8 și art. 15 ale Deciziei-cadru nr.

2002/584/JAI reiese că, înainte de a decide predarea persoanei căutate în

scopul urmăririi penale, autoritatea judiciară trebuie să efectueze un anumit

control asupra mandatului european de arestare81

.

43. Ulterior, în contextul avut în vedere în cauza Aranyosi și

Căldăraru, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recomandat autorităților

judiciare de executare efectuarea examenului de proporționalitate atunci când

decid asupra detenției persoanei căutate82

.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, față de

art. 12 din decizia-cadru sus-menționată, atunci când o persoană este arestată

în temeiul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de

executare decide, în conformitate cu dreptul statului membru de executare,

dacă aceasta trebuie menținută în detenție, precizând în același timp că, în

orice moment și în conformitate cu același drept, punerea provizorie în

libertate a persoanei în cauză poate fi decisă, cu condiția ca autoritatea

competentă să ia toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a preveni

fuga persoanei respective.

În cauza J.Z., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că

efectul privativ de libertate, element constitutiv al unei detenții, poate

caracteriza atât închisoarea, cât și, în cazuri excepționale, alte măsuri care,

fără a constitui o încarcerare în sens strict, sunt totuși atât de constrângătoare

încât trebuie să fie asimilate unei asemenea încarcerări. Astfel s-ar prezenta

situația în cazul măsurilor care, din cauza tipului, a duratei, a efectelor și a

modalităților de executare, ar avea un asemenea grad de intensitate, încât ar

priva persoana în cauză de libertatea sa într-un mod comparabil cu o

încarcerare; în atari condiții, îi revine instanței de trimitere verificarea acestor

împrejurări și a efectului lor asupra libertății individuale83

.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că

autoritatea judiciară de executare nu va putea să decidă menținerea în detenție

a persoanei căutate, în conformitate cu art. 6 din Cartă, decât dacă procedura

de predare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare,

dacă durata detenției nu are un caracter excesiv84

.

80

În acest sens, E. Matei, Dreptul la apărare în cadrul mandatului european de

arestare, o elegantă platitudine?, disponibil pe site-ul https://www.juridice.ro/241327/dreptul

-la-aparare-in-cadrul-mandatului-european-de-arestare-o-eleganta-platitudine.html (accesat la

11 septembrie 2017). 81

Hotărârea din 29 ianuarie 2013, cauza Radu, cit. supra, pct. 42 teza I. 82

Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 101. 83

Idem, pct. 41, 44, 57. 84

Hotărârea din 25 ianuarie 2017, cauza Vilkas, cit. supra, pct. 43.


44. Se observă, așadar, că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene s-a orientat către preluarea criteriilor pe baza cărora C.E.D.O.

evaluează conformitatea arestării cu art. 5 paragr. (1) lit. f) din Convenție,

pentru a cărui aplicare este suficientă angajarea unei proceduri de expulzare

ce se desfășoară în mod rezonabil, detenția urmând să fie raportată la această

procedură; dacă detenția se prelungește ca urmare a depășirii duratei

rezonabile a procedurii de expulzare sau de extrădare, cel interesat poate cere

punerea sa în libertate85

. Așadar, organele Convenției au decis: din redactarea

textului legal sus-menționat rezultă că numai angajarea unei proceduri de

extrădare sau expulzare justifică o privare de libertate întemeiată pe

dispozițiile sale; dacă o asemenea procedură nu se desfășoară cu celeritate și

cu diligența necesară, detenția încetează a mai fi conformă prevederilor

Convenției86

.

45. Conceptul de „detenție legală” a persoanei (folosit de textul legal

sus-menționat) trimite, ca principiu, la dispozițiile de fond și de procedură

cuprinse în legislația națională aplicabilă, iar privarea de libertate trebuie să

corespundă scopului general al art. 5 din Convenție; pentru statele membre ale

Uniunii Europene trebuie avute în vedere dispozițiile de la nivelul Uniunii

Europene87

.

46. Pentru a examina dacă o privare de libertate în vederea extrădării

sau expulzării respectă principiul legalității interne, C.E.D.O. a examinat nu

numai existența legislației în vigoare, ci și calitatea normelor juridice

aplicabile celor interesați, ceea ce presupune ca legea națională să fie suficient

de accesibilă și precisă, spre a evita orice posibil comportament arbitrar din

partea autorităților naționale88

.

47. În plus, și în privința privării de libertate autorizată de art. 5 paragr.

(1) lit. f) din Convenție funcționează pe deplin principiul legalității,

preocuparea majoră fiind aceea de a evita orice detenție arbitrară și, din

această perspectivă, se impune o respectare minuțioasă a formelor89

.

48. Din această perspectivă, legalitatea expulzării sau a extrădării, în

sine, este, în principiu, străină de legalitatea privării de libertate; dacă o

decizie de extrădare sau de expulzare este ulterior anulată ori amânată, aceasta

nu înseamnă în mod necesar că detenția efectuată în cadrul acestei proceduri

este ilegală, însă principiul poate varia în măsura în care legea internă

85

C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.

I, Editura All Beck, București, 2005, p. 329. 86

Idem, p. 328, precum și jurisprudența acolo citată. 87

Idem, p. 329, precum și jurisprudența acolo citată. 88

Idem, p. 329. 89

J. Fr. Renucci, op. cit., p. 323, 333.


condiționează legalitatea detenției de legalitatea măsurii de

extrădare/expulzare în sine90

.

4.3. Echilibrul dintre principiul recunoașterii și încrederii

reciproce și principiul respectării drepturilor fundamentale în procedura

executării mandatului european de arestare. Metode de interpretare și

aplicare

49. Punctul de plecare în cadrul acestei analize îl vor constitui

considerentele (155)-(176) din Avizul nr 2/2013 al Curții de Justiție a Uniunii

Europene asupra proiectului de Acord privind aderarea Uniunii Europene la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale91

, în care sunt indicate modalitățile în care trebuie să fie

interpretate și aplicate în cadrul Uniunii Europene drepturile fundamentale

recunoscute în special de Cartă, și anume:

a) Uniunea Europeană nu poate, având în vedere însăși natura sa, să fie

considerată un stat;

b) spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele

fondatoare ale Uniunii Europene au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu

instituții proprii, în favoarea căreia statele membre și-au limitat drepturile

suverane în domenii din ce în ce mai extinse și ale cărei subiecte sunt nu

numai aceste state, ci și resortisanții lor;

c) printre caracteristicile specifice Uniunii Europene și ale dreptului

său se numără cele referitoare la structura constituțională a Uniunii Europene

[care se reflectă în principiul de atribuire a competențelor prevăzut în art. 4

alin. (1) și în art. 5 alin. (1) și (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană92

] și

90

Idem, p. 333, precum și autorii și jurisprudența citate la notele de subsol nr. 158 și

159. 91

J.O. C 65/2 din 23 februarie 2015. 92

Articolul 4 alin. (1) din tratatul sus-menționat prevede:

„(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii

prin tratate aparține statelor membre.”

La rândul său, art. 5 din același tratat statuează:

„(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.

Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și

proporționalității.

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele

competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea

obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin

tratate aparține statelor membre.

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa

exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate

nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel


la cadrul instituțional instituit prin art. 13-19 din același tratat, precum și cele

care țin de însăși natura dreptului Uniunii Europene, drept izvorât dintr-o

sursă independentă, constituită din tratate, care se bucură de supremație în

raport cu dreptul statelor membre și de efect direct aplicabil statelor membre

și resortisanților acestora și care a dat naștere unei rețele structurate de

principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă

reciproc Uniunea Europeană însăși și statele membre, precum și statele

membre între ele;

d) construcția juridică sus-menționată se întemeiază pe premisa

fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu celelalte

state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori

comune pe care se întemeiază Uniunea Europeană, după cum prevede art. 2

din Tratatul privind Uniunea Europeană; această premisă implică și justifică

existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor

valori și, așadar, respectarea dreptului Uniunii Europene care le pune în

aplicare;

e) în centrul construcției juridice sus-menționate figurează drepturile

fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de Cartă, care, în temeiul art. 6

alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, are aceeași valoare juridică

cu aceea a tratatelor, respectarea acestor drepturi constituind o condiție a

legalității actelor Uniunii Europene, astfel încât nu pot fi admise în această

Uniune măsuri incompatibile cu aceste drepturi;

f) autonomia de care se bucură dreptul Uniunii Europene în raport cu

dreptul statelor membre, precum și în raport cu dreptul internațional, impune

ca interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și

obiectivelor acestei Uniuni;

g) respectarea Cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor și

oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene, ci și statelor membre, atunci când

acestea pun în aplicare dreptul Uniunii;

h) obiectivele Uniunii Europene prevăzute în art. 3 din Tratatul privind

Uniunea Europeană, printre care și oferirea unui spațiu de libertate, securitate

regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate

mai bine la nivelul Uniunii.

Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul

privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale

asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în

respectivul protocol.

(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă,

nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul

privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.”


și justiție se inserează în cadrul unui sistem propriu acestei Uniuni și sunt

structurate astfel încât să contribuie, fiecare în domeniul său specific și cu

caracteristicile sale particulare, la realizarea procesului de integrare;

i) revine statelor membre, în special, în temeiul principiului cooperării

loiale prevăzut în art. 4 alin. (3) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea

Europeană93

, obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului Uniunii

sus-menționate pe teritoriile lor; în temeiul celui de al doilea paragraf al

aceluiași alineat, statele membre adoptă orice măsură generală sau specială

pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor ce decurg din tratat sau care rezultă

din actele instituțiilor acestei Uniuni;

j) pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a

autonomiei ordinii juridice create, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional

destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii

Europene;

k) în cadrul instituit, revine instanțelor naționale și Curții de Justiție a

Uniunii Europene obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului acestei

Uniuni în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a

drepturilor conferite justițiabililor;

l) cheia de boltă a sistemului jurisdicțional astfel conceput o constituie

procedura trimiterii preliminare prevăzută în art. 267 din Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene care, prin instituirea unui dialog de la instanță

la instanță tocmai între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și instanțele din

statele membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului

acestei Uniuni.

50. Pe baza jurisprudenței recente a Curții de Justiție a Uniunii

Europene, îndeosebi a hotărârii din cauza Aranyosi și Căldăraru, putem

spune că „echilibrul instabil”94

devine unul cu o geometrie variabilă, unde

93

Articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede:

„(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă

și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea

îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor

Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de

la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.” 94

A se vedea M. Mareș, op. cit.

Observația aparține și altor autori, care au relevat: <<Două interese divergente

trebuie conciliate la nivelul Uniunii Europene: necesitatea ca legiuitorul european să ofere

cetățenilor Uniunii un spațiu de securitate și obligația de a asigura respectarea drepturilor

fundamentale prin crearea unui spațiu de libertate. Atât legiuitorul european, cât și Curtea

de Justiție a Uniunii Europene au observat echilibrul fragil dintre aceste obiective.

„Libertate vs. securitate” este laitmotivul care guvernează deciziile Curții de Justiție a


recunoașterea reciprocă se bazează pe încrederea reciprocă în respectarea

drepturilor fundamentale95

. Preocuparea instanțelor române de a asigura acest

echilibru a fost remarcată în literatura străină96

. Trei instrumente au fost

identificate în dreptul Uniunii Europene pentru atingerea acestui scop: unul de

nivel interpretativ; apelarea la procedura trimiterii preliminare; cooperarea

directă între autoritățile judiciare implicate în procedură.

4.3.1. Principiul interpretării conforme

51. O primă dimensiune este aceea a interpretării.

În acest context, trebuie amintit că deciziile-cadru sunt acte de drept

derivat, introduse în ordinea juridică europeană prin Tratatul de la

Amsterdam, în care statele membre au dat Uniunii Europene obiectivul

instituit prin Tratatul de la Maastricht, și anume de a crea un veritabil spațiu

de libertate, securitate și justiție. Deciziile-cadru au prin ele însele caracter

obligatoriu, întrucât, potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, obligă

statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând

autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele97

.

Uniunii Europene în materie penală. Dar există oare un echilibru între cele două interese?

Din examinarea legislației și a jurisprudenței poate fi trasă o concluzie interesantă: atunci

când trebuie protejate doar interesele individuale, instituțiile europene acordă prevalență

libertății în fața securității și realizării obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, atunci când

protecția intereselor individuale nu poate fi realizată decât prin afectarea funcționării

dreptului european, dreptul la libertate nu are nicio șansă în interpretarea Curții de Justiție a

Uniunii Europene, atunci când este pus în balanță cu efectivitatea dreptului Uniunii

Europene. (…) Jurisprudența curții în materie penală pune un accent deosebit pe problemele

de politică a justiției penale și analiza este făcută în majoritatea deciziilor sale pe bază de

principii, pe baza spiritului legii, în dauna unei interpretări literale. Și aceasta ar putea fi o

sursă de inspirație pentru instanțele naționale>> {N. Neagu (ed.) ș.a., Foundations of

European Criminal Law, Editura C.H. Beck, București, 2014, în Biblioteca juridică legalis.ro

[disponibilă pe site-ul http://www.beckshop.ro/fisiere/6355_fp_3502_Foundations%20of%20

European%20Criminal%20Law.pdf (accesat la 12 septembrie 2017)]}. 95

Judicial cooperation in criminal matters principles, în N. Neagu, op. cit. 96

Astfel, se observă că în România, lipsa din reglementarea națională a unui motiv

de refuz explicit referitor la drepturile fundamentale nu împiedică instanțele naționale să

refuze executarea pentru acest motiv. Este oferit exemplul Curții de Apel Brașov, care a

statuat că executarea mandatului european de arestare trebuie efectuată cu luarea în

considerare a principiului respectării drepturilor fundamentale (Decizia nr. 30/2008, citată în

The European Arrest Warrant and the Necessary Balance Between Mutual Recognition and

Fundamental Rights in the EU, Institutul National al Magistraturii, p. 11 apud A.

Weyembergh, European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant. Critical

Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision-Research paper

[disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2013/

510979/IPOL-JOIN_ET(2013)510979(ANN01)_EN.pdf (accesat la 1 august 2017)]. 97

Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, C-105/03, ECLI:EU:C:2005:386, pct.

33; Luarea de poziție a avocatului general Y.B. prezentată la 28 aprilie 2008 în cauza


52. Conform tratatului sus-menționat, neaplicarea sau aplicarea greșită

a unei decizii-cadru de către un stat nu poate da naștere decât unui diferend

între statele membre care trebuie supus soluționării Consiliului. Curtea de

Justiție a Uniunii Europene poate fi sesizată cu acest diferend dacă nu este

soluționat în termen de 6 luni. Comisia Europeană nu poate introduce o

acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva unui stat membru98

.

Deciziile-cadru nu pot avea efect direct, astfel încât dispozițiile unei

decizii-cadru care nu au fost transpuse sau au fost transpuse greșit nu pot fi

aplicate direct de instanțele naționale99

.

53. Pentru a justifica aplicarea interpretării conforme, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene nu s-a întemeiat pe principiul supremației, ci pe

acela al cooperării loiale. Astfel, aceasta a apreciat că acest din urmă

principiu, care presupune în special ca statele membre să ia toate măsurile

generale sau speciale pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce decurg din

dreptul Uniunii Europene, trebuie să se impună și în cadrul cooperării

polițienești și judiciare în materie penală, aceasta fiind, de altfel, întemeiată

integral pe cooperarea dintre statele membre și instituții100

.

54. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o instanță

națională, atunci când se confruntă cu un conflict între o decizie-cadru și o

dispoziție de drept intern, este obligată să aplice principiul interpretării

conforme, ceea ce presupune că, atunci când aplică dreptul național, instanța

de trimitere chemată să îl interpreteze are obligația să o facă, în cea mai mare

măsură posibilă, în lumina textului și a finalității deciziei-cadru, pentru a

obține rezultatul urmărit de aceasta, conformându-se astfel Tratatului privind

Uniunea Europeană101

.

Altfel spus, obligația de interpretare conformă a dreptului național este

inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene

în

măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul

Kozłowski, cit. supra, pct. 113; Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct.

28, precum și jurisprudența acolo citată. 98


Kozłowski, cit. supra, pct. 117. 99

Idem, pct. 118. 100

Concluziile avocatului general Y. B. prezentate la 15 februarie 2017 în cauza

Popławski, cit. supra, pct. 84. 101

Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 43; Hotărârea din 29

iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată;

Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 53.


competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene, atunci când

judecă litigiile cu care sunt sesizate102

.

55. Cu toate acestea, obligația instanței naționale de a se referi la

conținutul deciziei-cadru atunci când interpretează normele relevante din

dreptul național este limitată de principiile generale de drept, în special acelea

ale securității juridice și neretroactivității103

. Principiul interpretării conforme

nu poate servi ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului

național104

.

56. Pe de altă parte, principiul interpretării conforme impune ca

instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare

ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de

acesta, pentru a garanta eficiența deplină a deciziei-cadru în discuție și pentru

a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta105

.

57. Întrucât, în temeiul art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea

Europeană, aceasta respectă drepturile fundamentale, astfel cum acestea sunt

garantate de Convenție și cum acestea rezultă din tradițiile constituționale

comune ale statelor membre, ca principii generale de drept106

, decizia-cadru ar

trebui interpretată astfel încât să fie respectate drepturile fundamentale107

.

58. În privința dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 6 din

Cartă, în Explicațiile Cartei se arată că acesta corespunde drepturilor garantate

prin art. 5 din Convenție, care au, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Cartă,

același înțeles și domeniu de aplicare. Prin urmare, restrângerile la care pot fi

supuse în mod legal nu le pot depăși pe cele permise de art. 5 din

Convenție108

.

59. De aceea, obiectivul general al deciziei-cadru, și anume facilitarea

și accelerarea cooperării judiciare, trebuie pus – și, de altfel, a fost pus – în

balanță, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu obiectivul specific

102

Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 54,

precum și jurisprudența acolo citată. 103

Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 44; Hotărârea din 29

iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 32; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z.,

C-294/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:610, pct. 32, precum și jurisprudența acolo citată. 104

Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 47 teza finală;

Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 33, precum și jurisprudența

acolo citată; Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct.

55; Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza J.Z., cit. supra, pct. 33. 105

Hotărârea din 29 iunie 2017, cauza Popławski, cit. supra, pct. 34; Hotărârea din 5

septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct. 56; Hotărârea din 28 iulie 2016,

cauza J.Z., cit. supra, pct. 33. 106

Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino, cit. supra, pct. 58. 107

Idem, pct. 59. 108

Explicațiile Cartei (2007/C 303/02), J.O. 303 din 14 decembrie 2007, p. 19.


al respectării drepturilor fundamentale ale persoanei, iar un argument în sens

contrar, întemeiat pe efectul util al deciziei-cadru, în special din perspectiva

îmbunătățirii recunoașterii reciproce, nu poate fi invocat în defavoarea unor

drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la o situație în care executarea

mandatului de arestare ar trebui refuzată109

.

4.3.2. Respectarea drepturilor fundamentale garantate de Cartă

atunci când statele membre aplică dreptul Uniunii Europene. Rolul

Curții de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea unor decizii

preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene

60. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii

Europene, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale

ale dreptului Uniunii Europene. În această privință, Curtea se inspiră din

tradițiile constituționale privind protecția drepturilor omului la care statele

membre au cooperat sau au aderat110

.

61. La momentul adoptării sale, Carta nu constituia un instrument

juridic cu forță obligatorie111

.

62. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (care a intrat în vigoare la

data de 1 decembrie 2009) a fost modificat art. 6 din Tratatul privind Uniunea

Europeană, astfel încât Carta a dobândit aceeași valoare juridică cu aceea a

tratatelor. În cuprinsul aceluiași text din tratat s-a precizat și că drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenție și cum rezultă din

tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii

generale ale dreptului Uniunii Europene.

63. Din perspectiva problematicii analizate în prezentul studiu, o

atenție aparte trebuie acordată dreptului la libertate și siguranță consacrat de

art. 6 din Cartă, text cu o redactare aproape identică aceleia din Convenție

(art. 5).

64. Pe de altă parte, art. 47 alin. (1) din Cartă statuează dreptul oricărei

persoane ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii Europene

sunt încălcate la o cale de atac eficientă, în conformitate cu condițiile

109

Mutatis mutandis, concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016

în cauza Dworzecki, C-108/16 PPU, ECLI:EU:C:2016:333, pct. 48-49. În cauză se punea în

discuție dreptul la apărare din perspectiva motivului de neexecutare prevăzut în art. 4a din

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, însă argumentele pot fi extinse și în privința dreptului la

libertate și siguranță, care face obiectul prezentei analize. 110

Avizul nr. 2/13 al Plenului Curții emis în temeiul art. 218 alin. (11) din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii

Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale (pct. 37, precum și jurisprudența acolo citată). 111

Idem, pct. 39.


prevăzute în alin. (2) și (3) ale aceluiași articol. Dreptul consacrat este omolog

dreptului la recurs efectiv prevăzut în art. 13 din Convenție.

Articolul 52 alin. (3) din Cartă prevede:

,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund

unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor

sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție

nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

La rândul său, art. 53 din aceeași cartă statuează:

„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca

restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților

fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de

dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile

internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în

special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.”

Potrivit art. 51 alin. (1) din Cartă, dispozițiile sale se adresează statelor

membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii

Europene. Acest articol confirmă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene referitoare la măsura în care acțiunea statelor membre trebuie să se

conformeze cerințelor care decurg din drepturile fundamentale garantate de

ordinea juridică a Uniunii Europene112

.

65. Astfel, din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii

Europene rezultă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a

Uniunii Europene au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de

dreptul Uniunii Europene, însă nu în afara unor asemenea situații. În această

măsură, Curtea sus-menționată a amintit deja că nu poate aprecia, din

perspectiva Cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul

dreptului Uniunii Europene. În schimb, atunci când intră în domeniul de

aplicare al acestui drept, aceeași Curte, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să

furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța

națională a conformității reglementării naționale cu drepturile fundamentale a

căror respectare o asigură113

.

66. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că,

întrucât drepturile fundamentale garantate de Cartă trebuie să fie respectate

atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului

Uniunii Europene, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul acestei

112

Hotărârea din 26 februarie 2013, cauza Åkerberg Fransson, C-617/10,

ECLI:EU:C:2013:105, pct. 17-18. 113

Idem, pct. 19, precum și jurisprudența acolo citată.


Uniuni, fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate.

Aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene o implică pe aceea a drepturilor

fundamentale garantate de Cartă114

.

67. În schimb, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de

aplicare al dreptului Uniunii Europene, Curtea sus-menționată nu este

competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale Cartei nu pot

constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe115

.

68. În aceste condiții, atunci când o instanță a unui stat membru este

chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei

dispoziții sau a unei măsuri naționale ori există o situație în care acțiunea

statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii Europene

și pune în aplicare acest drept în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă, autoritățile

și instanțele naționale sunt libere să aplice standardele naționale de protecție a

drepturilor fundamentale, însă această aplicare nu trebuie să compromită

nivelul de protecție prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretat de Curtea

de Justiție a Uniunii Europene, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv

al dreptului acestei Uniuni116

.

69. În acest scop, atunci când instanțele naționale trebuie să

interpreteze dispozițiile Cartei, ele au posibilitatea și, eventual, obligația de a

sesiza Curtea sus-menționată cu titlu preliminar, conform art. 267 din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene117

.

4.3.3. Rolul autorităților judiciare din statele membre implicate în

procedură și cooperarea directă dintre acestea

70. Sistemul de predare pe baza unui mandat european de arestare se

întemeiază pe încrederea reciprocă. În cadrul acestuia, responsabilitatea

primară pentru corectitudinea și exactitatea datelor menționate într-un mandat

european de arestare revine autorităților judiciare emitente. În exercitarea

prerogativelor ce le sunt recunoscute în materie de refuz, autoritățile judiciare

de executare au un rol de control sau de verificare.

71. Chiar dacă se referă la motivul de neexecutare facultativă prevăzut

în art. 4a din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificat prin

Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI, relevante sunt concluziile avocatului general

M.B. prezentate în cauza Dworzecki: „În practică, revine autorității judiciare

emitente sarcina să indice în mandatul de arestare în conformitate cu

formularul anexat la decizia-cadru, astfel cum a fost modificat prin

decizia-cadru 2009/299 maniera în care garanțiile prevăzute de art. 4a au

114

Idem, pct. 21. 115

Idem, pct. 22. 116

Idem, pct. 29, precum și jurisprudența acolo citată. 117

Idem, pct. 30.


fost respectate. (…) Faptul că autoritatea emitentă este obligată să indice

aceste informații factuale la pct. 4 din formular confirmă rolul de control sau

de verificare recunoscut autorității de executare. Astfel, informațiile

conținute în mandatul european de arestare privind maniera în care persoana

în cauză a fost informată permit autorității de executare să își exercite

prerogativele în materie de refuz al executării prin intermediul unei

examinări independente a condițiilor și garanțiilor prevăzute la art. 4a alin.

(1) din decizia-cadru. Acest control independent efectuat de autoritatea de

executare trebuie asigurat în lumina conținutului autonom al garanțiilor

precise și comune enunțate prin excepțiile de la motivul facultativ de

recunoaștere prevăzut la acest articol 4a”118

.

72. Dialogul nemijlocit dintre autoritățile judiciare implicate în

procedură este consacrat de art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI, care arată că, în cazul în care autoritatea judiciară de executare

consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt

insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea

de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu

art. 3-5 și 8 din aceeași decizie-cadru, și poate stabili o dată limită pentru

primirea acestora, ținând seama de necesitatea de a respecta termenele

stabilite de art. 17 din decizia-cadru sus-menționată. Curtea de Justiție a

Uniunii Europene, în jurisprudența sa, a recomandat statelor membre

implicate în procedură să recurgă la acest mecanism pentru atingerea nivelului

de protecție a drepturilor persoanelor solicitate.

73. Astfel, în contextul încălcării sistematice a art. 3 din Convenție, în

cauza Aranyosi și Căldăraru, Curtea sus-menționată a arătat că, pentru a

asigura respectarea art. 4 din Cartă, în cazul individual al persoanei care face

obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare,

care se confruntă cu elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod

corespunzător din care rezultă existența unor deficiențe, este ținută să verifice

dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că,

în urma predării statului membru emitent, persoana respectivă se va confrunta

cu un risc de a fi supusă în acest stat unui tratament inuman sau degradant, în

sensul articolului din Cartă119

. În acest scop, autoritatea de executare trebuie

să solicite autorității judiciare din statul membru emitent, în temeiul art. 15

alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, furnizarea de urgență a oricărei

118

Concluziile avocatului general M.B. prezentate la 11 mai 2016 în cauza

Dworzecki, cit. supra, pct. 28-29. 119

Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, cit. supra, pct. 94.


informații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează

să fie deținută persoana în cauză în respectivul stat membru120

.

Atunci când se decide amânarea, statul membru de executare

informează Eurojust despre aceasta, conform art. 17 alin. (7) din decizia-cadru

sus-menționată, precizând motivele întârzierii. În plus, în conformitate cu

articolul menționat, un stat membru care a suferit, din partea unui alt stat

membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de

arestare pentru motivele precizate, informează Consiliul despre aceasta, în

scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a

deciziei-cadru121

.

74. Pe de altă parte, conform art. 6 din Cartă, autoritatea judiciară de

executare poate să decidă menținerea în detenție a persoanei în cauză doar

dacă procedura de executare a mandatului european de arestare a fost

efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin urmare, dacă durata

detenției nu are un caracter excesiv122

. Această autoritate trebuie să țină seama

în mod corespunzător, în ceea ce privește persoanele care fac obiectul unui

mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale, de

principiul prezumției de nevinovăție garantat de art. 48 din Cartă123

.

75. În această privință, autoritatea judiciară de executare trebuie să

respecte cerința proporționalității prevăzută în art. 52 alin. (1) din Cartă, cu

privire la restrângerea oricărui drept sau a oricărei libertăți recunoscute prin

aceasta. Astfel, emiterea unui mandat european de arestare nu poate justifica

menținerea în detenție a persoanei în cauză, fără o limită temporală124

. Dacă

autoritatea judiciară de executare constată, în urma acestei examinări, că este

obligată să pună capăt detenției persoanei căutate, atunci îi revine sarcina ca,

în temeiul art. 12 și art. 7 alin. (5) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI să ia,

împreună cu punerea provizorie în libertate a acestei persoane, orice măsură

pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia, urmând să se

asigure că condițiile materiale necesare, în vederea predării sale efective,

rămân întrunite câtă vreme nu s-a adoptat nicio decizie definitivă privind

executarea mandatului european de arestare125

.

76. Deopotrivă, în cauza Bob-Dogi, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene a arătat că se poate recurge la dialogul direct (dintre autoritățile

judiciare) prevăzut în art. 15 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI. În

120

Idem, pct. 95. 121

Idem, pct. 99. 122

Idem, pct. 100, precum și jurisprudența acolo citată. 123

Ibidem. 124

Idem, pct. 101. 125

Idem, pct. 102, precum și jurisprudența acolo citată.


condițiile în care mandatul european de arestare a fost emis de autoritățile

judiciare solicitante, fără a avea la bază un mandat de arestare național,

autoritățile judiciare de executare, înainte de a adopta o decizie de refuz care,

prin natura sa, trebuie să rămână excepțională în cadrul aplicării sistemului de

predare instituit de decizia-cadru sus-menționată, sistem care se bazează pe

principiile recunoașterii și încrederii reciproce, trebuie să solicite autorității

judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență informații

suplimentare necesare, care să îi permită să examineze dacă lipsa indicării din

mandatul european de arestare a existenței unui mandat de arestare național se

explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național

prealabil și distinct nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există,

dar nu a fost menționat126

.

Dacă, având în vedere informațiile furnizate în aplicarea art. 15 alin.

(2) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, precum și toate celelalte informații de

care dispune autoritatea judiciară de executare, această autoritate ajunge la

concluzia că mandatul european de arestare, cu toate că se bazează pe

existența unui mandat de arestare în sensul art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeași

decizie-cadru, a fost eliberat fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat

național distinct de mandatul european de arestare, atunci trebuie să nu dea

curs mandatului european de arestare, pe motiv că acesta nu îndeplinește

condițiile de legalitate prevăzute în art. 8 alin. (1) din decizia-cadru

sus-menționată127

.

126

Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra, pct. 65. 127

Idem, pct. 66.

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

ÎN MATERIE PENALĂ

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE DUPĂ

LIBERAREA CONDIȚIONATĂ A PERSOANEI CONDAMNATE.

ADMISIBILITATE

ABSTRACT

Provisions of art. 6 from the Romanian Criminal

Code – regarding the enforcement of the most favourable criminal

law after the definitive judging of the case – there are incidents in

the hypothesis in which the most favourable criminal law has

intervened after the parole of the condemned person, and

previously it was ordered the rest of punishment, by a new

definitive court decision of conviction, by which the court has not

pronounced itself regarding the enforcement of the most

favourable criminal law after the definitive judging of the case.

Key words: admissibility, enforcement of the most favourable

criminal law after the definitive judging of the case, parole.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul

normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

13/2017

Completul

pentru

dezlegarea

unor

Codul

penal

Art. 6

Dezlegarea unor

chestiuni de drept cu

privire la aplicarea

legii penale mai

Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror

– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și

statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,

Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări

Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru

studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică

− Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail:

[email protected]; [email protected].

Aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a … 145

chestiuni

de drept în

materie

penală

favorabile după

liberarea condiționată a

persoanei condamnate

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 21 iunie 2017, a

fost publicată Dec. Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.

Î.C.C.J.) nr. 13/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la

aplicarea legii penale mai favorabile după liberarea condiționată a persoanei

condamnate.

Obiectul chestiunii de drept:

,,Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de

art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situația în care legea penală

mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea

pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas

neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă

definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul

penal.”

Dispoziții legale incidente:

– Art. 6 din Codul penal, având denumirea marginală ,,Aplicarea

legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”, cu următorul

conținut:

,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și

până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o

lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă

depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea

săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la

detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede

pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață

se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai

amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși

maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea

executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte

executarea amenzii.

146 Gheorghe Ivan

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se

mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în

conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4),

pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute

în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă

se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul

pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în

conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv

aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în

vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor

alin. (1)-(6).”

Dec. Î.C.C.J. nr. 13/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 13/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

sesizarea formulată de C. Ap. Galați, S. pen. și pentru cauze cu minori, în

dosarul nr. 4.874/233/2016, și a stabilit că:

,,Dispozițiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care

legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a

persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de

pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care

instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile

după judecarea definitivă a cauzei.”

Argumentele Î.C.C.J.:

Aplicarea legii penale mai favorabile, cu valoare de principiu, este

consacrată prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, care

prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

Ilustrarea acestui principiu constituțional se regăsește și în

dispozițiile art. 6 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), în conformitate

cu care, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege

care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește

maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se

reduce la acest maxim.

Referindu-se la scopul reglementării art. 6 C.pen., Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de


Casație și Justiție a indicat prin considerentele Deciziei nr. 1/20141 că:

acesta ,,(...) este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu

noua lege și până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor

interveni prin reabilitare; așadar, principiul legalității pedepselor impune ca

pedeapsa să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă

executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai

favorabilă; mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul

pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate

prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în

raport cu legea penală nouă; acest mecanism implică eliminarea plusului de

pedeapsă care avea temei legal în Codul penal anterior, dar care, prin

intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit de temei legal,

asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de

condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi (...)”.

Incidența dispozițiilor art. 6 C.pen. nu poate fi exclusă ori de câte ori

pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă și

există un plus de pedeapsă, deoarece nimeni nu poate fi supus executării

unei pedepse sau unei părți din sancțiune care excedează maximului special

prevăzut de legea nouă. Așa cum s-a arătat în doctrină2, un plus de pedeapsă,

pentru care nu mai există lege, este tot așa de inexistent în fața regulii nula

poena sine lege ca și o pedeapsă întreagă, pentru care nu mai există lege.

Caracterul imperativ al dispozițiilor art. 6 C.pen., derivat din menirea

acestui text legal de a asigura caracterul legal al pedepsei, este consacrat de

legiuitor prin reglementarea unor dispoziții de natură temporară, respectiv

art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și

completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale3,


2 V. Dongoroz, Drept penal. Tratat (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății

Tempus & Asociația Română de Științe Penale, București, 2000, p. 111. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.

Articolul 23 din legea sus-menționată prevede:

,,(1) Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca

obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior

intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se

completează cu dispozițiile Codului de procedură penală.

(2) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoanele aflate în executarea

pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se soluționează de urgență și cu

precădere de către instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în a cărei

circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de

reeducare. Dispozițiile prezentului alineat se aplică și cererilor, contestațiilor și sesizărilor

148 Gheorghe Ivan

cu modificările ulterioare, care cuprinde dispoziții speciale de procedură

privind soluționarea cererilor, contestațiilor și sesizărilor, introduse în

termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, având ca obiect

aplicarea art. 6 din acest cod. Pentru aceeași rațiune a fost adoptată

Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile

comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în

cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative

privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual

penale4.

În virtutea aceluiași caracter obligatoriu al dispozițiilor art. 6 C.pen.,

privind persoanele aflate în amânarea sau întreruperea executării pedepselor sau a

măsurilor educative.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), dacă, potrivit Codului de procedură penală,

competența ar reveni mai multor instanțe de grad diferit, competența de a soluționa cauza cu

privire la toate incidentele la executare privind aceeași persoană revine instanței superioare

în grad.

(4) Instanța sesizată cu privire la situațiile prevăzute la alin. (2) va examina și

rezolva, din oficiu, referitor la aceeași persoană, orice aspecte necesare soluționării cauzei.

(5) Comisiile constituite în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind

constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai

favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative

privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale

sesizează instanța competentă în situațiile în care cel puțin unul dintre membrii lor apreciază

că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 sau ale art. 6 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și

completările ulterioare.

(6) În cazurile în care apreciază că executarea pedepsei urmează să înceteze în

cursul lunii februarie 2014, comisiile sesizează instanța competentă potrivit prezentului

articol cu cel puțin 15 zile înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.

(7) Cererile, contestațiile și sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se

soluționează de către instanța de executare.

(8) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), procedura se desfășoară fără

participarea procurorului, a condamnatului, căruia i se comunică termenul de soluționare și

posibilitatea de a formula concluzii scrise, și fără participarea avocatului condamnatului.

Dispozitivul hotărârii se comunică procurorului și condamnatului în ziua pronunțării.

(9) Hotărârea poate fi atacată cu contestație la instanța ierarhic superioară, în

termen de 3 zile de la comunicare.

(10) Contestația se soluționează de un complet format dintr-un judecător, cu

participarea procurorului și cu citarea condamnatului, în ședință publică.

(11) Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 din Codul

penal și se dispune punerea în libertate a condamnatului este executorie. Contestația nu

suspendă executarea și se soluționează în termen de 3 zile.” 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie

2013.


legiuitorul a prevăzut în art. 595 din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.)5 că instanța are obligația să ia măsuri pentru ducerea la

îndeplinire a dispozițiilor art. 6 C.pen. când după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură

educativă intervine o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă

mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa.

De asemenea, este de observat că art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.6

reglementează contestația la executare pentru ipoteza în care se invocă

amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de

micșorare a pedepsei, iar noua reglementare nu mai face referire la ivirea

incidentului în cursul executării pedepsei, așa cum prevedea art. 461 din

Codul de procedură penală anterior (din 1969)7. Legiuitorul, considerând că

o astfel de procedură se referă la executarea pedepsei, și nu la fondul cauzei,

a reglementat-o în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive, și

nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. Astfel, s-a ales calea

cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se

posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa, după caz, la

instanța de executare sau la instanța corespunzătoare instanței de executare

5 ,,Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin

care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta

pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură

educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri

pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal.

(2) Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori

a persoanei condamnate de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se

află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanța corespunzătoare în

grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori

centrul de detenție.” 6 Art. 598. Contestația la executare

(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele

cazuri:

[…]

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere

ori de micșorare a pedepsei.

[…]” 7 Art. 461. Contestația la executare

(1) Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele

cazuri:

[…]

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere

ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării (sublinierea


[…]”

150 Gheorghe Ivan

în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

Mai este de remarcat că rațiunea dispozițiilor art. 6 C.pen. nu este

aceea de a repune în discuție criteriile de stabilire și individualizare a

sancțiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeași situație în care s-ar fi aflat

dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a

înlătura de la executare partea din sancțiune care depășește maximul special

prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului

legalității pedepsei în raport cu dispoziția legală în vigoare. (În același sens

s-a statuat prin considerentele Deciziei nr. 62/2015 a Curții Constituționale a

României8.)

Și în doctrină9 s-a subliniat că: <<în cazul când legea nouă intervine

înainte de judecarea definitivă a cauzei, criteriile pentru determinarea

caracterului ,,mai favorabil” sunt multiple: cuantumul sau conținutul

pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură

responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante și de agravare,

tentativă și recidivă etc.; atunci însă când legea nouă intervine după

judecarea definitivă a cauzei, pentru determinarea caracterului ,,mai

favorabil” se are în vedere numai cuantumul sau conținutul pedepsei (mitior

poena)>>.

În cadrul mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile

pedepselor definitive nu are loc o nouă individualizare judiciară a pedepsei,

ci o individualizare legală. Aceasta, pentru că în privința legii vechi

individualizarea a epuizat toate criteriile (legale și judiciare), pe când în

privința legii noi se va face numai o individualizare legală10

.

În consecință, singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la dispoziția

judecătorului chemat să aprecieze dacă se impune înfrângerea autorității de

lucru judecat a unei hotărâri cu privire la cuantumul pedepsei aplicate

definitiv este acela al celei mai grele situații la care s-ar putea ajunge, în

abstract, potrivit legii noi.

Analizând dispozițiile art. 6 C.pen. în raport cu principiul autorității

de lucru judecat, prin Decizia nr. 8/2014 a Completului pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și

Justiție11

s-a stabilit că: ,,(...) art. 6 C.pen. realizează echilibrul dintre

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 7 aprilie 2015.

9 S. Kahane, Aplicarea legii penale în raport cu timpul (Limitele aplicării legii

penale), în ,,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, de V. Dongoroz

ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1969, p. 92. 10

C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Editura Științifică, București,

1972, p. 243. 11

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014.


principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile

în cazul pedepselor definitive; dispoziția menționată justifică limitarea

autorității de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivității

principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât

în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării); prin urmare, privitor

la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul

nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a

sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care

excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea

care nu mai este prevăzută de legea nouă”.

Verificând dacă, potrivit art. 6 C.pen., se impune modificarea unei

sancțiuni definitiv aplicate, comparația se va realiza numai între cuantumul

pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera

numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului prevăzut

de legea nouă, în toate situațiile numai la maximul nou, niciodată la o limită

inferioară acestui maxim, pentru a se asigura conformitatea cu legea penală

nouă mai favorabilă.

Asigurarea caracterului legal al pedepsei, prin înlăturarea plusului de

pedeapsă care devine lipsit de temei legal, în mecanismul de aplicare a legii

penale mai favorabile cu privire la pedepse definitiv stabilite, se justifică în

cazul în care legea penală mai favorabilă intervine în intervalul cuprins între

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și executarea completă a

pedepsei închisorii, iar persoana se află în executarea pedepsei închisorii.

Persoana liberată condiționat se situează în acest interval, liberarea

condiționată fiind un mijloc de individualizare a pedepsei ce constă în

punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de

executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei

acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni. Persoana liberată condiționat se

află, virtual, în executarea pedepsei închisorii, executând pedeapsa accesorie

conform art. 65 alin. (3) C.pen.12

.

Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C.pen. și față de

persoana liberată condiționat cu privire la care instanța dispune revocarea

liberării condiționate și executarea restului de pedeapsă, aceasta fiind situată

12

,,Art. 65. Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii

exercitării unor drepturi

[…]

(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din

momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală

privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

[…]”

152 Gheorghe Ivan

în intervalul cuprins între rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și

executarea completă a pedepsei închisorii.

Având în vedere argumentele anterior expuse, în virtutea aplicării cu

caracter obligatoriu a dispozițiilor art. 6 C.pen., se consideră că momentul

intervenirii legii penale mai favorabile, ca moment ulterior rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare, se raportează la hotărârea definitivă

inițială de condamnare, iar nu la noua hotărârea definitivă de condamnare

prin care nu s-a analizat incidența dispozițiilor art. 6 din codul

sus-menționat.

Așadar, în măsura în care nu s-a verificat aplicabilitatea dispozițiilor

art. 6 C.pen. prin noua hotărâre definitivă de condamnare, faptul că această

hotărâre este ulterioară momentului intervenirii legii penale mai favorabile

nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 6 din codul sus-menționat, care au

rolul de a asigura legalitatea pedepsei, inclusiv a pedepsei aplicate prin

hotărârea definitivă inițială de condamnare când aceasta excedează

maximului prevăzut de legea nouă mai favorabilă.

Totodată, în măsura în care prin noua hotărâre definitivă de

condamnare nu s-a examinat incidența dispozițiilor art. 6 C.pen., verificarea

aplicabilității dispozițiilor menționate nu înfrânge autoritatea de lucru

judecat a acesteia, restrângerea principiului autorității de lucru judecat fiind

limitată la înlăturarea părții din pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de

condamnare care depășește maximul special prevăzut de legea nouă, în

considerarea principiului legalității pedepsei.

Notă aprobativă:

Într-adevăr, chiar dacă a intervenit o hotărâre definitivă de

condamnare după momentul intrării în vigoare a legii penale noi mai

favorabile, dispozițiile art. 6 C.pen. sunt incidente, instanța urmând să

reducă pedeapsa (închisorii sau a amenzii) la maximul nou. Evident, se va

proceda apoi la recalcularea restului de pedeapsă și dispunerea adăugirii

acestuia la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior liberării

condiționate, în cazul în care condamnatul se află în stare de recidivă

postcondamnatorie13

; se va avea în vedere restul rămas neexecutat din

13

Articolul 43 alin. (1) C.pen. prevede:

,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca

executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru

aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din

aceasta (sublinierea noastră – Gh. Ivan).


pedeapsa anterioară la data liberării condiționate, și nu la data săvârșirii noii

infracțiuni14

.

14

Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 131, 133.

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL

LEGII

ABANDONUL DE FAMILIE. INFRACȚIUNE UNICĂ CONTINUĂ.

ADMISIBILITATE

ABSTRACT

The offence of family abandonment committed by non-payment,

in bad faith, for three months of the alimony, instituted through a

sole court decision in favor of more persons, constitutes a unique

continuous offence.

Key words: family abandonment, admissibility, unique continuous

offence, appeal in the interest of the law.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul

normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

4/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

Codul penal Art. 378

alin. (1)

lit. c)

Interpretarea și

aplicarea unitară a

dispozițiilor art.

378 alin. (1) lit. c)

din Codul penal

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, a

fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.

Î.C.C.J.) nr. 4/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.

Obiectul recursului în interesul legii:

,,Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit.

c) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii infracțiunii de abandon de familie

prin neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere

datorată mai multor persoane și stabilită printr-o singură hotărâre

judecătorească.”

Dispoziții legale incidente:

– Art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, având denumirea

marginală ,,Abandonul de familie”, cu următorul conținut:

Abandonul de familie. Infracțiune unică continuă. Admisibilitate 155

,,(1) Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de

întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele

fapte:

[…]

c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere

stabilite pe cale judecătorească,

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

[…]”

Dec. Î.C.C.J. nr. 4/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 4/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:

,,Infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata, cu rea-

credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită printr-o

singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane,

constituie o infracțiune unică continuă.”

Argumentele Î.C.C.J.:

Incriminând faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la

conviețuirea socială, în mod particular a celor de familie, a căror existență

și desfășurare sunt condiționate de respectarea reglementărilor ce au ca

obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material și moral între membrii

acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 378 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal

(în continuare C.pen.) că neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, de către

persoana care are obligația legală de întreținere, a pensiei de întreținere

stabilită pe cale judecătorească, față de cel îndreptățit la întreținere,

constituie infracțiunea de abandon de familie și se pedepsește cu închisoare

de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Față de modul de incriminare a infracțiunii de abandon de familie în

varianta ce face obiectul prezentei sesizări se constată că reglementarea

actuală a preluat aproape identic conținutul constitutiv al celei din vechiul

Cod penal [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969], singura diferență, sub

acest aspect, fiind reprezentată de majorarea intervalului de neplată cu

rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească,

respectiv de la două luni la trei luni.

În această ipoteză, dat fiind faptul că se mențin toate celelalte

elemente de tipicitate ale infracțiunii de abandon de familie din legea

penală abrogată, considerațiile doctrinare și orientarea jurisprudențială

cristalizate anterior anului 2014 își păstrează valabilitatea și cu privire la

156 Gheorghe Ivan

noua incriminare, fără ca schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce

privește unitatea și pluralitatea de infracțiuni să influențeze calificarea

juridică a faptei debitorului obligației de întreținere de a nu plăti cu

rea-credință, timp de trei luni, pensia de întreținere stabilită prin aceeași

hotărâre judecătorească față de cel puțin doi creditori, în sensul reținerii

pluralității de infracțiuni în forma concursului, în loc de unitatea naturală de

infracțiune, adică a infracțiunii continue omisive.

Calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la

lit. c) din art. 378 alin. (1) C.pen. [art. 305 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969],

ca reprezentând o infracțiune continuă rezultă din împrejurarea că

inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în

timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității

infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon

de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia

autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei

de întreținere stabilită pe cale judecătorească, și se epuizează la momentul

reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre

judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se

autonomizează activitatea desfășurată până în acel moment.

Includerea infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă

ce face obiectul prezentei sesizări, în sfera unității naturale sub forma

infracțiunii continue a fost îmbrățișată de doctrină, dar și de practica

judiciară, atât înainte, cât și după intrarea în vigoare a noii codificări

penale, fiind exprimată doar izolat opinia conform căreia infracțiunea este

una momentană, întrucât se consumă la data expirării termenului de trei

luni și, având în vedere că obligația de plată are caracter periodic, fapta se

săvârșește în mod repetat, prin neplata la termenele succesive1.

Chiar dacă legiuitorul, în noul Cod penal, a adoptat o altă viziune în

reglementarea unității legale de infracțiune, excluzând din sfera acesteia

ipoteza pluralității de subiecți pasivi, se constată că actuala filosofie nu are

consecințe juridice sub aspectul calificării faptei debitorului care nu își

îndeplinește obligația stabilită prin aceeași hotărâre judecătorească de a

1 I. Oancea, Abandonul de familie (Infracțiuni contra familiei), în ,,Explicații

teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, de V. Dongoroz ș.a., vol. IV, ediția a II-a,

Editura Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003, p. 512. În același sens, F.

Streteanu, Întreruperea rezoluției infracționale unice. Criterii de determinare, în ,,Revista de

drept penal” nr. 4/1998, p. 77 (cum obligația de plată a pensiei de întreținere nu este una

permanentă, ci una succesivă, nici infracțiunea nu poate fi continuă, întrucât pensia nu se

datorează permanent, ci doar la termenele stabilite de către instanță; prin urmare, omisiunea

făptuitorului se relevă doar cu ocazia termenelor de plată, ceea ce face să ne aflăm în prezența

unei infracțiuni continuate).


plăti pensie de întreținere în favoarea mai multor creditori, întrucât, așa

cum s-a arătat, o asemenea activitate infracțională realizează conținutul

constitutiv al infracțiunii continue de abandon de familie prevăzută în art.

378 alin. (1) lit. c) C.pen., ca formă a unității naturale de infracțiune.

Construcția juridică recentă și-ar fi găsit aplicabilitate, în situația

particulară ce face obiectul prezentei sesizări, doar în cazul în care,

conform doctrinei și jurisprudenței anterioare datei de 1 februarie 2014,

infracțiunea de abandon de familie ar fi fost considerată o categorie a

unității legale de infracțiune, în varianta continuată a acesteia, împrejurare

ce ar fi permis ca, în raport cu noua reglementare, pluralitatea de subiecți

pasivi să poată face posibilă reținerea concursului de infracțiuni, într-o

asemenea situație.

De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal2, cu modificările și completările ulterioare, se arată că

schimbarea concepției privind existența infracțiunii continuate numai în

ipoteza unității de subiect pasiv a fost generată de incompatibilitatea totală

între această formă a unității legale și pluralitatea subiecților pasivi, în

condițiile în care infracțiunea continuată a fost creată ca o excepție de la

aplicarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, întrucât,

în caz contrar, s-ar ajunge la extinderea nejustificată a domeniului de

incidență al acesteia, în situații în care este vorba de o pluralitate de

infracțiuni. Ulterior însă prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal3, cu modificările și completările

ulterioare, s-a acceptat compatibilitatea limitată, în cazul anumitor categorii

de infracțiuni, susceptibile de comitere în mod continuat, condiția unității

subiectului pasiv considerându-se îndeplinită și atunci când ,,bunurile ce

constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor

persoane” sau ,,infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari

diferiți, iar subiectul pasiv principal este unic” (art. 238 din Legea nr.

187/2012).

Deci schimbarea de optică a legiuitorului penal cu privire la

unitatea și pluralitatea de infracțiuni, în raport cu vechea codificare,

afectează doar îndeplinirea condițiilor de existență ale infracțiunii

continuate, singura pentru care s-a introdus o cerință suplimentară, fără ca

aceasta să influențeze regimul juridic al celorlalte forme de unitate legală,

precum și de unitate naturală, inclusiv în ceea ce privește infracțiunea

continuă, de esența căreia nu este unitatea de subiect pasiv, ci prelungirea,


3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012.

158 Gheorghe Ivan

în mod natural, a acțiunii sau inacțiunii ce formează elementul material al

laturii obiective, după momentul consumării.

În același context este de menționat că, din modul de redactare a

normei de incriminare cuprinse în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., care face

referire la ,,cel îndreptățit la întreținere”, aparent ar rezulta că legiuitorul a

urmărit sancționarea distinctă a făptuitorului pentru neplata pensiei de

întreținere față de fiecare creditor, însă o asemenea interpretare nu poate fi

primită, întrucât calificarea activității ilicite ca unitate sau pluralitate de

infracțiuni nu se realizează doar prin prisma unui singur criteriu, cum ar fi

pluralitatea de subiecți pasivi, ci și prin raportare la alți factori și elemente

de conținut ale infracțiunii.

Așadar, în primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a

căror proteguire s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal

a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de

conviețuire în societate.

În condițiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu

infracțiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relațiilor sociale

care privesc familia și care impun respectarea obligațiilor și îndatoririlor de

sprijin material și moral față de membrii acesteia, îndreptățiți legal la

întreținere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes

general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au

dreptul la pensie de întreținere sunt subiecți pasivi secundari, în timp ce

societatea, prin stat, este subiect pasiv principal.

Așadar, pluralitatea de subiecți pasivi secundari nu atrage existența

unei pluralități sub forma concursului, ci a unei unități naturale de

infracțiune, în cazul de față, a infracțiunii continue omisive, în condițiile în

care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, și anume familia,

indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviți prin neplata

drepturilor bănești ce li se cuvin și care au fost stabilite prin aceeași

hotărâre judecătorească.

Tot în legătură cu obiectul juridic trebuie menționat și faptul că

inacțiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreținere fixată pe

cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, și relațiilor sociale care

asigură autoritatea hotărârilor judecătorești, motiv pentru care infracțiunea

de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. poate fi

asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătorești,


reglementată distinct în cadrul infracțiunilor contra familiei.

Această împrejurare întărește concluzia anterior menționată că

persoanele îndreptățite la plata pensiei de întreținere, stabilită prin aceeași

hotărâre judecătorească, sunt doar subiecți pasivi secundari ai infracțiunii4.

În al doilea rând, poziția subiectivă a făptuitorului față de conduita

ilicită adoptată și urmările pe care aceasta le produce se raportează la

obligația de întreținere instituită în sarcina sa și concretizată prin hotărârea

judecătorească de stabilire a pensiei, și nu la persoana celui/celor

îndreptățit/îndreptățiți la plata acesteia, astfel încât are un caracter unitar,

chiar dacă pensia de întreținere a fost fixată în favoarea mai multor

creditori.

Cu alte cuvinte, neefectuarea plății pensiei de întreținere stabilită pe

cale judecătorească în sarcina debitorului se fundamentează pe o rezoluție

infracțională unică, și anume aceea de a nu executa obligația de întreținere

ce îi revine față de creditori, iar nu pe o pluralitate de asemenea rezoluții, în

raport cu numărul persoanelor îndreptățite la aceasta.

Sub aspectul configurării poziției psihice a autorului prezintă

relevanță și împrejurarea că obligația de întreținere a cărei încălcare

formează latura obiectivă a infracțiunii de abandon de familie, în varianta

reglementată de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., este o obligație unică, ce

constă în asigurarea pentru persoanele îndreptățite a celor necesare traiului

și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire

profesională, pensia de întreținere constituind, potrivit art. 530 din Codul

civil (în continuare C.civ.)5, doar o modalitate subsidiară de executare a

acesteia, în situația în care obligația de a presta întreținerea în natură nu se

realizează de bunăvoie.

Deși cazul particular analizat, ce formează obiectul sesizării,

vizează situația unei pluralități de creditori ai obligației de întreținere

4 În același sens, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului

Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 468. 5 ,,Art. 530. Modalitățile de executare

(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare

traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională

(sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de

tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani


(3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă

procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529

alin. (2) și (3) rămân aplicabile.”

160 Gheorghe Ivan

(subiecți pasivi secundari ai infracțiunii de abandon de familie), ipoteză în

care operează, astfel cum prevăd dispozițiile art. 523 C.civ.6, principiul

divizibilității, conform căruia fiecare persoană îndreptățită nu poate

pretinde și urmări decât partea sa de creanță de la debitorul comun, această

împrejurare nu este de natură să afecteze caracterul obligației de întreținere

de a fi unică, divizibilitatea privind doar urmărirea și executarea creanței de

către creditori.

Nu în ultimul rând, caracterul personal al obligației de întreținere

prevăzut în art. 514 alin. (1) C.civ.7 nu influențează calificarea juridică a

faptei debitorului care se sustrage de la plata pensiei de întreținere stabilită

prin aceeași hotărâre judecătorească în favoarea mai multor beneficiari,

întrucât are consecințe strict în sfera dreptului civil, fiind reglementat ca o

măsură de protecție a creditorului aflat în stare de nevoie, pentru a-i asigura

mijloacele minimale de existență.

Deci, toate trăsăturile care decurg din caracterul personal al

obligației de întreținere (incesibilă, netransmisibilă pe calea succesiunii

legale sau testamentare, insesizabilă și la care nu se poate renunța) nu au

relevanță în sfera ilicitului penal din perspectiva calificării ca unitate sau

pluralitate de infracțiuni a abandonului de familie în modalitatea normativă

a neplății pensiei de întreținere instituită prin aceeași hotărâre

judecătorească pentru mai multe persoane îndreptățite, întrucât, prin

incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal,

relațiile de familie, în ansamblul lor, și nu individual pentru anumiți

membri ai acesteia, precum și, adiacent, valorile sociale care privesc forța

executorie a hotărârilor judecătorești.

Astfel, indiferent de existența unor obligații civile distincte, cu

caracter personal, stabilite prin aceeași hotărâre judecătorească față de

fiecare creditor, îndatorirea făptuitorului de a le acorda sprijin material este

unică, iar nesocotirea acesteia în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit.

c) C.pen. constituie o singură infracțiune continuă, iar nu o pluralitate sub

forma concursului de infracțiuni.

6 Art. 523. Divizibilitatea întreținerii

Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor

îndreptățiți să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste

persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca

întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În

acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele

care urmează a o primi.” 7 ,,Art. 514. Caracterul personal al obligației de întreținere

(1) Obligația de întreținere are caracter personal.

[…]”


Concluzionând, caracterul personal al obligației de întreținere nu

generează tot atâtea raporturi juridice de drept penal câte persoane sunt

îndrituite, în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești, la pensie de

întreținere, cu consecința incidenței dispozițiilor referitoare la concursul de

infracțiuni, deoarece, la calificarea ca infracțiune unică continuă a

abandonului de familie, în varianta prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c)

C.pen., se au în vedere, așa cum s-a menționat anterior, obiectul juridic,

unicitatea subiectului pasiv principal și poziția subiectivă a făptuitorului

față de faptă și urmările sale.

Notă aprobativă:

1. Într-adevăr, infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin

neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere, instituită

printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane,

nu poate fi decât o infracțiune unică continuă; aceeași concluzie se impune

și atunci când există mai multe hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit

termene de plată distincte pentru fiecare persoană îndreptățită la întreținere8.

2. Referindu-se, în argumentele sale, la infracțiunea continuată,

instanța supremă a avut în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) C.pen. Or,

recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și

împotriva aceluiași subiect pasiv” (noua filosofie a legiuitorului român),

din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.9, este neconstituțională,






legii, fără privilegii și fără discriminări10

.

8 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 468-469.






[…]” 10

Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566

din 17 iulie 2017.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII

CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

MEMBRUL DE FAMILIE ÎN CAZUL VIOLENȚEI ÎN FAMILIE.

NECONSTITUȚIONALITATE

ABSTRACT

The phrase “in case in which they cohabit“, from the content of

art. 5 letter c) from Law no. 217/2013 for the prevention and

combating of the domestic violence is unconstitutional.

Key words: family member, unconstitutionality, domestic violence.

Decizia

C.C.R.

Actul

normativ vizat

Dispoziții

criticate

Obiectul cauzei

Dec. C.C.R.

nr. 264/2017

Legea nr.

217/2003

pentru

prevenirea și

combaterea

violenței în

familie

Art. 5 lit. c) Excepția de

neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5

lit. c) din Legea nr.

217/2003 pentru

prevenirea și

combaterea

violenței în familie


fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.

C.C.R.) nr. 264/2017 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței

în familie1, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:








[email protected]; [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014.

Membrul de familie în cazul violenței în familie. Neconstituționalitate 163

– Art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și

combaterea violenței în familie, cu următorul conținut:

,,În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înțelege:

[…]

c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți

sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;

[…]”

Dec. C.C.R. nr. 264/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 264/2017, Curtea Constituțională a României a admis

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. c) din Legea nr.

217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie ridicată de

L.-F. F. în dosarul nr. 25.900/325/2015 al Tribunalului Timiș – S. I civ. și a

constatat că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul art. 5

lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în

familie este neconstituțională.

Argumentele C.C.R.:

Analizând jurisprudența instanțelor judecătorești, se observă că

practica acestora referitoare la interpretarea art. 5 lit. c) din Legea nr.

217/2003, în ceea ce privește condiția conviețuirii cerută persoanelor care

au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii,

este neunitară. Majoritatea instanțelor judecătorești consideră că, pentru a se

putea emite un ordin de protecție, alături de îndeplinirea celorlalte condiții

prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relații asemănătoare

acelora dintre soți sau dintre părinți și copii să conviețuiască la momentul

depunerii cererii de emitere a ordinului de protecție. Alte instanțe

judecătorești relevă că, pentru a se putea emite un ordin de protecție, alături

de îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege, trebuie ca persoanele

care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și

copii să fi conviețuit, dar nu neapărat la momentul depunerii cererii de

emitere a ordinului de protecție. În fine, Judecătoria Sectorului 4

București opinează că este îndeplinită condiția conviețuirii, indiferent dacă

agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima.

Cerința conviețuirii impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea

nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre

soți sau dintre părinți și copii, pentru a se putea emite un ordin de protecție,

este nerezonabilă, întrucât poate determina inadmisibilitatea cererii de

emitere a ordinului de protecție, chiar dacă s-ar constata exercitarea unui act

de violență, de natură să pună în pericol viața, integritatea fizică sau psihică

164 Gheorghe Ivan

sau libertatea victimei și chiar dacă aceasta ar demonstra în fața instanței că

între părți s-au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre

părinți și copii. Astfel, această condiționare impusă de textul de lege criticat

contravine însuși scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 25/2012

privind modificarea și completarea Legii nr. 217/20032, și anume crearea

unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea

violenței în familie – ordinul de protecție, prin care instanța poate să

dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre măsurile-obligații

sau interdicții prevăzute în art. 23 din Legea nr. 217/2003, în scopul

protejării vieții, integrității fizice sau psihice ori libertății victimei.

Astfel, în cazul persoanelor care au stabilit relații asemănătoare

acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, condiția conviețuirii, prevăzută

de textul de lege criticat, aduce atingere dreptului la viață și dreptului la

integritate fizică și psihică a persoanei a cărei viață, integritate fizică sau

psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea

unui membru al familiei, persoană care nu poate solicita instanței ca, în

scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție. Având în

vedere acestea, se constată că sintagma ,,în cazul în care conviețuiesc” din

cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 contravine

dispozițiilor art. 22 din Constituția României, republicată, privind dreptul la

viață și la integritate fizică și psihică a persoanei.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau instanța de contencios al

drepturilor omului), care, prin Hotărârea din 9 iunie 2009, pronunțată în

cauza Opuz contra Turciei, a statuat că statele trebuie să ia măsuri

preventive pentru ocrotirea dreptului la viață al cetățenilor (paragr.

128-130) și că statele au obligația pozitivă de a stabili și a aplica eficient un

sistem de pedepsire a tuturor formelor de violență domestică și de a oferi

suficiente garanții pentru victime (paragr. 145). De asemenea, prin

Hotărârea din 2 martie 2017, pronunțată în cauza Talpis contra Italiei,

C.E.D.O. a stabilit că printre obligațiile pozitive care incumbă

autorităților – în anumite cazuri, în virtutea art. 2 sau art. 3 din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(denumită în continuare Convenția), iar, în alte cazuri, în virtutea art. 8 sau

a art. 8 coroborat cu art. 3 din Convenție – se regăsește și obligația acestora

de a adopta și a aplica un cadru juridic adaptat care să ofere protecție

împotriva actelor de violență (paragr. 100). În speță, instanța de contencios

al drepturilor omului a stabilit că, deși statul avea obligația pozitivă de a

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012.


aplica preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui

viață este amenințată, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la

plângerea depusă de reclamantă, autoritățile naționale au lipsit plângerea de

orice efect, eșuând în respectarea obligației de a proteja dreptul la viață

(paragr. 123-125).

Totodată, este de relevat că, în cazul persoanelor care au stabilit

relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, impunerea

conviețuirii victimei violenței cu agresorul, ca una din cerințele necesare

pentru emiterea ordinului de protecție, contravine și dispozițiilor

constituționale ale art. 26, în componentele referitoare la viața intimă și

viața privată. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Constituția României,

republicată, autoritățile publice au obligația constituțională de a respecta și

ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei. Or, condiționarea, prin

dispozițiile de lege criticate, a emiterii ordinului de protecție de conviețuirea

victimei cu agresorul, indiferent de felul cum această condiție a fost

interpretată de instanțele judecătorești, echivalează cu încălcarea obligației

autorităților publice de a ocroti viața intimă și privată a cetățenilor. În

același sens este și jurisprudența C.E.D.O., care, prin Hotărârea din 13

noiembrie 2010 (paragr. 46), pronunțată în cauza Hajduova contra

Slovaciei, a reținut că noțiunea de ,,viață privată” include dreptul persoanei

la integritate fizică și psihică și că statele membre au obligația de a proteja

integritatea fizică și psihică a cetățenilor săi. Instanța de contencios al

drepturilor omului a amintit că vulnerabilitatea particulară a victimelor

violenței domestice și necesitatea implicării active a statelor în protejarea

acestora au fost prevăzute printr-o serie de instrumente internaționale, care

au fost enumerate în Hotărârea din 9 iunie 2009 (paragr. 72-82), pronunțată

în cauza Opuz contra Turciei.

Notă aprobativă:

1. Intervenția Curții Constituționale a României este bine-venită, în

contextul în care legiuitorul român nu a luat măsurile cele mai potrivite

pentru ocrotirea victimelor violenței în familie.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003, ,,violența în familie reprezintă

orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de

autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către

un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care

provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale,

emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte,

constrângerea sau privarea arbitrară de libertate” (sublinierea

noastră – Gh. Ivan); ,,constituie, de asemenea, violență în familie

166 Gheorghe Ivan

împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale”3.

În conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003,

,,persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă

în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un

ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori

mai multe dintre următoarele măsuri-obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei,

indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei

părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât

agresorul să nu vină în contact cu victima;

3 Articolul 4 din Legea nr. 217/2003 prevede:

,,Violența în familie se manifestă sub următoarele forme:

a) violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea

de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;

b) violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea

de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, violență

demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări verbale, afișare ostentativă a

armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel,

precum și alte acțiuni cu efect similar;

c) violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire,

trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de

orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare,

precum și alte acțiuni cu efect similar;

d) violența sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire,

intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol

conjugal;

e) violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace

economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente,

obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei,

interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil

asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci

grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte

acțiuni cu efect similar;

f) violența socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de

prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție,

inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte

acțiuni cu efect similar;

g) violența spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii

necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor

membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase,

impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte

acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.”


d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime

determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale

acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a

persoanei protejate;

e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități

sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le

vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin

corespondență sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute;

h) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora

(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.

Anterior intervenției Curții Constituționale a României, putea să

ceară emiterea unui ordin de protecție numai persoana care conviețuia cu

făptuitorul [art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], viața privată nefiind

ocrotită în cazul tuturor victimelor violenței în familie.

2. Există în noul Cod penal (în continuare C.pen.) un text asemănător

[celui din art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003], și anume art. 177 alin. (1) lit.

c), cu următorul conținut: prin membru de familie se înțelege, printre altele,

,,persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau

dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Opinăm că aceeași

rațiune – ca aceea invocată de Curtea Constituțională a României – subzistă

și când se pune problema tragerii la răspundere penală a făptuitorului pentru

săvârșirea infracțiunii de violență în familie prevăzută în art. 199 C.pen.4

4 ,,Art. 199. Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra

unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o

pătrime.

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui

membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură

răspunderea penală.”

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

RESPECTAREA DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL.

REDACTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI DE CĂTRE UN

JUDECĂTOR CARE NU A PARTICIPAT LA PROCES

ABSTRACT

Pensioning of a judge may not be a reason for not wording the

motivation in writing of the issued decisions, and to invoke

exceptional circumstances that would justify a deviation from the

standard internal procedure, that involves the application of the

immediacy principle in the criminal procedures.

This principle supposes the observance by the judge of the case of

the witnesses’ conduct and of the plaintiffs and the assessment of

their credibility, which should constitute an important element, if

not decisive, in assessing the facts on which the convictions of the

plaintiffs are based. The European Court of Human Rights

observes that the pensioning date must have been known by the

judge before the case took place in advance, thus there should

have been taken measures, in principle, for finalizing alone the

cases of the plaintiffs, either to involve another judge in an

incipient stage of the procedure.

Key words: right to defence, the principle of immediacy in the

criminal trial, pensioning of the case judge.

În fapt1,

Reclamanții au fost acuzați, în 2005 și respectiv în 2006, de comiterea

furtului prin tăierea și luarea arborilor dintr-o pădure aparținând unei alte

persoane și prin însușirea lemnului. Aceștia au fost judecați de un judecător

profesionist, A.K., în calitate de judecător unic.

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza

Cerovšek și Božičnik contra Sloveniei (cererile nr. 68939/12 și 68949/12), Decizia din 7

martie 2017, definitivă la 7 iunie 2017, disponibilă pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=

001-171777 (accesat la 5 septembrie 2017).

Respectarea dreptului la un proces echitabil. Redactarea hotărârii... 169

Primul reclamant a declarat, în apărarea sa, că a tăiat arbori care au

fost marcați pentru tăiere sau au fost atacați de gândacul de coajă în propria sa

pădure. În cursul procedurii împotriva primului reclamant, judecătorul A.K. a

examinat un număr de martori în cursul audierii principale, a examinat locul

infracțiunii presupuse și a examinat o serie de alte documente, inclusiv o

schiță și o copie a hărții cadastrului.

Niciunul dintre martori nu a mărturisit că a văzut primul reclamant

tăind copacii pe terenul persoanei vătămate. Cu toate acestea, martorii au

depus mărturie cu privire la o serie de alte circumstanțe legate de acuzații, de

exemplu asemănări cu privire la modul în care au fost tăiați arborii pe

pământul primului reclamant și pe cel al persoanei vătămate, urme ale

transportului arborilor, precum și faptul că primul reclamant a vândut în mod

regulat lemn și că a tăiat, de asemenea, arbori, fără marcă, de pe propriul

teren.

Unul dintre martori a mărturisit, de asemenea, că i-a văzut pe primul

reclamant și pe o altă persoană, B.K., că au transportat arborii peste pământul

persoanei vătămate. Un alt martor, soțul persoanei vătămate, a mărturisit că

B.K. și-a confirmat indirect implicarea în tăierea arborilor în cauză. Cu toate

acestea, B.K. a declarat că a crezut că nu a tăiat decât arbori marcați pe

pământul primului reclamant. Instanța a numit, de asemenea, un expert, care a

estimat că valoarea lemnului pretins furat a fost de 2.028 euro (EUR).

Cel de-al doilea reclamant a fost acuzat de două fapte de furt. În

cadrul procedurii împotriva sa, judecătorul A.K. a ascultat un număr de

martori la ședința principală și a examinat mai multe documente, inclusiv

copii ale hărților funciare relevante.

În ceea ce privește prima plângere, cel de-al doilea reclamant a

susținut că a crezut în mod eronat că a tăiat arbori de pe propriul teren, ale

cărui granițe i-au fost prezentate de foștii proprietari, F.H. și J.H., care au

apărut, de asemenea, ca martori în proces. Soțul persoanei vătămate a declarat

că au aflat despre lemnul furat la șase luni după eveniment și că vecinii le-au

spus că cel de-al doilea reclamant a fost văzut în pădure la acea dată, în timp

ce o altă persoană, I.T., a fost văzută transportând lemnul.

De asemenea, el a mărturisit că cel de-al doilea reclamant a recunoscut

că a tăiat arborii, crezând că au aparținut terenului său, dar că nu a fost de

acord cu suma pe care ar trebui să o plătească în compensație. Martorul I.T. a

declarat că l-a ajutat al doilea reclamant să transporte lemnul și că acesta i-a

spus că pământul îi aparținea, fapt pe care I.T. l-a găsit suspect. Un alt martor,

S.P., a declarat că l-a ajutat pe I.T. să încarce un camion cu lemne.

În ceea ce privește a doua plângere, cel de-al doilea reclamant a

susținut că a avut un acord cu persoana vătămată în acest caz, F.B., că ar putea

170 Remus Jurj-Tudoran

să taie arborii în schimbul vinului. Judecătorul a interogat persoana vătămată,

care a negat existența unui astfel de acord. De asemenea, instanța a numit un

expert, care a estimat că valoarea arborilor de fag și carpen a fost de 457

EUR, iar cea a arborilor de salcâm, de 440 EUR.

La 21 iunie 2007, judecătorul A.K. l-a găsit pe primul reclamant

vinovat de a lua proprietatea mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși

ilegal și l-a condamnat la șase luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de

trei ani. Judecătorul a constatat că reclamantul a tăiat și a luat opt stejari

dintr-o pădure, fără cunoștința proprietarului său, și a obținut lemn în valoare

de 2.028 EUR. El a ordonat fie să livreze persoanei vătămate aceeași cantitate

de stejar care a fost luată din pădure, fie să plătească despăgubiri de 2.028

EUR.

Judecătorul a pronunțat verdictul de vinovat și l-a condamnat pe

inculpat pe cale orală.

La 2 iulie 2007, judecătorul A.K., care a pronunțat din nou un verdict

verbal, l-a găsit pe cel de-al doilea reclamant vinovat de a lua proprietatea

mobilă a altei persoane cu intenția de a o însuși ilegal și l-a condamnat la

șapte luni de închisoare, pedeapsă suspendată timp de trei ani. Judecătorul a

constatat că cel de-al doilea reclamant a tăiat și a luat trei fagi și nouă carpeni

în valoare de cel puțin 457 EUR și două sute de copaci de salcâm în valoare

de cel puțin 440 EURdin terenuri aparținând altor persoane. În plus, celui

de-al doilea reclamant i s-a ordonat să plătească compensații în valoare de 457

EUR și respectiv 440 EUR celor două persoane vătămate.

Guvernul a susținut că judecătorul A.K., la pronunțarea verdictului, a

prezentat, de asemenea, un rezumat oral al principalelor motive (a se vedea

paragr. 34 al deciziei analizate), însă niciun indiciu nu poate fi găsit în

procesul-verbal al ședinței.

După audierea verdictului, ambii reclamanți și-au notificat intenția de

a face recurs, ceea ce a dat naștere unei obligații din partea judecătorului A.K.

să întocmească motive întemeiate pentru pronunțarea hotărârilor sale.

A.K. s-a pensionat mai târziu, la o dată nespecificată, iar dosarele din

ambele cazuri au fost pierdute. În 2010, instanța locală a reconstituit dosarele.

Pe baza documentelor conținute în dosarul reconstituit, judecătorul

D.K.M. a prezentat motive scrise la hotărârea pronunțată de judecătorul A.K.,

care au fost comunicate avocatului primului reclamant la 17 august 2010. În

raționamentul său, judecătorul s-a bazat pe înregistrările audierilor, pe

transcriptul inspecției locației și pe celelalte documente din dosar.

Noul judecător al cauzei nu a crezut versiunea de evenimente

prezentată de reclamant și a respins declarațiile lui B.K ca părtinitoare, pentru

că a lucrat pentru primul reclamant. De asemenea, a găsit mărturia sa că este


în contradicție cu unele dintre celelalte depoziţii. Instanța s-a bazat în mare

măsură pe constatarea că, în timp ce B.K. ar fi tăiat arborii în mod profesional

pe pământul reclamantului, anumiți arbori au fost tăiați neprofesionist atât de

pe terenul reclamantului, cât și de pe cel al persoanei vătămate, iar primul

reclamant și B.K. au fost văzuți transportând arborii peste pământul persoanei

vătămate.

Motivele scrise în cazul celui de-al doilea reclamant au fost prezentate

de judecătorul M.B., care s-a bazat, de asemenea, pe documentele conținute în

dosarul reconstituit, și au fost transmise avocatului său la 17 iunie 2010. În

ceea ce privește prima acuzație, judecătorul a constatat că apărarea celui de-al

doilea reclamant nu a fost convingătoare. În special, judecătorul a considerat

declarațiile a doi martori, F.H. și J.H., ca fiind neconvingătoare. Pe de altă

parte, judecătorul s-a bazat pe declarațiile persoanei vătămate și ale soțului ei,

susținute de alte dovezi, de exemplu avizul expertului, declarațiile martorilor

S.P. și I.T. și copia hărții funciare care arată că pământul persoanei vătămate

nu are frontieră cu pământul celui de-al doilea reclamant.

În ceea ce privește a doua acuzație, instanța s-a bazat pe declarația

persoanei vătămate, F.B., care a negat că a avut un acord cu cel de-al doilea

reclamant. Alte dovezi, cum ar fi opinia experților și fotografiile, au confirmat

faptul că F.B. a fost într-adevăr proprietarul terenului și a indicat numărul de

arbori tăiați.

Ambii reclamanți au făcut apel împotriva hotărârilor, invocând

argumente similare celor prezentate C.E.D.O. De asemenea, aceștia au

susținut că hotărârile ar fi trebuit să fie anulate și trimise primei instanțe

pentru o nouă examinare. Mai mult, ambii reclamanți au făcut apel și cu

privire la constatările factuale pe care s-au bazat convingerile lor, inclusiv la

evaluarea credibilității unui număr de martori. Cel de-al doilea reclamant s-a

plâns, de asemenea, de evaluarea existenței unei intenții din partea sa de a

comite cel de-al doilea furt.

La data de 26 august și respectiv 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel

din Ljubljana a respins recursurile reclamanților, considerând că, deși

motivările scrise ale hotărârilor atacate au fost date la câțiva ani după ce au

fost prezentate oral, totuși acest fapt nu face ca hotărârile să fie ilegale.

Instanța superioară a subliniat că hotărârile atacate se întemeiau pe fapte

stabilite în proceduri contradictorii și pe elemente de probă prezentate în

cadrul audierilor, pe care reclamanții le-au putut contesta prin prezentarea

versiunilor proprii ale evenimentelor în cauză.

Hotărârile de primă instanță au fost pronunțate oral de judecătorul

A.K., care a prezidat ambele audieri ale reclamanților, a pus la îndoială

susținerile reclamanților și a ascultat martorii. Mai mult, temeiurile scrise au


dezvăluit ce dovezi au fost invocate de judecătorii care le-au furnizat și cum

au evaluat fiabilitatea declarațiilor reclamanților. În opinia instanței

superioare, motivele scrise au fost clare și rezonabile.

În ceea ce privește primul reclamant, instanța superioară a reevaluat

probele, inclusiv declarațiile martorilor, și a ajuns la aceeași concluzie ca și

instanța de fond. În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, instanța

superioară a constatat că instanța de fond a stabilit în mod sincer și corect

toate faptele relevante ale cauzei și că s-a dovedit că cel de-al doilea

reclamant intenționa să comită a doua infracțiune.

La 13 octombrie 2010 și respectiv la 20 ianuarie 2011, reclamanții au

depus cereri de protecție a legalității la Curtea Supremă de Justiție a

Sloveniei, invocând argumente similare celor prezentate C.E.D.O. și făcând

referire la Decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11 octombrie 2006.

Conform acestei decizii (decizia nr. Up-309/04 din 11 octombrie 2006),

Curtea Constituțională a Sloveniei a constatat că esența principiului nemijlocit

este ca o hotărâre judecătorească să fie luată de judecătorii care au participat

la ședința în care părțile au făcut declarațiile și instanța a examinat toate

dovezile. Potrivit instanței constituționale slovene, judecătorii ar putea să

înțeleagă caracteristicile sau particularitățile unei dovezi individuale și să

formeze o opinie subiectivă asupra credibilității martorilor numai dacă au

participat direct la examinarea probelor, astfel încât, prin propriile lor simțuri

(și nu printr-un intermediar), au perceput natura și conținutul elementelor

individuale de probă.

La 6 ianuarie și respectiv la 1 septembrie 2011, Curtea Supremă de

Justiție a Sloveniei a respins cererile reclamanților privind protecția legalității,

considerând că doar partea operativă a hotărârii, și anume verdictul, ar fi putut

interfera cu drepturile părților, în timp ce scopul motivelor scrise a fost să

permită revizuirea unei decizii de către instanțele superioare.

De regulă, motivele scrise ale unei judecăți sunt date de judecătorul

care a condus procesul și a pronunțat verdictul. Cu toate acestea, în anumite

situații, cum ar fi atunci când un judecător a fost absent mult timp sau a murit,

legea trebuie interpretată ca permițând altui judecător să prezinte motivele

scrise2.

2 Conform art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală român (în continuare

C.pr.pen. român): ,,În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată

de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și

președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele

instanței. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În

toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea”.


În astfel de cazuri, judecătorul care a scris hotărârea s-a bazat pe

raționamentul logic și pe probele din dosar. Curtea Supremă de Justiție a

Sloveniei a constatat că, în timp ce principiul imprevizibilității impunea ca

judecătorul care a participat la proces să fi dat și verdictul, actul de redactare a

unei hotărâri judecătorești nu era, în mod strict, o parte a procesului.

Mai mult, dacă motivele scrise pentru o hotărâre nu erau

convingătoare, un inculpat a avut mai multe șanse de a reuși cu recursul său.

Având în vedere aceste considerații, Curtea Supremă de Justiție a Sloveniei a

considerat că dreptul la apărare al reclamanților nu a fost încălcat.

La datele de 1 aprilie și 2 decembrie 2011, reclamanții au depus

plângeri la Curtea Constituțională a Sloveniei, reiterând argumentele pe care

le-au formulat în fața instanțelor inferioare.

La 3 aprilie 2012, Curtea Constituțională a Sloveniei a respins

plângerile constituționale ale reclamanților, apreciind că în cazurile prezentate

nu se vizează nicio încălcare a drepturilor omului care are consecințe grave

asupra lor, precum și nicio problemă constituțională importantă.

În paragr. 37, C.E.D.O. reamintește că, pentru a determina problemele

legate de echitatea procedurilor în sensul art. 6 al Convenției europene pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în

continuare Convenția), trebuie să ia în considerare procedura în ansamblu,

inclusiv deciziile instanțelor de apel. Mai mult, funcția sa nu este aceea de a

înlocui propria evaluare a faptelor cu cea a instanțelor naționale și, ca regulă

generală, este de competența instanțelor respective să aprecieze probele care

le sunt prezentate. Sarcina C.E.D.O. este de a verifica dacă procedura a fost

corectă (a se vedea: cauza Edwards contra Regatului Unit, Hotărârea din 16

decembrie 1992, Seria A, nr. 247-B, § 34; cauza Mishgjoni contra Albaniei,

nr. 18381/05, Hotărârea din 7 decembrie 2010 § 49; cauza Saranchov contra

Ucrainei, nr. 2308/06, Hotărârea din 9 iunie 2016, § 45).

În cazul de față, C.E.D.O. este chemată să stabilească dacă reclamanții

au avut un proces echitabil, în ciuda faptului că motivele pronunțării

hotărârilor, și anume condamnarea și sentința, nu au fost date de judecătorul

care le-a pronunțat, ci de alți judecători, care nu au participat la proces.

C.E.D.O. nu este de acord cu poziția guvernului care reafirmă punctul

de vedere al Curții Supreme de Justiție a Sloveniei, respectiv că eșecul

judecătorului care a condus procesul de a emite motivarea scrisă nu ar fi putut

avea niciun impact asupra corectitudinii procesului, deoarece scopul principal

al acestor motive ar fi fost să permită revizuirea verdictului prin recurs.

C.E.D.O. reiterează faptul că, deși motivele deciziei sunt într-adevăr

relevante pentru că fac posibil ca acuzatul să poată exercita în mod util dreptul

la recurs (a se vedea cauza Hadjianastassiou contra Greciei, nr. 12945/87,


Hotărârea din 16 decembrie 1992, Seria A 252, § 33), adică să folosească pe

deplin acest drept, sunt de asemenea importante, într-un sens mai general, și

prin faptul că asigură buna administrare a justiției și împiedică arbitrariul {a

se vedea, mutatis mutandis, cauza Lhermitte contra Belgiei [GC], nr.

34238/09, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, § 67}. C.E.D.O. notează că, în

special, un judecător este conștient de faptul că trebuie să-și justifice decizia

pe motive obiective, oferind una dintre garanțiile împotriva arbitrarietății.

De asemenea, obligația de motivare contribuie la încrederea publicului

și a suspectului în decizia adoptată {a se vedea, mutatis mutandis, cauza

Taxquet contra Belgiei [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010 și cauza

Lhermitte contra Belgiei (citată mai sus)} și permite ca posibila părtinire a

judecătorului să fie percepută {a se vedea, de exemplu, cauza Kyprianou

contra Ciprului [GC], nr. 73797/01, §§ 119 și 130-133, C.E.D.O. 2005 XIII}

și remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător sau alți

judecători.

În speță, scopul menționat al cerinței de motivare nu putea fi atins,

deoarece judecătorul care a condus procesul, A.K., nu a prezentat motivele

care l-au determinat să se pronunțe asupra problemei reclamanților, respectiv

a vinovăției și condamnării lor. Mai mult, nu există nicio indicație în

înregistrările audierii că judecătorul a prezentat vreun motiv oral. Motivele

scrise prezentate de către judecătorii D.K.M și M.B., care au fost întocmite

trei ani mai târziu și, după cum rezultă din elementele de probă pe care le-a

prezentat C.E.D.O., nu au avut la bază niciun argument din partea

judecătorului A.K. și nu au putut compensa această deficiență.

În plus, C.E.D.O. constată lipsa de implicare a celor doi judecători în

procesul de colectare a probelor, observând că judecătorii D.K.M și M.B. nu

au participat la proces în niciun fel și și-au întocmit temeiurile exclusiv pe

baza dosarului scris. În schimb, verdictul judecătorului A.K. nu se baza doar

pe documente, ci acesta a audiat reclamanții în timpul procesului, a examinat

un număr de martori și a formulat o opinie cu privire la credibilitatea lor.

De asemenea, judecătorul A.K. trebuie să fi făcut o apreciere a

elementelor presupuselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și

anume intenția reclamanților de a le comite, motiv pentru care audierea

directă a reclamanților a fost deosebit de relevantă (a se vedea și cauza

Cutean contra României, nr. 53150/12, Hotărârea din 5 februarie 2014, § 66).

Prin urmare, după cum este recunoscut, aplicarea principiului

nemijlocirii în procedurile penale [a se vedea: cauza Cutean contra României

(citată mai sus), §§ 60 și 61; cauza PK contra Finlandei (dec.), nr. 37442/97,

Hotărârea din 9 iulie 2002; decizia Curții Constituționale a Sloveniei din 11

octombrie 2006] a condus la observarea de către judecătorul A.K. a


comportamentului martorilor și a reclamanților și la evaluarea credibilității

lor, ceea ce ar fi trebuit să fi constituit un element important, dacă nu decisiv,

în evaluarea faptelor pe care s-au bazat condamnările reclamanților.

În opinia C.E.D.O., aceste observații ar fi trebuit să se regăsească în

motivele scrise care justifică condamnările. C.E.D.O. subliniază că,

într-adevăr, în conformitate cu dreptul intern, aceste observații ar trebui să

constituie una dintre componentele esențiale ale hotărârilor scrise (a se vedea

pct. 364 alin. (7) din Legea privind procedura penală slovenă).

În ceea ce privește aspectul dacă pensionarea judecătorului A.K. ar fi

motivul pentru care nu a redactat motivarea scrisă a celor două hotărâri emise,

ceea ce a condus la circumstanțe excepționale care să justifice o abatere de la

procedura internă standard, C.E.D.O. observă că data pensionării trebuie să fi

fost cunoscută judecătorului A.K. în avans. Prin urmare, ar fi trebuit, în

principiu, să fie luate măsuri fie pentru a finaliza singur cazurile

reclamanților, fie pentru a implica un alt judecător într-un stadiu incipient al

procedurii.

Mai mult, C.E.D.O. constată că cele două cazuri nu erau unele

deosebit de complexe și că reclamanții și-au notificat intenția de a face recurs

de îndată ce a fost pronunțat verdictul. Asta înseamnă că judecătorul A.K. a

fost imediat conștient că va trebui să prezinte motive scrise. Prin urmare,

C.E.D.O. nu poate fi de acord cu guvernul în sensul că există motive

întemeiate să se îndepărteze de la procedura la care acuzatul a avut dreptul în

temeiul dreptului intern.

În plus, este deosebit de surprinzător faptul că, în ciuda unui termen

legal de treizeci de zile3, motivele scrise nu au fost furnizate timp de trei ani

de la pronunțarea verdictelor, timp în care dosarele au fost pierdute și trebuiau

reconstituite. Acești factori ridică și alte preocupări cu privire la modul în care

dosarele reclamanților au fost soluționate de instanțele naționale.

În concluzie, C.E.D.O. consideră că dreptul reclamanților la un proces

echitabil a fost încălcat din cauza neredactării de către judecătorul care a

condus procesul lor a hotărârii care să cuprindă motivele scrise pentru

verdictul său și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze

această deficiență (paragr. 47).

În consecință, a fost încălcat art. 6 al Convenției (paragr. 48).

3 De asemenea, și legea penală română prevede același termen în care trebuie

redactată hotărârea instanței [art. 406 alin. (1) C.pr.pen. român: ,,Hotărârea se redactează în

cel mult 30 de zile de la pronunțare”]. Mai mult, art. 407 C.pr.pen. român prevede

obligativitatea comunicării, în vederea exercitării căii de atac, atât a minutei, cât și a hotărârii

redactate procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat,

administrației locului de deținere.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE

JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

(CAMERA A CINCEA) ÎN CAUZA C-579/15 (29 IUNIE 2017)

ABSTRACT

Any refuse to execute a European Arrest Warrant must be

preceded through the verification by the enforced Judicial

Authority of the possibility to really execute the penalty in

conformity with it’s domestic law. In the case in which the

enforcement member state is in impossibility to engage itself in

enforcing effectively the penalty, the judicial authority has to

execute the task of the European Warrant execution and, thus, to

surrender the person searched by the issuing member.

Key words: police and judicial cooperation in criminal matters,

European Arrest Warrant, grounds for non-execution.

În fapt,

În cauza C-579/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară

formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene, de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de

Jos), prin Decizia din 30 octombrie 2015, primită de Curtea de Justiție a

Uniunii Europene, la 6 noiembrie 2015, în procedura referitoare la executarea

mandatului european de arestare emis împotriva lui Daniel Adam Popławski,

cu participarea Openbaar Ministerie (Parchetul olandez)1.

Prin Hotărârea din 5 februarie 2007, rămasă definitivă la 13 iulie 2007,

Sąd Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan) a pronunțat

împotriva lui Daniel Adam Popławski, resortisant polonez, o pedeapsă

privativă de libertate de un an cu suspendare. Prin Decizia din 15 aprilie 2010,

această instanță a dispus executarea pedepsei.

La 7 octombrie 2013, instanța sus-menționată a emis un mandat

european de arestare împotriva lui Daniel Adam Popławski în vederea

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=ro&jur=C,T,F&num=C-579/15&td=

ALL (accesat la 13 septembrie 2017).

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a cincea) în... 177

executării acestei pedepse. În cadrul procedurii principale privind executarea

acestui mandat european de arestare, Tribunalul din Amsterdam (Țările de

Jos) își pune întrebarea dacă trebuie să aplice art. 6 alin. (2) și (5) din OLW

(Overleveringswet – legea specială de executare a mandatului european de

arestare în Țările de Jos), care prevede un motiv de neexecutare a unui mandat

european de arestare, printre altele, în beneficiul persoanelor care au reședința

în Țările de Jos, situație în care se regăsește Daniel Adam Popławski.

Instanța de trimitere arată că, potrivit art. 6 alin. (3) din OLW, atunci

când refuză executarea unui mandat european de arestare, Țările de Jos

trebuie să comunice că sunt „dispuse” să preia executarea pedepsei, în temeiul

unei convenții încheiate între acest stat și statul membru emitent. Ea

precizează că o astfel de preluare depinde, în cauza principală, de o cerere

formulată în acest sens de Polonia. Or, legislația poloneză se opune unei astfel

de cereri în ipoteza în care persoana în cauză este resortisant polonez.

Instanța de trimitere subliniază că, în aceste condiții, refuzul predării

ar putea conduce la impunitatea persoanei vizate de un mandat european de

arestare. Astfel, după pronunțarea hotărârii prin care este refuzată predarea,

preluarea executării pedepsei s-ar putea dovedi imposibilă, în special din

cauza inexistenței unei cereri în acest sens emise de statul membru emitent,

iar această imposibilitate nu ar avea nicio incidență asupra hotărârii prin care

se refuză predarea persoanei căutate.

În aceste condiții, având îndoieli cu privire la conformitatea art. 6 alin.

(2)-(4) din OLW cu art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru a Consiliului nr.

2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și

procedurile de predare între statele membre (în continuare Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI)2, care nu permite refuzul predării decât în cazul în care statul

membru de executare „se angajează” să execute pedeapsa în conformitate cu

dreptul său intern, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a

hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii

Europene următoarele întrebări preliminare:

„1. Poate un stat membru să transpună în dreptul său național art. 4

pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, astfel încât:

– autoritatea judiciară de executare competentă din respectivul stat

membru să fie obligată necondiționat să refuze predarea, în scopul executării

unei pedepse, a unui cetățean al statului membru de executare sau a unei

persoane care are reședința în acest stat;

2 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002.


– acest refuz să reprezinte ipso iure un argument în favoarea

disponibilității de a prelua executarea pedepsei privative de libertate la care a

fost condamnat cetățeanul respectiv sau persoana rezidentă;

– dar decizia de preluare a executării pedepsei să fie luată abia după

refuzul predării în scopul executării pedepsei, iar adoptarea unei decizii în

sensul punerii în executare să depindă (1) de existența unui temei înscris

într-un acord valabil încheiat între statul membru emitent și statul membru de

executare, (2) de condițiile prevăzute de acest acord și (3) de cooperarea

statului membru emitent, de exemplu, în sensul emiterii de către acesta a unei

cereri corespunzătoare, cu riscul ca, după ce a refuzat predarea în scopul

executării pedepsei, statul membru de executare să se afle în imposibilitatea

de a prelua punerea în executare, însă fără ca acest risc să afecteze în vreun fel

obligația de a refuza predarea în scopul executării pedepsei?

2. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare,

a) instanța națională poate să aplice în mod direct dispozițiile

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, deși, conform art. 9 din Protocolul (nr. 36)

privind dispozițiile tranzitorii [(JO 2012, C 326, p. 322)], după intrarea în

vigoare a Tratatului de la Lisabona, această decizie-cadru va continua să

producă efecte juridice până în momentul la care este abrogată, anulată sau

modificată?

b) în cazul unui răspuns afirmativ: art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI este suficient de clar și de previzibil încât să poată fi aplicat de

instanțele naționale?

3. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a

doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru al cărui drept

național condiționează preluarea executării unei pedepse privative de libertate

aplicate în străinătate de existența unui temei înscris într-un acord

corespunzător să transpună în dreptul național art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru

nr. 2002/584/JAI, astfel încât art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru să ofere el

însuși temeiul convențional cerut pentru evitarea pericolului de neexecutare a

pedepsei, rezultat din dispoziția din legea națională privind existența unui

temei convențional?

4. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și la întrebarea a

doua menționată la litera b): este permis ca un stat membru să transpună în

dreptul național art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru, astfel încât pentru

refuzul predării, în scopul executării unei pedepse, a unei persoane care are

reședința în statul membru de executare și care este cetățean al unui alt stat

membru se prevede condiția ca statul membru de executare să aibă

competență asupra faptelor menționate în mandatul european de arestare

[MEA] și că nu trebuie să existe o piedică reală pentru o urmărire penală în


statul membru de executare a persoanei rezidente în acest stat pentru aceste

fapte (de exemplu, refuzul statului membru emitent de a transmite statului

membru de executare actele de urmărire penală), în timp ce aceste condiții nu

există în privința refuzului predării, în scopul executării unei pedepse, a unui

cetățean al statului membru de executare?”

Cu privire la întrebările preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene a subliniat (paragr. 14) că întrebările preliminare privesc

conformitatea cu Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a unei legislații naționale

care nu mai este în vigoare ca urmare a abrogării și a înlocuirii sale cu

măsurile naționale care urmăresc transpunerea Deciziei-cadru 2008/909/JAI.

Instanța de trimitere consideră că legislația națională menționată

rămâne aplicabilă în litigiul principal, ținând seama, în special, de faptul că

Regatul Țărilor de Jos, în temeiul art. 28 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI,

a făcut o declarație prin care indica, în esență, că va continua să aplice

hotărârilor judecătorești rămase definitive înainte de 5 decembrie 2011, cum

este hotărârea pronunțată împotriva lui Daniel Adam Popławski,

instrumentele juridice anterioare acestei decizii-cadru în materia transferării

persoanelor condamnate. Totuși, Comisia contestă validitatea acestei

declarații, precum și a declarației similare făcute de Republica Polonă și

apreciază că situația în discuție în litigiul principal, contrar a ceea ce

consideră instanța de trimitere, este guvernată de dispozițiile naționale de

transpunere a Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI, însă trebuie să se răspundă la

întrebările adresate de instanța de trimitere pe baza cadrului normativ și

factual definit de aceasta (paragr. 17)3.

Interpretând prima întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

constată în paragr. 18 că instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie

interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru prin care este

3 Conform paragr. 16 din prezenta hotărâre, în această privință, Curtea de Justiție a

Uniunii Europene a hotărât deja că trebuie să limiteze, în principiu, examinarea la elementele

de apreciere pe care instanța de trimitere a decis să i le prezinte în cererea de decizie

preliminară. Astfel, în ceea ce privește aplicarea reglementării naționale pertinente, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene trebuie să se limiteze la situația pe care instanța menționată o

consideră ca fiind dovedită [Hotărârea din 8 iunie 2016, cauza Hünnebeck, C-479/14,

EU:C:2016:412, punctul (în continuare pct. 36) și jurisprudența citată]. În plus, rezultă dintr-o

jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene că întrebările referitoare la

interpretarea dreptului Uniunii Europene, adresate de instanța națională în cadrul normativ și

factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate curtea sus-menționată

nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență (Hotărârea din 8

decembrie 2016, cauza Eurosaneamientos și alții, C-532/15 și C-538/15, EU:C:2016:932,

pct. 28, precum și jurisprudența citată).


transpusă această dispoziție care, în cazul în care predarea unui resortisant

străin ce deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul

acestui stat membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării

unei pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare

și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare

din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat

membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data

refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în

plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi ulterior imposibilă, un

astfel de refuz să poată fi contestat.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază

(paragr. 19) că din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI reiese că aceasta consacră principiul conform căruia statele

membre execută orice mandat european de arestare pe baza principiului

recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași

decizii-cadru. Cu excepția unor situații deosebite, autoritățile judiciare de

executare nu pot refuza, astfel cum a statuat deja curtea sus-menționată, să

execute un asemenea mandat decât în cazurile, enumerate în mod exhaustiv,

de neexecutare prevăzute de această decizie-cadru, iar executarea unui mandat

european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitative

prevăzute de decizia-cadru sus-menționată (a se vedea, în acest sens,

Hotărârea din 5 aprilie 2016, cauza Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și

C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, pct. 80 și 82, precum și jurisprudența citată).

În consecință, în timp ce executarea MEA constituie principiul, refuzul

executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei

interpretări stricte.

În continuare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit (paragr.

20) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI prevede un motiv de

neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, în temeiul căruia

autoritatea judiciară de executare „poate” refuza executarea unui mandat

european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de

libertate atunci când persoana căutată este rezident al statului membru de

executare, precum în litigiul principal, și dacă acest stat „se angajează” să

pună în executare această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr.

21) că reiese din însuși modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 30 din concluzii, că

atunci când un stat membru a ales să transpună această dispoziție în dreptul

intern, autoritatea judiciară de executare trebuie totuși să dispună de o marjă


de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze

executarea mandatului european de executare. În această privință, autoritatea

respectivă trebuie să aibă posibilitatea de a ține seama de obiectivul urmărit,

de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la dispoziția respectivă care,

potrivit unei jurisprudențe consacrate a curții sus-menționate, are ca scop în

special să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță

deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială ale persoanei

căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată

(a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da

Silva Jorge, C-42/11, EU:C:2012:517, pct. 32 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr. 22) că din

modul de redactare a art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI rezultă,

astfel cum a arătat avocatul general la pct. 45 din concluzii, că orice refuz de a

executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al

statului membru de executare de a pune în aplicare pedeapsa privativă de

libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, chiar dacă, în orice caz,

simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să pună în executare

pedeapsa respectivă nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea

refuz. Reiese de aici că orice refuz de a executa un mandat european de

arestare trebuie să fie precedat de verificarea, de către autoritatea judiciară de

executare, a posibilității de a aplica în mod real pedeapsa în conformitate cu

dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în

imposibilitate de a se angaja să aplice efectiv pedeapsa, îi revine autorității

judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare și,

prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.

Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că art. 4

pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că se

opune legislației unui stat membru care transpune această dispoziție și care, în

cazul în care predarea unui resortisant străin ce deține un permis de ședere pe

durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat membru este solicitată de un alt

stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate

acestui resortisant printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pe de o

parte, nu permite o astfel de predare și, pe de altă parte, se mărginește să

prevadă obligația autorităților judiciare din primul stat membru de a informa

autoritățile judiciare din al doilea stat membru că sunt dispuse să preia

executarea acestei hotărâri fără ca, la data refuzului predării, preluarea

efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în plus, în ipoteza în care

această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de refuz să poată fi contestat

(paragr. 24).


Cu privire la a doua și la a treia întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene a decis că trebuie examinate împreună, instanța de trimitere

solicitând, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile Deciziei-cadru nr.

2002/584/JAI pot avea efect direct și, în caz contrar, dacă dreptul Țărilor de

Jos poate face obiectul unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii

Europene în sensul că, atunci când un stat membru condiționează preluarea

executării pedepsei privative de libertate de existența unui temei juridic

înscris într-o convenție internațională, art. 4 pct. 6 din această decizie-cadru

constituie el însuși temeiul convențional impus de dreptul intern (paragr. 25).

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat

(paragr. 26) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI este lipsită de efect direct.

Astfel, această decizie-cadru a fost adoptată în temeiul fostului al treilea pilon

al Uniunii Europene, în special în temeiul art. 34 alin. (2) lit. b) din Tratatul

privind Uniunea Europeană (în versiunea sa anterioară Tratatului de la

Lisabona). Or, această dispoziție prevedea că deciziile-cadru nu pot avea efect

direct (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza

Ognyanov, C-554/14, EU:C:2016:835, pct. 56).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat (paragr. 27) că,

potrivit art. 9 din Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, efectele

juridice ale actelor instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale agențiilor

Uniunii Europene adoptate, în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană,

înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sunt menținute atât

timp cât nu vor fi fost abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor.

Or, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 67 din concluzii, Decizia-cadru

nr. 2002/584/JAI nu a făcut obiectul unei astfel de abrogări, anulări sau

modificări ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat (paragr.

28) că, deși dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu pot avea, prin

urmare, efect direct, este la fel de adevărat că, în conformitate cu art. 34 alin.

(2) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, aceasta angajează statele

membre în privința rezultatului care urmează să se obțină, dar forma și

metodele sunt lăsate la discreția autorităților naționale (a se vedea, prin

analogie, Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct.

56).

În speță, astfel cum rezultă din cuprinsul pct. 19-24 din prezenta

hotărâre, atunci când condițiile prevăzute la art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI nu sunt îndeplinite, art. 11 alin. (2) din această decizie-cadru

obligă statele membre să execute orice mandat european de arestare, pe baza

principiului recunoașterii reciproce (paragr. 29).


În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit

(paragr. 30) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, statele membre

trebuie să ia toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura

executarea obligațiilor ce le revin în temeiul unei decizii-cadru (a se vedea, în

acest sens, prin analogie, Hotărârea din 16 iunie 2005, cauza Pupino,

C-105/03, EU:C:2005:386, pct. 42).

În special, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază (paragr.

31) că așa cum reiese dintr-o jurisprudență constantă a curții, caracterul

obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privința autorităților naționale,

inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a

dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate,

așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina

textului și a finalității deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de

aceasta. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este

inerentă sistemului Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, în

măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul

competențelor lor, deplina eficiență a dreptului Uniunii Europene atunci când

judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza

Ognyanov, cit. supra, pct. 58-59, precum și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene precizează (paragr. 32) că

principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște însă și anumite

limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei

decizii-cadru atunci când interpretează și aplică normele relevante ale

dreptului național este limitată de principiile generale ale dreptului, în special

cele privind securitatea juridică și neretroactivitatea. Aceste principii se opun,

printre altele, ca obligația respectivă să poată conduce la stabilirea sau la

agravarea, în temeiul unei decizii-cadru și independent de o lege adoptată

pentru punerea în aplicare a acesteia, a răspunderii penale a celor care

acționează cu încălcarea dispozițiilor sale (Hotărârea din 8 noiembrie 2016,

cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 62-64, precum și jurisprudența citată).

În plus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene relevă (paragr. 33) că

principiul interpretării conforme nu poate servi drept temei al unei interpretări

contra legem a dreptului național (Hotărârea din 28 iulie 2016, cauza JZ,

C-294/16 PPU, EU:C:2016:610, pct. 33 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată (paragr. 34) că totuşi nu

este mai puțin adevărat că principiul interpretării conforme impune ca

instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare

ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de

acesta, pentru a garanta eficacitatea deplină a deciziei-cadru în discuție și

pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta


(Hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza Lopes Da Silva Jorge, cit. supra, pct.

56 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat (paragr. 35) că, în

acest context, a statuat deja că obligația unei interpretări conforme le impune

instanțelor naționale să modifice, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată

atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului intern

incompatibilă cu obiectivele unei decizii-cadru (Hotărârea din 8 noiembrie

2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 67 și jurisprudența citată).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai statuat (paragr. 36) că, în

cazul în care o instanță națională consideră că se găsește în imposibilitate de a

interpreta o dispoziție din dreptul intern în conformitate cu o decizie-cadru ca

urmare a faptului că este ținută de interpretarea dată acestei dispoziții

naționale de curtea supremă națională într-o hotărâre în interpretare, revine

instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al deciziei-cadru, lăsând

neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de curtea

supremă națională, din moment ce această interpretare nu este compatibilă cu

dreptul Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 8

noiembrie 2016, cauza Ognyanov, cit. supra, pct. 69-70).

Aceste precizări fiind făcute, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a

considerat că este necesar (paragr. 37) să se sublinieze că, în speță, deși

obligația instanței naționale de a asigura eficacitatea deplină a Deciziei-cadru

nr. 2002/584/JAI determină obligația statului olandez de a executa mandatul

european de arestare în cauză sau, în caz de refuz, obligația de a garanta

executarea efectivă a pedepsei pronunțate în Polonia, aceasta nu are nicio

incidență asupra stabilirii răspunderii penale a lui Daniel Adam Popławski,

care rezultă din hotărârea pronunțată la 5 februarie 2007 împotriva lui de Sąd

Rejonowy w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznan), și nu poate fi

considerată a fortiori ca determinând o agravare a acestei răspunderi.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai arătat (paragr. 38) că

instanța de trimitere consideră, contrar celor sugerate de Openbaar Ministerie

(Ministerul Public, Țările de Jos) în cadrul ședinței, că declarația prin care

acesta din urmă a informat autoritatea judiciară emitentă că este dispus, în

conformitate cu articolul 6 alin. (3) din OLW, să preia executarea pedepsei, în

temeiul mandatului european de arestare în cauză, nu poate fi interpretată că

reprezintă un veritabil angajament al statului olandez de a executa această

pedeapsă, cu excepția cazului în care art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI constituie un temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3)

din OLW pentru executarea efectivă a unei astfel de pedepse în Țările de Jos.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit

(paragr. 39) că, potrivit unei jurisprudențe constante a curții, aceasta nu este


competentă să interpreteze dreptul intern al unui stat membru (Hotărârea

din 16 februarie 2017, cauza Agro Foreign Trade & Agency, C-507/15,

EU:C:2017:129, pct. 23, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, este

numai de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă dreptul olandez

poate fi interpretat în sensul că asimilează Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI

unui astfel de temei juridic convențional, în sensul art. 6 alin. (3) din OLW.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază

(paragr. 40) că, fiind învestită în cadrul unei trimiteri preliminare cu atribuția

de a furniza instanței naționale răspunsuri utile, este competentă să dea

indicații, întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile

scrise și orale care i-au fost prezentate, de natură să permită instanței naționale

să se pronunțe (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 iulie 2014, cauza

Leone, C-173/13, EU:C:2014:2090, pct. 56).

Din această perspectivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat

(paragr. 41), pe de o parte, că, în conformitate cu considerentul (11) al

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, mandatul european de arestare trebuie să

înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare

privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în

aplicare a Acordului Schengen, menționată la pct. 3 din prezenta hotărâre, cu

privire la aceste aspecte. În măsura în care decizia-cadru menționată a

înlocuit, așadar, toate convențiile care au existat în această privință între

diferitele state membre și în care coexistă, având în același timp un regim

juridic propriu definit de dreptul Uniunii Europene, cu convențiile de

extrădare încheiate între diferitele state membre și state terțe, o asimilare a

deciziei-cadru menționate cu o astfel de convenție nu pare exclusă ab initio.

Pe de altă parte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată

(paragr. 42) că Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține nicio dispoziție

care să permită să concluzioneze că s-ar opune ca termenii „o altă convenție

aplicabilă”, care figurează la art. 6 alin. (3) din OLW, să fie interpretați în

sensul că acoperă și art. 4 pct. 6 din decizia-cadru sus-menționată, din

moment ce o astfel de interpretare ar permite să se garanteze că posibilitatea

autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european

de arestare este exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă

în Țările de Jos a pedepsei pronunțate împotriva lui Daniel Adam Popławski

și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită prin aceeași

decizie-cadru.

În aceste condiții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis

(paragr. 43) că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că

dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct. Totuși,

instanța națională competentă are obligația, luând în considerare ansamblul


dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de

acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, în

măsura în care este posibil, în lumina textului și a finalității acestei

decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului de a executa un

mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane care a

făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri definitive prin care a

fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritățile judiciare ale

statului membru de executare au obligația de a garanta ele însele aplicarea

efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei persoane.

Cu privire la a patra întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență,

să se stabilească dacă art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie

interpretat în sensul că autorizează un stat membru să refuze executarea unui

mandat european de arestare emis în vederea predării unei persoane,

resortisant al unui alt stat membru, care a făcut obiectul unei hotărâri

definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,

pentru singurul motiv că primul stat membru intenționează să înceapă

urmărirea penală a acestei persoane pentru aceleași fapte ca cele pentru care a

fost pronunțată hotărârea, în timp ce acest stat membru refuză în mod

sistematic predarea propriilor resortisanți în scopul executării unor hotărâri

prin care au fost condamnați la pedepse privative de libertate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat

(paragr. 45) că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI nu conține

niciun element care să permită interpretarea acestei dispoziții în sensul că

autorizează autoritatea judiciară a unui stat membru să refuze executarea unui

mandat european de arestare în ipoteza în care o nouă urmărire penală, pentru

aceleași fapte ca cele care fac obiectul hotărârii penale definitive pronunțate

împotriva persoanei căutate, ar putea fi inițiată împotriva acesteia din urmă pe

teritoriul propriu.

Astfel, în afară de faptul că art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI nu menționează nicidecum această posibilitate, trebuie să se

constate că o asemenea interpretare ar intra în conflict cu art. 50 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede, în special, că

nimeni nu poate fi judecat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat

sau condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească

definitivă, în conformitate cu legea (paragr. 46).

În aceste condiții, întrucât această interpretare nu este, în orice caz,

conformă cu dreptul Uniunii Europene, nu este necesar să se adopte o poziție

cu privire la aspectul dacă aceasta ar conduce la o posibilă discriminare între

resortisanții Țărilor de Jos și resortisanții altor state membre, care nu este nici

ea conformă cu dreptul Uniunii Europene.


Având în vedere ceea ce precedă, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene relevă (paragr. 48) că este necesar să se răspundă la a patra

întrebare că art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie

interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze

executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării

unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost

condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest

stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea

penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această

hotărâre.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie

interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care transpune

această dispoziție și care, în cazul în care predarea unui resortisant străin ce

deține un permis de ședere pe durată nedeterminată pe teritoriul acestui stat

membru este solicitată de un alt stat membru în scopul executării unei

pedepse privative de libertate aplicate acestui resortisant printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă, pe de o parte, nu permite o astfel de predare

și, pe de altă parte, se mărginește să prevadă obligația autorităților judiciare

din primul stat membru de a informa autoritățile judiciare din al doilea stat

membru că sunt dispuse să preia executarea acestei hotărâri fără ca, la data

refuzului predării, preluarea efectivă a executării să fie asigurată și fără ca, în

plus, în ipoteza în care această preluare s-ar dovedi imposibilă, un astfel de

refuz să poată fi contestat.

2. Dispozițiile Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI nu au efect direct.

Totuși, instanța națională competentă are obligația, luând în considerare

ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare

recunoscute de acesta, de a interpreta dispozițiile naționale în discuție în

litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina textului și a

finalității acestei decizii-cadru, ceea ce implică, în speță, că, în cazul refuzului

de a executa un mandat european de arestare emis în vederea predării unei

persoane care a făcut, în statul membru emitent, obiectul unei hotărâri

definitive prin care a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,

autoritățile judiciare ale statului membru de executare au obligația de a

garanta ele însele aplicarea efectivă a pedepsei pronunțate împotriva acestei

persoane.

3. Articolul 4 pct. 6 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie

interpretat în sensul că nu autorizează un stat membru să refuze

executarea unui mandat european de arestare emis în vederea predării

unei persoane care a făcut obiectul unei hotărâri definitive prin care a fost


condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru singurul motiv că acest

stat membru intenționează să înceapă împotriva acestei persoane urmărirea

penală pentru aceleași fapte ca cele pentru care a fost pronunțată această

hotărâre.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE

APEL

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL TÂRGU-MUREȘ PE

ANUL 2015, ÎN MATERIE PENALĂ1

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT,

ȘANTAJUL ȘI UZURPAREA DE CALITĂȚI OFICIALE.

CALCULAREA TERMENULUI DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII

PENALE. APLICAREA GLOBALĂ A LEGII PENALE MAI

FAVORABILE. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR.

CONFISCAREA SPECIALĂ

ABSTRACT

Art. 122 from the previous Criminal Code (from 1969), as much as

art. 154 from the new Criminal Code, which regulates the

prescription terms of the criminal liability, refer to the “the

penalty provided by the law for the committed offence”. The

provision from art. 7 par. (2) from Law no. 39/2003 regarding the

prevention and combating of the organized criminality, with the

amendments and previous completions, is one with a special

character towards the one from art. 7 par. (1) of the same law, the

last one being concerned only by the “applied” penalty, which

cannot be bigger than the sanction provided by the law for the

most serious offence that enters in the purpose of the organized

criminality group, and not the penalty “provided by the law”

meaning art. 122 from the previous Criminal Code (from 1969).

Whereas, according to art. 7 par. (1) from Law no. 39/2003, the








[email protected]; [email protected]. 1 Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel

Târgu-Mureș, Buletinul Jurisprudenței, de F. Dima, M. Vasiescu (coordonatori) ș.a., 2015.

190 Gheorghe Ivan

limits of imprisonment were from 5 to 20 years, these being

considered at the calculation of the prescription term for the

criminal liability.

Although for the offence of constituting an organized criminal

group provided by art. 7 par. (1) and (2) from Law no. 39/2003

(the old law), the provided penalty was of imprisonment from 5 to

20 years, and in the present regulation – art. 367 par. (1) and (3)

from the new Criminal Code (new law) – the provide penalty by

the law is imprisonment from 1 to 5 years (meaning the new law

would be more favorable), however it is imposed the global

application of the old law for all the offences, because reported to

the date of the commission of the acts, for the outrage offences

(author or instigator) and of usurpation of official attributes, the

special term of the prescription for the criminal liability calculated

on the basis of the old law – art. 124 reported to art 122 par. (1)

letter d) from the previous Criminal Code – is of 7 years and 6

month (5 years to which it is added the half of 2 years and 6

month) towards the one calculated on the basis of the new

law – art. 155 par. (4) reported to art. 154 par. (1) letter d) from

the new Criminal Code – which is of 10 years (5 years overcame

once more), currently not being completed for all the acts.

Towards the lack of criminal history and passing of a time period

of 8 years from the commission of the offence, it is imposed the

conclusion that separating the defendant from the social and

family environment in which he was involved and to which he has

adapted correspondingly and sending him to prison environment

for 3 years time does not have the effect expected by the legislator,

that of reeducation and, subsidiary, of punishment, the penalty

loosing it’s educative character and rather constituting a

repression measure disproportional with the realities detaching

from the judged case.

Special confiscation is ordered also in the case of termination of

the criminal trial as a consequence of the prescription of the

criminal responsibility, because, on one side, it was proven the

existence of the act and the guiltiness of the defendants under the

aspect of committing the offence of blackmail (authorship and,

respectively instigation), and, on the other side, neither the old

regulation [art. 111 par. (2) from the previous Criminal Code

(from 1969)], on the basis of which the firs instance disposed, and

neither the new regulation [art. 107 par. (2) from the new

Constituirea unui grup infracțional organizat, șantajul și uzurparea de... 191

Criminal Code] does not condition taking safety measures of

pronouncing a solution of conviction, but the measures of safety

are taken by “the persons who committed the acts provided in the

criminal law”.

Key words: global enforcement of the most favorable law, special

confiscation, constituting an organized criminal group, organized

crime, judicial individualization of the penalties, blackmail,

prescription term of the criminal liability, usurping of official

attributions.

I. Prezentare speță. Prin cererile înregistrate pe rolul Curții de Apel

Târgu-Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, inculpații T. (fost M.)

R., S.S., D.L.V., C.C.A., M.A. și S.M. și partea civilă V.B., în calitate de

administrator al S. M.C. S.R.L., au declarat apel împotriva Sentinței penale nr.

180/2012, pronunțată de Tribunalul Mureș.

În motivarea apelului, procurorul susține că instanța de fond, în mod

greșit, a procedat la achitarea inculpaților K.E. și Z.F. și solicită încetarea

procesului penal, ca urmare a intervenirii termenului special al prescripției

răspunderii penale față de cei doi inculpați.

Inculpații au solicitat achitarea și respingerea acțiunilor civile,

respectiv încetarea procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii

penale.

Partea civilă V.B. a solicitat majorarea pedepselor aplicate inculpaților

de către prima instanță și admiterea în întregime a acțiunii civile, cu

consecința obligării inculpaților la plata despăgubirilor solicitate, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal (în continuare

C.pen.), instanța a invocat din oficiu, la termenul din 12 martie 2014,

schimbarea încadrării juridice a faptelor în conformitate cu Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 2/20142 și cu Decizia Curții Constituționale a

României nr. 265/20143 privind interpretarea art. 5 alin. (1) C.pen.

4

S-a asigurat asistența juridică prin apărători aleși, respectiv desemnați

din oficiu.



4 ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

[…]”

192 Gheorghe Ivan

Inculpații nu au dorit să facă noi declarații în fața instanței de apel.

S-au depus înscrisuri în circumstanțiere.

Examinând apelurile promovate, prin prisma dispozițiilor art. 417 și

urm. din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), instanța de

apel le-a găsit fondate pe cele declarate de către procuror și de către

inculpați și nefondat pe cel declarat de partea civilă, pentru următoarele

considerente:

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută – pornind de la

conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării

procesului penal –, cu excepția soluției de achitare pronunțată față de

inculpații Z.F. și K.E., hotărârea instanței de fond nu comportă niciun fel de

critică, fiind justă soluția la care s-a oprit prima instanță în momentul

pronunțării, cu privire la: condamnarea fiecărui inculpat, contopirea

pedepselor, stabilirea modalității de executare, soluționarea acțiunilor civile,

luarea măsurilor de siguranță.

Pentru a face o asemenea apreciere, s-a constatat că din conținutul

materialului probator administrat rezultă mai presus de orice dubiu faptul că

fiecare inculpat se face vinovat de comiterea faptelor penale, în modalitatea

reținută de prima instanță.

De altfel, cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de apel, starea de fapt

nici nu a mai fost contestată de o parte dintre inculpați, iar, în subsidiar, s-a

solicitat reducerea pedepselor stabilite de prima instanță pentru săvârșirea

infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și încetarea

procesului penal pentru celelalte infracțiuni, ca urmare a intervenirii

prescripției răspunderii penale.

Analizând mai întâi apărările privind starea de fapt, s-a observat că

acestea erau nefondate. Astfel, participarea inculpatului S.S. la toate cele șase

acte materiale ale infracțiunii de șantaj este dovedită mai presus de orice

dubiu, și sunt lipsite de importanță (sub aspectul întrunirii elementelor

constitutive) următoarele: faptul că inculpatul M.A. ar fi fost prieten cu

persoana vătămată R.A.; împrejurarea că înmânarea filei cec și ridicarea

banilor s-ar fi făcut fără acte de violență; faptul că față de persoanele vătămate

R.A., V.B. și C.L. inculpatul nu ar fi comis acte de violență, ci doar ar fi fost

prezent alături de M.A.; împrejurarea că doar cu persoana vătămată P.S. ar fi

existat mai multe discuții și conflicte, așa cum se susține în apărare.

Modalitatea concretă în care a acționat inculpatul, gradul de participare și de

implicare se răsfrâng în individualizarea judiciară a pedepsei stabilite, iar

acestea nu sunt de natură să ducă la o soluție de achitare a inculpatului pentru

vreuna dintre infracțiunile reținute în sarcina sa.


Și pentru inculpatul S.M. s-a solicitat, în principal, achitarea, pe

considerentul că nu ar exista probe care să dovedească vinovăția acestuia. În

acord cu judecătorul fondului, s-a reținut că acest inculpat, în baza unei

înțelegeri prealabile cu inculpatul M.A., i-au determinat pe inculpații M.A.,

S.S. și D.L.V. să săvârșească infracțiunea de șantaj asupra persoanei vătămate

V.B., în scopul recuperării unui utilaj forestier. Astfel, inculpatul S.M. este cel

care a hotărât să-și recupereze singur utilajul de la persoana vătămată

sus-menționată, contactându-l în acest sens pe inculpatul M.A., și chiar în

timpul discuțiilor telefonice cu acesta, a fost de acord cu pretențiile sale,

respectiv cu plata sumei de 20 milioane lei vechi pentru „serviciul” ce urma să

i-l facă, delegându-l pentru întreaga operațiune pe acesta din urmă.

Inculpatul C.C.A. a invocat nelegalitatea sentinței, deoarece ar exista

neconcordanțe între dispozitiv și considerente, precum și netemeinicia, bazată

pe lipsa vinovăției. Analizând aceste critici, este de menționat că forma

continuată a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată a fost menținută

în sentință prin reținerea art. 41 alin. (2) din vechiul Cod penal (în continuare

C.pen. din 1969), iar forma de vinovăție a intenției directe cu care a acționat

inculpatul rezultă din modalitatea în care, împreună cu inculpații M.A., S.S. și

D.L.V. i-au adresat amenințări părții civile C.L., în mod repetat, pentru a o

determina pe aceasta să predea autoturismul, astfel încât nu poate fi

pronunțată o soluție de achitare a acestui inculpat, ci una de încetare a

procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.

Cu privire la inculpații-intimați Z.F. și K.E., din materialul probator

administrat rezultă că primul inculpat a discutat cu inculpatul M.A. și i-a

prezentat situația în care se afla, respectiv că persoana vătămată R.A. îi datora

o sumă de bani și a apelat la ajutorul lui M.R., constând în serviciile sale de

„recuperator”, situația fiind identică și în cazul inculpatei K.E. față de

persoana vătămată S.A.

Din coroborarea declarațiilor inculpaților Z.F., M.A. și a părții civile

R.A. rezultă, în mod explicit, faptul că inculpatul Z.F. a apelat la serviciile de

,,recuperator” ale inculpatului M.R., pentru a intra în posesia sumei de bani pe

care partea civilă i-o datora în urma tranzacției cu materialele de construcție.

Chiar dacă inculpatul Z.F. a arătat în declarația sa că: „…am acceptat

propunerea lui M.R. de a-l lăsa să mă ajute…”, în aceeași declarație a precizat

că a făcut acest lucru: „Întrucât doream să-mi recuperez banii…”. Or, pentru

„a accepta” serviciile inculpatului M.R. și pentru ca acesta să le fi putut

„oferi”, mai întâi a trebuit să fie cunoscute problemele bănești dintre cele

două părți, iar acest lucru s-a realizat prin faptul că Z.F. a discutat cu M.R.,

căruia i-a prezentat situația, apelând la „ajutorul” acestuia. Rezultă că ideea

infracțională în sensul instigării îi aparține lui Z.F., care, nemulțumit de

194 Gheorghe Ivan

situația în care se afla, a înțeles să-și rezolve divergențele cu R.A., prin

intermediul inculpatului M.R.

S-a avut în vedere și declarația inculpatului M.R., care a arătat despre

Z.F.: „…m-a rugat să caut o persoană pe nume R.A. din loc. Glăjărie, care îi

datora suma de cca 30 milioane lei. I-am promis lui Z. F. că-l ajut…”.

Așadar, fapta inculpatului Z.F. de a-l încunoștința pe inculpatul M.R.

despre problemele sale financiare și de „a-l ruga” să-l ajute, precizând numele

persoanei debitoare, localitatea unde putea fi găsită, telefonul acesteia, suma

datorată, și chiar dându-i suma de 3 milioane lei vechi pentru deplasarea cu

taxiul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la șantaj

prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969; această faptă

constă în determinarea, cu intenție, a inculpatului M.R. să săvârșească

infracțiunea de șantaj asupra părții civile R.A., în scopul recuperării sumei

datorate.

De asemenea, și în cazul inculpatei K.E., ideea infracțională a

instigării inculpatului M.R. la săvârșirea infracțiunii de șantaj i-a aparținut

acesteia, deoarece ea era cea nemulțumită și astfel a înțeles să-și rezolve

divergențele cu S.A. Din coroborarea declarațiilor rezultă că inculpata a apelat

la serviciile de recuperator furnizate de inculpatul M.R. pentru a-l determina

pe S.A. să-și plătească la bancă obligațiile asumate, lucru care s-a și întâmplat

ulterior. În cazul în care partea vătămată S.A. nu și-ar fi onorat înțelegerea

făcută cu K.E., aceasta s-ar fi aflat în situația să-și piardă garsoniera în care

locuia în favoarea băncii de la care obținuse un împrumut bancar garantat cu

această locuință. Pentru a-și putea oferi astfel de „servicii”, inculpatul M.R. ar

fi trebuit inițial să cunoască despre existența problemelor bănești dintre cele

două părți, aspect care rezultă însă din faptul că a fost contactat telefonic de

către inculpata K.E., care i-a prezentat situația și care i-a cerut „ajutor”.

Încadrarea juridică dată faptelor pentru inculpații Z.F. și K.E., prin

rechizitoriu, este cea corectă, respectiv infracțiunea de instigare la șantaj

prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969.

Ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, s-a constatat că

devin incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din acest cod privitoare la aplicarea

legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

Deși, la data de 12 martie 2014, a fost invocată schimbarea încadrării

juridice în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 2/2014, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile pe

instituții autonome, s-a respins această cerere de schimbare a încadrării

juridice, urmând să se analizeze care dintre legile penale intervenite de la data

săvârșirii faptelor și până la soluționarea definitivă a cauzei este legea mai


favorabilă, prin aplicarea ei globală, așa cum a stabilit Curtea Constituțională

a României prin Decizia nr. 265/2014.

Astfel, deși pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional

organizat prevăzută în art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 39/2003 privind

prevenirea și combaterea criminalității organizate5, cu modificările și

completările ulterioare6 (legea veche), pedeapsa prevăzută de lege era

închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar în actuala reglementare – art. 367 alin. (1)

și (3) C.pen. (legea nouă) – pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la

1 la 5 ani (ceea ce ar însemna că legea nouă ar fi mai favorabilă), totuși se

impune aplicarea globală a legii vechi pentru toate infracțiunile, deoarece,

raportat la data săvârșirii faptelor, pentru infracțiunile de ultraj (autorat sau

instigator) și de uzurpare de calități oficiale, termenul special al prescripției

răspunderii penale calculat în baza legii vechi – art. 124 raportat la art. 122

alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969 – este de 7 ani și 6 luni (5 ani la care se adaugă

jumătatea de 2 ani și 6 luni) față de cel calculat pe baza legii noi – art. 155

alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. – care este de 10 ani (5 ani

depășit cu încă o dată), în prezent, acesta nefiind împlinit pentru toate faptele.

Activitatea inculpaților s-a desfășurat în perioada anilor 2003-2006. În

cursul lunii septembrie 2006, persoana vătămată P.S. a fost contactată

telefonic de inculpatul M.R., s-au întâlnit în apartamentul acestuia din

cartierul Unirii, după care s-au mai întâlnit de două ori în stația PECO din

cartierul 7 Noiembrie (fără însă a se stabili cu exactitate data ultimei întâlniri).

Cert este că, la data de 24 octombrie 2006, inculpații S.S. și D.L.V au fost

reținuți 24 ore, ulterior Judecătoria Târgu-Mureș dispunând arestarea lor

preventivă, iar inculpatul M.R. a fost reținut la data de 26 octombrie 2006,

fiind și el arestat preventiv la data de 27 octombrie 2006.

Așadar, cel mai târziu de la data de 26 octombrie 2006, activitatea

infracțională a inculpaților a încetat, dată de la care, față de forma continuată a

infracțiunii de șantaj, se va calcula termenul special de 7 ani și 6 luni al

prescripției răspunderii penale, termen împlinit cel mai târziu la data de 26

aprilie 2014, atât pentru autori, cât și pentru instigatori.

În privința infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, este de precizat

că inculpatul M.R. s-a prezentat părții civile V.B. ca fiind ofițer de poliție la

data de 5 septembrie 2006, după care au mai discutat de mai multe ori, ocazii

cu care inculpatul îi dădea de înțeles, în permanență, că este ofițer de poliție.

Partea civilă și-a dat seama că a fost păcălită și a anunțat organele penale

(plângerea penală din 16 octombrie 2006). Calculând același termen de 7 ani

și 6 luni de la data de 16 octombrie 2006, rezultă că prescripția specială a

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003.

6 În prezent, art. 7 din Legea nr. 39/2003 este abrogat.

196 Gheorghe Ivan

răspunderii penale pentru această infracțiune s-a împlinit la data de 16 aprilie

2014.

Pentru inculpații M.R., S.S., D.L.V. și C.C.A., tratamentul

sancționator al concursului de infracțiuni din legea nouă [art. 39 alin. (1) lit.

b) raportat la art. 38 alin. (1) C.pen.] este unul mai aspru față de vechea

reglementare [art. 34 lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen. din 1969], precum

și tratamentul sancționator al stării de recidivă, respectiv acela din art. 37 lit.

b) C.pen. din 1969, este unul mai blând (spor facultativ) față de acela din art.

43 alin. (5) C.pen. (majorarea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de

lege pentru infracțiunea nouă cu jumătate).

De asemenea, forma continuată reținută în baza legii vechi [art. 41

alin. (2) C.pen. din 1969] nu se mai regăsește în art. 35 alin. (1) C.pen.

(subiecții pasivi sunt diferiți), astfel încât s-ar încadra în concursul de

infracțiuni prevăzut în art. 38 alin. (1) C.pen., ceea ce înseamnă că tratamentul

sancționator din legea veche (spor facultativ – art. 42 C.pen. din 1969) este

unul mai blând față de acela prevăzut în art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art.

38 alin. (1) C.pen. (spor obligatoriu).

Nu se va admite apărarea inculpatului T. (fost M.) R., potrivit căreia ar

fi prescrisă răspunderea penală și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în

art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 39/2003. S-a invocat faptul că, potrivit art. 7

alin. (2) din legea sus-menționată, pedeapsa aplicată nu poate fi mai mare

decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea scop, iar pentru

infracțiunea de șantaj (în scopul căreia s-a constituit grupul infracțional)

pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 5 ani, aceasta urmând să

fie luată în considerare la calcularea termenul de prescripție a răspunderii

penale.

Este de menționat faptul că, atât art. 122 C.pen. din 1969, cât și art.

154 C.pen., care reglementează termenele de prescripție a răspunderii penale,

fac referire la ,,pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită”, iar

dispoziția din art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este una cu caracter special

față de aceea din art. 7 alin. (1) din aceeași lege, aceasta din urmă privind doar

pedeapsa ,,aplicată”, care nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de

lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului

infracțional organizat, și nu pedeapsa ,,prevăzută de lege” în sensul art. 122

C.pen. din 1969. Întrucât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

limitele închisorii erau de la 5 la 20 ani, acestea vor fi avute în vedere la

calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale.

Luând în considerare și caracterul obligatoriu al Deciziei Curții

Constituționale a României nr. 265/2014, așa cum s-a arătat, se impune


respingerea cererii inculpatului S.S. de schimbare a încadrării juridice în baza

Deciziei instanței supreme nr. 2/2014.

În privința inculpaților T. (fost M.) R., S.S. și D.L.V., față de care

urmează să fie menținute soluțiile de condamnare pentru săvârșirea

infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, s-a constatat că,

la momentul pronunțării sentinței atacate, prima instanță a făcut o justă

apreciere și o corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969

privind individualizarea judiciară a pedepselor, atât în privința cuantumului

acestora, cât și în privința stabilirii modalității de executare.

Totuși, de la data pronunțării sentinței și până în prezent, s-a constatat

că au intervenit modificări ale criteriilor, acestea fiind prevăzute în art. 74

C.pen.

În primul rând, trebuie precizat că, la data de 1 februarie 2014, au

intrat în vigoare noile coduri.

În al doilea rând, inculpații au fost prezenți la majoritatea termenelor

de judecată în apel, au manifestat o atitudine cel puțin relativ sinceră și și-au

exprimat regretul (chiar dacă numai în ultimul cuvânt) pentru săvârșirea

faptelor.

Pentru infracțiunile de uzurpare de calități oficiale și de șantaj (autorat

și, respectiv, instigare), a intervenit prescripția răspunderii penale, majoritatea

inculpaților nemaiputând fi trași la răspundere. În schimb, doar trei inculpați

urmează să fie condamnați pentru infracțiunea de constituire a unui grup

infracțional organizat.

De asemenea, cauza este definitiv soluționată după o perioadă de

aproximativ 8 ani de la încetarea activității infracționale (amânările fiind

cauzate atât de complexitatea cauzei, cât și de atitudinea tuturor inculpaților

pe parcursul desfășurării procedurilor).

Trebuie reținute și circumstanțele personale ale celor trei inculpați.

Astfel, de la data comiterii faptelor și până în prezent, inculpații au

conștientizat implicațiile infracțiunilor comise și și-au corectat conduita în

societate – au abandonat comportamentul infracțional, au familii și desfășoară

activități din care dobândesc venituri licite. Totodată, aceștia își asumă

responsabilitatea actelor lor. După săvârșirea infracțiunilor care au declanșat

procedurile în cauză, inculpații s-au abținut de la comiterea altor infracțiuni.

Chiar dacă infracțiunea dedusă judecății este una gravă și reacția autorităților

trebuie să fie fermă în fața unor asemenea fapte, totuși, pentru a fi eficientă,

această reacție trebuie să intervină imediat după momentul încălcării valorii

sociale ocrotite de legea penală, numai în acest fel prevenția generală și

specială putând să devină eficace.

198 Gheorghe Ivan

Pentru aceste considerente, ținând seama și de limitele de pedeapsă (de

la 1 la 5 ani), potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003

raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen.,

se impune reducerea cu câte 6 luni a pedepselor stabilite de prima instanță

pentru inculpații T. (fost M.) R. și S.S. (pedepse care erau orientate către

maximul special de 5 ani), însă cu menținerea modalității de executare în

regim de detenție (singura care poate fi aplicată, dată fiind starea de recidivă

în care au săvârșit fapta), precum și suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei aplicate inculpatului D.L.V., în baza art. 861 C.pen. din

1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (având în vedere vârsta tânără a

acestuia la data săvârșirii faptei, gradul de participare la activitatea

infracțională, lipsa antecedentelor penale, precum și faptul că lucrează,

întemeindu-și totodată o familie); în acest mod, se realizează o justă apreciere

și o corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 74 C.pen.

Cu privire la ultimul inculpat, față de lipsa antecedentelor penale și

trecerea unui interval de timp de 8 ani de la săvârșirea infracțiunii, se impune

concluzia că ruperea lui din mediul social și familial în care s-a implicat și la

care s-a adaptat corespunzător și trimiterea lui în mediul carceral pentru o

durată de 3 ani nu mai au efectul scontat de legiuitor, acela de reeducare și

abia, în subsidiar, de pedepsire, pedeapsa pierzându-și caracterul educativ și

constituind mai degrabă doar o măsură de represiune disproporționată cu

realitățile care se desprind din prezenta cauză.

În speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 861 C.pen. din

1969 și, în raport cu elementele invocate mai sus în sprijinul îndreptării

inculpatului, aplicarea pedepsei este pentru acesta un avertisment suficient de

puternic să realizeze reinserția sa socială, iar scopul sancțiunii privative de

libertate poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia, dar supus unor

măsuri de supraveghere și obligații.

Având în vedere că acțiunile civile au fost admise ca urmare a

condamnării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, infracțiuni

față de care în apel se va dispune încetarea procesului penal, ca urmare a

prescripției răspunderii penale, devin incidente dispozițiile art. 25 alin. (5)

C.pr.pen., în sensul că se vor lăsa nesoluționate acțiunile civile formulate în

cauză.

Pentru aceste considerente, apelul promovat de partea civilă V.B. se

impune a fi respins ca nefondat.

Chiar dacă va înceta procesul penal ca urmare a prescripției

răspunderii penale, măsura de siguranță a confiscării speciale dispuse prin

sentință va fi menținută, deoarece, pe de o parte, s-a dovedit existența faptei și

vinovăția inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj (autorat și,


respectiv, instigare), iar, pe de altă parte, nici vechea reglementare [art. 111

alin. (2) C.pen. din 1969], în baza cărora a dispus prima instanță, și nici noua

reglementare [art. 107 alin. (2) C.pen.] nu condiționează luarea măsurilor de

siguranță de pronunțarea unei soluții de condamnare, ci măsurile de siguranță

se iau față de ,,persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.

Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse:

A. În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., s-au admis apelurile

declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și de către

inculpații T. (fost M.) R., S.S., D.L.V., C.C.A., M.A. și S.M. împotriva

Sentinței penale nr. 180/2012, pronunțată de Tribunalul Mureș.

B. În baza art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința

atacată și rejudecându-se cauza:

1. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen. cu referire la Decizia nr.

265/2014 a Curții Constituționale a României, s-a reținut art. 5 alin. (1) C.pen.

în încadrarea juridică dată faptelor prin sentința atacată.

S-au respins ca nefondate celelalte cereri de schimbare a încadrării

juridice.

2. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat

inculpatul T. (fost M.) R. la pedepsele de 4 ani închisoare și de 3 ani

interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din

1969 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003 (în vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din

aceeași lege, art. 37 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C.pen.

3. În baza art. 396 alin. (6) și art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)

lit. f) teza a II-a C.pr.pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit

împotriva inculpatului T. (fost M.) R. pentru săvârșirea infracțiunilor de:

a) șantaj în formă continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din

1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) din

același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca urmare a împlinirii termenului special

al prescripției răspunderii penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin.

(1) lit. d) C.pen. din 1969;

b) uzurpare de calități oficiale prevăzută în art. 240 C.pen. din 1969 cu

aplicarea art. 37 lit. b) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca urmare a

împlinirii termenului special al prescripției răspunderii penale prevăzut în art.

124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.

S-a înlăturat din sentința atacată aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a),

art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) și (5) C.pen. din 1969 referitoare la

contopirea pedepselor principale și a pedepsei complementare, precum și la

aplicarea sporului de pedeapsă.

200 Gheorghe Ivan

S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată cu privire la

acest inculpat, care nu contravin prezentei decizii.


inculpatul S.S. la pedepsele de 3 ani și 6 luni închisoare și de 3 ani

interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din

1969 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003 (în vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din

aceeași lege, art. 37 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 alin. (1) C.pen.



împotriva inculpatului S.S. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă

continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41

alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1)

C.pen., ca urmare a împlinirii termenului special al prescripției răspunderii

penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.








inculpatul D.L.V. la pedepsele de 3 ani închisoare și de 2 ani interzicerea

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din 1969 pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (în

vigoare la data săvârșirii faptei) cu aplicarea art. 7 alin. (2) din aceeași lege și

art. 5 alin. (1) C.pen.

În baza art. 861 și urm. C.pen. din 1969 și a art. 5 alin. (1) C.pen., s-a

dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare

aplicate, pe durata unui termen de încercare (supraveghere, potrivit noului

Cod penal) de 5 ani, stabilit în conformitate cu art. 862 C.pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) C.pen. din 1969, pe durata termenului de

încercare (supraveghere, potrivit noului Cod penal), s-a dispus obligarea

inculpatului să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probațiune Mureș;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau

locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele

sale de existență.


A fost desemnat Serviciul de probațiune Mureș ca organ de

supraveghere.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 alin. (1) și

(2) raportat la art. 83 C.pen. din 1969 privitoare la revocarea suspendării

executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, pe durata suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei principale, a fost dispusă și suspendarea

executării pedepsei accesorii prevăzută în art. 64 lit. a) și b) C.pen. din 1969,

stabilită de prima instanță.



împotriva inculpatului D.L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă

continuată prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41

alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen., ca

urmare a împlinirii termenului special al prescripției răspunderii penale

prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969.








lit. f) teza a II-a C.pr.pen., ca urmare a împlinirii termenului special al

prescripției răspunderii penale prevăzut în art. 124 raportat la art. 122 alin. (1)

lit. d) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., s-a dispus încetarea

procesului penal pornit împotriva inculpaților:

– C.C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată

prevăzută în art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și

art. 75 alin. (1) lit. a) din același cod și art. 5 alin. (1) C.pen.;

– M.A., S.M., K.E. și Z.F. pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la

șantaj prevăzută în art. 25 raportat la art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969 cu

aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen.

9. În baza art. 397 alin. (1) și (5) raportat la art. 25 alin. (5) C.pr.pen.,

s-au lăsat nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile V.B., în

calitate de administrator al S. M.C. S.R.L., C.L. și R.A.

10. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a respins ca nefondat

apelul declarat de partea civilă V.B., în calitate de administrator al S. M.C.

S.R.L., împotriva aceleiași sentințe.

202 Gheorghe Ivan

S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu

contravin prezentei decizii.

11. În baza art. 275 alin. (2) C.pr.pen., a fost obligată partea

civilă-apelantă V.B., în calitate de administrator al S. M.C. S.R.L. la plata

sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parțiale în apel.

12. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., restul cheltuielilor judiciare în

apel rămân în sarcina statului, din care suma de 800 lei, reprezentând

onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații S.S. și M.A., va

fi avansată Baroului Mureș din fondurile Ministerului Justiției.

(C. Ap. Târgu-Mureș, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,

Dec. pen. nr. 61/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, în speță, se împlinise

termenul de prescripție a răspunderii penale, dar numai în ceea ce privește

săvârșirea infracțiunilor de șantaj (autorat respectiv instigare) și de uzurpare

de calități oficiale.

Printre criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72

C.pen. din 19697/art. 74 C.pen.

8 nu figura/figurează intervalul de timp scurs

7 ,,Art. 72. Criteriile generale de individualizare

(1) La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale

a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține

seama de dispozițiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele

alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.

(3) La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de

dispozițiile părții generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială

pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală.” 8 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea

infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele

criterii:

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține

seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.”


de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei9; perioada

foarte mare de timp (de aproximativ 8 ani) de la încetarea activității

infracționale și până la finalizarea cauzei a fost cauzată și de atitudinea tuturor

inculpaților pe parcursul desfășurării procedurilor, aspect care le este

nefavorabil, și nu favorabil, cum a reținut instanța de apel. Pe de altă parte,

situația familială a inculpatului și conduita anterioară bună nu pot justifica

coborârea pedepsei sub maximul special sau aplicarea unui mijloc de

individualizare judiciară a executării pedepsei mai blând atunci când fapta

prezintă o gravitate mare10

(ca în speța analizată), fiind o infracțiune de crimă

organizată.

2. Cu privire la infracțiunea continuată, Curtea Constituțională a

României a statuat recent că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv”,

din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C.pen.11

, este neconstituțională,






legii, fără privilegii și fără discriminări12

.

3. Alineatul (5) al art. 25 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr.

9/201713

pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017

privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii

9 A se vedea, pe larg: Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Editura C.H. Beck,

București, 2007, p. 115-154; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform


217-225. 10

În același sens: Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr. 49/1987, apud Șt. Daneș,

Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenței Tribunalului

Suprem, în ,,Revista română de drept” nr. 2/1989, p. 50; C. Ap. Brașov, Dec. pen. nr.

26/A/2002, în Culegere de practică judiciară pe anul 2002, Editura Lumina Lex, București,

2004, p. 162-164 (instanța a decis că nu se justifică coborârea pedepsei sub minimul special,

în condițiile în care fapta comisă – de omor – prezintă un grad ridicat de pericol social). 11

,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe





[…]” 12

Dec. nr. 368/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566

din 17 iulie 2017. 13

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017.

204 Gheorghe Ivan

nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru

modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, având

următorul conținut:

,,(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului

penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepția

prescripției, i) și j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a

retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin.

(2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă (sublinierea noastră – Gh.

Ivan).

Așadar, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a intervenției

prescripției răspunderii penale, instanța de judecată este obligată să

soluționeze acțiunea civilă.

ÎMPĂCAREA TARDIVĂ. TEMEI AL UNEI CONTESTAȚII ÎN

ANULARE

ABSTRACT

If in a criminal trial, in which the judgement has started after 1st

of February 2014, the reconciliation was involved subsequently to

the act of reading the referral by the instance, therefore, with the

exceeding of the moment established in art. 159 par. (3) from the

new Criminal Code, the reconciliation act does not lead to the

closing of the criminal action, this reconciliation does not

represent any reason for appealing in annulment grounded on the

case provided in art. 426 letter b) from the new Procedure Code.

Thus, the grounds for appealing in annulment provided in the

above mentioned text of law, function only when the court has

pronounced the conviction in the ordinary cycle of the trial,

although in the file there were evidence regarding a cause for

ceasing the criminal trial, this having to be pre-existent to the

pronunciation of the conviction in the first instance.

Key words: case which removes the criminal liability, appealing in

annulment, reconciliation.

I. Prezentare speță. Prin cererea înregistrată la această instanță pe

rolul Curții de Apel Târgu-Mureș, petentul I.C. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei penale nr. 71/A/2015, pronunțate de aceeași

instanță în dosarul nr. 583/268/2014.

În calea extraordinară de atac, petentul a contestat legalitatea hotărârii

atacate, prin care i-a fost respins apelul și s-a menținut soluția de condamnare

pronunțată prin Sentința penală nr. 145/2014 a Judecătoriei Odorheiu

Secuiesc. A susținut că, la sugestia completului de judecată în fața căruia s-a

dezbătut apelul, la termenul fixat pentru deliberare și pronunțare, a depus un

înscris autentic de împăcare cu persoana vătămată sub aspectul infracțiunii de

furt calificat. Prin urmare, instanța de apel trebuia să dispună, în temeiul art.

16 alin. (1) lit. g) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)1,

1 ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu

mai poate fi exercitată dacă:

[…]

g) (...) a intervenit împăcarea (...);

[…]”

206 Gheorghe Ivan

încetarea procesului penal, și nu să mențină hotărârea de condamnare

pronunțată în prim grad.

În drept, petentul a invocat motivul de contestație în anulare prevăzut

în art. 426 lit. b) C.pr.pen.2

Analizând în principiu contestația în anulare formulată, prin prisma

motivelor invocate și a materialului dosarului nr. 583/268/2014, s-au reținut

următoarele:

A. Considerentele exprimate în hotărârea atacată. Prin Decizia penală

nr. 71/A/2015, Curtea de Apel Târgu-Mureș, în baza art. 421 pct. 1 lit. b)

C.pr.pen., a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul I.C. împotriva

Sentinței penale nr. 145/2014 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, obligându-l

pe inculpat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în apel.

În motivarea Deciziei penale nr. 71/A/2015, s-a arătat, în esență, că

este legală și temeinică sentința Judecătoriei Odorheiu Secuiesc prin care I.C.

a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1)

lit. b) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), a fost revocată suspendarea

condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare stabilită prin Sentința

penală nr. 184/2011 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, a fost înlocuită această

pedeapsă cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o

perioadă de 6 luni și a fost majorată pedeapsa de 8 luni închisoare stabilită cu

două luni, pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului fiind astfel de 10 luni

închisoare.

B. Considerentele instanței asupra admisibilității în principiu a

contestației în anulare pendinte. În speță, instanța de apel nu a identificat

nicio cauză dintre cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.pr.pen. care să

determine încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului I.C.

privitor la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art.

229 alin. (1) lit. b) C.pen., pentru săvârșirea căreia s-a dispus cu caracter

definitiv condamnarea petentului. Totodată, în speță, nu este incident niciunul

dintre celelalte cazuri de contestație în anulare prevăzute în art. 426 C.pr.pen.

Cât privește motivul pe care s-a întemeiat petentul când a promovat

contestația în anulare pendinte, este de menționat că, deși infracțiunea de furt

2 ,,Art. 426. Cazurile de contestație în anulare

Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

[…]

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de

încetare a procesului penal;

[…]”

Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare 207

calificat care a format obiectul procedurilor ordinare de judecată s-a săvârșit

la data de 6 ianuarie 2014, când era încă în vigoare Codul penal anterior (în

continuare C.pen. din 1969), totuși judecata a debutat la data de 28 aprilie

2014, sub imperiul noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/20093, cu

modificările și completările ulterioare, și al noului Cod de procedură penală,

adoptat prin Legea nr. 135/20104, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, la data de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare cele două

noi coduri, nu se citise actul de sesizare a instanței, tocmai pentru că instanța

încă nu fusese sesizată cu judecarea cauzei. În această situație, textul art. 159

alin. (3) C.pen.5 este aplicabil așa cum este el redactat, fără să pună vreo

problemă de constituționalitate și fără să cadă sub incidența Deciziei nr.

508/2014 a Curții Constituționale a României6. [De altfel, aceeași concluzie

se desprinde și din considerentele deciziei (instanței constituționale)

sus-menționate (pct. 19 și 20).]

Textul art. 159 alin. (3) C.pen. instituie un termen in limine litis până

la care poate interveni împăcarea – este vorba de citirea actului de sesizare a

instanței. Această limitare este justificată prin finalitatea urmărită, care constă

în mărginirea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice

și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. Mai mult,

impunerea acestui termen maxim este de natură să asigure ordinea de drept,

indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a

intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți

titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Depășirea acestui termen lipsește practic actul de împăcare de efectele

juridice atribuite de art. 16 alin. (1) lit. g) C.pr.pen., împăcarea putând să fie

valorificată, cel mult în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, până

când se ajunge la o soluție de condamnare.

Temeiul contestației în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C.pr.pen.

funcționează atunci când instanța de judecată a pronunțat condamnarea în

ciclul ordinar al procesului, deși la dosar existau probe cu privire la o cauză de

încetare a procesului penal. Altfel spus, cauza care lipsește de obiect acțiunea

penală trebuie să fie preexistentă condamnării, dar, în același timp, acea cauză



5 ,,Art. 159. Împăcarea

[…]

(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit

și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

[…]” 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie

2014.

208 Gheorghe Ivan

de încetare trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de lege ca să

poată avea ca efect încetarea procesului penal. Dacă într-un proces penal, în

care judecata a debutat după data de 1 februarie 2014, împăcarea a intervenit

ulterior citirii actului de sesizare a instanței, actul de împăcare, așa cum s-a

arătat mai sus, nu duce la stingerea acțiunii penale, chiar dacă acel act exista

la dosar la momentul pronunțării hotărârii de condamnare.

În speță, actul de sesizare a instanței a fost citit în ședința din data de

19 iunie 2014. Până la acea dată fusese deja fixat cadrul procesual și stabilită

calitatea de persoană vătămată a S. A.&I. S.R.L., iar inculpatul a avut

suficient timp să încheie actul de împăcare cu aceasta. Cu toate acestea,

înscrisul autentic care consemnează manifestările de voință ale subiecților

infracțiunii de furt calificat, privind împăcarea celor doi, a fost încheiat abia

după terminarea dezbaterilor judiciare în apel, la data de 5 februarie 2015. În

acest fel, împăcarea intervenită cu depășirea termenului prevăzut în art. 159

alin. (3) C.pen. este tardivă și nu este aptă să înlăture răspunderea penală a

inculpatului I.C., nefiind astfel incident în cauză motivul de contestație în

anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C.pr.pen.

În lumina acestor considerente, contestația în anulare promovată de

I.C. este inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare, în baza art. 431

C.pr.pen., iar respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare împiedică

de plano orice dispoziție de suspendare a executării hotărârii de condamnare.

C. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de

promovarea unei căi de atac inadmisibile, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen.,

petentul va fi obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat la

judecarea în principiu a contestației în anulare, în cuantum de 100 lei, care

acoperă contravaloarea suportului tehnic și a celui de hârtie pe care s-au

consemnat actele procesuale și procedurale necesare soluționării căii

extraordinare de atac.


Înch. pen. nr. 206/2015)

II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 159 alin. (3) C.pen.,

împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de

sesizare a instanței.

Prin Decizia nr. 508/2014, Curtea Constituțională a României a statuat

că dispozițiile art. 159 alin. (3) C.pen. sunt constituționale în măsura în care se

aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (1 februarie 2014) și pentru care la acea

dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit. Având în vedere că, în

speță, judecata a debutat la data de 28 aprilie 2014, iar actul de sesizare a

Împăcarea tardivă. Temei al unei contestații în anulare 209

instanței a fost citit în ședința din data de 19 iunie 2014, deci după data de

1 februarie 2014, împăcarea nu mai putea să ducă la stingerea acțiunii penale.

2. Există o anomalie, dar aceasta aparține legiuitorului noului Cod

penal și, deopotrivă, instanței constituționale: anumite cauze care înlătură

răspunderea penală (cum ar fi retragerea plângerii prealabile) își produc

efectele dacă intervin până la pronunțarea unei hotărâri definitive, iar altele

(împăcarea și încheierea unui acord de mediere), doar până la citirea actului

de sesizare a instanței7; nu se cunoaște motivul pentru care legiuitorul a făcut

această distincție arbitrară. În reglementarea anterioară, retragerea plângerii

prealabile și împăcarea aveau același moment final: rămânerea definitivă a

hotărârii [art. 131 alin. (2) și art. 132 alin. (2) C.pen. din 1969]; această soluție

trebuia preluată și de legiuitorul noului Cod penal, subzistând același

fundament: amândouă operează doar în cazul infracțiunilor cu un grad redus

de pericol social8.

7 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Încheierea unui acord de mediere.

Constituționalitate limitată, în ,,Pro Lege” nr. 3/2016, p. 264-268 [disponibil și pe site-ul

http://revistaprolege.ro/incheierea-unui-acord-de-mediere-constitutionalitate-limitata/ (accesat

la 30 august 2017)]. 8 Ibidem.

CAUZA JUSTIFICATIVĂ A ORDINULUI LEGII. MOTIV DE REFUZ

AL EXECUTĂRII UNUI MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

ABSTRACT

The participation of a Romanian citizen, together with other

persons, in committing a criminal act on the territory of another

state, member of the European Union, having the quality of

informer of the Romanian Authorities, constitutes a reason for

refusal for the execution of the European Arrest Warrant,

determined by the justificatory cause provided in art. 21 par. (1)

the 2nd

thesis from the Romanian Criminal Code, consisting in

fulfilling an obligation provided by the law.

Key words: justificatory cause, cause for impunity, European

Arrest Warrant, reasons for refusing the execution, the order of

the authority, the order of the law.

I. Prezentare speță. Prin sesizarea formulată de către Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș s-a solicitat arestarea și predarea persoanei

solicitate Ș.C. față de care s-a emis un mandat european de arestare de către

autoritățile judiciare daneze [Divizia de vest a Înaltei Curți Daneze (Vestre

Landsret)].

Din conținutul mandatului european de arestare rezultă că acesta a fost

emis în lipsa persoanei solicitate Ș.C., care a fost acuzată de săvârșirea a două

infracțiuni de:

a) furt deosebit de grav, constând în sustragerea unui număr de șase

încărcătoare telescopice, în valoare totală DKK 2.869.000.00 (fără T.V.A.), de

la firma N. & L. A/S, H. 58 U. Danemarca, în perioada 16 decembrie 2013,

ora 23.20-17 decembrie 2013, ora 05.55, în asociere cu D.N. și complici

necunoscuți;

b) furt deosebit de grav, constând în sustragerea unui număr de trei

utilaje de construcții grele, în valoare totală de DKK 1.177.765.00 (fără

T.V.A.), de la firma S.K.S. Danemarca, la data de 26 noiembrie 2013, ora

22.00, în asociere cu complici necunoscuți.

Faptele reținute mai sus au corespondență în legislația română în art.

228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal (în continuare

C.pen. român)1.

1 ,,Art. 228. Furtul

Cauza justificativă a ordinului legii. Motiv de refuz al executării unui... 211

După identificarea persoanei solicitate Ș.C. și aducerii la cunoștința

acesteia a prevederilor art. 103 și art. 104 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală2, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, persoana solicitată a susținut că nu

consimte la predarea sa către autoritățile daneze, deoarece a fost pe teritoriul

statului Danemarca în calitate de informator, fiind infiltrată de către Direcția

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

(denumită în continuare D.I.I.C.O.T.) – Serviciul teritorial București și

acționând pentru aceasta, astfel încât să fie descoperite persoanele care se

ocupau cu furturile reținute în mandatul european de arestare.

În urma acestei declarații a inculpatului și pentru a se verifica dacă în

cauză nu există vreun motiv de refuz al executării mandatului dintre cele

prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/20043, s-au solicitat relații atât din

partea autorităților daneze, cât și din partea autorităților române.

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul

acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă.

[…]”

,,Art. 229. Furtul calificat

(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

[...]

b) în timpul nopții;

[...]

se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

[…]” 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

3 ,,Art. 98. Motive de refuz al executării

(1) Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului

european de arestare în următoarele cazuri:

a) când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost

judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu

condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în

curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea

să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii

statului de condamnare;

b) când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este

acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române,

competența de a urmări acea infracțiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde

penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în

conformitate cu legea română.

(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului

european de arestare în următoarele cazuri:

212 Gheorghe Ivan

a) în situația prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepțional, în

materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european

nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau

de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă

și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent;

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă

unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de

arestare;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse

cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată

este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul

României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute

pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv

pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu

condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment

în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau

pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii

române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara

teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când

s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se

întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris,

dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie

clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a

pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care

împiedică viitoare proceduri;

i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de

cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația

statului emitent:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal

sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la

ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în

care nu se prezintă la proces; sau

(ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a

mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea

juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul

respectiv; sau

(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la

cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi

de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea

admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres

la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a

declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau


Ulterior au fost depuse la dosarul cauzei mai multe înscrisuri, și

anume: traducerea sentinței de achitare a persoanei solicitate, pronunțate la

data de 21 mai 2014 de către autoritățile din Danemarca; un set de acte din

partea D.I.I.C.O.T. din care rezultă că s-a autorizat participarea persoanei

solicitate în calitate de informator.

Autoritățile din Danemarca au confirmat faptul că persoana solicitată a

funcționat ca informator al autorităților române, susținând că legea daneză dă

o posibilitate foarte restrânsă unei persoane civile de a participa la acțiuni

polițienești, ca agent sub acoperire al poliției, fiind necesar, printre altele,

acceptul tribunalului dat înaintea începerii oricărei acțiuni, acesta lipsind în

speța de față.

În raport cu această situație, când potrivit legii române, persoana

solicitată avea autorizarea legală din partea autorităților române de a participa

ca informator, calitate care, potrivit legii române, nu atrage urmărirea penală,

fiind o cauză de nepedepsire, întrucât persoana solicitată s-a aflat în

îndeplinirea unei obligații legale impuse de lege, așa cum prevede art. 21 alin.

(1) teza a II-a C.pen. român, se poate aprecia că ne aflăm în situația prevăzută

(iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare,

însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se

va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat,

unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată

inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia

poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată.

(3) În situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit.

c), anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107, autoritatea judiciară română de

executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a

hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea

judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate.

Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de

instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare

este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut

hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data

pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107.

(4) În cazul prevăzut la alin. (3), dacă persoana solicitată se află în stare de arest și

autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispozițiile art.

103 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. În situația în care autoritatea judiciară de

emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la

data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea

mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra

posibilității de a solicita recunoașterea și executarea hotărârii penale de condamnare în baza

instrumentelor aplicabile în relația dintre România și statul membru de emitere ori, în lipsa

acestora, în baza reciprocității.”

214 Gheorghe Ivan

în art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004, de refuz al executării


În ceea ce privește măsura controlului judiciar dispusă față de

persoana solicitată prin Încheierea din 25 iunie 2015 a Curții de Apel

Târgu-Mureș și prelungită prin Încheierea din 22 iulie 2015 a aceleiași

instanțe, în raport cu soluția ce se va pronunța, de refuz al executării

mandatului european, se impune concluzia că în cauză au încetat temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii sus-menționate, astfel că, în baza art. 7 din

Legea nr. 302/20044 coroborat cu art. 242 alin. (1) din Codul procedură

penală român (în continuare C.pr.pen. român)5, se va dispune revocarea

acestei măsuri.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/20046, cheltuielile judiciare

ocazionate cu judecarea prezentei sesizări vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile avocaților din oficiu (desemnați atât de către parchet, cât

și de către instanță), în sumă de câte 420 lei, se vor suporta din fondurile

Ministerului Justiției, sumele respective urmând a fi avansate Baroului Mureș.


Sent. pen. nr. 14/ME/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Codul de procedură penală român face

referire la informator într-un singur text legal7, distingându-l de colaborator.

4 ,,Art. 7. Dreptul aplicabil

Cererile adresate autorităților române în domeniile reglementate de prezenta lege se

îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se

prevede altfel.” 5 ,,Art. 242. Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu

o altă măsură preventivă

(1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat

temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea

măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a

suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

[…]” 6 ,,Art. 16. Cheltuieli

(1) Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri reglementate de prezenta lege

sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.

[…]” 7 ,,Art. 149. Măsurile de protecție a investigatorilor sub acoperire și a

colaboratorilor (sublinierea noastră – Gh. Ivan)

(1) Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă

identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră

preliminară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a


Informatorul ar fi persoana care oferă informații organelor de urmărire penală,

iar colaboratorul, persoana care ajută organele de urmărire penală în

activitatea lor de investigație. Totuși, având în vedere prevederile art. 148

C.pr.pen. român8, precum și ale art. 150 C.pr.pen. român

9, colaboratorul poate

investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional


(3) Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de

familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de

violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator

sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii

(sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 8 ,,Art. 148. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a

colaboratorilor

(1) Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de

procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum

60 de zile, dacă:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei

infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale,

precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu

precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor

privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor

explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate

acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de

alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se

săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de

libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor

asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale

Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în

activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;

b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților

fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce

urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului

nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar

prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de

valoare.

(2) Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare

penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286

alin. (2):

a) indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le

desfășoare;

b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;

c) identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.

(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub

acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio

216 Gheorghe Ivan

și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de

supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.

(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare.

În cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism

pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat

care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității

naționale.

(5) Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise

potrivit alin. (1)-(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează

sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.

(6) În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea

autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150.

(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub

acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate.

Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu

constituie infracțiune.

(8) Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal

în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

(9) Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în

care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60

de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate

depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de

trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al

materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau

asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunilor

împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

(10) În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1),

iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau

informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea

penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate

decât cea reală (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

Dispozițiile alin. (2)-(3) și (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.” 9 ,,Art. 150. Participarea autorizată la anumite activități

(1) Participarea autorizată la anumite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se

poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o

perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei

infracțiuni de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte

produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiuni privind nerespectarea regimului

armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea

persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului,

spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracțiuni care se

săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de

libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor

asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale

Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este


fi și un informator, acesta putând să furnizeze atât informații, cât și să

participe la efectuarea anumitor activități infracționale, bineînțeles cu

autorizarea procurorului; de altfel, acest tip de ,,agent sub acoperire” este des

întâlnit în practica investigativă și uzitat mai ales atunci când investigatorul

sub acoperire nu găsește ,,portița” de a intra pe scena infracțională sau de a se

,,infiltra” printre membrii unui grup infracțional organizat.

implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile

enumerate mai sus;

b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților

fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce

urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune

dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau

a unor bunuri de valoare.

(2) Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de

cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la

art. 286 alin. (2):

a) indicarea activităților autorizate;

b) perioada pentru care s-a autorizat măsura;

c) persoana care desfășoară activitățile autorizate.

(3) Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un

investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator


(4) Desfășurarea activităților autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit.

c) nu constituie contravenție sau infracțiune.

(5) Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal

care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele

care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul

în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice

de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.

(6) Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în

cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați,

dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.

(7) Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară

activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității

autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va

comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie

infracțiuni.

(8) Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic

justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire

neputând depăși 60 de zile.

(9) Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate

depăși un an.”

218 Gheorghe Ivan

Legea procesual penală română permite utilizarea

informatorilor/colaboratorilor, activitatea lor ilicită neconstituind astfel

infracțiune sau contravenție.

2. În atari condiții, informatorii/colaboratorii acționează în

îndeplinirea unei obligații impuse de lege, beneficiind de cauza justificativă

prevăzută în art. 21 C.pen. român10

, și nu de o cauză de nepedepsire, cum în

mod eronat a statuat Curtea de Apel Târgu-Mureș. Se pune întrebarea: este

incident ordinul legii [art. 21 alin. (1) teza a II-a C.pen. român] sau acela al

autorității [art. 21 alin. (2) C.pen. român]? În cazul primului, obligația de a

acționa este impusă de lege (de pildă, obligația organelor de poliție de

prindere a infractorilor sau de menținere a ordinii publice), iar, în cel de-al

doilea caz, obligația este impusă de o autoritate (cum ar fi procurorul, în speța

analizată). Deci, nu poate fi vorba decât de un ordin al autorității pe care

informatorul/colaboratorul îl aduce la îndeplinire, legea nepermițându-i să

desfășoare activități ilicite (de pildă, cumpărare de droguri) fără autorizarea

procurorului11

. Prin urmare, cauza justificativă de care beneficiază

informatorul/colaboratorul este aceea prevăzută în art. 21 alin. (2) C.pen.

român.

3. Cauza justificativă are ca efect înlăturarea caracterului nejustificat al

faptei săvârșite și deci a caracterului său penal12

, spre deosebire de cauza de

nepedepsire, care nu are un asemenea efect, ci doar de înlăturare a răspunderii

penale și, implicit, a sancțiunii penale, fapta săvârșită prezentând în

continuare caracter penal și constituind infracțiune13

.

10

,,Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui

drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea

condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în

îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,

dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.” 11

A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform


155-156. 12

În același sens, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul

Juridic, București, 2016, p. 12-15, 54-67. 13

A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 179.

FURTUL CALIFICAT SĂVÂRȘIT, ÎN ACEEAȘI ÎMPREJURARE, ÎN

DAUNA A DOUĂ PERSOANE VĂTĂMATE. UNITATE NATURALĂ

DE INFRACȚIUNE SAU PLURALITATE DE INFRACȚIUNI?

ABSTRACT

If the defendant could and had to anticipate in a reasonable way

that the possession of stolen assets, in the same circumstance,

could not be exclusively of only one damaged person, his activity

does not represent a natural unity of offence, but a plurality of

offences under the form of a real concurrence, respectively two

offences of qualified theft, each one at the expense of each of the

two injured parties.

Key words: qualified theft, natural unity of offence, plurality of

offences.

I. Prezentare speță. Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș și

inculpatul G.D. au declarat apel împotriva Sentinței penale nr. 302/2015 a

Judecătoriei Târgu-Mureș.

Procurorul a contestat legalitatea sentinței sus-menționate, invocând

următoarele:

Prin Încheierea din 17 aprilie 2015, instanța de judecată a dispus

schimbarea încadrării juridice a faptei (unice) de furt calificat și l-a

condamnat apoi pe inculpatul G.D. pentru două infracțiuni de furt calificat, cu

motivarea că telefoanele mobile aparțineau unor persoane vătămate diferite.

În condițiile în care inculpatul a sustras, în aceeași împrejurare, două

telefoane mobile, chiar dacă din posesia a două persoane vătămate diferite,

activitatea infracțională nu poate constitui un concurs de infracțiuni format

din două infracțiuni de furt calificat, mai ales că nu se poate stabili faptul că a

prevăzut că acele telefoane sunt proprietatea a două persoane diferite. Dar și

în cazul în care inculpatul a prevăzut acest aspect, fapta lui întrunește tot

elementele constitutive ale unei singure infracțiuni de furt calificat, sub forma

unității naturale colective.

În apelul său, inculpatul a criticat legalitatea și temeinicia hotărârii

Judecătoriei Târgu-Mureș, sub următoarele aspecte:

nu a săvârșit două infracțiuni de furt calificat, ci o singură

infracțiune, activitatea sa fiind comisă în aceleași împrejurări de loc și de

timp;

nu este întrunit conținutul infracțiunii de furt calificat, întrucât cele

două telefoane mobile nu le-a luat, în scopul însușirii lor pe nedrept, ci în

220 Gheorghe Ivan

acela de a verifica dacă persoana vătămată S.Z. avea vreo relație cu un alt

bărbat;

nu a avut intenția să o șantajeze pe persoana vătămată, fapta sa

întrunind doar conținutul infracțiunii de amenințare;

în prim grad, a intervenit împăcarea cu persoana vătămată, astfel că

soluția care trebuia dată pentru infracțiunea de furt calificat era încetarea

procesului penal;

pedepsele stabilite și pedeapsa rezultantă aplicată în prim grad sunt

prea grele în raport cu gravitatea redusă a infracțiunilor săvârșite și cu

persoana inculpatului.

Analizând apelurile declarate, motivele invocate, susținerile și

concluziile reprezentantului Ministerului Public și ale inculpatului, precum și

examinând cauza, din oficiu, în limitele efectelor devolutiv și neagravării

situației în propria cale de atac (efect incident în cauză, întrucât apelul

procurorului este formulat în favoarea inculpatului), instanța de apel a reținut

următoarele:

A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Sentința penală nr. 302/2015,

Judecătoria Târgu-Mureș a dispus, printre altele:

a) în baza art. 396 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.) raportat la art. 228 alin. (1)-229 alin. (1) lit. b) și alin.

(2) lit. b) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) cu aplicarea art. 38 alin.

(1) și art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea inculpatului G.D. la pedeapsa de 2

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (persoană

vătămată S.Z.);

b) în baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen. raportat la art. 228 alin.

(1)-229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și

art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat (persoană vătămată

S.J.);

c) în baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen. raportat la art. 207 alin. (1)

C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 41 alin. (1) C.pen., condamnarea

inculpatului G.D. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de șantaj (persoană vătămată S.Z.);

d) în baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g)

C.pr.pen., încetarea procesului penal, ca urmare a retragerii plângerii

prealabile, având ca obiect săvârșirea de către inculpatul G.D. a infracțiunii de

distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) și

art. 41 alin. (1) C.pen. (persoană vătămată B.L.);

Furtul calificat săvârșit, în aceeași împrejurare, în dauna a două... 221

e) în temeiul art. 39 C.pen., aplicarea pedepsei cele mai grele de 2 ani

închisoare, sporită cu 1 an închisoare, urmând ca inculpatul G.D. să execute 3

ani închisoare;

f) în temeiul art. 43 alin. (1) C.pen., revocarea beneficiului liberării

condiționate acordate inculpatului, prin Sentința nr. 952/2014 a Judecătoriei

Bistrița și adăugarea la pedeapsa de 3 ani închisoare a restului rămas

neexecutat de 377 de zile închisoare, urmând ca, în final, inculpatul G.D. să

execute pedeapsa de 3 ani și 377 de zile închisoare;

g) în temeiul art. 72 C.pen., scăderea din durata pedepsei pronunțate a

perioadei reținerii și a arestului preventiv din data de 15.01.2015 la zi;

h) în baza art. 399 C.pr.pen., menținerea stării de arest preventiv a

inculpatului G.D.;

i) în baza art. 398 raportat la art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea

inculpatului G.D. la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

În motivarea Sentinței penale nr. 302/2015, prima instanță a constatat

următoarele:

La data de 15 ianuarie 2015, în jurul orelor 24.00-01.00, inculpații

G.D. și H.I.J. s-au prezentat la locuința părții civile B.L., cu intenția ca primul

inculpat să ia legătura cu persoana vătămată S.Z., pentru a-i cere socoteală

acesteia despre motivele pentru care nu-i mai răspundea la telefon și nu mai

dorea să reia relația amoroasă. Anterior ambii inculpați consumaseră băuturi

alcoolice atât împreună, la locuința martorului R.M., cât și separat, H.I.J.

împreună cu același martor, R.M., iar inculpatul G.D. într-un bar, locație în

care acesta aflase despre locul în care se afla persoana vătămată S.Z.

Între inculpatul G.D. și persoana vătămată S.Z. s-a derulat o relație

amoroasă pe parcursul multor ani, cu perioade de intermitență determinate de

condamnările inculpatului G.D., precum și de faptul că acesta s-a aflat în

penitenciar. Inculpatul a încercat reluarea relației după liberarea sa din

penitenciar la data de 2 iulie 2014, însă a întâmpinat refuzul persoanei

vătămate. Ca urmare a acestui refuz, inculpatul G.D. a recurs la trimiterea

repetată de mesaje de amenințare și cu conținut obscen către persoana

vătămată, după data de 2 iulie 2014, în scopul constrângerii acesteia de a relua

relația, aspecte care i-au creat persoanei vătămate o stare de teamă cu privire

la siguranța sa.

Așa cum s-a arătat mai sus, aflând despre iminenta plecare a persoanei

vătămate S.Z. în Austria, în jurul datei de 15 ianuarie 2015, inculpații G.D. și

H.I.J., care a fost de acord să îl însoțească pe G.D., ambii aflați sub influența

băuturilor alcoolice, au ajuns în dreptul ușii de acces în apartamentul

persoanei vătămate B.L., în noaptea de 14/15 ianuarie 2015, către miezul

222 Gheorghe Ivan

nopții. Inițial G.D. a bătut la ușă, moment în care persoana vătămată B.L. s-a

deplasat să deschidă, dar când i-a observat pe inculpați, aceasta nu a deschis,

ci s-a deplasat înapoi în locuință, cu speranța că inculpații vor pleca. Întrucât

nu a primit niciun răspuns, inculpatul G.D. a lovit ușa de acces în apartament

cu piciorul de mai multe ori, până în momentul în care yala a cedat, și astfel

G.D. și H.I.J. au pătruns în apartament. În acest timp, alarmat de bătăile

puternice în ușă, B.L. a ieșit să-i întâmpine pe inculpați, iar când a ajuns în

holul locuinței le-a cerut acestora, în mod neechivoc, să părăsească incinta

apartamentului.

După ce a pătruns în apartament, inculpatul G.D. a început să strige

către persoana vătămată S.Z. să iasă afară și să nu se ascundă, iar B.L., văzând

că nu poate să-i oprească pe inculpați și că aceștia nu părăsesc apartamentul, a

ieșit pe casa scării blocului, pentru a apela la concursul organelor de poliție. În

acest timp, inculpatul G.D. a purtat un scurt dialog cu martorul L.L., în timp

ce încerca să ajungă către baia apartamentului, unde se refugiaseră persoanele

vătămate S.Z. și S.J., cerându-le ca acestea să iasă afară, iar în momentul în

care a auzit că B.L. a chemat organele de poliție, a luat hotărârea să

părăsească apartamentul. Pornind către ieșirea din apartament, inculpatul G.D.

a sustras două telefoane mobile, aflate la încărcat, din camera prin care se

făcea accesul la baia apartamentului, și care aparțineau celor două persoane

vătămate.

În continuare, ambii inculpați au părăsit apartamentul, iar când au

ajuns în fața scării blocului, cei doi s-au despărțit, însă inculpatul G.D. nu a

plecat din zonă, ci s-a întâlnit cu martorul B.B.L. care venise în grabă alarmat

de telefonul primit de la B.L. Împreună, inculpatul și martorul au sosit la

locuința persoanei vătămate B.L., iar mai apoi inculpatul G.D. a condus

organele de poliție la locul, în care ascunsese unul din cele două telefoane

sustrase, respectiv telefonul aparținând persoanei vătămate S.Z. Cel de-al

doilea aparat mobil nu a fost găsit, iar inculpatul G.D. a negat că l-ar fi

sustras.

Pentru a reține situația de fapt sus-menționată, instanța de judecată a

avut în vedere faptul că din coroborarea declarațiilor ambilor inculpați, date

atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, rezultă că a avut loc

o pătrundere a acestora în domiciliul persoanei vătămate B.L. prin distrugerea

de către inculpatul G.D. a yalei, care asigura închiderea ușii de acces în

locuință, pe care a lovit-o, în mod repetat, cu piciorul. În acest sens sunt și

declarațiile persoanelor vătămate B.L., S.Z., S.J., precum și a martorului L.L.

Ca atare, nu există dubii sub aspectele menționate.

De altfel, inculpatul G.D. a declarat că recunoaște faptele săvârșite, cu

excepția sustragerii celui de-al doilea telefon mobil, și care ar fi aparținut


părții civile S.J. Cu privire la acest din urmă aspect, instanța a reținut că acest

telefon a existat, chiar dacă nu a fost găsit fizic de către organele de poliție. În

acest context este de menționat că din declarațiile martorului L.L. și ale

persoanelor vătămate B.L., S.Z., S.J. rezultă, în mod neechivoc, faptul că

alături de telefonul numitei S.Z. se afla la încărcat și un al doilea telefon care

aparținea persoanei vătămate S.J.

Cu privire la infracțiunea de șantaj de care este acuzat inculpatul G.D.,

instanța a reținut că din coroborarea declarațiilor persoanelor vătămate B.L.

(din faza de urmărire penală) și S.Z. (din fazele de urmărire penală și de

judecată) rezultă fără echivoc faptul că, începând cu data liberării sale din

penitenciar (2 iulie 2014), inculpatul a exercitat presiuni asupra persoanei

vătămate S.Z. prin trimiterea constantă de SMS-uri cu caracter amenințător

și/sau obscen, în scopul de a o determina pe persoana vătămată să reia relația

amoroasă. De altfel, faptul că a trimis diferite mesaje a fost recunoscut chiar

de către inculpatul sus-menționat în declarațiile sale, deși a afirmat că

conținutul respectivelor texte nu cuprindea și amenințări. Instanța a considerat

că prin acțiunile de trimitere de mesaje inculpatul a exercitat presiuni asupra

psihicului persoanei vătămate, chiar dacă aceasta a declarat în faza de

cercetare judecătorească că s-a împăcat cu inculpatul și nu mai are niciun fel

de pretenții față de acesta, întrucât la acel moment, infracțiunea era deja

consumată, mai ales că prin propria-i declarație persoana vătămată S.Z. a

arătat că suferea de depresie, era sub tratament cu Xanax și se speria foarte

ușor.

Așadar, în urma deliberării, pe baza probelor administrate în faza de

urmărire penală și a audierii inculpaților în faza de judecată, instanța a stabilit

dincolo de orice dubiu identitatea făptuitorilor, situația de fapt și încadrarea

juridică a acesteia, precum și că faptele există și au fost săvârșite de către

inculpați cu vinovăția prevăzută de lege.

În drept,

Fapta inculpatului G.D. de a distruge, la data de 15 ianuarie 2015, în

jurul orei 01.00, ușa locuinței persoanei vătămate/părții civile B.L., cu intenția

de a pătrunde în interiorul acesteia, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1) C.pen.

Fapta aceluiași inculpat care, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei

01.00, aflându-se în locuința persoanei vătămate/părții civile B.L., fără

consimțământul acesteia, și refuzând părăsirea imobilului, a sustras un telefon

mobil, aparținând persoanei vătămate/părții civile S.Z., întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1)

raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen.

224 Gheorghe Ivan

Fapta inculpatului G.D. care, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei

01.00, aflându-se în locuința persoanei vătămate/părții civile B.L., fără

consimțământul acesteia, și refuzând părăsirea imobilului, a sustras un telefon

mobil, aparținând persoanei vătămate/părții civile S.J., întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1)

raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) C.pen.

Fapta aceluiași inculpat care, începând cu luna iulie 2014, a constrâns

persoana vătămată S.Z., prin amenințări repetate cu acte de violență remise

prin intermediul mesajelor telefonice, să reia relația amoroasă pe care a avut-o

cu acesta, inculpatul urmărind astfel obținerea în mod injust a unui folos

nepatrimonial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj

prevăzută în art. 207 alin. (1) C.pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei pentru inculpatul G.D. au fost

avute în vedere criteriile generale prevăzute în art. 74 C.pen., și anume:

împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite, starea de

pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs

ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul

urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale

ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului

penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, precum și situația

familială și socială a inculpatului.

Aplicând criteriile sus-enunțate la situația inculpatului, instanța, în

procesul de individualizare, s-a orientat către aplicarea pedepsei închisorii cu

executare în regim de detenție. Pentru alegerea acestei pedepse, instanța a

avut în vedere faptul că inculpatul prezenta un risc social ridicat și un indice

de recidivă infracțională extrem de ridicat, pronosticul său de reintegrare

socială fiind modest. Astfel, instanța a observat că inculpatul G.D. a fost

liberat condiționat la data de 2 iulie 2014 prin Sentința penală nr. 952/2014 a

Judecătoriei Bistrița, rămânând un rest neexecutat de 377 de zile. În aceste

condiții, deși inculpatul a trecut prin regimul de penitenciar și putea cu

ușurință prevedea că în cazul în care mai comite fapte penale poate fi

reintrodus în penitenciar, totuși acest lucru nu l-a împiedicat ca la o oră târzie

din noapte să pătrundă prin distrugerea ușii unui apartament într-o locuință în

care nu avea dreptul să se afle. Instanța a opinat că acest comportament

denotă faptul că scopul pedepsei de a preveni săvârșirea de infracțiuni nu a

fost atins, deși chiar inculpatul în declarațiile sale a precizat că regretă că s-a

ajuns aici, întrucât știa că era liberat condiționat. Mai mult decât atât,

modalitatea truculentă a inculpatului de a acționa, deși ar fi putut fi ușor

identificat de colocatarii de pe scara blocului, a relevat că acesta prezenta un


pericol pentru societate, iar starea de beție în care se afla inculpatul nu este o

scuză, ci poate constitui chiar o circumstanță agravantă.

Din studiul cazierului judiciar al inculpatului G.D. rezultă că acesta a

suferit diferite condamnări și sancțiuni administrative, de unde rezultă

necesitatea reeducării condamnatului sub supravegherea statului în regim de

penitenciar.

B. Considerentele instanței de apel. B.1. Respingerea apelurilor

declarate. Hotărârea atacată este la adăpost de critici. Astfel, argumentele

prezentate de instanța de prim grad în motivarea soluției la care s-a oprit prin

Sentința penală nr. 302/2015 sunt pertinente și nu suportă corecturi sau

adăugiri din partea instanței de apel. Prin urmare, în lipsa vreunui motiv, pe

care să-l reținem din oficiu, de desființare a hotărârii atacate, apelurile

promovate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș și inculpatul

G.D. sunt nefondate, așa încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a

dispus respingerea căilor ordinare de atac declarate în cauză.

Cât privește motivul de apel invocat de procuror și de inculpat,

referitor la unitatea naturală de infracțiune în cazul activității de sustragere a

telefoanelor mobile, acesta nu a fost primit, constatându-se, alături de instanța

de prim grad că, la data de 15 ianuarie 2015, în jurul orei 1.00, inculpatul

G.D., după ce a pătruns, fără drept, în locuința persoanei vătămate B.L., a

sustras, în scopul însușirii pe nedrept, două telefoane mobile, unul marca

Sony, aparținând persoanei vătămate S.Z., și celălalt marca Orange Gova,

aparținând persoanei vătămate S.J. Deși a acționat în aceleași împrejurări de

loc și de timp, inculpatul a sustras cele două telefoane mobile prin două

acțiuni distincte, și nu printr-o singură acțiune. Pe de altă parte, așa cum a

rezultat din declarațiile persoanelor vătămate și din planșa fotografică

criminalistică întocmită cu prilejul cercetării la fața locului, telefoanele, cu

toate că se aflau în aceeași încăpere, erau totuși plasate în locuri diferite,

fiecare fiind legat de câte un acumulator și racordat la câte un dispozitiv

electric. Prin urmare, pentru sustragerea celor două telefoane era nevoie de

efectuarea a două acțiuni distincte de luare a bunurilor. Mai mult, și în aceeași

ordine de idei, prin cele două acțiuni ale sale, inculpatul nu a lezat integritatea

unui singur patrimoniu, ci a două patrimonii diferite – atât al persoanei

vătămate S.Z., cât și al persoanei vătămate S.J. Totodată, inculpatul a prevăzut

în mod rezonabil că posesia bunurilor care se aflau în locuința persoanei

vătămate B.L., și nu a persoanei vătămate S.Z., nu putea să fie exclusiv a

acesteia din urmă, care de altfel la data faptelor se afla doar vremelnic în acel

imobil. În aceste circumstanțe, activitatea inculpatului nu reprezintă o unitate

naturală de infracțiune, ci o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului

real – două infracțiuni de furt calificat, una în dauna persoanei vătămate S.Z.,

226 Gheorghe Ivan

alta în dauna persoanei vătămate S.J., iar la momentul faptelor inculpatul a

prevăzut că telefoanele pot să fie în posesia a doi subiecți pasivi.

Nu au fost reținute nici celelalte motive de apel ale inculpatului,

pentru următoarele considerente:

a) deși mobilul actelor de sustragere a celor două telefoane poate să fie

cel declarat de inculpat – de a afla care sunt persoanele cu care a purtat

convorbiri persoana vătămată S.Z. –, totuși scopul acțiunilor inculpatului a

fost acela de a-și însuși pe nedrept bunurile. Scopul se deduce din

circumstanțele materiale ale săvârșirii activităților infracționale, precum și din

împrejurările ulterioare faptelor. Astfel, este de notat că inculpatul a luat

telefoanele mobile din locuința unde pătrunsese, fără drept, prin acțiuni care

au fost ascunse de ochii celor care se aflau în imobil, profitând de momentele

în care persoanele vătămate nu erau în preajma sa. Ulterior inculpatul a plecat

cu cele două bunuri, le-a ascuns, iar la întoarcerea în imobil nu avea asupra sa

niciunul dintre telefoane, doar mai târziu, după intervenția organelor de

poliție, a indicat locul unde a ascuns telefonul persoanei vătămate S.Z.,

refuzând constant să indice unde a depozitat celălalt telefon. În acest context

și cu referire la apărările inculpatului formulate în cursul urmăririi penale și în

prim grad, este de subliniat că declarațiile persoanelor vătămate S.Z., S.J. și

B.L., procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa fotografică

criminalistică însoțitoare, precum și declarațiile coinculpatului H.I.J. confirmă

faptul că telefoanele au existat anterior pătrunderii inculpatului în cameră, că

inculpatul G.D. este singurul care a intrat în acea încăpere după ce telefoanele

au fost conectate la sursele pentru alimentare și că după ce inculpatul a plecat

din locuință telefoanele nu mai erau în interiorul acesteia. Așadar, în mod

rezonabil a concluzionat prima instanță că inculpatul este autorul atât al

furtului în dauna persoanei vătămate S.Z., cât și al furtului în dauna persoanei

vătămate S.J.;

b) în ceea ce privește infracțiunea de șantaj, în acord cu prima instanță,

ale cărei considerente nu au putut să fie convingător combătute, este de

relevat că acțiunile inculpatului prin care i-a trimis persoanei vătămate S.Z.

mai multe mesaje telefonice cu caracter amenințător și/sau obscen, în scopul

de a o determina pe aceasta să reia relația amoroasă, în condițiile în care era

suferindă de depresie și sub tratament medicamentos, au pus în pericol cert

relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei vătămate și au

acționat ca o constrângere morală asupra acesteia pentru a adopta

comportamentul dorit de către inculpat. Cum amenințările au fost exercitate

de inculpat, în scopul de a o determina pe victimă să reia relația amoroasă,

actele inculpatului constituie infracțiunea de șantaj, care absoarbe infracțiunea

de amenințare;


c) potrivit art. 159 alin. (3) C.pen., pentru a avea drept consecință

înlăturarea răspunderii penale, împăcarea trebuie să aibă loc până la citirea

actului de sesizare a instanței. În cazul de față, s-a dat citire actului de sesizare

a instanței la termenul de judecată din data de 6 martie 2015, așa cum rezultă

din încheierea de ședință întocmită pentru acel termen. Actul de împăcare

între persoana vătămată S.Z. și inculpatul G.D. s-a realizat la data de 15

aprilie 2015 – deci, după data la care actul de sesizare fusese citit în cauză –,

astfel că declarația tardivă de împăcare nu mai produce efectele scontate de

inculpat, ci este valorificată doar în procesul de individualizare judiciară a

pedepsei;

d) atât pentru infracțiunile de furt calificat, cât și pentru infracțiunea

de șantaj, prima instanță a stabilit și aplicat pedepse la minimul special

prevăzut în textele de incriminare. În cauză, nu a fost identificată incidența

vreunei cauze sau circumstanțe de atenuare a pedepsei, astfel că nu există

niciun temei pentru reducerea pedepselor stabilite și aplicate pentru săvârșirea

fiecăreia dintre cele trei infracțiuni. În ceea ce privește durata pedepsei

rezultante aplicate, de 3 ani și 377 de zile închisoare, este de menționat că

aceasta este rezultatul a două componente fixe: pe de o parte, sporul invariabil

de 1/3 din totalul pedepselor, exceptând pedeapsa cea mai grea stabilită, spor

care se adaugă la această pedeapsă, conform art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., iar,

pe de altă parte, durata restului rămas de executat la momentul liberării

condiționate din executarea pedepsei de 3 ani și 2 luni închisoare aplicate prin

Sentința penală nr. 1147/2012 a Judecătoriei Târgu-Mureș, rest care, potrivit

art. 104 alin. (2) cu referire la art. 43 alin. (1) și (2) C.pen., obligatoriu se

adaugă la pedeapsa rezultantă din concurs.

B.2. Măsurile preventive. Prin Ordonanța din 15 ianuarie 2015,

inculpatul a fost reținut preventiv pe o perioadă de 24 de ore. Prin Încheierea

penală nr. 13/2015, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei

Târgu-Mureș a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30

de zile. Ulterior măsura preventivă a fost menținută succesiv, inițial de

judecătorul de cameră preliminară, apoi de către instanța de judecată, în

prezent inculpatul fiind judecat în stare de arest preventiv.

Însă, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în baza

art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., arestarea preventivă încetează de drept,

inculpatul intrând în executarea pedepsei de 3 ani și 377 de zile închisoare

care i-a fost aplicată. Din durata acesteia, pe lângă perioada reținerii și a

arestării preventive scăzute, în temeiul art. 72 C.pen., prin hotărârea apelată,

conform art. 424 alin. (3) C.pr.pen., se va deduce și perioada arestării

preventive, începând cu data de 20 aprilie 2015, când s-a pronunțat hotărârea

atacată, la zi.

228 Gheorghe Ivan

B.3. Cheltuielile judiciare. Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., vor

rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul

procurorului, în cuantum de 250 lei.

Pentru culpa sa procesuală, dată de exercitarea unei căi de atac

nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul G.D. a fost obligat să

suporte și cheltuielile judiciare avansate de stat în judecarea apelului său, în

sumă de 250 lei, din care 150 lei acoperă costul suportului tehnic și de hârtie

pe care s-au consemnat actele procesuale și procedurale necesare soluționării

căii de atac, iar suma de 100 lei reprezintă o parte din onorariul avocatului

desemnat din oficiu și se va vira din fondurile Ministerului Justiției.


Dec. pen. nr. 449/A/2015)

II. Notă critică. Instanțele de judecată au raționat astfel: fiecare bun

are un singur proprietar/posesor; nu există mai mulți coproprietari/coposesori;

mai multe bunuri nu pot aparține unui singur proprietar/posesor. Realitatea

poate fi alta: o singură persoană poate avea în proprietate/posesie unul, două

sau mai multe bunuri, inclusiv de genul celor din speță (telefoane mobile).

Opinia instanței de apel, în sensul că inculpatul putea și trebuia să

prevadă că cele două telefoane mobile erau în posesia a două persoane

vătămate, acest lucru reieșind din împrejurarea că fiecare telefon mobil era

,,legat de câte un acumulator și racordat la câte un dispozitiv electric”, este

exagerată.

Sintagma ,,în aceeași împrejurare” este aceea care reunește acțiunile

de sustragere a celor două telefoane mobile într-o unitate naturală de

infracțiune, sub forma infracțiunii simple1. Faptul că aceste bunuri aparțineau

unor persoane diferite nu se răsfrânge asupra conținutului infracțiunii, acesta

fiind unic prin natura sa. Nu se poate scinda activitatea infracțională în funcție

de numărul subiecților pasivi2; acest lucru îl poate face doar legiuitorul, așa

1 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform


99-100. 2 Admițând un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat că

,,diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei

acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea

infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni”.

Prin urmare, a statuat că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecți pasivi, în

aceleași condiții de loc și de timp, constituie o infracțiune unică, în formă continuată, iar nu

mai multe infracțiuni aflate în concurs [Decizia nr. XLIX (49)/2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007].


cum s-a întâmplat atunci când a configurat infracțiunea continuată și

concursul de infracțiuni în noul Cod penal (subiect pasiv unic în cazul

infracțiunii continuate, respectiv subiect pasiv plural în cazul concursului de

infracțiuni); or, recent, Curtea Constituțională a României a statuat că

sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității

subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor

art. 35 alin. (1) C.pen.3, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de

tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo

justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.

16 alin. (1) din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea

cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări4.







17 iulie 2017.

TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT

SĂVÂRȘITĂ PRIN VIOLARE DE DOMICILIU

ABSTRACT

The activities of the defendant of entering the open gate, without

having the right and without the approval of the victim, in the

courtyard of the residence, and to stay hidden at the entrance of

the cellar, him being known to have the habit of stealing from the

houses of the villagers, are not acts of execution specific to the

qualified theft. Although they demonstrate the existence of the

defendant’s intention to steal goods, yet they do not prove, beyond

any doubt, that the defendant executed this intention.

Key words: qualified theft, attempt, trespassing.

I. Prezentare speță. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighișoara și

inculpatul I.M. au declarat apel împotriva unei sentințe penale pronunțate de

Judecătoria Sighișoara.

Procurorul a contestat legalitatea sentinței Judecătoriei Sighișoara,

invocând următoarele:

Inculpatul I.M. a fost trimis în judecată pentru două infracțiuni de furt

și de violare de domiciliu, ambele în formă continuată, săvârșite în dauna

persoanelor vătămate P.M. și B.I.

Prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice într-o

infracțiune de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b) din noul Cod

penal (în continuare C.pen.) (persoană vătămată B.I.) și o infracțiune de

violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) C.pen. (persoană vătămată

P.M.), precum și condamnarea inculpatului pentru cele două infracțiuni,

omițând să dispună vreo soluție pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de

furt în dauna persoanei vătămate P.M. În plus, raportat la tratamentul

sancționator al recidivei mari postexecutorii, legea penală veche era mai

favorabilă. Totodată, instanța a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării dreptului prevăzut în art. 66 alin. (1) lit. o) C.pen., dar a

omis aplicarea pedepsei accesorii cu același conținut.

În apelul său, inculpatul a contestat temeinicia hotărârii instanței de

prim grad, de condamnare a sa la pedeapsa închisorii cu executare în detenție

pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și violare de domiciliu, pe

motiv că, la dosarul cauzei, nu există probe suficiente care să ducă la

concluzia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că el a comis cele două

infracțiuni.

Tentativa la infracțiunea de furt calificat săvârșită prin violare de... 231

Analizând apelurile pendinte, prin prisma materialului dosarului al

Judecătoriei Sighișoara, a motivelor invocate, a susținerilor și a concluziilor

reprezentantului Ministerului Public și ale inculpatului, precum și din oficiu,

în limitele efectului devolutiv, instanța de apel a reținut următoarele:

A. Conținutul hotărârii atacate. Printr-o sentință penală, Judecătoria

Sighișoara:

– în temeiul art. 386 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.), a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de

sesizare, aplicând și dispozițiile art. 5 C.pen., și anume: din infracțiunile de

violare de domiciliu în formă continuată prevăzută în art. 192 alin. (1) din

Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 41 alin.

(2) din același cod și de furt în formă continuată prevăzută în art. 208 alin. (1)

C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, ambele cu

aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 33 lit. a) C.pen. din 1969, în infracțiunile

de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. și de violare de

domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) C.pen., ambele cu aplicarea art. 41

alin. (1) și art. 43 alin. (5) C.pen.;

– în temeiul art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1)

și art. 43 alin. (5) C.pen., precum și a art. 5 din același cod, l-a condamnat pe

inculpatul I.M. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în dauna

persoanei vătămate B.I., săvârșită la data de 17 iulie 2013, în condițiile

recidivei postexecutorii și prin violare de domiciliu, la pedeapsa închisorii de

3 ani;

– în temeiul art. 224 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art.

43 alin. (5) C.pen., precum și a art. 5 din același cod, l-a condamnat pe același

inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu în dauna

persoanei vătămate P.M., săvârșită la data de 17 iulie 2013, la pedeapsa

închisorii de 5 luni;

– în temeiul art. 5, art. 38 alin. (1) privind concursul real de infracțiuni

și art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea la

care a adăugat un spor de 1/3 din durata celeilalte pedepse stabilite, inculpatul

urmând să execute pedeapsa de 3 ani, 1 lună și 20 zile prin privare de

libertate;

– în temeiul art. 67 C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării unor drepturi și a dispus, în temeiul

art. 66 alin. (1) lit. o) și art. 66 alin. (5) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același

cod și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal1, cu modificările și completările


2012.

232 Gheorghe Ivan

ulterioare, interzicerea exercitării dreptului de a se apropia de locuințele

persoanelor vătămate P.M. și B.I.;

– în temeiul art. 398 și art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea

inculpatului la plata sumei de 280 lei, reprezentând cheltuieli judiciare

avansate de stat, suma de 200 lei, reprezentând cheltuieli privind avocatul din

oficiu, rămânând în sarcina statului.

Totodată, prin aceeași sentință, s-a menționat că, în baza art. 68 alin.

(1) lit. c) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, executarea pedepsei

interzicerii exercitării unor drepturi, dispusă mai sus, începe după executarea

pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după

împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea

termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În fapt, prima instanță a reținut că inculpatul I.M. a pătruns la data de

17 iulie 2013, pe timp de zi, fără drept, pe poarta deschisă a imobilului, în

curtea casei persoanei vătămate B.I., și apoi în bucătăria de vară a acesteia, de

unde a sustras bunuri alimentare și un șampon. În aceeași zi, la un interval

scurt de timp, inculpatul a pătruns, în aceleași condiții, în curtea imobilului

persoanei vătămate P.M., intenționând să sustragă bunuri, însă nu a reușit,

fiind surprins de martorul T.V., care a alertat proprietarul, moment în care

inculpatul a fugit.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor principale stabilite în

privința inculpatului, instanța a ținut seama de dispozițiile art. 5 C.pen.,

respectiv de aplicare a legii penale mai favorabile, întrucât de la data săvârșirii

infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit noua lege

penală. În aceste condiții, respectând principiul aplicării legii mai favorabile,

instanța a procedat la determinarea acesteia, statuând următoarele: încadrarea

faptelor deduse judecății, potrivit legii noi, este aceea prevăzută în art. 228

alin. (1)-229 alin. (2) lit. b) C.pen. de furt calificat săvârșit de inculpat în

dauna persoanei vătămate B.I., în stare de recidivă postexecutorii prevăzută în

art. 41 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 43 alin. (5) din același cod, constând în

luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul

acesteia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, prin violare de domiciliu; este o

infracțiune complexă constituită din acțiunea de pătrundere fără drept într-un

domiciliu al persoanei vătămate și luarea unor bunuri mobile, în scopul

însușirii. Prin urmare, fapta comisă în dauna persoanei vătămate B.I.

constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. b)

C.pen., fără ca această infracțiune să intre în concurs cu infracțiunea de

violare de domiciliu, conform sesizării inițiale a parchetului, în dauna

aceleiași persoane vătămate.


Noul Cod penal este legea mai favorabilă, având în vedere limitele de

pedeapsă mai reduse în cazul infracțiunii de furt calificat. În speță, deși ambii

termeni ai recidivei au avut loc sub imperiul legii vechi, iar inculpatul a

săvârșit o altă faptă după ce pedeapsa anterioară a fost considerată ca

executată, situație în care limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de

lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, totuși acestea sunt

cuprinse între 3 ani și 10 ani și 5 luni față de acelea cuprinse între 3 ani și 15

ani, la care s-ar fi putut adăuga un spor de până la 10 ani, potrivit Codului

penal anterior.

Fapta comisă de inculpat la data de 17 iulie 2013, prin pătrunderea fără

drept, în orice mod, în curtea imobilului persoanei vătămate P.M., fără

consimțământul acesteia, constituie infracțiunea de violare de domiciliu

prevăzută în art. 192 alin. (1) C.pen. din 1969, aceeași incriminare fiind

preluată de către noul Cod penal în art. 224 alin. (1). Acțiunea penală este

condiționată de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, ca

și în reglementarea anterioară, existând în cauză o astfel de plângere. Sub

aspect sancționator, noul Cod penal conține posibilitatea aplicării sancțiunii

amenzii penale, alternativ cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, față de pedeapsa

închisorii de la 6 luni la 4 ani prevăzută în Codul penal anterior.

Instanța a reținut că inculpatul a comis o singură infracțiune în dauna

persoanei vătămate P.M., de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin.

(1) C.pen., în stare de recidivă postexecutorie, fiind aplicabile art. 41 alin. (1)

și art. 43 alin. (5) din același cod, comisă înainte de intrarea în vigoare a

noului Cod penal; acesta este legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea

sus-menționată, inclusiv sub aspectul tratamentului sancționator al recidivei

postexecutorii, care majorează, în mod obligatoriu, cu jumătate limitele

speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de violare de

domiciliu, aceasta constituind cel de-al doilea termen al recidivei; astfel,

pedeapsa închisorii va fi cuprinsă între 4 luni și 15 de zile și 3 ani față de

aceea cuprinsă între 6 luni și 4 ani, la care s-ar putea adăuga un spor de până

la 10 ani, dacă maximul special ar fi neîndestulător, conform Codului penal

anterior. În aceste condiții, din vechea încadrare s-a înlăturat forma continuată

a infracțiunii, având în vedere că noul Cod penal prevede cerința unității de

subiect activ, de conținut și de rezoluție infracțională, precum și (suplimentar)

unitatea de subiect pasiv, cerință neîntâlnită în speța de față, motiv pentru care

nu s-a mai reținut forma continuată a infracțiunii de violare de domiciliu ori

de furt, conform sesizării instanței de către parchet.

Întrucât instanța a stabilit și a aplicat pedepsele principale prevăzute

de legea penală nouă (mai favorabilă) în raport cu pedeapsa principală pentru

fiecare dintre faptele concurente, deopotrivă, a constatat că aceeași lege este

234 Gheorghe Ivan

mai favorabilă și în privința pedepselor complementare, conform principiului

legalității pedepsei și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 coroborat cu art.

5 C.pen. Potrivit art. 67 C.pen., aplicarea pedepsei complementare a

interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală

stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și

gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această

pedeapsă este necesară. În concret, pentru a crește siguranța și securitatea

persoanelor vătămate în cauză și a-l responsabiliza pe inculpat asupra

consecințelor faptei sale, instanța a dispus, conform art. 66 alin. (1) lit. o) și

(5) C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 1 an a

exercitării dreptului de a se apropia de locuințele persoanelor vătămate P.M. și

B.I.

Prima instanță nu a aplicat pedepse accesorii, întrucât noul Cod penal

prevede aplicarea facultativă a acestora.

B. Considerentele instanței de apel. B.1. Admiterea apelurilor

declarate. Cu referire la temeinicia apelurilor Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sighișoara și inculpatului I.M., s-a constatat că, în ceea ce privește

expunerea stării de fapt, analiza probelor, constatarea vinovăției inculpatului

la comiterea infracțiunilor de furt calificat și de violare de domiciliu, durata

pedepselor principale stabilite și a celei aplicate în raport cu criteriile de

individualizare judiciară a pedepsei prevăzute în art. 74 C.pen., obligarea

inculpatului la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză,

precum și cuantumul acestor cheltuieli, hotărârea în discuție este la adăpost de

critici.

Cu toate acestea, apelurile promovate în cauză de către procuror și

inculpat sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a)

C.pr.pen., se dispune admiterea lor, cu consecințele desființării în parte a

sentinței apelate și a rejudecării pricinii în al doilea grad, în următoarele

limite:

Prima instanță a impus inculpatului, ca pedeapsă complementară,

interdicția exercitării dreptului de a se apropia de locuințele persoanelor

vătămate P.M. și B.I. Având în vedere natura infracțiunilor săvârșite – care nu

implică o componentă de violență –, faptul că aceste infracțiuni au fost comise

printr-un singur act material, fără să existe o repetabilitate a actelor de

pătrundere fără drept în domiciliile celor doi subiecți pasivi, împrejurarea că

rămâne la latitudinea P.M. și a succesorilor persoanei vătămate B.I. dacă îi

vor permite, în viitor, inculpatului să se apropie și să pătrundă în domiciliile

lor, precum și faptul că interdicția de a se apropia de cele două locuințe nu

este o măsură aptă să protejeze victimele (cu atât mai mult cu cât B.I. a

decedat pe durata procedurilor) și nici nu este indispensabilă evitării reiterării


comportamentului infracțional, pentru realizarea acestei finalități fiind

suficientă aplicarea pedepsei principale, s-a constatat că aplicarea pedepsei

complementare sus-menționate nu este oportună în cauză.

În schimb, natura și gravitatea infracțiunilor comise de către inculpat,

natura și durata pedepselor principale stabilite și a celei aplicate și modalitatea

de executare a acesteia îl fac nedemn pe inculpat de exercițiul drepturilor

prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau în orice alte funcții public, precum și acela de a ocupa

o funcție care implică exercițiul autorității de stat, atât ca pedeapsă

complementară, pe o perioadă de 1 an, cât și ca pedeapsă accesorie, de la data

rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe și până la executarea sau

considerarea ca executată a pedepsei principale.

Deși aplicarea pedepsei accesorii este facultativă, în condițiile în care

s-a concluzionat că, în raport cu particularitățile cauzei și persoana

inculpatului, este necesară impunerea pedepsei complementare a interdicției

exercițiului drepturilor menționate anterior, este firesc ca această interdicție să

opereze de la rămânerea definitivă a sentinței de condamnare, și nu numai din

momentul executării sau considerării ca executată a pedepsei principale. În

plus, oricum exercițiul celor două drepturi este incompatibil nu numai de iure,

dar și de facto cu executarea pedepsei penale în regim de detenție în

penitenciar, așa încât pedeapsa accesorie cu conținutul prevăzut în art. 66 alin.

(1) lit. a) și b) C.pen. este justificată de un scop obiectiv și legitim, fiind și

proporțională într-o societate democratică.

În aceste împrejurări, în rejudecare:

– s-a înlăturat din hotărârea atacată aplicarea pedepsei complementare

a interzicerii exercițiului dreptului inculpatului I.M. de a se apropia de

locuințele persoanelor vătămate P.M. și B.I., pe o durată de 1 an;

– în baza art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen., ca pedeapsă complementară, pe

lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66

alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice

sau în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care

implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an;

– în temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., ca pedeapsă accesorie, alăturate

pedepsei principale stabilite pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, i

s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit.

a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice

alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică

exercițiul autorității de stat;

236 Gheorghe Ivan

– potrivit art. 66 alin. (1) lit. i) C.pen., ca pedeapsă complementară, pe

lângă pedeapsa principală stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de violare de

domiciliu, i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute în art. 66

alin. (1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice

sau în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care

implică exercițiul autorității de stat;

– în baza art. 45 alin. (3) C.pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin.

(1) lit. a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau

în orice alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică

exercițiul autorității de stat;

– în temeiul art. 45 alin. (5) C.pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa

accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit.

a) și b) C.pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice

alte funcții publice, precum și acela de a ocupa o funcție care implică

exercițiul autorității de stat, de la rămânerea definitivă a sentinței apelate și

până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 3

ani, 1 lună și 20 de zile închisoare aplicate.

B.2. Neprimirea celorlalte motive invocate în apelurile declarate.

Celelalte motive de apel ale procurorului și ale inculpatului au fost găsite

nefondate și nu au fost primite, pentru următoarele considerente:

B.2.1. Inculpatului i se reproșează, prin rechizitoriu, printre altele, că

la data de 17 iulie 2013 a comis o tentativă de furt calificat prin violare de

domiciliu, în dauna persoanei vătămate P.M., reținându-se că a intrat fără

drept în curtea locuinței persoanei vătămate, de unde a încercat să sustragă

bunuri.

Potrivit art. 32 alin. (1) C.pen., tentativa constă în „punerea în

executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă

întreruptă sau nu și-a produs efectul”. Pentru existența tentativei idonee, este

necesar ca autorul să fi început executarea acțiunii care constituie elementul

material al infracțiunii, executare care să fi fost întreruptă din cauze

independente de voința subiectului activ sau deși a fost dusă până la capăt, nu

s-a produs rezultatul periculos. Altfel spus, pentru existența tentativei,

făptuitorul trebuie să fi depășit faza actelor preparatorii și să pună în executare

intenția de a săvârși infracțiunea, adică actele sale trebuie să corespundă

tipicității obiective prevăzute de lege sau să fie intim legate de activitățile

interzise de norma de incriminare.

În prezenta cauză, din declarațiile persoanei vătămate P.M. și

depozițiile martorilor P.N.M., P.V. și Ț.V. rezultă, într-adevăr, că inculpatul a

pătruns pe poarta deschisă, dar fără drept și fără acordul persoanei vătămate,


în curtea locuinței acesteia, și a stat ascuns în gura pivniței, precum și că

inculpatul era cunoscut cu obiceiul de a fura din locuințele sătenilor. Aceste

activități nu sunt însă acte de executare specifice furtului calificat, ele pot

demonstra existența intenției inculpatului de a fura bunuri, dar nu dovedesc,

dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a pus în executare această

intenție.

În aceste împrejurări, încadrarea juridică dată de către judecătorie

faptelor este corectă. În același timp, este corect și procedeul ales de

judecătorie, de schimbare a încadrării juridice, reținând doar infracțiunea de

violare de domiciliu – componentă a infracțiunii complexe de furt calificat

prevăzute în art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. –, nu și tentativa la infracțiunea de

furt calificat, care nu a fost probată în cazul persoanei vătămate P.M. În

consecință cererea procurorului formulată în apel, de schimbare a încadrării

juridice, este nefondată și va fi respinsă.

B.2.2. Declarațiile persoanelor vătămate B.I. și P.M., precum și

depozițiile martorilor P.N.M. și Ț.V. și procesul-verbal de constatare întocmit

la data de 17 iulie 2013 de către organul de cercetare penală nu confirmă teza

avansată de inculpat, potrivit căreia el nu a săvârșit cele două infracțiuni

pentru care a fost condamnat, și duc la concluzia certă că, la data de 17 iulie

2013, în jurul orei 19.00, prin violare de domiciliu, inculpatul a sustras din

posesia persoanei vătămate B.I. o bucată de slănină, un șampon și o tavă cu

mici. Bunurile au fost descoperite în plasa pe care o avea inculpatul asupra sa,

imediat după săvârșirea faptei, când a fost prins în curtea locuinței persoanei

vătămate P.M., iar faptul susținut de inculpat că a cumpărat bunurile de la

magazin nu a fost confirmat în cauză. În plus, cele patru declarații indicate

mai sus și relatările martorei P.V. îl plasează pe inculpat la data de 17 iulie

2013, în curtea imobilului în care locuia persoana vătămată P.M., și nu în

exteriorul domiciliului acesteia.

În consecință, cele două fapte există, constituie infracțiunile de furt

calificat (în dauna persoanei vătămate B.I.) și de violare de domiciliu (în

dauna persoanei vătămate P.M.) și au fost săvârșite de către inculpat. Astfel,

în mod corect, prima instanță a dispus condamnarea acestuia. În raport cu

limitele speciale de pedeapsă prevăzute în textele de incriminare, majorate cu

jumătate potrivit exigențelor art. 43 alin. (5) C.pen., cu faptul că, date fiind

natura, împrejurările comiterii infracțiunilor, persoana inculpatului – care nu

este la prima confruntare cu legea penală, având în antecedență infracțiuni

similare –, aplicarea unui spor de pedeapsă era necesar în cauză, noul Cod

penal este lege mai favorabilă în cauză. Totodată, în funcție de circumstanțele

faptelor, de stăruința inculpatului în atingerea rezultatelor dorite și urmărire,

de urmările cauzate, precum și de persoana inculpatului – care, așa cum am

238 Gheorghe Ivan

precizat, a comis noile infracțiuni în condițiile recidivei mari postexecutorii, și

nu și-a asumat responsabilitatea actelor sale –, pedepsele stabilite și pedeapsa

principală aplicată sunt proporționale și răspund, în concret și în mod eficient,

nevoilor reinserției sociale și prevenției generale.

C. Cheltuielile judiciare. Având în vedere soluția principală adusă

apelurilor, potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate

de stat în cauză vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei,

se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.


Dec. pen. nr. 23/A/2015)

II. Notă critică. 1. Pătrunderea inculpatului, fără drept, în curtea

locuinței persoanei vătămate P.M., la data de 17 iulie 2013, de unde a încercat

să sustragă bunuri, constituie, evident, tentativă la infracțiunea de furt

calificat, comisă prin violare de domiciliu. Intenția inculpatului de a sustrage

bunuri rezultă din faptul că s-a ascuns în gura pivniței, așteptând deci

momentul prielnic pentru a-și realiza scopul său achizitiv. În lipsa unei

explicații plauzibile a inculpatului (cum ar fi venirea în vizită la persoana

vătămată, fiind invitat de aceasta, iar pentru a-i face o surpriză, s-a ascuns în

locul sus-menționat), concluzia nu poate fi decât aceasta.

2. Recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și

împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității subiectului

pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.

(1) C.pen.2, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de tratament

juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare

obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1)

din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în

fața legii, fără privilegii și fără discriminări3.







17 iulie 2017.

DELAPIDAREA – INFRACȚIUNE DE PERICOL, ȘI NU DE

REZULTAT. ÎNLOCUIREA CONTROLULUI JUDICIAR CU

ARESTAREA PREVENTIVĂ

ABSTRACT

The new Criminal Code changed the philosophy of embezzlement

offence and has included this offence in the category of the service

offences, and not against the patrimony, so that the embezzlement

is a risk offence, and not of result, and for it’s achievement it is

enough that the public clerk to acquire goods, use or traffic, in his

interest or for another, money, valuables or other assets that he

manages or administers, without his activity of clerk to be

connected to causing a damage.

If the defendant violates in bad faith the conditions of the judicial

control and during this period he commits another offence, there

are fulfilled the conditions provided in art. 215 par. (7) and art.

223 par. (1) letter d) from the Criminal Procedure Code for the

replacement of the judicial control with the measure of preventive

arrest.

Key words: preventive arrest, judicial control, embezzlement, risk

offence, result offence.

I. Prezentare speță. La data de 13 martie 2015, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție (denumită

în continuare D.N.A.) Serviciul teritorial Târgu-Mureș și inculpatul M.J. au

formulat contestații împotriva Încheierii penale nr. 20/DL/2015, pronunțate de

judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș.

Procurorul a criticat încheierea sus-menționată, de admitere în parte a

cererii sale și de înlocuire a măsurii preventive a controlului judiciar cu

măsura preventivă a arestului la domiciliu a inculpatului M.J., subliniind, în

esență, că în cauză sunt probe care confirmă îndeplinirea cumulativă a

condițiilor luării măsurii arestării preventive a inculpatului, iar măsura este

necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

La rândul său, inculpatul a menționat, în esență, că nu sunt îndeplinite

condițiile înlocuirii măsurii preventive inițiale nici cu arestul la domiciliu, nici

cu arestarea preventivă. Astfel, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia

inculpatul a comis o nouă infracțiune pe durata controlului judiciar, aceasta

este nefondată. Astfel, activitatea reproșată inculpatului nu poate constitui

elementele instigării la infracțiunea de delapidare, nu există niciun prejudiciu

240 Gheorghe Ivan

în cauză, suspecta B.E.C. nu poate fi subiect activ al infracțiunii de

delapidare, nu există legătura subiectivă între inculpat și suspectă și, oricum,

inculpatul a urmărit să obțină copii după suportul tehnic pe care s-au

înregistrat dezbaterile ședinței consiliului local din data de 16 februarie 2015,

în calitatea sa de cetățean preocupat de soarta municipiului, și nu în calitate sa

de primar. Mai mult, contrar susținerilor judecătorului din prim grad și

procurorului, infracțiunea de delapidare nu este o infracțiune gravă, care să

justifice arestul la domiciliu sau arestarea preventivă. Suplimentar, procurorul

din cadrul D.N.A. nu avea competența să urmărească el această infracțiune,

care este de competența generală a parchetului de pe lângă judecătorie.

În continuare, inculpatul a subliniat că, în ceea ce privește scrisoarea

care trebuia trimisă Primăriei Sectorului V Budapesta, trebuie observat că nu

el este redactorul acesteia, că scrisoarea trebuia să emane de la consiliul local,

iar convorbirea cu viceprimarul localității referitor la această scrisoare a

avut-o în calitate de om politic, și nu de primar. În plus, de la luarea măsurii

preventive a controlului judiciar, procurorul nu a mai efectuat niciun act

specific urmăririi penale, ci doar s-a preocupat să-l urmărească pe inculpat, ca

acesta să încalce controlul judiciar. Totodată, atât procurorul, în propunerea

sa, cât și judecătorul, în încheierea contestată, nu au analizat în mod complet

probele, reținând din convorbirile telefonice interceptate doar pasaje singulare

pe care le-au interpretat în defavoarea inculpatului, fără să ia în considerare

contextul în care afirmațiile au fost făcute și în ansamblu toate convorbirile

purtate în perioada de referință, din care rezultă fără vreo îndoială că nu a

încălcat controlul judiciar și că este exclusă comiterea oricărei noi infracțiuni.

Analizând contestațiile pendinte, prin prisma materialului dosarului

cauzei, a motivelor invocate, a susținerilor și concluziilor reprezentantului

Ministerului Public și ale inculpatului, precum și din oficiu, în limitele

învestirii date de efectul devolutiv specific, judecătorul de drepturi și libertăți

de la Curtea de Apel Târgu-Mureș a reținut următoarele:

A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Încheierea penală nr.

20/DL/2015, judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș:

în baza art. 242 alin. (3), art. 215 alin. (7) și art. 218 din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a admis în parte cererea formulată

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A. – Serviciul teritorial Târgu-Mureș, în dosarul nr.

142/P/2014;

în baza art. 215 alin. (7), art. 218, art. 223 alin. (1) lit. d) și art. 220

C.pr.pen., a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestului

la domiciliu față de inculpatul M.J., cercetat în dosarul nr. 142/P/2014 al

Delapidarea – infracțiune de pericol, și nu de rezultat. Înlocuirea... 241

D.N.A. – Serviciul teritorial Târgu-Mureș, pe o durată de 30 de zile, începând

cu data de 11 martie 2015 și până la data de 9 aprilie 2015, inclusiv;

în baza art. 221 alin. (1) C.pr.pen., a impus inculpatului M.J.

obligația de a nu părăsi imobilul său, fără permisiunea organului judiciar care

a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza;

în baza art. 221 alin. (2) C.pr.pen., pe durata arestului la domiciliu, a

impus inculpatului următoarele obligații:

a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului

de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de

judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice cu numiții V.Z., V.C., P.C. și B.E.C.;

în baza art. 221 alin. (4) C.pr.pen., a atras atenția inculpatului M.J.

că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin,

măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive;

a desemnat ca organ de executare a obligațiilor stabilite Poliția

municipiului Gheorgheni, județul Harghita;

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. (3) C.pr.pen.

În motivarea încheierii contestate, judecătorul de drepturi și libertăți a

reținut, în esență, că din materialul probator administrat (declarațiile

martorilor ascultați în faza de urmărire penală B.E.C., A.Z.I., N.Z., V.Z., S.H.,

precum și procesele-verbale de redare rezumativă a înregistrării

comunicațiilor și ale înregistrările audio ale convorbirilor purtate de inculpat

în intervalul 9 februarie 2015-23 martie 2015) rezultă suspiciunea rezonabilă

că inculpatul a încălcat cu rea-credință obligațiile stabilite în cadrul

controlului judiciar și chiar că ar fi comis o nouă infracțiune.

În ceea ce privește solicitarea de a se lua cea mai aspră dintre măsuri,

aceea a arestării preventive, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că

deși inculpatul a încălcat condițiile controlului judiciar, totuși nu a făcut-o

într-un mod foarte grav care să justifice privarea sa totală de libertate. Dar

cum această atitudine nu poate rămâne nesancționată, deoarece astfel s-ar

ajunge ca măsurile preventive să fie ineficiente, fără efect în plan juridic,

precum și pentru a asigura, pe de altă parte, buna desfășurare a procesului

penal, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că cererea de înlocuire a

controlului judiciar se justifică a fi admisă, urmând să fie luată măsura

preventivă a arestului la domiciliu.

Măsura arestului la domiciliu este necesară și oportună, tocmai pentru

că s-a dovedit că lăsarea în libertate sub control judiciar a inculpatului ar crea

un pericol concret pentru ordinea publică, pericol cert și actual, de o asemenea

intensitate, care să impună, singur, luarea unei măsuri mai severe decât cea

sub imperiul căreia se află la acest moment.

242 Gheorghe Ivan

Corespunde adevărului că infracțiunile amintite, prin natura și prin

gradul de pericol social abstract pe care îl implică, creează un pericol concret

pentru ordinea publică, având în vedere și calitatea specială a

inculpatului – aceea de primar, în exercițiul funcțiunii –, dar și gravitatea

fenomenului infracțional și limitele ridicate de pedeapsă stabilite de lege,

elemente de natură a stârni o reacție de oprobriu general puternică, astfel încât

se poate justifica privarea de libertate a unui inculpat.

Judecătorul de drepturi și libertăți a mai reținut că potrivit practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.),

orice măsură preventivă trebuie analizată în timp, atât la momentul inițial, cât

și ulterior, cât ea este în ființă, precum și din punct de vedere al oportunității

și al proporționalității. Astfel, potrivit unui punct de vedere exprimat de

C.E.D.O. se acceptă ca, cel puțin la începutul anchetei, suspectul să fie ținut

sub imperiul unei măsuri preventive, pentru a nu perturba sub nicio formă

desfășurarea instrucției penale (a se vedea: cauza W. contra Elveției; cauza

Dumont-Maliverg contra Franței).

De asemenea, potrivit unui punct de vedere exprimat de C.E.D.O.,

gravitatea unei inculpări poate să ducă autoritățile judiciare să plaseze și să

lase suspectul în detenție provizorie pentru a împiedica comiterea de noi

infracțiuni (a se vedea cauza Hesse contra Austriei), sens în care, așa cum

rezultă din practica C.E.D.O. (a se vedea cauza Vrencev contra Serbiei),

măsura arestării preventive trebuie analizată și din punct de vedere al

oportunității și al proporționalității, iar în baza acestor principii judecătorul de

drepturi și libertăți (instanța) este obligat a motiva și de ce o altă măsură

preventivă, mai puțin severă, nu s-ar putea dispune împotriva inculpatului.

Din acest punct de vedere, deși temeiul precizat oral de către

reprezentantul Ministerului Public este real, totuși faptele săvârșite de către

inculpat sunt oarecum atipice, el nesemnând acte în calitatea sa de primar, ci

dând dispoziții orale celor menționați, prevalându-se de relația de

subordonare, din punct de vedere profesional, a celor pe care a încercat să îi

determine să acționeze în sensul dorit de el – atât în ceea ce privește acea

scrisoare ce urma să fie adoptată în ședința consiliului local, cât și punerea la

dispoziția sa a respectivelor casete cuprinzând înregistrarea acelei ședințe –,

aspecte care nu pot fi negate, dar care, în condițiile date, justifică înlocuirea

controlului judiciar cu arestul la domiciliu.

În plus, nu există nici la acest moment, alte date din care să rezulte că

ar fi incident vreun alt temei al arestării, bazat, eventual, pe necesitatea

eliminării riscului intimidării martorilor de către inculpat, în cursul

administrării probelor. Faptele inculpatului sunt grave, mai ales prin prisma

calității sale de care s-a prevalat, în mod evident, și a susținerilor că au fost


comise în exercițiul funcțiunii respective, însă acest criteriu nu este suficient

pentru a duce la concluzia că este necesară arestarea inculpatului, chiar și

pentru o perioadă scurtă de timp.

În acest context, în cauza de față, nu se poate vorbi de vreo perturbare

a instrucției penale, în situația luării unei măsuri preventive mai puțin grave,

sens în care și pericolul concret pentru ordinea publică poate fi anihilat.

Așadar, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că admiterea în

parte a propunerii parchetului, în sensul înlocuirii măsurii controlului judiciar

cu aceea a arestului la domiciliu, se fondează, în principal, pe existența de

probe și indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul

a săvârșit infracțiunile în discuție, luând în considerare și scopul asigurării

bunei desfășurări a procesului penal prin ținerea inculpatului la dispoziția

organelor judiciare, precum și scopul prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni,

conform prevederilor art. 215 alin. (7) C.pr.pen.

B. Considerentele judecătorului de drepturi și libertăți învestit cu

soluționarea contestațiilor procurorului și ale inculpatului. S-a constatat că,

prin Încheierea penală nr. 7/DL/2015 a judecătorului de drepturi și libertăți de

la Tribunalul Mureș, modificată și definitivă prin Încheierea penală nr.

4/CU/CDL/2015 a judecătorului de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel

Târgu-Mureș, față de inculpatul M.J. s-a luat măsura preventivă a controlului

judiciar pe o perioadă de 60 de zile, calculată începând cu data de 27 ianuarie

2015. Între obligațiile aferente controlului judiciar, inculpatului i s-a impus să

nu exercite activitatea de primar al municipiului Gheorgheni, județul

Harghita. Măsura preventivă a controlului judiciar, obligațiile care o însoțeau,

precum și consecințele încălcării acestora cu rea-credință au fost aduse la

cunoștința inculpatului atât cu prilejul pronunțării celor două încheieri, cât și

prin comunicarea in extenso a încheierilor.

Cu toate acestea, în cunoștință de cauză cu privire la obligațiile

procesuale pe care le avea și la efectele nesocotirii acestor obligații, din

materialul probator pus la dispoziția judecătorului de drepturi și libertăți de

către procuror (însemnând declarațiile date în calitate de martor, apoi de

suspect de către B.E.C., depozițiile martorilor S.H., Z.I. și N.Z., notele de

redare rezumativă a înregistrării comunicațiilor și ale înregistrărilor audio ale

convorbirilor purtate de inculpat în perioada 9 februarie-23 martie 2015, așa

cum temeinic și complet au fost analizate de către judecătorul de drepturi și

libertăți de la tribunal) rezultă suspiciunea rezonabilă că, pe durata controlului

judiciar, inculpatul M.J. a continuat să se comporte, în anumite situații, ca

primar al municipiului Gheorgheni și a săvârșit, cu intenție, o nouă

infracțiune. În acest sens, anterior și ulterior datei de 16 februarie 2015, el a

desfășurat activități pentru determinarea consilierilor locali să adopte, în

244 Gheorghe Ivan

ședință, textul unei scrisori, al cărei inițiator a fost el însuși. Acest document

urma să fie adresat din partea Consiliului local Gheorgheni acționarului

majoritar al SC M. SRL, în continuarea acțiunilor anterioare punerii sub

acuzare a inculpatului, efectuate de M.J., în calitatea lui de primar – avute în

vedere la momentul inițial al luării măsurii preventive a controlului judiciar și

care urmăreau schimbarea administratorului respectivei societăți, dar și

„edificarea” denunțului penal care a declanșat urmăririle penale în cauză.

Discuțiile inculpatului cu A.Z.I., N.Z., B.E.C. și S.K.E. pe marginea

acestei scrisori nu au fost purtate în calitatea sa de om politic, ci de primar, pe

de o parte, tocmai pentru că se înscriau pe linia demersurilor anterioare ale

acestuia întreprinse în calitatea lui de primar, care aveau ca scop îndepărtarea

de la administrarea SC M. SRL a denunțătorului V.Z., iar, pe de altă parte,

deoarece inculpatul nu a fost în măsură să prezinte nicio împuternicire din

partea conducerii partidului al cărui membru este, din care să rezulte că

inițiativa ar fi fost luată în vreo ședință de partid și că el și/sau cei trei

consilieri locali semnatari faptici ai scrisorii (N.Z., K.L. și S.K.E.) ar fi fost

mandatați să redacteze și să susțină o astfel de solicitare în ședința consiliului

local.

În consecință, în acord cu judecătorul de prim grad, este de relevat că

inculpatul M.J., chiar dacă nu a emis dispoziții cu caracter normativ sau

individual, în mod direct și prevalându-se de funcția sa de primar, totuși a

efectuat demersurile de mai sus prin intermediul consilierilor locali amintiți,

în aceeași manieră în care ar fi acționat dacă nu ar fi avut interdicția de a-și

desfășura activitatea de primar. În acest context, pe de o parte, se impune a fi

menționat faptul că, în cazul în care inculpatul ar fi avut cea mai mică îndoială

cu privire la natura și întinderea obligației stabilite de judecător, putea oricând

să solicite lămuriri fie de la procurorul de caz, fie de la judecătorul de drepturi

și libertăți. Nu a procedat însă în această manieră. Pe de altă parte, s-a

constatat că, într-adevăr, inculpatul s-a îngrijit cu prilejul oricărei comunicări

sau convorbiri telefonice să sublinieze că nu acționează în calitate de primar și

că nu poate desfășura anumite activități în calitatea sa de primar, fiind ținut de

interdicția impusă de judecător, însă asemenea afirmații sunt pur formale, prin

intermediul lor inculpatul a încercat practic să își acopere propriile acțiuni

întreprinse în virtutea funcției de primar, și nu fac decât să întărească

reaua-credință cu care acesta nu și-a onorat obligația care i-a fost pusă în

sarcină.

În aceeași ordine de idei, dezbaterile ședinței Consiliului local

Gheorgheni din data de 16 februarie 2015, când a fost pusă în discuție și

scrisoarea menționată mai sus, au fost înregistrate audio-video și stocate pe un

suport magnetic aflat în custodia unui consilier la Primăria municipiului


Gheorgheni – Compartimentul Administrație Publică Locală. Conținutul

acestor înregistrări, deși este, în principiu, accesibil publicului, poate fi pus la

dispoziția unei persoane interesate numai în anumite condiții, stabilite în

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public1, cu

modificările și completările ulterioare, și în Regulamentul de ordine și

funcționare, adoptat de Consiliul local Gheorgheni, prin Hotărârea nr.

189/2012. Potrivit acestui regulament, un cetățean interesat poate solicita

copii ale înregistrării, prin depunerea unei cereri în acest sens și plata

cheltuielilor de efectuare a copiei. În nicio situație, originalele nu pot fi puse

la dispoziția cetățenilor, nici la sediul instituției, nici în altă parte. Totuși, fără

să acționeze în concordanță cu acest regulament și ca un cetățean preocupat

de soarta urbei, inculpatul M.J. a acționat în calitatea sa de primar și

preocupat mai degrabă de situația scrisorii și de maniera în care demersul său

a eșuat printre consilierii locali, a determinat-o la data de 17 februarie 2015 pe

suspecta B.E.C., secretara primăriei, să se deplaseze la biroul consilierului

A.E., să ia înregistrările respective și să i le trimită la domiciliul său, fapt care

s-a întâmplat ulterior.

Activitatea inculpatului poate să constituie elementele instigării la

infracțiunea de delapidare pentru care s-a extins acțiunea penală prin

ordonanța procurorului din data de 5 martie 2015, cu sublinierea că încadrarea

juridică – instigare sau participație improprie – nu prezintă relevanță în

procedura adusă în fața judecătorului de drepturi și libertăți, din moment ce

tratamentul sancționator al celor două forme de participație este identic. În

viziunea noului Cod penal, prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 295,

infracțiunea de delapidare este una de gravitate medie spre ridicată, dar acest

aspect este mai puțin relevant în raport cu particularitățile prezentei cauze, în

care se analizează temeiul arestării preventive prevăzut în art. 215 alin. (7) cu

referire la art. 223 alin. (1) lit. d) C.pr.pen., dar și cu circumstanțele în care

noua infracțiune se presupune că a fost săvârșită. Declarațiile date ca martor și

ca suspect de către B.E.C., depoziția martorei A.E. și notele de redare a

convorbirilor din datele de 17 și 23 februarie 2015 purtate de către inculpat cu

suspecta B.E.C. constituie probe suficiente din care rezultă suspiciunea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit noua infracțiune care i se reproșează;

infracțiunea este una intenționată, iar aparența îndeplinirii elementului

subiectiv al acesteia și legăturii subiective între inculpat și suspectă reiese

tocmai din conținutul convorbirilor dintre cei doi. Față de noua infracțiune,

procurorul în mod legal a extins acțiunea penală la data de 5 martie 2015. În

plus, noua infracțiune nu este deloc întâmplătoare pentru inculpat, vine în

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie

2001.

246 Gheorghe Ivan

contextul în care el nu și-a respectat obligațiile fixate de către judecător prin

încheierea din data de 30 ianuarie 2015. În pofida împrejurărilor că față de

inculpat era pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile de abuz în

serviciu și șantaj, că în privința lui era în ființă măsura preventivă a

controlului judiciar și că trebuia să respecte obligațiile și interdicțiile care

însoțesc această măsură, inculpatul și-a continuat activitatea infracțională.

Răspunzând apărărilor inculpatului, este de observat că noul Cod

penal a schimbat filosofia infracțiunii de delapidare și a inclus această faptă în

categoria infracțiunilor de serviciu, și nu contra patrimoniului, astfel că

delapidarea este o infracțiune de pericol, și nu de rezultat, iar pentru realizarea

acesteia este suficient ca funcționarul public să-și însușească, să folosească

sau să traficheze, în interesul său sau pentru altul, bani valori sau alte bunuri

pe care le gestionează sau le administrează, fără ca activitatea acelui

funcționar să fie legată de producerea vreunui prejudiciu. Totodată, existând

legătură de conexitate, dată de identitatea subiectului activ și de împrejurările

în care se susține că a fost săvârșită – în timpul efectuării urmăririi penale

pentru celelalte două infracțiuni de care este acuzat M.J. –, procurorul din

cadrul D.N.A. are competența să instrumenteze noua infracțiune.

Deopotrivă, contrar celor invocate de inculpat, se remarcă faptul că,

după luarea măsurii preventive a controlului judiciar, urmărirea penală nu a

stat niciun moment în nelucrare, procurorul aducând la dosar noi înscrisuri,

precum și noi depoziții de martori (Ț.M., C.T., M.A., S.H.N.V., W.R., K.Z.,

P.A.I., T.K.J., S.M., B.L.K.J., S.T., B.L., C.G., S.H., C.T.A., L.K. , A.E.,

K.A.), care întăresc acuzele inițiale aduse inculpatului, și declanșând

procedura pentru efectuarea perchezițiilor informatice.

În aceste împrejurări, măsura preventivă a controlului judiciar s-a

dovedit ineficientă în cazul inculpatului M.J. și insuficientă pentru a-l opri pe

acesta să săvârșească noi infracțiuni. Cum atât actele prin care controlul

judiciar a fost încălcat, cât și noua infracțiune au fost comise de acasă, iar

inculpatul, așa cum rezultă din propriile declarații și afirmații făcute în fața

judecătorului, își minimalizează propriile acțiuni, și nu se consideră

responsabil pentru ele, la acest moment al procedurilor, nici arestul la

domiciliu nu este o măsură preventivă eficace în cauză, iar pentru a evita orice

deturnare a urmăririi penale de la scopul său, precum și riscul ca inculpatul să

continue activitatea infracțională, este necesară înlocuirea controlului judiciar

cu măsura arestării preventive a inculpatului, pe o perioadă de 30 de zile,

calculată din momentul predării sau al prinderii acestuia.

În lumina considerentelor expuse, contestația procurorului declarată

împotriva Încheierii penale nr. 20/DL/2015, pronunțate de judecătorul de

drepturi și libertăți de la Tribunalul Mureș, este fondată, urmând ca, în temeiul


art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C.pr.pen. cu referire la art. 204 alin. (10)

C.pr.pen., să fie admisă, cu consecințele desființării în parte a hotărârii atacate

și a înlocuirii măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestării

preventive a inculpatului M.J. acuzat de comiterea infracțiunilor de abuz în

serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție2, cu modificările și

completările ulterioare, raportat la art. 297 din noul Cod penal (în continuare

C.pen.), șantaj prevăzut în art. 131 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 207

alin. (1), (2) și (3) C.pen. și instigare la delapidare prevăzută în art. 47 raportat

la art. 295 C.pen., în concurs real , pe o durată de 30 de zile, calculate

începând cu data predării sau a prinderii inculpatului. Aceleași motive

dezvoltate mai sus confirmă caracterul nefondat al contestației inculpatului

formulată împotriva aceleiași încheieri, contestație care va fi respinsă, în baza

art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) cu referire la art. 204 și art. 203 alin. (5)

C.pr.pen.

C. Cheltuielile judiciare. Văzând soluția principală adusă căilor de

atac, pentru culpa sa procesuală, dată de promovarea unei contestații

nefondate, conform art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul a fost obligat să

suporte o parte din cheltuielile judiciare avansate de stat în contestație, în

sumă de 100 lei, care acoperă costul suportului tehnic și de hârtie pe care s-au

efectuat actele procesuale și procedurale necesare soluționării căii de atac.

Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., va rămâne în sarcina statului restul

cheltuielilor judiciare avansate de stat în judecarea contestației procurorului.


Înch. pen. nr. 11/CU/DL/2015)

II. Notă aprobativă. Într-adevăr, urmarea imediată a infracțiunii de

delapidare prevăzute în art. 295 C.pen.3 constă, în principal, în crearea unei

stări de pericol pentru relațiile de serviciu din unitatea în care își desfășoară

activitatea subiectul activ, aspect ce rezultă chiar din norma de incriminare;

această urmare este condiționată însă de atingerea adusă patrimoniului


3 ,,Art. 295. Delapidarea

(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său

ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o

funcție publică.

(2) Tentativa se pedepsește.”

248 Gheorghe Ivan

subiectului pasiv secundar, prin aceea că bunul este scos (definitiv sau

temporar) de către gestionar sau administrator4.

Prejudiciul (aspect esențial al laturii civile a cauzei) nu se confundă cu

„urmarea” ca element component al laturii obiective a infracțiunii; în literatura

juridică, precum și în jurisprudență, s-au adoptat soluții în acest sens5.

4 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 393-394. În același sens:

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de

licență, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Trei, București, 2006, p. 405; A. Boroi,

Drept penal. Partea specială, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București,

2014, p. 463; G. Paraschiv, Delapidarea (Infracțiuni de serviciu), în ,,Explicațiile noului Cod

penal, Vol. IV. Articolele 257-366”, de G. Antoniu (coordonator) ș.a., Editura Universul

Juridic, București, 2016, p. 312; I. Pascu, Delapidarea (Infracțiuni de serviciu), în ,,Noul Cod

penal comentat. Partea specială”, de V. Dobrinoiu (coordonator) ș.a., ediția a III-a, revăzută și

adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 554; V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept

penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 520;

S. Bogdan (coordonator), D.A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,

explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, București, 2014, p.

433-434; L. Barac, Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Editura Universul Juridic,

București, 2014, p. 154; N.M. Vlădoiu, Drept penal român. Partea specială. Curs universitar,

Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 274. Există și opinia, neargumentată și rămasă

izolată, că urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube (T. Toader, Drept penal. Partea

specială, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 169). Or, norma de incriminare

[art. 295 alin. (1) C.pen.] nu conține o asemenea cerință, așa cum este prevăzut în cazul

infracțiunii de înșelăciune [,,inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca

adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a

obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă,

se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan)” – art. 244

alin. (1) C.pen.]. 5 Trib. județean Suceava, Dec. pen. nr. 171/1977, în ,,Revista română de drept” nr.

11/1977, p. 52-53 [În sensul că subzistă infracțiunea de delapidare, a se vedea Nota I de Gh.

Vizitiu și Nota II de D. Pavel. Un argument interesant aduce D. Pavel în sprijinul tezei existenței

delapidării, arătând că „întotdeauna, folosirea produce o pagubă materială”, chiar dacă nu se

poate calcula, dar care cu timpul se regăsește „într-o uzură finală” ușor de apreciat valoric – p.

54; argumentul este inteligent și corect (O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea

specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 152)].

INFRACȚIUNILE DE FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI ȘI DE

FALS INTELECTUAL SĂVÂRȘITE PRIN ACEEAȘI OMISIUNE.

CONCURS REAL DE INFRACȚIUNI. NEDEZINCRIMINARE

ABSTRACT

The offence of favoring the offender committed under the rule of

the Criminal Code from 1969 has not been concretely

decriminalized once with the enforcement of the new Criminal

Code. The phrase “in a criminal case” used by the legislator in the

text of art. 269 from the new Criminal Code, which presently

incriminates favoring the actor, and not of the offender, does not

have the significance according to which at the moment of the

favoring acts, towards the favored one it must have been started a

prosecution. The understanding of this phrase is intimately

connected to the purpose of the incrimination- sanctioning of any

interference of the third parties in the act of criminal justice or in

exercising to the end of the state’s right to punish. This way, the

meaning of the expression in discussion does not strictly cover the

notion of criminal trial which the legislator would have used if he

had wished this limitation, but it is a larger sense referring to any

activity of the judicial bodies specific as much to the discovery of

the act and the actor, as to the beginning of the criminal trial in

rem and in personam.

So, neither the offence of intellectual forgery has been

decriminalized, but it is found in the new Criminal Code, however

the active subject has to be a public clerk.

Key words: real concurrence of offences, formal concurrence of

offences, decriminalization, intellectual forgery, favoring the

actor, offence, non-decriminalization.

I. Prezentare speță. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

Târgu-Mureș, la data de 15 iulie 2014, inculpatul G.E. a declarat apel

împotriva Sentinței penale nr. 164/2014, pronunțate de Judecătoria

Gheorgheni.

Inculpatul a contestat legalitatea și temeinicia sentinței subliniate,

arătând, în esență, că:

este nelegală dispoziția Judecătoriei Gheorgheni, prin care s-a

respins cererea de disjungere a cauzei, în privința infracțiunilor de fals

intelectual și de favorizare a făptuitorului, întrucât, în acest fel, pe de o parte,

250 Gheorghe Ivan

s-a confirmat o dispoziție nelegală a procurorului de reunire a cauzelor, deși

nu exista motiv de conexitate, iar, pe de altă parte, nu i s-a dat posibilitatea să

uzeze de prevederile art. 375 și art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură

penală (în continuare C.pr.pen.), respectiv art. 3201 din Codul de procedură

penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969) privind judecata după

procedura abreviată;

în ceea ce privește legea penală mai favorabilă, din perspectiva

conținutului fiecărei infracțiuni care se judecă, a tratamentului sancționator

prevăzut în noile texte de incriminare și a modalităților alternative la

condamnare pe care noul Cod penal (în continuare C.pen.) le prevede, legea

penală nouă este mai favorabilă în cauză;

în privința celor două infracțiuni de fals intelectual pentru comiterea

cărora s-a dispus o soluție de condamnare în prim grad, având în vedere că la

data faptelor inculpatul nu era funcționar public, acestea nu întrunesc

condițiile infracțiunilor de fals intelectual, ci ale infracțiunilor de fals în

înscrisuri sub semnătură privată;

cât privește cea de-a doua infracțiune de fals intelectual, aceasta nu

există, întrucât la momentul în care inculpatul s-a deplasat la locul, unde ar fi

fost tăiat materialul lemnos, a constatat că pe drum era o căruță încărcată, iar

P.J. avea în mână o drujbă, context în care nu a văzut cine a tăiat acel material

lemnos. Aflându-se în fața unui astfel de fapt ca pădurar, nu putea decât să

prezume cine a săvârșit acea faptă, motiv pentru care a întocmit un

proces-verbal doar pentru această persoană. Soluția care trebuia pronunțată

referitor la această infracțiune este, în opinia inculpatului, aceea de achitare;

referitor la infracțiunea de favorizarea făptuitorului, aceasta este

dezincriminată in concreto, astfel că soluția corectă era aceea de achitare.

Analizând apelul pendinte, prin prisma materialului dosarului

Judecătoriei Gheorgheni, a motivelor invocate, a probelor noi administrate în

apel, a susținerilor și concluziilor apelantului și ale reprezentantului

Ministerului Public, precum și din oficiu, în limitele efectelor devolutiv și

neagravării situației în propria cale de atac, Curtea de Apel Târgu-Mureș a

reținut următoarele:

A. Conținutul hotărârii atacate. Prin Sentința penală nr. 164/2014,

Judecătoria Gheorgheni:

în temeiul art. 289 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare

C.pen. din 1969) raportat la art. 5 C.pen. coroborat cu dispozițiile art. 74 alin.

(1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, l-a condamnat pe inculpatul

G.E. la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals

intelectual;

Infracțiunile de favorizarea făptuitorului și de fals intelectual săvârșite… 251

în temeiul art. 71 C.pen. din 1969, a interzis inculpatului, ca

pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și b) din același cod, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție

implicând exercițiul autorității de stat;

în temeiul art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen.

coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen.

din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual;



teza a II-a și b) din același cod;

în temeiul art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 5 C.pen.

coroborat cu dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen.

din 1969, l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare,

în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului

(favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), săvârșită la data de 28

februarie 2012;



teza a II-a și b) din același cod;

în baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din

1969, a contopit pedepsele (stabilite) de 5 luni închisoare, de 5 luni închisoare

și de 2 luni închisoare și a aplicat pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare;

în temeiul art. 81 C.pen. din 1969, a suspendat condiționat

executarea pedepsei aplicate pe o durată de 2 ani și 5 luni, termen de încercare

(supraveghere, potrivit noului Cod penal) stabilit în condițiile art. 82 alin. (1)

din același cod;

în temeiul art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, a suspendat executarea

pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei

închisorii;

în temeiul art. 359 C.pr.pen. din 1969, a atras atenția inculpatului

asupra dispozițiilor art. 83 C.pen. din 1969 a căror nerespectare are ca urmare

revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate;

în baza art. 386 C.pr.pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2)

C.pen. din 1969 în infracțiunea de inducerea în eroare a organelor judiciare

prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim

cod;

252 Gheorghe Ivan

în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6)

C.pr.pen., a dispus încetarea procesului penal în ceea ce privește săvârșirea de

către inculpatul G.E. a infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare

prevăzută în art. 268 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 din acest ultim

cod;

în temeiul art. 397 alin. (3) raportat la art. 25 alin. (3) C.pr.pen., a

dispus desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900

întocmit de către inculpatul G.E. la data de 28 februarie 2012;

a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Gheorgheni

privind desființarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052

întocmit de către inculpatul G.E. la data de 14 august 2012;

în temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., l-a obligat pe inculpat la plata

sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, dintre care

120 lei, în cursul urmăririi penale;

a respins cererea de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.000

lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de către persoana vătămată N.A.,

ca nefiind dovedite.

În fapt (1),

Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 3.052,

prima instanță a reținut că acesta a fost încheiat la data de 14 august 2012 de

către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, care a menționat că, în zilele de

10, 11 și 12 august 2012, persoana vătămată N.A. ar fi tăiat de pe picior și

ulterior ar fi sustras un număr de 11 arbori, nemarcați, de esență rășinoase,

specia molid, cu un volum total de 10,262 m3, de pe terenul împădurit,

aparținând Composesoratului Remetea căruia i-ar fi cauzat o pagubă de

1150,38 lei.

După efectuarea cercetărilor, Parchetul de pe lângă Judecătoria

Gheorgheni a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată sub aspectul săvârșirii de către pădurarul G.E. a infracțiunilor de fals

intelectual și de denunțare calomnioasă (inducere în eroare a organelor

judiciare, potrivit noului Cod penal).

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în

art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, s-a constatat că, fiind audiată în calitate de

făptuitor, persoana vătămată N.A. a negat săvârșirea faptelor pentru care era

cercetat, arătând că nu a fost prezent la întocmirea procesului-verbal de

constatare a infracțiunii silvice și nici la cercetarea locului faptei, relevând

totodată că datele referitoare la cartea sa de identitate nu mai sunt reale,

întrucât la data de 21 iunie 2011 i-a fost eliberată o nouă carte de identitate cu

alte date.


Fiind audiat, inculpatul G.E. a recunoscut faptul că doar a presupus că

persoana vătămată N.A. este autorul tăierii și furtului celor 11 arbori, întrucât

aceasta a mai comis infracțiuni de acest gen și locuia în apropierea locului

faptei. De asemenea, inculpatul a mai recunoscut că nu a întocmit

procesul-verbal sus-menționat în prezența martorilor și nici nu i-a solicitat

persoanei vătămate N.A. să-l semneze, deși în cuprinsul acestuia s-a

consemnat că aceasta ar fi fost prezentă la întocmirea actului și a refuzat să

semneze.

Apoi inculpatul a arătat că la data de 13 august 2012 s-a deplasat la

domiciliul persoanei vătămate N.A. pentru a-i comunica cele constatate,

ocazie cu care aceasta ar fi afirmat, pe un ton batjocoritor, că nu se poate lua

nicio măsură împotriva sa, întrucât nu există martori și că lemnul nu s-ar mai

afla în curtea sa, motiv pentru care, a doua zi, s-a deplasat la sediul Ocolului

Silvic, unde a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii pe numele

persoanei vătămate, folosind datele de identitate ale acesteia, existente în

evidențele Ocolului silvic, după care i-a contactat telefonic pe martorii B.C. și

P.C.Z. cărora le-a cerut să semneze procesul-verbal, în calitate de martori.

Fiind audiat în instanță, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei,

recunoaștere care se coroborează atât cu declarația persoanei vătămate, cât și

cu declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, respectiv ale

martorilor B.C. și P.C.Z., care au arătat că deși au semnat, în calitate de

martori, procesul-verbal sus-menționat, în realitate săvârșirea infracțiunii nu a

fost constată personal de către aceștia.

În drept (1),

S-a relevat că, pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1

februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal1, cu modificările și

completările ulterioare, iar prin acest act normativ au fost aduse modificări

multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare la momentul

comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la

săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una

sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era

prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile

fiind situate între 6 luni și 5 ani închisoare, iar în prezent infracțiunea

sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei

fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.


2012.

254 Gheorghe Ivan

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai

favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv

prevederile Codului penal anterior.

În ceea ce privește infracțiunea de denunțare calomnioasă prevăzută în

art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, s-a reținută că după ce a întocmit

procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 3052/2012, inculpatul a

sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorgheni în vederea tragerii la

răspundere penală a persoanei vătămate N.A., pentru o infracțiune pe care

aceasta nu a comis-o, ticluind și producând în același timp probe mincinoase,

în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de denunțare calomnioasă

era prevăzută în art. 259 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969, limitele pedepsei

aplicabile fiind situate între 6 luni și 3 ani închisoare [în cazul alin. (1) al

textului sus-menționat] și de la 1 la 5 ani închisoare [în cazul alin. (2) al

textului sus-menționat], iar în prezent infracțiunea analizată este prevăzută în

art. 268 alin. (1) și (2) C.pen., sub denumirea de inducere în eroare a

organelor judiciare, limitele pedepsei fiind aceleași. Însă, în alin. (3) al art.

268 C.pen. este reglementată o cauză de nepedepsire, fiind prevăzut de

legiuitor că „nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a

organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de

punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut

denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau

probele sunt nereale”.

În legătură cu acest aspect, prima instanță a reținut că, așa cum rezultă

din actele și lucrările dosarului nr. 891/P/2012 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Gheorgheni, prin rezoluția din data de 12 februarie 2013 s-a

dispus neînceperea urmăririi penale (clasarea, potrivit noului Cod de

procedură penală) față de persoana vătămată N.A., cercetată sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori din fondul forestier

național și de furt de arbori din fondul forestier național, întrucât fapta nu

fusese săvârșită de către aceasta.

Având în vedere că la data de 6 noiembrie 2013, prin declarația dată în

fața instanței, inculpatul a recunoscut că în mod nereal a consemnat că a

surprins-o pe persoana vătămată N.A., în timp ce tăia de pe picior arbori, în

realitate acest fapt nefiind constatat personal, întocmind astfel, în fals,

procesul-verbal de constatare a infracțiunii, iar până la acea dată nu s-a dispus

reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana

vătămată N.A., prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 268

alin. (3) C.pen.

În fapt (2),


Cu referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900,

prima instanță a notat că în acesta, încheiat la data de 28 februarie 2012 de

către inculpatul G.E., în calitate de pădurar, se menționează că, la data de 24

februarie 2012, P.I. ar fi tăiat de pe picior și ulterior ar fi sustras un număr de

4 arbori, nemarcați, de esență rășinoase de pe terenul împădurit aparținând

Composesoratului Intern Remetea.

Pe parcursul cercetărilor, s-a procedat la audierea martorilor P.I., P.J.

și P.B. (angajat al Composesoratului Intern Remetea), din declarațiile cărora

rezultând că la săvârșirea faptelor a participat și P.J., acesta fiind depistat de

organele silvice împreună cu celălalt autor, aspect confirmat și de fotografiile

puse la dispoziția organelor de urmărire penală, în același timp cu

procesul-verbal sus-menționat, precum și de P.J. Cu toate acestea, în cuprinsul

procesului-verbal nr. 900/2012, inculpatul G.E. a menționat că doar P.I. ar fi

tăiat și sustras singur cei 4 arbori și deși P.J. a fost prezent la întocmirea

procesului-verbal, acest lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit,

care de altfel nici nu a fost semnat de făptuitor.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută în

art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, pe parcursul cercetării judecătorești, prima

instanță a procedat la audierea făptuitorului P.J., acesta arătând că l-a însoțit

pe verișorul său, P.I., în pădure, a fost de față când P.I. a tăiat lemnele, fiind

prezent și când au fost surprinși de către inculpatul G.E. În acest context,

instanța a apreciat că declarațiile făptuitorului P.J. sunt parțial sincere, fiind

contrazise de declarațiile date de către acesta în cursul urmăririi penale în

cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 452/234/2013 al Judecătoriei

Gheorgheni, în care a recunoscut că a tăiat și el un copac. De asemenea,

susținerile făptuitorului P.J. sunt contrazise de către martorul P.I., care a arătat

că fiecare dintre cei doi a tăiat câte un copac, iar acest fapt a fost comunicat

inculpatului G.E. Martorul P.B. a arătat că inculpatul sus-menționat și-a notat

numele celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure, aspect despre

care martorul a luat la cunoștință în mod nemijlocit, întrucât îl însoțea pe

inculpat.

Cu toate acestea, procesul-verbal de constatare a infracțiunii nr.

900/2012 a fost întocmit de către inculpat patru zile mai târziu, iar în

cuprinsul acestuia inculpatul l-a indicat doar pe P.I. ca fiind autorul

infracțiunilor, omițând să specifice că la fața locului a fost surprins și P.J.

În declarațiile date în cursul urmăririi penale, inculpatul G.E. a

precizat că la fața locului erau ambele persoane, identificate ca fiind P.I. și

P.J., împreună cu două sănii pe care erau încărcați arborii tăiați, însă a avut

convingerea că doar P.I. a tăiat arbori de pe picior, întrucât cei doi aveau o

singură drujbă care aparținea făptuitorului P.J. Totodată, inculpatul

256 Gheorghe Ivan

sus-menționat a negat că: avea cunoștință că P.J. era cunoscut cu antecedente

penale; a intenționat să-l ajute pe acesta în scopul zădărnicirii urmăririi

penale.

În drept (2),

Elementul material constă, în speța dedusă judecății, în omisiunea

inculpatului G.E. de a insera în procesul-verbal nr. 900/2012 împrejurarea că

a surprins două persoane la fața locului, respectiv P. I. și P. J., ambii comițând

infracțiunea de furt de arbori, fiind condamnați ulterior pentru această faptă,

prin Sentința penală nr. 219/2013, pronunțată în dosarul nr. 452/234/2013 al

Judecătoriei Gheorgheni.

Pe parcursul desfășurării procesului penal, la data de 1 februarie 2014

a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012, iar prin acest act normativ au fost

aduse modificări multiple prevederilor Codului penal anterior, aflat în vigoare

la momentul comiterii ilicitului penal care formează obiectul cauzei pendinte.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la

săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una

sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

La momentul comiterii faptei, infracțiunea de fals intelectual era

prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile


sus-menționată este prevăzută în art. 321 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei

fiind cuprinse între 1 an și 5 ani închisoare.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că legea penală mai

favorabilă, raportat la limita minimă a pedepsei, este legea veche, respectiv

prevederile Codului penal anterior.

Cu referire la infracțiunea de favorizarea infractorului prevăzută în art.

264 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 [favorizarea făptuitorului prevăzută în art.

269 alin. (1) și (2) C.pen.], prima instanță a relevat că deși în realitate și P.I.,

și P.J. au fost surprinși în pădure, în timp ce tăiau arbori, în scopul însușirii pe

nedrept, în procesul-verbal de constare a infracțiunii nr. 900/2012 a fost

menționat, în calitate de făptuitor, doar P.I., care nu avea antecedente penale.

Potrivit susținerilor Ministerului Public, intenția de a-l ajuta pe P.J. reiese din

faptul că acesta nu a fost consemnat în cuprinsul procesului-verbal

sus-menționat nici măcar în calitate de martor, iar mențiunea că fapta ar fi fost

comisă împreună de două persoane ar fi atras aplicarea circumstanței

agravante ce era prevăzută în art. 108 și art. 110 din Legea nr.

46/2008 – Codul silvic (în continuare Codul silvic)2, republicată, cu

modificările și completările ulterioare3.


3 În prezent, art. 108 și art. 110 din Codul silvic au un alt conținut.


La momentul comiterii faptei, infracțiunea de favorizarea infractorului

era prevăzută în art. 264 alin. (1) C.pen. din 1969, limitele pedepsei aplicabile


analizată este prevăzută în art. 269 alin. (1) C.pen., sub denumirea de

favorizarea făptuitorului, limitele pedepsei fiind cuprinse între 1 an și 5 ani

închisoare, existând ca alternativă amenda.

În ceea ce privește situația preexistentă în cazul favorizării

infractorului, aceasta este conturată de o infracțiune săvârșită de către o altă

persoană decât favorizatorul. Infractorul favorizat poate fi, în conformitate cu

dispozițiile art. 144 C.pen. din 1969, un autor, instigator sau complice la

comiterea unei fapte pe care legea o pedepsește ca infracțiune consumată sau

tentativă, cu mențiunea că cel favorizat împlinise, în momentul săvârșirii

actelor de favorizare, toate condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat

un infractor. Prin urmare, instanța nu a reținut apărarea inculpatului, în sensul

că la momentul încheierii procesului-verbal nr. 900/2012 P.J. nu avea calitatea

de infractor. Elementul material al infracțiunii constă în inacțiunea

inculpatului G.E., respectiv omisiunea acestuia de a-l menționa în cuprinsul

procesului-verbal de constatare a infracțiunii sus-menționat, favorizarea

personală a acestuia rezultând și din aspectul că acesta nu a fost menționat,

nici măcar în calitate de martor, în cuprinsul procesului-verbal anterior

menționat, fapta fiind săvârșită deci cu intenție.

Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că din cuprinsul probelor

administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești nu reiese

că inculpatul ar fi avut cunoștință despre faptul că P.J. are antecedente penale,

însă instanța a reținut că, în cazul infracțiunii de tăiere, fără drept, de arbori

[art. 108 alin. (1) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)],

se prevedea, ca circumstanță agravantă, săvârșirea acestei infracțiuni de două

sau mai multe persoane împreună [conform alin. (2) lit. a) al articolului

sus-menționat (în vigoare, la data săvârșirii faptei)]; aceeași circumstanță era

prevăzută și în ceea ce privește infracțiunea de furt de arbori [art. 110 alin. (1)

lit. a) și alin. (2) lit. a) din Codul silvic (în vigoare, la data săvârșirii faptei)].

Având în vedere dispozițiile art. 5 C.pen., raportat la limitele de

pedeapsă, mai ales aspectul că potrivit noului Cod penal sancțiunea închisorii

este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii, prima instanță a apreciat că

legea mai favorabilă, raportat și la circumstanțele personale ale inculpatului,

este Codul penal anterior. Este de observat că, potrivit art. 269 alin. (1)

C.pen., pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani sau amenda, iar conform

dispozițiilor art. 61 alin. (4) lit. c) din același cod, limitele speciale ale

zilelor-amendă sunt cuprinse între 180 și 300 zile-amendă, astfel că, prin

raportare la alin. (2) al art. 61 C.pen., limitele amenzii sunt cuprinse între

258 Gheorghe Ivan

1.800/90.000 lei și 3.000/150.000 lei pentru infracțiunea de favorizarea

făptuitorului.

Luând în considerare buna comportare a inculpatului avută anterior

comiterii infracțiunii, probată atât prin fișa de cazier judiciar, cât și prin

declarația martorului L.C., audiat la data de 14 mai 2014, prima instanță a

subliniat că aceste împrejurări pot fi încadrate ca fiind circumstanțe atenuante

prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, iar limitele de pedeapsă

pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) din același cod, calculate

conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969, este de 15 zile

închisoare sau amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, limita maximă

fiind de 50.000 lei.

Prin urmare, față de cele expuse, prima instanță a statuat că legea mai

favorabilă, raportat la circumstanțele personale ale inculpatului, este legea

veche, respectiv prevederile Codului penal anterior.

La individualizarea pedepselor stabilite în sarcina inculpatului, prima

instanță a urmărit criteriile prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, precum și

circumstanțele personale ale inculpatului, care potrivit fișei de cazier judiciar

nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea

penală, împrejurare care poate fi încadrată în sfera circumstanțelor atenuante

judiciare facultative, inserate în economia art. 74 alin. (1) lit. a) din același

cod, circumstanță pe care a reținut-o și i-a dat eficiență juridică conform

prevederilor art. 76 alin. (1) lit. e) C.pen. din 1969.

Având în vedere că cele trei fapte au fost comise de inculpat înainte de

a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, s-a constatat săvârșirea

infracțiunilor în concurs real.

Fiind îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru aplicarea

suspendării condiționate a executării pedepsei, și anume cuantumul pedepsei

aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum și aprecierea

instanței că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim

de detenție, în baza art. 81 C.pen. din 1969, a fost suspendată condiționat

executarea pedepsei pe o durată de 2 ani și 5 luni.

În ceea ce privește latura civilă, instanța a reținut că persoana vătămată

nu s-a constituit parte civilă în cauză, la termenul din data de 6 noiembrie

2013 precizând că solicită ca inculpatul să îi achite suma de 1.000 lei, având

în vedere zilele în care s-a prezentat să dea declarații la poliție și în instanță,

pretenții ce au fost încadrate însă de către instanță ca fiind cheltuieli judiciare

făcute de persoana vătămată, conform prevederilor art. 276 alin. (1) C.pr.pen.

B. Considerentele instanței de apel. Hotărârea atacată este la adăpost

de critici. Astfel, argumentele prezentate de instanța de prim grad în Sentința

penală nr. 164/2014 sunt pertinente și nu suportă corecturi din partea instanței


de apel. Prin urmare, în lipsa vreunui motiv, susceptibil de a fi reținut din

oficiu, de anulare a hotărârii atacate, apelul promovat de inculpatul G.E. este

nefondat, așa încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-a dispus

respingerea acestuia.

Cât privește motivele de apel invocate de inculpat, acestea nu au fost

primite pentru următoarele considerente:

a) dispoziția organelor de urmărire penală de reunire a cauzelor este

conformă strictei legalități. Motivul de conexitate era dat la momentul reunirii

tocmai de identitatea de subiect activ al celor patru infracțiuni, iar reunirea

pricinilor era în interesul bunei administrări a justiției, prin pronunțarea unei

singure hotărâri pentru toate faptele care formau obiectul acuzei. În aceeași

ordine de idei, este corectă dispoziția Judecătoriei Gheorgheni de respingere a

cererii de disjungere formulată de avocatul inculpatului. În caz de conexitate

sau de indivizibilitate, regula este ca toate faptele să fie urmărite penal și

judecate împreună, disjungerea fiind o măsură de excepție. Faptul că

inculpatul a recunoscut o parte dintre infracțiuni și a urmărit ca pentru

infracțiunile recunoscute judecata să aibă loc după procedura simplificată și să

beneficieze de cauza de reducere a limitelor speciale ale pedepsei nu

reprezintă un motiv temeinic pentru buna administrare a justiției care să

justifice disjungerea. Dimpotrivă, în condițiile în care judecata în procedura

abreviată poate avea loc doar dacă inculpatul recunoaște integral faptele

reținute în sarcina sa, prin disjungerea cauzei în privința infracțiunilor

recunoscute, s-ar fi deturnat procedura prescurtată de la scopul

său – simplificarea și urgentarea procedurilor judiciare. În plus, prin

disjungere, procedurile penale ar fi fost prelungite inutil, întrucât față de

inculpat s-ar fi pronunțat două hotărâri de condamnare, în urma cărora s-ar fi

provocat alte proceduri judiciare incidente la executare pentru anularea

suspendărilor condiționate și modificarea pedepselor. Or, respingerea cererii

de disjungere a preîntâmpinat tocmai abaterea de la obiectivul procedurii

simplificate, dar și procedurile ulterioare incidente la executare, fiind astfel o

măsură care a contribuit la buna înfăptuire a justiției;

b) pe lângă criteriile specifice evaluării legii penale mai favorabile, la

determinarea în concret a acestei legi în apelul declarat doar de inculpat,

instanța de al doilea grad este ținută inevitabil și de principiul neagravării

situației în propria cale de atac. În prezenta cauză, prima instanță a reținut în

beneficiul inculpatului circumstanțe atenuante judiciare, care nu se mai

regăsesc în noul Cod penal, și a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepsei aplicate, măsură care, de asemenea, nu se mai regăsește în noul Cod

penal, acesta fiind legea mai favorabilă, prin conținut și efecte, decât

260 Gheorghe Ivan

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere prevăzută în art. 91 și urm.

C.pen.

Din cauza circumstanțelor în care infracțiunile au fost săvârșite, a

scopului urmărit și a întinderii urmărilor cauzate, cele trei infracțiuni comise

de inculpat pentru care s-a dispus condamnarea prezintă o gravitate ridicată,

ceea ce exclude în cauză luarea măsurii alternative la condamnare, a

renunțării la aplicarea pedepsei prevăzute în art. 80 C.pen. Împrejurările

concrete ale săvârșirii celor trei infracțiuni, perseverența inculpatului în

comiterea într-un interval scurt de timp a unor infracțiuni de aceeași natură

(cum sunt falsurile), precum și amploarea urmărilor cauzate sunt elemente

care întăresc ideea că stabilirea pedepsei alternative a amenzii (prevăzute în

noul Cod penal pentru cele trei infracțiuni) este disproporționată, și nu

satisface nevoile reinserției sociale și ale prevenției generale, în aceste

finalități fiind necesare stabilirea și aplicarea pedepsei închisorii.

Amânarea aplicării pedepsei ar putea să fie o măsură mai favorabilă în

circumstanțele speței decât suspendarea condiționată a executării pedepsei,

deoarece nu implică o condamnare și atrage un termen de supraveghere mai

scurt decât suspendarea condiționată a executării pedepsei. Cu toate acestea,

în apelul inculpatului principiul enunțat deja (al neagravării situației în propria

cale de atac) se opune pronunțării acestei soluții procesuale. Aceasta, întrucât

amânarea aplicării pedepsei presupune inițial stabilirea câte unei pedepse

pentru fiecare faptă componentă a concursului de infracțiuni, pedeapsă care

pentru infracțiunile de fals intelectual nu poate fi mai mică de 6 luni, iar în

cazul favorizării făptuitorului nu poate fi mai mică de un an. Totodată,

pedeapsa stabilită pentru concurs are în componentă un spor obligatoriu. Mai

mult, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, pe durata termenului de

supraveghere, în sarcina persoanei față de care s-ar fi luat această măsură intră

obligațiile de supraveghere prevăzute în art. 85 C.pen.

Inculpatului G.E. i s-au stabilit pedepse de câte 5 luni închisoare

pentru infracțiunile de fals intelectual și de 2 luni închisoare pentru

favorizarea infractorului, iar prima instanță nu a aplicat niciun spor și nici nu

a impus inculpatului vreo măsură de supraveghere.

În aceste circumstanțe, în propriul apel al inculpatului, nu se mai poate

reține că legea penală nouă constituie în ansamblu legea penală mai favorabilă

titularului apelului;

c) concluzia de mai sus este importantă și în cazul infracțiunilor de

fals intelectual. În accepțiunea art. 150 alin. (2) C.pen. din 1969, înscrisul

oficial era orice înscris care emana de la o autoritate dintre cele la care se

referea art. 145 C.pen. din 1969 sau care aparținea unei asemenea unități, mai

exact: autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane


juridice de interes public ori instituțiile sau alte persoane juridice care

administrau, foloseau sau exploatau bunuri proprietate publică, servicii de

interes public, precum și bunuri de orice fel care, potrivit legii, erau de

interes public.

În speță, cele două procese-verbale de constatare a infracțiunilor

silvice (nr. 3052/2012 și nr. 900/2012) emanau de la S. ,,O.S.R.G.” S.A. Este

adevărat că această societate este o persoană juridică de drept privat, însă

potrivit statutului acesteia, ea administrează, folosește și exploatează pădurile

și terenurile proprietate privată care aparțin fondului forestier național, iar

fondul forestier național este, potrivit art. 3 din Codul silvic, bun de interes

național care intră în categoria bunurilor de interes public.

În consecință, sub imperiul Codului penal anterior, falsificarea celor

două procese-verbale cu prilejul întocmirii acestora constituia două infracțiuni

de fals intelectual prevăzute în art. 289 alin. (1) din acest cod.

În schimb, în filosofia art. 321 C.pen., înscrisul oficial este înscrisul

întocmit de către un funcționar public. Potrivit art. 178 alin. (2) C.pen.,

înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre

cele la care se referă art. 176 din același cod4 ori de la persoana prevăzută în

art. 175 alin. (2) din codul sus-menționat5 sau care aparține unor asemenea

persoane. S. ,,O.S.R.G.” S.A. nu intră în niciuna dintre categoriile de persoane

juridice enunțate în cele două texte legale. În plus, inculpatul G.E., angajat al

societății sus-menționate, în calitate de pădurar, nu se include în vreuna dintre

categoriile de funcționari publici prevăzute în art. 175 C.pen. Aceasta nu

înseamnă însă că faptele sale sunt dezincriminate, ci că ele constituie, potrivit

noului Cod penal, infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată

4 ,,Art. 176. Public

Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile

publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate

publică.” 5 ,,Art. 175. Funcționar public

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent

sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al

altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de

stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale,

persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de

autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la

îndeplinirea respectivului serviciu public.”

262 Gheorghe Ivan

prevăzute în art. 322. Acest text sancționează falsul cu închisoare de la 6 luni

la 3 ani (sau cu amendă). Cum pedepsele stabilite în prim grad pentru cele

două infracțiuni de fals sunt de câte 5 luni închisoare, iar circumstanțele

atenuante reținute de judecătorie, în temeiul Codului penal anterior, nu mai au

corespondent în legea nouă și astfel nu li se mai poate da eficiență, același

principiu al neagravării situației în propria cale de atac împiedică instanța de

apel să procedeze la schimbarea încadrării juridice din infracțiunile de fals

intelectual prevăzute în art. 289 C.pen. din 1969 în infracțiunile de fals în

înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 322 C.pen.;

d) referitor la fapta de fals intelectual săvârșită de inculpat prin

atestarea în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice nr. 900/2012 a

împrejurării necorespunzătoare adevărului că P.I. ar fi comis singur

infracțiunile de tăiere ilegală de arbori și de furt de arbori, se constată, așa

cum a reținut și prima instanță, că fapta există, că ea constituie infracțiunea de

fals intelectual prevăzută în art. 289 alin. (1) C.pen. din 1969, fiind săvârșită

de către inculpatul G.E. cu prilejul întocmirii procesului-verbal sus-menționat.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că la săvârșirea faptelor a

participat atât P.I., cât și P.J., acesta din urmă fiind de față când au fost

surprinși de către inculpatul G.E., iar cei doi i-au comunicat inculpatului că

ambii au tăiat câte un copac, moment în care inculpatul și-a notat numele

celor două persoane care fuseseră surprinse în pădure. Cu toate acestea, în

cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii silvice, inculpatul G.E.

a menționat că doar martorul P.I. ar fi tăiat și sustras singur cei 4 arbori,

nemarcați, și deși P.J. a fost prezent la întocmirea procesului-verbal, acest

lucru nu s-a menționat în cuprinsul actului întocmit. În aceste împrejurări,

inculpatul știa sau cel puțin a avut posibilitatea rezonabilă să știe că nu doar

P.I., ci și P.J. a participat la comiterea infracțiunilor silvice, mai ales a

infracțiunii de furt de arbori, însă în cunoștință de cauză a omis să-l

menționeze și pe P.J. în procesul-verbal de constatare a infracțiunii silvice. În

acest fel, este realizată latura subiectivă a infracțiunii de fals intelectual, sub

forma intenției directe. Scopul urmărit de inculpat odată cu realizarea falsului

intelectual prezintă importanță pentru determinarea laturii subiective a

infracțiunii de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului, potrivit

noului Cod penal), iar în cazul infracțiunii de fals intelectual interesează doar

din perspectiva individualizării judiciare a pedepsei;

e) în ceea ce privește infracțiunea de favorizarea infractorului

(favorizarea făptuitorului, potrivit noului Cod penal), aceasta s-a realizat prin

omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în cuprinsul

procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012, favorizarea

personală a acestuia rezultând și din aspectul că el nu a fost trecut nici măcar


în calitate de martor în cuprinsul procesului-verbal sus-indicat. Această

omisiune nu a fost întâmplătoare sau o simplă greșeală a inculpatului, în

contextul în care el avea deja la data faptei o vastă experiență în calitate de

pădurar, cunoștea care sunt rigorile pe care trebuia să le îndeplinească odată

cu descoperirea unei infracțiuni silvice și știa care sunt consecințele în cazul

în care nu menționează în procesul-verbal de constatare integral cele

constatate. În acest context, și cu atât mai mult cu cât la data la care P.I. și P.J.

au comis infracțiunile silvice, săvârșirea acestora de două sau mai multe

persoane împreună era o circumstanță agravantă specială, independent dacă

inculpatul a cunoscut sau nu trecutul infracțional al lui P.J., omisiunea sa fiind

efectuată cu scopul îngreunării urmăririi penale față de acesta din urmă.

Infracțiunea de favorizarea infractorului (favorizarea făptuitorului,

potrivit noului Cod penal) săvârșită de către inculpatul G.E. nu este

dezincriminată in concreto odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Sintagma „într-o cauză penală” utilizată de legiuitor în textul art. 269 C.pen.,

care incriminează în prezent favorizarea făptuitorului, nu are semnificația dată

de avocatul inculpatului, potrivit căreia la momentul actelor de favorizare,

față de cel favorizat trebuia să se fi început o urmărire penală. Înțelesul acestei

sintagme este intim legat de scopul incriminării – sancționarea oricăror

imixtiuni ale terților în actul de justiție penală sau în exercitarea până la capăt

a dreptului statului de a pedepsi. În acest fel, sensul expresiei în discuție nu

acoperă strict noțiunea de proces penal, pe care legiuitorul ar fi folosit-o dacă

ar fi dorit această limitare, ci este unul mai larg care se referă la orice

activitate a organelor judiciare specifică atât descoperirii faptei și a

făptuitorului, cât și declanșării procesului penal in rem și in personam.

C. Cheltuielile judiciare. Pentru culpa sa procesuală, dată de

exercitarea unei căi de atac nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C.pr.pen.,

inculpatul G.E. a fost obligat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat

în judecarea recursului, în sumă de 200 lei, care acoperă costul suportului

tehnic și de hârtie pe care s-au consemnat actele procesuale și procedurale

necesare soluționării căii de atac.


Dec. pen. nr. 51/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, favorizarea personală a

infractorului, care era prevăzută în art. 264 C.pen. din 19696, nu a fost

6 ,,Art. 264. Favorizarea infractorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)

(1) Ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul

săvîrșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

264 Gheorghe Ivan

dezincriminată, ci a fost preluată în art. 269 C.pen.7, cu unele excepții, printre

care: s-a modificat denumirea marginală (din ,,favorizarea infractorului” în

,,favorizarea făptuitorului”); s-a renunțat la folosirea noțiunilor de

,,infracțiune” și de ,,infractor” în favoarea celor de ,,faptă prevăzută de legea

penală” și de ,,făptuitor”8 – consecința: subzistă infracțiunea de favorizare,

chiar dacă preexistă o faptă prevăzută de legea penală și un făptuitor, și nu o

infracțiune și un infractor, indiferent dacă urmărirea penală a fost începută sau

nu9.

2. În speță, reținerea atât a infracțiunii de fals intelectual, cât și a

infracțiunii de favorizarea făptuitorului este susceptibilă de discuții.

Omisiunea inculpatului G.E. de a-l menționa și pe P.J. în conținutul

procesului-verbal de constatare a infracțiunii nr. 900/2012 constituie numai

prima infracțiune, neexistând nicio altă acțiune sau inacțiune a inculpatului

pentru a-l ajuta pe făptuitorul P.J. să se sustragă de la tragerea la răspundere

penală pentru fapta comisă; cu alte cuvinte, lipsește latura obiectivă a

infracțiunii de favorizarea făptuitorului10

.

3. Pe de altă parte, este de menționat că cele două infracțiuni – falsul

intelectual și favorizarea făptuitorului – trebuiau reținute în concurs formal

(ideal), și nu real (material), fiind săvârșite prin aceeași inacțiune (art. 38

C.pen.11

, respectiv art. 33 C.pen. din 196912

).

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, se

pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decît pedeapsa prevăzută

de lege pentru autor.

(3) Favorizarea săvîrșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește.” 7 ,,Art. 269. Favorizarea făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan)

(1) Ajutorul dat făptuitorului (sublinierea noastră – Gh. Ivan) în scopul împiedicării

sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării

unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani

sau cu amendă.

(2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.

(3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.” 8 Cu privire la analiza comparativă între incriminarea din noul Cod penal și cea din

Codul penal din 1969, a se vedea Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială. Cu referiri la Noul

Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 515. 9 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 267. 10

În același sens: O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de

Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 213; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 258. 11

,,Art. 38. Concursul de infracțiuni

(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost

săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată


4. Aplicând dispozițiile Codului penal anterior cu privire la unele

infracțiuni și dispozițiile noului Cod penal cu referire la alta, instanțele au

combinat cele două legi penale, deși trebuiau să aplice global tuturor

infracțiunilor aflate în concurs real una din legi, care era mai favorabilă, așa

cum a statuat Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 265/201413

.

definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre

infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de

o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,

realizează conținutul mai multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 12

,,Art. 33. Concursul de infracțiuni

Concurs de infracțiuni există:

a) cînd două sau mai multe infracțiuni au fost săvîrșite de aceeași persoană, înainte

de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre

infracțiuni a fost comisă pentru săvîrșirea sau ascunderea altei infracțiuni;

b) cînd o acțiune sau inacțiune, săvîrșită de aceeași persoană, datorită

împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai

multor infracțiuni (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 13


INFRACȚIUNILE DE ÎNȘELĂCIUNE ȘI DE OBȚINERE ILEGALĂ

DE FONDURI. DISTINCȚIE

ABSTRACT

The offence of illegal obtaining of funds represents a special form

of fraud either by using of documents or fake data, inaccurate or

incomplete, which corresponds to the offence of fraud in a

qualified form provided in art. 244 par. (2) from the new Criminal

Code, but, given the special and complex character of the offence

of obtaining illegal funds provided in art. 306 from the same code

has a more specific judicial object, which aims at protecting the

social relations referring to the accuracy of the request and to

obtaining the finances from the public funds.

Key words: using and presentation in bad faith of documents or

fake statements, inaccurate or incomplete, if the act has as result

obtaining unjustly obtaining of funds from the general budget of

the European Union or from the budgets administered on her

behalf, offence, fraud, illegal obtaining of funds.

I. Prezentare speță. La data de 6 februarie 2015, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție (denumită

în continuare D.N.A.) Serviciul teritorial Târgu-Mureș, inculpații B.E. și

M.M. și partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură

(denumită în continuare A.P.I.A.) au declarat apel împotriva Sentinței penale

nr. 100/2014, pronunțată de Judecătoria Sighișoara.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș a solicitat:

1. Schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpatului B.E. în infracțiunile de:

a) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații

false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept

de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele

administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată prevăzută în art.

181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și

sancționarea faptelor de corupție1, cu modificările și completările ulterioare,

cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) și art. 35 alin. (1)

din același cod (3 acte materiale);


Infracțiunile de înșelăciune și de obținere ilegală de fonduri... 267

b) înșelăciune continuată prevăzută în art. 244 alin. (1) și (2) C.pen. cu

aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (3 acte materiale),

infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art. 38 alin. (2)

C.pen. referitoare la concursul formal (ideal) de infracțiuni;

c) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47

raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din

același cod (2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în

condițiile art. 38 alin. (1) C.pen. referitoare la concursul real (material) de

infracțiuni.

2. Schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei

M.M. în infracțiunea de fals intelectual în formă continuată prevăzută în art.

321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (2 acte

materiale).

3. Condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor

sus-menționate.

4. Suspendarea sub supraveghere, potrivit art. 91 C.pen., a executării

pedepselor aplicate inculpaților.

Ulterior, procurorul și-a precizat motivele de apel formulate în scris și

a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpatului B.E. în infracțiunile de:

a) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații



administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută în art.

181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen.

(3 acte materiale);

b) obținere ilegală de fonduri în formă continuată prevăzută în art. 306

alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din același cod (3 acte

materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art. 38

alin. (2) C.pen.;

c) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47

raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) din

același cod (2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în

condițiile art. 38 alin. (1) C.pen.

Inculpatul B.E. a solicitat achitarea cu referire la cele trei infracțiuni

reținute în sarcina sa și respingerea acțiunii civile.

Și inculpata M.M. a solicitat achitarea sa.

Partea civilă A.P.I.A. a solicitat admiterea în întregime a pretențiilor

civile solicitate.

Inculpatul B.E. a fost ascultat în fața instanței de apel.

268 Gheorghe Ivan

Inculpata M.M. nu a dorit să facă noi declarații în fața instanței de

apel.

A fost asigurată asistența juridică prin apărători aleși.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de apel a reținut

următoarea situație de fapt:

Prin Sentința penală nr. 100/2014, pronunțată de Judecătoria

Sighișoara, s-a dispus:

A. În baza art. 386 din noul Cod de procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpaților:

1. B.E. din infracțiunile continuate prevăzute în art. 181 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal anterior (în

continuare C.pen. din 1969) (3 acte materiale) și în art. 25 C.pen. din 1969

raportat la art. 17 lit. c) din Legea 78/20002 combinat cu art. 289 C.pen. din

1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod (2 acte materiale), ambele cu

aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 referitoare la concursul real

(material) de infracțiuni , în infracțiunile continuate prevăzute în art. 181

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma anterioară modificării prin Legea

187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul

penal3, cu modificările și completările ulterioare) cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C.pen. din 1969 (3 acte materiale) și în art. 25 raportat la art. 289 C.pen. din

1969 instigare la fals intelectual cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același

cod (2 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 și art.

5 C.pen.

2. M.M. din infracțiunea continuată prevăzută în art. 17 lit. c) din

Legea 78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) din același cod (2 acte materiale) în infracțiunea prevăzută în art. 289

C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod (2 acte materiale)

și art. 5 C.pen.

B. Respingerea cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate

de către reprezentantul D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș cu privire la

inculpatul B.E. și la cele formulate de către acest inculpat.

C. În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma anterioară

modificării prin Legea 187/2012) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969

și art. 5 C.pen., condamnarea inculpatului B.E. la pedeapsa de 3 ani închisoare

și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în

2 În prezent, art. 17 lit. c) din Legea 78/2000 este abrogat.


2012.


art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen. din 1969, pe o durată de 1 an, după

executarea pedepsei principale.

D. În baza art. 25 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art.

41 alin. (2) din același cod și art. 5 C.pen., condamnarea aceluiași inculpat la

pedeapsa de 1 an închisoare.

E. În baza art. 33 lit. a ) și art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969,

contopirea pedepselor aplicate, inculpatul B.E. urmând să execute pedeapsa

cea mai grea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen. din 1969,

pe o durată de 1 an, după executarea pedepsei principale.

F. În baza art. 861 C.pen. din 1969, suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei aplicate inculpatului sus-menționat pe durata termenului

de încercare de 5 ani.

G. În baza art. 863

C.pen. din 1969, obligarea inculpatului, pe durata

termenului de încercare, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă

Tribunalul Mureș;

b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau

locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui

de existență.

H. Desemnarea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Mureș pentru supravegherea executării măsurilor instituite în sarcina

inculpatului.

I. Atragerea atenției inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C.pen. din

1969 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

J. În baza art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din

același cod și art. 5 C.pen., condamnarea inculpatei M.M. la pedeapsa de 1 an

închisoare.

K. În baza art. 81 C.pen. din 1969, suspendarea condiționată a

executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani.

L. Atragerea atenției inculpatei sus-menționate asupra dispozițiilor art.

83 C.pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării

pedepsei.

M. În baza art. 19 și art. 397 C.pr.pen., art. 998 și urm. din Codul civil

anterior (din 1864), precum și a art. 121 din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 125/20064 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți

4 În prezent, abrogată.

270 Gheorghe Ivan

naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu

anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind

societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările și

completările ulterioare, obligarea inculpatului B.E. la plata sumei de

424.275,61 lei reprezentând despăgubiri civile, plus dobânzi și penalități

calculate până la data plății efective, către partea civilă A.P.I.A.

N. Respingerea celorlalte pretenții civile formulate de partea civilă

sus-menționată.

O. În baza art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 C.pr.pen.,

menținerea măsurii sechestrului asigurator instituit prin Ordonanța din 11

martie 2011 a D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș în dosarul 2/P/2011

asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului B.E.

P. În baza art. 274 alin. (2) C.pr.pen., obligarea inculpatului B.E. la

plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, precum și

obligarea inculpatei M.M. la plata sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța Sentința penală nr. 100/2014, prima instanță a

reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul B.E. a fost autorizat la plată pentru campaniile 2008, 2009,

2010, fiindu-i achitate de către A.P.I.A. următoarele sume:

1. Prin decizia de plată nr. 2530240 din 27 iunie 2009, suma totală de

61.406,59 lei, din care:

suma de 15.924,54 lei în cadrul schemei de plată unică pe suprafață

(în continuare SAPS), sumă ce a fost plătită cu Ordinul de plată (în continuare

O.P.) nr. 356779/29.06.2009;

suma de 30.987,77 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu

pachetul 1, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 369860/20.08.2009 (25.409,97

lei) și cu O.P. nr. 369872/19.08.2009 (5.577,79 lei);



lei) și cu O.P. nr. 36.9872/19.08.2009 (2.608,96 lei).

2. Prin decizia de plată nr. 22882 din 27 noiembrie 2009, în avans

suma de 39.452,73 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr.

388401/30.11.2009.

3. Prin decizia de plată nr. 3342953 din 19 mai 2010, suma totală de

150.668,746 lei, din care:

suma de 12.963,01 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P.

nr. 454629/03.06.2010;




lei) și cu O.P. nr. 477773/09.08.2010 (16.887,86 lei);

suma de 43.884,25 lei în cadrul Schemei Măsuri de agromediu


lei) și cu O.P. nr. 477773/09.08.2010 (7.899,18 lei).

4. Prin decizia de diferență de plată nr. 3719373 din 16 septembrie

2010, suma totală de 97,22 lei, din care:

suma de 25,14 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr.

485760/28.09.2010;

suma de 47,07 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul

1, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 488197/13.10.2010 (38,59 lei) și cu O.P.

nr. 488207/13.10.2010 (8,48 lei);

suma de 22,01 lei în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul

2, sumă ce a fost plătită cu O.P. nr. 488197/13.10.2010 (18,05 lei) și cu O.P.

nr. 488207/13.10.2010 (3,96 lei).

5. Prin decizia de plată în avans nr. 1094631/12.11.2010, suma de

25.978,05 lei în cadrul SAPS, sumă ce a fost achitată cu O.P. nr.

507496/29.11.2010.

6. Prin decizia de plată nr. 3180703 din 10 august 2011, suma totală de

146.675,28 lei, din care:

suma de 25.785,01 lei în cadrul SAPS;


pachetul 1;


pachetul 2.

Pentru campania 2008, inculpatul B.E. a solicitat sprijin financiar prin

cererea de plată înregistrată sub nr. 320 din 12 mai 2008 inițială (dosar nr.

2462316) pentru suprafața de 181,06 hectare (în continuare ha).

Ulterior, la data de 22 mai 2008, inculpatul a renunțat la suprafața de

2,08 ha, motivul fiind ,,am renunțat la suprafață” (formularul M1 înregistrat la

A.P.I.A. sub nr. 86/22.05.2008), suprafața rămasă fiind de 178,98 ha, pentru

care s-a solicitat plata în modul următor: 178,98 ha în cadrul SAPS, 173,01 ha

în cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul 1 și 173,01 ha în cadrul

schemei Măsuri de agromediu pachetul 2.

Pentru campania 2009, inculpatul a solicitat sprijin financiar prin

cererea de plată nr. MS230 din 28 aprilie 2009 pentru suprafața de 163,29 ha.

Ulterior, la data de 21 mai 2009, inculpatul a renunțat la suprafața de

11,36 ha pe motivul ,,am înapoiat suprafața respectivă proprietarului”

(formularul M3 înregistrat la A.P.I.A. sub nr. 1420/21.05.2009), la aceeași

272 Gheorghe Ivan

dată inculpatul adăugând 28,50 ha și 7,54 ha pe motivul arendării ulterior

depunerii cererii (formularul M2 înregistrat la A.P.I.A. sub nr.

1419/21.05.2009), suprafața rezultată fiind așadar 187,97 ha pentru care s-a

solicitat: 187,97 ha în cadrul SAPS, 174,47 ha în cadrul schemei Măsuri de

agromediu pachetul 1 și 174,47 ha în cadrul schemei Măsuri de agromediu

pachetul 2.

La data de 28 iulie 2010, inculpatul B.E. a renunțat la suprafața de

9,07 ha pe motivul ,,identificare greșită”.

Pentru campania 2010, sprijinul financiar a fost solicitat de către

inculpat prin cererea de plată nr. MS 268361 din 11 mai 2010, pentru

suprafața de 191,88 ha, la aceeași dată el depunând și o declarație de

eligibilitate, înregistrată sub nr. 2077/11.05.2010, în cuprinsul căreia a

declarat, pe proprie răspundere, că a solicitat drept de utilizare pe baza

animalelor pe care le deținea, pentru pășunatul acestora.

Ulterior, la data de 12 mai 2010, inculpatul a renunțat la suprafața de 4

ha (parcela 026) pe motivul ,,înapoiată la proprietar”, suprafața rămasă fiind

de 187,88 ha, pentru care s-a solicitat: 187,88 ha în cadrul SAPS, 187,88 ha în

cadrul schemei Măsuri de agromediu pachetul 1 și 187,88 ha în cadrul

schemei Măsuri de agromediu pachetul 2.

În cei trei ani, A.P.I.A. a efectuat mai multe controale pe teren, vizual

și administrativ, pe baza rapoartelor și proceselor-verbale întocmite,

determinându-se suprafețele pentru plată, și anume:

procesul-verbal pentru controlul vizual pentru cererea de plată pe

suprafața aferentă anului 2008, efectuat la data de 12 mai 2008, proces-verbal

în care s-a menționat că cererea nu conține erori;

raportul din data de 23 octombrie 2008, întocmit în baza controlului

efectuat de către inspectorii M.G. și V.F., raport în cuprinsul căruia a fost

menționată o diferență de 35,71 ha între suprafața declarată (de 178,98 ha) și

suprafața determinată (de 143,27 ha);

raportul de control administrativ din data de 24 februarie 2009 prin

care s-a constatat o eroare: ,,categoria de folosință a parcelei 120254-1038-17

nu corespunde cu categoria de folosință a blocului 9 fizic din LIPS clasificată

cu atenționare”;

raportul de control administrativ din data de 17 iunie 2009 prin care

s-a constatat 40 de erori clasificate, după caz: de atenționare, de sancționare

sau de respingere parcelă:

procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru

2008 din data de 18 iunie 2009, proces-verbal în cuprinsul căruia a fost

indicată o diferență de 35,71 ha între suprafața declarată (de 178,98 ha) și

suprafața determinată (de 143,27 ha), diferență indicată la blocurile fizice


1123, 1134, 1111, 689, 688, 686, 732, 493, 494, 495, 1038, 1126, 1141 și

517;


2009 din data de 25 noiembrie 2009 din data de 26 august 2010, proces-verbal

în care a fost indicată o diferență de 0,09 ha între suprafața declarată (de

187,97 ha) și suprafața determinată (de 187,88 ha), diferență identificată la

blocul fizic 1038;

procesul-verbal pentru controlul vizual referitor la cererea unică de

plată pe suprafață pentru 2009 din data de 28 aprilie 2009, proces-verbal în

care s-a menționat că cererea nu conține erori;


2010 din data de 5 noiembrie 2010, precum și procesul-verbal pentru cel de-al

doilea control al solicitării pentru 2010 din data de 2 august 2011, în ambele

procese-verbale fiind indicată o diferență de 9,07 ha între suprafața declarată

(de 187,88 ha) și suprafața determinată (de 178,81 ha), diferențe identificate

la blocurile fizice 1038 (5,03 ha) și 517 (4,04 ha);

procesul-verbal pentru controlul vizual referitor la cererea unică de

plată pe suprafață pentru 2010 din data de 11 mai 2010, proces-verbal în care

s-a menționat că cererea nu conține erori.

Pentru a justifica suprafețele solicitate, inculpatul B.E. a depus la

A.P.I.A. următoarele:

17 hărți ortofotoplane alăturate cererii de plată pe anul 2008, 13 hărți

ortofotoplane alăturate cererii de plată pe anul 2009, hărți pe care au fost

marcate limitele terenurilor pe care le avea în folosință, datate 12 mai 2008,

respectiv 28 aprilie 2009, fiind semnate de către inculpat;

(în dosarul A.P.I.A. aferent anului 2009, în copie) contractul de

închiriere nr. 1304 încheiat la 22 august 2006 cu Consiliul local Vânători, cu

privire la trupul de pășune denumit ,,Saghirt” în suprafață de 52,27 ha, situat

pe raza satului Archita nr. top. PS2551 (termenul de închiriere fiind de 8 ani),

contractele de arendare încheiate cu M.S. pentru terenul în suprafață de 3,45

ha, cu H.M. pentru terenul în suprafață de 5 ha, cu B.M. pentru terenul în

suprafață de 10 ha, cu P.D.E. pentru terenul în suprafață de 2,42 ha, cu

M.A.M. pentru terenul în suprafață de 1 ha, cu A.C.T. pentru terenul în

suprafață de 5,50 ha, cu A.L. pentru terenul în suprafață de 2 ha, cu B.V.

pentru terenul în suprafață de 2 ha, cu C.E. pentru terenul în suprafață de 5 ha,

cu P.N.I. pentru terenul în suprafață de 5 ha, cu V.I.V. pentru terenul în

suprafață de 10 ha, cu B.S. pentru terenul în suprafață de 50 ha, cu P.D. pentru

terenul în suprafață de 6,3 ha, cu M.A. pentru terenul în suprafață de 5,91 ha,

precum și cu V.M. pentru terenul în suprafață de 10 ha, toate terenurile luate

274 Gheorghe Ivan

în arendă fiind considerate ,,categorie de folosință pășune” și situate în

extravilanul localității Archita, județul Mureș;

(în dosarul A.P.I.A. aferent anului 2010, pe lângă contractul de

închiriere nr. 1304 din 22 august 2006) contractul de închiriere nr.

18/30.04.2009 încheiat cu Consiliul local Vânători, având ca obiect suprafața

de 35 ha pășune situată în zona denumită ,,Saghirt”, Calea Bundorfului,

constituită din parcelele T92 PS 2551/1-35 ha de categoria a II-a, termenul de

închiriere fiind de 8 ani.

Inculpatul a prezentat la A.P.I.A. și adeverințele nr. 339/02.02.2010 și

nr. 1409/11.05.2010, prin prima adeverindu-se că acesta figurează în registrul

agricol al comunei Vânători, localitatea Archita, vol. 2, poz. 028 nr. 159 cu un

teren agricol total de 187,88 ha în folosință, arendă, în următoarele blocuri

fizice BF 1141-20,00 ha, BF 1038-16,91 ha, BF 1134-24,00 ha, BF

1124-20,00 ha, BF 1144-20,00 ha, iar prin a doua că figurează în registrul

agricol al comunei Vânători, localitatea Archita, vol. 2, poz. 028, nr. 159 cu

un teren agricol total de 187,88 ha, din care terenul de 187,88 ha în folosință,

arendă, cu următoarele blocuri fizice BF 1123-13,00 ha, BF 1146-9,20 ha, BF

465-0,70 ha, BF1134-24,00 ha, BF 1111-11,99 ha, BF 686-2,87 ha, BF

732-1,27 ha, BF 1038-16,91 ha, BF 1126-38,90 ha, BF 1141-20 ha, BF

1037-5 ha, BF 517-4,04 ha, BF 1124-20,00 ha, BF 1144-20,00 ha, precum și

că deține un număr de 600 de capete ovine.

Articolul 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

125/20065 prevedea că pentru a beneficia de acordare de plăți în cadrul

schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuiau să îndeplinească

următoarele condiții generale: să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date

reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată direct pe

suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor [lit. c)]; să

prezinte documentele necesare care dovedeau dreptul de folosință și care

puteau face dovada că utilizau terenul pentru care s-a depus cererea [lit. f)].

Potrivit art. 4 din Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale nr.

246/20086 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice

și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și

ajutoare naționale tranzitorii în sectorul vegetal și pentru acordarea sprijinului

aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, cu modificările și

completările ulterioare, documentele doveditoare solicitate producătorului

agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 125/2006, erau, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale

dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de

5 În prezent, abrogată.

6 În prezent, abrogat.


concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere

sau alte asemenea.

Conform art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 privind

registrul agricol7, cu modificările și completările ulterioare, ,,registrul agricol

constituie documentul oficial de evidență primară unitară, în care se înscriu

date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile agricole,

precum și la orice alte persoane fizice sau juridice care au teren în

proprietate/folosință și/sau animale”.

În conformitate cu art. 6 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr.

28/2008, ,,registrul agricol pe suport hârtie, având caracterul unui document

oficial care constituie o sursă importantă de informații, va fi numerotat,

parafat, sigilat, paginile fiind numerotate corespunzător, evitându-se

desprinderea filelor datorită utilizării îndelungate a registrului agricol și va fi

înregistrat în registrul de intrare-ieșire de la nivelul autorității executive a

administrației publice locale respective”8.

Articolul 8 alin. (1) din actul normativ sus-menționat prevedea că

,,înscrierea datelor în registrul agricol în a cărui rază

administrativ-teritorială își are domiciliul capul gospodăriei se face pe baza

declarației date pe proprie răspundere de capul gospodăriei sau, în lipsa

acestuia, de un alt membru major al gospodăriei care dispune de capacitate

deplină de exercițiu”9.

7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008.

8 Alineatul 2 al art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 a fost modificat prin

Legea nr. 54/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 12 aprilie

2017), având următorul conținut:

,,(2) Registrul agricol pe suport hârtie, având caracterul unui document oficial care

constituie o sursă importantă de informații, va fi numerotat, parafat și sigilat, filele

necesitând a fi cusute pentru evitarea desprinderii acestora, ca urmare a utilizării

îndelungate a registrului agricol, precum și înregistrat în registrul de intrare-ieșire de la

nivelul autorității executive a administrației publice locale respective. Informațiile conținute

în baza de date a registrului agricol gestionat în format electronic sunt informații oficiale și

sunt supuse reglementărilor legale privind securitatea, integritatea și funcționalitatea

sistemelor informatice. Documentele eliberate pe suport hârtie în baza informațiilor existente

în baza de date electronică privind registrul agricol se supun acelorași prevederi legale ca în

cazul în care registrul agricol este gestionat numai pe suport hârtie.” 9 În urma modificării prin Legea nr. 54/2017, alineatul (1) al art. 8 are următorul

conținut:

,,(1) Înscrierea datelor în registrul agricol în a cărui rază administrativ-teritorială

își are domiciliul capul gospodăriei se face pe baza declarației date pe propria răspundere

sau pe bază de documente, de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru

major al gospodăriei care dispune de capacitate deplină de exercițiu. Pentru persoanele

juridice datele se înscriu în registrul agricol pe baza declarațiilor date de reprezentantul

legal respectiv, însoțite de documente.”

276 Gheorghe Ivan

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008,

,,persoanele fizice și juridice au obligația să declare date pentru a fi înscrise

în registrul agricol și în afara acestor interval de timp, în cazul în care au

intervenit modificări în patrimonial agricol, în termen de 30 de zile de la

apariția modificării”10

.

Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale, ministrului

internelor și reformei administrative și ministrului economiei și finanțelor nr.

344/239/742/200711

pentru aprobarea Normelor tehnice privind modul de

completare a registrului agricol pentru perioada 2007-2011, cu modificările și

completările ulterioare, în anexa 1 titlul I pct. 6 prevedea: „Înscrierea datelor

în registrul agricol se va face pe baza declarației date sub semnătura proprie

de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major al

gospodăriei, prin vizitarea gospodăriilor de către persoanele împuternicite cu

completarea registrului agricol. Înregistrarea în registrul agricol a datelor

privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului de proprietate asupra

acestora, precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face numai pe

bază de documente anexate la declarația făcută sub semnătura proprie a

capului de gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al

gospodăriei, sub sancțiunea nulității. În cazul în care nu există documente,

înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a

titularului dreptului de proprietate asupra acestora, precum și schimbarea

categoriei de folosință se pot face pe baza declarației date sub semnătura

proprie de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major

al gospodăriei, sub sancțiunea nulității. Înscrierea datelor în registrul agricol

se poate face și la sediul primăriei în cazul în care capul gospodăriei se

10

În prezent, alin. (1) al art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008 are următorul

conținut:

,,(1) Termenele la care persoanele fizice și juridice au obligația să declare datele

pentru înscrierea în registrul agricol sunt următoarele:

a) între 5 ianuarie și ultima zi lucrătoare a lunii februarie, pentru datele anuale

privind membrii gospodăriei, terenul aflat în proprietate/folosință, clădirile și mijloacele de

transport cu tracțiune animală și mecanică, mașinile, utilajele și instalațiile pentru

agricultură și silvicultură, efectivele de animale existente în gospodărie/unitatea cu

personalitate juridică la începutul fiecărui an, precum și modificările intervenite în cursul

anului precedent în efectivele de animale pe care le dețin, ca urmare a vânzării-cumpărării, a

produșilor obținuți, a morții sau a sacrificării animalelor ori a altor intrări-ieșiri;

b) între 1 și ultima zi lucrătoare a lunii mai, pentru datele privind categoria de

folosință a terenului, suprafețele cultivate, numărul pomilor în anul agricol respectiv;

c) persoanele fizice și juridice au obligația să declare date, pentru a fi înscrise în

registrul agricol, și în afara termenelor prevăzute la lit. a) și b), în termen de 30 de zile de la

apariția oricărei modificări.” 11

În prezent, abrogat.


prezintă din proprie inițiativă sau pentru rezolvarea altor probleme.

Persoanele care nu au domiciliul în localitate vor trimite declarația

prevăzută la alin. (1) prin poștă, cu confirmare de primire, pe cheltuiala lor,

sau vor putea face declarația prin procură. În cazul indiviziunii, oricare

dintre coindivizari va putea da declarația în condițiile alin. (1) sau, după caz,

ale alin. (3). Pentru unitățile cu personalitate juridică datele se înscriu în

registrul agricol pe baza declarațiilor date de conducătorul unității

respective, însoțite de documente”.

Ulterior, Ordinul ministrul agriculturii și dezvoltării rurale, ministrului

internelor și reformei administrative și ministrului economiei și finanțelor nr.

344/239/742/2007 a fost abrogat prin Ordinul ministrului agriculturii și

dezvoltării rurale, ministrului administrației și internelor, ministrului

finanțelor publice și președintelui Institutului Național de Statistică nr.

95/153/1998/3241/2010 pentru aprobarea Normelor tehnice de completare a

registrului agricol pentru perioada 2010-201412

, care în art. 6 din aceste norme

prevede, printre altele:

„(1) Înscrierea datelor în registrul agricol se face pe baza declarației

date pe propria răspundere de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un

alt membru major al gospodăriei, care dispune de capacitate deplină de

exercițiu, după cum urmează:

a) prin vizitarea persoanelor fizice de către persoanele împuternicite

cu completarea registrului agricol;

b) la primărie, în cazul în care un reprezentant major al persoanei

fizice se prezintă din propria inițiativă sau pentru rezolvarea altor probleme;

c) pe baza declarației trimise prin poștă, cu confirmare de primire, pe

cheltuiala persoanei care are obligația de a fi înregistrată în registrul

agricol;

d) pe baza unei procuri notariale date de capul gospodăriei;

e) prin invitarea la primărie a persoanelor fizice care au obligația să

efectueze declarațiile pentru înscrierea datelor în registrul agricol.

(2) Înscrierea în registrul agricol a datelor privind clădirile și

terenurile, a titularului dreptului de proprietate asupra acestora, precum și a

schimbării categoriei de folosință se poate face numai pe bază de documente

anexate la declarația făcută sub semnătura capului de gospodărie sau, în

lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei, sub sancțiunea nulității.

În cazul în care nu existau documente, înregistrarea în registrul agricol a

datelor privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului de proprietate

asupra acestora, precum și a schimbării categoriei de folosință se puteau face

12

Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 20 septembrie

2010.

278 Gheorghe Ivan

pe baza declarației date sub semnătura capului gospodăriei sau, în lipsa

acestuia, de un alt membru major al gospodăriei, sub sancțiunea nulității.

Aceste declarații puteau fi date, potrivit opțiunii persoanei fizice obligate să

declare în registrul agricol, după cum urmează:

a) în fața secretarului localității;

b) în fața notarului public;

c) la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României.”

Potrivit contractelor de arendare încheiate de către inculpatul B.E. cu

numiții M.S., H.M., B.F., P.D.E., M.A.M., P.N.I., V.I.V., B.S., P.D., M.A.,

suprafața de teren pe care o utiliza în 2008 era de 113,58 ha.

Chiar inculpatul B. E. a precizat în declarația dată la 3 martie 2011 că

din suprafața de 52,27 ha închiriată de la Consiliul local Vânători în baza

contractului de închiriere nr. 1304/22.08.2006 a folosit doar 15 ha.

Cât privește terenul în suprafață de 23 ha închiriat de la numitul A.V.,

acesta a fost folosit doar în anii 2006 și 2007, astfel cum a recunoscut chiar

inculpatul, astfel că nu poate fi luat în calcul la stabilirea suprafeței totale

utilizată în 2008.

De asemenea, nu poate fi luată în considerare nici suprafața de 10 ha

ce a făcut obiectul contractului de arendare încheiat cu numita V.M., contract

ce nu apărea înregistrat la primărie și despre care inculpatul a declarat că îl

considera reziliat de drept, având în vedere decesul arendatorului la data de 9

septembrie 2007. Mai mult, potrivit mențiunilor din registrul agricol, V.M. era

înregistrată doar cu 6,44 ha.

În același registrul al Primăriei Vânători inculpatul era înregistrat în

anul 2008 cu suprafața de 70 ha.

Prin urmare, suprafața de teren utilizată de inculpatul B. E. în 2008 era

doar de 125,58 ha (113,58 ha + 15 ha).

În anul 2009, inculpatul a utilizat doar suprafața de 148,58 ha, având

în vedere cele 14 contracte de arendare înregistrate la primărie și contractul de

închiriere nr. 18 încheiat la data de 30 aprilie 2009 (113,58 ha + 35 ha). La

încheierea acestui contract însă nu au fost respectate prevederile Hotărârile

Consiliului local nr. 58/2008 și nr. 7/2009 referitoare la durata de închiriere a

pășunilor, și anume de 1 an, cu posibilitatea prelungirii lor pe o perioadă de

până la 8 ani, urmând a se încheia acte adiționale la contractele respective. De

la data încheierii contractului sus-menționat, 30 aprilie 2009, primul contract

încheiat cu Consiliul local Vânători și înregistrat sub nr. 1304/22.08.2006, a

fost reziliat în mod tacit. Așadar, din suprafața de 35 ha pășune ce făcea

obiectului contractului nr. 18/30.04.2009, 15 ha erau situate în zona ,,Saghirt”,

pe care inculpatul le folosea în baza vechiului contract, iar diferența de 20 ha

era situată în Calea Bundorfului, teren aflat în rezerva Comisiei de fond


funciar Vânători, cele două zone în care era situată pășunea închiriată nefiind

învecinate.

Audiat fiind la data de 7 martie 2011, în cursul urmăririi penale,

martorul D.D., secretarul comunei Vânători, a declarat că, în urma unei

licitații, organizată de Consiliul local Vânători în vara anului 2006, inculpatul

B.E. și-a adjudecat suprafața de 52,27 ha în zona denumită ,,Saghirt”, sens în

care a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1304/22.08.2006. Acest

contract l-a semnat pentru legalitate. Martorul a precizat, de asemenea, că a

participat la ședințele Consiliului local Vânători din 16 decembrie 2008, când

s-a adoptat Hotărârea nr. 5/2018 privind organizarea pășunatului. El a

întocmit procesul-verbal al ședinței, a contrasemnat hotărârea sus-menționată,

la ședință participând 12 consilieri, inclusiv inculpatul B.E., care era consilier

din 2004. Tot el a întocmit procesul-verbal al ședinței Consiliului local din 29

ianuarie 2009, când s-a adoptat Hotărârea nr. 7/2009 privind prețurile

minimale de pornire la licitația publică care urma să aibă loc privind

închirierea unor suprafețe excedentare de pășune, aparținând comunei

Vânători. În baza celor două hotărâri, la data de 24 martie 2009, s-a organizat

o licitație publică în sediul primăriei, la acea vreme aparținând S. ,,T.S.C.”

S.R.L. Vânători, administrată de către T.L. Au fost prezente persoanele

menționate în procesul-verbal, iar ideea a fost ca fiecărei persoane să i se

acorde o suprafață de pășune din domeniul public al comunei, în raport cu

numărul de animale pe care îl avea. Inculpatul B.E. a solicitat să i se acorde o

suprafață în plus față de aceea pe care o avea, deoarece intenționa să-și

înmulțească numărul de oi. Prin urmare, comisia de licitație i-a acordat

inculpatului B.E. o suprafață de 35 ha în trupul de pășune ,,Saghirt”. La finele

acelei licitații, membrii comisiei au discutat cu toți participanții care aveau

deja contracte de închiriere încheiate cu Consiliul local Vânători, în sensul de

a rezilia pe cale amiabilă contractele de închiriere și de a încheia contracte noi

de închiriere, cu chirii mai mari decât cele existente. Toți chiriașii au fost de

acord cu rezilierea pe cale amiabilă a contractelor de închiriere, fiind de

părere că și inculpatul B.E. a fost de acord cu acest lucru, în condițiile în care

a semnat noul contract de închiriere cu Consiliul local Vânători.

Martorul D.D. a mai precizat că în timpul licitației a întocmit un

proces-verbal, care nu a fost contrafăcut ulterior. El nu a semnat niciun act

prin care chiriașii să fie anunțați de rezilierea contractelor respective. Ulterior

licitației a fost întocmit contractul de închiriere nr. 18/30.04.2009, contract pe

care l-a semnat pentru legalitate în locul consilierului S.T., prin care i s-a

închiriat inculpatului B.E. suprafața de 35 ha în zonele denumite ,,Saghirt” și

,,Calea Bundorf”, zone care nu se învecinează. Cu acordul participanților, în

280 Gheorghe Ivan

același timp deținători de animale, s-a purces la o nouă licitație, știindu-se

dinainte că contractele de închiriere existente urmează să fie reziliate.

Referitor la contractele de arendare încheiate, prezentate de către

inculpatul B.E., martorul sus-menționat a declarat că i-au fost prezentate și lui

de către inculpat, el dându-le numere de înregistrare și datându-le, cele mai

multe fiind din luna martie 2008. Contractele le-a înregistrat într-un caiet

studențesc, acesta fiind registrul de arendări înființat în 1995, dar care ulterior

a dispărut în condiții necunoscute. Acest lucru s-a întâmplat în toamna anului

2009, când s-au mutat în noul sediu, fiind ajutați la transportul documentelor

inclusiv de către locuitorii din comună, beneficiari ai Legii nr. 416/2001

privind venitul minim garantat13

, cu modificările și completările ulterioare.

Lipsa acestui registru de arendări a constatat-o în anul 2010, însă ulterior nu

l-a reconstituit. Contractele de arendare există, fiind așezate pe ani. Pe cele

mai multe persoane din contractele de arendare le cunoaște, însă nu a verificat

strict în registrul agricol dacă aceste persoane posedă terenurile respective. Nu

cunoștea nici faptul dacă aceste terenuri se învecinau sau nu.

Fiindu-i prezentat cu ocazia audierii registrul agricol al satului Archita

în original, martorul a declarat referitor la faptul că pentru anii 2009-2010

inculpatul B.E. are menționată suprafața de 184,44 ha teren în arendă că nu

știe dacă pentru aceste modificări de la 70 ha cât avea în 2008 la 184,44 ha, el

a dat sau nu vreun aviz scris. La data de 2 aprilie 2010, a dat un asemenea

aviz inginerul M.M., pentru modificări privind numărul de animale ale

inculpatului B.E. Au fost și alte modificări, dar nu și le mai amintește. Nu știe

dacă suma suprafețelor din contractele de arendare prezentate de către

inculpatul B.E. corespunde cu suprafața trecută în registrul agricol; acest lucru

îl putea prezenta M.M. Nu-și amintește ca în perioada 28.04.2009-15.06.2009,

inculpatul B.E. să-i fi prezentat și alte contracte de arendare, însă nu crede că

i-au fost prezentate.

Martorul a declarat, de asemenea, că: a semnat adeverința nr.

339/02.02.2010 emisă de Primăria Vânători pentru a-i folosi inculpatului B.E.

la A.P.I.A. Mureș, în vederea obținerii de subvenții; în adeverință s-a

menționat că inculpatul avea în folosință, arendă, suprafața de 187,88 ha, în 5

blocuri fizice care totalizau 100,91 ha; ceilalți doi semnatari ai adeverinței au

fost M.M. și viceprimarul D.G.; nu-și explică în niciun fel mențiunea

precizată mai sus, răspunzător fiind funcționarul care a întocmit actul,

respectiv M.M.; a semnat și adeverința nr. 1409/11.05.2010 emisă de Primăria

Vânători pentru a-i servi inculpatului B.E. la obținerea de subvenții de la

A.P.I.A. Mureș, împreună cu M.M. și R.C.M. care avea drept de semnătură în

13

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001.


locul primarului; inculpata M.M. era persoana care cunoștea blocurile fizice

în care inculpatul B.E. avea teren în folosință.

Martorului i-a fost prezentat, în original, și tabelul intitulat „Contracte

de închiriere” depus la D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș de către

inculpatul B.E., tabel pe care acesta a cerut să îl vizeze, lucru pe care l-a și

făcut, viza fiind probabil cerută de către inculpat pentru a se confirma

existența contractelor pe care le avea încheiate.

În cursul cercetării judecătorești, martorul D.D. a declarat că: în

primăvara anului 2009 a participat la licitație, fiind membru în comisie, ocazie

cu care inculpatului B.E. i s-a închiriat o suprafață de 35 ha, încheindu-se un

contract de închiriere; comisia a fost condusă de viceprimarul M.F.; anterior,

în anul 2006, s-a organizat o altă licitație, în urma căreia inculpatul și alte

persoane au obținut suprafețe; fostul primar a discutat cu titularii să încheie

noi contracte de închiriere, iar cele vechi să fie reziliate amiabil, lucru

consemnat în procesul-verbal întocmit în urma licitației; inculpatul i-a

prezentat mai multe contracte de arendare; până în anul 2009, contractele erau

înregistrate într-un registru foarte vechi din 1994, iar el făcea înregistrările;

contractele erau arhivate pe ani; în toamna anului 2009, primăria s-a mutat în

noul sediu, iar documentele au fost transportate de diverse persoane fizice; s-a

procedat la inventarierea generală a actelor de către o persoană fizică

autorizată din Târgu-Mureș; atunci când D.N.A. a cerut acest caiet (registru),

s-a constatat lipsa lui; începând cu data de 1 ianuarie 2011, s-a ținut un nou

registru; contractele de arendă, în original, au fost trimise la D.N.A.; din anul

2009, de la mutare și până la data de 1 ianuarie 2011, contractele nu au mai

fost notate în niciun registru, dar au fost depuse de către titulari la primărie;

ținerea și completarea registrului agricol era în sarcina M.M., consilier

superior, care avea această atribuție menționată în fișa postului din vara anului

2008; înainte, de acest registru răspundea R.D. care, în urma câștigării

alegerilor de către primarul T.D, și-a dat demisia.

Martorul a declarat, de asemenea, că: nu poate preciza dacă suprafețele

din registrul agricol corespundeau cu cele din contractele de arendă; M.M.

completa registrul conform Ordonanței Guvernului nr. 28/2008, îl punea pe

titular să semneze și elibera adeverințe.

Apărarea inculpatei M.M. în sensul că adeverințele se eliberau

solicitanților, în urma verificării acestora de către primarul comunei și doar

din dispoziția sa, acesta exercitând presiuni asupra angajaților primăriei, nu a

putut fi acceptată, întrucât, în situația în care existau astfel de presiuni sau

ingerințe în eliberarea documentelor, putea să nu execute dispozițiile date cu

încălcarea legii și să formuleze plângeri, sesizări împotriva persoanei care

făcea astfel de presiuni.

282 Gheorghe Ivan

Inculpata M.M., în calitate de inspector superior la Compartimentul

agricol al Primăriei Vânători, avea ca atribuție, printre altele, conform fișei

postului, să completeze și să țină la zi registrele agricole, precum și să

întocmească documentele care erau de competența primăriilor cu privire la

acordarea subvențiilor în agricultură și zootehnie.

Atât în anul 2009, cât și în anul 2010, ea a completat registrul agricol

al localității Archita, județul Mureș, la poziția 28-B.E., în sensul că acesta ar

utiliza suprafața de 184,44 ha teren în arendă și 3,44 ha teren sub alte forme.

Cele menționate nu corespundeau adevărului, întrucât din contractele

de arendare a rezultat în mod clar că suprafața totală utilizată de inculpatul

B.E. era de 113,58 ha.

Cele invocate în apărare de către inculpata M.M., în sensul că nu putea

fi atrasă răspunderea sa penală pentru înregistrarea datelor în registrul agricol,

având în vedere prevederile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008,

precum și faptul că inculpatul B.E. a dat o declarație la data de 30 ianuarie

2009 prin care a afirmat că datele înscrise în registrul agricol pe anul 2009

corespundeau realității, fără a menționa sub ce forme utiliza terenul, nu a

putut fi primită, întrucât, astfel cum rezulta din dispozițiile legale

sus-menționate, se cerea și anexarea de documente la declarația dată,

inculpata având obligația de a verifica veridicitatea celor declarate de inculpat

și documentele anexate.

Concluziile raportului de expertiză contabilă au fost următoarele:

– suprafața de teren declarată de fermierul B.E. pentru campania 2008

era de 178,98 ha, conform cererii de plată, pentru schemele de sprijin pe

suprafață pentru anul 2008, nr. 320 din 12 mai 2008 inițială (dosar nr.

2462316) și a rectificării din data de 22 mai 2008;

– suprafața de teren determinată de A.P.I.A., în urma controalelor

efectuate (raportul de control administrativ din data de 24 februarie 2009,

raportul de control administrativ din data de 17 iunie 2009, procesul-verbal

pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru 2008 din 18 iunie 2009,

procesul-verbal pentru controlul vizual pentru cerere de plată pentru 2008

efectuat la data de 12 mai 2008, raportul de control pe teren din data de 23

octombrie 2008), era de 143,27 ha;

– suprafața de teren identificată de expertul contabil, în baza

contractelor de închiriere/arendare încheiate, puse la dispoziție de inculpatul

B.E., era de 159,75 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat

pentru a verifica legalitatea și valabilitatea acestora;

– procentul de sancționare aplicabil fermierului B.E. pentru campania

2008 se încadrează în limitele stabilite în decizia de plată a A.P.I.A.,

respectiv: sancțiunea aplicată în cazul supradeclarării este cuprinsă între 3% și


30%, sancțiunea calculându-se ca diferență procentuală între suprafața de

parcele ce ar fi trebuit declarată în cerere, conform contractelor de

închiriere/arendare, puse la dispoziția expertului contabil și suprafața

constatată în timpul controlului administrativ pe teren de către A.P.I.A.,

conform art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei; s-a

procedat la reducerea lineară a plăților, reprezentând reducerea proporțională

a sumelor rezultate după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și

nedeclarare a tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru

schema de sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul (CE) nr.

796/2004 al Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,015;

sancțiunea aplicată pentru nerespectarea bunelor condiții agricole și de mediu

GAEC – conform prevederilor art. 6 și art. 7 din Regulamentul (CE) nr.

1782/2003 al Consiliului și ale art. 66 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 al

Comisiei, precum și ale Ordinului ministrul agriculturii, pădurilor și

dezvoltării rurale și ministrul mediului și gospodăririi apelor nr.

791/1381/2006 pentru definirea bunelor condiții agricole și de mediu în

România14

– este: valoarea totală a plăților directe care trebuiau acordate în

anul calendaristic, în cursul căruia s-a constatat neregula, a fost redusă cu un

procent de 1%;

– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2008,

în situația în care acesta ar fi declarat suprafețele de teren conform

contractelor de închiriere/arendă puse la dispoziția expertului contabil, era de

95.007,49 lei (24.448,66 lei SAPS + 48.073,05 lei AM-P1 + 22.485,78 lei

AM-P1.2);


era de 187,97 ha, conform cererii de plată pentru schemele de sprijin pe

suprafață pentru anul 2009, nr. MS320 din 22491/28.04.2009 inițială și a

rectificării din data de 21.05.2009;

– suprafața de teren determinată de A.P.I.A. în urma controalelor

efectuate (procesele-verbale pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru

2009 din datele de 25 noiembrie 2009, 12 mai 2010 și din data de 26 august

2010, precum și procesul-verbal pentru controlul vizual în cazul cererii unice

de plată pe suprafață 2009 din data de 28.04.2009) era de 187,88 ha, prin

decizia de plată nr. 3719373 din data de 7 septembrie 2010 corectându-se

suprafața determinată de la 187,88 ha la 187,97 ha;

– suprafața de teren identificată de expertul contabil în baza

contractelor de închiriere/arendare puse la dispoziție de inculpatul B.E. este

14

În prezent, abrogat.

284 Gheorghe Ivan

de 188,15 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat pentru a

verifica legalitatea și valabilitatea acestora;



respectiv: nu s-a aplicat nicio sancțiune în cazul supradeclarării, conform art.

138 din Regulamentul (CE) 1973/2004 al Comisiei; s-a aplicat reducerea

lineară a plăților, reprezentând reducere proporțională a sumelor rezultate

după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și nedeclarare a

tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru schema de

sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul CE nr. 796/2004 al

Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,07;

– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2009

este conformă cu aceea acordată acestuia de către A.P.I.A., potrivit deciziilor

de plată nr. 3342953 din 19 mai 2010, nr. 22882 din 27 noiembrie 2009 și nr.

3719373 din 16 septembrie 2010, respectiv 190.215,696 lei, fermierul B.E.

justificând prin înscrisuri (contracte de închiriere/arendare puse la dispoziția

expertului contabil) suprafețele de teren înscrise în cererea de plată;


era de 187,88 ha, conform cererii de plată pentru schemele de sprijin pe

suprafață pentru anul 2010, nr. MS 268361 din 11 mai 2010 inițială și a

rectificării din data de 12 mai 2010;

– suprafața de teren determinată de către A.P.I.A., în urma controalelor

efectuate (procesul-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării pentru

2010 din data de 5 noiembrie 2010, procesul-verbal pentru cel de-al doilea

control al solicitării pentru 2010 din data de 2 august 2011 și procesul-verbal

pentru control vizual în cazul cererii unice de plată pe suprafață pentru 2010

din data de 11 mai 2010), era de 178,81 ha;

– suprafața de teren identificată de expertul contabil în baza

contractelor de închiriere/arendare încheiate, puse la dispoziție de inculpatul

B.E., era de 195,15 ha, cu mențiunea că expertul contabil nu era autorizat

pentru a verifica legalitatea și valabilitatea acestora;



respectiv: s-a aplicat sancțiunea în cazul supradeclarării, conform art. 16 alin.

(2) paragr. 1 din Regulamentul CE 484/2009 al Comisiei; s-a aplicat

reducerea lineară a plăților, reprezentând reducerea proporțională a sumelor

rezultate după aplicarea sancțiunilor de supradeclarare, întârziere și

nedeclarare a tuturor parcelelor pentru toți fermierii eligibili la plată pentru

schema de sprijin respectivă, conform art. 71a din Regulamentul CE nr.

796/2004 al Comisiei, coeficientul de reducere aplicat fiind de 0,0615; s-a


aplicat procentul de penalizare pentru nerespectarea condițiilor generale în

cazul AM-P1.2 de 3%;

– valoarea subvenției cuvenite fermierului B.E. pentru campania 2010

este conformă cu aceea acordată acestuia de către A.P.I.A., conform deciziilor

de plată nr. 1094631 din 15 noiembrie 2010 și nr. 3180703 din 10 august

2011, respectiv 172.653,33 lei, fermierul B.E. justificând prin înscrisuri

(contracte de închiriere/arendare) puse la dispoziția expertului contabil)

suprafețele de teren înscrise în cererea de plată.

Partea din expertiză referitoare la identificarea suprafețelor de teren a

fost înlăturată, întrucât expertul, la identificarea suprafețelor de teren, a luat în

calcul nu numai contractele de arendare înregistrate la Primăria Vânători și

anexate la cererile de subvenții, ci și contractele de închiriere încheiate cu

S.V., S.D., D.A., T.A., B.M., M.M., M.E. (puse la dispoziție de către

inculpat), deși acestea nu aveau număr de înregistrare la primărie, iar A.P.I.A.

nu le-a acceptat.

Articolul 181 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data

săvârșirii faptelor de către inculpatul B.E.) prevedea: ,,(1) Folosirea sau

prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care

are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al

Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în

numele lor, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor

drepturi. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează omisiunea de a furniza, cu

știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul

general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea

ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor

fonduri. (3) Dacă faptele prevăzute la alineatele (1) și (2) au produs

consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani

și interzicerea unor drepturi.”

Conform art. 79 pct. 12 și art. 247 din Legea nr. 187/2012, începând

cu data de 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009

privind Codul penal), art. 181 din Legea nr. 78/2000, în urma modificării, are

următorul conținut: ,,(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de

documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca

rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general a Uniunii

Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele ei, se

pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Cu

pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza cu

știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul

general a Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în

numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri.

286 Gheorghe Ivan

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de

grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.”

Legea penală mai favorabilă este legea nouă, având în vedere limitele

de pedeapsă a închisorii.

Instanța a reținut însă că prin art. 183 C.pen. s-a majorat cuantumul

pagubei materiale la 2.000.000 lei. Or, paguba materială produsă părții civile

A.P.I.A. este mai mică de 2.000.000 lei, astfel că, în ceea ce-l privește pe

inculpatul B.E., nu se mai impunea reținerea caracterului agravant al

infracțiunii.

Conform art. 79 pct. 10 și art. 247 din Legea nr. 187/2012, începând

cu data de 1 februarie 2014, se abrogă art. 17 din Legea 78/2000.

Pedeapsa pentru infracțiunea de fals intelectual prevăzută în art. 289

C.pen. din 1969 era închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În noul Cod penal, fapta

este incriminată în art. 321, pedeapsa fiind închisoarea de la 1 la 5 ani. Deci,

legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, având în vedere

limitele pedepsei închisorii.

Pentru considerentele expuse mai sus și, ținând seama de dispozițiile

art. 5 C.pen., de Decizia Curții Constituționale a României nr. 265/201415

privind aplicarea legii penale mai favorabile într-o manieră globală,

Judecătoria Sighișoara, la momentul deliberării, apreciind și asupra

individualizării pedepsei, în baza art. 386 C.pr.pen., a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților, așa cum s-a arătat

mai sus.

Actele materiale din 12 mai 2008, 28 aprilie 2009, 11 mai 2010, date

la care s-au înregistrat la APIA Mureș cererile prin care inculpatul B. E. a

solicitat subvenții, au fost săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale,

astfel că, infracțiunile reținute au îmbrăcat forma continuată. Este de

menționat că pentru existența acestor infracțiuni era suficientă falsificarea

documentelor, nefiind cerută expres condiția folosirii acestora.

Infracțiunea prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000 consta în

„folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau

incomplete, care aveau ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul

general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea

sau în numele lor”. Modalitatea de redactare a normei de incriminare a relevat

faptul că infracțiunea de obținere pe nedrept a fondurilor europene era o

formă atipică a infracțiunii de înșelăciune. Latura obiectivă a acesteia se putea

realiza printr-o acțiune, ce presupunea prezentarea unor documente ori

declarații false, inexacte sau incomplete. Era indusă în eroare autoritatea

15



competentă să decidă asupra eligibilității unui proiect și să acorde fonduri

bănești din bugetele europene.

Faptele comise de către inculpatul B.E. nu au constat în acte materiale

prevăzute în art. 215 C.pen. din 1969. Prin urmare, nu s-a impus reținerea în

concurs și a infracțiunii de înșelăciune.

În atari condiții, prima instanță a respins cererile de schimbarea

încadrării juridice formulate de către reprezentantul D.N.A. Serviciul

teritorial Târgu-Mureș cu privire la inculpatul B.E. și la cele formulate de

către acest inculpat.

Examinând apelurile promovate, prin prisma dispozițiilor art. 417 și

urm. C.pr.pen, instanța de apel l-a găsit fondat pe cel declarat de către

procuror, doar sub aspectul încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpatului B.E., prin aplicarea legii penale mai favorabile, și nefondate pe

cele declarate de către inculpați și partea civilă, pentru următoarele

considerente:



procesului penal –, hotărârea primei instanțe nu comportă niciun fel de critică,

fiind justă soluția la care s-a oprit judecătorul fondului, respectiv

condamnarea fiecăruia dintre cei doi inculpați și la admiterea în parte a

acțiunii civile.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanța de apel a constatat că din

conținutul materialului probator administrat rezultă fără putință de tăgadă

faptul că fiecare dintre cei doi inculpați se face vinovat de comiterea faptelor

penale reținute în sarcina lor prin actul de sesizare și pentru care s-au

pronunțat soluțiile de condamnare prin hotărârea atacată. De asemenea, din

conținutul aceluiași material probator administrat rezultă fără putință de

tăgadă faptul că inculpatul B.E. se face vinovat și de producerea prejudiciului,

între faptele inculpatului și prejudiciu existând legătură de cauzalitate.

În virtutea efectului devolutiv al apelului, consacrat în art. 417 alin. (1)

și (2) C.pr.pen, având în vedere existența atât a apelului promovat de către

parchet, care vizează încadrarea juridică a faptelor, cât și a apelurilor celor doi

inculpați – condamnați în primă instanță – și a părții civile, pe lângă

temeiurile invocate și cererile formulate, a fost reanalizată cauza sub toate

aspectele de fapt și de drept.

Mai întâi au fost verificate apărările inculpatului B.E., acesta susținând

că faptele nu ar exista, motiv pentru care a solicitat achitarea sa.

Nu a fost primită această apărare, deoarece existența faptelor este

dovedită mai presus de orice dubiu și rezultă din întregul material probator,

care se coroborează inclusiv cu declarațiile inculpatului. Acesta nu a negat

288 Gheorghe Ivan

niciodată faptul că a depus la A.P.I.A. cererile însoțite de înscrisuri și a

obținut sumele de bani reprezentând fonduri din bugetul general al

Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în

numele lor, precum și fonduri naționale, astfel încât nu se poate pronunța o

soluție de achitare a inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.

Inculpatul a mai susținut că suprafețele de teren declarate de el erau în

consonanță cu contractele pe care anterior le încheiase, că nu a avut niciodată

mai mult teren decât cel declarat, așa cum a rezultat din înscrisuri și din

declarațiile martorilor, iar prin raportul de expertiză s-a constatat că ceea ce a

declarat inculpatul, s-a regăsit în teren. Or, inculpatul nu a fost trimis în

judecată și condamnat în primă instanță pentru că ar fi avut mai mult teren

decât cel declarat, ci dimpotrivă, pentru că a declarat mai mult teren decât cel

avut în arendă sau închiriat, respectiv a obținut subvenții pentru suprafețe mai

mari decât cele deținute în realitate.

Așa cum a reținut judecătorul fondului, inculpatul a depus și înregistrat

la A.P.I.A. trei cereri prin care a solicitat subvenții, folosind și prezentând

documente false cu privire la suprafețele de teren deținute, după cum

urmează:

– prin cererea înregistrată la A.P.I.A. Mureș sub nr.

2462316/02.05.2008 a solicitat subvenții pentru 181,06 ha suprafață agricolă,

în condițiile în care în registrul agricol al comunei Vânători era înregistrat în

anul 2008 cu suprafața totală de 70 ha, obținând astfel prin decizia A.P.I.A.

Mureș nr. 2530240/27.06.2009 suma totală de 61.406,59 lei pentru suprafața

de 143,27 ha;


MS-22491/28.04.2009 a solicitat subvenții pentru 163,29 ha suprafață

agricolă, folosindu-se de adeverința Primăriei comunei Vânători nr.

339/02.02.2010, întocmită de către inculpata M.M., din care a reieșit faptul că

figura în registrul agricol cu suprafața de 187,88 ha (din care 184,44 ha în

arendă și 3,44 ha sub alte forme), în condițiile în care din contractele depuse

la A.P.I.A. a rezultat că avea în arendă doar 113,58 ha, obținând astfel prin

deciziile A.P.I.A. nr. 2288212/27.11.2009, nr. 3342953/18.05.2010 și nr.

3719370/07.09.2010 suma totală de 190.215,69 lei pentru suprafața de 187,88

ha;


MS-26836/11.05.2010 a solicitat subvenții pentru 191,88 ha suprafață

agricolă, depunând în acest sens și adeverința Primăriei comunei Vânători nr.

1409/11.05.2010, întocmită de către inculpata M.M., din care a reieșit faptul

că figura în registrul agricol cu 187,88 ha, precum și două contracte de

închiriere nr. 1304/2006, având suprafața de 52,27 ha (rămas fără obiect la


data de 30 aprilie 2009), respectiv nr. 18/2009, având suprafața de 35 ha,

ambele încheiate cu Consiliul local Vânători; prin decizia A.P.I.A. nr.

1094631/12.11.2010 inculpatul a obținut în avans suma de 25.978,05 lei

pentru suprafața de 178,81 ha.

Nu a fost primită nici apărarea inculpatului, în sensul că au fost

efectuate controale și supracontroale, în urma cărora s-a stabilit că suprafețele

deținute de el corespundeau cu cele declarate, deoarece rapoartele încheiate cu

ocazia efectuării respectivelor controale și supracontroale nu au fost de natură

să înlăture probele din care a rezultat diferențele dintre suprafețele declarate

de către inculpat și cele deținute efectiv, cu atât mai mult cu cât martorul

M.V.G., consilier superior la A.P.I.A. și conducătorul echipei care a efectuat

controlul, a declarat că pentru anii 2007-2008 A.P.I.A. nu a cerut documente

justificative, ci doar în anul 2009, pentru suprafețele diminuate sau mărite față

de anul 2008 sau cele noi adăugate.

De asemenea, asupra raportului de expertiză efectuat în cauză, în mod

just a apreciat judecătorul fondului că partea din expertiză referitoare la

identificarea suprafețelor de teren se impune a fi înlăturată, așa cum s-a arătat

mai sus.

O altă apărare formulată de inculpat a fost aceea că, în momentul

prezentării la A.P.I.A. a contractului de închiriere nr. 1304/2006, acesta își

producea efectele, deoarece neplata chiriei de către inculpat nu atrăgea

rezilierea contractului, ci era sancționată, potrivit clauzelor, cu acumularea

penalităților.

Și această susținere este una nefondată. Din adresa nr.

1374/24.05.2013 emisă de Primăria Vânători rezultă că, prin participarea la

licitația din 24 martie 2009, a fost reziliat implicit contractul nr. 18/2006, prin

acordul tacit al părților, inclusiv al inculpatului B.E., care a încheiat noul

contract de închiriere pășune nr. 18/30.04.2009, așa cum rezultă chiar și din

declarația dată de către inculpat în cursul urmăririi penale. De asemenea, în

același sens este și mențiunea de la sfârșitul procesului-verbal încheiat cu

ocazia licitației din 24 martie 2009, potrivit căreia comisia de licitație a

hotărât actualizarea tuturor contractelor de închiriere a pășunilor, prin acordul

ambelor părți, liber consimțit, pentru încadrarea în prevederile Hotărârii

Consiliului local nr. 7/2009.

Față de cele reținute, nu se poate susține că faptelor inculpatului le-ar

lipsi atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă, așa cum se invocă în

apărare, deoarece acesta a prezentat la A.P.I.A. documentele despre care

cunoștea că sunt false, având ca rezultat obținerea pe nedrept a subvențiilor.

Judecătorul fondului a făcut o justă apreciere a probelor, potrivit

dispozițiilor art. 103 C.pr.pen., pe baza cărora a pronunțat soluțiile de

290 Gheorghe Ivan

condamnare, care nu sunt rezultatul unei greșite interpretări a probelor, așa

cum susține inculpatul.

Temeiul răspunderii civile a inculpatului este răspunderea delictuală, și

nu cea contractuală, fiind lipsit de relevanță dacă toate sumele obținute au fost

investite în agricultură, și nu au fost folosite în alte scopuri, așa cum a arătat

inculpatul în ultimul cuvânt.

Prin săvârșirea faptelor penale, inculpatul a obținut, fără drept, sumele

respective, astfel încât, indiferent de modalitatea utilizării acestora, este

obligat la restituirea lor către partea civilă.

Și inculpata M.M. a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare, pe

considerentul că nu ar fi săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată

și condamnată în prim grad.

Ca și în cazul inculpatului B.E., nu numai existența faptelor, ci și

săvârșirea acestora de către inculpata M.M., cu forma de vinovăție cerută de

lege, sunt dovedite mai presus de orice dubiu.

Inculpata a invocat aceeași apărare ca și în fața primei instanțe,

respectiv că ar fi completat registrul agricol în conformitate cu Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 28/2008, în baza declarației date de inculpatul B.E.

pe propria-i răspundere la data de 30 ianuarie 2009, precum și a bilețelelor

prezentate de acesta, obținute de la A.P.I.A.

În fața instanței de apel inculpata nu a adus probe noi. Instanța de apel,

reanalizând probele administrate în faza de urmărire penală și în prim grad, în

acord cu judecătorul fondului, a reținut că inculpata M.M., în calitate de

inspector superior la Compartimentul agricol al Primăriei Vânători, avea ca

atribuție, printre altele, conform fișei postului, completarea și ținerea la zi a

registrelor agricole, precum și întocmirea documentelor care erau de

competența primăriilor cu privire la acordarea subvențiilor în agricultură și

zootehnie.

Atât în anul 2009, cât și în anul 2010, ea a completat registrul agricol

al localității Archita, județul Mureș, la poziția 28-B.E., în sensul că acesta ar

utiliza suprafața de 184,44 ha teren în arendă și 3,44 ha teren sub alte forme.

Cele menționate nu corespundeau adevărului, întrucât din contractele

de arendare rezulta în mod clar că suprafața totală utilizată de inculpatul B.E.

era de 113,58 ha.

Ceea ce interesează sub aspectul răspunderii inculpatei nu este faptul

că suprafața din blocurile fizice menționate în adeverințe nu este egală cu

aceea totală, neputând, de altfel, să existe o corespondență, întrucât se

menționau doar blocurile fizice unde avusese loc mărirea suprafeței, ci faptul

că inculpata, determinată fiind de către inculpatul B.E., a menționat în


cuprinsul acelor adeverințe că figurează în registrul agricol cu suprafața totală

de 187,88 ha, fără ca ea să dețină documente justificative.

Se are în vedere aceeași adresă – nr. 1374/24.05.2013 emisă de

Primăria Vânători – din cuprinsul căreia rezultă că în perioada anilor

2008-2010 nu existau documente în sistem informatic cu privire la blocurile

fizice, primăria deținând hărți cadastrale, iar în anul 2007 s-a primit de la

A.P.I.A. harta ortofotoplană comuna Vânători, sc: 1:10.000 cu blocurile

fizice, aceasta putând fi folosită efectiv pentru identificarea terenurilor.

Pe de altă parte, în condițiile în care inculpata avea obligația să

completeze adeverințele doar cu datele existente în registrul agricol, ea a

înscris în conținutul lor și blocurile fizice, pe baza unor bilețele sau ciorne

prezentate de către inculpatul B.E., la cererea acestuia, fără ca primăria să

dețină asemenea evidențe. Mai mult, aceeași suprafață totală de 187,88 ha a

fost descrisă în mod diferit în cele două adeverințe, respectiv în prima

adeverință cu nr. 339/02.02.2010 s-a arătat că suprafața s-ar regăsi într-un

număr de 5 blocuri fizice, iar în cea de-a doua adeverință cu nr.

1409/11.05.2010, fără nicio justificare, se arată că aceeași suprafață s-ar

regăsi de fapt într-un număr de 14 blocuri fizice. Afirmația inculpatei potrivit

căreia ,,așa se proceda” ori că în lipsa menționării în adeverință a blocurilor

fizice, A.P.I.A. nu ar mai fi acordat subvențiile, nu o exonerează de

răspunderea penală.

Așadar, fiind dovedite existența faptelor și săvârșirea acestora de către

cei doi inculpați cu vinovăție, instanța de apel a analizat corectitudinea

încadrării în drept a acestora, ca urmare a intervenirii legilor penale succesive

de la data săvârșirii faptelor și până la soluționarea definitivă a cauzei.

Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea

definitivă a cauzei se realizează în conformitate cu dispozițiile art. 5 C.pen.,

care în alin. (1) prevede că ,,în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până

la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,

se aplică legea mai favorabilă”.

Conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai

favorabile.

Drept urmare, principiul activității legii penale prevăzut în art. 10

C.pen. din 1969, dar și în art. 3 C.pen., are ca excepții retroactivitatea legii

penale, respectiv ultraactivitatea legii penale mai blânde.

Rezultă, așadar, că aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5

C.pen. este incidentă în situații tranzitorii, caracterizate printr-o succesiune a

legilor penale intervenită de la data săvârșirii faptei prevăzute de legea penală,

292 Gheorghe Ivan

când ia naștere raportul juridic penal de conflict, și până la soluționarea

definitivă a cauzei.

În speță, suntem într-o asemenea situație, întrucât după comiterea

infracțiunii și mai înainte de judecarea definitivă a cauzei, la data de 1

februarie 2014, a intrat în vigoare noul Cod penal, care a adus modificări

substanțiale, acestea fiind în măsură să influențeze soluția ce urmează a fi

pronunțată în cauză.

În ceea ce privește mecanismul de stabilire a legii penale mai

favorabile, trebuie să se țină seama de caracterul obligatoriu al Deciziei nr.

265/2014 a Curții Constituționale a României.

Verificând limitele de pedeapsă, s-a constatat că în legea veche faptele

se încadrau, după cum urmează:

– art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C.pen. din 1969 – închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării

unor drepturi;

– art. 215 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

din același cod – închisoare de la 3 la 15 ani;

– art. 25 C.pen. din 1969 cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr.

78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din

același cod – închisoare de la 6 luni la 7 ani și 6 luni;

– art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C.pen. din

1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod – închisoare de la 6 luni la 7

ani și 6 luni.

În legea nouă faptele se încadrează, după cum urmează:

– art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr.

187/2012, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen – închisoare de la 2 la 7 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi;

– art. 306 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din același

cod – închisoare de la 2 la 7 ani;

– art. 47 raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin.

(1) din același cod – închisoare de la 1 la 5 ani;

– art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din același

cod – închisoare de la 1 la 5 ani.

În privința inculpatului B.E., deși regimul sancționator al concursului

de infracțiuni prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) raportat la art. 33 lit. a) C.pen.

din 1969 – care prevede aplicarea facultativă a unui spor de pedeapsă – ar fi

mai blând față de cel prevăzut în art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin.

(1) C.pen. – care prevede aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă –, totuși

legea penală mai favorabilă luată în ansamblul ei este legea nouă, deoarece

limita minimă de pedeapsă pentru una dintre infracțiuni potrivit legii vechi


este închisoarea de 10 ani, ceea ce ar presupune executarea în regim de

detenție a pedepsei rezultante, câtă vreme limitele de pedeapsă prevăzute de

legea nouă, chiar cu aplicarea obligatorie a sporului de pedeapsă, permit

suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, iar inculpatul

și-a exprimat în fața primei instanțe acordul de a presta o muncă

neremunerată.

Relativ la inculpata M.M., chiar dacă limitele de pedeapsă sunt mai

reduse potrivit legii noi, legea penală mai favorabilă rămâne vechea lege,

deoarece suspendarea condiționată a executării pedepsei dispuse de prima

instanță, în baza art. 81 și urm. C.pen. din 1969, nu presupune stabilirea

niciuneia dintre obligațiile prevăzute în art. 91 și urm. C.pen. privind

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Făcând aplicarea în concret a legii penale mai favorabile în privința

inculpatului B.E., instanța de apel a relevat următoarele:

În sarcina inculpatului s-a reținut că, prin folosirea și prezentarea

documentelor false, acesta a avut drept scop inclusiv inducerea în eroare a

A.P.I.A., în vederea obținerii de fonduri europene și naționale.

S-a constatat, astfel, că activitatea infracțională a inculpatului nu a fost

reținută doar prin raportare la folosirea și prezentarea documentelor false, ci și

cu privire la acțiunile acestuia de inducere în eroare prin prezentarea ca

adevărată a unei situații ce nu corespundea realității, respectiv aceea că

deținea suprafețe de teren mai mari decât în realitate.

Din acest motiv, atât stabilirea încadrării juridice potrivit legii vechi,

cât și potrivit legii noi, inclusiv în ceea ce privește cuantumul prejudiciului,

trebuie să se facă prin luarea în considerare a tuturor acțiunilor ilicite reținute

în sarcina inculpatului prin actul de sesizare și prin hotărârea atacată, și nu

doar prin raportare la obținerea subvențiilor.

În atari condiții, s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive

a două infracțiuni, atât a celei de înșelăciune prevăzute în art. 215 alin. (1) și

(2) C.pen. din 1969, cât și a celei prevăzute în art. 181 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 78/2000, raportat la prejudiciul cauzat prin obținerea fondurilor

europene.

De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reținut și infracțiunea de uz

de fals, constând în aceea că în vederea inducerii în eroare în scopul obținerii

unui folos material injust, inculpatul a utilizat cele două adeverințe falsificate.

Potrivit legii noi, fapta de inducere în eroare a autorității contractante

în scopul acordării finanțării din fondurile bugetului de stat al României, prin

utilizarea celor două adeverințe false, în baza aceleiași rezoluții infracționale,

nu mai corespunde infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 244 C.pen., ci

infracțiunii de obținere ilegală de fonduri prevăzute în art. 306 C.pen.

294 Gheorghe Ivan

Rezultă, așadar, că infracțiunea de obținere ilegală de fonduri

reprezintă o formă specială de înșelăciune prin utilizarea ori prezentarea de

documente sau date false, inexacte sau incomplete, ceea ce corespunde

infracțiunii de înșelăciune în formă calificată prevăzută în art. 244 alin. (2)

C.pen., însă, dat fiind caracterul special și complex al infracțiunii prevăzute în

art. 306 C.pen., această infracțiune trebuie reținută în mod prioritar.

Dispozițiile art. 244 C.pen. reglementează varianta tip a infracțiunii de

înșelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea în general a

încrederii în relațiile sociale, în timp ce infracțiunea prevăzută în art. 306

C.pen. are un obiect juridic mai specific, ce vizează protejarea relațiilor

sociale referitoare la corectitudinea solicitării și obținerii finanțărilor din

fondurile publice.

Drept care, analizând comparativ legea veche – potrivit căreia fapta de

înșelăciune prin folosire de documente false în scopul obținerii finanțării de la

bugetul de stat al României a fost încadrată în art. 215 alin. (1) și (2) C.pen.

din 1969 (sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și interzicerea

exercitării unor drepturi) – cu legea nouă – aceeași faptă constituie

infracțiunea de obținere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 C.pen.

(sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani) – s-a constatat că legea

nouă este mai favorabilă.

Pe de o parte, limitele de pedeapsă sunt mult mai scăzute, iar, pe de

altă parte, legea nouă nu mai prevede obligativitatea aplicării pedepsei

complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

Potrivit legii vechi, fapta de inducere în eroare a autorității

contractante în scopul acordării finanțării din fondurile europene a fost

încadrată în art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000 (sancționată cu

pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi).

Conform art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012, aceste dispoziții legale au

fost modificate prin diminuarea sancțiunii, prevăzându-se pentru forma tip a

infracțiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) închisoarea de la 2 la 7 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi. O altă modificare importantă prevăzută

de legea nouă este aceea a menționării exprese, ca și element constitutiv al

infracțiunii sus-menționate, comiterea cu ,,rea-credință”, ceea ce înseamnă că

infracțiunea trebuie comisă cu intenție directă.

În speță, sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 187/2012. Astfel, așa cum rezultă din considerentele

sentinței penale, în sensul că inculpatul a acționat, în mod conștient, în scopul

obținerii ilegale a fondurilor europene, prin utilizarea celor două adeverințe

falsificate și a contractelor care nu mai erau în vigoare, forma de vinovăție


este aceea a intenției directe, deoarece a prevăzut rezultatul faptei sale și l-a

urmărit prin comiterea infracțiunii, așa încât este îndeplinită condiția săvârșirii

faptei cu rea-credință.

Chiar în condițiile modificării în parte a conținutului constitutiv al

infracțiunii sus-menționate, se observă că fapta inculpatului corespunde

formei de incriminare potrivit legii noi, iar dacă se ia în considerare

tratamentul sancționator mai blând, se poate releva că legea nouă este mai

favorabilă, respectiv art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost

modificat prin art. 79 pct. 12 din Legea nr. 187/2012.

Rezultă, în concluzie, că activitatea infracțională a inculpatului

primește, potrivit legii noi, o altă calificare juridică, urmând ca pe lângă

infracțiunea sus-menționată să fie reținută și infracțiunea prevăzută în art. 306

C.pen.

În schimb, această din urmă infracțiune a fost săvârșită în modalitatea

,,folosirii și prezentării” documentelor false, astfel încât ea nu absoarbe

infracțiunea de instigare la fals intelectual, săvârșită de inculpat, urmând ca

aceasta să fie reținută în cadrul concursului de infracțiuni.

Față de cele expuse mai sus, urmează să se dispună schimbarea

încadrării juridice a faptelor doar în privința inculpatului B.E., respingându-se

celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice a faptelor.

Este de menționat că judecătorul fondului a făcut o justă apreciere și o

corectă aplicare a criteriilor prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, astfel încât,

ținând seama de circumstanțele reale și personale, se va stabili câte o

pedeapsă pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni reținute în sarcina

inculpatului, la minimul special.

În urma contopirii acestora, se observă că executarea pedepsei

rezultante de 3 ani închisoare poate fi suspendată sub supraveghere, fiind

îndeplinite condițiile art. 91 și urm. C.pen.

Așa cum s-a arătat, în cazul inculpatei M.M. legea penală mai

favorabilă este legea veche, prin compararea dispozițiilor art. 81 C.pen. din

1969 cu cele ale art. 91 C.pen., astfel că se va menține soluția pronunțată de

prima instanță în privința acesteia.

Analizând apelul formulat de către partea civilă, s-a constatat că,

într-adevăr, în cauză nu există niciun temei delictual pentru admiterea acțiunii

civile în privința diferenței de 209.759,08 lei, deoarece obținerea acestor

fonduri de către inculpat reprezintă sprijinul financiar acordat în campania

anului 2011, iar aceasta excede prezentului cadru procesual stabilit în baza art.

296 Gheorghe Ivan

371 C.pr.pen.16

, inculpatul fiind trimis în judecată pentru infracțiunile

săvârșite în anii 2008, 2009 și 2010.

De asemenea, prin sentința atacată au fost acordate dobânzi și

penalități la despăgubirile civile stabilite, iar în motivare se face trimitere la

dispozițiile art. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 125/2006

17,

care prevedeau că ,,sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin din

fondurile europene și/sau din fondurile publice naționale aferente acestora se

recuperează cu aplicarea accesoriilor fiscale calculate potrivit prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea,

constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea

fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 142/2012, cu modificările

și completările ulterioare”, de unde rezulta că dobânzile și penalitățile puteau

fi calculate cu ocazia unei eventuale executări silite.

Prin urmare, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel a

admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție D.N.A. Serviciul teritorial Târgu-Mureș împotriva Sentinței

penale nr. 100/2014, pronunțate de Judecătoria Sighișoara.

În temeiul art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința

atacată și rejudecând cauza:

A. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen, s-a dispus schimbarea încadrării

juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului B. E., din infracțiunile de:

a) folosire sau prezentare de documente sau declarații false, inexacte

sau incomplete care au ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul

general consolidat al Comisiei Europene sau bugetele administrate de acestea

și în numele lor, în formă continuată prevăzută în art. 181 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000, în forma anterioară modificării prin Legea 187/2012, cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 (3 acte materiale) și art. 5 C.pen.;

b) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 25

raportat la art. 289 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același

cod (2 acte materiale) și art. 5 C.pen., infracțiunile sus-menționate fiind

săvârșite în condițiile art. 33 lit. a) C.pen. din 1969,

în infracțiunile de:

c) folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații



16

,,Art. 371. Obiectul judecății

Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a

instanței.” 17

În prezent, abrogată.


administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată prevăzută în art.

181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (modificată prin Legea nr. 187/2012) cu

aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen. (3 acte materiale),

d) obținere ilegală de fonduri în formă continuată prevăzută în art. 306

alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen. (2 acte materiale);

e) instigare la fals intelectual în formă continuată prevăzută în art. 47

raportat la art. 321 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C.pen.

(2 acte materiale), infracțiunile sus-menționate fiind săvârșite în condițiile art.

38 alin. (1) C.pen.

B. În baza art. 396 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a fost condamnat

inculpatul B.E. la pedepsele de:

a) 2 ani închisoare – pedeapsă principală – și 1 an interzicerea

exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b)

C.pen.18

– pedeapsă complementară – pentru săvârșirea infracțiunii

menționate mai sus la lit. c);

b) 2 ani închisoare – pedeapsă principală – pentru săvârșirea

infracțiunii menționate mai sus la lit. d);

c) 1 an închisoare – pedeapsă principală – pentru săvârșirea

infracțiunii menționate mai sus la lit. d).

C. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., s-au contopit pedepsele

principale stabilite și i s-a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 3 ani

închisoare, la care, în baza art. 45 alin. (1) din același cod, i s-a adăugat

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., pe durata de 1 an.

D. În baza art. 65 alin. (1) și (3) C.pen., i s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, ca pedeapsă

accesorie.

E. În baza art. 91 C.pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei

rezultante sub supravegherea Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Mureș, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în baza art. 92

alin. (1) și (2) din același cod.

18

,,Art. 66. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în

interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre

următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

[…]”

298 Gheorghe Ivan

F. În baza art. 93 alin. (1) raportat la art. 92 alin. (3) C.pen., pe durata

termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului respectarea următoarelor

măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Mureș la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu

supravegherea sa;

c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care

depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul

mijloacelor sale de existență.

G. În baza art. 93 alin. (3) C.pen., s-a dispus ca, pe parcursul

termenului de supraveghere, inculpatul să execute un număr de 60 de zile de

muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Albești sau în

cadrul Primăriei Sighișoara, județul Mureș.

H. I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 93 alin. (5) și

art. 96 C.pen. privitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei.

I. În baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen., s-au respins celelalte cereri de

schimbare a încadrării juridice a faptelor.

J. În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (3) C.pr.pen.,

complinindu-se în apelul parchetului omisiunea primei instanțe, s-a dispus

desființarea totală a următoarelor înscrisuri:

a) cele două adeverințe eliberate de Primăria Vânători, județul Mureș

nr. 339/02.02.2010 și nr. 1409/11.05.2010;

b) mențiunile făcute în registrul agricol al localității Archita, comuna

Vânători, județul Mureș, la poziția ,,028 – B. E.” pentru anii 2009 și 2010.

K. S-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu

contravin prezentei decizii.

L. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de către inculpații B.E. și M.M. și partea civilă A.P.I.A.

împotriva Sentinței penale nr. 100/2014, pronunțate de Judecătoria Sighișoara.

M. În baza art. 275 alin. (2) și (4) C.pr.pen, au fost obligați

apelanții-inculpați și partea civilă la plata sumei de 150 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare parțiale în apel (fiecare câte 50 lei).

N. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen, s-a dispus ca restul cheltuielilor

judiciare în apel să rămână în sarcina statului.


Dec. pen. nr. 282/A/2015)


II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, incriminarea din art. 306

C.pen.19

are prioritate față de aceea din art. 244 C.pen.20

2. Însă, prin Decizia nr. 4/201621

, Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis:

,,Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 181 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea

faptelor de corupție și art. 215 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal de la 1969,

respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 din Codul penal, stabilește că:

Fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a

autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea,

pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele

administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul

național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de

art. 181 alin. (1) alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea

penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă (sublinierea


Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de

procedură penală.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2016.”

19

,,Art. 306. Obținerea ilegală de fonduri

(1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete,

pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau

garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri, se

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepsește.” 20

,,Art. 244. Înșelăciunea

(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte

mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau

pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu

închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte

mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de

infracțiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.” 21

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016.

INFRACȚIUNILE DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE ȘI DE OMOR.

ÎNCADRARE JURIDICĂ. CIRCUMSTANȚA AGRAVANTĂ A

PROFITĂRII DE STAREA DE VĂDITĂ VULNERABILITATE A

PERSOANEI VĂTĂMATE

ABSTRACT

The act of the offender which with direct intention, applied the

victim (his sun) more axe blows, hits that led to the death of the

victim, meets the constitutive elements of the offence of domestic

violence provided in art. 199 par. (1) reported in art. 188 par. (1)

from the new Criminal Code.

The new Criminal Code has expressly provided the act committed

over the members of the family as a distinct offence, respectively

domestic violence.

This is an independent offence, reported to the typicality of the

basic offences which makes reference to art. 199 par. (1) from the

new Criminal Code.

It cannot be retained the aggravating circumstance provided in

art. 77 letter e) from the new Criminal Code that refers to taking

advantage of the obvious vulnerability state of the injured person,

although the victim was in an obvious vulnerability state due to

other causes (being asleep, having at the moment of death an

alcohol percentage of 1,20‰), with all these the offender has not

taken advantage of this state, as long as in the room with the

victim there were the brother and his sister, and the defendant

initially entered to put off the TV and then has came back with the

axe, but not before shouting “where are you, I am going to kill

you”.

Key words: aggravating circumstance, murder, offence, taking

advantage of the obvious state of vulnerability of the victim,

domestic violence.

I. Prezentare speță. La data de 1 octombrie 2015, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Mureș a declarat apel împotriva Sentinței penale nr.

234/2015, pronunțată de Tribunalul Mureș.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a invocat nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii atacate și a solicitat:

respingerea propunerii invocate de instanță din oficiu de schimbare

a încadrării juridice reținute în rechizitoriu;

Infracțiunile de violență în familie și de omor. Încadrare juridică... 301

condamnarea inculpatului C.S. la pedeapsa închisorii spre maximul

special, cu reținerea în mod corect a criteriilor generale de individualizare a

pedepsei prevăzute în art. 74 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) cu

aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. e) raportat la art. 78 alin. (1) din același cod

referitoare la circumstanțele agravante și cu înlăturarea dispozițiilor art. 75

alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C.pen. referitoare la circumstanțele

atenuante;

confiscarea specială a toporului folosit la săvârșirea faptei, conform

art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen.

În susținerea apelului, s-au depus înscrisuri de către procuror.

Inculpatul a depus un memoriu însoțit de acte medicale.

A fost asigurată asistența juridică a inculpatului, prin apărător

desemnat din oficiu.

Inculpatul a uzat de prevederile art. 83 lit. a) din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), în sensul că nu a dorit să facă noi

declarații în fața instanței de apel.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de control a reținut

următoarea situație de fapt:

Prin Sentința penală nr. 234/2015, pronunțată de Tribunalul Mureș,

s-au hotărât următoarele:

1. În temeiul art. 386 C.pr.pen., a fost admisă cererea formulată din

oficiu referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina

inculpatului și, în consecință:

s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina

inculpatului C.S. din infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 raportat la art.

199 alin. (1) C.pen. în infracțiunea de violență în familie prevăzută în art. 199

alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C.pen.

2. În temeiul art. 199 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) C.pen. cu

aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) din același

cod, precum și cu aplicarea art. 375 alin. (1) și (2), art. 374 alin. (4) și art. 396

alin. (10) C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul C.S. la pedeapsa de 4 ani și 6

luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de violență în familie.

3. În baza art. 55 lit. a) coroborat cu art. 67 alin. (2) raportat la art. 188

alin. (1) teza finală C.pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară

prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, respectiv a interzicerii

exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții

publice, precum și a exercitării dreptului de a ocupa o funcție care implică

exercițiul autorității de stat, pe o durată de 5 ani.

4. În temeiul art. 54 raportat la art. 65 alin. (1) și (3) C.pen., s-a aplicat

inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercițiului

302 Gheorghe Ivan

drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din același cod, începând cu

momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea

sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

5. În baza art. 72 alin. (1) C.pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. a)

C.pr.pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 ore și durata

arestului preventiv, începând cu data de 29 mai 2015 și până la zi.

6. În temeiul art. 399 alin. (1) C.pr.pen., a fost menținut inculpatul în

stare de arest preventiv.

7. În baza art. 162 alin. (1) și (3) C.pr.pen., bunurile, respectiv:

3 (trei) fragmente de țesut osos (posibil dinți) ridicate de pe podeaua

camerei în care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care au fost ambalate în

plicul nr. 1 și sigilate cu etichetă autocolantă a Inspectoratului de Poliție

Județean (denumit în continuare I.P.J.) Mureș;

1 (una) probă biologică ridicată prin tamponare cu bețigaș steril din

pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe pătura aflată pe colțarul

din camera în care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată

în plicul nr. 2 și sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;


pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe perna aflată în camera în

care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 3 și

sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;


pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe podeaua din camera în

care a fost găsit cadavrul victimei C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 4 și

sigilată cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;


pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe lama din partea dreaptă

a toporului găsit în magazie, care a fost ambalată în plicul nr. 5 și sigilată cu

etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;


pata de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge de pe lama din partea stângă a

toporului găsit în magazie, care a fost ambalată în plicul nr. 6 și sigilată cu

etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;

un topor ridicat din magazia din spatele imobilului, care fost ambalat

în plicul nr. 7 și sigilat cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș;

1 (una) probă biologică ridicată de pe pantoful drept al victimei

C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 8 și sigilată cu etichetă autocolantă a

I.P.J. Mureș;


1 (una) probă biologică ridicată de pe pantoful stâng al victimei

C.S.C., care a fost ambalată în plicul nr. 9 și sigilată cu etichetă autocolantă a

I.P.J. Mureș;

anexă planșă foto (plic nr.10), ce conține: necropsia victimei C.S.C.,

plic nr. 1-periaj bucal, plic nr. 2-depozit subunghial mâna dreaptă, plic nr.

3-depozit subunghial mâna stângă,

având regimul mijloacelor materiale de probă păstrate în prezent la

Camera de corpuri delicte a Tribunalului Mureș, fiind înregistrate la poziția nr.

6/2015 în Registrul de valori și corpuri delicte, în baza procesului-verbal

încheiat la data de 19 iunie 2015 , vor urma traseul dosarului de fond.

8. În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date

Genetice Judiciare1, cu modificările și completările ulterioare, și la pct. 1 din

anexa la legea sus-menționată, s-a dispus prelevarea, de la inculpat, a probelor

biologice necesare în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul

Național de Date Genetice Judiciare, după rămânerea definitivă a prezentei

hotărâri.

9. În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, a fost informat

inculpatul cu privire la faptul că probele biologice recoltate vor fi utilizate

pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a

profilului său genetic.

10. S-a luat act că numita C.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

11. În baza art. 274 alin. (1) C.pr.pen., a fost obligat inculpatul să

plătească în favoarea statului suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare,

din care suma de 800 lei provine din faza de urmărire penală.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 29 mai 2015, în jurul orelor 02.15, numita P.D. a anunțat

prin Serviciul de Urgență - SNAU 112 că, la familia C., tatăl și-a lovit fiul cu

un topor în cap.

Având în vedere cele de mai sus și ținând seama și de primele date de

anchetă, s-a apreciat că existau indicii de săvârșire a unei infracțiuni de omor,

motiv pentru care la fața locului s-a deplasat echipa operativă (formată din

procurorul B.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, subcomisar de

poliție M.C. și subinspector de poliție B.O., ambii de la Serviciului de

Investigații Criminale și agent-șef principal de poliție P.V. din cadrul Secției

nr. 8 Poliție Rurală Petelea, toți polițiștii fiind în cadrul I.P.J. Mureș), care a

procedat la cercetarea la fața locului.

De asemenea, la fața locului au fost prezenți C.S., C.O. și C.C.A.


304 Gheorghe Ivan

Din procesul-verbal de cercetare la fața locului rezultă că imobilul

cercetat, se află situat pe partea dreaptă a D.J.153C în direcția

Ibănești-Ibănești Pădure.

În mijlocul camerei și la o distanță de aproximativ 2,5 metri (în

continuare m) de la ușa de acces în această încăpere, a fost identificat cadavrul

unei persoane de sex masculin, care a fost identificat ca fiind C.S.C., fiul lui

..., născut la data de ..., domiciliat în ..., posesor al C.I. seria MS nr. ..., având

CNP ...

Cadavrul se afla în poziția pe spate, fiind orientat cu capul spre ușa de

acces în camera nr. 2, iar picioarele se aflau în poziția întinse înspre masa din

acea încăpere. Mâna dreaptă a cadavrului era flexată pe lângă corp, iar mâna

stângă era flexată spre bazin. În partea inferioară, cadavrul era îmbrăcat cu o

pereche de pantaloni lungi, din material textil de culoare albastră prevăzut cu

o curea de culoare neagră, pe care s-a observat mai multe pete de culoare

brun-roșcată cu aspect de sânge, iar în picioare avea șosete din material textil

de culoare negru cu alb. În partea superioară, cadavrul era dezbrăcat în zona

abdomenului și a toracelui, având în zona pieptului montați 2 electrozi

medicali.

Pe mâna stângă a cadavrului și sub cadavru se aflau mai multe articole

de îmbrăcăminte, care prezentau urme de tăiere, respectiv o cămașă din

material textil de culoare albastră, o cămașă din material textil cu dungi de

culoare alb cu negru și o bluză din material textil de culoare verde. Pe aceste

din urmă articole de îmbrăcăminte s-au observat mai multe pete și stropi de

culoare brun-roșcată cu aspect de sânge. În gură, cadavrul avea o canulă din

plastic. Sub picioarele cadavrului se afla o pătură din material textil de culoare

alb cu roșu-vișiniu.

În urma examinării cadavrului, s-au constatat următoarele leziuni: la

nivelul obrazului stâng [7x1 centimetri (în continuare cm)], a buzei

superioare, în partea stângă (3x1 cm), la degetul mijlociu al mâinii drepte, în

partea exterioară (7x1 cm), prezintă plăgi tăiate-despicate. Pe fața cadavrului,

s-au observat mai multe pete și stropi de culoare brun-roșcată cu aspect de

sânge. De asemenea, la nivelul mâinii stângi, la degetul mic, s-a observat lipsa

unui fragment din acesta. La aproximativ 5 cm de bazinul cadavrului, în

partea stângă a acestuia, se afla un fragment de deget, având lungimea de

aproximativ 5 cm. La o distanță de aproximativ 60 cm de bazinul cadavrului,

în partea stângă, înspre un colțar și la o distanță de 52 cm de fragmentul de

deget descris anterior, se afla un fragment osos, posibil dinte.

La aproximativ 1,80 m față de ușa de acces, în camera nr. 2, și la o

distanță de aproximativ 1 m, respectiv 90 cm față de capul cadavrului se aflau


două fragmente de os, posibil dinți. În zona cadavrului, se observau mai mulți

stropi și pete de culoare brun-roșcată cu aspect de sânge.

În spatele curții și la o distanță de aproximativ 25 m față de poarta de

acces în curte, se mai afla o curte betonată, având dimensiunea de aproximativ

11x7 m. În partea dreaptă a acesteia, se află un imobil, având lățimea de 5 m și

lungimea de 7 m, în interiorul căruia a fost identificat numitul C.S. La o

distanță de aproximativ 13 m, în partea stângă, cum se iese din veranda casei,

și vizavi cu acest din urmă imobil, se afla o magazie din lemn, având

dimensiunea de 5x5 m. Accesul în această magazie se făcea, prin intermediul

unei uși din scândură. Cum se intra în această magazie, în partea stângă se afla

o scară, precum și o ladă din lemn pentru depozitatul cerealelor. Vizavi de

această ușă se mai afla o ladă din lemn pentru depozitatul cerealelor, în fața

căreia se aflau 3 butuci. În partea dreaptă a magaziei, se aflau 3 lăzi din lemn

pentru depozitatul cerealelor, iar în fața primei lăzi, din partea dreaptă, se afla

o masă din lemn de culoare albastră, având lungimea de 1,25 cm, lățimea de

73 cm și înălțimea de 80 cm. Sub această masă, se aflau mai multe perechi de

încălțăminte, iar în fața ei, se afla o bancă din lemn. Pe masa respectivă se afla

o secure, având coada din lemn de lungime 40 cm și lama din fier având

lungimea de 10,5 cm. Numita C.C.A. a indicat locul unde se afla securea

descrisă mai sus, iar aceasta a declarat verbal că inculpatul C.S. l-a lovit pe

numitul C.S.C. cu ajutorul acestei securi. Pe lama respectivă, pe ambele părți,

și pe coada de lemn, în zona muchiei, se observau pete de culoare brun-roșcată

cu aspect de sânge.

În urma discuțiilor purtate cu numiții C.C.A. și C.O. a rezultat faptul

că tatăl său a vrut să se spânzure de o grindă după ce l-a lovit pe numitul

C.S.C., însă nu a reușit, această acțiune fiind oprită de către C.O., care a tăiat

sfoara.

Din declarațiile martorilor C.C. și C.O., coroborate cu declarațiile

inculpatului C.S., a rezultat că în jurul orelor 03.00, inculpatul C.S. s-a

deplasat în camera în care dormea victima C.S.C., cu fratele său C.O., și a

lovit-o în cap cu un topor. Ulterior inculpatul a ieșit din cameră și s-a deplasat

în șura din spatele casei, însă a fost împiedicat de fiul său C.O. să se spânzure.

Din raportul medico-legal de necropsie nr. 2242/A3/371 din data de 3

iunie 2015, întocmit de către Institutul de Medicină Legală (denumit în

continuare I.M.L.) Târgu-Mureș, a rezultat faptul că moartea victimei C.S.C.,

în vârstă de 46 ani, a fost violentă. Ea s-a datorat asfixiei mecanice prin aspirat

masiv de sânge în căile respiratorii și plămâni, în condițiile unui

politraumatism cu plăgi multiple tăiate-despicate la nivel facial și a membrelor

superioare. Leziunile traumatice tanatogeneratoare s-au putut produce prin

mecanismul de lovire directă repetată cu corp tăietor-despicător (posibil topor)

306 Gheorghe Ivan

și au legătură de cauzalitate directă cu decesul victimei. Poziția

victimă-agresor a fost cu victima culcată pe spate, pe pat, și agresorul în

picioare, deasupra și lateral dreapta față de victimă. Alcoolemia victimei a fost

de 1,20 gr.‰, alcooluria de 1,40 gr.‰, iar grupa sanguină A(II).

În raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 2280/A1 din data

de 11 iunie 2015, întocmit de către I.M.L. Târgu-Mureș, s-a precizat că

inculpatul C.S., în vârstă de 82 ani, prezintă diagnosticul: ,,Tulburare

neurocognitivă minoră/medie pe fond vascular și post TCC. Focar iritativ

EEG”. S-a considerat că la data de 28/29 mai 2015, când a comis infracțiunea

pentru care era cercetat, inculpatul C.S. a avut discernământul ușor atenuat

(diminuat) în raport cu fapta comisă. De asemenea, în raport s-a mai

menționat faptul că afecțiunile pe care le prezenta inculpatul nu necesită

obligarea la tratament medical sau internarea obligatorie.

Examinând apelul promovat, prin prisma dispozițiilor art. 417 și urm.

C.pr.pen, Curtea de Apel Târgu-Mureș l-a găsit fondat doar sub aspectul

omisiunii confiscării speciale, pentru următoarele considerente:



procesului penal –, hotărârea instanței de fond nu comportă niciun fel de

critică, fiind justă soluția la care s-a oprit tribunalul, respectiv la schimbarea

încadrării juridice a faptei, la condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii

și la stabilirea modalității de executare a pedepsei în regim de detenție.

Pentru a face o asemenea apreciere, este de subliniat că din conținutul

materialului probator administrat rezultă fără putință de tăgadă faptul că

inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale, în modalitatea descrisă.

În acord cu prima instanță, se constată că declarația de recunoaștere

dată de inculpat în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile art. 375 alin.

(1) și (2) C.pr.pen. se coroborează cu probele administrate în cursul urmăririi

penale, respectiv: ordonanța de efectuare a cercetării la fața locului, la care se

adaugă procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto; declarațiile

suspectului/inculpatului; declarațiile martorilor; declarațiile persoanei

vătămate; ancheta socială; raportul de expertiză medico-legală psihiatrică;

raportul medico-legal de necropsie, la care se adaugă planșa foto.

De altfel, situația de fapt nici nu a fost contestată de parchet.

O primă critică adusă de parchet este aceea a greșitei încadrări juridice

dată faptei de către prima instanță.

Analizând acest motiv de nelegalitate, instanța de apel a constatat că

inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor

prevăzute în art. 188 raportat la art. 199 alin. (1) C.pen., iar prin sentință s-a

dispus schimbarea încadrării juridice a faptei și condamnarea inculpatului


pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie prevăzute în art. 199 alin.

(1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

Procurorul a susținut că art. 199 alin. (1) C.pen. prevede doar o formă

agravantă, calificată a infracțiunilor de bază la care face referire în conținutul

lui, fiind lezate aceleași valori sociale, și anume viața și integritatea corporală

sau sănătatea persoanelor. S-a făcut trimitere și la incriminarea din art. 309

C.pen., care nu poate fi considerată o infracțiune distinctă, ci o formă

agravantă a infracțiunilor de bază la care se face referire în articolul respectiv.

Nu s-a primit acest motiv de nelegalitate a hotărârii, ci, în acord cu

judecătorul fondului, s-a constatat că noul Cod penal a prevăzut expres fapta

comisă asupra membrilor de familie ca infracțiune distinctă, respectiv violența

în familie.

Aceasta este o infracțiune de sine stătătoare, cu raportare la tipicitatea

infracțiunilor de bază la care face trimitere art. 199 alin. (1) C.pen.

Asupra temeiniciei hotărârii atacate, procurorul a invocat gradul ridicat

de periculozitate a faptei și a solicitat înlăturarea circumstanței atenuante

prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen. și reținerea circumstanței agravante

prevăzute în art. 77 lit. e) C.pen., cu consecința aplicării unei pedepse

orientate spre maximul special.

Nu au fost primite aceste susțineri, constatându-se că pentru fapta

comisă, inculpatului-intimat i s-a aplicat o pedeapsă corect individualizată,

atât ca și cuantum, cât și ca modalitate de executare, prima instanță făcând o

riguroasă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 74 C.pen., ținând seama de

circumstanțele reale ale comiterii faptei, precum și de circumstanțele

personale ale inculpatului. Toate aceste criterii au fost avute în vedere de

prima instanță, după ce a reținut că inculpatul a fost de acord să fie judecat pe

baza probelor administrate în faza de urmărire penală, conform dispozițiilor

art. 375 alin. (1) și (2) raportat la art. 374 alin. (4) C.pr.pen., reducând limitele

de pedeapsă prevăzute de lege cu o treime, conform dispozițiilor art. 396 alin.

(10) C.pr.pen., iar apoi a făcut aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) C.pen.,

ca urmare a reținerii circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin. (2) lit.

b) C.pen.

Instanța de apel a constatat că, într-adevăr, fapta săvârșită de inculpat

prezintă o gravitate relativ ridicată, raportat la modul de comitere, mijloacele

folosite și caracterul ireversibil al rezultatului produs.

Însă, așa cum s-a reținut, stabilirea pedepsei aproape de minimul său

special este rezultatul unei juste interpretări și a unei corecte aplicări a

criteriilor prevăzute în art. 74 C.pen.

În mod corect, s-a reținut circumstanța atenuantă prevăzută în art. 75

alin. (2) lit. b) C.pen., pornind de la împrejurările legate de fapta comisă.

308 Gheorghe Ivan

Potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., pot constitui circumstanțe

atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează

gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. Din modul cum este

enunțată această circumstanță, instanța are posibilitatea să rețină o multitudine

de împrejurări legate de faptă.

Pe bună dreptate, a apreciat judecătorul fondului că relațiile foarte

tensionate existente între inculpat și victimă, precum și amenințările

anterioare ale victimei, unele chiar în seara respectivă, constituie împrejurări

legate de fapta comisă, în sensul art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., care

diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Trebuie făcută precizarea că prima instanță nu a reținut circumstanța

atenuantă a provocării prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen., ci relațiile

foarte tensionate în care a fost săvârșită fapta.

Chiar dacă discernământul ușor diminuat al inculpatului, constatat prin

raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, reprezintă o circumstanță

personală, aceasta justifică stabilirea pedepsei aproape de minimul special, în

cadrul individualizării judiciare a pedepsei potrivit criteriilor prevăzute în art.

74 C.pen., după reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, în baza art. 76

alin. (1) C.pen., ca urmare a reținerii circumstanței atenuante prevăzute în art.

75 alin. (2) lit. b) C.pen., respectiv împrejurarea legată de săvârșirea faptei în

cadrul relațiilor foarte tensionate.

De asemenea, vârsta înaintată a inculpatului, starea critică de sănătate

în care se află, suferind de numeroase boli grave, lipsa antecedentelor penale,

regretul sincer manifestat după săvârșirea faptei, urmat chiar de o tentativă de

suicid, recunoașterea săvârșirii infracțiunii pe tot parcursul procesului penal și

urmarea procedurii simplificate prevăzute în art. 375 raportat la art. 374 alin.

(4) C.pr.pen., constituie circumstanțe reale și personale care reflectă un grad

de periculozitate scăzut al inculpatului și faptul că reeducarea lui se poate

realiza prin pedeapsa stabilită de prima instanță aproape de minimul special,

respectiv 4 ani și 6 luni închisoare.

Parchetul nu a adus alte probe care să justifice majorarea cuantumului

pedepsei stabilite de judecătorul fondului, circumstanțele reale și personale

fiind avute în vedere.

Nu poate fi reținută circumstanța agravantă prevăzută în art. 77 lit. e)

C.pen., deoarece, chiar dacă s-ar accepta faptul că victima se afla în stare de

vădită vulnerabilitate datorită altor cauze (aceasta dormea, iar la momentul

decesului avea o alcoolemie de 1,20‰), inculpatul nu a profitat de această

stare, câtă vreme în cameră cu victima se mai aflau fratele și sora acesteia, iar

inculpatul a intrat inițial să stingă televizorul și apoi a revenit cu toporul, însă

nu înainte de a striga „unde sunteți, că vă omor, vă omor”.


Instanța de apel nu a constatat, și nici nu au fost invocate alte

circumstanțe agravante legale sau judiciare.

Apelul va fi admis însă pentru motivul de nelegalitate a hotărârii

atacate, deoarece, conform art. 162 alin. (1) și (3) C.pr.pen, prima instanță a

dispus ca toporul ridicat cu ocazia cercetării la fața locului și păstrat în camera

de corpuri delicte a Tribunalului Mureș să urmeze traseul dosarului de fond,

deși, conform art. 112 alin. (1) lit. b) C.pen., instanța ar fi trebuit să dispună

confiscarea specială a acestui corp delict, fiind un bun care a fost folosit, în

mod direct, la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, în temeiul art. 421

pct. 2 lit. a) C.pr.pen, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Mureș împotriva Sentinței penale nr. 234/2015 a Tribunalului

Mureș.

În temeiul art. 423 alin. (1) C.pr.pen., s-a desființat parțial sentința

atacată și, rejudecându-se cauza, s-a dispus:

1. În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C.pr.pen. raportat la art. 112 alin. (1)

lit. b) C.pen., confiscarea specială a toporului folosit la săvârșirea faptei,

ambalat în plicul nr. 7 sigilat cu etichetă autocolantă a I.P.J. Mureș.

2. În baza art. 422 teza finală și art. 424 alin. (3) C.pr.pen. raportat la

art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată inculpatului și a

duratei arestării preventive din 15 septembrie 2015 până la zi.

3. Menținerea celorlalte dispoziții din hotărârea atacată, care nu

contravin deciziei instanței de apel.

4. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., rămânerea cheltuielilor judiciare

făcute în apel rămân în sarcina statului, din care suma de 260 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, va fi avansată Baroului Mureș din

fondurile Ministerului Justiției.


Dec. pen. nr. 525/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Încadrarea juridică făcută de instanțe

este corectă. Fapta săvârșită de către inculpatul C.S. întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de violență în familie prevăzute în art. 199 alin.

(1) raportat la art. 188 alin. (1) C. pen., și nu ale infracțiunii de omor

prevăzute în art. 188 raportat la art. 199 alin. (1) C.pen.2 Într-adevăr,

2 ,,Art. 199. Violența în familie

(1) Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra

unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o

pătrime.

310 Gheorghe Ivan

legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor prevăzute în art. 188,

art. 189 și art. 193-195 (de bază)3, însă încadrarea juridică este cea menționată

anterior.

2. În cauză, trebuia reținută circumstanța agravantă prevăzută în art. 77

lit. e) C.pen.4, fiind evidentă starea de vădită vulnerabilitate a persoanei

vătămate, iar inculpatul a profitat de această stare, chiar dacă în acea cameră

se mai aflau și alte persoane.

3. Ordinea în care instanțele de judecată au aplicat dispozițiile

privitoare la cauzele modificatoare de pedeapsă nu este conformă legii penale.

Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) C.pen.5, în caz de concurs între cauzele de

atenuare, mai întâi se aplică dispozițiile privitoare la tentativă, apoi acelea

referitoare la circumstanțe atenuante și, în cele din urmă, dispozițiile

privitoare la cazuri speciale de reducere a pedepsei; această ordine este

obligatorie. Deci, în speță, pedeapsa trebuia stabilită în modul următor:

limitele speciale ale pedepsei închisorii pentru infracțiunea de violență în

familie {10 ani și 25 ani [20 de ani + 5 ani (adică o pătrime din maxim)]} se

reduceau mai întâi potrivit dispozițiilor privitoare la circumstanțe atenuante

[art. 76 alin. (1) C.pen.6], adică cu o treime, acestea devenind astfel: 6 ani și 8

(2) În cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui

membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură

răspunderea penală.”

,,Art. 188. Omorul

(1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și

interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepsește.” 3 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 90-91. 4 ,, Art. 77. Circumstanțe agravante

Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:

[…]

e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei

vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze;

[…]” 5 ,,Art. 79. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

(1) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții

care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru

infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă,

circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine


[…]” 6 ,,Art. 76. Efectele circumstanțelor atenuante

(1) În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei

prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.

[…]”


luni, respectiv 16 ani și 8 luni; în fine, limitele speciale rezultate (6 ani și 8

luni, respectiv 16 ani și 8 luni) se reduceau potrivit dispozițiilor privitoare la

cazul special de reducere a pedepsei prevăzut în art. 396 alin. (10) C.pr.pen.7,

adică cu o treime, acestea devenind astfel: 4 ani, 5 luni și 10 zile, respectiv 11

ani, 1 lună și 10 zile; deci, între minimul de 4 ani, 5 luni și 10 zile și maximul

de 11 ani, 1 lună și 10 zile trebuia individualizată pedeapsa. Se observă că

pedeapsa aplicată inculpatului (4 ani și 6 luni închisoare) se încadrează între

aceste limite, fiind mai mare decât minimul rezultat (4 ani, 5 luni și 10 zile).

7 ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

[…]

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când

cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când

cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar

instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de

condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în

cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii

educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se

dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”

INFRACȚIUNEA SILVICĂ DE FURT DE ARBORI ȘI TÂLHĂRIA –

ÎNCADRARE JURIDICĂ. INFRACȚIUNILE DE ULTRAJ

SĂVÂRȘITE ÎMPOTRIVA UNOR FUNCȚIONARI PUBLICI

DIFERIȚI – IMPOSIBILITATEA REȚINERII UNEI INFRACȚIUNI

CONTINUATE

ABSTRACT

For the preservation of the stolen woods, the defendants used

violence and threats over the policemen, gendarmes and rangers

which have ceased to recover them. The fact that, the defendants

have followed since the beginning and finally managed to keep the

stolen woods demonstrates that, even if the mobile of the stolen

goods has joined also another mobile, it has not disappeared for

any moment, and has subsisted during the altercation, so that the

accurate judicial framing of the act is that of robbery and not of

stealing trees.

The offences of outrage in concurrence cannot be absorbed in a

single continue offence, in the situation in which the acts were

committed by actions of threats and hits or other violences

directed against different natural persons. Even if the state has an

interest in protecting the public clerks, it is improper to retain

that the fact were committed against a sole passive subject, the

state, in the meaning of art. 35 par. (1) from the new Criminal

Code.

Key words: concurrence of offences, trees theft, trees offence,

continued offence, robbery, outrage.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 195/2015, Judecătoria

Reghin a dispus:

A. 1. În temeiul art. 386 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.), respingerea cererilor inculpaților B.L. și S.J. de

schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de sesizare cu privire

la acești inculpați, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 233 din noul

Cod penal (în continuare C.pen.) în infracțiunea de furt de arbori ce era

prevăzută în art. 110 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic (în

Infracțiunea silvică de furt de arbori și tâlhăria – încadrare juridică... 313

continuare Codul silvic)1, republicată, cu modificările și completările

ulterioare2.

2. În baza art. 396 alin. (1) și (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g)

C.pr.pen., încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea de către

inculpații B.L. și S.J. a infracțiunii de distrugere prevăzută în art. 253 alin. (1)

C.pen., ca urmare a încheierii unui acord de mediere între inculpat și partea

civilă.

3. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpaților B.L. și S.J. la

pedeapsa de câte 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.

4. În temeiul art. 233 teza finală C.pen., aplicarea pedepsei

complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin.

(1) lit. a), b) și h) C.pen. – pe o perioadă de 5 ani, care curge conform

dispozițiilor art. 68 C.pen. –, și anume:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții

publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de

stat.

c) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme.

5. În conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) C.pen., interzicerea

exercitării – cu titlu de pedeapsă accesorie, pe durata prevăzută în art. 65 alin.

(3) C.pen. – drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen.

(sus-menționate).

6. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpaților

B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea

infracțiunii de ultraj în dauna agentului de poliție G.S.

7. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., condamnarea inculpaților

B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii

de ultraj în dauna subofițerului de jandarmi C.O.D.

8. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpaților

B.L. și S.J. la pedeapsa de câte 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii

de ultraj în dauna agentului de poliție S.I.

9. În temeiul art. 257 alin. (1) C.pen., condamnarea inculpaților B.L. și

S.J. la pedeapsa de câte 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de

ultraj în dauna tehnicianului silvic M.L.

10. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților B.L. și

S.J. se află în concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39

alin. (1) lit. b) C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca cei doi

inculpați să execute pedeapsa cea mai grea de câte 2 ani închisoare la care se


2 În prezent, art. 110 din Codul silvic are un alt conținut.

314 Gheorghe Ivan

adaugă un spor de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 3 ani și 9

luni), urmând ca în final inculpații să execute pedeapsa rezultantă de câte 3

ani și 3 luni închisoare.

11. În temeiul art. 45 alin. (1) și (5) C.pen., aplicarea atât a pedepsei

complementare a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor

prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C.pen., cât și a pedepsei accesorii a

interzicerii exercitării, pe durata prevăzută în art. 65 alin. (3) din același cod, a

drepturilor sus-menționate alături de pedeapsa principală rezultantă.

12. În baza art. 72 alin. (1) C.pen., deducerea din pedeapsa aplicată

inculpaților a duratei reținerii, respectiv a arestării preventive și a arestului la

domiciliu, începând cu data de 9 iulie 2014 și până la data de 6 decembrie

2014.

13. În baza art. 399 alin. (1) C.pr.pen., menținerea măsurii preventive a

controlului judiciar față de inculpații B.L. și S.J.

B. 1. În temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., respingerea cererii

inculpatei S.C. de schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de

sesizare cu privire la această inculpată, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută

în art. 233 C.pen. în infracțiunea de furt de arbori ce era prevăzută în art. 110

alin. (1) lit. a) din Codul silvic.

2. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpatei S.C. la pedeapsa

de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.



(1) lit. a), b) și h) C.pen. (sus-menționate), pe o perioadă de 3 ani, care curge

conform dispozițiilor art. 68 C.pen.




(sus-menționate).

5. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatei

S.C. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de ultraj în

dauna agentului de poliție G.S.



dauna subofițerului de jandarmi C.O.D.



dauna subofițerului de jandarmi T.D.

8. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpatei se află în

concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b)


C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca inculpata S.C. să

execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă un spor

de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 2 ani), urmând ca în final

inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare.







inculpatei a duratei reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 9

iulie 2014 și până la data de 11 august 2014.

11. În baza prevederilor art. 91 C.pen., suspendarea sub supraveghere

a executării pedepsei principale și a celei accesorii aplicate inculpatei, pe

durata unui termen de supraveghere de 4 ani, conform prevederilor art. 92

C.pen.

12. În temeiul art. 93 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere, obligarea inculpatei să se supună următoarelor măsuri de

supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Mureș la datele fixate de

acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu

supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care


d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul

mijloacelor sale de existență.

13. În temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., pe parcursul termenului de

supraveghere, obligarea inculpatei să presteze o muncă neremunerată în

folosul comunității, pe o perioadă de 120 zile, la Administrația Domeniului

Public Reghin (activități de salubrizare, măturat, golit coșuri gunoi, săpat,

greblat, curățenie alei, peluze etc.),

14. Desemnarea Serviciului de Probațiune Mureș pentru

supravegherea executării măsurilor și obligațiilor instituite în sarcina

inculpatei.

15. În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de

supraveghere, comunicarea datelor prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e)

C.pen. Serviciului de Probațiune Mureș.

316 Gheorghe Ivan

16. Atragerea atenției inculpatei asupra prevederilor art. 96 alin. (1)

C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,

în cazul în care inculpata nu va respecta, cu rea-credință, măsurile de

supraveghere sau obligația de a presta o muncă în folosul comunității.

17. Atragerea atenției inculpatei asupra prevederilor art. 96 alin. (4)

C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,

în cazul în care inculpata va săvârși din nou o infracțiune în cursul termenului

de supraveghere de 4 ani.

18. Conform art. 241 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., constatarea ca încetată

de drept măsura controlului judiciar dispusă față de inculpata S.C.

C.1. În temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., respingerea cererii

inculpatului Ș.I. de schimbare a încadrării juridice a faptei, reținute în actul de

sesizare cu privire la această inculpat, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în

art. 233 C.pen. în infracțiunea de furt de arbori ce era prevăzută în art. 110

alin. (1) lit. a) din Codul silvic.

2. În temeiul art. 233 C.pen., condamnarea inculpatului Ș.I. la

pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie.



(1) lit. a), b) și h) C.pen. (sus-menționate), pe o perioadă de 5 ani, care curge

conform dispozițiilor art. 68 C.pen.




(sus-menționate).

5. În temeiul art. 257 alin. (1) și (4) C.pen., condamnarea inculpatului

Ș.I. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de

ultraj în dauna agentului de poliție G.S.

6. Constatarea că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se află în

concurs real, motiv pentru care, în temeiul art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b)

C.pen., contopirea pedepselor aplicate și dispunerea ca inculpatul Ș.I. să

execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă un spor

de 1/3 din suma celorlalte pedepse aplicate (1/3 din 1 an și 6 luni), urmând ca

în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare.








inculpatului a duratei reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 9

iulie 2014 și până la data de 6 decembrie 2014.

9. În baza art. 399 alin. (1) C.pr.pen., menținerea măsurii preventive a

controlului judiciar față de inculpatul Ș.I.

D. Constatarea că acțiunea civilă exercitată de partea civilă R.R. a fost

soluționată prin mediere.

E. În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., obligarea fiecărui inculpat la

plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în cuantum de câte 500 lei, din

care suma de 100 lei pentru fiecare inculpat provine din faza de urmărire

penală.

În motivare, prima instanță a precizat că, în seara zilei de 4 iulie 2014,

inculpații B.L., S.J. și Ș.I., însoțiți de martorii M.C., C.M. și C.C., s-au

deplasat în zona pădurii Bodogaia UP 3-ua28 cu trei căruțe. Din acea zonă

persoanele sus-menționate au sustras un număr de 7 arbori pe care i-au

încărcat în căruțe. În timp ce se întorceau cu lemnele spre casă (cartierul

Apalina din municipiul Reghin), căruțele au fost oprite de tehnicianul silvic

M.L. Anterior opririi căruțelor, lucrătorii silvici au apelat la ajutorul unor

echipaje de poliție, dirijate la fața locului de către ofițerul de serviciu din

cadrul Poliției municipiului Reghin.

După oprire lucrătorul silvic le-a solicitat persoanelor să transporte

materialul lemnos, pentru care nu existau documente de proveniență spre

depozitul Ocolului silvic. Deși inițial păreau a fi de acord cu dispoziția

tehnicianului responsabil cu paza, M.L., de a duce lemnele la un depozit de

material lemnos din apropiere, pentru a le inventaria și preda, totuși inculpații

aflați în căruțe au început să mâne caii cu viteză și au luat-o la un moment dat

în altă direcție. Cu toate că au fost somați de organele de poliție în repetate

rânduri să oprească respectivele atelaje, inculpații au refuzat și au efectuat

anumite manevre menite să lovească mașinile de poliție angrenate în urmărire.

La un moment dat, în perimetrul Stațiunii de cercetare pomicole,

inculpata S.C. (care venea dinspre cartierul Apalina în întâmpinarea forțelor

de ordine, alături de un grup format din mai multe alte persoane) s-a postat în

fața mașinii de poliție conduse de agentul G.S., iar când polițistul a ocolit-o

pentru a continua urmărirea, inculpata s-a aruncat în iarbă țipând că polițistul

a vrut să o calce cu mașina. Urmare a acestui incident, s-au oprit și căruțele

urmărite, din care au coborât mai multe persoane, având în mâini răngi, coase

și pari, îndreptându-se către organele de poliție, jandarmi și reprezentanți ai

ocolului silvic, ocazie cu care au început proferarea unor amenințări cu

moartea și le-au cerut acestora imperativ să plece de acolo.

318 Gheorghe Ivan

În învălmășeala creată, inculpații i-au lovit cu diverse obiecte

contondente, cu pumnii și picioarele, pe agentul de poliție G.S. din cadrul

Poliției Reghin, Biroul de Ordine Publică pentru Mediul Urban, și pe

jandarmii C.O.D. și T.D. din cadrul Detașamentului 4 de Jandarmi Reghin,

cauzând totodată avarii însemnate unui autoturism aparținând Ocolului Silvic

Reghin.

În ceea privește materialul lemnos aflat în căruțe, conform

procesului-verbal de constatare, procesului-verbal de cercetare la fața locului

și fișei de calcul, s-a constatat că valoarea celor 7 arbori sustrași este de

866,64 lei.

Împotriva sentinței Judecătoriei Reghin au formulat apel inculpații

B.L., S.J. și Ș.I. A formulat apel și coinculpata S.C., însă apelul ei a fost

disjuns, în urma retragerii sale.

Apelanții nu și-au motivat apelurile. Inculpații B.L. și S.J. au dat însă

declarații în apel, în care și-au menținut poziția anterioară (de nerecunoaștere

a comiterii faptelor).

Apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În ce privește starea de fapt reținută de prima instanță, ea corespunde

celei care rezultă din probele dosarului, cu o singură excepție.

Cu privire la infracțiunea de ultraj comisă în dauna agentului de poliție

S.I., este de menționat că nu există probe concrete care să se releve loviri sau

amenințări la adresa acestuia. El însuși, audiat în calitate de martor de către

prima instanță, a arătat că nu a fost lovit sau amenințat de către inculpați.

Rămân în discuție doar probele din care rezultă că între grupul agenților

publici și cel al membrilor comunității locale a existat un conflict, dar acestea

sunt echivoce. Singura împrejurare a implicării martorului și inculpaților

într-un conflict este insuficientă pentru a reține săvârșirea unei infracțiuni

concrete de ultraj. În mod similar a raționat și parchetul, în momentul în care

nu le-a inculpat pe toate persoanele din grupul localnicilor și nu a reținut

infracțiuni de ultraj în dauna tuturor agenților publici prezenți în respectivele

grupuri.

Ca urmare, se impune achitarea inculpaților apelanți pentru săvârșirea

infracțiunii de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) și (4) C.pen. în dauna

agentului de poliție S.I., întrucât nu a fost săvârșită nicio astfel de infracțiune

la adresa agentului.

În rest, celelalte fapte sunt în mod suficient probate.

Agentul G.S. a fost lovit de inculpații B.L. și S.J., potrivit raportului

întocmit de el și declarațiilor sale, fiind și amenințat cu moartea de B.L.,

potrivit declarației colegului său, T.D.M. Aceste probe se coroborează cu

declarația martorului M.L., care a arătat că inculpatul S.J. l-a lovit pe G.S. și


cu aceea a martorului C.O., care a precizat că ambii inculpați l-au lovit pe

G.S. cu parii.

Ș.I. l-a lovit cu piciorul în piept pe jandarmul C.O.D., potrivit

rapoartelor și declarațiilor concordante ale polițiștilor, jandarmilor și

pădurarilor, care au observat personal faptele. Același jandarm a fost

îmbrâncit de inculpații B.L. și S.J., potrivit declarațiilor sale și raportului

întocmit de agentul de poliție G.S.

În ceea ce îl privește pe tehnicianul silvic M.S.L., acesta a declarat,

mai întâi, că inculpații B.L. și S.J. au încercat să îl lovească, dar nu au reușit,

motiv pentru care soluția ar trebui să fie similară cu aceea adoptată în cazul

agentului de poliție S.I. Diferența constă în aceea că totuși în cazul

tehnicianului silvic, există acțiuni concrete ale inculpaților la adresa sa,

acțiuni care au avut un efect intimidant și care sunt încadrabile în infracțiunea

de ultraj prin amenințare. Așa cum a precizat chiar tehnicianul silvic, cei doi

inculpați au lovit mașina în care se afla, cu scopul de a-l intimida. De

asemenea, în finele declarației a menționat că atunci când inculpații s-au

îndreptat spre mașină, ei afirmau: „vă omorâm”. În același mod a declarat și

în cursul urmăririi penale.

Declarațiile tehnicianului silvic M.S.L. se coroborează în mod

suficient cu ansamblul declarațiilor polițiștilor, jandarmilor și agenților silvici,

din care rezultă că inculpații i-au amenințat și i-au agresat.

Dimpotrivă, declarațiile inculpaților, care susțin contrariul, sunt

absurde, contradictorii și nu se coroborează cu probe concludente. Inculpații

au declarat că ei ar fi vrut să se conformeze solicitărilor autorităților, dar nu au

vrut caii lor, și au cedat în fața voinței celor din urmă. În momentul în care au

aflat că agenții publici au călcat-o cu mașina pe S.C., ei au oprit ca să le ceară

socoteală. Aceasta înseamnă că în realitate ei, și nu caii lor, erau cei care

decideau cursul faptelor. Inculpații au mai precizat că au fost provocați la

comiterea faptelor tocmai de această împrejurare: S.C. a fost călcată cu

mașina. Susținerea este în mod îndoit absurdă. Pe de o parte, nu puteau în

mod serios să creadă că sus-numita fusese „omorâtă”, de vreme ce aceasta,

cum ea însăși recunoaște, se apucase să îi lovească pe polițiști cu șlapii. Pe de

altă parte, din moment ce inculpații nu admit comiterea niciunei fapte penale,

devine de neînțeles la ce anume au fost provocați. În ce îi privește pe martorii

propuși de ei, M.C., B. I., C.M., C.C. și P.M., declarațiile acestora, atunci

când se referă la împrejurările esențiale cauzei, se traduc prin aceea că

martorii nu au văzut, nu știu sau nu își amintesc nimic concret. Declarațiile nu

sunt întâmplătoare, ci concordă cu poziția inculpaților, care, ei înșiși, se feresc

să răspundă în mod concret probelor concrete din cauză. Ca urmare, nu sunt

apte să le contrazică pe acestea din urmă.

320 Gheorghe Ivan

În ceea ce privește furtul lemnelor, este probată săvârșirea acestuia în

modalitatea și cu privire la materialul lemnos descrise de prima instanță.

Inculpații înșiși au arătat că, într-adevăr, au luat lemnele din parcela

identificată cu ocazia cercetării la fața locului. Declarațiile lor se coroborează

cu declarația martorului B.I., șef de district în cadrul Ocolului Silvic Reghin,

care a menționat că lemnele au fost tăiate și sustrase de acolo, întrucât în zonă

se patrulează zilnic, iar după incident au și găsit cioatele arborilor tăiați.

Inculpații au invocat totuși faptul că lemnele luate erau subțiri, fiind

„crengi”, motiv pentru care valoarea lor nu s-a ridicat la pragul prevăzut în

Codul silvic pentru reținerea infracțiunii de furt de arbori, și anume de cel

puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă

pe picior. Prin urmare, au dedus ei, fapta lor nu constituie infracțiunea de furt,

așa încât nu poate intra ca infracțiune absorbită în infracțiunea complexă de

tâlhărie. Nu pot fi, în consecință, întrunite elementele constitutive ale acestei

infracțiuni. Instanța de apel nu consideră acum necesar să analizeze caracterul

judicios al acestui raționament, fiindcă ei pleacă de la o premisă de fapt

greșită. În realitate, în cauză există probe suficiente că inculpații au sustras

materialul lemnos indicat în fișa de calcul atașată la dosar, în valoare de

866,64 lei. Aceasta este de peste 5 ori mai mare decât prețul mediu, de 115 lei

conform legii, al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Proba directă în acest sens nu mai poate fi administrată, întrucât

inculpații au împiedicat ridicarea și măsurarea lemnelor sustrase. Așa cum a

arătat inculpatul B.L. în apel, inculpații au dus lemnele acasă și le-au pus pe

foc. Dar chiar comportamentul inculpaților, de a împiedica în mod violent

constatarea caracterului penal al faptei prin măsurarea lemnelor sustrase,

constituie un indiciu grav că fapta a avut acest caracter. El se coroborează cu

proba constând în calcularea volumului și calității materialului lemnos sustras

pe baza cioatelor găsite la fața locului și cu indiciile grave și concordante

oferite de declarațiile din faza urmăririi penale ale inculpaților și de

declarațiile agenților publici care au văzut lemnele în căruțe, și anume:

lemnele erau tăiate probabil cu o drujbă (declarația inculpatului S.J.); lemnele

sustrase erau puse în grămezi, unele erau proaspăt tăiate, având încă frunze pe

ele, altele păreau tăiate mai demult (declarația inculpatului Ș.I.); erau lemne

de foc, esență carpen, cu trunchiurile groase, proaspăt tăiate, încă cu frunze pe

ele; nu era vorba de crengi (declarația martorului S.I.); aveau un diametru

însemnat, de 20-40 centimetri (în continuare cm) (declarația martorului M.L.,

care este tehnician silvic) sau 16-20 cm, care în orice caz nu erau crengi

(declarația martorului B.I., alt silvicultor), motiv pentru care li s-a cerut

inculpaților să le ducă la depozitul de bușteni. Aceste declarații se


coroborează cu constatările la fața locului, potrivit cărora cioatele găsite aveau

diametrul între 13 și 34 cm.

Ca urmare, este dovedit în cauză faptul că inculpații au sustras lemne

în valoare de 866,64 lei.

Pentru păstrarea acestor lemne inculpații s-au folosit de violențe și

amenințări la adresa polițiștilor, jandarmilor și pădurarilor, care au încercat să

le recupereze. Acest scop al violențelor este dovedit de materialitatea

faptelor – inculpații au fugit cu lemnele, apoi s-au implicat într-o altercație cu

urmăritorii lor, pentru ca în final să păstreze aceste lemne. Singurul element

pe care inculpații îl pot invoca împotriva logicii acestor fapte este incidentul

în care coinculpata S.C. ar fi fost lovită cu mașina de un polițist. Dar, așa cum

s-a argumentat, acest incident nu a avut un caracter serios în cursul altercației,

ci mai degrabă caracterul unui pretext. Oricum, faptul însuși că inculpații au

urmărit de la început și au reușit în final să păstreze lemnele furate

demonstrează că, chiar dacă mobilului păstrării bunului furat i s-a alăturat și

un alt mobil, el nu a dispărut niciun moment, subzistând în cursul altercației.

Faptele inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor

de tâlhărie, și nu de furt (așa cum susțin inculpații), precum și de ultraj

reținute de prima instanță.

Relativ la infracțiunile de ultraj în concurs, este de menționat că

acestea nu pot fi absorbite într-o singură infracțiune continuată, așa cum

doresc inculpații. Faptele s-au comis prin acțiuni de amenințare și lovire sau

alte violențe îndreptate împotriva unor persoane fizice diferite. Chiar dacă și

statul are un interes în protejarea funcționarilor publici, este impropriu să se

afirme că faptele au fost comise împotriva unui unic subiect pasiv, statul, în

sensul art. 35 alin. (1) C.pen.

La individualizarea pedepselor, prima instanță a folosit în mod

judicios criteriile de individualizare pentru a stabili cuantumurile pedepselor.

Instanța de apel le va menține. Doar că, în urma achitării pentru una dintre

infracțiuni, pedeapsa corespunzătoare nu va mai intra în calculul pedepsei

rezultante aplicabile inculpaților B.L. și S.J., cu consecința reducerii ei

corespunzătoare.

În ceea ce privește regimul de executare a pedepselor aplicate, acesta a

fost în mod temeinic stabilit pentru inculpatul B.L. Acesta a avut un rol

important în desfășurarea faptelor. Faptele au un caracter în mod special grav,

fiindcă sunt în mod frontal îndreptate împotriva legitimității forței publice în

exercitarea rolului ei de combatere a infracțiunilor și de menținere a ordinii

publice. Nu există vreun element concret din care să rezulte că, după

săvârșirea lor, inculpatul s-a îndreptat. Acordul de mediere încheiat cu

Direcția Silvică Mureș a fost deja avut în vedere de prima instanță pentru a

322 Gheorghe Ivan

dispune încetarea procesului penal pentru infracțiunea de distrugere și

aplicarea pentru infracțiunea de tâlhărie a unei pedepse la minimul special.

Potrivit referatului de evaluare, inculpatul nu a muncit și nu muncește cu

forme legale. Este adevărat că, potrivit referatului, își câștigă existența din

diverse activități, precum vânzarea de animale. Dar, până la soluționarea

dosarului în care este acuzat, între altele, că a primit și vândut animale furate,

respectiva mențiune din referatul de evaluare trebuie privită cu prudență.

Aceste elemente sunt suficiente pentru justificarea pedepsei și a modalității de

executare dispuse, chiar dacă cercetarea sa în dosarul nr. 1216/P/2015 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, anexat în copie la dosarul cauzei,

pentru fapte comise în cursul judecării prezentei cauze, nu i se poate la acest

moment imputa, în baza prezumției de nevinovăție.

Cu referire la inculpatul S.J., este de relevat că rolul său în comiterea

faptelor este comparabil cu cel al inculpatului B.J. La fel ca acesta, este

înscris în cazierul judiciar cu o infracțiune, dar aceasta nu atrage starea de

recidivă și este săvârșită fără violență. Spre deosebire de inculpatul din urmă,

el oferă însă temeiuri pentru a se putea deduce că și-a revizuit

comportamentul și că se poate îndrepta fără executarea pedepsei în regim de

detenție. În special, este de menționat că el s-a angajat cu contract de muncă,

potrivit referatului de evaluare și caracterizării de la locul de muncă.

Inculpatul S.I., pe de altă parte, a avut o contribuție limitată la

conflictul cu autoritățile, în mare măsură fiind similară cu aceea a coinculpatei

S.C. La fel ca aceasta, nu are antecedente penale de niciun fel.

Instanța de apel a considerat că, în cazul inculpaților S.J. și S.I., față de

aceste elemente, de împrejurarea că au petrecut deja o perioadă în stare de

arest preventiv, este suficientă pentru atingerea scopului preventiv al pedepsei

suspendarea executării ei sub supraveghere și supunerea lor unor obligații

asemănătoare celor la care a fost supusă de prima instanță coinculpata S.C.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,

instanța de apel a admis apelurile promovate de către inculpați, a desființat

parțial sentința atacată și, în rejudecare:

a) în baza art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 396 alin. (5) C.pr.pen., au fost

achitați inculpații B.L. și S.J. pentru comiterea infracțiunii de ultraj prevăzută

în art. 257 alin. (1) și (4) C.pen. în dauna agentului de poliție S.I.;

b) s-au menținut celelalte pedepse stabilite de prima instanță în sarcina

acestor inculpați;

c) în baza art. 38 alin. (1) și 39 alin. (1) lit. b) C.pen., în urma

contopirii acestor pedepse, i s-a aplicat fiecăruia dintre inculpații B.L. și S.J.

pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare;


d) s-a menținut pedeapsa aplicată de prima instanță inculpatului Ș.I. de

2 ani și 6 luni închisoare;

e) în baza prevederilor art. 91 C.pen., a fost dispusă suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei principale și a celei accesorii aplicate

inculpaților S.J. și Ș.I., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani,

conform prevederilor art. 92 C.pen.;

f) în temeiul art. 93 alin. (1) C.pen., s-a dispus ca pe durata termenului

de supraveghere inculpații sus-menționați să se supună următoarelor măsuri

de supraveghere:

– să se prezinte la Serviciul de Probațiune Mureș la datele fixate de

acesta;

– să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu

supravegherea sa;

– să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care


– să comunice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informații și documente de natură a permite controlul

mijloacelor lor de existență;

g) în temeiul art. 93 alin. (3) C.pen., s-a dispus ca pe parcursul

termenului de supraveghere inculpații S.J. și Ș.I. să presteze o muncă

neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 120 zile la

Administrația Domeniului Public Reghin (activități de salubrizare, măturat,

golit coșuri gunoi, săpat, greblat, curățenie alei, peluze etc.);

h) a fost desemnat Serviciul de Probațiune Mureș pentru

supravegherea executării măsurilor și obligațiilor instituite în sarcina

inculpaților;

i) în baza art. 94 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică

Serviciului de Probațiune Mureș;

j) li s-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 96 alin. (1) și

(4) C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere;

k) s-au menținut restul dispozițiilor primei instanțe, compatibile cu

prezenta decizie;

l) conform art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., s-a constatat încetată de

drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, măsura

controlului judiciar dispusă față de inculpații din cauză. Ca urmare, este

rămasă fără obiect cererea de înlocuire a acestei măsuri cu măsura arestului

preventiv în cazul inculpatului B. L.;

324 Gheorghe Ivan

m) în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de

stat în apel vor rămâne în sarcina statului.


Dec. pen. nr. 615/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Furtul de arbori prevăzut în art. 109

alin. (1) lit. a) din Codul silvic3 [art. 110 alin. (1) lit. a) din Codul silvic, la

data comiterii faptei de către inculpați], ca infracțiune silvică, poate intra în

conținutul infracțiunii de tâlhărie prevăzute în art. 233 C.pen.4, atât timp cât

acest din urmă text legal face referire la furt, fără a indica și art. 228 C.pen.5

2. În cazul în care au fost agresați, cu aceeași ocazie, mai mulți

funcționari publici aflați în exercițiul funcțiunii, în sarcina făptuitorului se va

reține tot atâtea infracțiuni de ultraj câte persoane vătămate au fost lezate, și nu

o singură infracțiune, sub forma unității naturale sau sub formă continuată6.

3 ,,Art. 109

(1) Furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți

sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de

protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din

vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse

specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se pedepsește după cum

urmează (sublinierea noastră – Gh. Ivan):

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului

lemnos sustras este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă

lemnoasă pe picior;

[…]” 4 ,,Art. 233. Tâlhăria

Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea

victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de

întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea

urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu

închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi (sublinierea noastră – Gh.

Ivan).” 5 ,,Art. 228. Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul

acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă.

(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte

făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a

altei persoane.

(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt

fel de energie care are valoare economică.” 6 În același sens: Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 1136/2003, în ,,Revista

de drept penal” nr. 3/2004, p. 178; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială


3. Recent, Curtea Constituțională a României a statuat că sintagma „și

împotriva aceluiași subiect pasiv” (care impune condiția unității subiectului

pasiv în cazul infracțiunii continuate), din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin.

(1) C.pen.7, este neconstituțională, întrucât creează o diferență de tratament

juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare

obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1)

din Constituția României, republicată, cu privire la egalitatea cetățenilor în

fața legii, fără privilegii și fără discriminări8.

conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015,

p. 247. 7 ,,Art. 35. Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe






17 iulie 2017.

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE

NOILE INCRIMINĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR AUTO

ABSTRACT

Recently, the Romanian Parliament has adopted Law no. 132/2017

regarding the obligatory insurance of auto civil responsibility for

damages produced to third parties by vehicle accidents and trams,

containing discussable incriminations.

Key words: accident, auto insurance, Law no. 132/2017 regarding

the mandatory insurance of auto responsibility for damages

produced to third parties by accidents of vehicles, trams, civil

liability, damage.

Actul normativ Obiectul

Legea nr. 132/2017 asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto

pentru prejudicii produse terților prin accidente de

vehicule și tramvaie


fost publicată Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și

tramvaie.

Prezintă interes art. 38 din Legea nr. 132/2017:

,,Art. 38. Infracțiuni

(1) Emiterea și comercializarea polițelor de asigurare RCA1 false sau

falsificate constituie infracțiune, care se pedepsește conform Legii nr.

286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare.








[email protected]; [email protected].

Noile incriminări în domeniul asigurărilor auto 327

(2) Utilizarea în reparația vehiculelor avariate a pieselor sau

ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare

auto.”

Notă parțial aprobativă:

1. Incriminarea este bine-venită.

Alineatul (1) al art. 38 din Legea nr. 132/2017 conține o normă de

incriminare cadru. Așadar, sunt incidente dispozițiile art. 322 și art. 323

teza a II-a din noul Cod penal (în continuare C.pen.)2, întrucât polița de

asigurare RCA este un înscris sub semnătură privată. În cazul emiterii unei

polițe de asigurare RCA false, se reține infracțiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată prevăzută în art. 322 alin. (1) C.pen.; falsificarea are

loc prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului

ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări; verbum

regens – emiterea – ne arată acest lucru. Dacă se comercializează o poliță

de asigurare RCA falsificată, atunci se reține infracțiunea de uz de fals

prevăzută în art. 323 teza a II-a C.pen. Tot astfel, dacă se folosește o

asemenea poliță de asigurare.

2. Alineatul (2) al art. 38 din Legea nr. 132/2017 pare neterminat.

Se înțelege că utilizarea în reparația vehiculelor avariate a pieselor sau

ansamblelor contrafăcute și/sau falsificate de către unitățile reparatoare

auto constituie infracțiune, dar nu este stabilită nicio pedeapsă și nici nu se

face trimitere la Codul penal sau la o normă penală singulară.

1 Asigurarea RCA semnifică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru

prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și de tramvaie [art. 1 lit. a) din Legea nr.

132/2017]. 2 ,,Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile

prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl

încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se

pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Tentativa se pedepsește.”

,,Art. 323. Uzul de fals

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în

vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani

sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu

amendă, când înscrisul este sub semnătură privată (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”

CAUZA JUSTIFICATIVĂ SPECIALĂ A CONFLICTULUI DE

INTERESE PERMIS ÎN DOMENIUL PARLAMENTAR

ABSTRACT

Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 30/2017 for

the completion of Law no. 96/2006 regarding the Status of the

deputies and Senators, introducing the special justificatory cause

of the conflict of interest allowed in the parliamentary field,

profoundly controversial.

Key words: special justificatory cause, allowed conflict of interest,

deputy, Law no. 96/2006 regarding the Status of the deputies and

Senators, Law no. 30/2017, senator.


Legea nr. 30/2017 completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul

deputaților și al senatorilor, republicată

În Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 212 din 28 martie 2017,

a fost publicată Legea nr. 30/2017 pentru completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor1, republicată.

Prezintă interes art. unic din Legea nr. 30/2017:

<<ARTICOL UNIC

La articolul 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al

senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din

22 ianuarie 2016, după alineatul (12) se introduce un nou alineat, alineatul

(121), cu următorul cuprins:

,,(121) Prin derogare de la art. 301 din Legea nr. 286/2009 privind

Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, nu constituie conflict

de interese angajarea la biroul parlamentar a persoanelor cu care senatorii

sau deputații s-au aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani.”>>

Notă critică:

1. Legea nr. 30/2017 nu este bine-venită, în condițiile în care

fenomenul criminal în domeniul parlamentar se menține la un nivel ridicat.

Pe de altă parte, s-a creat o inegalitate de tratament juridic: deputații și

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016.

Cauza justificativă specială a conflictului de interese permis în… 329

senatorii nu vor fi trași la răspundere penală atunci când își angajează la

biroul parlamentar persoanele cu care ei s-au aflat în raporturi de muncă în

ultimii 5 ani, în timp ce ceilalți funcționari publici, da (de pildă, primarul

care își angajează la primărie o persoană cu care s-a aflat în aceeași relație).

2. Legiuitorul român a instituit o altă cauză justificativă specială, pe

lângă aceea prevăzută în alin. (2) al art. 301 din noul Cod penal (în

continuare C.pen.)2, pe care putem să o denumim conflictul de interese

permis în domeniul parlamentar3. Astfel, nu constituie infracțiunea de

conflict de interese prevăzută în art. 301 alin. (1) C.pen. angajarea la biroul

parlamentar a persoanelor cu care senatorii sau deputații s-au aflat în

raporturi de muncă în ultimii 5 ani. Deci, neavând caracter ilicit, o

asemenea faptă nu va putea antrena răspunderea penală, dar nici răspunderea

civilă sau de altă natură.

Pe de altă parte, cauza justificativă sus-menționată, operând in rem,

în mod obiectiv (potrivit voinței legiuitorului, și nu în mod natural) se

extinde și asupra participanților [art. 18 alin. (2) C.pen.4]

5.

2 ,,Art. 301. Conflictul de interese

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a

îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau

indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin

până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi

comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de

foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării

actelor normative.”

Prin Dec. nr. 603/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845

din 13 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,raporturi

comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. este neconstituțională.

Prin Legea nr. 193/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

598 din 25 iulie 2017), a fost modificat substanțial art. 301 C.pen.; analiza acestei modificări

va fi făcută în paginile 330-333 ale prezentului număr al revistei ,,Pro Lege”. 3 Cu privire la cauza justificativă specială a conflictului de interese permis, a se

vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul Juridic, București, 2016,

p. 223-224. 4 ,,Art. 18. Dispoziții generale

(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna

dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților (sublinierea

noastră – Gh. Ivan).” 5 M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 67.

CONFLICTUL DE INTERESE ÎN NOUA VIZIUNE A

LEGIUITORULUI ROMÂN. APARIȚIA UNEI NOI INCRIMINĂRI:

FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA UNOR

PERSOANE

ABSTRACT

Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 193/2017,

substantially amending art. 301 from the new Criminal Code,

which incriminated the conflict of interest, as well as art. 308 of

the same code.

Key words: special justificatory cause, the conflict of interest, using

the position for favoring persons, new incrimination, offence, Law

no. 193/2017, amending the new Criminal Code.


Legea nr. 193/2017 modificarea Legii nr. 286/2009

privind Codul penal

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017, a

fost publicată Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009

privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare.

Prezintă interes art. unic din Legea nr. 193/2017:

<<ARTICOL UNIC

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și

completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 301 se modifică și va avea următorul cuprins: ,,ART. 301

Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane (1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru

sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se

pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării

dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau

decizia se referă la următoarele situații:

a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;

Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român. Apariția … 331

b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei

obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de

aceasta.”

2. La articolul 308, alineatul (1) se modifică și va avea următorul

cuprins: ,,ART. 308

(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 privitoare la

funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de

către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu

sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei

persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane

juridice.” >>

Notă critică:

1. Legiuitorul român a modificat substanțial conținutul infracțiunii de

conflict de interese, schimbându-i și denumirea în folosirea funcției pentru

favorizarea unor persoane. Articolul 301 din noul Cod penal (în continuare

C.pen.), în forma anterioară modificării prin Legea nr. 193/20171, era în

măsură să contribuie la combaterea tuturor faptelor de natură să creeze

suspiciuni cu privire la conduita incoruptibilă a funcționarilor publici; astfel,

nu exista posibilitatea interferării interesului public cu interesul personal al

celor îndrituiți să pună în aplicare dispozițiile legale în vigoare.

2. Legiuitorul român a instituit o altă cauză justificativă specială, pe

lângă aceea ce exista în alin. (2) al art. 301 C.pen., pe care putem să o

denumim folosirea permisă a funcției pentru favorizarea unor persoane2.

Astfel, nu constituie infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea

1 ,,Art. 301. Conflictul de interese

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a

îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau

indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin

până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi

comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de

foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării

actelor normative.”

Prin Dec. nr. 603/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845

din 13 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma ,,raporturi

comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. este neconstituțională. 2 Cu privire la cauza justificativă specială a conflictului de interese permis, existentă

în vechea reglementare, a se vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura

Universul Juridic, București, 2016, p. 223-224.

332 Gheorghe Ivan

unor persoane prevăzută în art. 301 alin. (1) C.pen. și fapta săvârșită în

exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații

impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

Deci, neavând caracter ilicit, o asemenea faptă nu poate antrena răspunderea

penală, dar nici răspunderea civilă sau de altă natură.

Pe de altă parte, cauza justificativă sus-menționată, operând in rem, în

mod obiectiv (potrivit voinței legiuitorului, și nu în mod natural) se extinde și

asupra participanților [art. 18 alin. (2) C.pen.3]4.

Se observă că lit. b) a alin. (2) al art. 301 C.pen. reprezintă o preluare a

alin. (1) al art. 21 C.pen.5 Așadar, chiar dacă nu se introducea lit. b) la alin. (2)

al art. 301 C.pen., opera cauza justificativă a exercitării unui drept sau a

îndeplinirii unei obligații.

3. Înlăturându-se din conținutul infracțiunii prevăzute în art. 301 alin.

(1) C.pen. sintagma ,,pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi (…)

de muncă în ultimii 5 ani”, cauza justificativă introdusă prin Legea nr.

30/20176 nu mai poate subzista.

4. Din conținutul art. 308 C.pen.7 a fost înlăturată referirea la art. 301

C.pen., legiuitorul român conformându-se astfel Deciziei Curții

Constituționale a României nr. 603/20158 prin care s-a statuat că incriminarea

3 ,,Art. 18. Dispoziții generale

(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna

dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților (sublinierea

noastră – Gh. Ivan).” 4 M.-C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 67.

5 ,,Art. 21. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui

drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea

condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

[…]” 6 Această cauză justificativă a fost analizată în paginile 328-329 ale prezentului

număr al revistei ,,Pro Lege”. 7 Anterior modificării prin Legea nr. 193/2017, art. 308 C.pen. avea următorul

conținut:

,,Art. 308. Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane

(1) Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici

se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele

care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice

natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei

persoane juridice (sublinierea noastră – Gh. Ivan).

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.” 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie

2015.

Conflictul de interese în noua viziune a legiuitorului român. Apariția … 333

conflictului de interese în mediul privat este neconstituțională9. În schimb,

legiuitorul român trebuia să mențină incriminarea conflictului de interese în

domeniul serviciilor publice, aceasta nefiind neconstituțională; atât persoana

care exercită o funcție publică – funcționarul public în accepțiunea art. 175

alin. (1) C.pen.10

–, cât și persoana care prestează un serviciu

public – asimilată funcționarului public potrivit art. 175 alin. (2)

C.pen. – trebuie să răspundă în aceeași măsură pentru eventualul conflict de

interese în care s-ar putea regăsi la un moment dat; or, prin modificarea

efectuată recent – prin Legea nr. 193/2017 – s-a creat o inegalitate de

tratament juridic: funcționarul public este tras la răspundere penală pentru

infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, iar

persoana asimilată funcționarului public, nu, deși se aduce atingere aceleiași

valori sociale: interesul public11

.

9 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 385,

387. 10

,,Art. 175. Funcționar public

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent

sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al

altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de

stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana

care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice

sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea

respectivului serviciu public.” 11

Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 314.

MĂSURA COMPENSATORIE A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎN

CONDIȚII NECORESPUNZĂTOARE. REGLEMENTARE RECENTĂ

ABSTRACT

Recently, the Romanian Parliament adopted Law no. 169/2017 for

the modification and completion of Law no. 254/2013 regarding

the execution of the penalties and measures of deprivation of

liberty ordered by the judicial bodies during the criminal trial,

introducing as a compensatory measure the execution of the

penalty in improper conditions.

Key words: compensatory measure, execution of the penalty in

improper conditions, Law no. 254/2013 regarding the execution of

penalties and deprivation of liberty measures order by the judicial

bodies during the criminal trial, Law no. 169/2017.


Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.

254/2013 privind executarea pedepselor și a

măsurilor privative de libertate dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, a

fost publicată Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.

254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal1, cu modificările și

completările ulterioare.

Prezintă interes art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017:

,,3. După articolul 55 (din Legea nr. 254/2013, adăugirea

noastră – Gh. Ivan) se introduce un nou articol, articolul 551, cu următorul

cuprins:

ART. 551

Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare

(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere,

indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și

executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.

Măsura compensatorie a executării pedepsei în condiții… 335

perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă

acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din

pedeapsa aplicată.

(2) În sensul prezentului articol, se consideră condiții

necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din

România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.

(3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în

condiții necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situațiile următoare:

a) cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se

calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de

depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de

deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de

dotarea spațiului în cauză;

b) lipsa accesului la activități în aer liber;

c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori

disponibilitatea de ventilație;

d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;

e) lipsa posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta

normele sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;

f) existența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor

de detenție.

(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și la

calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în

centrul de reținere și arestare preventivă în condiții necorespunzătoare.

(5) În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei

în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale

din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a

Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua sanitară publică;

b) în tranzit.

(6) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care

persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție,

prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a

Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și

a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții

necorespunzătoare.

(7) Beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat.

(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în

compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu

24 iulie 2012.”

336 Gheorghe Ivan

Notă aprobativă:

Articolul 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost introdus prin

Legea nr. 169/2017, constituie o noutate pentru dreptul nostru.

În urma condamnării României de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului la data de 25 aprilie 2017 pentru condițiile precare de

detenție din închisori2, legiuitorul român a luat o primă măsură de ameliorare

(dar nu suficientă), și anume compensarea executării pedepsei în condiții

necorespunzătoare cu zile considerate executate suplimentar.

2 Cauza Rezmiveș și alții contra României, Hotărârea din 25 aprilie 2017, disponibilă

pe site-ul https://www.juridice.ro/507211/cedo-condamnare-impotriva-romaniei-25-aprilie-

2017-decizia-pilot-ref-situatia-din-penitenciare-prof-univ-dr-iulia-motoc-membru-completul-

de-judecata.html (accesat la 1 august 2017).

VARIA

PENTRU UNITATEA MAGISTRATURII1

Bertrand LOUVEL

Prim-președinte al Curții de Casație

a Republicii Franceze

Marți, 6 iunie 2017

Magistratura din Franța este împărțită în două grupuri, din momentul

în care Bonaparte a hotărât să pună Justiția sub controlul Executivului: pe de o

parte, judecătorii, iar de cealaltă, procurorii.

Judecătorii, a căror sarcină este aceea de a judeca, adică de a lua o

hotărâre cu privire la interese contrarii, beneficiază, pentru a putea îndeplini

această misiune, de garanții constituționale specifice în ceea ce privește

independența. Conducerea unei instanțe (Curtea de Casație, prim-președinții

curților de apel, președinții tribunalelor de mare instanță) este numită la

propunerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ceilalți judecători

ai curților și tribunalelor fiind numiți cu avizul acestora.

Procurorii, a căror sarcină constă mai ales în urmărirea în justiție a

presupușilor făptuitori ai infracțiunilor și care, în exercitarea acestei funcțiuni,

pun în aplicare directivele de politică penală stabilite de guvern (ceea ce

justifică existența unui ministru al justiției), beneficiază în mod legal de o

independență de principiu pentru exercitarea acțiunilor de urmărire în justiție

individuale, dar garanțiile constituționale ale independenței lor statutare sunt

mai puțin însemnate decât cele ale judecătorilor.

Astfel, toți procurorii sunt numiți la propunerea ministrului justiției,

avizul emis de membrii Consiliului Superior al Magistraturii la propunerile

acestuia nefiind decât un simplu aviz căruia ministrul are posibilitatea,

consacrată prin Constituție, de a nu-i da curs.

Rezultă din acest sistem de carieră dual o cultură a suspiciunii,

răspândită pe scară largă, cu privire la independența efectivă a procurorului în

exercitarea acțiunii publice. Această suspiciune, prin capilaritate, aduce

atingere justiției în ansamblul său, inclusiv activității penale a judecătorilor, în

sensul că aceasta depinde în mod esențial de inițiativa procurorilor.

Mijlocul prin care poate fi înlăturată, în cele din urmă, această

suspiciune constă în realizarea unității efective a corpului magistraților, prin

1 Disponibil pe site-ul https://www.courdecassation.fr/publications_26/discours_

tribunes_entretiens_2039/tribunes_8215/bertrand_louvel_36924.html. Traducere din limba

franceză: Silviu Dănilă.

338 Bertrand Louvel

supunerea tuturor aceluiași statut garantat de un Consiliu Superior al

Magistraturii, și el unic la rândul său.

Instanțele și tribunalele ar fi astfel compuse dintr-o singură categorie

statutară de magistrați cu funcții diferențiate. Există deja, în rândul

judecătorilor, funcții specializate, precum aceea a judecătorului de instrucție,

ce nu poate să judece cauzele pe care le-a instrumentat. Se poate concepe cu

ușurință ca, pe acest model, funcția de urmărire penală să fie încredințată unui

magistrat care, pentru a se specializa în această atribuție specifică, să aparțină

și tribunalului sau instanței decât doar să funcționeze pe lângă tribunal sau

instanță, după cum este cazul în prezent.

Într-adevăr, particularitatea funcției de procuror angajat în acțiunea de

urmărire penală, ce constă în punerea în practică a politicii penale a

guvernului, nu pune prin natura sa o distanță insurmontabilă față de judecători

care, conform aceleiași logici, au ei înșiși obligația de a aplica legile dorite de

legiuitor.

Astfel, fără a pune la îndoială dualitatea funcțiilor de urmărire și de

judecată, între care nu poate exista în mod evident nicio confuzie, realizarea

unității statutare a magistraților și a garanțiilor lor de independență, punând

capăt dependenței organice a ministerului public față de guvern, ar permite

stabilirea unei încrederi publice solide între francezi și propria justiție.

RESTITUIRI

RECHISITORUL DEFINITIV

ÎN AFACEREA FITOWSKI-MIHĂILEANU ȘI ÎN COMPLOTUL

CONTRA M. S. REGELUI ROMÎNIEI1

Noi primul procuror al Trib. Ilfov ;

Văzînd actele de instrucțiune coprinse în dosarul d-lui jude-instructor

cab. I, No. 30/900, în care, prin rechisitorul nostru introductiv din 7 Februarie

1900, se inculpă pentru crimă de omor, săvîrșită cu pîndire și precugetare în

seara de 1 Februarie 1900, asupra lui Kiril G. Fitowski, fapt prevăzut și

pedepsit de art. 226 și 232 Cod. penal :

Boiciu Ilieff, Alexandru Trifanoff, Nicola Miteff, Mitu Stoiceff, Kristu

Karambuleff, George Theodoroff, Marcu Ivan Bosniacoff, Anghel Pop Arsoff,

Traiciu Svetkoff, Coti Zafiroff sau Zamfiroff.

Avînd în vedere rechisitorul nostru suplimentar No. 17.851 din 900,

prin care se mai inculpă ca agenți provocatori (art. 47 comb. 226 și 232 Cod.

pen.) în același fapt, următorii :

Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Gheorghe Petroff și D. Davidoff.

Avînd în vedere și actele de instrucțiune coprinse în dosarul No.

160/900 al d-lui jude-instructor, cab. 4, în care, prin rechisitoriile noastre No.

15.695 și 16.119/900, se inculpă pentru crimă de omor cu pîndire și

precugetare, comisă asupra profesorului Ștefan Mihăileanu, în noaptea de 22

spre 23 Iulie (226 și 232 Cod. pen) :

Stoian Dumitroff, născut în Uschiub, Spiru Alexoff, Achim Peteff.

Avînd în vedere rechisitorul nostru suplimentar No. 17.131 900 prin

care se inculpă :

Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, Dimitrie Troleff,

Dimitrie Iconomoff, Alexandru Burlacoff și Nicola Bogdanoff.

Avînd în vedere că prin rechisițiunile coprinse în ordonanța d-lui

jude-instructor cab. 4 cu data de ..., s’a mai pus sub inculpare : Vladimir

Kazacoff.

Avînd în vedere rechisitorul nostru cu No. 17.706/900 prin care se

inculpă pentru crimă de complot uneltit contra vieții Suveranului nostru (art.

Rubrică realizată de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații

internaționale și programe, e-mail: [email protected] 1 Publicat în Dreptul, Anul XXIX, nr. 63, 12 octombrie 1900, p. 505-507, 513-516.

340 Em. Miclescu

76 comb. cu 79 Cod. pen.) : Nicola Bogdanoff, Boris Sarafoff, Marcu

Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff.

Avînd în vedere, că în interesul unei bune administrațiuni a justiției,

ambele aceste dosare au fost declarate conexe prin ordonanța d-lui

jude-instructor, cab. 4 din ...., dată pe baza ordonanței de desesisare a d-lui

jude-instructor cab. I, în ce privește crima Fitowski, conexitate care resultă din

faptul că Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, Marcu Bosneacoff și

Anghel Pop Arsoff, figurau ca inculpați în ambele dosare, și din faptul că toate

aceste trei crime se presintau ca o operă de continuitate a acelorași agenți

provocători.

Avînd în vedere în fine actele de instrucțiune formate de d-l

jude-instructor cab. 4, după conexarea dosarelor,

Expunem următoarele :

A) Afacerea Fitowski

In seara de 1 Februarie 1900, comisarul secției 41 este înștiințat, că în

strada Ceauș-Radu în dreptul casei No. 2 a lui Adolf Solomon, se găsește

trîntit lîngă trotuar un om grav lovit și în nesimțire. Autoritățile judiciare

informate îndată, se transportă la fața locului, unde d-l jude-instructor cab. I,

constată că acel necunoscut lîngă care se afla și un topor aruncat, încetase deja

din viață și că fără îndoială o crimă fusese comisă.

O carte poștală găsită asupra mortului cu adresa : «D-lui Danciov, str.

Cantemir No. 70, pentru Fitowski», face să apară primul indiciu, cum că

victima ar fi de naționalitate bulgară.

D-l jude-instructor mergînd la acea adresă dă peste o ceainărie, ținută

în adevăr de Danciov, care întrebat cine este persoana pentru care era

destinată acea scrisoare, răspunde că nu o cunoaște, explicând însă că în

prăvălia sa se adună mulți bulgari și macedoneni care dîndu-și adresa la el,

vin apoi la contoir și le ridică. Printre clienții ce se aflau acolo, unul din ei a

indicat pe un bragagiu Grigore, care locuia chiar peste drum, și care fiind în

relațiuni mai strînse cu acel Fitowski, ar putea să dea informațiuni asupra lui.

D-l jude-instructor mergînd îndată la acel bragagiu (Calea Dudești No.

90) cu numele de Grigore Dumitru Boicoff, se convinge numai decît după

descrierea figurii și a hainelor ce-i face acesta și care corespundea întocmai cu

cadavrul din stradă, că victima nu era altul decît însuși Kiril Fitowski. Tot de

la acest bragagiu a mai aflat că un oare-care Trifanoff, student, era bun prieten

cu Fitowski, că chiar în acea seară, pe la orele 8 ½, toți trei, adică el (Grigore),

Trifanoff și Fitowski mersese împreună la ceinăria Iosef din Calea Dudești,

apoi la o bragagerie din Calea Văcărești 38, în fine de aci s’au despărțit de ei,

lăsîndu-i împreună în stradă.

Rechisitorul definitiv în afacerea Fitowski-Mihăileanu și în complotul … 341

Însuși Grigore D. Boicoff conduce pe d-l jude-instructor la locuința lui

Trifanoff, Calea Văcărești No. 38, pe care îl găsește dormind la un alt bulgar,

Coti Zaffiroff. Ambii sînt arestați și conduși la secție. Iuțeala cu care

procedase justiția a desconcertat pe Trifanoff; el se afla în starea aceea

psihologică a vinovatului, care sub impresiunea recentă a crimei comisă nu

dobîndise încă liniștea necesară și stăpînirea de sine, pentru a-și pregăti o

apărare; astfel că de la primele cercetări face oare-cari mărturisiri

incomplecte, dar totuși folositoare; el ne spune că în adevăr a participat la

fapt, dar nu în alt mod decît că a arătat pe victimă și a condus-o pînă la locul

crimei, că însă adevăratul omorîtor este un oare-care Boiciu Ilieff, indicînd în

acelaș timp că se poate găsi în strada Campoducelui No. 56, la bulgarul Cristu

Karambuleff. O nouă descindere se face acolo și aceștia sînt de asemenea

arestați. Boiciu Ilieff și Karambuleff protestau de inocența lor, declarînd că ei

nici nu-l cunosc pe Trifanoff.

Conduși îndată la locul crimei, Trifanoff se oprește la 15 pași de

cadavru, declarînd că nu are forța necesară pentru a privi acest lugubru

spectacol, cînd cu cîte-va ore mai înainte fusese la brațul acestui om.

Karambuleff avea pasul greoi, dar totuși se apropie; singur Boiciu Ilieff nu

manifestează nici cea mai mică repulsiune și privește victima sa cu nepăsarea

unui adevărat criminal învechit.

Mobilul crimei.

Trifanoff întrebat chiar în acea nopte ce a putut să-l îndemne la

asemenea faptă, ne desvălue că el este președintele unui comitet revoluționar

de curînd înfințat în București, al cărui sediu principal este în Sofia, sub

denumirea de Supremul Comitet revoluționar macedonian; că Fitowsky era

considerat ca un spion turcesc și că din acestă cauză comitetul a trimes trei

omeni din Sofia din care unul era Boiciu Ilieff deja arestat, cu îndatorire de a

îndeplint omorul; că în fine, cei-l-alți tovareși de la Sofia se numesc Nicolla

Miteff și Mittu Stoiceff, cel dintîi descins la hotel Dacia, cel de al doilea la

hotel Macedonia din Calea Griviței. Poliția fiind pusă imediat în urmărirea

acestora, i-a prins și arestat în dimineța de 2 Februarie 1900, la cafeneaua

Macedonenilor de sub palatul Nifon. Conductorul inteligent al misiunii era

Nicola Miteff; dar pe lîngă aceștia au mai participat la comiterea faptului:

Kristu Karambuleff, Marcu Bosniacoff și studentul George Theodoroff. Vom

arăta mai departe modul cum a fost preparată crima și rolul fie-cărui în acestă

tristă operațiune.

George Theodoroff, locuind într’o cameră din aceeași casă cu

Trifanoff, fu arestat de poliție odată cu acesta. Trifanoff fiindu-i bun prieten, a

știut atît de bine să-l acopere, încît după o deținere de 24 de ore Theodoroff a

342 Em. Miclescu

fost lăsat în libertate ca și cum ar fi fost cu totul strein de fapt. Presimțind însă

descoperirele ulteriore ale justiției, profită de primul tren pentru a trece

dincolo, peste hotar, unde impunitatea îi era asigurată.

Așadar, de la primele cercetări se constată că autorii intelectuali ai

aceste crime sînt însuși membrii comitetului secret macedonian din Sofia, care

după spusele lui Trifanoff se compune din Boris Sarafoff ca președinte, D.

Davidoff ca vice-președdinte, Vladimir Kovaceff ca secretar, și George Petroff

casier. – Vom arăta mai departe care a fost activitatea acestui comitet în

general, și, în special pentru București, care a fost modul seu de acțiune.

Menționăm de o cam dată, că scopul său era de a se obține prin mijloce

revoluționare autonomia Macedoniei și alipirea ei la Principatul Bulgar ; – că

pentru acesta se făcea o propagandă vie nu numai în Bulgaria, dar încă și

pintre bulgarii emigrați în alte țeri, că în fine acest comitet aduna și

contribuțiuni bănești, pentru întreținerea agitațiunei și pregătirea revoluțiunii.

Să ne oprim privirile un moment asupra comitetului din București;

înființarea lui dateză cam de la a doua jumătate lunei Noembrie, anul 1899.

Alexandru Trifanoff, simplu student la școla de sciințe din București,

avu cel întîi ideea unei acțiuni speciale și directe asupra bulgarilor de aci, și se

puse în corespondență cu membrii comitetului din Sofia, caria probară în totul

vederile sale (vezi scrisorea lui Davidoff și Kovaceff din 8 Decembre 1899)

La 9 Decembre Sarafoff vine în personă la București pentru a da

consecrațiune acestui nou organ de propagandă macedoniană, luînd jurămînt

lui Alexandru Trifanoff pe care l’a numit președinte, dîndu-i ca membrii

consilieri pe Nicola Bogdanoff zis Hagiu, Angel Pop Arsoff și Marcu

Bosneacoff. Puțin timp după acesta numărul consilierilor fu sporit cu

următorele persone : studentul George Theodoroff, Kristu Karambuleff, Coti

Zafiroff și Traciu Zvetcoff. Toți aceștia, spre deosebire de membrii ordinari,

nu se puteau primi decît cu jurămînt, care se presta pe un pumnal și un

revolver. Formula acestui jurămînt ne-a fost dată de însuși Trifanoff și se

găsește în traducere la dosar. Ca în tote asociațiunile secrete, amenințarea și

intimidarea cu morte, formeză solemnitatea principală a jurămînsului.

Sarafoff, după ce dădu tote instrucțiunile sale lui Trifanoff și

consilierilor săi asupra modului cum trebuia condusă acțiunea de propagandă,

plecă înapoi la Sofia la 11 Decembre 1899.

Iată acum după propia mărturisire a lor : Nicola Miteff, Boiciu Ilieff și

Mitu Stoiceff, cum acestă crimă, a fost preparată în Sofia de membrii

supremului comitet macedonian.

Conducerea acestei întreprinderi fu încredințată lui Nicola Miteff, un

om încercat pentru devotamentul seu către comitet, și care pe lîngă inteligența

sa naturală, avea și ore-care cultură; ast-fel că corespundea perfect greului rol


ce avea de îndeplinit. Pe la 16–17 Ianuarie 1900, Miteff fiind chemat la

cancelaria comitetului, Sarafoff îi pune în vedere bănuelile de spionaj ce

planau asupra lui Fitowski, cum și sentința de morte pronunțată de el și

tovareșii sei : Davidoff Kovaceff, și cei-l-alți contra sa, zicîndu-i să Boiciu

Ilief are însărcinarea specială de a asasina pe Fitowski cu toporul, că el

(Miteff) și cu Mittu Stoiceff, trebuie numai să asiste pe cel dintîi, și decă la

întîmplare, n’ar reuși în lovitura sa, atunci unul din cei-l-alți doi, va trebui să-i

curme zilele cu ori-ce preț. Miteff adaogă, că în acel moment mai erau de față:

Vladimir Kovaceff și casierul G. Petroff, cari cu toții îl îndemnară să comită

crima arătînd pe Fitowski ca un om foarte periculos intereselor macedonene,

amintindu-i că comitetul știe să răsplătească pe devotații săi, că în fine

Bucureștii este un oraș mare, unde lesne vor putea scăpa de urmăririle

justiției.

Apoi Sarafoff i-a dat întîlnire pentru aceiași seară la hotelul

Constantinopol, unde trebuia să vină și Boiciu Ilieff spre a primi bani și

armele necesare. Intîlnirea a avut loc și însuși Sarafoff a remis lui Boiciu

toporul cu care victima trebuia lovită; Miteff a primit un pumnal și două

revolvere, din care unul pentru Stoiceff, deja prevenit de însărcinare. In fine,

ca bani de cheltuială li s’au dat de-o-cam dată 150 lei.

Boiciu Ilieff confirmă în totul această declarațiune, spunînd că și

dînsul a fost chemat de Sarafoff, că și lui i-a comunicat ordinul de suprimare a

lui Fitowski, pe care comitetul îl acusa că în anul 1897, ar fi trădat turcilor

secretul introducerii unui deposit de arme la Vinitza, că în fine Sarafoff cu

George Petroff și Kovaceff i-au înflăcărat capul cu discursuri patriotice,

îndemnîndu-l să ucidă pe Fitowski cu ori-ce preț, căci este în posesiunea unui

mare secret, care, dacă ar fi divulgat, ar da Bulgaria cu 500 ani înapoi; Boiciu

istorisește apoi în acelaș mod întîlnirea de seară la hotel Constantinopol.

Mitu Stoiceff în fine ne spune că ordinul de executare i-a fost

comunicat de George Petroff seara la o cafenea din Sofia, iar a doua zi

dimineață se întîlniră toți trei la gară, apucînd drumul spre Rusciuk.

Atît Miteff cît și cei-l-alți ne explică că aveau ordinul să omoare pe

Fitowski, la Rusciuk, unde se spera că va putea fi adus, și numai în casul cînd

nu ar fi venit acolo, trebuia să treacă la Bucuresci.

Aci este locul să spunem în cîte-va cuvinte ceea-ce vom desvolta mai

departe pe larg, cum că Fitowski Kiril era soldat în regimentul II infanterie

(Iskarski) din Rusciuk, și se afla sub ordinele căpitanului Popoff ; că pe lîngă

aceasta era și membru important în supremul comitet macedonean din Sofia,

că în fine în această din urmă calitate avuse o misiune specială în Romînia,

acea de a cumpăra arme necesare revoluțiunii, lucru care era cunoscut atît

căpitanului Popoff cît și altor oficeri din acel regiment (Iskarski), precum

344 Em. Miclescu

căpitanul Alex. Protogheroff și locotenentul Ivan Stoianoff ; toți acești militari

membri ei însăși în comitetul revoluționar din Rusciuk. Probabil această

misiune nu a dat resultatele așteptate și atunci s’a născut o neînțelegere între

Fitowski și comitetul suprem, care i-a atras sentința de moarte, despre care am

vorbit mai sus.

Fitowski era deci în București pe cînd Miteff și tovarășii săi îl așteptau

zadarnic de cîteva zile în Rusciuk. Atunci căpitanul Popoff, în care Fitoswki

avea mare încredere, se decide să plece în persoană la București, sperînd că-l

va putea atrage în cursă și a-l da pe mîna călăilor săi. Popoff reușește să-l

aducă chiar pînă la Giurgiu, dar în momentul de a trece Dunărea, Fitowski

refusă de a-l urma mai departe și pleacă înapoi la București. El primise de

sigur vre-o înștiințare despre ceea-ce îl așteaptă, fie de la nevasta sa, fie de la

vre-o altă rudă, ast-fel că încercarea lui Popoff nu isbutise. Comitetul din

Sofia este imediat informat despre toate acestea și atunci locotenentul

Stoianoff fu însărcinat să pornească pe asasini în București, să le dea banii și

recomandațiile necesare. El le scoase la Rusciuk pașapoartele de care aveau

nevoe (acestea au No. 32, 33 și 34, și se află la dosar), și în ziua de 25

Ianuarie 1900, Mitu Stoiceff, Boiciu Ilieff și Nicola Miteff intră prin portul

Giurgiu, lucru ce se constată prin visa comisarului acelui port pe passe-porte.

Comiterea crimei

Sosiți în Bucuresci, ei se gândesc deja la precauțiunile de luat pentru a

nu fi observați; astfel numai Nicola Miteff se opresce în gara Filaret și

descinde la hotel Dacia, iar Boiciu și cu Stoiceff trec mai departe, la gara de

Nord, petrecînd prima noapte la o cîrciumă din apropiere. Tocmai a doua zi,

29 Ianuarie, au luat și ei o cameră la hotel Macedonia, din Calea Griviței, ca și

cum ar fi sosit în acea zi din Sofia. înțelegerea era ca Miteff să vină să-i

găsească la acel hotel.

Odată cu venirea acastora, Trifanoff primise o scrisoare de la Sarafoff,

prin care era informat de misiunea celor trei tovarăși și în acelaș timp i se

punea îndatorirea ca împreună cu Marcu Bosniacoff, să arate asasinilor

persoana și locuința lui Fitowski, care atunci stetea la un cumnat al său în

Calea Călărași No. 221.

Zilele de 29 și 30 Ianuarie au fost exclusiv întrebuințate la explorarea

locului celui mai favorabil unde să se comită crima.

Am arătat de la început că Marcu Bosniacoff făcea parte din secțiunea

de aci a comitetului secret. El trăia de cât-va timp în București, cunoștea bine

orașul și limba, bucurându-se de o mare încredere pe lângă membrii

comitetului din Sofia; era întrebuințat pentru răspândirea idei revoluționare în

folosul Macedoniei printre bulgarii de aci. Acestă încredere se poate măsura


după importanța rolului ce-i era reservat într’o crimă, mult mai îndrăsneață,

urzită contra siguranței Statului nostru, despre care vom vorbi mai la vale. Din

acestă causă, participarea sa la asasinarea lui Fitowski a fost mai mult

lăturalnică, mărginindu-se a arăta în aceste două zile, împreună cu Trifanoff,

locuința lui Fitowski și cafenelele frecuentate de el; iar în seara crimei a stat

pe lângă Nicolla Mitteff, pe care l’a recondus la hotel, ferindu-l astfel să se

rătăcescă prin stradele Capitalei și a cădea în măinele justiției.

În fine, pentru ziua de 31 Ianuarie se hotărîse o consfătuire la casa lui

Trifanoff, unde trebuia să se formeze planul definitiv de executare.

La acestă întrunire au asistat toți cei-l’alți consilieri ai Comitetului

secret din București, adică : Kristu Karambuleff, studentul George

Theodoroff, Anghel Pop Arsoff, Coti Zafiroff și Traicu Zvetcoff, lipsind numai

Nicola Bogdanoff, care se afla la Rusciuk. Aci, după planul expus de Nicola

Miteff, s’a stabilit rolul fiecăruia, fixându-se data executărei pentru seara de 1

Februarie 1900.

Trifanoff trebuia ca să iasă din cafeneaua Iosef (Calea Dudești), la braț

cu Fitowski, și sub pretextul de a face o plimbare împreună, avea să-l ducă

pînă într’o stradă lăturalnică și întunecosă; iar cei-l’alți trebuiau să’i urmeze la

distanță, în ordinea următore: 1) Boiciu Ilieff, care avea îndatorirea ca în

momentul când Trifanoff va părăsi pe Fitowski de la braț, să-i aplice imediat

lovituri de topor în cap și pe la spate; el trebuia să fie însoțit de Kristu

Karambuleff, care cunoștea bine Bucureștii și care avea sarcina de a-l duce,

imediat după fapt, la casa sa în strada Campoducelui No. 56, spre a-l adăposti

pe timpul nopței.

În al doilea rînd trebuia să vie George Theodoroff și Mitu Stoiceff cel

dintîi armat cu un revolver, cel de al doilea cu un pumnal. Fie-care din ei avea

îndatorirea de a lovi pe victimă în casul cînd Fitowski, prinzînd de veste, ar fi

reușit să evite atacul lui Boiciu.

În fine, în al treilea rînd, Nicola Miteff și Marcu Bosniacoff, a căror

presență la fapt, ca conductori ai acestei valoroase întreprinderi, avea de

obiect să privegheze că executarea se va face întocmai. Theodoroff mai

trebuia să adăpostească pe Mitu Stoiceff acasă la dînsul, în noaptea crimei.

Pentru a face să se piardă și mai bine urma de presența lor în

București, Boiciu și cu Stoiceff au petrecut noaptea de 31 Ianuarie, iar după

fapt trebuiau să plece cu toții în Austria și de acolo înapoi în Bulgaria. Cum

pentru aceasta mai aveau nevoe de ceva bani, Miteff a cerut telegrafic 100 lei

locotenentului Stoianoff din Rusciuk, care i-a și trimes pe adresa lui Trifanoff.

În timpul acestei consfătuiri, Boiciu Ilieff observă că coada de topor,

desfăcută de fierul său, o uitase sub pat la hotel Macedonia. Ne mai voind să

se întoarcă pe acolo, de frică de a fi observat, Traiciu Zvetcoff s’a dus în curte

346 Em. Miclescu

și din un lemn ce a găsit acolo, a cioplit o nouă coadă, adaptînd’o la topor,

care este ceea ce s’a găsit la locul crimei.

În seara de 1 Februarie Fitowski veni, ca de obicei, la cafeneaua Iosef,

pe la ceasurile 8, la masa cărui se așeză Trifanoff și un alt bulgar Grigore D.

Boicoff. După un interval de 20 minute, merseră toți trei la o bragagerie din

calea Văcărești tocmai dedesuptul locuinței lui Trifanoff, după puțin timp au

eșit și de acolo, Grigore Dumitru i-a părăsit iar Trifanoff rămase singur la braț

cu Fitowski mergînd astfel pînă în strada Ceauș-Radu.

În acest moment Trifanoff părăsește de odată brațul lui Fitowski și

îndată se năpustește asupra acestuia Boiciu Ilieff.

La orele 8 și 40 minute el cădea mort în stradă sub repetatele lovituri

de topor ale lui Boiciu, aplicate pe la spate cu atîta abilitate și putere, îneît

victima nu a mai putut scoate nici măcar un țipăt de ajutor.

Toți ceilalți au asistat la crimă în ordinea rînduită, în ajun,

împrăștiindu-se imediat în modul convenit, afară de Mitu Stoiceff care s’a

rătăcit de Theodoroff din causă că acesta eșise cu revolverul înaintea lui

Fitowski, lăsînd astfel pe Stoiceff mai de lături la oarecare

depărtare. – Intîmplarea făcu ca Trifanoff să-l întîlnească pe stradă în

apropierea casei sale și atunci l’a condus cu birja la hotel Macedonia, pentru

timpul nopței. – Astfel se explică cum Boiciu Ilieff și Karambuleff au putut fi

prinși la un loc; cum înfine Mitu Stoiceff nepetrecînd din întîmplare noaptea

crimei la studentul Theodoroff acesta a putut, ajutat și de generositatea lui

Trifanoff, să inducă justiția în eroare și să fie pus în libertate imediat după

arestarea sa la poliție.

Mărturisirile și dovezile.

În primele momente ale instrucțiunii, numai Trifanoff făcuse

mărturisiri mai sincere, toți cei-l-alți declaraseră, că nici nu se cunosc între ei.

Cînd însă li s’a dovedit prin pașapoarte ale căror număr și viză se succedau în

ordine regulată, – cînd însă s’a găsit coada de topor uitată la hotel

Macedonia, – cînd li s’au mai dovedit că Stoiceff și Miteff fuseseră împreună

într’o prăvălie din Calea Victoriei, – cînd în fine li s’a demonstrat că adevărul

declarațiunii lui Trifanoff reese tocmai din faptul că cu toții au fost prinși

chiar în noaptea crimei la locurile indicate de acesta, – atunci au început să

intre, într’o măsură oare-care, pe calea mărturisirilor.

Perchizițiunile făcute pe la diferiții arestați în noaptea crimei nu

procuraseră justiției nici o dovadă scrisă despre existența comitetului

revoluționar din București și despre relațiunile sale cu acel din Sofia.

Tocmai la 3 Februarie Trifanoff se hotărăște să ne destăinuiască că

asemenea acte se găsesc în păstrarea unui bragagiu, Traiciu Zvetcoff, în Calea


Văcărești 45, la care, în adevăr, s’au găsit următoarele acte: 1) un caet cu

procesele-verbale de ședințe secrete ale comitetului; 2) un carnet cu matci

trimis din Sofia, stampilat de comitet, pe lîngă care se văd semnăturile lui

Davidoff si Kovaceff, din care se eliberau chitanțe pentru cotizațiunile

adunate; o scrisoare cu data de 8 Decembrie 1899, prin care Kovaceff și

Davidoff aduceau, în numele comitetului, mulțumirile lor pentru zelul și

activitatea depusă de Trifanoff în cauza macedoneană ; în fine, al 4) o

scrisoare originală a lui Sarafoff cu instrucțiuni către cei din București, scrisă

și subscrisă de mîna sa și datată 15 Ianuarie 1900. Prin această descoperire

s’au putut cunoaște toți membrii comitetului secret din București și consecința

a fost, că s’au arestat imediat Anghel Pop Arsoff, Marcu Bosniacoff, Coti

Zafiroff și Traiciu Zvetcoff, contra cărora a fost deschisă acțiune publică.

Singur Nicola Bogdanoff, deși el însuși consilier secret, a scăpat de orice

cercetare a justiției fiind lipsă din București în acele momente.

Toate aceste acte dovedeau existența unui comitet revoluționar, regulat

organizat, dar nu aveau prin ele însuși o relațiune directă cu crima Fitowski.

Importanța lor avea să se reveleze mai tîrziu. Trifanoff întrebat asupra mai

multor pasage din scrisoarea lui Sarafoff, al căror înțeles nu putea fi cunoscut

decît de acei ce corespundeau, dădea răspunsuri evasive și spunea că se referă

la întruniri sau la mijloace de propagandă.

El rămăsese fidel comitetului din Sofia și ascundea o mare parte din

adevăr. El arătase d-lui jude-instructor cab. I numai atît cît nu se mai putea

tăgădui, atît cît apucase a mărturisi în primele momente, cînd mintea nu-l

ajuta încă la organisarea unui sistem de apărare. Trifanoff acoperea cu energie

pe toți acei în contra cărora nu existau alte indicii decît faptul că figurau între

consilierii secreți ai comitetului, păstrase în fine un secret absolut asupra

activității proiectată de comitetul secret din Sofia în Romînia, care, precum

vom vedea, era îndreptată în contra liniștii și siguranții Statului romîn. Din

cauza acestei tăceri, probele despre participarea la crimă a lui Anghel Pop

Arsoff, Marcu Bosniacoff, Coti Zafiroff și Traiciu Zvetcoff, lipseau.

În asemenea condițiuni deținerea lor mai departe în prevenție, era greu

de justificat; astfel se explică cum la începutul lunei Iulie toți aceștia au fost

lăsați în libertate.

La 22 Iulie se comite crima în contra lui Mihăileanu, a cărui cercetare

a fost încredințată d-lui jude-instructor cab. 4; printre cei bănuiți se arestează

și un băcan, Spiru Alexoff, la care făcîndu-se o descindere, se găsește o

corespondență întreagă între cei implicați în afacerea Fitowski și membrii

comitetului din Sofia. Această prețioasă corespondență a dat un îndoit folos

justiției : 1) a stabilit în mod cert participarea membrilor comitetului la acest

348 Em. Miclescu

asasinat; 2) a hotârît pe Trifanoff să dea pe față complotul urzit contra vieții

regelui nostru.

Cine era Fitowski.?

Pentru a cunoaște pe Fitowski avem diferite isvoare: 1) un număr

destul de însemnat de telegrame și scrisori găsite la domiciliul său, în Calea

Văcărești No. 221; 2) un memoriu adresat de el șefilor săi din reg. II, Iskarski,

care-l pusese în urmărire pentru deșertare și al 3) un memoriu dat și semnat de

soția sa. Aceste două din urmă documente ne-au fost trimise sub plic de către

George Fitowski, fratele defunctului, însoțite și de o petițiune către justiția

romînă, prin care protestează cu tărie contra acusațiunii adusă nenorocitului

său frate, că ar fi fost un spion al patriei sale. Această petițiune este tradusă și

anexată la dosar.

Kiril G. Fitowski era un om de 30–31 ani; probabil că reușise a scăpa

nerecrutat, dar acum în anul 1899 a fost înrolat în reg. II infanterie din

Rusciuk și dat judecății ca desertor. Pe cînd se urmărea încă instrucțiunea

afacerei sale, a presentat șefilor săi memoriul pe care îl posedăm, în bruillion

și traducere la dosar. Cum prin acest memoriu arată, că servise totdeauna

causa macedoneană, că ’și pusese chiar viața în pericol pentu a spiona pe

turci, că în fine el era membru în comitetul macedonean, a reușit să capete

simpatia și încrederea șefilor săi, între alții căpitanii Ivan Popoff și Alex.

Protogheroff, membrii ei însăși în comitet și probabil că prin influența lor

reușise a fi ertat pentru faptul de desertare.

In adevăr, de pe la 30 Noembrie 1899 pînă pe la 10 Ianuarie 1900,

vedem pe Kiril Fitowski eșit din închisoarea militară, în permisie continuă și

călătorind în serviciul comitetului revoluționar la Nicopoli, Corabia,

Turnu-Măgurele, Giurgiu și București. Numeroasele telegrame ce-i erau

adresate în aceste diferite orașe, o scrisoare a căpitanului Popoff și a

locotenentului Stoianoff, acte ce se află în posesiunea, noastră, atestă că

Fitowski avea, însărcinare specială pentru cumpărarea de arme în Romînia.

Cum că Fitowski era membru în comitetul suprem, aceasta resultă din

o scrisoare scrisă de mîna locotenentului-colonel Țerkovski, prin care acesta

certifică lui Fitowski, că de la 31 Decembrie 1899–la 5 Ianuarie 1900

inclusiv, linia Roșiori-de-Vede era închisă, din care causă a fost reținut

întregul acest timp în Roșiori și l-au petrecut împreună. Această certificare îi

era data de sigur pentru a se servi de ea la Rusciuk ; dar ceea-ce e caracteristic

de semnalat, este că colonelul Țerkovski, comandantul reg. XVII Dorostolsky

dă această scrisoare lui Fitowski nu ca soldat al reg. II Iskarski, dar ca

membru în comitetul suprem macedonean, singura calitate de care pomenesce

acel bilet. Aceasta dovedește că Fitowski pînă aproape de ultimele zile ale


vieții sale era considerat ca un membru devotat al comitetului, că se bucura de

încrederea sa deplină, fiind trimes pentru cumpărarea de arme, misiune prea

delicată și care nu se putea da ori-cui. Numai ast-fel se explică cum un simplu

soldat stătea în relațiuni intime nu numai cu șefii lui direcți, dar încă cu un

oficer superior din alt regiment, ca colonel Țerkovski.

Biletul despre care am vorbit, poartă data de 7 Ianuarie 1900 și este

dat în București. Cum în scurtul timp de la 7–15 Ianuarie, Fitowski a putut

pierde întru atîta încrederea comitetului suprem, încît acesta să decreteze

moartea lui ?

Acesta este un mister nu tocmai greu de străbătut, analisînd lucrurile

mai aproape. Dacă Fitowski era trădător, precum era acuzat, este imposibil ca

Trifanoff și mai ales Miteff, inițiat în secretele comitetului, să nu fi cunoscut

actele sale de trădare. Ei se mulțumesc a repeta ceea ce le spusese Sarafoff,

cum că în anul 1897 ar fi trădat Turcilor secretul introducerei unor arme la

Vinița, în Macedonia ; mai spun că era în posesiunea altor secrete atît de

importante încît dacă le ar fi divulgat, Bulgaria ar fi dat cu 500 ani înapoi.

Contrazicerea e prea mare pentru a nu o semnala : dacă Fitowski

trădase la 1897 și lucrul se știa, cum i s’a mai acordat acea mare încredere la

1899 ? Spiru Alexoff ne spune însă că aflase de ia Troleff că se punea în

sarcina lui Fitowski dilapidarea unor sume de bani importante, primite de la

căpitanul în activitate Protogheroff pentru cumpărarea de arme. De aceeași

acuzațiune ne vorbise și soția defunctului, în memoriul ei, protestind, însă, cu

energie, că bărbatul său ar fi primit mai mult decît 600–700 franci,

întrebuințați în diferite cheltueli ale misiunei sale. Ea acuză cu tărie pe

căpitanii Popoff și Protogheroff și pe locotenentul Stoianoff ca răspunzători

de nenorocirea căzută asupra bărbatului ei, pentru a ascunde lipsurile de bani

provenite de aiurea. Nu este în posibilitatea noastră de a cerceta ce este

adevărat în toate aceste declarațiuni ale văduvei Polixenia Fitowski.

E destul pentru noi să constatăm că o crimă a fost comisă și să facem

să reiasă că sub masca unui act patriotic se ascundea o ceartă ordinară pentru

o lipsă de bani între un simplu soldat și șefii săi, lucrînd în afară de legi.

În resumat deci, rămîne bine stabilit că autorul material al acestui

omor este Boiciu Ilieff, că Nicola Miteff, Mitu Stoiceff, Kristu Karambuleff,

Alex. Trifanoff, George Theodoroff și Marcu Bosniacoff sînt complicii celui

dintîi, pentru că prin diferitele roluri ce au ținut, au ajutat pe omorîtor în

perpetrarea acestei crime, atît mai înainte, prin actele de pregătire expuse, cît

și prin asistența lor în momentul săvîrșirei faptului.

Că a mai fost complice și Traicu Zvetcoff, care pe lîngă ca a luat parte

la consfătuire, dar a cioplit chiar, pentru Boiciu, coada toporului cu care

acesta a ucis pe Fitowski, știind bine la ce avea să servească. Că în fine mai

350 Em. Miclescu

sînt complici și Anghel Pop Arsoff și Coti Zafiroff pentru că prin participarea

lor la planul crimei, au ajutat cu bună știință pe autorul crimei în unul din

acele fapte ce a pregătit.

Cerem deci d-lui jude-instructor să declare ca este caz de urmărire

penală contra lui Boiciu Ilieff pentru crimă de omor cu pîndire și

precugetare, prevăzută și pedepsită de art. 226 și 232 C. p.; iar contra

celor-l-alți mai sus menționați pentru faptul de complicitate la acea crimă

prevăzut și pedepsit de art. 50 comb. cu 226 și 232 C. p.

În fine mai cerem d-lui jude-instructor să declare că există caz de

urmărire contra lor: Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, George Petroff și

locotenentul Ivan Stoianoff, toți aceștia fără domiciliu în Romînia, pentru că

prin îndemnul lor, prin uneltirile lor, prin bani și arme procurate asasinilor,

au provocat direct la comiterea crimei asupra lui Fitowski, fapt prevăzut și

pedepsit de art. 47 C. p. combinat cu art. 226 și 232 C. p.

B) Crima în contra lui Mihăileanu.

Ștefan Mihăileanu, profesor la liceul Sf. Sava, era născut în orașul

Ochrida din Macedonia și stabilit în București deja de 20 de ani. Pe la anul

1892 înființase în București ziarul Peninsula Balcanică, care însă încetă de a

mai apare la 1895. Bun patriot, profesor distins și scriitor plăcut, nu renunțase

însă, pentru totdeauna, la ideea de a reîncepe publicațiunea ziarului său în care

cu multă căldură apărase interesele Romînilor din pămîntul său natal, și la

începutul anului 1900 reușește a pune aceasta dorință în executare. Primul

număr reapare în ziua de 23 Ianuarie.

Comitetul presidat de Trifanoff, se alarmează numai decît de

reînvierea acestui organ de publicitate; o probă despre aceasta o avem în

registrul pentru procesele-verbale de ședință, sesisat la Traiciu Zvetcoff cu

ocaziunea omorului Fitowski și în care vedem că la o ședință secretă ținută în

ziua de 25 Ianuarie, s’a hotărît să se semnaleze lui Sarafoff unul din articolele

«Penisulei Balcanice» și să se ceară instrucțiuni de urmare.

La 2 Februarie toți membrii comitetului sînt arestați și de aci înainte

nu mai putem ști cine anume s’a ocupat de cele scrise în «Peninsula

Balcanică» – dar de sigur că era mult citită la Sofia, și că a adus multă

turburare în sînul comitetului macedonian prin desvăluirea tuturor actelor sale

criminale, prin lupta ce acest jurnal întreprinsese în contra acestei asociațiuni

de răi-făcători, pe care în totdeauna ’i-a deosebit de națiunea bulgară onestă și

muncitoare.

Acest comitet, pentru care o viață omenească costa atît de puțin, hotărî

în curînd și moartea lui Mihăileanu.


Am arătat deja cum pe la a doua jumătate a lunei Martie, Dimitrie

Iconomoff, om de mare încredere al comitetului suprem, fusese trimis în

București, cu misiunea, pe de o parte, de a continua propaganda începută, pe

de alta, de a găsi mijlocul stabilirei unei corespondențe cu cei închiși în

afacerea Fitowski, pentru ca aceștia să fie informați că comitetul are grija

soartei lor, că le va pune advocați, că în fine își va depune toate silințele

pentru a-i scoate din închisoare chiar prin evadare, dacă nu prin judecată.

Iconomoff mai avea însărcinarea de a face să se omoare Trifanoff și în

fine să organiseze omorîrea lui Mihăileanu, care, prin energicele sale articole,

compromitea cu totul reputațiunea comitetului.

Stoian Dumitroff, un simplu lucrător-croitor, tînăr, cu o cultură

inferioară de tot, dar inteligent și fanatic, el însuși macedonean, din orașul

Scopia (Usckiub), fu persoana aleasă de Iconomoff pentru a-i înarma brațul

contra lui Mihăileanu.

Înflăcărîndu-i capul cu tot felul de vorbe, înfățișînd pe Mihăileanu ca

un fel de spion turcesc, i-a infiltrat, încetul cu încetul, ideia acestui omor, ca

un act de mare patriotism și eroism, și ast-fel a reușit să-l hotărască, să aducă

la îndeplinire sentința de moarte a comitetului.

Iconomoff era ajutat în opera sa și de ațîțările altor Bulgari, precum

fotograful Fackiroff, socialistul Alex. Burlaooff, băcanul Spiru Alexoff și

studentul Achim Petcoff, și mai cu seamă de acești doi din urmă.

Se întîmplă însă, că Iconomoff, observat de poliție în agitațiunile sale,

să fie expulsat din țară pe la începutul lunei Iunie, împreună cu Fackiroff,

expulsare pe care aceștia o atribuiau influenței lui Mihăileanu și atunci dorința

de resbunare crește și mai vie, căci prin aceasta se aducea o nouă piedică

acțiunei comitetului. Insistențele lui Iconomoff pe lîngă Dumitroff devin și

mai mari și la plecarea sa obține de la el promisiunea că se vor întîlni în

curînd la Sofia spre a-l presenta lui Sarafoff și a primi din gura acestuia

ordinul de executare.

În adevăr, pe la 17 Iunie, Dumitroff pleacă la Rusciuk pentru a căuta

pe Iconomoff, pe care însă nu-l găsește. Pentru a trece în Bulgaria se servește

de pașaportul studentului Achim Petcoff, a cărui semnalmente nu se potriveau

de loc cu ale sale. Temîndu-se din causa aceasta de poliția din Rusciuk, care-i

reținuse pașaportul, se pune numai decît sub protecțiunea comandantului de

pompieri Troleff, către care adusese și o scrisoare din partea lui Karambuleff.

Troleff îl servesce numai decît și Dumitroff nu fu de loc supărat de poliție.

După o așteptare zadarnică de cîte-va zile a lui Iconomoff, Dumitroff se

hotărăsce să plece singur la Sofia, în care scop Troleff îi înlesnește mijloacele

de drum, dîndu-i lei 12 și 50 bani, și cunoscînd bine planurile sale.

352 Em. Miclescu

La Sofia, Dumitroff se presintă îndată la Sarafoff, ca nepot al lui

Iconomoff, și este numai decît primit de el, de Kovaceff și Davidoff, cari cu

toții au început să-i făgăduiască că-i vor da mijloace pentru a-și complecta

studiile (el absolvise numai clasele primare), că îi vor da slujbă bună, că în

fine se va bucura totdeauna de protecțiunea comitetului, dacă va omorî pe

Mihăileanu. Apoi i-au dat instrucțiuni cum să procedeze, sfătuindu-l să

întrebuințeze de preferință toporul, căci nu face sgomot, iar în casul cînd ar fi

prins, să nu spună eu nici un preț că a lucrat în numele comitetului, dar numai

din propria sa indignare patriotică. In fine, l’au sărutat cu toții în gură, ca un

fel de bine-cuvîntare spre reușita întreprinderei, dîndu-i și 50 lei de cheltuială.

La 2 Iulie, Dumitroff este întors deja în București, după ce se oprise

mai întîi în Rusciuk, unde concursul lui Troleff îi era necesar. Pentru a trece

în Romînia, avea nevoe de un pașaport în regulă, neputîndu-se servi de acel al

lui Peteff pentru motivele arătate. Atunci Troleff, pus deja în cunoștință de

Dumitroff despre ceea ce se hotărîse la Sofia, se grăbește a-i înlesni trecerea

în Romînia, scoțîndu-i de la Primăria Ruscikului un bilet de trecerea

fruntariei, valabil pe 15 zile și ast-fel a putut veni nesupărat în țară.

Pînă acum, în crima Fitowski văzurăm militari în activitate, făcîndu-se

complici cu criminalii; aici mai avem și complicitatea unui funcționar civil.

Dumitroff ca și cei-l-alți inculpați, Alexoff și Peteff, afirmă, toți în o

concordanță, că acest Troleff era membru important în comitetul macedonean

și ca atare cunoaște multe din secretele sale, că avea chiar cunoștință de

complotul urzit în contra siguranței statului nostru. Avem deci toate temeiurile

de a crede pe Dumitroff că atunci cînd Troleff îi înlesnea ast-fel venirea în

Romînia, el avea cunoștință de scopul ce urmărea.

Odată în capitală, Dumitroff, întărit în hotărîrea sa de a curma zilele

lui Mihăileanu, prin onoarea de a fi fost sărutat în gură de însuși membrii

comitetului suprem, se gîndește neîncetat la mijloacele pentru a aduce la

îndeplinire acea sentință de moarte. Nefiind de forța și abilitatea lui Boiciu în

mînuirea toporului, își cumpără un revolver în prețul de10 lei, de la un

bragagiu Nicola, din strada Lucaciu. In secretul acestei afaceri mai erau :

studentul Achim Peteff, băcanul Spiru Alexoff și socialistul Alexandru

Burlacoff, acesta originar din Tulcea, cari cu toții într’o voce l’au îndemnat să

îndeplinească, cît mai în grabă, ordinul comitetului, exaltînd valoarea acestei

crime ca un mare act de patriotism.

Alexandru Burlacoff este acela, care a dat o întîlnire lui Dimitroff la

cafeneaua Macedonenilor din palatul Nifon, luîndu-și însărcinarea de a-i arăta

pe Ștefan Mihăileanu, ceea ce a și făcut. Dimitroff odată ce și-a fixat figura

lui Mihăileanu, a început să-l urmărească timp de mai multe zile, pas cu pas,

pentru a-i cunoaște mișcările și obiceiurile. Cu cît întîrzia însă mai mult în


executarea crimei, cu atît creșteau și ațîțările lui Achim Peteff, care căuta să-l

ridiculiseze, zicîndu-i că este fricos și că mai bine să recunoască că nu este în

stare să îndeplinească ceea ce i s’a ordonat, pentru ca să se însărcineze

alt-cine-va.

Nehotârîrea lui Dimitroff provenea din faptul, că i se recomanda

necontenit de Peteff și cei-l-alți, să se servească de topor, și dînsul nu se

bizuia de ajuns în puterile sale pentru aceasta. Intr’un timp reușise să fure un

topor de la bulgarul Radiceff, din str. Nerva-Traian No. 122 ; aceasta o făcuse

cu precauțiune, pentru a nu fi silit să cumpere acest instrument, și deci a fi

recunoscut mai ușor în cașul cînd ar fi comis crima. Tocmai în acel timp

Marcu Bosniacoff fusese liberat din Văcărești, și Dimitroff întîlnindu-l, i-a

arătat toporul, spunîndu-i și fapta ce trebuia să comită. Bosniacoff l’a

deconsiliat să se servească de acel topor, căci lovitura n’ar fi fost sigură, fiind

prea mic, și discutînd împreună asupra inconvenientului acestei arme de a fi

ascunsă sub haină, Bosniacoff’i-a zis că cunoaște el un tîmplar, Haralambie

Danevski, care va putea să-i facă o coadă de topor potrivită, adică care să se

poată desface în două bucăți.

Acest Danevski, era el însuși bulgar și ura lui contra lui Mihăileanu

era atît de bine răspîndită printre ei, încît îndată ce Dimitroff și Bosniacoff

i-au explicat cele ce le trebuia, el i-a întrebat dacă pregătesc ceva pentru

cuțovlahul Danevski, deși a consimțit să efectueze lucrarea, a cerut însă mai

multe zile pentru aceasta, fiind ocupat cu alte comande. În acest interval,

Dimitroff s’a mai dus pe la băcanul Spiru Alexoff, cu care întreținîndu-se

despre crimă și arătîndu-i revolverul ce cumpărase, acesta a observat că nu

merge regulat, și i-a dat doui lei ca să-l dreagă la un armurier. După ce arma a

fost reparată, Dimitroff s’a dus în cîmp.ul Teilor să o încerce, și văzînd că

funcționează bine, s’a dus pe la Alexoff să-i ceară ceva parale pentru a avea,

cu ce să fugă în Bulgaria, după crimă. Alexoff i-a răspuns că îndată ce va

comite omorul, să vină acasă la el să-l ascundă și îi va găsi apoi bani pentru

drum. Tot atunci i-a procurat și adresa esactă a lui Mihăileanu, de care însă

Dimitroff nu mai avea nevoe, căci îl urmărise el singur în toate mișcările sale

și îi cunoscea obiceiurile.

Pregătit astfel, cu un revolver sigur, Dimitroff renunță la ideia de a

mai întrebuința toporul, și hotărăște să execute crima în seara de 22 Iulie. Incă

de pe la ceasurile 8 se postează în fața casei lui Mihăileanu, pentru a Observa

cînd va eși din casă.

Se întîmplă că în acea seară Mihăileanu a eșit însoțit de nevastă și de

fiica sa, cu care s’a dus să petreacă seara la un prieten în str. Țepeș-Vodă.

354 Em. Miclescu

Dimitroff ne istorisește în detaliu cum l’a urmărit pînă acolo și l’a

așteptat la o circiumă din apropiere, de unde putea observa ușor cînd avea să

iasă.

Se făcuse ceasurile 12 din noapte, și totuși Mihăileanu nu mai pleca.

Dimitroff nu-și pierdu însă răbdarea ; hotărîrea sa era nestrămutată, și

presența familiei nenorocitului profesor nu-i fu nici de cum piedică în

îndeplinirea ordinului comitetului.

În fine, pe la ceasurile 12 1/4, plecă Mihăileanu din strada Țepeș-Vodă

la brațul soției sale și al fiicei sale; Dimitroff îi urmărește, și în apropierea

casei sale, profitînd de un moment cînd nu se mai afla nimenea pe stradă, se

apropie ca la trei-patru metri distanță de ei și slobode, un glonț în spatele lui

Mihăileanu. Pentru a fi mai sigur că nu-i scapă, a voit să tragă și al doilea foc,

dar revolverul nu a mai funcționat, și speriat, o rupe de fugă pe strada Liniștei,

în care timp și-a pierdut pălăria. Stoian fiind cu capul gol, putea lesne fi

bănuit dacă ar fi fost văzut, și atunci văzînd în str. Plantelor, cu totul în

apropiere de locul crimei, o casă în construcție, a intrat într’însa, pitulîndu-se

într’o cameră din fund. Sergenții la auzul detunăturei au alergat spre locul

crimei, unde informîndu-se de cele întîmplate, au înștiințat imediat secția și

poliția se puse îndată în urmărirea făptuitorului. Intîmplarea făcu să le vină în

gînd sergenților Tudor Constantin și Zornescu Gheorghe, să exploreze și

binaua în construcție din str. Plantelor; cînd de-odată la lumina unui chibrit,

zăresc în fund un om culcat, ce se prefăcea că doarme. Cum pălăria lui

Dumitroff fusese găsită în stradă, iar dînsul se afla cu capul gol, sergenții n’au

mai avut nici o îndoială, cum că au pus în adevăr mîna pe asasin și l’au

condus imediat la Prefectura Poliției, unde Parchetul a intrat îndată în

cercetarea casului. Dimitroff după oare-care șovăire, a finit prin a mărturisi că

a lucrat din ordinul și în numele supremului comitet macedonean din Sofia.

Nenorocitul Ștefan Mihăileanu fusese lovit de moarte în spate și în

partea dreaptă. Transportat imediat la Spitalul Colței, ajutoarele medicale nu

i-au fost de nici un folos, căci glonțul pătrunsese adînc în plămîni, și peste o

jumătate de oră nu mai era în viață.

Iată în intervalul numai a 5 luni, a doua crimă comisă în București de

un comitet revoluționar adăpostit într’o țară străină, și care de astă dată

întinsese acțiunea sa de terorisare nu numai asupra conaționalilor săi bulgari

macedoneni, dar încă și în contra romînilor macedoneni, voind prin aceasta să

înfricoșeze pe toți aceia cari pe viitor ar încerca să apere, ca și Mihăileanu,

interesele Romînilor din acele părți. Nesimțindu-se în stare a duce lupta pe

tărîmul ideilor, ei răspund la atacurile cu condeiul, prin atacuri cu toporul și

cu revolverul.


Acțiunile criminale ale lor nu trebuiau să se oprească aci. După crima

lui Fitovski, trebuia să se omoare, tot aci în București, turcul Ciamil, care

fiind în serviciul țărei sale, căuta să descopere uneltirile comitetului de aici.

După Mihăileanu trebuiau să fie omorîți: albanezul Iașar și bulgarul Nicola

Gheorghieff, bănuiți asemenea de spionaj în folosul Turciei.

Paralel cu aceste omoruri, comitetul din Sofia plănuise să opereze mai

multe spargeri în București, pentru ca din produsul acestor furturi, să

alimenteze casa comitetului, care probabil se golise.

Din cele expuse, reese în mod neîndoios culpabilitatea lui Stoian

Dimitroff în crima lui Ștefan Mihăileanu. Asemenea mai reies cu precisiune

complicitatea lui Spiru Alexoff și Alexandru Burlacoff; cel dintîi procurînd

mijloace bănești lui Dimitroff pentru a repara revolverul, cu care avea să

omoare pe Mihăileanu și oferindu-i să-l ascundă în casa sa, îndată după

săvîrșirea faptului; iar cel de al doilea, arătîndu-i persoana lui Mihăileanu și

încurajîndu-l la efectuarea crimei.

În fine, mai sînt culpabili: Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Dimitrie

Davidoff, Dimitrie Iconomoff și Achim Peteff; toți aceștia pentru că prin

ațîțări, prin îndemnuri, prin promisiuni de a procura asasinului mijloace

bănești care să-i înlesnească viața, au provocat direct pe Stoian Dimitroff la

comiterea acestei crime, așa fel încît fără aceste uneltiri culpabile crima nu

s’ar fi comis.

Cît despre Dimitrie Troleff, complicitatea sa reiese atît prin faptul că a

înlesnit lui Dimitroff drumul la Sofia, cît mai ales prin aceea că ’i-a înlesnit

trecerea în Romînia, fabricîndu-i în Rusciuk un pașaport mincinos în care se

afirma că el este locuitor în Rusciuk, pe cînd el era din Usckiub, aceasta știind

bine cu ce intențiuni hotărîte mergea la București.

Mai avem cîte-va cuvinte de spus cu privire la Nicola Bogdanoff și

Vladimir Kozacoff, ambii implicați ca complici în acest asasinat.

Pentru Nicola Bogdanoff instrucțiunea n!a putut stabili nici un fapt de

participarea sa fie înainte, fie în timpul crimei și deci urmează a fi scutit de

ori-ce urmărire în această privință.

Pentru Vladimir Kazacoff, ceea ce a provocat oare-cari bănueli contra

sa la începutul cercetărilor, era faptul că la o perchiziție ce i s’a făcut s’a găsit

o scrisoare cu plicul său primită din Sofia și semnată Sarafoff, scrisoare

trimisă lui cu rugăminte de a fi publicată în jurnalele romînești și avînd de

scop apărarea criminalilor lui Fitowski.

Indiferent de a ști dacă în adevăr era de mîna lui Sarafoff sau numai

inspirată de el, destul că cercetările ulterioare nu au putut aduce nici un nou

indiciu contra lui Kazacoff; astfel că după o deținere de cîte-va zile, a fost

lăsat în libertate și acum urmează a înceta ori-ce urmărire contra sa.

356 Em. Miclescu

Cerem deci d-lui jude-instructor ca prin ordonanța sa, să declare că

nu există caz de urmărire penală contra lor: Nicola Bogdanoff și Vladimir

Kazacoff pentru omorul lui Ștefan Mihăileanu.

Că din contră, există caz de urmărire contra lui Stoian Dumitroff

pentru faptul prevăzut și pedepsit de art. 226 și 232 C. p.

Că există caz de urmărire contra lor: Spiru Alexoff, Alexandru

Burlacoff și Dimitrie Troleff pentru faptul prevăzut și pedepsit de art. 50

comb. cu art. 226 și 232 C. p.

Că asemenea există caz de urmărire contra lor: Achim Peteff Dimitrie

Iconomoff, Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, pentru faptul de provocațiune

la crima executată de Stoian Dimitroff, care se pedepsește de art. 47 comb. cu

226 și 232 C. p. – Că tot pentru aceleași texte există caz de urmărire contra

lui D. Davidoff.

C) Complotul contra Suveranului.

Sarafoff și tovarășii săi, prin înființarea comitetului de aci, urmăreau

nu numai o acțiune de propagandă în folosul cauzei macedonene printre

bulgarii din București, dar încă un plan întreg de acțiuni ostile contra Statului

romîn. La formarea cum s’ar zice : «oficială» a secțiunii București, Sarafoff

vine în București și dă instrucțiuni despre ceea ce trebue să se lucreze de

membrii numiți de el.

Cea dintîi idee destinată a fi răspîndită printre Bulgarii de aci, este că

Romînia ar fi singura piedică la realizarea scopurilor comitetului cu privire la

Macedonia. Apoi într’o consfătuire intimă cu Alexandru Trifanoff, Nicola

Bogdanoff Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff, discută modul cum s’ar

putea crea dificultăți Statului romîn, pentru ca în timpul cînd revoluțiunea ar

isbucni în Macedonia, Romînia să nu poată interveni militărește în Bulgaria.

Este o adevărată deriziune de a vedea persoane ca Bogdanoff,

Trifanoff și ceilalți, căutînd să dea soluțiuni la chestiuni de acest fel. Cu toate

acestea Sarafoff, care era ecoul întregului comitet în Sofia, știa bine ce face ;

știa că acei cu care vorbea erau numai instrumente de supunere oarbă, față de

care discuta numai de formă și cărora avea numai ordine de transmis.

Trifanoff, ca cel mai cult, a propus să ni se creeze dificultăți prin o

agitațiune îndreptată în contra ovreilor, la care Sarafoff ’i-a răspuns că el este

numai un idealist și că agitațiunea pe chestia ovreiască nu ajunge; că pentru a

ajunge la desordinea și confusiunea în Statul romîn, Regele Romîniei trebue

ucis și în acelaș timp ar trebui să se arunce o bombă cu dinamită la Camera

deputaților; că Romînia fiind aliată cu Serbia, acelaș atentat trebue pornit și

în contra vieței Suveranului acelei țări.


Ideia aceasta a fost numai decît primită de Bogdanoff, Bosniacoff, și

Pop Arsoff. Singur Trifanoff a stat în rezervă; Sarafoff a și distribuit rolurile :

Marcu Bosniacoff, împreună cu Anghel Pop Arsoff, trebuiau să ucidă pe

Regele nostru; îndată după comiterea faptului, trebuiau să se travestească în

brutari și să stea ascunși la Nicola Bogdanoff acasă, pînă cînd va sosi

momentul favorabil ca să poată pleca în Bulgaria.

Nu putem ști dacă acest complot ar fi fost în adevăr adus la executare;

dar el a fost perfect hotărît la hotel Unirea în București, în camera pe care a

ocupat-o Sarafoff în zilele de 9, 10 și 11 Decembrie 1899.

E posibil încă ca arestarea lui Bosniacoff și Pop Arsoff în crima

Fitowski și deținerea lor în prevenție pînă la Iulie, să fi fost cauza că atentatul

n’a fost încercat.

După declarațiunile inculpatului Nicola Bogdanoff, omul cel mai

devotat și de încredere al lui Sarafoff, acest atentat trebuia să se comită la un

moment cînd ar fi isbucnit și revoluțiunea în Macedonia.

Se pare însă, după evenimentele ce s’au desfășurat, că această mișcare

a fost amînată, căci autoritățile otomane presimțind lucrurile la timp, au luat

măsuri în consecință. Nu e mai puțin adevărat că complotul a fost urzit și

dovezile cari stabilesc existența lui sînt din acele ce nu se pot tăgădui.

Găsirea corespondenței lui Spiru Alexoff, despre care am vorbit deja, a

avut de efect să deslege limba tuturor inculpaților, a acelor din afacerea

Fitowski ca și acelora din crima Mihăileanu.

Nicola Bogdanoff, care nu participase la cele-l-alte crime, avea să

joace, după cum am văzut, un rol important în complotul ce se pregătise. El

era inima lui, la dînsul trebuia să se aducă bombele cu dinamită și să se

ascundă omorîtorii după fapt. Modul cum atentatul a fost plănuit și hotărît,

este reprodus în toate detaliile sale și în mod identic, atît de Nicola Bogdanoff

cît și de Alexandru Trifanoff. Această concordanță are o putere probantă

sdrobitoare, căci acești inculpați cari să despărțiseră din luna Ianuarie, nu mai

avuseseră nici un contact împreună.

O consfătuire între ei fusese deci imposibilă ; mai mult încă, Trifanoff

era osînditul comitetului și prin urmare exista o dușmănie vădită între el și

Bogdanoff. Așa dar un fapt, care apărea din două isvoare atît de diferite, avea

toată siguranța adevărului. De altmintrelea, însuși Nicola Miteff mărturisește

că Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff i-au destăinuit la închisoare

complotul în contra regelui Romîniei; el istorisește cum Anghel Pop Arsoff

le-a spus într'o zi cu mare tristețe teama lor, că Trifanoff ar fi mărturisit și

acest complot, care avea să atragă asupra lor rigorile cele mai mari ale

închisorii.

358 Em. Miclescu

În realitate, însă, Trifanoff nu a divulgat nimic de cît atunci, cînd a

văzut că comitetul, pe care îl servise cu atîta credință, decretase și moartea sa.

Atunci punîndu-se sub protecția întreagă a justiției noastre, ne-a mărturisit că

scrisoarea cu data de 15 Ianuarie 1900, scrisă și semnată de Sarafoff, găsită la

perchisiția de la Traiciu Zwetkoff, se referea la acest complot. El susține că

această scrisoare fusese trimisă lui Marcu Bosniacoff și că rîndurile

următoare: «băgați bine de seamă, principalul scop să se realiseze. Examinați

chestiunea din toate părțile, așa în cît în ziua cînd veți primi ordinul de

executare să fiți gata», se raportează exclusiv la complot.

Acum se explică, cu deplină lumină, interesul cel mare pe care

comitetul avea de a face să dispară cît mai repede Trifanoff, acel martor

incomod, care la un moment dat putea să divulge acest mare secret. Acum se

poate convinge oricine că nu pentru slăbiciunea de a fi arătat pe omorîtorii lui

Fitowski, se hotărîse perderea lui. Interesul acestui nou asasinat era de a se

îngropa, odată cu cadavrul lui Trifanoff, și posibilitatea de a se da la lumină

seria neîntreruptă de fapte criminale, a acestei asociațiuni de făcători de rele,

care devenise un pericol nu numai pentru Bulgaria, dar încă și pentru Statele

vecine.

Am zis că acești oameni din supremul comitet macedonian, compun o

adevărată asociațiune de răi-făcători și afirmațiunea o ilustrăm cu însuși actele

scrise ale acestor triști asociați, din care se poate vedea cît de puțin îi costă

viața unui omfși în fine care era isvorul de unde casa comitetului se alimenta.

Avem printre actele sesizate la Spiru Alexoff o scrisoare originală a lui

Dim. Troleff, șeful pompierilor din Rusciuk, rudă cu Nicola Bogdanoff, și iată

ce găsim într’un pasaj din ea, cu privire la un negustor din București, Pândele

Stoilov : «Dacă Stoilov se opune întru ceva, rog, «comunicați-mi, eu «îl voiu

amenința, dacă și atunci se va opune, îi voiu propune bun lucru aici (Rusciuk),

ca să scăpăm de el acolo; iar în «cas extrem poate chiar să se suprime. Pentru

acesta am și vorbit cu «Kovaceff, și om are».

Explicațiunea acestei noui crime proectate, o găsim într’o scrisoare a

acestui Pandele Stoilov către Spiru Alexoff, din care resultă că amîndoi erau

în ceartă pentru o femee și că Spiru Alexoff în speranța de a rămînea cu

femeia, a pîrît pe Stoilov comitetului, înfățișîndu-l ca puțin credincios causei

sfinte și, precum am văzut, comitetul îi pregătise deja om prin care să-l

suprime.

Iată cu ce ușurință de suflet se pronunțase sentințele de moarte de

acești oameni.

Să vedem acuma din ce mijloace trăia acest comitet, cu organisațiunea

atît de întinsă.


Să trimisese în toate părțile carnete pentru adunarea de subscripțiuni

benevole. Carnetul trimis lui Trifanoff poartă No. 7357, după care se poate

aprecia cît de mare era numărul persoanelor însărcinate să facă astfel de apel

la punga patrioților.

Se vede că acest mijloc de contribuțiuni forțate, smulse prin

intimidare, apoi prin loviri și, în fine, prin spargeri și omoruri, cînd primele

mijloace nu reușesc. Agenții comitetului, precum, Krapceff și Gherasimoff se

duceau pe la diferiți negustori, pretinzîndu-le cîte o sumă oare-care de bani,

proporționată după cît se credea că este de bogat. Dacă nu reușea să obțină

ceva, atunci după plecarea lor veneau amenințările, bătăile și în fine știrea că

negustorul este condamnat la moarte.

Aceasta este cașul lui Alex. Stefanoff cîrciumar din București, lîngă

hotel Avram, la care a fost însuși Sarafoff să-l amenințe, (vezi deposiția

acestuia). Cum însă omorîrea lui Stefanoff presenta dificultăți, fiind-că trebuia

să se facă aci, generositatea lui Sarafoff mersese pînă acolo, în cît să-l erte de

această pedeapsă, mulțumindu-se de a da ordin lui Marcu Bosniacoff, văr cu

Alex. Stefanoff, ca să-i spargă casa de bani și produsul furtului să fie trimes

comitetului.

Trifanoff ne spune că scrisoarea lui Sarafoff din 15 Ianuarie, prin care

întreabă: «ce s’a făcut cu lucrul de lîngă hotel Avram ?» se referă la această

spargere.

Dar se mai hotărîse de către Sarafoff, și alte două furturi cu efracțiune,

unul la brutarul Marcu din Calea Văcărești și altul la d-na Hagi Velicu din

Calea Moșilor ! Acest lucru este mărturisit de Nicola Miteff, de Nicola

Bogdanoff și de Alex. Trifanoff. (Vezi suplimentul de interogatoriu de la 26

August a. c.).

In fine Trifanoff ne mai spune că inculpatul Mitu Stoiceff, cînd era în

Macedonia, avea misiunea de a fura copii de pe la oameni bogați, lucru pe

care Anghel Pop Arsoff l-a făcut cunoscut în Văcărești; că acești copii erau

duși în munți și înapoiați numai atunci cînd părinții vărsau sumele cerute de

acești patrioți umanitari; iar produsul acestui nou mod de contribuțiune, era

înaintat la casieria comitetului din Sofia.

Dar aceste lucruri nu sînt spuse numai de inculpații din

Văcărești, – întîmplarea a făcut că d-l jude-instructor al cabinetului No. 4,

făcînd o descindere în strada Lucaci la bulgarul Ștefan Nedelcoff, să găsească

o scrisoare, primită de el la 23 Iulie de la un oare-care Spase Tossef Zicoff, în

care acesta îi face un tablou îngrozitor despre jafurile la care sînt supuși

negustorii din Rusciuc; ast-fel îi scrie, că comercianților macedoneni mai

bogați li -s’au luat cîte 100 și 200 napoleoni și care s’au opus, au mîncat bătae

de moarte și tot li s’a luat; citează casul unui oare-care Karamfil, pe care,

360 Em. Miclescu

după ce l’au bătut în mod îngrozitor, i-a luat și 1000 lei ca contribuțiune

benevolă.

Iată dară, în puține cuvinte, acțiunea acestui comitet revoluționar, care,

sub masca patriotismului, jefuește lumea, respîndește doliu prin nenumărate

familii; tâlhărește averea particularilor, și, cutezanță ne mai auzită, își permite

și luxul unui organ de publicitate «Reformele», unde toate aceste acte de

banditism sînt glorificate.

Din cele expuse, resultă în mod neîndoios că Boris Sarafoff, Niculae

Bogdanoff, Marcu Bosniacoff și Anghel Pop Arsoff au complotat contra

siguranței interioare a Statului romîn, urzind un atentat contra vieței Regelui

nostru.

Acest complot a fost urmat și de oare-care acte destinate a pregăti

executarea lui, căci îndată după scrisoarea lui Sarafoff, de la 15 Ianuarie 1900,

comitetul hotărește să se cumpere arme lui Marcu Bosniacoff și Pop Arsoff.

Aceasta se dovedește prin procesul-verbal al ședinței secrete de la 17 Ianuarie,

adică chiar a doua zi după primirea scrisoarei; iar conturile din același registru

(acel sesisat la Traiciu Zvetcoff), dovedesc că s’au cumpărat în adevăr două

pumnale pentru Bosniacoff și Pop Arsoff, tocmai aceștia însărcinați cu

săvîrșirea atentatului.

Cerem deci d-lui jude-instructor, ca prin ordonanța sa să declare că

în contra lor: Nicola Bogdanoff, Boris Sarafoff, Marcu Bosniacoff și Anghel

Pop Arsoff este cas de urmărire pentru crima prevăzută la art. 79, al. I, comb.

cu 76 C. p.

Că în fine contra lor Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, Anghel Pop

Arsoff și Marcu Bosniacoff este loc a se aplica și art. 40 C. p. pentru cumul de

delicte.

Dat la parchetul nostru astădi, 11 Septembrie 1900.

Em. Miclescu

Prim-procuror,

O PRIVIRE ÎN VIITOR: TENDINȚELE INVESTIGAȚIEI

CRIMINALISTICE LA NIVEL EUROPEAN

Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR Marius FOITOȘ

Procuror general adjunct – Parchetul Procuror-șef – Parchetul de pe lângă

de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia Înalta Curte de Casație și Justiție,

Biroul de criminalistică

Alexandru GEORGESCU

Procuror criminalist – Parchetul

de pe lângă Tribunalul București

Conferința practicienilor și experților europeni pe tema „Proba

științifică în materie penală”, organizată de Ministerul de Justiție al Franței la

Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, a examinat în cursul dezbaterilor

realizate în plen și pe ateliere de lucru problematica administrării probelor

științifice în procesul penal. Discuțiile au relevat faptul că buna desfășurare a

procesului penal este determinată, în măsură importantă, de calitatea

constatărilor din teren, ceea ce a condus la o specializare tot mai mare a

administrării probelor științifice, fiind implicate domenii variate, precum

explozibilii, dactiloscopia, protecția patrimoniului cultural etc. Totodată, în

condițiile acestei specializări, cererea de expertiză științifică depășește, în cele

mai multe cazuri, oferta existentă într-un anumit stat1.

Încă din 1980 a fost înființat un grup de lucru pentru a compara

procedurile de administrare a probelor științifice în Franța, Marea Britanie,

Germania și pentru a contribui la dezvoltarea unei reflecții la nivel european

pe această temă. În perioada parcursă până în prezent, la nivelul Uniunii

Europene se remarcă o consolidare a cooperării în domeniul penal,

contribuții semnificative în acest sens fiind principiul recunoașterii reciproce a

deciziilor judecătorești, mandatul european de arestare și decizia-cadru

privind intensificarea cooperării în domeniul combaterii terorismului și a

criminalității organizate transfrontaliere.

A fost invocat unul dintre filozofii marcanți ai promovării metodelor

științifice, Karl Popper, pentru a atrage atenția că probele științifice devin din

ce în ce mai importante în cadrul justiției penale, această evoluție fiind

Lucrare efectuată în urma participării la Conferința practicienilor și experților

europeni pe tema „Proba științifică în materie penală”, organizată de Ministerul de Justiție al

Franței la Lyon, în perioada 15-16 octombrie 2008, postată inițial pe site-ul

http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/tendinte.pdf. 1 J. M. Huet, Director al Direcției Penale și Grațieri, Ministerul de Justiție din Franța,

Expunere în deschiderea Plenarei Conferinței practicienilor și a experților europeni, Lyon

15-16 octombrie 2008.

362 Augustin Lazăr, Marius Foitoș, Alexandru Georgescu

determinată nu de progresul științei, ci de creșterea necesității utilizării lor.

Folosirea tot mai extinsă a probelor științifice este generată și de

conștientizarea vulnerabilităților care afectează declarațiile martorilor, ca

mijloace de probă. În practica judiciară se apreciază că mărturia ca mijloc de

probă este afectată de următoarele vulnerabilități: profesia, memoria,

așteptările și contextul cultural al persoanei. Aceste aspecte au făcut ca

mărturia, mijloc de probă, să fie receptată într-un mod din ce în ce mai critic

de către instanțele penale2.

Invocând argumentele filozofiei, se arată că esența metodelor

științifice este verificabilitatea acestora prin intermediul unor teste. Nici

celelalte mijloace de probă, precum prezentarea mijloacele materiale de probă

obținute de pe teren, nu oferă o certitudine absolută, asemănător depozițiilor

martorilor.

Potrivit unor statistici, 2% dintre rezultatele expertizelor științifice

realizate de institutele de specialitate sunt eronate, ceea ce înseamnă că

trebuie să avem mereu în vedere relativitatea acestui tip de probe. În acest

sens, ar trebui accentuată evaluarea certitudinii probelor științifice pe baza

tehnicilor matematice convenționale ale probabilității și statisticii3. Spre

exemplu, valoarea probatorie a unor fibre găsite la locul unei crime trebuie

corelată cu probabilitatea găsirii acestora în mod obișnuit în mediul

înconjurător. Totodată, trebuie acceptată ideea că laboratoarele științifice pot

furniza expertize eronate în orice moment. Se invocă existența unor obstacole

în comunicarea dintre expert și magistrat, determinate de specificitatea

probelor științifice4.

Poate exista un decalaj între așteptările determinate de progresele

științifice importante și realitate. Astfel, în unele legislații a fost preluat ca

fapt absolut principiul identificării ADN a persoanelor, postulându-se că

fiecărui individ îi este propriu un anumit cod genetic. În practică s-au

înregistrat și unele eșecuri din cauza lipsei de rigoare în culegerea,

conservarea, transportul și examinarea probelor materiale.

Există mai multe elemente care influențează credibilitatea probelor

științifice, spre exemplu, un expert care furnizează servicii de expertiză

într-un caz îndreptat împotriva unui stat aflat în conflict cu statul de origine al

2 Prof. dr. K. Himberg, Director, The Crime Laboratory of the National Bureau of

Investigation, Finlanda, Presentation of the main scientific progress made in proof in

criminal cases. 3 Despre rapoartele de expertiză criminalistică ce conțin concluzii cu caracter de

probabilitate și analiza Teoremei lui Bayes, a se vedea A. Lazăr, S. Alămoreanu, Expertiza

criminalistică a documentelor, Editura Lumina Lex, București, 2008. 4 Prof. dr. C. Champod, Institut de Police Scientifique Lausanne, Switzerland, The

challenges and special problems of including scientific proof in criminal justice.

O privire în viitor: tendințele investigației criminalistice la nivel… 363

expertului5. Rezultă necesitatea stabilirii clare a reglementărilor aplicabile la

nivel național în domeniul furnizării serviciilor de expertiză.

Cooperarea internațională și schimbul de informații facilitează

esențial obținerea unor rezultate pozitive în rezolvarea dosarelor aflate în

lucru. De asemenea, este importantă stabilirea unor norme comune, care să

permită utilizarea probelor obținute într-un alt stat în cadrul procesului penal.

În absența normelor, există mari riscuri legate de compromiterea probelor,

acestea devenind inutilizabile. Alți experți au observat că testele efectuate

pentru a verifica corectitudinea expertizei pot avea în vedere doar nivelul

tehnic al acesteia, nu și nivelul moral.

În cursul dezbaterilor Conferinței au fost analizate răspunsurile oferite

de statele membre ale Uniunii Europene la cele 17 întrebări ale chestionarului

privind administrarea probelor, materialul de sinteză fiind expus de

reprezentantul Ministerului Justiției din Franța6.

Răspunsurile la întrebările chestionarului permit conturarea unor

tendințe comune, dar și a unor divergențe între statele europene. Utilizarea

unor noțiuni comune în analiza răspunsurilor permite compararea unor

sisteme juridice distincte. Spre exemplu, în unele state noțiunea de autoritate

judiciară are și sensul unei autorități de efectuare a urmăririi penale. Astfel,

rezultatele chestionarului trebuie privite prin prisma vocabularului folosit,

observând următoarele aspecte:

1. Autoritatea care dispune asupra prelevării probelor. Din dezbateri

a rezultat că decizia prelevării probelor este luată fie de autoritatea judiciară,

fie de reprezentanții Poliției sub controlul autorității judiciare. Ultimul caz

implică, la rândul său, două variante: fie autoritatea judiciară decide ea însăși

cu privire la prelevarea probelor, fie autoritatea judiciară doar controlează

activitatea Poliției, cum sunt cazurile Spaniei, României, Olandei, Germaniei

etc.

2. Alt aspect în discuție privește autoritatea de prelevare a probelor.

Astfel, în majoritatea țărilor, această activitate este desfășurată de

reprezentanții Poliției, în timp ce în alte state, precum Danemarca, activitatea

este desfășurată de un serviciu cu competență națională. O altă excepție o

constituie Estonia, în care, în anumite cazuri, prelevarea probelor nu este

efectuată de către anchetatori, ci de către experți independenți.

5 Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international

cooperation for scientific proof. 6 A. Marland, Head of the Criminal Investigation Department, Criminal Matters and

Pardons Directorate, Ministry of Justice, France, Presentation of the answers to the

questionnaire on scientific proof in criminal trials.


3. Al treilea aspect vizează calitatea probelor, trasabilitatea

(istoricul), necesitatea marcării și înregistrării lor. Această problemă

reprezintă o prioritate pentru toate statele membre, sens în care la nivel

național au fost adoptate reglementări variate: regulamente, ca în cazul

Ungariei și Poloniei sau protocoale și recomandări, ca în cazul României și

Austriei. O altă manieră de a asigura calitatea probelor o reprezintă pregătirea

profesională a celor care prelevează probele. Trasabilitatea probelor este

asigurată în unele țări, precum Belgia, Olanda și Luxemburg, prin

înregistrarea lor într-o bază de date națională.

4. Există mai multe tipuri de experți la care se apelează în soluționarea

dosarelor. Aceștia aparțin fie unor laboratoare specializate, fie sunt experți

independenți înscriși sau nu pe liste naționale și care fac obiectul unor

evaluări periodice, fie sunt doar persoane calificate, iar nu experți în sens

strict.

În Marea Britanie se recurge exclusiv la laboratoare private, iar în

Suedia, în mod exclusiv la laboratoare publice. În multe țări, precum Spania,

Belgia, România etc., se recurge la o soluție de mijloc, apelându-se atât la

laboratoare publice, cât și la experți privați.

În funcție de reglementările existente la nivel național, laboratoarele

trebuie să obțină o serie de acreditări. Astfel, în cazul Franței și Marii Britanii

este obligatorie certificarea laboratoarelor de către o comisie special

abilitată, pentru ca acestea să poată efectua analize genetice.

5. Un alt aspect avut în vedere este forța probantă a probelor

științifice. În sistemele judiciare ale tuturor statelor europene, există un

consens cu privire la principiul potrivit căruia valoarea probatorie a probelor

științifice nu este superioară altor mijloace de probă.

De asemenea, la nivelul statelor membre se remarcă un consens cu

privire la principiul conform căruia, obiectiv vorbind, nu există nici un alt

mijloc de probă a cărui valoare probantă să fie superioară probei științifice.

Un alt principiu care întrunește consensul la nivelul statelor europene este

acela al liberei aprecieri a probelor, acesta constituind baza intimei

convingeri a judecătorului. Spre exemplu, în Portugalia, judecătorii care au o

opinie diferită de cea a expertului sunt obligați să își justifice acest punct de

vedere.

6. Sistemele judiciare europene recunosc principiul potrivit căruia nu

există infracțiuni pentru care legea să interzică în mod aprioric utilizarea

probelor științifice. Mai mult, în Polonia există obligația de a se recurge la

probe științifice indiferent de tipul de infracțiune. Cu titlu de excepție, în

Slovacia există interdicția legală de a se folosi probe științifice în cazul

delictelor administrative.


7. Contestarea probelor științifice de către apărare. În unele state,

acestea pot fi contestate încă din etapa de investigație ori poate fi contestată

valoarea probatorie a serviciilor furnizate de un anumit expert (cazul

Slovaciei). Pot fi contestate, de asemenea, rezultatele expertizei (exemplul

României, Spaniei, Danemarcei) ori poate fi solicitată o nouă expertiză sau

examinări suplimentare (exemplul României). În Luxemburg și în Belgia nu

este posibilă contestarea probelor științifice în timpul etapei inițiale a

investigației.

Unele domenii științifice au cunoscut progrese importante. Astfel, în

Olanda, Belgia și Franța se folosește analiza probelor de sânge la locul faptei.

În Belgia se mai folosesc la scară largă analizele urmelor de ureche și a vocii,

precum și reconstrucția facială. În Germania s-a dezvoltat reconstituirea

ADN-ului plantelor și animalelor, precum și analiza zgomotelor, iar în Franța

se cunosc progrese importante în identificare amprentelor și în analiza

probelor genetice.

Alte două teme de reflecție, importante în analiza probelor științifice,

trebuie să le reprezinte posibilitatea de a apela la serviciile unor laboratoare

sau institute din afara țării, precum și raportul costuri/beneficii.

Reprezentantul Institutului de Criminalistică al Jandarmeriei franceze

a atras atenția asupra complexității infracțiunilor care implică adesea

utilizarea unor servicii de expertiză din cele mai variate domenii. Astfel,

magistrații trebuie să aibă posibilitatea de a accede la toată gama de experți.

Prelevarea probelor trebuie să se bazeze pe o viziune globală, pe valorificarea

întregului potențial științific. În Franța, la nivelul Jandarmeriei și al Poliției,

există coordonatori în ceea ce privește utilizarea probelor științifice, care au

misiunea de a observa și aplica posibilitățile de probare oferite de știință.

În Olanda, institutele care furnizează servicii de expertiză sunt

instituții publice, ceea ce îmbunătățește raportul costuri/beneficii.

În Franța, atât institutele publice, cât și cele private, care furnizează

servicii de expertiză, trebuie să ofere garanțiile independenței. În unele cazuri,

faptul că un laborator aparține Poliției sau Jandarmeriei este invocat ca un

motiv pentru a pune la îndoială independența acestuia. Publicul crede că

Poliția nu este imparțială sau că se încearcă cu orice preț găsirea unui vinovat.

Crearea de laboratoare private nu este o soluție pentru îmbunătățirea

credibilității rezultatelor furnizate de laboratoare în general. La nivelul

Uniunii Europene trebuie făcute demersuri pentru a pune pe baze de

reciprocitate utilizarea resurselor și a expertizei de specialitate. Este inutilă

dublarea resurselor și structurilor științifice, în măsura în care expertiza

respectivă poate fi furnizată de un institut dintr-o altă țară.


Existența în Marea Britanie a unei piețe a serviciilor științifice,

așezată pe baze comerciale și concurențiale, este benefică atât pentru raportul

costuri/beneficii, cât și pentru accesibilitatea acestora, atât pentru acuzare, cât

și pentru avocații apărării. Totodată, acest sistem reduce posibilitatea unor

contestații cu privire la obiectivitatea expertizei furnizate.

Oricare ar fi laboratorul sau expertul implicat, acesta lucrează în

beneficiul anchetei și al coordonatorului științific, care va utiliza aceste

rezultate sub controlul magistratului. O posibilă temă de reflecție ar putea fi

crearea unor criterii pentru statutul de „laborator european” sau de „expert

european”.

Dezbaterile au fost organizate pe trei ateliere, primul privind

gestionarea locului crimei, cel de-al doilea privind normele tehnice, statutul

laboratoarelor și al experților, cel de-al treilea privind integrarea

(administrarea) probei științifice în procedurile penale.

Atelierul I a reunit reprezentanți ai structurilor de poliție, institutelor

de criminalistică și procurori din statele europene care au dezbătut

problematica gestionării locului (scenei) crimei7.

S-a concluzionat că sintagma „locul crimei” nu trebuie înțeleasă ad

litteram, întrucât în multe state termenul de "crimă" nu include și delictele.

Prin "crimă" trebuie să înțelegem, în acest context, noțiunea generală de

infracțiune. Totodată, activitățile desfășurate de autoritățile abilitate la locul

crimei acoperă o paletă largă, de la investigații la strângerea de probe,

ambalarea și transportul acestora. Tematica atelierului are în vedere

managementul scenei crimei, formulare ce cuprinde o varietate de infracțiuni

și presupune strângerea de dovezi.

Unele categorii de infracțiuni presupun folosirea unor dispozitive

specializate, precum utilizarea unor detectoare de metale în cazul furturilor

din siturile arheologice. Acest tip de infracțiune reprezintă un nou gen de

activitate criminală contra patrimoniului cultural european sau internațional.

Specificul acestui tip de infracțiuni implică necesitatea furnizării unei

expertize obiective, de înaltă calificare.

În Finlanda, specificul țării este o densitate mică a locuitorilor pe

unitate de suprafață, ceea ce înseamnă că adesea trebuie parcurse distanțe

mari pentru a ajunge la locul crimei. Totodată, forțele de poliție sunt reduse

din punct de vedere numeric, ceea ce implică necesitatea unei alocări atente a

resurselor. Acest specific ridică numeroase întrebări legate de limitele

investigației la locul crimei și de resursele alocate cercetării. În prezent,

7 Atelierul privind managementul locului faptei a fost moderat de Jan de Kinder,

vicepreședinte al Rețelei Europene a Institutelor de Științe Forensic, ENFSI, Belgia.


aproximativ 70% dintre investigațiile la locul crimei sunt efectuate de polițiști

în uniformă, care sunt capabili să respecte procedurile de bază. Numai în

cazul unor infracțiuni grave, precum incendiile, se apelează la experți din cei

140 disponibili la nivel național. Astfel, aspectele criminalistice legate de

investigarea locului crimei ar trebui să facă parte din pregătirea profesională a

oricărui polițist. Echipajele de polițiști în uniformă ar trebui să poată efectua

investigațiile de bază la locul crimei.

O problemă importantă de discutat este și cea a autorității care decide

utilizarea unor probe criminalistice. În Franța, decizia de utilizare a probelor

criminalistice aparține unor ofițeri specializați în investigația la locul crimei și

autorităților judiciare.

În Luxemburg există o situație similară cu cea din Franța, decizia de

utilizare a probelor criminalistice fiind luată pe baza unui raport întocmit de

ofițerii care investighează locul crimei. Aceștia întocmesc un raport în care

sunt prezentate probele colectate, magistrații fiind apoi cei care iau decizia

finală privind care anume dintre aceste probe vor fi analizate mai departe.

Excepția o constituie cazurile unor infracțiuni ușoare, în care decizia aparține

ofițerilor investigatori8.

În sistemul judiciar din România strângerea probelor este în sarcina

ofițerilor investigatori, sub supravegherea procurorului. Pentru ilustrare este

expus exemplul cercetării locului faptei, descoperirii și ridicării probelor

materiale, precum și acțiunea de cooperare judiciară internațională, în cazul

recuperării unui artefact foarte important pentru Patrimoniului Cultural

Național, acțiune desfășurată împreună cu structurile specializate ale Poliției

Naționale Franceze, cu ocazia expoziției bienale a anticarilor organizate la

Paris, în anul 2006. Pentru stabilirea originii și autenticității artefactului,

expertiza tehnică judiciară a fost efectuată de experți din cadrul Centrului de

Cercetare și Restaurare a Muzeelor din Franța, Louvre, ceea ce reprezintă un

exemplu ilustrativ de cooperare europeană în materie de expertiză judiciară.

Rezultă necesitatea includerii aspectelor legate de cercetarea locului crimei în

pregătirea profesională de bază a polițiștilor9.

În Finlanda, etapa strângerii dovezilor este condusă de autoritățile

polițienești, acestea doar informându-l pe procuror, iar decizia de trimitere în

judecată aparține procurorului. Se aplică principiul evaluării libere a probelor,

iar analiza acestora depinde de comunicarea dintre ofițerii investigatori și

laboratorul criminalistic. În sistemul judiciar din Olanda, Poliția este cea care

8 L. Schuler, expert, Luxembourg.

9 Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei

crimei în sistemul judiciar român.


strânge dovezile și decide cu privire la analiza acestora. În cazul probelor

ADN, Poliția are nevoie de acordul procurorului, iar în cazurile mai grave este

consultat și Institutul olandez de criminalistică. Cercetarea locului crimei este

considerată o profesie în sine, fiind necesară o pregătire specifică. În prezent,

în sistemul judiciar finlandez acest rol este îndeplinit în principal de ofițeri de

poliție care au absolvit un program de pregătire de 25 de săptămâni. Experții

care lucrează în laborator nu pot fi făcuți responsabili cu cercetarea la locul

crimei. Există aproximativ 25-30 de cazuri pe an în care este necesară

prezența unui expert de laborator, cum este de exemplu cazul unor infracțiuni

care implică droguri de mare risc. Se consideră că nu există compatibilitate

între rolul de strângere a probelor de la locul crimei și funcția de analiză a

acestora10

.

În Polonia există experți criminaliști care participă în calitate de

consultanți la strângerea probelor de la locul faptei. Un rol similar a fost

remarcat și în Olanda, unde există, de asemenea, consultanți, dar polițiștii

rămân „stăpânii locului crimei”. În Danemarca, cazurile în care se apelează la

experți din mediul privat sunt destul de rare, acestea fiind adeseori cazurile de

incendii. Experții olandezi nu se deplasează la locul faptei, dar există o echipă

specială care cercetează scena crimei; în cazurile în care este necesar, se poate

apela la un expert pe domeniul respectiv, de exemplu ADN.

În Luxemburg, ofițerii de poliție sunt cei care strâng probele, însă, în

unele cazuri, probele pot fi culese și de către reprezentanți ai instanțelor, pe

baza unui mandat.

Este prezentată comparativ situația sistemului românesc, unde există și

inspectorate specializate care se ocupă cu cercetarea accidentelor la locul de

muncă sau a accidentelor aviatice, iar specialiștii lor participă la cazurile

complexe din aceste domenii, cum ar fi accidentele de avion.

În Olanda, în unele cazuri, în etapa de strângere a probelor pot

participa reprezentanți ai Institutului Criminalistic Olandez, care fac parte

dintr-o echipă specială ce îndeplinește aceste atribuții. În sistemul judiciar din

Polonia se prezintă cazul unui ofițer de poliție pensionat, care participă la

strângerea probelor în calitate de funcționar public. În Danemarca, în cazurile

grave, sunt implicați atât reprezentanți ai poliției locale, cât și ai procuraturii,

care examinează împreună modalitatea de analiză a probelor. Locul crimei

este închis pentru persoanele din afara echipei de investigație. Martorii sau

alte persoane nu au acces în acea locație.

10

Prof. dr. K. Himberg, Director The Crime Laboratory of the National Bureau of


criminal cases.


Sistemul judiciar din Franța presupune existența unui judecător de

instrucție care decide în aspecte precum solicitarea unei contraexpertize.

Totodată, există rolul de coordonator criminalistic al strângerii de probe la

locul faptei. Acesta furnizează consultanță organelor poliției judiciare cu

privire la aspecte precum raportul cost/beneficii în strângerea de probe.

Coordonatorii pot asigura și legătura tehnică între mai multe cazuri în care pot

apărea elemente comune. Aceștia au un rol important datorită complexității

cercetării la locul faptei, asigurând repartizarea rolurilor experților. Atunci

când se efectuează cercetarea locului faptei, pot participa și martori asistenți.

De asemenea, există un număr de proceduri la care participă și părțile în

cauză. Spre exemplu, persoana suspectată trebuie să semneze raportul

cuprinzând rezultatele investigației, alături de 2 martori. Investigatorii care

acționează trebuie să fie imparțiali. Fiecare instituție implicată, atât

Jandarmeria cât și celelalte structuri de poliție au proprii coordonatori ai

activităților de la locul faptei11

.

În sistemul judiciar din România, procurorul este cel care are rolul de

coordonator al unei anchete complexe, precum și în cazul faptelor care îi atrag

competența materială, spre exemplu în cazurile infracțiunilor contra vieții

persoanei. Asemănător sistemului judiciar francez, în cazul unor anchete

complexe în care se apelează la un nivel ridicat de expertiză, este necesară și o

coordonare din punct de vedere tehnic, criminalistic, a cercetării locului

faptei, prin implicarea Institutului Criminalistic al Inspectoratului General al

Poliției Române. Dacă organele judiciare au îndoieli cu privire la exactitatea

concluziilor raportului de expertiză, dispun efectuarea unei noi expertize,

procedeu probator similar contra-expertizei din sistemul francez. Noile

orizonturi ale investigației criminalistice impun descoperirea, conservarea și

examinarea microurmelor rămase la locul faptei. Calitatea concluziilor este

condiționată, în măsură esențială, de conservarea urmelor în câmpul

infracțional12

.

Experții francezi au relevat că trebuie asigurată integritatea locului

faptei, întrucât prezența prea multor persoane poate afecta negativ capacitatea

probatorie. Astfel, în Franța este sancționată interferența neregulamentară în

activitățile de la locul crimei. Orice prezență care nu este necesară la locul

crimei ridică un risc, fie de distrugere a unor probe, fie de contaminare.

11

G. Le Magnen, Direction Centrale de la Police Judiciaire Sous-Direction de la

Police Technique et Scientifique, Service Central D'identité Judiciaire, France. 12

Prof. dr. A. Lazăr, procuror general adjunct, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia, România, Expunerea cadrului legal și a regulilor tactice de investigare a scenei

crimei în sistemul judiciar român.


Se prezintă cazul detonării unei bombe în Helsinki, faptă comisă de

către un tânăr, ocazie în care a fost dificilă asigurarea integrității probelor de

la fața locului din cauza mediatizării excesive a cazului. Prin natura

incidentului, foarte multe persoane au dorit să vadă locul crimei, ceea ce a

ridicat numeroase probleme, un polițist fiind nevoit să interzică chiar accesul

ministrului de interne în locul respectiv. În Finlanda aceste aspecte nu sunt

reglementate la nivel legislativ13

.

În Danemarca, similar Finlandei, nu este reglementată la nivel

legislativ problema accesului la locul faptei. Acest aspect cade în

responsabilitatea Poliției care decide cui îi este permis accesul14

.

Experții francezi au relevat din practica organelor judiciare franceze,

metoda instalării la locul faptei a unui coridor de protecție care oferă o barieră

fizică de protecție a scenei crimei.

Datorită diversității reglementărilor interne în ceea ce privește

protecția locului crimei, este recomandabilă adoptarea unui protocol la nivel

european în materie, care să stabilească standarde comune. În practica

judiciară din România există o metodologie investigativă care prevede că

primii reprezentanți ai organelor judiciare care ajung la locul faptei sunt

responsabili cu protecția acestuia, prin luarea unor măsuri de ordine. Este

importantă existența unei metodologii care să reglementeze gestionarea

locului crimei.

Alți experți au relevat exemplul manifestațiilor violente, caz în care

este dificil de delimitat și de protejat locul infracțiunii. Datorită contactului

acestora cu locul faptei, în multe legislații se iau mostre de ADN de la ofițerii

de poliție pentru a putea diferenția aceste probe biologice de celelalte găsite la

locul faptei.

În sistemul judiciar din Danemarca nu există un protocol în materia

protecției locului faptei, fiind preferată varianta stabilirii unor bune practici

comune și a unor linii generale de orientare, decât a unui protocol rigid15

.

Într-o altă opinie excluderea ADN-ului și probelor biologice ale

investigatorilor dintre probele strânse de la locul crimei poate duce la

eliminarea din câmpul cercetării a unor posibili infractori întrucât se poate

întâmpla ca infractorii să fie chiar din rândul investigatorilor. Dacă nu sunt

eliminate, probele biologice ale investigatorilor pot genera costuri financiare

și de muncă suplimentare inutile.

13


Investigation, Finlanda. Presentation of the main scientific progress made in proof in

criminal cases. 14

R. Thomassen, expert, Danemark. 15

Ibidem.


Problema calității probelor și a trasabilității acestora, presupune

abordarea aspectelor privind standardele și reglementările naționale în cazul

probelor materiale și biologice, nivelul reglementării legislative sau

regulamentele interne. S-a remarcat că în practică, adesea se aplică regulile de

bun simț, pentru protecția integrității probelor biologice.

În Belgia s-au elaborat proceduri speciale de prelevare și ambalare a

probelor. Practica judiciară a consacrat principiul potrivit căruia “poți să iei ce

vrei, atât timp cât servește la aflarea adevărului”. Probele prelevate de la locul

crimei vizează în special identificarea persoanelor, iar procedurile de

prelevare a probelor biologice sunt prevăzute la nivel legislativ16

.

În sistemul judiciar din România, în procedurile de examinare a

probelor sunt implicate următoarele instituții: Institutul de Criminalistică al

Inspectoratului General al Poliției Române, Institutul Medico-Legal și

Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Justiție. Institutul de

Criminalistică a stabilit o metodologie de prelevare a datelor, fiind utilizate

standardele ISO care trebuie respectate de ofițerii de poliție în momentul în

care colectează probe. Standardele ISO 17025 sunt utilizate de laboratoare, iar

cele ISO 17020 sunt aplicabile locului crimei17

.

În Finlanda, la nivel legislativ nu sunt precizate procedurile ce trebuie

urmate în colectarea și gestionarea probelor, ci este statuat doar rolul

Institutului de Criminalistică în calitatea sa de furnizor de expertiză. Există un

manual utilizat de unitățile de cercetare la locul faptei, precum și proceduri de

remediere a erorilor. Nu este agreată utilizarea unor protocoale, întrucât

acestea pot deveni limitative. Esența succesului în această activitate nu stă în

reglementări, ci în oameni, în competența și pregătirea lor profesională,

precum și punerea la dispoziție a unor resurse financiare.

La nivel național, există 24 de echipe pentru cercetarea locului faptei.

Totodată, structurile de poliție finlandeze trec printr-un amplu proces de

reorganizare, ceea ce înseamnă că din anul 2009 fiecare structură locală de

poliție va avea o unitate de cercetare a locului faptei. Fiecare dintre cele 24

de echipe existente la nivel național are propriile manuale de proceduri pentru

asigurarea calității, aplicabile la nivel intern. Aceste manuale nu reprezintă

totuși o reglementare a colectării de probe la locul crime. În prezent în

16

V. De Cloet, Directeur, Direction de la Police Technique et Scientifique, Police

Judiciaire Fédérale, Bruxelles. 17

M. Foitoș, Procuror-șef al Biroului de criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, România, Expunerea procedurilor aplicate în

sistemul judiciar român.


Finlanda se evaluează dacă activitatea la locul crimei ar trebui reglementată

conform standardelor ISO 1702018

.

La nivel european, se remarcă tendința de acreditare a echipelor care

efectuează cercetări la locul crimei.

În sistemul judiciar din Danemarca, există diverse infracțiuni în cazul

cărora legea permite prelevarea probelor biologice. În cazul unui refuz, din

partea persoanelor este responsabilitatea criminalistului să asigure recoltarea

acestora. Prevederi similare există și în Franța și în Marea Britanie. La

sfârșitul cercetării locului faptei este redactat un raport în care este precizat ce

probe au fost colectate și din ce loc.

În Olanda există o metodologie și standarde de colectare și gestionare

a probelor, în funcție de tipul acestora. În Polonia există mai multe

instrucțiuni și proceduri care reglementează desfășurarea investigațiilor,

precum și activitatea ofițerilor criminaliști la locul faptei.

Experții din Franța au remarcat că aplicarea protocoalelor care

reglementează activitățile desfășurate la locul crimei trebuie să fie una

flexibilă, și nu rigidă, astfel încât să permită și aplicarea normelor de bun

simț.

Alți experți au observat reglementarea colectării de probe biologice de

la persoane conform anumitor reguli. Astfel, în unele țări este necesar ca

infracțiunea de care este suspectată persoana căreia i se recoltează probe să fie

pasibilă de pedeapsa cu închisoarea până la 18 luni pentru a-i preleva o probă

de salivă. În cazul în care persoana respectivă se opune, în Danemarca este

permisă prelevarea probelor prin utilizarea forței, în timp ce în Polonia,

această sarcină cade în responsabilitatea ofițerilor de poliție.

Conform sistemului judiciar din Franța, persoana care refuză

recoltarea probelor biologice poate fi urmărită penal. În Belgia, legea prevede

că, în anumite cazuri, persoanele sunt obligate să furnizeze probe biologice,

iar în Luxemburg poate fi utilizată forța pentru obținerea probelor biologice:

salivă, fire de păr, sânge.

În Marea Britanie a fost adoptat Coercitive Means Act, care

reglementează utilizarea mijloacelor coercitive în obținerea de probe. În

această reglementare se prevedere obligativitatea furnizării de probe ADN

pentru persoanele suspecte de a fi comis o faptă pasibilă cu o pedeapsă cu

închisoarea de cel puțin 6 luni. În practică, această reglementare exclude

cazurile cele mai puțin grave, de furt, însă se aplică infracțiunii de conducere

sub influența băuturilor alcoolice.

18



criminal cases.


În sistemul judiciar din Olanda, dacă persoana este cooperantă, poate

alege dacă să furnizeze o probă de salivă, de sânge sau fire de păr, precum și

dacă recoltarea probelor să fie efectuată de către un ofițer de poliție sau de

către un cadru medical. Dacă persoana refuză, judecătorul poate emite un

ordin prin care să o oblige să furnizeze proba biologică respectivă. În acest

caz, persoana poate, încă, alege dacă recoltarea probelor să fie efectuată de

către un ofițer de poliție sau de către un cadru medical.

În Franța ambalarea probelor este realizată de către ofițerii de poliție

și personalul tehnic, în conformitate cu regulile practice existente. Există un

Centru pentru păstrarea probelor ADN, care este aflat în subordinea

Jandarmeriei și se află lângă Paris, probele ADN fiind păstrate în unități de

refrigerare.

În Luxemburg fiecare probă are un cod de bare, care permite

trasabilitatea acestora. Un Departament central pentru Investigații Criminale,

precum și structuri regionale gestionează colectarea și păstrarea probelor. Este

necesară asigurarea unui spațiu mai mare de stocare și a unor "frigidere"

adecvate. În cazul unor infracțiuni grave, ofițerul de poliție este cel care

transportă probele la laborator, iar în cazul unor infracțiuni mai puțin grave,

probele sunt transportate prin poștă. În Luxemburg nu există un laborator care

să efectueze analize asupra probelor ceea ce înseamnă că acestea trebuie

trimise în străinătate19

.

Problema spațiului de stocare este amintită și de reprezentanții Belgiei

și Franței.

În Finlanda, datorită particularităților acestei țări, densitatea mică de

locuitori pe unitatea de suprafață și existența unui singur laborator

criminalistic în apropiere de Helsinki, pentru transportul probelor biologice

sunt utilizate serviciile poștei obișnuite. În acest scop, a fost închiriată o

căsuță poștală pe un nume fictiv, asigurându-se astfel transportul probelor

biologice sub forma unor pachete obișnuite. Singura excepție o constituie

pachetele cu probe ADN care sunt transportate în niște recipiente standard de

culoare galbenă.

În Polonia legea prevede utilizarea serviciilor de poștă ale Poliției

pentru transportarea probelor biologice. Există reglementări speciale în ceea

ce privește transportul probelor ADN, care trebuie păstrate în recipiente

speciale. În cazul unor aspecte de natură să afecteze integritatea probei, spre

exemplu ruperea sigiliului de la recipientul de păstrare a acesteia, laboratorul

criminalistic decide dacă aceasta mai poate fi utilizată20

.

19

L. Schuler, expert, Luxembourg. 20

P. Rybicki, Director, Central Forensic Laboratory of the Police, Warsaw, Poland.


Alți experți au remarcat că practicile laboratoarelor criminalistice

influențează decisiv modul de gestionare a probelor științifice. Astfel, trebuie

avute în vedere nu numai reglementările formale existente, ci și aspectele

derivate din practica de expertiză. Laboratoarele trebuie să păstreze un

echilibru între respectarea regulilor și atingerea unor rezultate eficiente,

respectiv analiza probelor. În anumite probleme ele trebuie să dea dovadă de

flexibilitate.

Dezbaterile celui de-al II-lea atelier au relevat împrejurarea că

sistemul de analiză diferă de la o țară la alta, autoritățile de analiză a

probelor fiind laboratoare de stat ori institute publice cu puternice conotații

comerciale, institute în întregime private sau experți din mediul privat.

În Belgia toate probele prelevate sunt analizate și colectate la nivelul

unor structuri independente la nivelul unei structuri centrale care depinde de

Poliția Federală. Institutul Belgian de Criminalistică, în cadrul căruia se

păstrează și bazele de date naționale, este una dintre cele mai importante

instituții de analiză a probelor din Belgia. Atunci când este necesară

consultarea unor experți se apelează fie la domeniul academic, fie la institute

private, ori la laboratoare specializate, cum ar fi cel din cadrul Academiei

Militare Regale în domeniul explozivilor.

În Suedia analizele probelor sunt efectuate la mai multe niveluri, atât

în structuri locale cât și centrale. Astfel, la nivelul Poliției există mai multe

laboratoare de mici dimensiuni în cadrul cărora se efectuează analize

specifice, precum compararea amprentelor digitale. În cazul în care probele

nu pot fi analizate la nivel local, se caută soluții alternative, apelându-se fie la

structurile existente la nivel regional fie la experți externi.

În Germania, în general, analiza probelor se face în cadrul

laboratoarelor proprii ale poliției. În măsura în care este necesar, se apelează

la experți din exterior sau din cadrul celorlalte structuri ale Poliției. La nivelul

landurilor, există atât laboratoare cât și institute importante care participă la

analiza probelor științifice. La nivelul Brundeskriminalamt – BKA există un

grup de experți distinct, care nu face parte din laboratorul criminalistic

central21

.

Deși, în ultimii ani, utilizarea probelor ADN a devenit tot mai

răspândită, acest tip de probe nu trebuie sa le excludă pe celelalte, care au

propria lor relevanță.

Acreditarea laboratoarelor și institutelor furnizoare de servicii de

expertiză reprezintă o garanție a calității acestora.

21

R. Hannich, prosecutor in the Supreme Court of Karlsruhe, Germany.


Pentru a putea delimita statutul expertului, trebuie stabilită mai întâi o

definiție comună a expertului, întrucât criteriile ce trebuie îndeplinite pentru

obținerea acestui statut diferă de la un sistem de drept la altul. În unele țări,

statutul de expert este definit la nivel legislativ, în timp ce în altele acesta este

determinat de apartenența la o categorie profesională sau la o instituție

specializată. Totodată, există posibilitatea utilizării serviciilor unor persoane

calificate și nu neapărat ale unor experți. În Franța, în cazul identificărilor pe

baza amprentelor genetice trebuie ca expertul să fie nu numai înscris pe o listă

oficială, dar să aibă și acreditarea unei comisii special abilitate în acest sens.

Astfel, în Franța, experții sunt înscriși pe o listă oficială și organizați pe

categorii detaliate.

Statele europene se diferențiază din punct de vedere al modalității de

acordare a statului de expert într-un anumit domeniu. Acesta poate fi acordat

fie de către o instituție independentă, fie prin recunoașterea de către

autoritățile judiciare, fie prin îndeplinirea unor criterii sau prin înscrierea pe o

listă oficială.

În Letonia există două categorii de experți. Conform legii penale, un

expert este o persoană care deține cunoștințe specializate într-un domeniu, iar

conform altei proceduri, un expert este o persoană care trece o serie de teste

date de o Comisie formată din reprezentanți ai Ministerului Public,

Ministerului de Justiție, Ministerului de Interne, Poliției, directorii

laboratoarelor poliției și persoane care dețin la rândul lor calitatea de experți

în domeniul respectiv.

În alte state există sisteme după care are loc reevaluarea experților la

fiecare 6 ani, nefiind necesar un număr minim de ani de practică.

În Germania există liste de experți, dar acestea sunt informale și sunt

create la nivel local. În domeniul civil există o listă de experți alcătuită de

Camera de Comerț și Industrie. În această țară nu există, ca în Marea

Britanie, consilii speciale pentru acreditarea experților sau norme profesionale

foarte stricte.

În Marea Britanie, de nouă ani, există o listă a experților acreditați

pentru a furniza servicii de expertiză Poliției. Există 26 de domenii pentru

care experții pot fi înscriși pe listă, precum ADN, analiza fibrelor etc. Odată

înscriși pe listă, nu există limite geografice pentru acei experți.

După alte opinii stabilirea unor criterii comune de acreditare a

experților trebuie corelată cu standardele educaționale pe care aceștia trebuie

să le îndeplinească. Se poate vorbi astfel de o triplă acreditare: a

laboratoarelor, a procedurilor utilizate și una individuală, a experților.

O temă de reflecție o poate constitui includerea formării judiciare a

experților în pregătirea lor profesională, astfel încât aceștia să cunoască locul


și rolul expertizei în cadrul procesului penal. Pregătirea profesională poate fi

organizată pe două direcții: una generală, referitoare la regulile generale de

desfășurare a procedurilor penale și una specializată, pe domeniul de

expertiză. În mod similar, evaluarea experților ar trebui să vizeze cele două

dimensiuni.

Crearea unui statut de expert european implică definirea unor criterii

de stabilire a acestuia. Dacă un expert trebuie să furnizeze expertiză în fața

unui tribunal dintr-o altă țară, după alte proceduri, pot apărea probleme.

Astfel, a fost prezentat cazul unui omor comis în Slovacia, cauză în care a fost

folosit un expert german în balistică. În urma acestei experiențe, expertul a

declarat că nu dorește să mai participe la o asemenea procedură, datorită

diferențelor de metodă dintre cele două sisteme naționale. Într-un alt caz,

expertul străin chemat să furnizeze servicii a fost mai întâi supus unui

adevărat interogatoriu cu privire la metodele și identitatea sa.

În Franța nu este reglementat statutul de expert judiciar, acest statut

fiind apreciat de la caz la caz, în funcție de domeniul de specialitate.

Elementele comune sunt regulile de morală și independență ce trebuie

respectate. Listele cu experți judiciari sunt afișate la sediul fiecărei curți de

justiție, iar lista națională este disponibilă pe site-ul Curții de Casație.

Din dezbateri rezultă existența a două perspective, una care

accentuează privilegierea experților din țara în care au loc procedurile, iar alta

pentru care nu există o condiționalitate dată de naționalitate, întrucât știința

este aceeași peste tot. Ar trebui definit un standard minim care trebuie

îndeplinit de experți pentru a putea oferi garanția unei expertize de calitate.

ENFSI, deși reprezintă doar laboratoarele naționale, ar putea întocmi o

evaluare a resurselor existente la nivel european în domeniul criminalistic. S-a

observat că prin caracterul său asociativ, ENFSI ar putea reprezenta în viitor o

sursă pentru cazurile în care este necesară participarea unor experți străini. O

asemenea modalitate de cooperare ar trebui armonizată cu reglementările

naționale, fiind ridicate probleme legate de recunoașterea experților, precum

și de credibilitatea acestora.

Trebuie folosite mecanismele existente și trebuie evitată dublarea

acestora prin crearea de noi organisme. De asemenea, ar trebui să existe o

structură sau o autoritate care să consilieze magistrații cu privire la cea mai

bună abordare în cazurilor în care este necesară utilizarea unor servicii de

expertiză.

Dezbaterile celui de-al III-lea atelier au avut ca temă probațiunea în

cadrul procesului penal care este realizată din perspectiva următoarelor

aspecte:


a) Admisibilitatea probelor științifice în cadrul procesului penal. A

fost administrat un chestionar pe această temă, în urma căruia s-a

concluzionat că există puține dezbateri la nivelul țărilor participante, acest

aspect fiind lăsat de obicei la latitudinea magistraților.

b) Evaluarea valorii probelor. În urma consultării experților a rezultat

că în general această evaluare este una liberă.

c) Problema independenței expertului.

d) Disponibilitatea serviciului de expertiză, dacă apărarea are un acces

la fel de facil ca și acuzarea la expertiza științifică, respectiv problema

accesului echitabil.

e) Posibilitatea creării unui statut european al expertului.

f) Utilitatea practică a schimburilor internaționale de expertiză.

În ceea ce privește problema independenței experților, trebuie avută în

vedere existența unor reguli diferite în etapa anchetei și în etapa de judecată.

Acest aspect apare cu precădere în cazurile în care, datorită caracterului

specific al domeniului abordat (exemplul accidentelor de avion din Franța),

numărul de experți este limitat sau atunci când expertul activează în același

domeniu profesional ca și subiecții procesului penal. Ipoteza lansată de un

judecător de instrucție din Franța este aceea că problema independenței

experților poate fi specifică sistemului de drept francez, datorită caracterului

inchizitorial al acestuia. Independența experților poate fi legată și de formarea

profesională a acestora.

În Olanda se încearcă definirea unor criterii care trebuie respectate de

experți pentru a fi recunoscuți ca atare. Totodată, justiția penală trebuie să

ofere posibilitatea furnizării de contraexpertiză. Mai mult, trebuie definite

norme la nivel european în acest sens.

La nivel național, sistemul este organizat în mod diferit. În unele țări

laboratorul de analiză și institutele științifice se află sub autoritatea

Ministerului Justiției, în timp ce în altele este subordonat Poliției. Trebuie

avut în vedere modul în care se realizează această subordonare. În cele mai

multe cazuri aceasta este doar financiară, fără a fi influențată expertiza

furnizată.

Opinia unui judecător din Olanda este aceea că institutele private nu

sunt viabile întrucât nu oferă garanția independenței. Se încearcă încheierea

unui contract deontologic care să rezolve această problemă. Judecătorii sunt

generaliști, ei nu au posibilitatea să evalueze expertiza furnizată de specialiști.

Existența unui organism profesional care să definească norme comune ar

putea furniza garanțiile necesare. În Olanda, se încearcă implementarea unui

sistem care să asigure independența experților, nu numai în domeniul tehnic

sau științific, dar care să implice, în cazurile unor infracțiuni grave, și


participarea unor psihologi și psihiatri. Totodată, în această țară există deja un

sistem nu neapărat de schimb, ci de colaborare internațională în aceea ce

privește furnizarea de expertiză.

În legislația germană, judecătorul trebuie să controleze activitatea

expertului și să expună motivele științifice în cadrul deciziei sale. Problema

calității expertizei furnizate este relevantă cu atât mai mult în cazul domeniul

psihiatric, datorită numeroaselor școli de gândire existente.

În Marea Britanie, sistemul judiciar este unul adversarial.

Independența experților trebuie să țină de obiectivitatea științei. Există o listă

cu experți recunoscuți, iar înregistrarea pe această listă costă 200 de lire. Se

poate vorbi de o adevărată piață de furnizare a acestui tip de servicii, fiind

necesară supravegherea contractelor încheiate. Este responsabilitatea

autorităților care apelează la experți să asigure respectarea regulilor. În Marea

Britanie există câteva mii de experți înregistrați pe baza experienței și

dosarului profesional. Analiza independenței expertului trebuie raportată în

permanență la controlul exercitat de către judecător și la dosarul de caz în

ansamblul său. În cazul sistemelor inchizitoriale, întregul dosar este coordonat

de judecătorul de instrucție, însă pot apărea dezechilibre cauzate de accesul

părților la expertiză22

.

În Austria, costurile legate de expertiză sunt reținute în sarcina

condamnatului fără însă a ajunge la sume foarte costisitoare. Întrucât este un

stat de dimensiuni reduse, se apelează adesea la experți din Germania pe

baza liberei aprecieri a judecătorului, fără a exista limitări legate de caracterul

public/privat al institutului care furnizează expertiza.

În Luxemburg, legislația prevede că se poate apela la experți străini în

măsura în care aceștia sunt recunoscuți în statul de proveniență. Este

importantă comunicarea dintre expert și judecător, utilizarea unui limbaj de

specialitate adecvat.

În cadrul sistemului de drept francez, raportul expertului poate fi supus

examinării altui expert, fiind astfel furnizată o nouă garanție a corectitudinii

acestuia.

Dezbaterea a vizat, de asemenea, aspecte legate de limitele financiare

și bugetare ale accesului apărării la serviciile de expertiză. Utilizarea

probelor științifice în cazurile mai puțin grave implică costuri foarte ridicate.

Un alt element care trebuie avut în vedere este utilizarea expertizei unor

institute publice, în condițiile în care cheltuielile sunt mai mici decât cele ale

institutelor private.

22

E. Downham, expert, United Kingdom.


În Franța, cheltuielile efectuate cu expertizele sunt determinate în

special de dimensiunile bugetului Ministerului Justiției. Cu toate acestea, în

cazurile importante pot fi alocate fonduri chiar dacă acestea nu au fost

prevăzute inițial. Elementele de cost pot fi considerate și un aspect dinamic,

pozitiv, din perspectiva reducerii acestora datorită concurenței. Utilizarea

sistematică a mijloacelor tehnice, în sensul facilitării dezvoltării anchetei

implică și necesitatea stabilirii unor limite etice și normative. Analiza ADN

are costuri relativ reduse, prin comparație cu mijloacele clasice de anchetă

cum sunt interceptările telefonice etc. Mai mult, odată cu avansul tehnologic,

costurile s-au redus considerabil, acest tip de analiză începând să fie utilizat

pe scară largă și în cazurile mai puțin grave. Elementele de cost generate de

utilizarea experților trebuie apreciate de judecător prin raportare la utilitatea

acestora în contextul dosarului cazului. Există și riscul multiplicării

mijloacelor folosite pentru a acoperi toate posibilitățile tehnice. Trebuie găsită

o limită între “a nu face nimic” și „a face totul”, întrucât „a face totul” este

prea costisitor. Judecătorul este manifestarea adevărului, motiv pentru care

acesta poate hotărî utilizarea oricăror probe științifice atât timp cât acestea

contribuie la aflarea adevărului.

În sistemul judiciar din Marea Britanie, sub egida Home Office

(Ministerului de Interne), a fost creat rolul de „Forensic Regulator”, ca

urmare a privatizării pieței de furnizare a acestui tip de servicii de expertiză.

„Forensic Regulator” este implicat atât în încurajarea dezvoltării unor noi

metode de analiză a probelor științifice, cât și în reglementarea metodelor

existente. Sub egida acestei autorități de reglementare funcționează mai multe

grupuri de lucru la nivel de experți organizate pe domenii, spre exemplu

A.D.N. etc. Noile descoperiri sau mecanisme de analiză a probelor științifice

presupun nu numai considerente de natură tehnică, ci implică și aspecte

morale, etice, cum ar fi cele legate de identitatea persoanei. Autoritatea

consiliază magistrații în ceea ce privește utilizarea serviciilor de expertiză și

fixează normele care reglementează furnizarea acestui tip de servicii. Chiar

dacă vorbim de o piață concurențială a serviciilor de expertiză în Regatul

Unit, aproape 90% din aceasta este reprezentată de analizele ADN.

În Olanda problema calității expertizei este o prioritate. Este de dorit

crearea unui rol similar celui al Regulatorului din Regatul Unit, posibil prin

crearea unui Comitet independent cu funcții asemănătoare.

Un magistrat din Franța a prezentat un caz în care au fost furnizate

probe obținute prin noi mijloace tehnice din domeniul olfactiv, care au permis

identificarea persoanelor implicate. Considerând că aceste probe, care

reprezentau singurele argumente ale acuzării, sunt neconvingătoare,

judecătorul le-a refuzat.


Utilizarea mijloacelor tehnice trebuie să aibă în vedere respectarea

libertății și legitimității (exemplul identificării genetice care trebuie să

protejeze drepturile omului). Ideea a fost reluată și de un expert din Olanda

care arată că în această țară a fost adoptată și o lege pe această temă.

În Plenara Conferinței din 16 octombrie 2008 s-au expus concluziile

atelierelor de lucru.

Discuțiile atelierului I au vizat probele științifice, decizia de utilizare a

lor și diversele practici utilizate în statele membre pentru colectarea

acestora23

. În dezbaterile atelierului au fost evidențiate mai multe sensuri ale

sintagmei “locul crimei”, în cele din urmă fiind utilizat un sens larg al

acesteia.

Un aspect important adus în discuție a fost stabilirea autorității care ia

decizie cu privire la utilizarea probelor științifice. La nivelul statelor membre

există mai multe sisteme: decizia poate aparține fie anchetatorilor sub

controlul sau coordonarea autorității judiciare, fie autorității judiciare. O

caracteristică comună statelor europene este diferențierea dintre autoritatea

care ia decizia cu privire la utilizarea probelor științifice și autoritatea care

decide cu privire la analiza acestora. Colectarea probelor este realizată de

echipa de anchetatori, aceasta fiind sprijinită, atunci când este cazul, de

experți specializați în anumite domenii. Astfel, în cazul infracțiunilor care

implică utilizarea armelor de foc poate fi necesară prezența unui expert în

balistică.

În general, este interzisă prezența suspectului, a victimei sau a

martorilor la locul crimei, atunci când se colectează dovezile însă, în anumite

țări, se admite prezența suspectului în etapa de colectare a probelor, acestuia

prezentându-i-se probele găsite. Totodată, în multe dintre statele europene,

suspectului i se oferă posibilitatea solicitării unei contraexpertize (noi

expertize) a probelor găsite.

În majoritatea statelor există funcția de coordonator al investigației la

locul crimei, acesta având rolul de a prezenta anchetatorilor opțiunile

existente pentru prelevarea probelor științifice. Decizia cu privire la utilizarea

probei științifice aparține persoanei care conduce ancheta.

Nu se poate vorbi de o protecție legislativă a scenei crimei însă, în

majoritatea statelor europene, au fost adoptate coduri de bune practici sau

diverse reglementări care să asigure integritatea acestui spațiu. Totodată,

multe state fac demersuri pentru realizarea unor baze de date ADN, progrese

importante în acest sens fiind realizate de Finlanda.

23

J. de Kinder, vicepreședinte al ENFSI, Expunerea concluziilor rezultate din

dezbaterile atelierului I.


S-a concluzionat că trasabilitatea probelor este deosebit de

importantă, fiind preferat un sistem de marcare a acestora prin cod de bare.

Modalitatea de transport a probelor este extrem de importantă, pentru

protejarea acestora fiind remarcate două sisteme: transportul acestora prin

reprezentanții Poliției sau prin curieri privați. În cazul afectării integrității

probelor științifice, conducătorul anchetei este cel mai adesea cel care decide

cu privire la continuarea utilizării acestor probe.

Este necesară stabilirea unor principii comune la nivel european care

să preia cele mai bune elemente din modelele existente la nivel național și a

unui ghid european de bune practici în domeniul gestionării probelor

științifice.

Tematica atelierului al II-lea a vizat locul infracțiunii, așa-numita

"scenă a crimei"24

. Reglementările privind cercetarea scenei crimei variază de

la un stat la altul, un rol central avându-l autoritatea care decide utilizarea și

condițiile utilizării probelor științifice. Un alt aspect important în gestionarea

investigației locului crimei îl reprezintă regulile de acces. Rolul

coordonatorului la locul crimei variază de la unul de orientare la unul de

impunere a anumitor metode.

Calitatea activităților criminalistice este esențială pentru reușita

anchetei. Trebuie avute în vedere în special etapele anterioare prezentării

probelor la laborator, aceasta fiind perioada în care este cea mai probabilă

apariția unor erori. Cu toate acestea, din punct de vedere al investițiilor

efectuate, se constată că resursele alocate pentru asigurarea calității în aceste

etape sunt reduse în comparație cu importanța lor.

Prelevarea probelor științifice este decisă, în majoritatea statelor

europene de conducătorul anchetei. Din cauza resurselor limitate, probele

științifice sunt utilizate mai mult în cazul infracțiunilor grave.

În Franța a fost creat un grup de lucru în cadrul căruia sunt dezbătute

aspecte legate de pregătirea profesională a anchetatorilor care gestionează

diversele probe științifice, precum amprentele digitale, probele ADN, analiza

fibrelor etc. Majoritatea personalului din laboratoarele criminalistice are

statutul de polițiști, având însă o specializare științifică.

În Belgia înainte de reformă, membrii laboratoarelor criminalistice

aveau statutul de polițiști. După reformă, a fost angajat personal civil, pe

motive de reducere a costurilor.

24

Concluziile dezbaterilor celui de-al II-lea atelier au fost expuse de moderatorul

atelierului D. Saint Dizier, consultant științific, Direcția Generală de Poliție Tehnică și

Științifică a Poliției Naționale, Franța.


Tematica atelierului al III-lea a vizat administrarea probelor

științifice și statutul experților25

. Concluziile discuțiilor au vizat necesitatea

existenței unei proceduri de acreditare a experților în toate statele membre

ale Uniunii Europene. Inexistența unei astfel de proceduri creează foarte

multe dificultăți, punând la îndoială calitatea serviciilor de expertiză oferite și

facilitând contestarea rezultatelor expertizei de către apărare.

În unele state criteriile care definesc statutul experților sunt stabilite

de laboratoarele și institutele științifice, în timp ce în alte state aceste criterii

sunt stabilite la nivel legislativ. În Finlanda s-a început formarea unor

anchetatori civili, mizându-se pe o concentrare a specializărilor.

Un magistrat francez a relevat că în calitatea sa de magistrat “de teren”

a remarcat numeroase dificultăți practice în cercetarea locului crimei, care

implică numeroase riscuri legate de integritatea probelor științifice. Aceste

dificultăți sunt, în general, legate de insuficienta pregătire profesională a

anchetatorilor care efectuează cercetarea la locul crimei. Reușita unei anchete

depinde adesea de primele momente ale cercetării la locul crimei, în această

etapă asigurându-se integritatea probelor științifice.

În Marea Britanie profesia de anchetator al locului crimei este o

profesie în sine și de aceea presupune o pregătire profesională specifică. Dacă

cercetarea locului crimei este apreciată ca putând fi efectuată de polițiști

obișnuiți, acestora trebuie să li se asigure o pregătire profesională adecvată.

În Luxemburg se consideră că simpla cooperare transfrontalieră nu

este suficientă, este necesară formularea unor reguli la nivel european care să

asigure existența unor standarde comune în materie de expertiză. Dificultatea

obținerii unui consens în acest domeniu plasat în cadrul celui de-al treilea

pilon al Uniunii Europene, Justiție și Afaceri Interne, facilitează adoptarea

unor reglementări cu caracter de recomandare mai degrabă decât a unor

reglementări cu caracter obligatoriu.

Se relevă că din punct de vedere financiar, analiza probelor științifice

implică în mod necesar o utilizare cât mai eficientă a resurselor existente.

Introducerea analizelor ADN a bulversat spectrul de analiză al probelor

științifice, câștigând din ce în ce mai mult teren.

O concluzie comună tuturor statelor participante o reprezintă

necesitatea existenței unui organism independent de acreditare care să asigure

calitatea analizelor efectuate de laboratoare. Trebuie realizată o clarificare

conceptuală: acreditarea se referă la metode, competența persoanelor fiind un

alt aspect. De aceea, în materie de laboratoare se poate vorbi de poli de

excelență. În Marea Britanie, existența acreditării poate să reprezinte unul

25

Concluziile dezbaterilor celui de-al III-lea atelier au fost expuse de prof. dr. C.

Champod, Institutul de Poliție Științifică Lausanne, Elveția.


dintre criteriile incluse în apelurile pentru cererea de ofertă. Inexistența

acreditării ridică mari riscuri legate de posibilitatea respingerii probelor de

către apărare pe aceste considerente.

O temă de reflecție importantă o reprezintă modalitățile de

selecționare, evaluare și recunoaștere a experților. În acest sens, se remarcă o

lipsă de uniformitate la nivelul statelor europene cu privire la conținutul

semantic al noțiunii de expert. Spre exemplu, în timp ce în Franța statutul de

expert este asigurat prin înscrierea respectivei persoane pe o listă oficială, în

Marea Britanie, statutul de expert este acordat în urma evaluării realizate de o

comisie specializată.

Principalul actor care ar putea juca un rol important în configurarea

unui statut european al experților este Rețeaua Europeană a Institutelor de

Științe Forensic - ENFSI. Aceste laboratoare naționale pot juca un rol de

consultant pe lângă magistrați pentru a-i ghida către furnizorii de servicii

adecvați.

Un expert medic legist din Franța a observat că acreditarea și

certificarea reprezintă două concepte fundamentale pentru statutul experților.

Acreditarea se referă la metodologie, la managementul laboratoarelor, în timp

ce certificarea se referă mai degrabă la persoane. Spre exemplu, în cadrul

Academiei Americane de Criminalistică există Consilii specializate pe

domeniile de analiză criminalistică care stabilesc condițiile minime pentru

recunoașterea calității de expert într-un anumit domeniu.

Reprezentantul Ministerului de Justiție din Suedia a precizat că în

cadrul viitoarei președinții suedeze a Uniunii Europene, prioritatea în

domeniul cooperării polițienești o va constitui schimbul de informații și

inițiativa implementării la nivel european a unui sistem de acreditare

obligatorie în domeniile ADN și al amprentelor digitale26

. Secretarul General

de Interpol a remarcat că schimbul de informații reprezintă nu numai o

prioritate, ci și o necesitate în sine27

. Alți experți au observat că inițiativa

suedeză ar trebui extinsă, astfel încât sistemul de acreditare să cuprindă toate

domeniile de activitate ale unui laborator criminalistic.

În Marea Britanie se apreciază că trebuie să vorbim de o acreditare la

trei niveluri: a laboratorului, a procedurilor – normele 17025 și a expertului.

În sistemul britanic există un Consiliu de înregistrare a practicienilor în

domeniul științific și tehnic, având rolul de fixare a normelor în domeniu și de

supraveghere a aplicării acestora.

26

L. Bolinder, expert, Ministry of Justice, Sweden. 27

Ronald K. Noble, Secretary General of Interpol, The challenges of international

cooperation for scientific proof.


Administrarea probelor trebuie să respecte principii fundamentale,

precum protejarea datelor personale și a drepturilor individuale. Principiul

libertății probelor trebuie să fie unul fundamental. Generalizarea utilizării

probelor ADN ridică numeroase întrebări legate de limitele etice ale utilizării

acestora, precum și imperativul actualizării legislației în conformitate cu

progresele științei. Inițiativa “Forensic Regulator” de a realiza o sinteză cu

privire la relevanța probelor științifice reprezintă un progres important pentru

adoptarea unor practici comune la nivel european. Au fost propuse două

coduri etice pentru experți, unul de către “Forensic Regulator”, iar altul de

către ENFSI28

.

Adoptarea unui cod european de conduită pentru experți ar reprezenta

un progres important. Totodată, cooperarea interstatală ar fi facilitată în mod

considerabil de existența unui sistem european de înregistrare a experților

acreditați. În ceea ce privește integrarea armonioasă a probelor științifice în

cadrul procesului penal, este necesar ca magistrații să înțeleagă limitele

tehnice ale analizelor furnizate de experți. Un bun sistem de administrare a

probelor științifice presupune existența unor mecanisme eficiente de recurs

împotriva erorilor. Apărarea trebuie să aibă un acces suficient de facil pentru

obținerea unor argumente care să justifice aprobarea de către magistrat a unui

contraexpertize; din acest punct de vedere, accesibilitatea probelor științifice

este considerată disproporționată între apărare și acuzare.

Alți experți au relevat că definirea unor norme și standarde

profesionale pentru experți trebuie să vină din interiorul profesiei și să nu dea

naștere la reguli artificiale. În ceea ce privește accesul apărării la serviciile de

expertiză, în Germania există o prevedere potrivit căreia atunci când este

ascultat un expert este obligatoriu a fi audiat și de către apărare.

În Austria conform Codului de procedură penală intrat în vigoare în

iulie 2008, este recunoscut dreptul tuturor părților, precum și al Poliției de a

solicita o contraexpertiză. În cazul în care există îndoieli cu privire la

independența unui expert, Tribunalul Federal al Austriei este cel care decide

dacă expertul în cauză va mai participa sau nu la proces. Totodată, Tribunalul

Federal consideră că testarea cu detectorul de minciuni nu constituie o probă.

În Austria ca și în Germania, există o listă cu experții acreditați, disponibilă

pe Internet și care poate fi consultată. Din punct de vedere financiar, trebuie

păstrat un echilibru între costuri și rezultate.

În Marea Britanie a fost înființat un grup independent de consiliere în

ceea ce privește utilizarea probelor ADN. Acest grup este format din 12

membri – medici, juriști etc. și este condus de un profesor de la Universitatea

28

Prof. dr. C. Champod, Lausanne Forensic Police Institut


din Birmingham. Conform unei reglementări anterioare, era necesară o

hotărâre a judecătorului pentru utilizarea probelor științifice. Această

reglementare a fost ulterior, înlăturată pe criterii de eficiență29

.

Un expert francez a remarcat faptul că utilizarea unor experți din alte

state poate crea dificultăți legate de fidelitatea traducerii dintr-o limbă în alta

a vocabularului specific, fiind create astfel obstacole în comunicare. Mai mult,

există diferențe și între experți în ceea ce privește utilizarea teoriilor și a

conceptelor. Cu toate acestea, în general interpreții care își desfășoară

activitatea în cadrul tribunalelor sunt familiarizați cu vocabularul tehnic.

În cadrul procesului penal, analiza furnizată de expert nu trebuie

considerată un adevăr absolut, ci trebuie supusă evaluării autorităților

competente. Din punct de vedere legal, proba științifică nu are o valoare

probatorie superioară altor mijloace de probă.

Concluzionând, observăm că dezbaterile Conferinței pe tema „Proba

științifică în materie penală” au vizat examinarea diversității sistemelor

naționale în materie de cercetare a probei științifice, a utilizării acesteia în

procesul penal și a rolului diverșilor actori ai procedurii (judecători, procurori,

experți, avocați). Conferința a urmărit și obiectivul identificării soluțiilor pe

plan european, în scopul realizării schimbului de experiență și dezvoltării

know-how-ului, precum și ale coordonării abordărilor la nivel național.

Proba științifică ocupă un loc tot mai important în cadrul anchetelor

penale, iar practica judiciară demonstrează că la baza reușitei anchetei și

procesului penal stau mai mulți factori:

– rigoarea și calitatea pe timpul exploatării locului faptei (scenei

crimei), constatările la fața locului la primele ore după descoperirea

infracțiunii;

– opțiunile operate pentru procesarea urmelor și a mijloacelor

materiale de probă recoltate;

– modul în care aceste elemente de probă sunt “integrate”

(administrate) în procedura penală în vederea discutării lor pe timpul

procesului.

Realizările științifice recente deschid noi orizonturi pentru

investigațiile criminale, reînnoind astfel tehnicile de investigare: balistică,

exploatarea amprentelor digitale și genetice, determinarea urmelor

explozivilor etc.

Diferențele dintre practicile și normele tehnice din cadrul statelor

membre pot împiedica aplicarea mijloacelor de probă. Utilizarea acestor

29

E. Downham, expert, United Kingdom.


tehnici noi presupune, uneori, existența unor operatori cu o calificare tot mai

înaltă, importante resurse umane și materiale care nu sunt întotdeauna

disponibile la nivel național. În consecință s-a concluzionat că în prezent, la

ora edificării unui „spațiu judiciar european” este util să ne punem problema

unei mai bune partajări, în cadrul Uniunii Europene, a cunoștințelor și

realizărilor științifice în materie penală, precum și a posibilităților în materie

de structuri și know-how în acest domeniu.

Pentru a garanta calitatea expertului, au fost efectuate mai multe

propuneri cum ar fi implementarea unui proces de acreditare, validarea

standardelor și a regulilor etice, la nevoie prin intermediul unei structuri

independente și apropierea standardelor naționale. În această privință, s-a

apreciat că implementarea unui cod de conduită european s-ar putea dovedi

utilă.

Există un interes major pentru mutualizarea capacităților de expertiză,

spre exemplu prin înființarea unui „registru european al experților”, făcând

astfel posibilă desemnarea de experți de către un alt stat, precum și interesul

pentru ca aceștia să beneficieze de o pregătire în materie de sistem și

proceduri judiciare ale statului ale căror autorități judiciare i-au desemnat.

Pentru a ușura definirea misiunii expertului, a fost pus în evidență

interesul pentru un dialog strâns între judecător și expert, precum și pentru

asocierea părților la acest dialog. Se mai evidențiază importanța, pentru

elaborarea raportului, a definirii de modalități de comunicare echilibrate,

ținând cont de nivelurile diferite de accesibilitate a actorilor din cadrul

procedurii judiciare.

S-au examinat, într-o manieră mai largă, mizele recurgerii la proba

științifică în privința exercitării dreptului la apărare, a exigențelor respectării

principiului egalității armelor și a principiului contradictorialității, care

presupun ca apărarea să poată să desemneze efectiv sau să ceară desemnarea

de experți independenți, fără ca cheltuielile legate de expertiză să constituie o

piedică. Fiind vorba de costurile legate de recurgerea la proba științifică, s-a

relevat importanța rolului judecătorului și aprecierii acestuia, pentru a realiza

un echilibru între un imperativ al controlării costurilor, exigența calității și

necesitatea luării în considerare a cererilor de acte formulate de către apărare.

S-a evidențiat, de asemenea, utilitatea unei pregătiri tehnice suficiente în

materia probei științifice, a magistraților și actorilor, în cadrul procedurii

judiciare.

IN MEMORIAM

CONSTANTIN ROȘCA

procuror și președinte al Consiliului Legislativ

S-a născut la data de 7 noiembrie 1937, în orașul Bușteni, județul

Prahova.

Absolvent al Facultății de Drept din București, promoția 1958, a fost

numit în același an în funcția de procuror la Procuratura Raionului Mizil.

În anul 1962 a fost transferat în aceeași funcție la Procuratura

Raionului 1 Mai, iar în anul 1965 a fost promovat la Procuratura municipiului

București, în funcția de procuror-șef criminalist.

În anul 1972 a fost promovat în funcția de procuror-șef la Procuratura

locală a Sectorului 2 București, iar în anul 1976 a fost promovat în funcția de

procuror-șef adjunct la Procuratura municipiului București.

În anul 1976 a fost promovat în funcția de procuror la Procuratura

Generală (în prezent, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție),

în anul 1978 fiind numit procuror-șef al Direcției judiciare pentru cauzele

penale din cadrul aceleiași instituții.

În anul 1971 a beneficiat de o bursă de studii O.N.U., deplasându-se în

Belgia și Franța, unde a efectuat un stagiu de 4 luni de pregătire în domeniul

drepturilor omului.

În anii 1978, 1979 și 1983 a reprezentat România la Congresele

Internaționale de Criminologie ce s-au desfășurat în Uniunea Republicilor

Sovietice Socialiste, Polonia, Ungaria și Austria.

De-a lungul celor 28 de ani ca procuror, Constantin Roșca a dovedit o

pregătire profesională de excepție și calități manageriale, ceea ce s-a reflectat

în evoluția permanent ascendentă a carierei sale. Activitatea sa ca procuror și

apoi ca procuror-șef a fost apreciată permanent cu calificativul „foarte bine”.

De asemenea, Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Tudor

Vladimirescu” și alte 4 medalii au răsplătit silințele profesionale depuse de

procurorul Constantin Roșca.

Ca o încununare a întregii cariere, în anul 1986 a fost numit

președintele Consiliului Legislativ.

Prin tot ceea ce a înfăptuit, Constantin Roșca rămâne un nume de

referință în istoria Ministerului Public.

Procuror-șef adjunct secție Ilie PICIORUȘ

VITRINA CĂRȚII JURIDICE

Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul

penal al viitorului

Un volum de excepție apărut, In Honorem,

la Editura Hamangiu, pentru prima dată în limba

română, îl reprezintă Criminalitatea colectivă a

statelor și dreptul penal al viitorului, aparținând

reputatului jurist de talie internațională Vespasian

V. Pella, traducerea fiind asigurată de doamnele

Aurora Ciucă, Alina Gentimir și Rodica Boca.

Lucrarea examinează consecințele juridice

ale calificării războiului drept crimă internațională,

ca reală premisă a noului drept internațional,

dreptul păcii. Autorul era convins de necesitatea unei politici penale

internaționale coerente, bazată pe un Cod represiv al națiunilor care să

permită „reprimarea tuturor acțiunilor individuale sau colective” care „se vor

găsi într-un raport direct sau indirect de cauzalitate cu pregătirea sau

declanșarea” unui război de agresiune.

Lucrarea este concepută în trei părți și conține solide argumente

teoretice și propuneri de soluții practice pentru a sublinia cauzele și caracterul

criminalității colective a statelor, dar și normele necesare în activitatea de

prevenție și reprimare a agresiunii. De asemenea, sunt evidențiate

caracteristicile dreptului penal al „viitorului”: caracterul, definiția, principiile

ce stau la baza incriminării și a sancționării, tipurile de crime, precum și

procedura penală internațională.

Este demn de amintit faptul că acest volum a fost publicat de către

profesorul Pella după prezentarea sa ca proiect al grupului român la cea de-a

XXIII-a Conferință a Uniunii Interparlamentare de la Washington pentru

codificarea dreptului internațional și incriminarea războiului de agresiune.

Rubrică îngrijită de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și

programe, e-mail: [email protected].

389

Integritatea în spațiul public și privat.

Prevenție și necesitate în asigurarea încrederii

în raporturile sociale

Editura C.H. Beck oferă spre lectură

publicului avizat o lucrare cu caracter de noutate

în spațiul juridic românesc prin eterogenitatea

contribuțiilor autorilor – Integritatea în spațiul

public și privat, respectiv Prevenție și necesitate

în asigurarea încrederii în raporturile sociale.

Volumul reprezintă coagularea eforturilor

creatoare ale unui colectiv de autori, aflat sub

coordonarea doamnei judecător Rodica Aida Popa,

specialiști atât din domeniul public, cât și din

mediul privat.

Problema integrității în ansamblu reprezintă o preocupare a zilelor

noastre, fie că vorbim de integritatea magistratului, a funcționarului, a

educatorului sau a corporatistului, societatea românească fiind frământată de

suficient de multe cazuri în care s-au constatat derapaje în zona integrității și a

deontologiei profesionale. Lucrarea de față vine ca un răspuns al

profesioniștilor mai multor domenii de activitate, printr-o strădanie sinergică,

multidisciplinară, la o problemă de actualitate.

Regăsim în lucrare aspecte privind: jurisprudența Curții

Constituționale a României asupra integrității în funcții și demnități publice;

infracțiunile de serviciu; individualizarea pedepselor în cazul infracțiunii de

conflict de interese (în prezent, folosirea funcției pentru favorizarea unor

persoane) și abuz în serviciu, prin prisma jurisprudenței Înaltei Curți de

Casație și Justiție – Secția penală; aspecte deontologice în sistemul judiciar și

protecția prin prisma recomandărilor Consiliului Consultativ al Judecătorilor

Europeni; instituționalizarea eticii în magistratură – provocări pentru un

proiect românesc; integritatea arbitrilor, factor determinant în asigurarea unui

arbitraj comercial credibil; etica profesională în domeniul bancar, ca

necesitate în asigurarea încrederii în raporturile între părți; metodologia

programului de conformitate, măsurile de prevenție ca parte a sistemelor de

conformitate; training și comunicare în organizație; sisteme de alertă de etica

whistleblowing ș.a.

390 Simona Frolu

Dreptul proprietății intelectuale –

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene

Volumul Dreptul proprietății intelectuale –

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene, apărut la Editura Universul Juridic, ce-i

are ca autori pe Adrian M. Truichici și Luiza

Neagu, reprezintă, așa cum ne indică și titlul, o

culegere de jurisprudență. Astfel, regăsim în

lucrare cele mai reprezentative hotărâri ale Curții

de Justiție a Uniunii Europene în materia dreptului

proprietății intelectuale.

Autorii își propun să ofere practicienilor răspunsuri și rezolvări la

probleme ivite în activitatea acestora, în domeniul circumscris dreptului

proprietății intelectuale, cum ar fi: încălcarea dreptului de proprietate

intelectuală, competența materială pentru litigiile în această materie, noțiuni și

principii aplicabile în materia proprietății intelectuale, dreptul de autor și

drepturile conexe, desenele sau modelele industriale, marca comunitară și

brevetul.

PRO LEGE NR. 3/2017revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege...PRO LEGE NR. 3/2017...

Documents

Transcript of PRO LEGE NR. 3/2017revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege...PRO LEGE NR. 3/2017...