OCR Document - Revista Pro Lege | Revista Pro...

1

PRO LEGE NR.3/2006

CUPRINS

I.

Pag.

Conf. univ. dr.

Dabu Valerică

Avocat Remus

Borza

Infracţiuni în dauna creditorilor.

Infracţiuni prevăzute de legea

nr.31/1990 republicată …………

9

Lucreţia

Teleky

Regimul sancţionator al

minorilor ……………………….

48

Prof.univ.dr.

Ilie Pascu

Răspunderea penală a

infractorilor minori în codul

penal în vigoare. Elemente de

drept comparat şi perspective

legislative……………………….

60

drd. Marin

Florica

Alteritatea relaţiei manager –

subordonat în instituţiile publice

86

Mariana Boier Infracţiunea de concurenţă

neloaială prevăzută în legi

speciale ………………………...

96

Gligor Lungan

Cosmina

Cioanca

Ştefan-Dan

Temeiurile de reţinere şi

arestare preventivă prevăzute de

art.148 cod procedură penală

privite prin prisma art.5 din

Convenţia Europeana a

Drepturilor Omului ……………

111

2

Mihalcea Fănel

Calculul retroactiv al alcoolemiei

intre aplicarea corectă a legii şi

evitarea discreţionară a ei ……...

137

Mihai

Covalciuc

Particularităţile investigării

infracţiunii de evaziune fiscală ..

147

Constantin

Sima

Parchetele Republicii Ungare …. 154

Pierre

Mathiysen

Uniunea Europeană şi dreptul

comunitar ………………………

171

II.

JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE

ŞI JUSTIŢIE

Secţia penală ……………………………………...

215

Secţia civilă ……………………………………….

261

Secţia contencios administrativ şi fiscal …………. 323

3

PRO LOI (PRO LEGE) NO. 3/2006

CONTENU

I.

page

Conf. univ. dr.

Dabu Valerică

Avocat Remus

Borza

Infractions aux dépens des

créanciers. Infractions prévues par

la loi nr. 31/1990 republiée ……….

9

Lucreţia

Teleky

Le régime qui sanctionne les

mineurs ……………………………

48

Prof.univ.dr.

Ilie Pascu

La reponsabilité pénale des

infracteurs mineurs dans le code

pénal en vigueur. Éléments de droit

comparé et perspectives législatives

60

drd. Marin

Florica

La dégradation de la relation

manager-subordonné dans les

institutions publiques ……………..

86

Mariana Boier L’infraction de concurrence

déloyale prévue par des lois

spéciales …………………………..

96

Gligor Lungan

Cosmina

Cioanca

Ştefan-Dan

Les raisons de rétention et d’arrêt

préventif prévues par l’art. 148 code

de procédure pénale par l’art. 5 de

la convention européenne des droits

de l’homme ……………………….

111

Mihalcea Fănel

Le calcul rétroactif de l’alcoolémie

entre l’application correcte de la loi

et son évitation discrétionnaire ……

137

4

Mihai

Covalciuc

Les particularités d’analyser les

infractions de dilapidation fiscale ...

147

Constantin

Sima

Les parquets de la République

Hongrie ……………………………

154

Pierre

Mathiysen

L’union Européenne et le droit

communautaire ……………………

171

II.

LA JURISPRUDENCE DE LA GRANDE COUR DE

CASSATION ET JUSTICE

Section pénale ………………………………………...

215

Section civile ………………………………………….

261

Section contentieux-administratif …………………….

323

5

PRO LAW Nº. 3/2006

CONTENT

I.

Pag.

Lecturer univ.

dr. Dabu

Valerică

Lawyer Remus

Borza

Infractions in prejudice of the

creditors prescribed by the law no.

31/1990 republished ………………

9

Lucreţia

Teleky

The sanctionatory regime of the

minors ……………………………..

48

Prof.univ.dr.

Ilie Pascu

The penal liability of the infractors

which are minors in the penal code

in vigour. Elements of compaired

law and legislative perspectives …..

60

drd. Marin

Florica

The alterity of the manager-

subordinate relation in the public

institutions ………………………...

86

Mariana Boier The disloyal competition infraction

prescribed in the special laws …….

96

Gligor Lungan

Cosmina

Cioanca

Ştefan-Dan

The preventive arrest and

retainment grounds prescribed by

the art. 148 penal procedure code

seen in terms of the art. 5 from the

european convention of the human

rights ………………………………

111

Mihalcea Fănel

The retroactive calculation of the

alcoholemy between the correct

aplication of the law and its

discretionary avoidance …………...

137

6

Mihai

Covalciuc

The characteristics of the

investigation of the tax evasion

infraction ………………………….

147

Constantin

Sima

The public prosecution departments

of the Republic of Hungaria ………

154

Pierre

Mathiysen

The European Union and the

comunitary law ……………………

171

II.

THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF

CASSATION AND JUSTICE

Penal section ………………………………………….

215

Civil section …………………………………………..

261

Contentious –administrative section …………………. 323

7

COLEGIUL DE REDACŢIE

LIVIU POPESCU, procuror şef al Secţiei de

analiză, studii, probleme ale minorilor, evidenţă,

perfecţionare profesională şi informatică

CONSTANTIN SIMA, procuror şef al Serviciului

de analiză, studii şi documentare, criminologie şi statistică

VALERIU PETROVICI, procuror şef al Biroului

de documentare

9

INFRACŢIUNI ÎN DAUNA CREDITORILOR.

INFRACŢIUNI PREVĂZUTE DE LEGEA

NR.31/1990 REPUBLICATĂ

Conf. univ. dr. Dabu Valerică

Avocat Remus Borza

1. Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990

republicată

După cum se ştie Legea nr. 31/1990 republicată

reglementează ca lege specială o serie de infracţiuni în

domeniul societăţilor comerciale, societăţi care au cei

mai numeroşi şi frecvenţi creditori din mediul de afaceri.

Deşi este o lege specială, (contrar principiului specialia

generalibus derogant) potrivit art.281 din aceasta,

reglementarea în cauză este subsidiară dând prioritate

Codului penal sau altor legi speciale care incriminează

faptele respective ca infracţiuni mai grave. Se ştie că

pentru un mediu de afacerii sănătos este necesar ca toţi

The law no. 31/1990 republished

regulates as a special law a series of infractions

in the commercial partnerships domain,

companies that have the most numerous and

frequent creditors from the business department.

Although, it is a special law, (contrary to the

specialia generalibus derogating principle)

according to the art. 281, from this one, the

regulation in cause is subsidiary giving a

priority to The Penal Code or to other special

laws that incriminate the respective deeds as

more serious infractions.

10

debitorii şi creditorii să fie protejaţi şi apăraţi în mod egal

prin reglementări corespunzătoare a relaţiilor sociale,

ceea ce din păcate nu se realizează întotdeauna. În acest

sens Legea nr. 85/2006 aduce noi reglementări în

domeniul actelor frauduloase încheiate de debitor în

dauna creditorilor inclusiv în materie penală cu implicaţii

asupra dispoziţiilor Legii nr.31/1990 republicată. De

pildă o serie de acte frauduloase încheiate de debitor în

dauna creditorilor în perioadele şi condiţiile prevăzute

de Legea nr. 85/2006 pot apărea în cadrul unor

infracţiuni prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată1.

Nu este mai puţin adevărat că orice infracţiune de

prejudiciu săvârşită în dauna agentului economic se poate

răsfrânge, mai de vreme sau mai târziu, asupra

creditorilor acestuia. Având în vedere implicaţiile acestui

artificiu legislativ al subsidiarităţii precum şi problemele

de aplicare a dispoziţiilor penale în cauză2, în cele ce

urmează ne vom opri asupra unora dintre reglementările

în materie precum şi ultimelor modificări ale acestora.

1 De asemenea conform art.138 pct.2 din Legea nr.85/2006, faptele

membrilor organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de

conducere care pot atrage răspunderea patrimonială a acestora în caz

de insolvenţă a debitorului (prevăzute la pct.1 al art.138 din această

lege), pot atrage şi răspunderea penală atunci când sunt incriminate

ca infracţiuni în alte legi cum ar fi de pildă Legea nr.31/1990

republicată. 2 Un reputat specialist în materie pe bună dreptate constată şi afirmă:

„Statisticile judiciare şi practica judiciară inexistentă în materia

bancrutei frauduloase sunt semnalul unei ciudate pasivităţi a

organelor judiciare, datorată unor multiple cauze, între care, nu în

ultimul rând o greşită percepţie a fenomenului juridic, „avatarurile”

normei de incriminare a bancrutei frauduloase şi controverselor

asupra interpretării ei” V. Paşca, Bancruta frauduloasă, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.7.

11

A. Potrivit art. 271 din Legea nr.31/1990 „ se

pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul,

administratorul, directorul, directorul executiv sau

reprezentantul legal al societăţii care:

1. prezintă, cu rea credinţă, în prospectele,

rapoartele şi comunicările adresate publicului, date

neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra

condiţiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea

credinţă, în tot sau în parte, asemenea date;

2. prezintă, cu rea credinţă, acţionarilor/asociaţilor

o situaţie financiară inexactă sau cu date inexacte asupra

condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii

situaţiei ei reale;

3. refuză să pună la dispoziţie experţilor, în

cazurile şi în condiţiile prevăzute la art.26 şi 38,

documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credinţă,

să îndeplinească însărcinările primite.”

Referitor la infracţiunea prevăzută în art. 271

pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată vom face numai

câteva constatări.

Subiectul activ al acestei infracţiunii este

calificat. Această reglementare se aplică numai

persoanelor indicate în mod expres de lege prin anumite

calităţi respectiv: fondatorului, administratorului,

directorului, directorului executiv sau

reprezentantului legal al societăţii şi nu altor persoane

din cadrul societăţii, calitatea de salariat nefiind

suficientă. Ca urmare a acestei indicării limitative a celor

care pot fi subiecţii activi ai acestei infracţiunii,

persoanele juridice, nefiind indicate în această lege, nu

pot fi incluse în această categorie deşi potrivit art.191

din Codul penal modificat prin Legea nr.278/2006 pot

răspunde penal. Apreciind că fapta penală din această

infracţiune săvârşită de persoana juridică - societate

12

comercială -, prezintă pericol public necesar incriminării,

de lege ferenda socotim că ar fi necesar introducerea

societăţii comerciale ca persoană juridică în rândul

celor care pot fi subiecţii ai acestei infracţiuni.

Articolul 278 din Legea nr.31/1990 republicată extinde

(sfera subiectului activ) aplicarea dispoziţiei art.271 din

această lege şi asupra lichidatorului în măsura în care se

referă la obligaţii ce intră în cadrul atribuţiilor sale.

Având în vedere că în art. 144 şi art.145 din Legea nr.

85/2006 se face distincţie între „administratorul judiciar,

lichidatorul averii debitorului, precum şi orice

reprezentant sau prepus al acestuia” iar art.278 din Legea

nr. 31/1990 extinde aplicabilitatea art.271 din această

lege numai la lichidator se poate susţine că în actuala

reglementare administratorul judiciar sau orice

reprezentant sau prepus al acestuia ori al lichidatorului nu

pot fi subiecţi activi ai acestei infracţiuni. O astfel de

reglementare nu este la adăpost de critică deoarece faţă

de eventualele fapte ale acestora nu există o protecţie

penală pe de o parte iar pe de altă parte apare ca un

tratament discriminatoriu. Evident că dacă în cazul

acestei infracţiuni s-ar extinde răspunderea penală şi

asupra persoanei juridice cum ar fi în cazul

administratorului persoană juridică, ar trebui adecvată şi

pedeapsa prevăzută de lege în sensul completării cu

pedepse specifice persoanelor juridice. În ceea ce

priveşte „administratorul special”prevăzut de art. 18

din Legea nr.85/2006 socotim că acesta numai dacă

este persoană fizică poate fi subiect activ al acestei

infracţiuni fiind inclus în conceptul de „administrator”

folosit de legiuitor când indică cine poate fi subiect activ

al infracţiunii deoarece:

- în art.18 pct.2 lit.a) şi e) din Legea nr. 85/2006

se dispune:„ administratorul special are următoarele

13

atribuţii: a) exprimă intenţia debitorului de a propune

un plan, potrivit art.28 alin. (1) lit. (h) coroborat cu art.

33 alin.(2); e) administrează activitatea debitorului sub

supravegherea administratorului judiciar, după

confirmarea planului”;

- administratorul special, dacă a fost numit, este

suspendat atunci când se intră în procedura de faliment;

- conform art.3 pct.26 din Legea nr. 85/2006

administratorul special este reprezentantul desemnat de

adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului,

persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama

acestuia actele de administrare necesare în perioadele

de procedură când debitorului i se permite să-şi

administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în

procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat

dreptul de administrare;

- administratorul special potrivit art.18 pct.1 din

Legea nr.85/2006 este persoana fizică sau juridică

desemnată de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor

debitorului, pe cheltuiala lor, să reprezinte interesele

societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe

seama debitorului; Este clar că atunci când

administratorul special este persoană fizică acesta poate

fi subiect al infracţiunii analizate. Discuţiile pot apărea în

cazul administratorului special persoană juridică. Într-o

opinie s-ar putea susţine că administratorul special

persoană juridică răspunde deoarece conform art.711

alin.2 din C.pen.3 modificat prin Legea nr.278/2006

3 În art. 71

1 din C.p. denumit „Conţinutul pedepsei amenzi” se

dispune: „Pedeapsa amenzi constă în suma de bani pe care persoana

juridică este condamnată să o plătească. Când legea prevede pentru

infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel

mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzi pentru persoana

juridică este de 5000 lei, iar maximul special al amenzi este de

600.000 lei. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de

14

legiuitorul a prevăzut o echivalenţă pentru persoanele

juridice între limitele pedepsei închisorii şi limitele

pedepsei amenzi şi ca urmare în cazul infracţiunii

analizate potrivit a art.711

alin.1 din C.pen. limitele

pedepsei amenzii ar fi de la 5000 lei la 600.000 lei. Într-o

altă opinie s-ar putea susţine că atunci când persoana

juridică este numită administrator special dispoziţiile

legii privind această infracţiune nu sunt aplicabile

deoarece: a) este o urmare a faptului că la această

infracţiune legea nu prevede nici o pedeapsă din cele

specifice persoanei juridice; b) art.711

alin.1 din C.p.

când stabileşte minimul şi maximul special al amenzi

pentru persoanele juridice se referă exclusiv la

infracţiunile la care „pedeapsa închisorii este cel mult 10

ani sau amendă”; a admite că art.711

alin.1 din C.p. se

aplică şi infracţiunilor la care pedeapsa este numai

închisoare de cel mult 10 ani (fără alternativa amenzi)

înseamnă a adăuga la lege şi a încălca art.1 pct.5 şi art.16

pct.2 din Constituţie precum şi art.7 pct.1 şi art.12 pct.2

din C.E.D.O. şi art.15 din Pactul internaţional cu privire

la drepturile civile şi politice; c) dispoziţiile art.711

alin.2

din C.pen. sunt de strictă interpretare deoarece se referă

la altă categorie de infracţiuni şi nu la categoria în care

intră infracţiunea analizată; d) socotim că numai printr-un

articol special trebuie prevăzută echivalenţa între limitele

minime şi maxime ale pedepsei închisorii până la 10 ani

când această pedeapsă este singulară şi limitele minime şi

maxime ale amenzi.

„Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana

fizică sau juridică ale cărei interese legitime sunt

persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii

mai mare de 10 ani, minimul special al amenzi pentru persoana

juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de

900.000. lei”.

15

vătămate prin săvârşirea faptelor care constituie

elementul material al laturii obiective”4. Socotim că

subiecţi pasivi al infracţiunii sunt în primul rând

potenţialii creditori ai debitorului induşi în eroare de

activitatea infracţională a subiectului activ. De asemenea

se constată că alte entităţi economice5 care nu sunt

societăţii comerciale conform Legii nr.31/1990 nu pot fi,

în actuala reglementare, subiecţi pasivi ai acestei

infracţiuni deşi în opinia noastră ar fi necesară protecţia

acestora.

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie

relaţiile sociale prin care se fac publice date referitoare la

constituirea societăţii ori la condiţiile economice ale

acesteia prin care se asigură:

- credibilitatea societăţii comerciale în raport cu

publicul;

- imaginea reală a societăţii comerciale;

- cunoaşterea reală a societăţii comerciale de către

public în mod deosebit potenţialii clienţi creditori pentru

a acţiona în relaţiile cu aceasta în deplină cunoştinţă de

cauză prevenindu-se păgubirea acestuia prin

comportamente ca urmare a inducerii în eroare .

4 Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în

legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 385. 5 Legea nr.31/1990 nu se aplică: regiilor autonome constituite

conform Legii nr.15/1990; societăţile civile constituite conform

art.1491 şi următoarele din C. cav.; societăţile cooperative constituite

conform Legii nr.1/2005; societăţile agricole înfiinţate conform Legii

nr. 36/1991; grupurile de interes economic constituite conform Legii

nr.161/2003; persoane juridice de drept privat altele decât societăţile

comerciale, care desfăşoară activităţi economice; comercianţii

persoane fizice conform Legii nr. 300 /2004, etc. Ca urmare

creditorii acestora nu sunt protejaţi prin instituirea acestei fapte ca

infracţiune.

16

Prospectele, rapoartele şi comunicările adresate

publicului trebuie să conţină date neadevărate cel puţin

asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor

economice ale acesteia, documente care sub acest aspect

sunt false. De pildă prospectul care este difuzat şi pe care

sunt consemnate procente mai mari decât în realitate de

creştere lunară ale unităţii de fond în cazul unui Fond de

investiţii este un document fals. Credem că potrivit art.41

pct.3 din C.p. infracţiunea prevăzută de art. 271 pct.1 din

Legea nr.31/1990 republicată, este o infracţiune

complexă care absoarbe infracţiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată săvârşită atât prin comisiune cât şi

prin omisiune. Ca urmare socotim că nu se poate vorbi

de un concurs între infracţiunea de fals în înscrisuri

private şi infracţiunea prevăzută de art. 271 pct.1 din

Legea nr.31/1990 republicată.

„Prezentarea, prima modalitate de realizare a

elementului material în această varianta normativă constă

în acţiunea de a înfăţişa, a face cunoscut publicului, în

prospectele, rapoartele şi comunicările adresate acestuia,

date neadevărate asupra constituirii societăţii ori a

condiţiilor economice ale acesteia. Acţiunea de înfăţişare,

de a face cunoscut trebuie să privească date asupra

constituirii societăţii ori a condiţiilor economice ale

acesteia şi poate fi realizată prin prospectele, rapoartele

sau comunicările adresate publicului. Prospectul este

afişul, anunţul, scrisoarea, pliantul sau sursa în care se

prezintă sumar date asupra constituirii societăţii ori a

condiţiilor economice ale acesteia. Comunicarea este

orice înştiinţare adresată publicului cu privire la

constituirea societăţii şi condiţiile economice ale acestuia

făcută altfel decât prin prospecte sau rapoarte”6.


legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 386.

17

Raportul este informarea, comunicarea scrisă sau

verbală, cuprinzând o relatare făcută în exercitarea

atribuţiilor de serviciu7 de fondatorul, administratorul,

directorul, directorul executiv, reprezentantul legal al

societăţii, sau lichidatorul în faţa publicului cu privire la

constituirea sau condiţiile economice ale acesteia. În

art.79 şi 80 din Legea nr.85/2006 sunt prevăzute acte în

dauna creditorilor declarate ca ilicite de legiuitor, cum ar

fi cele săvârşite în cei trei ani anteriori deschiderii

procedurii, din care unele însoţesc sau sunt ca urmare a

faptelor prevăzute de art.271 pct.1 şi 2 din Legea

nr.31/1990 republicată sau îmbracă chiar caracterul penal

al acestei infracţiuni precum şi a altora. De pildă

creditorul indus în eroare prin prezentarea de date

neadevărate (nu cunoaşte fiindu-i ascunse datele privind

iminenţa insolvenţei potenţialului debitor) face o

operaţiune comercială în care prestaţia debitorului o

depăşeşte cu mult pe cea primită iar jumătate din

diferenţă creditorul o dă fără acte administratorului

debitorului cu titlu de „comision” personal. Ulterior

creditorul constată că actul comercial este anulat de

instanţă conform art.80 pct.1 lit.b) şi art. 81 din Legea

nr.85/2006 şi este obligat să restituie debitorului prestaţia

şi bunul achiziţionat putând să se înscrie la masa credală

a debitorului doar cu suma plătită cu acte debitorului, iar

„comisionul” plătit administratorului debitorului riscă să

nu-l mai recupereze.

7 În doctrină este folosită expresia „relatare oficială” expresie pe care

o considerăm inadecvată în raport cu expresia „relatare făcută în

exercitarea atribuţiilor de serviciu” care este mai aproape de ceea ce

vrem să definim; cuvântul oficial este legat de funcţia şi demnitatea

publică, de autoritatea publică şi numai funcţia privată este specifică

societăţilor comerciale. A se vedea Horia Diaconescu, Infracţiunile

de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All

Beck, Bucureşti, 2004, p. 386.

18

A doua modalitate normativă a infracţiunii

prevăzute de art.271 pct.1 din Legea nr.31/1990

republicată constă în „ascunderea cu rea credinţă, în tot

sau în parte, asemenea date”. Şi în această modalitate

sunt incluse unele acte ilicite prevăzute în art.79 şi 80 din

Legea nr. 85/2006. Cu privire la latura obiectivă în

literatura de specialitate se susţine că ascunderea în cea

de a doua modalitate alternativă constă în „orice acţiune

de a face să nu fie cunoscută, ştiută, de către cei

îndreptăţiţi, de tăinuire în tot sau în parte, a datelor

asupra constituirii societăţii ori a condiţiilor economice

ale acesteia”8. În această opinie apare o inadvertenţă.

Astfel se înţelege că este vorba de date reale, adevărate

asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor

economice ale acesteia ceea ce la prima vedere ar

contravenii faptului că legiuitorul folosind expresia

„asemenea date” s-ar fi referit la datele folosite în prima

parte a frazei respectiv: „date neadevărate asupra

constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale

acesteia”.

Într-o altă opinie9 se susţine că latura obiectivă a

acestei infracţiunii ar include:

„- ascunderea, cu rea credinţă, în tot sau în

parte, a faptelor neadevărate cu privire la constituirea

societăţii;

- ascunderea, cu rea credinţă, în tot sau în

parte, a faptelor neadevărate cu privire la condiţiile

economice ale societăţii.”


legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 386. 9 Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din

legi speciale române, Vol.II, Editura, Lumina Lex, Bucureşti 1996,

p. 207.

19

Această opinie credem că nu este la adăpost de

critică deoarece textul de lege nu se referă la „fapte

neadevărate” ci la „date neadevărate” care este cu

totul altceva.

Cu privire la chestiunea în cauză credem că

dispoziţia legală ar putea fi analizată altfel:

O primă ipoteza ar fi aceea în care se ascund date


condiţiilor economice ale acesteia. Or într-o astfel de

situaţie dacă datele neadevărate sunt ascunse înseamnă că

acestea nu produc efecte şi ar fi absurd să fie sancţionată

o astfel de faptă nefiind cunoscută nici intenţia pentru

care au fost create şi ascunse.

O a doua ipoteză ar fi aceea în care se ascund

prospectele, rapoartele şi comunicările adresate

publicului care conţin date neadevărate asupra


acesteia. O astfel de ipoteză nu este la adăpost de critică

deoarece:

- legiuitorul foloseşte expresia „asemenea date” şi

nu „asemenea documente” or considerăm că legiuitorul

nu confunda datele cu documentele;

- ca şi în prima ipoteză socotim că legiuitorul nu

ar sancţiona intenţia exprimată în eventuale prospecte,

rapoarte şi comunicări adresate publicului care conţin

date neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra

condiţiilor economice ale acesteia şi care sunt ascunse şi

nefolosite;

O a treia ipoteză ar fi aceea în care se

interpretează că sintagma „asemenea date” se referă la

date asupra constituirii societăţii ori asupra

condiţiilor economice ale acesteia fără a fi necesară

întrunirea şi a cerinţei „date neadevărate”. Ca urmare

ar fi vorba de ascunderea de date adevărate asupra

20


acesteia, care dacă ar fi cunoscute ar determina un

comportament economic potenţial preventiv, nepăgubitor

pentru un eventual client creditor. Or în această ipoteză

socotim că nu orice date adevărate referitoare la

constituirea societăţii ori asupra condiţiilor economice

ale acesteia, ascunse, sunt suficiente pentru existenţa

infracţiunii ci numai cele care sunt de natură a contribui

la cauzarea unei stări de pericol (necesară pentru

existenţa infracţiunii) cum ar fi de pildă cuantumul

profitului, creanţele de încasat etc.

Într-o altă opinie s-ar putea susţine că a doua

modalitate normativă a infracţiunii indicată de legiuitor

prin expresia:„ascunderea cu rea credinţă, în tot sau în

parte, asemenea date” înseamnă ascunderea cu rea

credinţă, în tot sau în parte de date reale referitoare la

constituirea societăţii ori asupra condiţiilor economice

ale acesteia de natură să creeze o stare de pericol în

relaţiile dintre societatea comercială şi public. Ar

putea fi considerate de pildă astfel de date, datele care

indică insolvenţa iminentă, insolvenţa vădită, starea de

reorganizare judiciară, faliment, cuantumul mare al

pierderilor, cuantumul diminuat al capitalului social în

cazul unui S.R.L. etc. date care dacă ar fi cunoscute

potenţialul client al societăţii ar avea un alt

comportament economic pentru a evita starea de pericol.

Reaua credinţă prevăzută de legiuitor se poate reţine

dacă făptuitorul conştientizează că ascunzând astfel de

date reale despre constituirea societăţii ori asupra

condiţiilor economice ale acesteia, persoanele din

public ar fi tentate să aibă în relaţia cu societatea un

comportament economic diferit de cel care l-ar fi avut

dacă ar fi cunoscut situaţia reală a societăţii. Ca urmare

socotim că actuala formulare a acestei infracţiuni nu este

21

bine aleasă atunci când se referă la a doua modalitate de

săvârşire a infracţiunii: „ascunde, cu rea credinţă, în tot

sau în parte, asemenea date;”Astfel folosirea sintagmei

„asemenea date” induce ideea, socotim noi greşită, cum

că s-ar incrimina ascunderea datelor neadevărate asupra


acesteia la care se referă teza I-a a acestui articol. De

aceea credem că într-o eventuală modificare a legii

sintagma „asemenea date” ar putea fi înlocuită cu

expresia, „datele reale de asemenea natură” .

Pentru existenţa laturii obiective a acestei

infracţiuni, legea nu cere producerea unei urmări

materiale10

. În situaţia producerii unei pagube în celelalte

condiţiile ale art.215 din C.p. credem că potrivit art. 215

alin. 2 teza a II-a din C.p.11

s-ar putea reţine săvârşirea

infracţiunii de înşelăciune în concurs cu infracţiunea

prevăzută de art.271 alin.1 din Legea nr.31/1990

republicată. În criticarea acestei opinii s-ar putea încerca

să se susţină că:

- din art.215 alin.1 C.p. care prevede: „inducerea

în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a

unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte

adevărate” ar rezulta că inducerea în eroare a persoanei

trebuie să se facă nemijlocit asupra părţii vătămate ceea

ce înseamnă că în celelalte cazuri nu ar fi înşelăciune

cum este cel incriminat de art. 271 alin.1 din Legea

nr.85/2006;

10

Dr. Augustin Ungureanu, dr. Aurel Ciopraga, Dispoziţii penale din


p. 209. 11

În art.215 alin.2 teza II-a din C.p. se dispune: „Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile

concursului de infracţiuni.”

22

- potrivit art.215 alin.3 din C.p. ar rezulta că cel

indus în eroare trebuie să fie una şi aceeaşi persoană cu

„cel înşelat”;

- infracţiunea prevăzută de art.271 pct.1 din Legea

nr.31/1990 republicată este o infracţiune complexă care

absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată;

Socotim că aceste critici eventuale ar fi

neîntemeiate. Astfel în susţinerea opinei privind existenţa

concursului s-ar putea aduce următoarele argumente:

- din art.215 alin.1 C.p. rezultă că: a) legiuitorul

nu cere ca persoana indusă în eroare să fie una şi aceeaşi

persoană cu partea vătămată; de pildă în cazul

prejudicierii unei persoane juridice ca urmare a

înşelăciunii, persoana indusă în eroare este persoana

fizică ce conduce sau reprezintă legal persoana juridică12

.

Credem că aceasta rezultă din folosirea expresiilor: „a

unei persoane”, „şi dacă s-a pricinuit o pagubă” expresii

care nu cer identitate între persoana indusă în eroare

şi persoana păgubită; b) legiuitorul nu cere nici ca

persoana care induce în eroare să fie una şi aceeaşi cu

persoana care obţine folosul material injust; ca urmare în

cazul art.271 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată nu

12

Traian Pop comentând art.549 din Codul penal Carol al II-a arăta:

„În art.549 se spune „cauzează o pagubă materială unei persoane”.

Această persoană păgubită poate fi subiectul pasiv, adică persoana

înşelată (indusă în eroare), sau altă persoană. Persoana păgubită

poate fi nu numai fizică, ci şi juridică. De unde urmează, că la

înşelăciune, subiectul pasiv (cel indus în eroare), şi partea vătămată

(căreia i se cauzează pagubă) pot fi persoane distincte. În această

privinţă pot exista mai multe ipoteze: subiectul pasiv este identic cu

partea vătămată; subiectul pasiv a dispus asupra patrimoniului altei

persoane, fiind aceasta parte vătămată; subiectul pasiv a dispus

asupra patrimoniului său, dar i s-a cauzat pagubă altei persoane

(fiind aceasta parte vătămată).” Codul penal Carol al II-lea adnotat

de Constantin C. Rătescu şi colectiv, Vol.III, Editura Librăriei Socec

& Co., S.A., Bucureşti 1937, p. 552.

23

este necesară „întâlnirea efectivă” a subiectului activ cu

subiectul pasiv;

- legiuitorul nu defineşte mijlocul fraudulos în

cazul prevăzut de art.215 alin.2 din C.p. şi foloseşte

expresia „ori de alte mijloace frauduloase” fără alte

precizări; ca urmare mijlocul fraudulos în cazul

înşelăciunii poate fi exercitat direct sau indirect asupra

părţii vătămate deci inclusiv în cazul art.271 alin.1 din

Legea nr.31/1990 republicată;

- Regula concursului de infracţiuni este instituită

imperativ de legiuitor prin teza a II-a a art.215 alin.2 din

C.p.

Prospectele, rapoartele şi comunicările cu excepţia

situaţiilor financiare care conţin date false prin comisiune

sau omisiune de natura celor la care se referă textul de

lege analizat trebuie să fie adresate publicului din

rândul căruia apar creditorii. Ca urmare cele adresate

diferitelor structuri ale societăţii (autorităţi, instituţii

publice, etc.) cu excepţia situaţiilor financiare dacă sunt

false pot face obiectul altor infracţiuni cum ar fi cea

prevăzută de art.290 din C.p.

Urmarea imediată în cazul infracţiunii prevăzute

de art. 271 pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată poate

fi:

- crearea pericolului de păgubire a acţionarilor sau

a asociaţilor, prin fapte ilicite ale fondatorilor,

administratorilor, directorilor, cenzorilor sau

lichidatorilor, după caz13

;

- crearea pericolului de păgubire a persoanelor

fizice sau juridice (potenţial creditori) induse în eroare

prin prezentarea, cu rea credinţă, în prospectele,

13



p. 209.

24

rapoartele şi comunicările adresate publicului de date


condiţiilor economice ale acesteia sau ascunderea, cu rea

credinţă, în tot sau în parte a unor date reale de această

natură;

Cu privire la latura subiectivă în literatura de

specialitate se arată că aceasta „constă în vinovăţie sub

forma intenţiei, directe sau indirecte”14

. Credem că

legiuitorul folosind sintagma rea-credinţă a înţeles că

făptuitorul:

- cunoaşte că datele prezentate sunt neadevărate;

- cunoaşte că datele neadevărate prezentate se

referă la constituirea societăţii sau asupra condiţiilor

economice ale acesteia;

- că aceste date sunt de natură a contribui la

determinarea în zona publicului a unor comportamente

economice, potenţial păgubitoare;

- a urmărit sau a acceptat potenţial urmări

socialmente periculoase.

B. Potrivit art. 271 pct.2 din Legea nr.31/1990 se

pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul,


reprezentantul legal al societăţii care:

1. prezintă, cu rea credinţă, acţionarilor /

asociaţilor o situaţie financiară inexactă sau cu date

inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în

vederea ascunderii situaţiei ei reale;

În ceea ce priveşte această variantă normativă a

infracţiunii prevăzute în art.271 pct.2 din Legea

14

Idem p. 210. Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele

asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti,

2004, p. 388.

25

nr.31/1990 republicată vom prezenta numai unele

considerente:

- această infracţiune este în dauna acţionarilor

care de fapt şi de drept sunt creditorii ai societăţii;

- sintagma „situaţie financiară” folosită în

conţinutul infracţiunii nu este definită de legiuitor în

Legea nr.31/1990 republicată;

- în art.26 din Legea nr.82/1991 republicată sunt

definite numai situaţiile financiare anuale ca fiind

„bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia

modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de

trezorerie, politici contabile şi note explicative”;conform

acestei dispoziţii legale situaţiile financiare sunt mai

multe sau mai puţine în conţinut şi formă în raport de

categoriile de agenţi economici prevăzute de lege15

.

- inexactitatea datelor sau ale situaţiei financiare

trebuie să se refere la condiţiile economice ale societăţii

şi nu asupra constituirii societăţii iar acestea să fie

adresate acţionarilor/asociaţilor societăţii;

- latura subiectivă o constituie vinovăţia sub

forma intenţiei directe calificate prin scop respectiv

prezentarea cu „rea-credinţă”, „în vederea ascunderii

situaţiei ei reale”;

- obiect material al acestei infracţiunii îl constituie

numai situaţiile financiare nu prospecte comunicări sau

alte documente.

15

Conform art.26 pct.11 din Legea nr.82/1991 republicată

„Întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată

obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ şi de

pasiv şi a celorlalte bunuri şi valori aflate în gestiune şi administrare,

potrivit normelor emise în acest scop de Ministerul Finanţelor

Publice.”

26

C. Prin art. 272 din Legea nr.31/1990 republicată

se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul,


reprezentantul legal al societăţii, care:

1. dobândeşte, în contul societăţii, acţiuni ale altor

societăţi la un preţ pe care îl ştie vădit superior valorii lor

efective sau vinde, pe seama societăţii, acţiuni pe care

aceasta le deţine, la preţuri despre care are cunoştinţă că

sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul

obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos

în paguba societăţii;

2. foloseşte, cu rea credinţă, bunuri sau creditul de

care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor

acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o

altă societate în care are interese direct sau indirect;

3. se împrumută, sub orice formă, direct sau

printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o

administrează, de la o societate controlată de aceasta ori

de la o societate care controlează societatea pe care el o

administrează sau face ca una dintre aceste societăţi să îi

acorde garanţie pentru datorii proprii;

4. răspândeşte ştiri false sau întrebuinţează alte

mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau

scăderea acţiunilor sau a obligaţiilor societăţii ori a altor

titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii, pentru el sau

pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;

5. încasează sau plăteşte dividende, sub orice

formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi

distribuite, în lipsă de situaţie financiară ori contrar celor

rezultate din acestea;

6. încalcă dispoziţiile art.183 în care se dispune:

„(1)Din profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel

puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce

acesta va atinge minimum a cincia parte din capitalul

27

social. (2) Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a

micşorat din orice cauză, va fi completat, cu respectarea

prevederilor alin.(1); (3) De asemenea, se include în

fondul de rezervă, chiar dacă acesta a atins suma

prevăzută la alin.(1), excedentul obţinut prin vânzarea

acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor

nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la

plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor;

(4) Fondatorii vor participa la profit, dacă acest lucru este

prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea

prevederi, a fost aprobat de adunarea generală; (5) în

toate cazurile, condiţiile participării se vor stabili de

adunarea generală, pentru fiecare exerciţiu financiar;”

În literatura de specialitate, faptele sancţionate

prin aceste dispoziţii sunt denumite de uni autori ca

infracţiunea de abuz de bunuri sau creditul societăţii,

opinie ce nu este la adăpost de critică fiind oarecum

imprecisă putând da naştere la confuzii16

aşa cum vom

arăta în cele ce urmează. În ceea ce ne priveşte socotim

16

Astfel domnul profesor Stanciu D. Cărpenaru susţine că:

„Infracţiunea – tip de abuz de bunuri sociale este prevăzută la pct.2

(folosirea cu rea-credinţă, a bunurilor societăţii într-un scop contrar

intereselor acesteia sau în folosul propriu al autorului faptei ori

pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau

indirect); faptele incriminate la pct.1 şi la pct.4 sunt cazuri speciale

(variante alternative) ale infracţiunii tip.” Stanciu D. Cărpenaru şi

colectiv, Societăţile comerciale, Editura ALL BECK, Bucureşti,

2001, p.571. Tot ca infracţiuni de abuz sunt considerate şi de

Gheorghe Piperea care susţine: „Dintre infracţiunile cele mai

importante reglementate de legea societăţilor comerciale, frecvenţa

cea mai ridicată o au infracţiunile de abuz de bunurile sau creditul

societăţii (art.266 pct.2 şi 3), abuzul de puterile conferite de funcţia

de administrator (art.268 pct.1 şi 2), abuzul de dreptul de vot (art.273

alin. 1, pct.1-3), contabilitatea înşelătoare (art.265 pct.2)”Gheorghe

Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor

comerciale, Editura All Beck,, Bucureşti, 1998, p.233.

28

că acestea sunt infracţiuni speciale iar faptelor

incriminate li se aplică dispoziţiile Codului penal sau din

alte legii speciale dacă sunt incriminate ca infracţiunii

mai grave potrivit art.281 din Legea nr.31/1990

republicată, şi numai în lipsa acestora şi când nici

elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de

art.272 din Legea nr.31/1990 republicată nu sunt

îndeplinite se pune problema încadrării în infracţiunea de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute

de art.246 din C.p.

Cu privire la prima variantă normativă a

infracţiunii analizate (art.272 pct.1) vom face numai

unele consideraţii. Este de observat că această infracţiune

include fapte ilicite de genul celor prevăzute în art.80 din

Legea nr.85/2006 cum ar fi de pildă cele de la literele

a),17

b), d), şi altele ceea ce presupune că sancţionează

penal şi acte în frauda creditorilor.

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie

relaţiile sociale prin care se asigură:

- protecţia patrimoniului societăţii comerciale

faţă de unele acţiuni ale fondatorului, administratorului,

directorului, directorului executiv, reprezentantului legal

al societăţii sau lichidatorului18

în condiţiile legii19

, în

cazul dobândirii de acţiunii ale altor societăţi, în contul

societăţii la un preţ pe care îl ştie vădit superior valorii

lor efective sau al vânzării pe seama societăţii de acţiunii

17

De pildă în art.80 litera a) din Legea nr.85/2006 se prevede: „acte

de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii

procedurii;”, acte ce se pot face şi cu acţiunii şi care s-ar încadra în

art.272 pct.1 din Legea nr.31/1990 republicată. 18

Faptul că legiuitorul a extins sfera subiectului activ al acestei

infracţiuni şi asupra lichidatorului confirmă că studiul acestei

infracţiuni nu se poate face fără a observa implicaţiile Legii 85/2006

asupra acestei fapte incriminate. 19

A se vedea art.278 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată.

29

pe care le deţine, la preţuri despre care are cunoştinţă că

sunt vădit inferioare valorii lor efective;

- protecţia creditorilor societăţii comerciale faţă

de unele activităţi ale fondatorului, administratorului,

directorului, directorului executiv sau reprezentantului

legal al societăţii, în cazul dobândirii de acţiunii ale altor

societăţi, în contul societăţii la un preţ pe care îl ştie vădit

superior valorii lor efective sau al vânzării pe seama

societăţii de acţiunii pe care le deţine, la preţuri despre

care are cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor

efective, diminuând astfel patrimoniul debitorului.

Obiectul material al acestei infracţiunii îl

constituie:

- acţiunile altor societăţii dobândite de subiecţii

mai sus citaţi în numele societăţii prejudiciate; prin

acţiune20

înţelegem titlul de valoare exprimat de o

fracţiune din capitalul social al unei societăţi comerciale

de capital care potrivit legii îi conferă titularului acesteia

drepturi şi obligaţii specifice, negociabile, transmisibile;

- acţiunile pe care le deţine societatea la alte

societăţi;

20

Într-un dicţionar economic termenul de acţiune este definit ca un

înscris, titlu de creanţă pe terme lung, titlu de participare, de

proprietate, hârtie de valoare, titlu de credit negociabil, titlu de

valoare cu caracter asociativ, valoare mobiliară, produs financiar

primar pentru procurarea de capital propriu, care reprezintă o sumă

fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei societăţi pe acţiuni.

Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci asigurări, Vol.I.

Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.35. Într-un alt dicţionar

acţiunea este definită ca fiind un titlu de valoare care dovedeşte

partea pe care o deţine posesorul său –acţionarul – din capitalul unei

societăţi comerciale. Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de

Economie, Ediţia a doua, Editura economică, Bucureşti 2001, p.18.

Acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială

de capital constituită în condiţiile legii. Smaranda Angheni ş.a.,

Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.150.

30

- acţiunile societăţii prejudiciate21

cum ar fi în

cazul emisiunii de acţiunii, sau al propriilor acţiuni

cumpărate de societate conform art.103 şi 104 din Legea

nr.31/1990 republicată22

;

21

Socotim că legiuitorul a înţeles să includă şi aceste acţiuni în

obiectul material al infracţiuni deoarece spre deosebire de teza a I-a

care foloseşte sintagma „acţiuni ale altor societăţii” în teza a II-a a

folosit sintagma „acţiuni pe care aceasta le deţine” expresie care în

opinia noastră include şi acţiunile proprii ale societăţii prejudiciate. 22

Conform art.103 din această lege societatea nu poate dobândi

propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în

nume propriu, dar pe seama societăţi, în afară de cazul în care

adunarea generală extraordinară a acţionarilor hotărăşte altfel, cu

respectarea dispoziţiilor care urmează: „2) Autorizând dobândirea,

adunarea generală extraordinară va stabili, în principal, modalităţile

de dobândire, numărul maxim de acţiuni ce urmează a fi dobândite,

contravaloarea lor minimă şi maximă şi perioada efectuării

operaţiunii, care nu va putea depăşi 18 luni de la data publicării

hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, partea

IV-a. (3) Valoarea acţiunilor proprii, dobândite de societate, inclusiv

a celor aflate în portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul

social subscris. (4) Se pot dobândi numai acţiuni integral liberate şi

numai în cazul în care capitalul social subscris este integral vărsat.

(5) Plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul

distribuibil şi din rezervele disponibile ale societăţii, cu excepţia

rezervelor legale, înscrise în ultima situaţie financiară anuală

aprobată. (6) În raportul de gestiune care însoţeşte situaţia financiară

anuală se vor arăta: motivele care au determinat dobândirea de

acţiuni proprii, numărul, valoarea nominală, contravaloarea

acţiunilor dobândite şi fracţiunea de capital social pe care ele o

reprezintă. (7) Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea dispoziţiilor

prezentului articol vor fi înstrăinate în termen de cel mult un an de la

data subscrierii lor, în modul stabilit de adunarea generală

extraordinară. Cele neînstrăinate în acest termen vor fi anulate,

societatea fiind obligată să reducă corespunzător capitalul social. (8)

Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazurile în care o

societate, în care o altă societate deţine majoritatea drepturilor de vot

sau exercită direct ori indirect o influenţă dominantă, dobândeşte

acţiuni ale societăţii dominante.

31

- obiectul material al acestei infracţiuni nu include

acţiunile proprietatea subiecţilor infracţiunii;

Ca urmare această infracţiune fiind de rezultat, cu

obiect material, poate constitui infracţiunea primară la

infracţiunile de spălarea produsului infracţiunii prevăzute

de Legea nr.656/2002.

Se constată că nu au fost incluse în obiectul

material al acestei infracţiuni o serie de instrumente

pretabile la săvârşirea acestei fapte prejudiciabile

creditorilor cum sunt obligaţiunile ca valori mobiliare,

titlurile de capital altele decât acţiunile, titluri de

participare, instrumentele de credit ce pot fi vândute sau

cumpărate prin operaţia denumită scontare, creanţele şi

chiar părţile sociale în cadrul societăţilor cu răspundere

limitată, situaţii ipotetice în care patrimoniul

societăţilor comerciale sau al creditorilor acestora nu

sunt protejate faţă de acest gen de fapte. Este adevărat

că astfel de acte cu asemenea instrumente prin care se pot

frauda creditorii sunt considerate prin art.79, art.80 şi

art.81 din Legea 85/2006 ca acte frauduloase încheiate

de debitor în dauna drepturilor creditorilor anulabile

ce pot angaja doar răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la latura obiectivă a acestei modalităţii

normative a infracţiunii vom face unele consideraţii

astfel:

a) folosirea de către legiuitor a cuvântului

„dobândeşte” ne determină la unele observaţii astfel:

- credem că folosirea acestui cuvânt presupune

mai multe activităţi decât cele incluse în conceptul de

„cumpărare” cum ar fi cele de schimb, compensare,

dare în plată etc., respectiv dobândire cu titlu oneros ceea ce presupune că legiuitorul a înţeles să apere

societatea şi creditorii faţă de o gamă mai largă de acte

prejudiciabile;

32

- nu sunt incluse în latura obiectivă dobândirile cu

titlu gratuit cum ar fi de pildă în cazul donaţiei23

;

- socotim că chiar dacă legiuitorul a folosit

cuvântul „preţ” dobândirea nu trebuie redusă la conceptul

restrâns de „cumpărare” ca urmare a nefolosirii acestui

ultim cuvânt;

b) dobândirea acţiunilor să fie în contul societăţii

şi nu în nume propriu al subiecţilor infracţiunii pentru că

numai astfel s-ar putea prejudicia societatea comercială şi

indirect creditorii acesteia;

c) „preţul” acţiunilor suportat din patrimoniul

societăţii să fie vădit24

superior valori lor efective ceea

ce presupune un transfer mascat de valoare evidentă fără

echivalent în patrimoniul unei alte societăţi; cu cât se

îmbogăţeşte a doua societate cu atât se prejudiciază

societatea dobânditoare a acţiunilor şi invers;

„Comparaţia nu se va face între preţul (dat sau luat, după

caz), pe de o parte, şi valoarea nominală a acţiunilor sau

titlurilor (cumpărate sau vândute, după caz), ci între

preţul (dat sau luat, după caz) şi valoarea reală, de

circulaţie pe piaţa titlurilor de valoare mobiliară, a

acţiunilor sau titlurilor respective, din momentul

efectuării operaţiunii”25

.

23



p. 217. 24

DEX arată că termenul de „vădit” indică ceea ce este limpede,

clar, evident. Socotim că expresia „vădit superior valori lor

efective” presupune o diferenţă evidentă pentru oricine cu experienţă

şi pregătire medie între valoarea de piaţă pe care o putea obţine un

bun proprietar şi valoarea obţinută în fapt pe acţiunile respective. 25



p. 217.

33

Urmarea socialmente periculoasă aşa cum a

fost reglementată:

- presupune ca dobândirea sau vânzarea de

acţiuni să se fi realizat ceea ce implică producerea

efectivă a unui prejudiciu în dauna societăţii comerciale

iar în unele cazuri şi în dauna creditorilor;

- între folosul obţinut de subiect sau altă persoană

în dauna societăţii comerciale şi acţiunea de dobândire

sau vânzare să existe raport de cauzalitate;

- dobândirea sau vânzarea de acţiuni trebuie să fie

în aşa fel încât să nu contravină altor dispoziţii legale

decât cele prevăzute în art.272 pct.1 din Legea

nr.31/1990 republicată; credem că dacă dobândirea sau

vânzarea acţiunilor s-a făcut cu încălcarea altor dispoziţii

legale care atrag nulitatea absolută sau relativă şi acestea

au fost constatate legal nu mai sunt îndeplinite condiţiile

laturii obiective a infracţiunii dacă sesizarea s-a făcut

după această constatare;

Referitor la subiectul activ al infracţiunii

legiuitorul a indicat în mod expres: numai fondatorul,


reprezentantul legal al societăţii precum şi lichidatorul26

în măsura în care dispoziţiile art.272 se referă la obligaţii

ce intră în cadrul atribuţiilor sale; Cu privire la acest

aspect s-ar putea susţine două opinii. O primă opinie ar fi

că subiect activ al acestei infracţiunii poate fi şi

„administratorul special”, precum şi „administratorul

judiciar” deoarece legiuitorul nu face distincţie între

„administratorul societăţii” şi „administratorul judiciar”

26

Conform art.3 pct.28 din Legea nr.85/2006 „lichidatorul” este

persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în

condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să

exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul procedurii

falimentului, atât în procedura generală cât şi cea simplificată.

34

ori „administratorul special”27

atunci când printre

persoanele ce pot fi subiecţi activi ai infracţiunii indică şi

„administratorul”. Într-o altă opinie se poate susţine că

„administratorul judiciar” în actuala reglementare nu este

subiect activ al infracţiunii prevăzute de art.272 alin.2 din

Legea nr.31/1990 republicată deoarece:

- potrivit dispoziţiei legale în cauză sintagma

subiect activ al societăţii nu include ,„administratorul

judiciar”28

deoarece aceasta exprimă o calitate distinctă

de cele indicate de legiuitor concret, limitativ în lege ca

subiect activ al infracţiunii; administratorul societăţii este

numit exclusiv de adunarea generală a acţionarilor

(art.137 pct.3 din Legea nr.31/1990 republicată) cu alte

atribuţiuni prevăzute de lege decât „administratorul

judiciar”;

- „administratorul judiciar” nu se regăseşte în

cadrul unei „societăţii comerciale” ci în cadrul unei

„societăţii comerciale în reorganizare judiciară” sau al

„societăţii comerciale în faliment” care presupun alte

atribuţii, responsabilităţii şi răspunderi;

- infracţiunile ce se pot săvârşi de

„administratorul judiciar” sunt reglementate în Legea

nr.85/2006 iar cele ce se pot săvârşi de administratorul

27

În art.3 pct.26 din Legea nr. 85/2006 „administratorul special”

este definit ca reprezentantul desemnat de adunarea generală a

acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în

numele şi pe seama acestuia actele de administrare necesare în

perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi

administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe

perioada în care debitorului s-a ridicat dreptul de administrare.” 28

Potrivit art.3 pct.27 din Legea nr.85/2006 „administratorul

judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă,

autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute

de art.20 în perioada de observaţie şi pe durata proceduri de

reorganizare.”

35

societăţii sunt definite de Legea nr.31/1990 republicată

sau conform dispoziţiilor acesteia (art.281);

- când legiuitorul a vrut să extindă subiectul activ

al unei infracţiunii şi asupra „lichidatorului” a făcut-o în

mod expres aşa cum a procedat în art. 278 din Legea

nr.31/1990 republicată situaţie ce nu se întâlneşte în cazul

„administratorului judiciar”;

- aşa cum am arătat anterior socotim că

administratorul special poate fi subiect al infracţiunii

analizate dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cu

excepţia cazului când acesta este persoană juridică.

Referindu-ne la latura subiectivă socotim că

aceasta o constituie intenţia directă calificată prin scop

astfel:

- subiectul să fi cunoscut că preţul acţiunilor este

vădit superior sau inferior după caz în raport cu preţul

pieţii;

- subiectul să fi urmărit obţinerea pentru el sau

alte persoane a unui folos în paguba societăţii;

Raportat la dispoziţiile art.281 din această lege

socotim că faptele care fac obiectul infracţiunii în prima

formă normativă, pot avea o reglementare în infracţiuni

mai grave prevăzute de Codul penal în vigoare sau alte

legi speciale29

. De pildă în cazul cauzării prin această

faptă a unui prejudiciu de peste 2.000.000.000 lei fapta

poate constitui infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută

şi pedepsită de art.246 rap. la art.2481

combinat cu

art.258 din C.p.

C. În ceea ce priveşte a doua formă normativă a

infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea

29

În art.281 din Legea nr.31/1990 republicată se dispune: „Faptele

prevăzute în prezentul titlu, dacă constituie – potrivit Codului penal

sau unor legi speciale – infracţiuni mai grave, se pedepsesc în

condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo.”

36

nr.31/1990 republicată vom face de asemenea numai

câteva consideraţii.

Referitor la latura obiectivă a acestei forme

normative a infracţiunii constatăm că aceasta cuprinde:

- folosirea cu rea credinţă a bunurilor societăţii

sau a creditului de care se bucură societatea într-un scop

contrar intereselor acesteia dar nu în folosul propriu ori

pentru a favoriza o altă societate în care are interese

direct sau indirect;

- folosirea cu rea credinţă a bunurilor societăţii

sau a creditului de care se bucură societatea în folosul lui

propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are

interese direct sau indirect;

Observăm că în latura obiectivă a acestei

infracţiuni nu se includ activităţi ca însuşirea,

dispunerea, traficarea, împrumutul, distrugerea de bunuri

ale societăţii, activităţi care pot fi analizate în cadrul

infracţiunilor prevăzute de Codul penal cum sunt

delapidarea, distrugerea etc., dacă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de acestea

De asemenea latura obiectivă a acestei infracţiunii

nu include toate formele de folosire a bunului sau a

creditului ci numai folosirea cu rea credinţă a bunului

sau a creditului într-unul din cele trei scopuri

prevăzute de lege:

- contrar intereselor societăţii;

- în folosul lui propriu;

- pentru a favoriza o altă societate în care are

interese direct sau indirect.

Această reglementare a laturii obiective a

infracţiunii comportă şi alte discuţii. Astfel folosirea cu

rea credinţă a unui bun al societăţii contrar intereselor

societăţii poate fi:

a. în folosul lui propriu;

37

b. pentru a favoriza o altă societate în care

subiectul are interese direct sau indirect;

c. pentru a favoriza o altă societate în care

subiectul nu are interese direct sau indirect;

d. pentru a favoriza o altă persoană fizică în

interesul direct sau indirect al subiectului;

e. pentru a favoriza o altă persoană fizică în afara

interesului direct sau indirect al subiectului;

Din această perspectivă se poate afirma că:

- tezele a II-a şi a III-a respectiv „sau în folosul lui


interese direct sau indirect” apar ca adăugiri care nu erau

necesare fiind incluse în prima teză a laturii obiective

„într-un scop contrar intereselor acesteia”;

- într-o opinie s-ar putea susţine că variantele

tezei I-a a laturii obiective, de la literele c), d), e) mai sus

enunţate nu se regăsesc în latura obiectivă a acestei

infracţiuni potrivit tezelor II şi III fiind necesar a fi

analizate în cadrul infracţiunii de delapidare, dare şi luare

de mită; într-o altă opinie se poate susţine că variantele

faptei prezentate la literele c), d), e) mai sus enunţate se

regăsesc în teza a I-a a laturii obiective însă potrivit

art.281 din Legea nr.31/1990 republicată trebuie

analizate cel puţin sub aspectul infracţiunilor prevăzute

de art. 2151

, 254 şi 255 din C.p.

Cu privire la obiectul material al acestei

infracţiuni respectiv „bunul sau creditul de care se

bucură societatea” se constată că în doctrină şi în diferite

legi s-au dat mai multe definiţii bunului. „Prin bun se

înţelege, în context (în sens economic), obiect sau

valoare care are importanţă în circulaţia economică (spre

exemplu, obiecte mobile sau imobile, drepturi de creanţă,

38

titluri de valoare mobiliară, etc.)30

. Prin bun se înţelege

un lucru asupra căruia există drepturi şi obligaţii

patrimoniale, element al activului patrimonial al unei

persoane fizice sau juridice31

. În art. 2 lit.b din Legea nr.

656/2002 privind combaterea spălării banilor se dispune:

„În sensul alin.(1), prin bunuri se înţelege bunurile

corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi

actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un

drept cu privire la acestea.”Ca urmare socotim că acesta,

ultimul, ar fi sensul conceptului de bun folosit de

legiuitor şi în textul analizat.

„Noţiunea de credit este de origine latină şi

provine de la creditum, credere, care înseamnă creditare,

a crede, a avea încredere. A avea credit înseamnă a

beneficia de o facilitate de achiziţionare a unor bunuri

fără plată imediată sau a putea obţine o sumă de bani de

la o instituţie bancară”32

. Într-un alt dicţionar creditul este

definit ca operaţiunea prin care o persoană fizică sau

juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă

persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi

obligaţia să le restituie sau să le plătească la

termen/scadenţă33

. În dicţionarul de drept privat creditul

este definit ca fiind „relaţia prin care o persoană numită

creditor acordă în prezent unei alte persoane numită

debitor, bani sau alte valori pentru a le restitui în valori

echivalente sau în alte forme, la o dată viitoare

30



p. 219. 31

Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe,bănci, asigurări,

Vol.1, Editura Economică, Bucureşti 2001, p.248. 32

Gheorghe D. Bistriceanu, Lexicon de finanţe,bănci, asigurări,

Vol.1, Editura Economică, Bucureşti 2001, p.474. 33

Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de Economie, Ediţia a

doua, Editura economică, Bucureşti 2001, p.137.

39

determinată, numită scadenţă”34

. În art.3 lit.g din Legea

nr.58/1998 republicată creditul este definit ca „orice

angajament de plată a unei sume de bani în schimbul

dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata

unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă

sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice

angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează

o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.”

În literatura de specialitate într-o opinie se afirmă

că prin creditul societăţii „va trebui să înţelegem sensul

economic al acestei expresii, iar nu sensul figurativ (de

consideraţia de care se bucură cineva, influenţă, trecere,

autoritate); or, în sens economic, noţiunea de credit este

definită ca fiind, după caz: o formă de mişcare a

valorilor, vânzarea mărfurilor făcută cu plata în rate ori

vânzarea pe credit, adică pe datorie, transferarea

temporară de bani cu titlu de împrumut, mişcarea

capitalului sub forma împrumutului în scopul desfăşurării

unei activităţi profitabile, a efectuării unor investiţii,

dotări, plata unor datorii anterioare, etc.”35

Nu

îmbrăţişăm această opinie deoarece lucrul sau banii

obţinuţi în cadrul unei operaţii de creditare constituie un

bun al societăţii şi atunci folosirea cu rea credinţă a

acestuia intră în modalitatea infracţiunii „folosirea cu rea

credinţă a bunului societăţii …”. În ceea ce ne priveşte

socotim că legiuitorul folosind expresia „creditul de

care se bucură societatea” se referă la imaginea

economică a societăţii în domeniul afacerilor care

presupune mai mult decât susţine autorul citat mai

34

Dumitru Rădescu, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan 94,

Bucureşti, 1997, p.341. 35



p. 220.

40

sus. De pildă imaginea economică a societăţii corespunde

unui nivel de credibilitate în mediul de afaceri care

permite o anumită creditare într-un contract chiar şi fără

anumite garanţii. În practică au fost situaţii când subiecţii

s-au folosit de creditul, imaginea societăţii şi au obţinut

bani, bunuri pe credit pe care nu i-ar fi putut obţine în

nume propriu în aceleaşi condiţii. Într-o astfel de ipoteză

pot fi două variante: în prima variantă subiectul respectă

întocmai contractul fără a afecta credibilitatea, imaginea

societăţii, fiind iniţial şi de bună credinţă; în a doua

variantă subiectul nu vroia şi ştia că nici nu putea să

respecte contractul pe care neavând creditul necesar nici

nu putea să-l încheie şi atunci a hotărât să folosească

creditul de care se bucură societate (ca intermediar

ascuns) pentru a încheia un astfel de contract, conştient

fiind de prejudiciul de imagine cu implicaţii economice

ce-l va cauza societăţii. În situaţia în care se foloseşte o

sumă de bani sau un bun obţinut de societate printr-o altă

persoană din conducere decât subiectul infracţiunii,

evident prin creditare, atunci acesta săvârşeşte

infracţiunea în modalitatea „folosirea cu rea credinţă a

bunului societăţii …” şi nu a „creditului de care se

bucură societatea” deoarece banii chiar dacă au fost

obţinuţi pe credit sunt tot un bun36

. Viaţa a demonstrat că

36

„Creditele, sumele de bani obţinute de societatea comercială din

împrumuturile acordate sunt considerate ca fiind bunuri aparţinând

acesteia, făcând parte din patrimoniul ei, astfel încât folosirea lor cu

rea-credinţă determină existenţa elementului material al laturii

obiective a infracţiunii în această primă teză a celei de a doua

variante normative prevăzute de alin. (29) – făcând inutilă

prevederea cu aceleaşi consecinţe, şi în teza 2, în care este

incriminată aceeaşi acţiune dar cu privire la creditul de care se

bucură societatea.”. Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi

cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti,

2004, p. 395.

41

şi obligaţiile societăţii pot fi folosite cu rea-credinţă într-

un scop contrar intereselor societăţii şi în folosul lui


interese direct sau indirect dar în opinia noastră nefiind

bunuri fapta nu face obiectul acestei infracţiuni. De

pildă neexecutarea unei obligaţii la termen (plata

preţului) şi pierderea unui avans plătit pentru o vânzare

sau o prestare de serviciu la o societate în care subiectul

are interese direct sau indirect; sau neexecutarea

obligaţiei de vânzare sau de prestare a unui serviciu şi

restituirea dublă sau triplă a avansului primit către o

societate în care subiectul are interese direct sau indirect.

Comparând această infracţiune cu faptele ilicite

prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 se pot face

următoarele constatări:

- fapta ilicită prevăzută de art.138 lit.a):„au folosit

bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul

propriu sau în cel al unei alte persoane;” săvârşită de

fondatorul, administratorul, directorul, directorul

executiv sau reprezentantul legal al societăţii precum şi

lichidatorul poate constitui infracţiunea prevăzută de

art.272 alin.2) din Legea nr.31/1990 republicată sau după

caz infracţiunea de delapidare prevăzute de art.2151din

Codul penal; observăm că fondatorul poate fi inclus ca

subiect al faptei ilicite prevăzute de art.138 lit.a) din

Legea nr.85/2006 numai dacă ar face parte din membri

organelor de supraveghere sau de conducere din cadrul

societăţii sau dintre orice alte persoane care au cauzat

starea de insolvenţă.

- aşa cum am arătat socotim că expresia „creditele

persoanei juridice” nu este identică cu „creditul de care

se bucură societatea” cu toate implicaţiile care decurg din

aceasta;

42

- faptele ilicite prevăzute de art.138 lit.a) din

Legea nr.85/2006 sunt numai acele fapte care se

săvârşesc până la intrarea în stare de insolvenţă ceea

ce înseamnă că administratorul judiciar, administratorul

special şi lichidatorul nu sunt vizaţi de această

reglementare; acest mod de reglementare ni se pare

discutabil deoarece şi aceşti subiecţi ar putea săvârşi

fapte de genul celor prevăzute în art.138 lit.a), b), d), e)

din Legea nr.85/2006 contribuind la agravarea stării

de insolvenţă.

- acţiunea în constatarea cazurilor prevăzute de

art. 138 din Legea nr.85/2006 aparţine administratorului

judiciar sau lichidatorului iar în anumite condiţii şi

comitetului creditorilor;

- Comitetul creditorilor poate cere judecătorului-

sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la

alin. (1) al art.138, dacă administratorul judiciar sau

lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra

cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de

insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică

ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la

alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.

(1) ameninţă să se prescrie.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a acestei

infracţiuni legiuitorul a folosit expresia „rea-credinţă”.

În literatura juridică într-o opinie s-a susţinut că reaua-

credinţă include intenţia directă şi intenţia indirectă37

iar

într-o altă opinie că aceasta exprimă numai intenţia

37



p. 220.

43

calificată prin scop38

. La infracţiunea analizată legiuitorul

a prevăzut reaua-credinţă şi un anumit scop. Atunci când

fapta prevăzută de art.79, şi art.80 din Legea nr.85/2006

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii

prevăzute de art. art.272 alin.2) din Legea nr.31/1990

republicată în probaţiunea acesteia se poate folosi şi

prezumţia relativă legală de fraudă în dauna creditorilor

prevăzută de art.85 din Legea nr. 85/2006. În cazul

faptelor prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 nu

operează prezumţia de fraudă în dauna creditorilor

fiind necesară probarea fraudei cu alte probe decât

prezumţia.

D. Referitor la cea de a treia formă a infracţiunii

prevăzută de art.272 pct.3) din Legea nr.31/1990

republicată ne vom limita numai la câteva observaţii.

O primă observaţie ar fi că deşi legiuitorul

stabileşte că subiecţi ai acestei infracţiuni pot fi:

fondatorul, administratorul, directorul, directorul

executiv, reprezentantul legal al societăţii şi lichidatorul,

în lege prevede interdicţia pedepsită numai pentru

administratorii şi directorii societăţii. Astfel în art.153 din

Legea nr.31/1990 republicată se dispune: „(1) Vor putea

fi acordate administratorilor şi cenzorilor remuneraţii şi

orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a

adunării generale. (2) Este interzisă creditarea de către

societate a administratorilor sau a directorilor acesteia,

prin intermediul unor operaţiuni precum:

a) acordarea de împrumuturi administratorilor

sau directorilor;

b) acordarea de avantaje financiare administratorilor sau directorilor cu ocazia sau ulterior

încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de

38

Titus Pungă, Reaua-credinţă ca element al răspunderii penale, în

Revista Dreptul, nr.8/2000, p.99.

44

livrare de bunuri, prestări de servicii sau executarea de

lucrări;

c) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în

parte, a oricăror împrumuturi acordate

administratorilor sau directorilor concomitentă sau

ulterioară acordării împrumutului;

d) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în

parte, a executării de către administratori sau directori a

oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe

persoane;

e) dobândirea cu titlu oneros sau plata, în tot sau

în parte, a unei creanţe ce are drept obiect un împrumut

acordat de o terţă persoană administratorilor sau

directorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.

(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi

operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau

afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai

administratorului sau ai directorului; de asemenea, dacă

operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la

care una dintre persoanele anterior menţionate este

administrator sau director ori deţine, singură sau

împreună cu una din persoanele sus-menţionate, o cotă de

cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris. (4)

Prevederile alin.(2) nu se aplică:

a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă

cumulată este inferioară echivalentului în lei al sumei de

5000 de euro; b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de

societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale,

iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile

persoanelor menţionate la alin. (2) şi (3) decât cele pe

care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe

persoane.” Pentru identitate de raţiune într-o eventuală

modificare a legii ar fi de dorit să se extindă obligaţiile

45

prevăzute de art. 153 din Legea nr.31/1990 republicată şi

asupra celorlalţi subiecţi prevăzute de lege respectiv:

fondatorul şi reprezentantul legal al societăţii. Totuşi în

lipsa unei astfel de reglementări prin modul de redactare

al art. 272 pct.3 din Legea nr. 31/1990 republicată

socotim că legiuitorul a extins incriminarea faptelor

administratorilor şi directorilor la fapte de acelaşi gen

săvârşite de fondatorul şi reprezentantul legal al

societăţii.

Latura subiectivă a acestei infracţiuni o

constituie intenţia directă şi intenţia indirectă.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are

următoarele modalităţi:

- împrumutul sub orice formă, direct sau printr-o

persoană interpusă, de la societatea pe care o

administrează;


persoană interpusă, de la o societate controlată de

societatea pe care o administrează;


persoană interpusă, de la o societate care controlează

societatea pe care el o administrează;

- face ca societatea pe care o administrează să îi

acorde o garanţie pentru datorii proprii;

- face ca societate controlată de societatea pe care

o administrează să îi acorde o garanţie pentru datorii

proprii;

- face ca societate care controlează societatea pe

care el o administrează să îi acorde o garanţie pentru

datorii proprii;

În latura obiectivă este inclusă numai fapta care

întruneşte elementele „împrumutului” şi nu simpla

„folosire” care face parte din latura obiectivă a

46

infracţiunii prevăzute de art.272 pct.2 din Legea

nr.31/1990 republicată.

Referitor la aceste modalităţi ale laturii obiective

se constată că:

- în timp ce împrumutul se poate face direct sau

indirect39

, acordarea garanţiei pentru datorii proprii se

face numai direct;

- nu importă dacă împrumutul este pentru

consumaţie sau pentru folosinţă urmat de restituire;

- urmarea imediată la aceste modalităţi ale

infracţiunii o constituie starea de pericol cauzată de

înfăptuirea laturii obiective care poate fi asociată, deci nu

obligatoriu, cu un eventual prejudiciu atunci când nu

există un preţ (dobândă, sau alt folos) pentru folosirea

împrumutului pe lângă restituirea acestuia;40

În cazul împrumutului sub orice formă, direct sau

printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o

administrează pot apărea două ipoteze:

a) într-o variantă împrumutul se face cu dobândă

fără a se prejudicia societatea administrată de subiect;

într-o astfel de situaţie nu sunt aplicabile dispoziţiile

art.281 din Legea nr.31/1990 republicată deoarece nu

sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii

prevăzute de art.2151

din C.p., infracţiune de prejudiciu,

însă sunt aplicabile dispoziţiile art. 272 pct.3 din Legea

nr.31/1990 republicată;

b) într-o altă variantă împrumutul se face fără

dobândă sau alte foloase pentru societatea administrată

cauzându-se un prejudiciu situaţie în care potrivit art. 281

39

De pildă un împrumut indirect poate fi cel prin persoană interpusă. 40

În acelaşi sens a se vedea Horia Diaconescu, Infracţiunile de

corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All

Beck, Bucureşti, 2004, p. 399.

47

din Legea nr.31/1990 republicată fapta poate constitui

infracţiunea prevăzută de art.2151

din C.p.

În cazul împrumutului sub orice formă, direct sau

printr-o persoană interpusă, de la o societate controlată de

societatea pe care o administrează vom face câteva

observaţii;

Legea nr.31/1990 republicată nu defineşte

sintagma „societate controlată”. În Legea nr.58/1998

republicată există o definiţie a sintagmei „societatea

aflată sub control efectiv” ca fiind „societatea în care o

persoană fizică sau juridică:

- deţine cel puţin 50% din drepturile de vot;

- are dreptul de a numi sau de a înlocui

majoritatea membrilor consiliului de administraţie;

- poate decide asupra gestiunii şi politicii

financiar-bancare în baza unui acord încheiat cu alţi

acţionari sau asociaţi.”

Socotim că dacă subiectul care administrează

societatea, administrează sau gestionează şi societatea

controlată atunci potrivit art.281 din Legea nr. 31/1990

republicată îi sunt aplicabile dispoziţiile art.2151 din C.p.

48

REGIMUL SANCŢIONATOR AL MINORILOR

LUCREŢIA TELEKY

PRIM PROCUROR

Parchetul de pe lângă

Tribunalul pentru minori şi familie Braşov

Prevenirea generală a fenomenului infracţional

reprezintă principalul obiectiv al politicii penale, iar în

cadrul acesteia, principala preocupare o reprezintă

prevenirea şi combaterea infracţionalităţii prin metode şi

mijloace adecvate, încă de la momentul iniţial al apariţiei

acesteia, moment în care, de foarte multe ori, se

dovedeşte a fi din timpul minorităţii.

Preocuparea legiuitorului pentru adaptarea

instrumentelor juridice la noile nevoi ale cetăţenilor de

protecţie penală şi la necesitatea reintegrării sociale reale

a persoanelor condamnate a determinat adoptarea noului

Cod Penal al României, prin Legea nr.30l/2004, în

vigoare de la 1 septembrie 2008, ce instituie soluţii noi cu

privire la instituţii precum: infracţiunea, sistemul

sancţionator, cauze justificative, răspunderea penală a

The general prevention of the infractional

phenomenon represents the main goal of The Penal

Politics, and in this politics, the main attention is

represented by the prevention and the fighting of

the infractionality through proper methods and

ways, from the initial moment of its appearance,

moment when, for many times, is proven to be,

from the minority period.

49

persoanelor juridice etc., în contextul general al unificării

legislaţiei penale europene.

În ceea ce priveşte combaterea infracţionalităţii

minorilor, aceasta trebuie să urmărească cu predilecţie

reeducarea infractorului minor deoarece este

superioară, îndreptarea acestora fiind posibilă prin

îndrumarea lor către conştientizarea urmărilor pe care

faptele săvârşite le au asupra celorlalţi, asupra familiei

şi îndeosebi, asupra lor.

LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE

Potrivit art.99 C.pen., răspunderea penală a

minorilor începe de la 14 ani, sub condiţia dovedirii că,

în momentul săvârşirii faptei şi în legătură cu aceasta,

minorul a avut discernământ; după împlinirea vârstei de

14 ani, minorul beneficiază de prezumţia relativă a lipsei

de discernământ, iar după vârsta de 16 ani, acesta pierde

beneficiul acestei prezumţii, consecinţa fiind antrenarea

răspunderii sale penale necondiţionată de dovedirea

existenţei discernământului la momentul săvârşirii faptei.

Sistemul de sancţionare a minorilor este unul

mixt, în cadrul căruia au prioritate măsurile educative

aplicarea pedepselor fiind subsidiară, motivată de vârsta

minorului, apreciindu-se, cu caracter general, că măsurile

educative sunt mai adecvate pentru realizarea prevenţiei

şi educării.

I. Măsurile educative prevăzute de art.101

C.pen. în vigoare sunt:

a) mustrarea;

b) libertatea supravegheată;

c) internarea într-un centru de reeducare;

d) internarea într-un institut medical educativ.

50

MUSTRAREA prev.de art.102 C.pen. este cea

mai uşoară dintre măsurile educative, se execută

potrivit art.487 alin.1 C.pr.pen. de către judecător, de

îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea sau

pentru alin.2 se fixează termen pentru când se dispune

aducerea minorului, citându-se şi părinţii sau, după caz,

tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau sub

supravegherea căreia se află minorul.

Sancţiunea de drept penal a „mustrării” se

deosebeşte de sancţiunea administrativă a „mustrării”

aplicabile în condiţiile art.181 C.pen.; astfel, pentru

aplicarea art.91 lit.a C.pen., se are în vedere lipsa vădită

de importanţă a faptei şi poate fi aplicată şi în cursul

urmăririi penale de către procuror, spre deosebire de

aplicarea art.l02 C.pen., când se aplică numai de

judecător.

LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ prev.de

art.103 C.pen. se caracterizează prin aceea că: relativ la

persoanele cărora instanţa le încredinţează supravegherea

minorului, stabileşte o ordine de preferinţă, în primul

rând părinţilor, adoptatorului sau tutorelui şi numai în caz

că aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii

satisfăcătoare, supravegherea va fi încredinţată unei

persoane de încredere (preferabil rudă) ori unei instituţii

legal însărcinate cu supravegherea minorului (Serviciul

de Probaţiune de pe lângă Tribunal, cel mai adesea).

Dacă pe parcursul executării măsurii intervine

vreun caz de imposibilitate a exercitării supravegherii de

către persoana desemnată sau aceasta nu îşi îndeplineşte

sarcinile, instanţa de executare, potrivit art.419 alin.2

C.pr.pen., va proceda la înlocuirea sa.

Revocarea libertăţii supravegheate are loc în

51

cazul în care minorul săvârşeşte o faptă penală, situaţie în

care instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

Pentru completarea acestei măsuri educative,

legiuitorul a lăsat instanţei facultatea de a impune

minorului respectarea anumitor obligaţii de „a face” şi „a

nu face”.

INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE

REEDUCARE prev.de art.104 C.pen. şi INTERNAREA

ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV prev.de

art.105 C.pen. sunt mai puţin uzitate de către instanţe,

datorită lipsei unor centre specializate.

II. Pedepsele Sistemul actual sancţionator aplicabil minorilor

este stabilit pe calea individualizării legale, respectiv prin

înjumătăţirea pedepselor aplicate majorilor.

Acest aspect va fi înlăturat de noul Cod Penal

care va prevede un regim sancţionator unic şi specific

aplicabil minorilor. Astfel, pedeapsa detenţiunii pe viaţă

nu se aplică minorului; dacă, în cazul în care detenţiunea

este prevăzută alternativ cu închisoarea, instanţa alege

aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, limitele de

pedeapsă pentru minor vor fi de la 5 la 20 de ani, iar dacă

instanţa alege ca sancţiune alternativă închisoarea, o va

aplica pe aceasta între limite reduse la jumătate.

Potrivit art.109 C.pen., limitele pedepselor se

reduc la jumătate, fără ca minimul pedepsei să

depăşească 5 ani (1/2 din minimul special, dar nu mai

mult de 5 ani - ½ din maximul special).

Circumstanţele atenuante sau agravante - se

aplică în primul rând dispoziţiile referitoare la starea de

minoritate, după care se aplică regimul specific

circumstanţelor.

52

Starea de tentativă - se aplică mai întâi

dispoziţiile referitoare la minoritate, după care se aplică

dispoziţiile privind sancţiunea tentativei.

Concursul de infracţiuni - în cazul în care minorul

săvârşeşte două infracţiuni înainte de condamnarea

definitivă pentru una din ele sunt aplicabile disp.art.34

C.pen. privind contopirea pedepselor (dacă a fost aplicată

o pedeapsă şi o măsură educativă, aceasta din urmă va fi

revocată, minorul neputând fi supus la executarea, în

acelaşi timp, a unei pedepse şi a unei măsuri educative).

Recidiva - în cazul în care minorul, inclusiv cel

devenit major, săvârşeşte după condamnarea definitivă o

nouă infracţiune, potrivit art.38 lit.a C.pen., minoritatea

nu atrage starea de recidivă.

Pedepsele complimentare nu se aplică inculpaţilor

minori.

Pedepsele accesorii - deşi condamnarea pentru o

infracţiune în timpul minorităţii nu atrage incapacităţi sau

decăderi (art.l09 alin4 C.pen.), de la data când

condamnatul a devenit major sau chiar de la data

rămânerii definitive a hotărârii dacă acesta împlinise 18

ani, acestuia (cf.art.71 C.pen.) îi este interzis exerciţiul

drepturilor prev.de art.64 c.pen.

Pedeapsa amenzii - se aplică inculpatului minor în

limite reduse la jumătate.

Termenul de încercare al suspendării condiţionate

se compune din durata închisorii, la care se adaugă un

interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar

când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de

6 luni.

ASPECTE NOI ÎN NOUL COD PENAL

Noul Cod Penal consacră Titlul IV minorităţii şi

53

menţine principiul luării cu prioritate a măsurilor

educative, fiind completat cu o nouă măsură educativă,

respectiv libertatea sub supraveghere severă, prev.de

art.118; de asemenea, sistemul sancţionator mixt alcătuit

din pedepse şi măsuri educative, se menţine, impunându-

se ca ele să fie alese potrivit gravităţii faptei, stării fizice,

dezvoltării intelectuale şi morale a minorului, comportării

lui, condiţiilor în care a fost crescut şi a trăit, având drept

scop legal instituit educarea acestuia alături de

prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Sistemul pedepselor aplicabil minorilor a fost

reformat pentru a corespunde principiilor fundamentale

ale sancţiunilor de drept penal, umanismul,

revocabilitatea şi adaptabilitatea, în scopul atenuării

caracterului coercitiv şi intimidant al pedepsei, al

maximizării funcţiei sale de reeducare.

I. Măsurile educative:

Măsurile educative suportă modificări în noul

Cod Penal, astfel:

a) MUSTRAREA - art.116 - nu se poate lua dacă

minorul a devenit major la data judecării. În acest caz, în

locul măsurii educative a mustrării, se dispune amenda

sub forma zilelor-amendă, între 5 şi 10 zile, fiecare zi

fiind socotită între 50.000 lei şi 100.000 lei ROL sau

munca în folosul comunităţii, pe o perioadă între 25 şi 50

de ore.

b) LIBERTATEA SUB SUPRAVEGHERE -

art.117 - instanţa poate stabili în sarcina inculpatului

minor nu numai obligaţia de a nu intra în legătură cu

anumite persoane, dar şi de a anunţa de îndată, dacă a

fost contactat de aceasta, precum şi obligaţia de a

54

frecventa cursuri şcolare din învăţământul general

obligatoriu; dacă, înăuntrul termenului de 1 an, minorul

se sustrage de la supraveghere şi săvârşeşte o infracţiune,

instanţa revocă libertatea sub supraveghere şi ia fie

măsura libertăţii sub supraveghere severă, fie măsura

internării într-un centru de reeducare sau îi aplică o

pedeapsă; dacă minorul a devenit major la data judecării,

se dispune în locul măsurii educative a libertăţii sub

supraveghere, amenda sub forma zilelor-amendă sau

munca în folosul comunităţii.

c) LIBERTATEA SUB SUPRAVEGHERE

SEVERĂ - art.118 - reglementează posibilitatea libertăţii

supravegheate încredinţată unei instituţii care se ocupă în

mod curent, cu reeducare a minori lor. Aceasta constă în

lăsarea minorului pe o durată între 1 an şi 3 ani, sub

supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu

supravegherea minorilor sau Serviciilor de probaţiune de

pe lângă tribunale.

Supravegherea poate consta în includerea

minorilor în programe de reintegrare socială, de acordare

de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe,

instanţa poată să impună minorului respectarea unor

condiţii.

În cazul în care minorul a devenit major la data

judecării, se dispune în locul acestei măsuri educative,

amenda sub forma zilelor-amendă sau munca în folosul

comunităţii.

d) INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE

REEDUCARE - art.119 - instanţa dispune ca măsura să

dureze până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă

minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau

dacă gravitatea faptei, nevoile de reeducare şi necesităţile

55

continuării instruirii educative o justifică.

Dacă în această perioadă, minorul săvârşeşte o

nouă infracţiune, instanţa poate dispune revocarea

măsurii educative şi aplicarea unei pedepse; dacă instanţa

apreciază că nu este necesară aplicarea unei pedepse,

menţine această măsură educativă.

Situaţia este similară şi în cazul în care se

descoperă infracţiuni concurente. În caz de concurs între

o pedeapsă privativă de libertate şi măsura educativă a

internării într-un centru de reeducare, instanţa dispune

revocarea internării.

Dacă minorul a devenit major la data judecării, se

poate dispune internarea într-un centru de reeducare până

la împlinirea vârstei de 20 de ani sau se aplică zile-

amendă ori muncă în folosul comunităţii.

e) INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT

MEDICAL-EDUCATIV - art.120 - dacă minorul a

devenit major la data judecării, se poate dispune

internarea într-un institut medical-educativ până la

împlinirea vârstei de 20 de ani sau în locul acestei măsuri

educative, se poate dispune obligarea la tratament

medical şi amendă sub forma zilelor-amendă între 10 zile

şi 20 de zile sau muncă în folosul comunităţii.

II. Pedepsele aplicabile minorilor:

Potrivit art.58 din noul Cod Penal, pedepsele

aplicabile persoanelor fizice se împart în:

- pedepse principale pentru crime (detenţiunea pe

viaţă şi detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani);

- pedepse principale pentru delicte (închisoarea

strictă între 1 an şi 15 ani, închisoarea între 15 zile şi 1

an, amenda sub forma zilelor-amendă între 5 şi 360 zile,

fiecare fiind socotită între 100.000 lei ROL şi 1.000.000

56

lei ROL şi munca în folosul comunităţii între 100 şi 500

de ore).

Pedepsele privative de libertate se deosebesc atât

ca durată, cât şi ca regim, aplicându-se principiul

progresiv.

În conformitate cu disp.art.123 din noul Cod

Penal, pedepsele principale aplicate infractorilor minori

sunt:

1) munca în folosul comunităţii, între 50 şi 250 de

ore;

2) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 şi

180 de zile, fiecare zi fiind socotită între 50.000, lei şi

500.000 lei ROL;

3) închisoarea, între limitele reduse la jumătate

pentru infracţiunea săvârşită, când legea prevede pentru

infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii;

4) închisoarea strictă, între limitele pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită reduse la

jumătate, când legea prevede pentru infracţiunea

săvârşită pedeapsa închisorii stricte, fără ca minimul

închisorii stricte să depăşească 3 ani;

5) închisoarea strictă de la 3 la 12 ani, când legea

prevede pentru infracţiune a săvârşită, pedeapsa

detenţiunii severe;

6) închisoarea strictă de la 5 la 15 ani, când legea

prevede pentru infracţiune a săvârşită, pedeapsa

detenţiunii pe viaţă.

Noul Cod Penal instituie şi reguli generale noi de

executare a pedepselor principale privative de libertate

(art.60) bazate pe sistemul progresiv, care constă în

posibilitatea condamnaţilor de a trece dintr-un regim de

executare sever în altul mai blând, în condiţiile prevăzute

de Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor, act

normativ ce clasifică în 4 (patru) categorii regimurile de

57

executare:

- de maximă siguranţă;

- închis;

- semideschis şi

- deschis.

Astfel, potrivit ambelor reglementări, minorii vor

fi ţinuţi separat de majori sau în locuri de detenţiune

speciale, cu asigurarea posibilităţii de a continua

învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o

pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor.

Minorilor nu li se poate aplica regimul de maximă

siguranţă; minorii pot presta o muncă remunerată, iar

diplomele obţinute pot atesta însuşirea unei meserii sau a

unei calificări.

O altă noutate pe care o va aduce noul Cod Penal

este renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului - art.126.

Astfel, în cazul infracţiunilor sancţionate cu

pedeapsa „închisorii” sau ,,pedeapsa închisorii stricte”

de cel mult 2 ani, instanţa poate să nu aplice nici o

pedeapsă minorului care nu a avut antecedente penale, a

acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice de

îndreptate. Această instituţie a „iertării de pedeapsă” are

menirea de a încuraja minorul să respecte normele legale

şi valorile ocrotite de lege.

„Suspendarea condiţionată” a executării pedepsei

aplicate minorului art.124 - poate fi dispusă numai în

cazul delictelor, crimele fiind excluse; relativ la

cuantumul acesteia, a stabilit că este aplicabilă doar în

cazul „închisorii stricte” şi a „pedepsei cu închisoarea de

cel mult 5 ani” (faţă de 3 ani prevăzută în Codul penal

anterior) sau „amendă”, iar în caz de concurs de

infracţiuni la 3 ani (faţă de 2 ani cât prevedea Codul

penal anterior).

În ceea ce priveşte antecedentele penale, impune

58

ca minorul să nu mai fi fost condamnat anterior la o

pedeapsă privativă de libertate, afară de cazul când sunt

incidente condamnările care nu atrag starea de recidivă.

Termenul de încercare se compune din durata

pedepsei la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni

la 2 ani. În cazul pedepsei cu zile-amendă, termenul de

încercare este de 6 luni.

Noul Cod prevede posibilitatea încredinţării

supravegherii minorului pe perioada termenului de

încercare Serviciului de probaţiune, unei instituţii legal

însărcinate cu supravegherea minorului, unei persoane şi

impunerea respectării de către minor a anumitor obligaţii.

Minorul poate beneficia de suspendarea executării

sub supraveghere - act.125 - caz în care termenul de

încercare se compune din durata închisorii, la care se

adaugă un timp de la 1 an la 3 ani, stabilit de instanţă,

putând fi obligat la respectarea anumitor obligaţii.

Aceasta se dispune numai în cazul „delictelor”, iar

condamnatul să nu fi suferit o condamnare

anterioară, cu excepţia condamnărilor care nu atrag

recidiva.

Amânarea executării pedepsei - art.127 - este o

măsură de personalizare a executării pedepsei

„închisorii” sau a „închisorii stricte” şi constă în

neexecutarea pedepsei stabilite de instanţă pe o durată de

probă, la expirarea căreia, cel condamnat poate fi

absolvit de pedeapsă. Astfel, instanţa poate să amâne

executarea pedepsei în cazul infracţiunilor pentru care

legea prevede pedeapsa „închisorii” sa a „închisorii

stricte de cel mult 4 ani”, dacă minorul nu are

antecedente penale, a acoperit prejudiciul sau dovedeşte

că are posibilitatea de a-l acoperi şi, după săvârşirea

faptei, a dat dovezi temeinice de îndreptare.

Instanţa stabileşte data la care urmează a se

59

pronunţa asupra pedepsei, care nu poate depăşi 2 ani din

momentul pronunţării.

În această perioadă de probă, dar până la

împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune

încredinţarea minorului părinţilor sau Serviciului de

probaţiune, putând şi să impună minorului unele din

obligaţiile specifice libertăţii sub supraveghere.

Potrivit art.l71 din noul Cod Penal, prin

„pedeapsa prevăzută de lege” se înţelege „pedeapsa

prevăzută în textul de lege care incriminează fapta, rară

luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorare

a pedepselor”.

Minoritatea, potrivit doctrinei, nu poate fi

considerată o cauză de atenuarea pedepselor, ea având

propriul regim sancţionator.

Noile instituţii consacrate de noul Cod Penal se

circumscriu orientărilor politice penale europene aplecate

spre sancţiuni neprivative de libertate aplicate minorilor,

spre participarea tuturor instituţiilor, serviciilor,

organismelor şi persoanelor interesate la programele de

reinserţie socială a acestora.

BIBLIOGRAFIE

- Justiţia pentru minori - coordonatori Maria Coca

Cozma, Cristina-Mihaela Crăciunescu, Lavinia- V aleria

Lefterache - Universul Juridic, 2003

- Noul Cod Penal şi Codul Penal anterior - M.A. Hotca,

Editura Editas, Bucureşti, 2004

- Manual de drept penal, partea generală - C.Bulai,

Editura ALL, 1997

- Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,

voi. II - V.Dongoroz, S.Kahane ş.a., Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2003

60

RĂSPUNDEREA PENALĂ

A INFRACTORILOR MINORI ÎN CODUL PENAL

ÎN VIGOARE. ELEMENTE DE DREPT

COMPARAT ŞI PERSPECTIVE LEGISLATIVE

Prof.univ.dr. ILIE PASCU

1. Codul penal român adoptat la 21 iunie 1968 a

consacrat întregul titlu V reglementării răspunderii

penale a minorului.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în această

subdiviziune a Codului penal în vigoare, minorul care nu

a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul

care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai

dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, iar

minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Faţă de minorul care răspunde penal se poate

lua o măsură educativă, ori se poate aplica o pedeapsă.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea

According to the provisions from this

subdivision of The Penal Code in vigor, the minor

which is not 14, is not liable from a penal point of

view, the minor which is between 14 and 16 is

liable from a penal point of view, only if it is

proven that he committed the deed with

judgement, and the minor which is 16 years old is

liable from a penal point of view.

61

unei măsuri educative nu este suficientă pentru

îndreptarea minorului.

Acest sistem mixt de sancţionare a minorului

infractor a fost în vigoare în perioada 1 ianuarie 1969-16

iulie 1977.

La 17 iulie 1977 a intrat în vigoare Decretul nr.

218 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la

sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane

care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit

acestui act normativ, în cazul săvârşirii unei fapte

prevăzute de legea penală de către un minor între 14-18

ani se poate lua numai o măsură educativă, fie

încredinţarea minorului colectivului în care munceşte sau

învaţă, fie trimiterea acestuia într-o şcoală specială de

muncă şi reeducarea pe o durată de la 2 la 5 ani, când

fapta comisă este deosebit de gravă, iar dacă se constată

printr-o expertiză medicală şi de specialitate că este

necesară supunerea minorului atât unui tratament medical

cât şi unui regim special de educaţie, instanţa poate lua

măsura educativă a internării într-un institut medical-

educativ.

Prin Legea nr. 104 din 19921 a fost abrogat

Decretul nr. 218 din 1977 şi a intrat în vigoare titlul V al

Părţii Generale a Codului penal în formularea avută la

adoptare cu unele modificări.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor Codului

penal în vigoare cu modificările şi completările

intervenite prin Legea nr. 104 din 1992 şi Legea nr. 140

din 1996, faţă de minorul care răspunde penal se poate

lua o măsură educativă (mustrarea, libertatea

1 Legea nr. 104 din 1992 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, Codului de procedură penală şi a altor legi precum şi pentru

abrogarea Legii nr. 59 din 1968 şi a Decretului nr. 218 din 1977, a

fost publicată în M.Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992.

62

supravegheată, internarea într-un centru de reeducare,

internarea într-un institut medical-educativ), ori i se poate

aplica o pedeapsă cu închisoare sau amenda prevăzută de

lege pentru infracţiunea săvârşită a căror limite se reduc

la jumătate, iar când legea prevede pentru infracţiunea

săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică

minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.

2. Din examinarea statisticilor existente la

Administraţia Naţională a Penitenciarelor rezultă că la

data de 1.02.2006, în unităţile din sistemul penitenciar se

aflau 868 de minori condamnaţi sau asupra cărora s-a luat

măsura educativă privativă de libertate a internării într-un

centru de reeducare2. Dintre aceştia 58,5% se aflau în

penitenciarele pentru adulţi iar restul în instituţii

specializate în recuperarea psihologică a adolescenţilor

(21,2% în centre de reeducare şi 20,3% în penitenciarele

pentru minori şi tineri).

Infracţiunile pentru care minorii au fost

condamnaţi ori s-a luat măsura internării într-un centru

de reeducare vizează în mare parte deposedarea de

bunuri, cu sau fără violenţă, unele infracţiuni contra

vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii ori privitoare la

viaţa sexuală. Astfel: 44,8% din cei 868 de minori

infractori, au săvârşit infracţiunile de furt şi furt calificat;

36,9% infracţiunea de tâlhărie; 7,8% infracţiunea de viol;

5,8% infracţiunile de omor simplu, calificat, deosebit de

grav; 1,5% infracţiunile de lovirea şi vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3,5% alte infracţiuni

(violare de domiciliu, şantaj, act sexual cu un minor,

2 Nu au fost avuţi în vedere minorii asupra cărora s-a luat măsura

educativă a mustrării ori a libertăţii supravegheate care sunt într-un

număr redus, nesemnificativ.

63

perversiune sexuală, abuz de încredere, distrugere, ultraj

contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice).

Din verificările întreprinse rezultă că din cei 868 de

minori infractori peste jumătate nu se aflau la prima

infracţiune, fiind sancţionaţi anterior de către o instanţă

de judecată, iar 22,9% dintre aceştia au fost condamnaţi

cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.

Analizând practica instanţelor de judecată se poate

constata că acestea înclină să aplice minorilor care au

săvârşit infracţiuni pedeapsa privativă de libertate a

închisorii cu o orientare a cuantumului acesteia către

minim apreciată ca fiind mai favorabilă decât a aceea a

internării într-un centru de reeducare care se poate

dispune pe o perioadă nedeterminată3.

Într-adevăr, internarea într-un centru de reeducare

se ia pe o perioadă nedeterminată dar poate dura, potrivit

art. 105 Cod penal în vigoare, până la împlinirea vârstei

de 18 ani, iar instanţa poate dispune prelungirea internării

pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară

pentru realizarea scopului.

În temeiul art. 107 C. pen. în vigoare, dacă a trecut

cel puţin un an de la data internării în centrul de

reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de

îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea

pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea

acestuia înainte de a deveni major.

Credem că nu se justifică aprecierea că uneori,

pedeapsa închisorii ar fi mai favorabilă decât cea a

internării într-un centru de reeducare pentru că se poate

lua pe o perioadă nedeterminată. Deşi elementul comun

al acestor sancţiuni este lipsirea de libertate, pedeapsa

3 Mihaela Mărgineanu, Sancţiunile aplicabile minorilor şi rolul lor în

diminuarea delicvenţei juvenile, Delicvenţa juvenilă nr. 1 din 2005,

pag. 10-11.

64

închisorii aplicată minorilor se execută în alte condiţii

decât cele asigurate într-un centru de reeducare. În

penitenciare li se oferă minorilor condamnaţi posibilităţi

specifice de executare a pedepsei, dar oricum limitate

faţă de măsura educativă a internării minorului într-un

centru de reeducare.

De asemenea, potrivit art. 100 alin. 2 C. pen.,

pedeapsa se aplică minorului infractor numai dacă se

apreciază că luarea unei măsuri educative nu este

suficientă pentru îndreptarea minorului. Aşadar, instanţa

ajunge la soluţia aplicării unei pedepse minorului

infractor numai dacă apreciază întemeiat, având în vedere

anumite criterii prevăzute expres şi limitativ în art. 100

alin. 1 C. pen. în vigoare, că măsura educativă, în cazul

dat, nu este suficientă pentru reeducarea minorului şi nu,

eventual, durata sancţiunii.

3. În legislaţia ţărilor europene este consacrată fie

soluţia sistemului mixt de sancţionare a delicvenţilor

minori, fie soluţia sistemului unic de sancţiuni sub forma

măsurilor educative.

În grupul statelor care promovează un sistem mixt

de sancţiuni aplicabile minorilor infractori se includ:

Franţa, Austria, Belgia, Germania, Italia, Olanda,

Portugalia, Anglia şi altele, iar din grupul statelor care

promovează concepţia sancţionării infractorilor minori

numai cu măsuri educative fac parte: Spania, Suedia,

Norvegia, Finlanda şi altele.

a) Codul penal francez în art. 122-8 prevede că

minorii capabili de discernământ sunt responsabili penal

pentru crimele, delictele sau contravenţiile la care au fost

recunoscuţi vinovaţi, în condiţiile stabilite de o lege

specială care prevede măsurile de protecţie, de asistenţă,

de supraveghere şi de educaţie al cărui obiect îl pot

65

constitui. Această lege stabileşte sancţiunile educative

care pot fi pronunţate împotriva minorilor de la 10 la 18

ani precum şi pedepsele la care pot fi condamnaţi minorii

de la 13 la 18 ani, ţinând cont de atenuarea răspunderii de

care beneficiază din cauza vârstei lor.

Potrivit Ordonanţei privind delicvenţa juvenilă,

minorii cărora le este imputată o infracţiune calificată

crimă sau delict vor fi judecaţi numai de tribunalele

pentru copii sau de curţile cu juri ale minorilor care pot

pronunţa, după caz, măsuri de protecţie, de asistenţă, de

supraveghere şi de educaţie ce se vor aprecia adecvate.

Aceleaşi instanţe pot să pronunţe o pedeapsă

împotriva minorilor cu vârstă cuprinsă între treisprezece

şi optsprezece ani ţinând cont de atenuarea

responsabilităţilor penale şi numai după o motivare

specială a alegerii acestei pedepse.

Măsurile educative aplicabile minorilor infractori

sunt:

- dispensa de pedeapsă, dacă se consideră că

minorul vinovat poate fi absolvit şi dacă prejudiciul

cauzat este reparat sau dacă a încetat tulburarea

provocată;

- admonestarea; - darea sub supravegherea părinţilor, tutorelui,

persoanelor care supraveghează minorul sau a unei

persoane demne de încredere;

- punerea sub protecţia juridică pentru o

perioadă care să nu depăşească 5 ani;

- plasarea într-o instituţie sau stabiliment

public sau privat de educare şi formare profesională,

într-un centru medical sau medico-patologic, într-un

internat special, iar pentru minorii sub 13 ani plasarea

sub un serviciu de asistenţă a copilului;

66

- libertatea supravegheată până la atingerea

majoratului.

Minorii participă la repararea prejudiciului cauzat,

desfăşurând o activitate de ajutor, de reparare în folosul

victimei sau în folosul colectiv, însoţite de scuze acordate

acesteia. Aceste măsuri nu pot fi ordonate decât cu

acordul victimei.

Minorii între 16-18 ani pot fi supuşi obligaţiei de a

desfăşura o muncă de interes general, să aibă un caracter

formativ şi care să favorizeze reinserţia socială.

Tribunalul pentru copii şi curtea cu juri a minorilor

nu pot pronunţa împotriva minorilor în vârstă de peste 13

ani o pedeapsă privativă de libertate superioară jumătăţii

pedepsei la care sunt pasibili. Dacă pedeapsa de care sunt

pasibili este închisoarea pe viaţă, nu pot pronunţa o

pedeapsă mai mare de 20 de ani închisoare.

Totuşi, dacă minorul este în vârstă de 16 ani,

tribunalul pentru copii şi curtea cu juri a minorilor pot, în

mod excepţional, să decidă că nu este cazul aplicării unei

pedepse privative de libertate, dar numai dacă este

motivată în mod special.

Pedeapsa cu închisoare este executată de minori fie

într-o secţie specială a penitenciarului, fie într-un

penitenciar specializat pentru minori.

Potrivit art. 131-5-1 Cod penal francez, atunci când

un delict este pedepsit cu o pedeapsă cu închisoarea,

instanţa poate, în locul închisorii, să dispună ca

condamnatul să îndeplinească un stadiu de civism cu

acordul infractorului.

b) Legea penală austriacă sancţionează minorii

care au împlinit vârsta de 14 ani şi au acţionat cu

discernământ. Asupra acestora se vor lua măsuri

educative sau aplica pedepse.

67

Măsurile educative sunt: avertismentul; plasarea

într-o instituţie de îngrijire socială; compensarea

extrajudiciară, adică compensarea sau repararea răului

sau consecinţelor produse; realizarea unui anumit

serviciu în folosul comunităţii sau emiterea unui ordin de

plată ordonat de Tribunal.

Pedepsele aplicabile minorilor în Austria sunt:

amenda şi detenţia. În acest domeniu sunt anumite

derogări de la dreptul comun şi anume – nu există

pedeapsă pe viaţă.

c) În Belgia minorii delicvenţi nu pot face

obiectul sancţiunilor prevăzute în Codul penal, ci Legii

din 8 aprilie 1965 referitoare la protecţia tinerilor.

Minorii delicvenţi sunt judecaţi de Tribunalul

tineretului şi acestora li se pot aplica măsurile de

supraveghere sau educare ori pedeapsa cu închisoarea.

Măsurile de supraveghere sau educare prevăzute de

lege, referitoare la protecţia tinerilor, sunt următoarele:

- mustrarea însoţită de un act scris, adresată

părinţilor sau persoanelor care îi au în supraveghere;

- supravegherea de către un comitet de

protecţie a tinerilor sau de către un delegat de la

protecţia minorilor cu menţinerea în mediul familial, cu

condiţia ca tânărul delincvent să frecventeze în mod

regulat o instituţie şcolară, însoţită de o activitate

educativă sau în folosul colectivităţii, în raport cu vârsta

sa şi cu resursele sale, şi să se supună directivelor

pedagogice şi medicale ale unui Centru de orientare

educativă sau igienă mintală;

- plasarea într-o familie primitoare sau într-un

institut corespunzător, sub supravegherea unui Comitet

de supraveghere a tinerilor sau a unui delegat însărcinat;

- plasarea într-un centru special.

68

d) În Germania răspunderea penală a delicvenţilor

şi tinerilor este reglementată prin Legea pentru minori

din 11 decembrie 1974.

Adolescentul este persoana care la momentul

săvârşirii faptei a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit încă

18 ani, iar tânărul este persoana care la momentul

săvârşirii faptei a împlinit 18 ani, dar nu a împlinit încă

21 de ani.

Pentru o infracţiune săvârşită de un adolescent se

poate dispune măsuri educative sau de siguranţă ori

aplica mijloace corecţionale sau pedepse, dacă măsurile

educative nu sunt suficiente.

Măsurile educative sunt: pronunţarea unei

interdicţii sau pronunţarea unei hotărâri de a solicita

asistenţă educativă.

Indicaţiile sunt oferte şi interdicţii şi care vizează

comportamentul adolescentului şi care trebuie să

promoveze şi să asigure educarea acestuia. Un judecător

poate să impună adolescentului respectarea următoarelor

obligaţii:

- să respecte indicaţiile cu privire la domiciliu;

- să locuiască într-o anumită familie sau locuinţă;

- să accepte să frecventeze un curs de pregătire

profesională sau să accepte un loc de muncă;

- să presteze o activitate;

- să se supună îndrumării şi supravegherii unei

anumite persoane (ajutor de îngrijire);

- să frecventeze un curs de educaţie socială;

- să se străduiască să ajungă la o înţelegere cu

persoana vătămată (înţelegere făptuitor-victimă);

- să evite să ia legătura cu anumite persoane şi să

nu frecventeze anumite restaurante şi localuri de

distracţii;

- să frecventeze un curs de circulaţie rutieră.

69

Judecătorul îi poate impune adolescentului, cu

aprobarea persoanei care se ocupă de educarea lui şi a

reprezentantului său legal, să se supună unui tratament

curativ şi educativ efectuat de un expert sau unei cure de

dezintoxicare. Dacă adolescentul a împlinit vârsta de 16

ani, această măsură se poate lua numai cu

consimţământul său.

De asemenea, judecătorul poate pedepsi pe un

minor care a săvârşit o infracţiune cu ajutorul mijloacelor

corecţionale, dar trebuie să-i aducă acestuia la cunoştinţă

faptul că poartă o răspundere pentru răul pricinuit.

Mijloacele corecţionale sunt: mustrarea, impunerea

unor obligaţii şi arestul juvenil.

Mustrarea presupune ca adolescentului să i se

reproşeze în mod insistent răul pricinuit prin fapta sa.

Judecătorul poate impune adolescentului

respectarea uneia sau mai multor din următoarele

obligaţii dacă le poate îndeplini:

- să repare după propriile sale puteri paguba

pricinuită;

- să-şi ceară scuze personal de la persoana

vătămată;

- să presteze o activitate;

- să plătească o sumă de bani în folosul

comunităţii.

Judecătorul va dispune plata unei sume de bani

numai dacă adolescentul a săvârşit o faptă uşoară şi este

de presupus că acesta va plăti acea sumă de bani din

surse proprii sau adolescentului trebuie să i se confişte

folosul obţinut prin săvârşirea faptei sau suma de bani pe

care a obţinut-o pentru săvârşirea faptei.

De precizat că judecătorul poate modifica sau anula

aceste obligaţii în totalitate sau în parte, dacă acest lucru

este necesar din motive educative.

70

În caz de neîndeplinire cu intenţie a obligaţiilor se

pronunţă măsura arestului juvenil, în situaţia în care

adolescentul a fost avertizat de consecinţele unei

eventuale încălcări intenţionate a indicaţiilor.

Arestul juvenil poate consta din arest în timp liber,

arest pe termen scurt sau arest pe termen mai lung.

Arestul în timp liber se pronunţă pentru timpul liber

săptămânal al adolescentului sau pentru una sau două

perioade de timp liber ale adolescentului.

Arestul pe termen scurt se pronunţă în locul

arestului în timp liber, dacă din motive educative se

consideră necesar să se execute această măsură şi dacă

această măsură nu afectează nici educaţia nici activitatea

adolescentului. Unei perioade de timp liber îi corespund

două zile de arest pe termen scurt.

Arestul pe termen lung durează cel puţin o

săptămână şi cel mult 4 săptămâni şi se măsoară în zile

sau săptămâni întregi.

Pedeapsa pentru minori constă în privarea de

libertate a adolescentului prin internarea acestuia într-un

centru de reeducare şi se poate aplica numai dacă

măsurile educative sau mijloacele corecţionale nu sunt

îndestulătoare pentru educarea adolescentului, date fiind

înclinaţiile rele de care acesta a dat dovadă prin

comiterea faptei respective, sau dacă se impune aplicarea

unei pedepse ca urmare a consecinţelor grave ale faptei.

Minimul pedepsei pentru minori este de 6 luni, iar

maximul de 5 ani. Dacă fapta săvârşită este o faptă pentru

care Legea penală prevede un maxim al pedepsei cu

închisoarea de peste 10 ani, atunci maximul pedepsei

pentru minori este de 10 ani.

Atunci când judecătorul pronunţă o pedeapsă

privativă de libertate de până la 2 ani, poate suspenda

condiţionat executarea acesteia, în cazul în care

71

executarea pedepsei ar putea dăuna dezvoltării

adolescentului, pe o anumită perioadă de timp denumită

termen de încercare. Durata acestuia nu trebuie să fie mai

mare de 3 ani sau mai mică de 2 ani.

Judecătorul dispune ca, în cursul termenului de

încercare, adolescentul să fie supravegheat şi îndrumat de

o persoană care desfăşoară această activitate ca pe o

activitate principală. Judecătorul poate dispune şi

supravegherea adolescentului de către o persoană care

desfăşoară această activitate în mod onorific, în cazul în

care acest lucru este necesar din motive educative.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în

condiţiile legii, poate fi revocată sau anulată în cursul

termenului de încercare.

e) În legislaţia penală italiană, minorii sunt pasibili

de aceleaşi sancţiuni ca şi adulţii, dar sub o formă mai

atenuată, astfel: pedeapsa cu închisoarea pe viaţă este

automat redusă la închisoarea pentru 24 ani; durata

detenţiei este redusă la jumătate, când minorul are vârsta

între 16-18 ani, şi 2/3 când minorul are între 14-16 ani.

Decretul nr. 448 din 22 septembrie 1988, privind

sancţionarea minorilor, prevede că judecătorul poate

înlocui o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani cu

următoarele sancţiuni: libertatea supravegheată sau

semilibertatea.

Acelaşi decret oferă judecătorului posibilitatea de a

suspenda procesul pe o perioadă de 3 ani (în funcţie de

gravitatea faptelor) şi de a supune tânărul delincvent unor

probe (verificări). În timpul acestei perioade minorul este

încredinţat unui serviciu juridic de protecţie a tinerilor şi

are posibilitatea de a repara consecinţele actelor sale.

Judecătorii recurg din ce în ce mai mult la această

procedură, care are urmări pozitive în mai mult de 70%

din cazuri.

72

Când o pedeapsă nu depăşeşte 2 ani închisoare sau

3 milioane de lire şi când minorul nu a mai fost înainte

condamnat la o perioadă privativă de libertate, acesta

poate obţine iertare judiciară (dispensă de orice vină). O

astfel de dispensă nu poate fi acordată decât o singură

dată.

f) Codul penal olandez prevede următoarele

sancţiuni specifice delicvenţilor minori: pedepse

principale, detenţia sau amenda, în funcţie de gravitatea

faptei; sancţiuni alternative care înlocuiesc pedepsele

principale şi se aplică la cererea minorului; pedepse

complementare şi măsuri disciplinare.

Detenţia, ca pedeapsă principală, se execută în

stabilimente speciale şi nu poate dura mai mult de 1 an,

în cazul în care copilul are 16 ani. Dacă copilul are mai

mult de 16 ani, el poate fi condamnat la o pedeapsă care

poate atinge 2 ani.

Amenda poate fi stabilită între 5-500 de guldeni.

Sancţiunile alternative care pot fi aplicate numai la

solicitarea minorului delincvent sunt: munca în interesul

general neremunerată, a cărei durată totală nu poate

depăşi 200 de ore; repararea prejudiciului cauzat prin

infracţiune; participarea la un proiect educativ, care, de

asemenea nu poate depăşi 200 de ore.

Sancţiunile complementare presupun confiscarea şi

retragerea permisului de conducere, aplicabile numai

dacă codul rutier le prevede.

Codul penal prevede patru măsuri disciplinare şi

anume:plasarea într-un stabiliment special; interdicţia de

a frecventa anumite persoane şi locuri; retragerea

avantajelor dobândite în mod ilicit şi repararea

pagubelor.

Plasarea într-un stabiliment special (specializat) nu

poate fi ordonată decât dacă infracţiunea comisă poate

73

justifica detenţia preventivă, dacă securitatea bunurilor şi

persoanelor o cere şi dacă o astfel de măsură poate avea

consecinţe benefice asupra tânărului delincvent.

g) În Portugalia sistemul de sancţionare a

minorilor şi tinerilor infractori este reglementat în Lege

specială şi nu în Codul penal. Sunt instituite trei categorii

de sancţiuni: măsuri de protecţie; măsuri de corecţie şi

închisoarea ca pedeapsă principală.

Măsurile de protecţie, de asistenţă sau educative se

aplică minorilor infractori şi sunt următoarele:

admonestarea (avertismentul solemn şi public); plasarea

sub autoritatea unui părinte sau tutore; obligarea de a cere

scuze publice victimei; participarea la o activitate de

interes general; repararea prejudiciului şi plata unei sume

de bani unui organism public sau privat de asistenţă

socială; supravegherea educativă de către un serviciu

social; plasarea într-o familie; plasarea într-un

stabiliment de reeducare, într-un cămin semideschis sau

într-un institut medico-psihologic; impunerea de a învăţa

sau a muncii.

Măsurile de corecţie se aplică delicventului care a

împlinit 18 ani dar nu a atins vârsta de 21 de ani dacă

judecătorul ajunge la concluzia că încarcerarea nu este

nici necesară, nici favorabilă reinsercţiei sociale.

Măsurile de corecţie privind regimul penal al

tinerilor sunt limitativ enumerate în legea specială;

acestea sunt: admonestarea; obligativitatea de a cere

scuze victimei; amenda şi internarea într-un centru de

detenţie pentru o perioadă cuprinsă între 3-6 luni.

Această internare poate fi executată sub diferite

modalităţi (pe week-end, tot timpul, pe jumătate de timp).

Judecătorul poate pronunţa pedeapsa cu închisoarea

când tinerii au comis o infracţiune care normal se

sancţionează astfel. Cu toate acestea, pedeapsa este

74

redusă la jumătate, această atenuare a pedepsei

favorizând reinsercţia tinerilor. Modalitatea reducerii de

pedeapsă este înscrisă în Codul penal şi este identică cu

cea aplicabilă delicvenţilor majori în caz de circumstanţe

atenuante.

3. Aşa cum am mai precizat unele legislaţii penale

europene sunt adepte ale concepţiei sancţionării

minorilor numai prin măsurile educative cu excluderea

pedepselor.

a) În Spania responsabilitatea penală a minorilor

este reglementată într-o lege specială şi nu în Codul

penal.

Potrivit Legii nr. 5 din 12 ianuarie 2000, măsurile

ce pot fi impuse de către Judecătorii de Minori,

clasificate în ordinea restricţiilor de drepturi pe care le

impun, sunt următoarele:

- Internarea în regim închis. Persoanele supuse

acestei măsuri vor locui într-un centru în care vor realiza

activităţi de formare, educare sau recreere;

- Internarea într-un regim semi-deschis. Persoanele supuse acestei măsuri vor locui într-un centru,

dar îşi vor realiza în afara acestuia activităţile de formare,

educare, muncă sau recreere;

- Internarea într-un regim deschis. Persoanele

supuse acestei măsuri vor îndeplini toate activităţile

proiectului educativ în serviciile normalizate din

împrejurimi, locuind în centru ca într-un domiciliu

obişnuit, supunându-se programului şi regimului intern al

acestuia;

- Internarea terapeutică. În centrele de acest tip

se va efectua o activitate educativă specializată sau un

tratament specific îndreptat către persoanele care suferă

de anomalii sau tulburări psihice, de o stare de

75

dependenţă de alcool, droguri sau substanţe psihotrope

sau de tulburări de percepţie ce determină o alterare

gravă a conştiinţei realităţii. Această măsură se poate

aplica singură sau complementară unei alte măsuri a

sistemului. Când cel în cauză refuză un tratament de

dezintoxicare Judecătorul va trebui să-i aplice o altă

măsură adecvată circumstanţelor sale;

- Tratamentul ambulatoriu. Persoanele supuse

acestei măsuri vor trebui să frecventeze centrul desemnat,

conform cerinţelor celor care se ocupă de ei, şi să urmeze

normele fixate pentru tratamentul adecvat al anomaliei

sau tulburării psihice, dependenţei de alcool, droguri,

substanţe psihotrope sau tulburări de percepţie, de care

suferă. Această măsură se poate aplica singură sau

complementară unei alte măsuri prevăzute în acelaşi

articol. Când cel în cauză refuză tratamentul de

dezintoxicare, Judecătorul va trebui să-i aplice o altă

măsură adecvată circumstanţelor sale;

- Frecventarea unui centru de zi. Persoanele

supuse acestei măsuri vor locui la domiciliul propriu şi

vor apela la un centru integrat pe deplin în societate

pentru a realiza activităţi de sprijinire, educare, formare,

muncă sau recreere;

- Consemnarea la sfârşit de săptămână. Persoanele supuse acestei măsuri vor rămâne la

domiciliul lor sau într-un centru până la maxim treizeci şi

şase de ore, între după amiaza sau seara zilei de vineri şi

seara de duminică, făcând excepţie timpul pe care va

trebui să-l dedice sarcinilor socio-educative desemnate de

Judecător;

- Libertate supravegheată. Această măsură

presupune o supraveghere a activităţii persoanei supuse

respectivei măsuri şi a asistării sale la şcoală, la centrul

de formare profesională sau la locul de muncă, după caz,

76

încercându-se sprijinirea acelei persoane în surmontarea

factorilor ce au determinat comiterea infracţiunii. De

asemenea, această măsură obligă, după caz, la urmărirea

sarcinilor socio-educative semnalate de entitatea publică

sau de specialistul însărcinat cu supravegherea sa, în

concordanţă cu programul de intervenţie elaborat în acest

scop şi aprobat de Judecătorul de Minori. Persoana

supusă acestei măsuri este obligată, de asemenea, să

susţină cu respectivii experţi interviurile stabilite prin

program, şi să urmeze, după caz, regulile de

comportament impuse de judecător, care pot fi una sau

mai multe dintre următoarele: obligativitatea de a

frecventa centrul didactic respectiv, dacă persoana în

cauză se află în perioada învăţământului gimnazial

obligatoriu şi de a demonstra în faţa Judecătorului

frecventarea şcolii sau justificarea, după caz, a absenţilor

de la şcoală, de fiecare dată când i se cere acest lucru;

obligativitatea de a se supune programelor de formare,

culturale, educative, profesionale, de muncă şi educaţie

sexuală, de educaţie rutieră sau alte asemenea;

interzicerea de a frecventa anumite locuri, amplasamente

sau spectacole; interzicerea de a părăsi domiciliul fără o

autorizaţie juridică prealabilă; obligativitatea de a locui

într-un anumit loc; obligativitatea de a se prezenta

personal în faţa Judecătorului de Minori sau a expertului

desemnat pentru a da informaţii referitoare la activităţile

realizate şi pentru a le justifica; orice alte obligaţii pe

care Judecătorul din oficiu sau la iniţiativa Procuraturii,

le consideră necesare pentru reintegrarea socială a celui

sancţionat, atâta timp cât nu-i aduce atingere demnităţii

sale ca persoană;

- Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau

grup educativ. Persoana supusă acestei măsuri trebuie să

convieţuiască în perioada stabilită de Judecător cu o altă

77

persoană, cu o familie diferită de a sa, cu un grup

educativ ales în mod corespunzător pentru a o orienta în

procesul de socializare;

- Prestarea de servicii în folosul comunităţii. Persoana supusă acestei măsuri, ce nu se poate impune

fără consimţământul acesteia, trebuie să îndeplinească

activităţile neremunerate indicate în interesul său social,

în favoarea persoanelor aflate în situaţii precare. Se va

căuta relaţionarea naturii acestei activităţi cu cea a

bunului juridic lezat de faptele comise de minor;

- Îndeplinirea sarcinilor socio-educative:

Persoana supusă acestei măsuri trebuie să îndeplinească

fără măsuri de internare sau libertate supravegheată,

activităţi specifice cu conţinut educativ, menite să-i

faciliteze dezvoltarea competenţei sale sociale;

- Mustrarea. Această măsură constă în dojenirea

persoanei de către Judecătorul de Minori, menită a o face

să înţeleagă gravitatea faptelor comise şi consecinţele pe

care acestea le-au avut sau ar putea să le aibă, insistându-

se ca minorul să nu repete comiterea acestor fapte în

viitor;

- Anularea permisului de conducere pentru

motorete şi autovehicule sau interzicerea dreptului de

a-l obţine sau al licenţei administrative de vânătoare şi

de folosire a oricăror tipuri de arme. Această măsură

se poate impune suplimentar când infracţiunea sau

neregulile au fost comise folosind o motoretă, un

autovehicul sau, respectiv, o armă;

- Interzicerea absolută. Măsura de interzicere

absolută duce la privarea de onoruri, sarcini sau funcţii

publice pentru persoana căreia i se aplică, chiar dacă sunt

elective, precum şi la incapacitatea de a le obţine sau de a

fi ales în funcţii publice în timpul aplicării acestei măsuri.

78

Legea stabileşte durata aplicării măsurilor de mai

sus.

b) În ţările nordice (Suedia, Norvegia şi Finlanda),

în ceea ce priveşte sancţionarea minorilor delicvenţi,

preponderent este sistemul extrajudiciar; el implică

protecţia minorului delincvent în cadrul familiei, a

comunităţii în general.

În Suedia, potrivit Legii din 1982, faptele

minorilor, sub 15 ani (vârstă la care începe răspunderea

penală) sunt în competenţa comisiei locale de ajutor

social. În cazul luării unor măsuri cu privire la minorii

delicvenţi, aceste organisme trebuie să ceară

consimţământul minorului în cauză sau al

reprezentantului său legal. Dacă măsura nu este

acceptată, dar se consideră că este în binele minorului,

este sesizat Tribunalul administrativ, care o impune.

După vârsta de 15 ani, orice infractor minor poate

face obiectul unei jurisdicţii penale.

Pentru minorii între 15-18 ani, se recurge, de

regulă, la o măsură alternativă, nepenală, ca: internarea în

şcoli de reeducare, iar pentru fapte grave, tinerii între 18-

20 de ani sunt plasaţi în închisori – şcoli, unde

tratamentul se desfăşoară în două faze: în prima fază este

un regim internat, în care accentul este pus pe educaţie,

în cea de a doua fază, tânărul trece într-un regim de

libertate supravegheată, nu înainte de un an de la

internare. Durata totală a acestei perioade este de 5 ani.

În Norvegia şi Finlanda, minorii răspund penal

potrivit dreptului comun, de la vârsta de 15 ani, ca şi în

Suedia, iar tratamentul minorilor delicvenţi ca şi al

tinerilor infractori între 18-20 de ani este asemănător.

Nici în Finlanda şi nici în alte ţări nordice nu există

un tribunal pentru minori.

79

5. Aceste câteva modele, mai reprezentative,

subliniază diversitatea soluţiilor legislative europene de

ocrotire a minorilor infractori; ele pot fi de un real folos

în procesul de reformă legislativă a oricărei ţări.

Este de observat că, deşi s-au făcut paşi importanţi

în elaborarea unei teorii moderne asupra drepturilor

omului, chiar şi în statele cu o bogată experienţă

democratică, există încă multiple neîmpliniri în domeniul

protecţiei minorului delincvent şi în ce priveşte metodele

de prevenire şi combatere a infracţiunilor în rândul

acestora.

Condiţiile obiective economice, sociale, politice,

demografice din fiecare ţară, creează importante piedici

în calea unor reforme eficiente şi profunde ale sistemului

penal şi de ocrotire a minorilor delicvenţi.

Aceste obstacole subiective şi obiective acţionează

diferit în fiecare ţară, în raport cu dezvoltarea economică

şi socială, cu tradiţiile şi particularităţile naţionale.

6. Deşi, aşa cum s-a putut observa, există unele

deosebiri în materia sancţionării minorilor infractori în

legislaţiile penale europene, se pot reţine şi unele

elemente comune în ceea ce priveşte prevenirea şi

combaterea infracţionalităţii juvenile. Toate legislaţiile

europene pun accent în reintegrarea socială a infractorilor

minori, pe măsurile educative şi alte măsuri de protecţie

în raport cu pedepsele, iar unele legislaţii cuprind în

sistemul lor de sancţionare numai măsuri educative.

Având în vedere aceste realităţi, autorii

anteproiectului de modificare şi completare a Codului

penal, au optat pentru soluţia sancţionării infractorilor

minori numai prin luarea de măsuri educative faţă de

aceştia.

Astfel, faţă de minorul care, la data săvârşirii

infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se

80

poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate.

Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua direct o

măsură educativă privativă de libertate dacă se află în una

din următoarele situaţii:

a) a mai săvârşit o infracţiune după împlinirea

vârstei de 14 ani, pentru care i s-a aplicat o măsură

educativă ce a fost executată înainte de comiterea

infracţiunii pentru care este judecat;

b) infracţiunea pentru care este judecat a fost

săvârşită prin exercitarea de ameninţări sau violenţe ori

dacă prin aceasta s-a produs decesul unei persoane;

c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită este închisoarea mai mare de 10 ani sau

detenţiunea pe viaţă;

d) este judecat pentru săvârşirea a două sau mai

multe infracţiuni concurente care prin natura lor,

gravitatea, numărul sau frecvenţa acestora, evidenţiază

periculozitatea infractorului.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) Stagiul de formare civică. Această măsură

constă în obligaţia minorului de a participa la un

program, cu o durată cuprinsă între o lună şi 3 luni,

pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi

sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni,

dar şi pentru a-l responsabiliza cu privire la

comportamentul său viitor.

Organizarea, asigurarea participării şi

supravegherea minorului pe durata cursului de formare

civică se face de către serviciul de protecţie a victimelor

şi reintegrare socială a infractorilor, fără a afecta

programul şcolar sau profesional al minorului.

b) Supravegherea. Măsura educativă a

supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea

minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată

81

cuprinsă între 3 şi 6 luni, de către serviciul de protecţie a

victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, pentru a

asigura participarea la cursurile şcolare şi prevenirea

desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu

anumite persoane care ar putea afecta procesul de

îndreptare al acestuia;

c) Consemnarea la sfârşit de săptămână. Constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în

zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între

4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care în această

perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe

ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.

Supravegherea se face de către serviciul de protecţie a

victimelor şi reintegrare socială a infractorilor;

d) Asistarea zilnică. Constă în obligaţia

minorului de a respecta un program zilnic, stabilit în

sarcina sa de serviciul de protecţie a victimelor şi

reintegrarea socială a infractorilor, care conţine orarul şi

condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum şi

interdicţiile impuse minorului.

Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o

durată cuprinsă între 3 luni şi un an iar supravegherea se

face de către serviciul de protecţie a victimelor şi

reintegrarea socială a infractorilor.

Pe durata exercitării măsurilor educative

neprivative de libertate instanţa impune minorului

respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele

obligaţii:

a) să urmeze cu curs de pregătire şcolară sau

formare profesională;

b) să frecventeze un program de consiliere

psihologică sau alte programe de reintegrare socială;

c) să participe, dacă este posibil, la activităţi care

au drept scop înlăturarea sau diminuarea unor consecinţe

82

asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea

săvârşită, în condiţiile stabilite de instanţă. Aceste

activităţi pot fi desfăşurate şi de persoane vătămate, în

măsura în care este posibil, iar aceasta este de acord;

d) să nu se depăşească limita teritorială stabilită de

instanţă fără acordul persoanei desemnate cu

supravegherea sa;

e) să nu se deplaseze în anumite locuri sau

anumite spectacole sportive ori culturale, în condiţiile

stabilite de instanţă;

f) să nu se aproprie şi să nu comunice cu victima

sau cu membrii acesteia, cu persoanele cu care a săvârşit

infracţiunea ori cu alte persoane stabilite de instanţă;

g) să nu poarte obiecte care ar putea fi folosite ca

arme;

h) să se prezinte la judecătorul pentru minori care

a luat măsura educativă sau, atunci când nu este posibil,

la un alt judecător pentru minori, ori de câte ori este

chemat;

i) să se supună măsurilor de control, tratament sau

îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Supravegherea executării obligaţiilor impuse de

instanţă se face de către serviciul de protecţie a

victimelor şi de reintegrare socială a infractorilor.

Pe durata măsurii educative neprivative de

libertate, persoana desemnată cu supravegherea are

obligaţia să sesizeze instanţa dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie

modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea

executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile

de executare a măsurii educative sau nu execută, în

condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

83

Măsurile educative privative de libertate sunt:

internarea într-un centru educativ; internarea într-un

centru de detenţie.

Internarea într-un centru educativ constă în

internarea minorului într-o instituţie specializată în

recuperarea minorilor, unde va urma un program de

pregătire şcolară şi formare profesională potrivit

aptitudinilor sale precum şi programe de reintegrare

socială.

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între

unu şi 3 ani.

Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o

nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune

concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine

măsura internării într-un centru educativ, prelungind

durata acesteia dar fără a depăşi maximul prevăzut de

lege sau o poate înlocui cu măsura internării într-un


În cazul în care pe durata internării minorul a

dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor

şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în

vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin

un an din durata internării, instanţa poate dispune

înlocuirea internării într-un centru educativ cu măsura

educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata

internării neexecutate dar nu mai mult de un an. Odată cu

înlocuirea internării, instanţa impune respectarea uneia

sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de lege până

la împlinirea duratei măsurii internării.

Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a

măsurii asistării zilnice sau a obligaţiilor impuse, instanţa

revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului

rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un

centru educativ.

84

În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după

înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu

măsura asistării zilnice şi până la împlinirea duratei

internării, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune

executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii

internării într-un centru educativ sau prelungeşte durata

acestei internări dar fără a depăşi maximul prevăzut de

lege, ori dispune internarea într-un centru de detenţie.

Internare într-un centru de detenţie constă în

internarea minorului într-o instituţie specializată în

recuperarea minorilor, cu un regim de pază şi

supraveghere, unde va urma programe intensive de

reintegrare socială precum şi programe de pregătire

şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2

şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de

20 de ani sau detenţiunea pe viaţă când internarea se ia pe

o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani.

Dacă în perioada internării într-un centru de

detenţie minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este

judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior,

instanţa prelungeşte măsura internării fără a depăşi

maximul de 10 ani, determinat în raport cu pedeapsa cea

mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile

săvârşite.

În cazul în care pe durata internării minorul a

dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor

şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în

vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin

două treimi din durata internării, instanţa poate dispune

înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura

educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu durata

internării neexecutate dar nu mai mult de un an.

85

Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a

măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa

revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului

rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un


În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după

înlocuirea măsurii într-un centru de detenţie cu măsura

asistării zilnice şi până la împlinirea duratei internării,

instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea

restului rămas neexecutat din durata măsurii internării

într-un centru de detenţie sau prelungeşte durata acestei

internări în condiţiile legii.

Anteproiectul conţine şi alte dispoziţii care

reglementează incidenţa altor instituţii de drept penal,

partea generală în sancţionarea minorilor infractori.

Diversitatea de măsuri educative neprivative de

libertate asigură prevenirea şi combaterea

infracţionalităţii juvenile şi corespunde întrutotul

tendinţelor legislaţiei Comunităţii Europene de a se

ajunge la o mai eficientă reintegrare socială a minorilor

infractori fără aplicarea de pedepse principale, mai ales,

închisoare.

86

ALTERITATEA RELAŢIEI MANAGER –

SUBORDONAT ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

drd. MARIN FLORICA

Procuror şef al biroului

Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

1. Noţiunea

Alteritatea reprezintă echivalentul intrinsec al

noţiunii de toleranţă faţă de celălalt, în cazul nostru

acceptarea obligaţiilor legale, instituţionale şi

psihocomportamentale ce decurg din relaţia bivalentă

manager-subordonat în cadrul unei instituţii publice.

Osebit de înţelesul clasic al termenului de

toleranţă, alteritatea, ca obiectiv important în planul

creşterii eficienţei unei instituţii publice, presupune o

implicare activă de ambele părţi, respectiv manager-

subordonat şi crearea unui climat favorabil de desfăşurare

a activităţii, similar politicii firmelor japoneze.

n.a. În cadrul firmelor japoneze mari SONY,

MITSUBISHI etc.,subordonaţii sunt consideraţi şi

Being different from the classical meaning of

the tolerance term, the alterity, as an important goal

in the plan of the public institution’s efficiency

growth , implies an active implication from both

sides, respectively manager-subordinate and the

creation of a favorable climate for the development

of the activity, similar to the politics of the

Japanese companies.

87

acceptă ca făcând parte din „familia” patronului,

principiu care conduce la o creştere substanţială a

eforturilor depuse de angajaţi şi, implicit a profitului

firmelor respective.

Această abordare este utilizată în prezent şi de

marile concerne prin organizarea „time building” .

Specific instituţiilor publice, alteritatea ca

acceptare a celuilalt este normată/impusă prin cadrul

instituţional şi legal după care funcţionează respectiva

instituţie. Pentru subordonat primează din acest punct de

vedere fişa postului, ca instrument de stabilire a unor

reguli precise de desfăşurare a activităţii proprii şi de

relaţionare cu şefii ierarhici.

n.a. Structura şi organizarea Ministerului Public

sunt prevăzute în Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, iar ierarhia funcţiilor administrative din cadrul

aceluiaşi minister este reglementată în Titlul II art. 3 din

Regulamentul de ordine interioară a parchetelor, aprobat

prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2850/C/2004.

Organizarea Ministerului Public pe categorii de

parchete aflate în relaţii de subordonare administrativă

faţă de ministrul justiţiei, potrivit Legii nr. 304/2004,

reprezintă componenta instituţională a activităţii în cadrul

Ministerului Public.

Teoria şi practica în domeniul managementului

atestă că elementele sus-menţionate, nu pot avea eficienţa

dorită în absenţa componentelor psihocomportamentale

ale alterităţii. Principala formă de manifestare o

reprezintă comunicarea şi compatibilizarea în cadrul

relaţiei manager-subordonat.

Potrivit teoriilor moderne ale comunicării

interpersonale, efortul de înţelegere reciprocă a celuilalt

atât ca om, cât şi ca subordonat/şef se bazează pe factorii

88

fizici (vârstă, sex, temperament), psihologici (inteligenţa,

capacitatea de adaptare, memorare) şi psihosociali

(sociabilitatea, studii, statut social, nivel financiar).

Deoarece cadrul legal şi instituţional nu oferă

poziţii egale între manager şi subordonat, apreciem că

pentru creşterea gradului de alteritate, esenţială este

analiza/evaluarea/decelarea factorilor ce pot contribui la

îmbunătăţirea comunicării interpersonale.

Invers, scăderea gradului de alteritate determinată

de instaurarea unui deficit de comunicare interpersonală

în relaţia manager-subordonat, conduce la apariţia stărilor

de fapt nedorite în orice instituţie. De exemplu:

interpretarea eronată a deciziilor conducerii în absenţa

unor justificări plauzibile, dezinteresul pentru activitatea

desfăşurată, neglijenţa, neîncrederea în activitatea

managerială, apariţia stărilor/sentimentelor de frustrare şi

lipsă de loialitate faţă de interesele instituţiei prin

păstrarea secretului profesional şi în final demisia ori

revocarea din funcţie.

2. Managementul resurselor umane ca instrument de

creştere a gradului de alteritate

Din punct de vedere al managerului, indiferent de

nivelul său în cadrul instituţiei, primordial în asigurarea

succesului instituţiei este gestionarea eficientă a

resurselor umane.

Pentru aceasta, potenţialul uman reprezentat de

resursele umane trebuie înţeles, motivat şi utilizat cât mai

deplin în realizarea obiectivelor instituţiei prin decizii

manageriale adaptate întotdeauna personalităţii,

trăsăturilor, aptitudinilor şi integrităţii subordonaţilor.

De exemplu, dacă în cadrul unui compartiment

există 10 salariaţi, din care doar 3 îşi desfăşoară

89

activitatea ţinând seama de fişa postului pe care îl ocupă,

managerul trebuie să acţioneze şi să evalueze cauzele

care conduc la slaba implicare a celorlalţi 7, luând măsuri

în consecinţă. Este indicat ca abordarea politicii şi

programelor de personal ale unei instituţii să se facă după

o verificare periodică şi sistematică a situaţiei posturilor

şi a acelora care le ocupă.

Activităţile de analiză şi stabilire a posturilor

trebuie realizate cu prudenţă şi profesionalism întrucât de

rezultatele obţinute va depinde în primul rând, evaluarea

corespunzătoare a performanţelor instituţiei în general şi

a celor individuale în special.

Prin urmare, numai o cunoaştere exactă a

cerinţelor sau exigenţelor fiecărui post poate determina şi

conduce la dezvoltarea eficientă a activităţilor în

domeniul resurselor umane.

O politică eficientă în domeniul resurselor umane

trebuie să cuprindă:

- integrarea managementului resurselor umane în

managementul general;

- capacitatea de organizare şi sinteză, planificarea

activităţii pe termene (permanent, scurt, mediu şi lung);

- obţinerea adeziunii întregului personal

subordonat (grad ridicat de alteritate în relaţia şef-

subaltern);

- crearea unui climat de angajarea şi valorificare a

potenţialului fiecărui subordonat (comunicarea

interpersonală ca factor de creştere a alterităţii oferă o

soluţie rapidă de evaluare, motivare şi creştere a

potenţialului salariatului);

- recunoaşterea şi motivarea personalului care

obţine rezultate performante (acordarea unor recompense

materiale etc.);

- stimularea salariaţilor pentru îmbunătăţirea

90

pregătirii profesionale şi a activităţii proprii, realizabilă

printr-un dialog permanent cu aceştia;

- formarea profesională, continuă a personalului,

ţinând seama de necesitatea specializării lor;

- angrenarea sub forme diverse a angajaţilor în

procese decizionale pentru a-şi demonstra aptitudinile,

abilităţile şi competenţa profesională.

Concluzionând asupra acestor obiective, apreciem

că realizarea lor nu este posibilă decât în condiţiile

existenţei unui grad ridicat de alteritate în relaţia

manager-subordonat.

În realizarea acestor obiective, managerul va

asigura creşterea gradului de alteritate prin:

- planificarea şi managementul resurselor umane

în concordanţă cu obiectivele instituţiei (recrutarea,

instruirea şi programele de recompensare create în

vederea atragerii, dezvoltării şi păstrării subordonaţilor

cu abilităţile necesare;

- asigurarea accesului la informaţiile de interes

public şi transparenţei actului de conducere;

- elaborarea unui sistem de stimulare nefinanciară

a subordonaţilor, prin acordarea de distincţii, diplome

etc.;

- dezvoltarea comunicării organizaţionale;

- integrarea rapidă a noilor angajaţi;

- promovarea principiilor de etică profesională;

- gestionarea situaţiilor de criză.

3. Relaţia de alteritate manager-instituţie

Managerul unei instituţii nu trebuie să se

substituie activităţii unui controlor sau administrator prin

implicarea sa în toate problemele acesteia, deoarece s-ar

ignora principiul răspunderii personale.

91

Principala preocupare a managerului, trebuie să

fie găsirea de metode şi mijloace de eficientizare a

activităţii care să conducă la reducerea efortului fizic, a

stresului şi în general la o îmbunătăţire a performanţelor

instituţiei pe care o reprezintă.

În consecinţă, el trebuie să găsească soluţii pentru

a întări coeziunea iniţial, conceptual şi apoi să o

transpună în practică la nivelul personalului cu care îşi

desfăşoară activitatea, pe baza relaţiilor de conlucrare şi

colaborare.

Managerul, ca reprezentant legal al unei instituţii,

trebuie să fie întotdeauna bine informat, să cunoască

foarte bine problemele atât din interiorul acesteia, cât şi

în afara instituţiei, ministerului, etc.

Întotdeauna un manager trebuie să-şi planifice

activitatea ţinând seama de realităţile existente, pentru că

în caz contrar, acesta s-ar contrazice în mod flagrant, iar

ca şef devine un teoretician şi un utopic al prezentului,

ceea ce nu ar putea fi acceptat de profesioniştii adevăraţi.

Uneori, rezolvarea unor probleme dificile la

nivelul instituţiei, poate să conducă la adoptarea unor

soluţii considerat simple de moment, care să determine

de multe ori înlocuirea nejustificată a unui manager

competent cu a altuia.

În aceste condiţii, se apreciază că soluţia adoptată

a rezolvat de moment şi aparent o situaţie cu o evoluţie

reală, latentă.

În consecinţă, problema ivită poate rămâne în

continuare nerezolvată, de vreme ce nu au fost eliminate

cauzele generale care afectează particularul, dând

impresia că aceasta s-a rezolvat.

Întotdeauna, un funcţionar care nu va fi bine

remunerat în raport cu funcţia, importanţa şi munca pe

care o desfăşoară, acesta va căuta să-şi completeze

92

veniturile pe căi nelegale.

Puterea banului care creează ierarhia socială este

mai puternică de multe ori decât conştiinţa care, depinde

de cum s-a format social individul şi de influenţele

culturale acumulate. Aşa se explică apariţia fenomenului

corupţiei, extinderea acestuia atât pe orizontală cât şi pe

verticală.

4. Metode de creştere a gradului de alteritate în

cadrul managementului judiciar

În România, sistemul judiciar pe lângă rolul de

supraveghetor al respectării legilor până în momentul

când acestea nu sunt încălcate, are şi un rol de prevenire

a ameninţărilor la adresa valorilor sociale acceptate şi de

a garanta principiile libertăţii şi a demnităţii umane.

Justiţia este chemată să intervină, în momentul

când legile sunt încălcate, moment din care devine o

putere şi trebuie văzută şi respectată ca atare de întreaga

societate.

Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

stabileşte modalităţile de verificare a activităţii judiciare,

prin care se poate face controlul ierarhic de specialitate.

În cazul Ministerului Public, procurorul general,

prim adjunct al procurorului general, adjunct al

procurorului general, procuror şef de secţie, ş.a.) ca

manageri trebuie să-şi îndrume şi să-şi coordoneze

subordonaţii, astfel încât aceştia să-şi exercite atribuţiile

specifice cu profesionalism şi bună credinţă, în realizarea

scopurilor urmărite de această instituţie.

Un management eficient presupune ca între

conducător şi subordonaţi să existe întotdeauna o

93

comunicare profesională şi interpersonală, în aceste

condiţii managerul care îşi prezintă punctul de vedere ce

vrea urmărit, va primi în schimb reacţiile celor implicaţi

nemijlocit în activitatea instituţiei pe care acesta o

reprezintă.

Managerul prin comportamentul şi atitudinea sa,

trebuie să stimuleze activitatea subordonatului său, astfel

încât să nu-l blocheze în demersurile şi acţiunile sale.

Analiza activităţii unui subordonat sau a unui grup de

subordonaţi trebuie să fie scoasă în evidenţă, fiind indicat

ca pe lângă aspectele negative şi cele pozitive, să fie

reliefat şi modul cum ar putea fi modificată o situaţie

preexistentă. Astfel, critica trebuie îmbinată cu lauda,

care pentru a produce efecte benefice trebuie să fie tot

timpul obiectivă. Rezultatele scontate vor avea efect,

dacă intervievatul (subordonatul) este prezent. Ar fi de

dorit ca transmiterea criticilor sau a altor constatări să

aibă loc în scris, situaţie în care efectul educativ –

administrativ se diminuează mult, comunicarea este

impersonală, lipsind empatia.

Un bun manager trebuie să aleagă momentul şi

stilul în care trebuie să reacţioneze critic sau laudativ, în

raport de aptitudinile, abilităţile şi inteligenţa emoţională

a acestuia.

Dacă magistratul trebuie să aibă un profil moral şi

profesional deosebit şi care se defineşte prin atitudini,

educaţie şi conduită, cu titlu de exemplu, managerul

instituţiei cu atât mai mult.

În general, managerii trebuie să ţină seama că se

lucrează cu oameni, iar relaţiile de conducere sunt

determinate de raporturile specifice interumane, de

caracterul elementului uman, dar şi de personalitatea

managerilor, a personalului de execuţie şi de nivelul de

pregătire al acestora.

94

Succesul managementului într-o instituţie este

determinat şi influenţat de abilitatea şi puterea de

influenţă asupra personalului aflat în subordine. Putem

exemplifica situaţia în care un salariat va trebui să

desfăşoare o activitate, care anterior era făcută de doi

salariaţi, timpul alocat fiind mai mic decât în condiţiile

vechiului mod de lucru.

În această situaţie, atitudinea subordonatului este

acea panică şi refuz, cu consecinţe negative asupra

întregii activităţi desfăşurate la nivelul instituţiei.

Într-o astfel de situaţie, intervine rolul

managerului care prin comunicare şi puterea

argumentului trebuie să-l ajute pe subordonat să

depăşească momentul critic.

5. Factori negativi care duc la scăderea alterităţii în

relaţia manager-subordonat

Individul, prin structura sa psihică, sentimentele,

mentalitatea, cultura, motivaţia, nevoile personale,

reprezintă marea necunoscută a unei instituţii, putând

împiedica sau potenţa activitatea acesteia.

Totodată, prin natura sa, omul trăieşte şi

acţionează în colectivitate, face parte din grupul din care

se simte mai mult sau mai puţin ataşat. Prin urmare,

principalul factor negativ în sensul amintit este gradul

redus în care este înţeles, motivat şi coordonat

subordonatul. Numai luând în considerare aspectele ce

definesc personalitatea umană, abilităţile, trăsăturile

umane şi de caracter, nevoile şi aspiraţiile personale,

managerul poate să conducă subordonatul în mod

corespunzător (dacă nu-i cunoaşte pe subordonaţi, scade

alteritatea).

Managerul care se implică în actul de conducere

95

intuitiv, chiar dacă are la îndemână posibilităţi să

abordeze o conducere ştiinţifică, caută să reducă ori să

elimine pe acei subordonaţi care văd problemele

instituţiei în spiritul legilor, căutând metode care să abată

atenţia de la problemele majore către fapte şi situaţii

minore.

Pentru diminuarea factorilor negativi care conduc

la scăderea alterităţii în relaţia manager-subordonat, una

din măsurile instituţionale accesibile este rotaţia

personalului pe funcţiile de conducere.

Lipsa aptitudinilor ori cunoştinţelor avansate de

psihosociologie a managerului în absenţa utilizării

instituţiei consilierului psihologic creează frecvent

blocaje comunicaţionale în relaţia manager-subordonat.

Carenţele în activitatea profesională a

subordonaţilor, pe lângă alterarea eficienţei activităţii,

produc de asemenea, blocaje emoţionale în relaţia

manager-subordonat.

În final, implicarea celor doi actori în încălcarea

normelor de convieţuire socială atât în interiorul

instituţiei cât şi în afara ei, produce stări de culpabilizare

cu efect în planul impunerii autorităţii/desfăşurării

activităţii la parametrii superiori.

96

INFRACŢIUNEA DE CONCURENŢĂ NELOAIALĂ

PREVĂZUTĂ ÎN LEGI SPECIALE

MARIANA BOIER

PROCUROR GENERAL ADJUNCT


Curtea de Apel Timişoara

După revoluţia din 1989, problemele concurenţei

inclusiv ale concurenţei neloiale a devenit una dintre

priorităţile legiuitorului.

La 30 ianuarie 1991 este publicată în Monitorul

Oficial şi intră în vigoare Legea nr.11 privind combaterea

concurenţei neloaiale (modificată ulterior prin Legea nr.

298 din 7.06.2001). O privire sumară asupra acestei legi

este suficientă pentru a constata că modelul folosit de

legiuitor a fost Legea din 1932. Se pot observa şi

influenţele unor dispoziţii din Codul comercial elaborat

în 1938 sub domnia lui Carol al III-lea şi neintrat în

vigoare1.

Legea concurenţei nr. 21 din 1996 publicată în

Monitorul Oficial al României partea I nr.88/30.04.1996

1 Yolanda Eminescu – Concurenţa neleală – drept român şi

comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.15.

The economical liberalism is a premise of

progress. The liberty of the business and industry

also consecrated the liberty of competition. This

liberty does not mean her abusive exercise. The

participants to the competitive fight must respect

honest custom and to manifest good faith and a

minimum of morality.

97

(republicată în Monitorul Oficial nr. 742/16.08.2005) ca

urmare a modificărilor ulterioare (prin OUG nr. 121/2003

şi Legea nr. 538/2004 ) este inspirată din dispoziţiile

Tratatului de la Roma din 1957 cu privire la constituirea

Comunităţii Economice Europene2.

Liberalismul economic este o premisă a

progresului. Libertatea comerţului şi a industriei a

consacrat şi libertatea concurenţei. Această libertate nu

înseamnă exercitarea ei abuzivă. Participanţii la lupta

concurenţială trebuie să respecte uzanţei cinstite, să

manifeste bună credinţă, un minim de moralitate.

Depăşirea acestor limite duce la concurenţă neloială care

se cere pedepsită. Aceste idei au jalonat cadrul juridic

care reglementează concurenţa şi instituie o răspundere

civilă, contravenţională sau penală pe seama celui care

foloseşte practici comerciale necinstite. Acţiunea în

concurenţă neloială este în principal o acţiune civilă.

Opinia dominantă în doctrină consideră această acţiune

ca fiind o acţiune în responsabilitatea delictuală de tip

special care nu îşi are temeiul în încălcarea unui drept ci

în exerciţiul unui drept. Majoritatea legislaţiilor

reglementează, în anumite cazuri, sancţiunea penală a

concurenţei neloiale3.

Obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art.5

din Legea nr.11/1991 îl constituie relaţiile sociale a căror

formare şi bună desfăşurare sunt asigurate prin

promovarea probităţii în economia de piaţă, a bunelor

moravuri, a bunei credinţe şi prin apărarea

2 Cristina Butacu, Angelo Miu – Analiza practicilor

anticoncurenţiale prevăzute de art.5 din Legea concurenţei

nr.21/1996 – Dreptul nr.11/1999, pag.64. 3 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 121; 123.

98

producătorilor, comercianţilor şi consumatorilor contra

unor practice abuzive4.

Legea ocroteşte pe producători şi comercianţi în

relaţiile dintre aceştia împotriva unor practici necinstite

precum şi pe consumatorii care de bună credinţă fiind pot

fi prejudiciaţi prin actele de concurenţă neloială din sfera

economică şi comercială.

Obiectul material îl constituie produsele de orice

natură rezultate ale activităţii de concurenţă neloială.

Latura obiectivă constă în săvârşirea mai multor

fapte care sunt enumerate in art. 5 ca modalităţi

alternative.

Subiectul activ al infracţiunii îl constituie

comercianţii. Lor li se adresează art.1 din lege care

prevede următoarele: „comercianţii sunt obligaţi să-şi

exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor

cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a

cerinţelor concurenţei loiale”.

Subiectul pasiv al infracţiunii este considerat a fi

în opinia unor autori statul, ca subiect principal şi

comerciantul prejudiciat prin actul de concurenţă

neloială5 ca subiect pasiv secundar.

Alături de alţi autori considerăm că subiectul

pasiv principal este comerciantul, indiferent de forma

juridică sub care îşi desfăşoară activitatea şi de natura

capitalului, care a fost prejudiciat în interesele sale prin

actul sau fapta de concurenţă neloială iar subiect pasiv

secundar poate fi o persoană (fizică sau juridică) care a

4 Ioan Griga –Unele consideraţii în legătură cu infracţiunea de

concurenţă neloială, Pro lege nr.1/1993, pag.143. 5 Octavian Pop – – Infracţiunea de concurenţă neloială – Editura

Mirton Timişoara, 2002, pag.28; Mioara Ketty Guiu –– Infracţiunea

de concurenţă neloială – Revista de drept penal nr.3/2003,pag.46;

Dan Petru –Unele consideraţii în legătură cu concurenţa neloială –

Revista de drept penal nr.3/1996, pag.27.

99

beneficiat de marfa respectivă6. Consumatorul

achiziţionează produsul de multe ori în considerarea

mărcii, emblemei, indicaţiei geografice, ambalajului sau

numelui unei firme de renume considerând că a cumpărat

un produs de calitate superioară când de fapt el a fost

Indus în eroare prin menţiunile false pe care le poartă

produsul respective. Buna sa credinţă a fost înşelată şi

descoperirea faptei tulbură încrederea în cinstea şi

corectitudinea comercianţilor.

În plan internaţional poziţia doctrinei în privinţa

integrării protecţiei consumatorilor în dreptul clasic al de

concurenţei neloiale este destul de diferită7. Astfel unii

consideră că prin integrarea preocupării de protecţie a

consumatorilor, dreptul concurenţei neloiale se lărgeşte.

La baza acestui punct de vedere stă ideea că reprimarea

practicilor comerciale abuzive, destinată iniţial să oblige,

în cadrul raporturilor de concurenţă la respectarea

uzanţelor cinstite, profită indirect şi consumatorilor.

Un punct de vedere oarecum diferit este al celor

care susţin că dreptul concurenţei neloiale se

metamorfozează evoluând spre o concepţie socială, prin

lărgirea cercului de interese protejate şi dublul obiectiv

pe care îl urmăreşte : alături de protecţia comercianţilor şi

pe cea a consumatorilor în raporturile cu comercianţii.

Ideea aceasta a fost consacrată pentru prima oară

în jurisprudenţa germană da la începutul secolului

douăzeci. Se citează o celebră decizie a Reichsgericht-

ului din 7 aprilie 1914 în care se afirmă că reprimarea

publicităţii mincinoase trebuie să asigure nu numai

protecţia concurenţilor dar şi lealitatea comercială în

interesul public . Hotărârile în acest sens au fost din ce în

ce mai numeroase în jurul anilor treizeci. Alţi autori au

6 Petre Dungan – op.cit. pag.200; Costică Voicu şa – op.cit. pag.287.

7 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 151.

100

rămas pe poziţii clasice apreciind că luarea în considerare

a interesului consumatorului în cadrul concurenţei

neloiale drept o eroare fundamentală. Mai există şi unele

legislaţii în care protecţia consumatorilor a devenit o

ramură distinctă de drept. Mai mult decât atât datorită

caracterului precumpănitor administrativ şi penal al

reglementărilor adoptate a împins pe un plan secundar

dreptul concurenţei neloiale8.

În unele ţări protecţia consumatorilor este

asigurată în principal prin protecţia statului ca în cazul

Suediei în care funcţionează o Curte a pieţei. În 1971 a

intervenit o lege care interzice clauzele contractuale

excesive, iar Consiliul pieţei şi OMBUDSMAN-ul

consumatorilor asigură respectarea ei. Această Curte a

pieţei manifestă extremă severitate în aprecierea

metodelor de publicitate prin prisma intereselor

consumatorilor. Este dat ca exemplu afişul publicitar

pentru ţigările „Kent” care înfăţişează nişte tineri intr-un

cadru agreabil cu câte o ţigară în mână. S-a considerat că

atât imaginea cât şi sloganul „what a good time… for the

good taste of a Kent”9 tindeau să sugereze că reuşita

socială este asociată cu fumatul si s-a interzis această

publicitate care de altfel era folosită fără probleme în

întreaga lume10

.

În dreptul românesc există legi care protejează

consumatorul ca de exemplu Legea nr. 12/08.08.1990

privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi

comerciale ilicite.

Acest fapt considerăm că nu este de natură să

înlăture ocrotirea consumatorului şi în virtutea Legii nr.

8 Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 152.

9 Un moment potrivit pentru a savura gustul bun al Kent-ului – lb.

engleză. 10

Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 172.

101

11/1991. De altfel, fără consumator escrocheria ce face

obiectului concurenţei neloiale nu-şi are rostul. În ecuaţie

sunt trei factori: producătorul onest, producătorul sau

comerciantul necinstit şi consumatorul victimă şi el a

concurenţei neloiale.

Împrejurarea că şi consumatorul este subiect

pasiv al infracţiunii de concurenţă neloială este dovedită

de însuşi textul legii. În art. 1 aşa cum am arătat se face

referire la respectarea intereselor consumatorilor. De

asemenea art. 5 lit. g) sancţionează o serie de activităţi

cum ar fi producerea, depozitarea, vânzarea unor mărfuri

purtând menţiuni false dacă acestea se comit în scopul

inducerii în eroare a celorlalţi comercianţi şi pe

beneficiari, adică pe consumatori.

Infracţiunea de concurenţă neloială presupune o

situaţie premisă care constă în existenţa în prealabil a

unor produse care poartă denumiri de origine sau

indicatori de provenienţă adevărate sau alte elemente de

identificare autentice11

.

Unul dintre cele mai frecvente procedee neloiale

îl reprezintă confuzia. Unii comercianţi profită de cursul

favorabil al afacerilor altor comercianţi şi producând

confuzie în mintea clientelei urmăreşte să o atragă pentru

a-şi valorifica propriile produse. Prin confuzie se înţelege

acea practică neloială care constă în disimularea credibilă

a activităţii de piaţă a autorului sub aparenţa semnelor

distinctive ale întreprinderii produselor sau serviciilor

unui concurent12

. Riscul de confuzie nu se raportează la

11

Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar –

Drept penal al afacerilor – Editura Rosetti, Bucureşti, 2002,

pag.288. 12

Gabriel Boroi, Dana Boroi, Daniel Radu – Concurenţa neloială

prin crearea riscului de confuzie – Curierul judiciar nr.10/2003,

pag.91.

102

detaliile produsului ci la impresia de ansamblu iar

accentul cade pe elementele de asemănare cu originalul şi

nu pe cele diferenţiate. Confuzia se realizează prin

imitarea elementelor care atrag clientela (semnele

distinctive ale întreprinderii, produsului, serviciului) sau

imitarea publicităţii ori crearea de similitudini cu

amenajarea interioară a magazinului unui concurent13

.

Posibilitatea confuziei se face prin raportare la un

consumator mediu din punct de vedere al cunoaşterii şi

atenţiei, adică a omului obişnuit. Credibilitatea presupune

un element psihic fiind necesar ca în mintea clientului să

fie posibilă o eroare de apreciere referitoare la agentul

economic lezat, provocată de faptul de concurenţă

neloială14

.

Jurisprudenţa franceză a statuat15

că va constitui

contrafacerea unei mărci fapta unui concurent de a utiliza

pentru vânzarea de produse similare o emblemă

reproducând doi dintre cei trei termeni ai unei mărci

având ca titulară o altă societate, din moment ce, în cele

două cazuri, aceşti doi termeni uzuali fiind precedaţi de

un cuvânt menit a-i pune în valoare, oricine din publicul

cu atenţie medie rămâne, înainte de toate marcat de aceşti

doi termeni, cu riscul de a nu diferenţia emblemele.

Există în mod evident un risc şi o voinţă de confuzie între

marcă şi emblema concurentului. În schimb acţiunea de

concurenţă neloială trebuie să fie fondată pe fapte

distincte de cele constitutive de contrafacere.

Considerăm că speţa poate fi invocată şi în

practica judiciară românească în sensul că, din conţinutul

13

Ibidem, pag.95. 14

Octavian Căpăţână – Dreptul concurenţei comerciale – partea

generală – Lumina Lex, Bucureşti, pag.442. 15

Curtea de Apel Versailles – cam.IA, decizia nr.3/4/1999 în

Pandectele române nr.3/2001, pag.234.

103

infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991

modificat prin Legea nr. 298/2001 nu rezultă că acţiunea

de contrafacere a unei mărci este o modalitate de

comitere a infracţiunii de concurenţă neloială . În

legislaţia noastră contrafacerea unei mărci este

sancţionată prin art. 83 alin.1 lit. a) din legea privind

mărcile şi indicaţiile geografice nr.84 din 15.04.1998

publicată în Monitorul Oficial partea I nr.

161/23.04.1998. Cea ce sancţionează Legea nr. 11/1991

este folosirea sau punerea în circulaţie sau oferirea spre

vânzare sau vânzarea produselor obţinute prin

contrafacerea unei mărci cu scopul inducerii în eroare a

consumatorilor.

În literatura de specialitate s-a pus întrebarea dacă

nu cumva în urma modificărilor aduse articolului 5 prin

Legea nr. 298/2001 s-a produs abrogarea tacită a Legii

nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale, Legii nr. 16/1995 privind protecţia

topografiilor circuitelor integrate, Legii nr. 84/1998

privind mărcile şi indicaţiile geografice, Legii nr.

64/1991 privind brevetele de invenţii deoarece noul text

modificat prevede deja incriminările din legile speciale

menţionate16

. S-ar deduce că s-ar impune concluzia

abrogării lor tacite.

Revenind la speţa analizată apreciem că Legea nr.

84/1998 a fost doar parţial abrogată prin dispoziţiile

Legii nr. 298/2001. Art. 83 a rămas în vigoare pentru că

sancţionează contrafacerea mărcilor, acţiune care nu se

regăseşte în latura obiectivă a infracţiunii de concurenţă

neloială prevăzută de Legea nr. 11/1991. În schimb,

considerăm abrogat implicit (tacit) art. 86 din Legea nr.

84/1998 care arată faptul că orice utilizare a mărcilor sau

indicaţiilor geografice, contrară practicilor loiale în

16

Mioara Ketty Guiu –op.cit.,pag.44.

104

activitatea industrială sau comercială, în scopul de a

induce în eroare consumatorii constituie act de

concurenţă neloială.

Infracţiunea descrisă în acest articol se regăseşte

în totalitate între modalităţile alternative ale infracţiunii

de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991

modificată ceea ce conduce la concluzia abrogării sale.

Jurisprudenţa germană s-a pronunţat intr-o speţă17

că un cabinet avocaţial din Köln nu poate, potrivit art. 1

şi art. 3 din Legea pentru combaterea concurenţei

neloiale (UWG) să apară pe internet cu numele de

domeniu „avocati-koln.de” pentru că publicul va crede

că este vorba despre toate cabinetele de avocaţi din oraş

sau de baroul oraşului. Prin această denumire s-ar fi

realizat confuzionarea publicului şi atragerea clientului

prin practici neloiale.

În afară de activităţi prin care se creează confuzii

în rândul consumatorilor, concurenţa neloială se

realizează şi prin alte modalităţi normative pe care le

vom exemplifica cu câteva soluţii din practica judiciară.

În jurisprudenţa mai veche18

s-a arătat că nimeni

nu poate să-şi însuşească o emblemă aparţinând

comerţului altei persoane orice abatere de la o asemenea

îndatorire atrage după sine condamnarea la daune a celui

aflat în culpă şi radierea emblemei însuşite prin uzurpare.

Acest act de concurenţă neloială a fost sancţionat doar

din punct de vedere civil.

Tot în jurisprudenţa franceză s-a considerat a fi

concurenţă neloială atragerea clientelei de foşti

17

L.G.Koln Az.31O723/1998 Beschens vom 7 .09.1998 –

Pandectele române nr.1/2001, pag.175. 18

Curtea de Casaţie – dec. nr.217/1928 – Practica judiciară în

materie comercială – Editura Lumina Lex Bucureşti,1991,pag.180.

105

funcţionari ai unei societăţi comerciale19

. În fapt foştii

funcţionari care ocupau posturi de conducere intr-o

întreprindere au înfiinţat o nouă întreprindere folosindu-

se în noua activitate de legăturile stabilite cu clientela lor

în fosta lor funcţie pentru a o deturna în favoarea noii

întreprinderi.

De asemenea s-a statuat că20

personalul care a

trecut dintr-o întreprindere în alta nu poate face abstracţie

de cunoştinţele dobândite în timpul cât a lucrat la vechiul

patron. În consecinţă acesta din urmă nu poate reclama

delapidarea unui know-how (pricepere profesională) în

măsura în care salariaţii în cauză nu au deturnat nici un

secret de fabricaţie. Fapta lor nu va constitui concurenţa

neloială. Dacă salariaţii ar fi deturnat un secret de

fabricaţie fapta ar fi constituit infracţiune şi în temeiul

legislaţiei noastre (art.5 lit. d) din Legea nr. 11/1991.

Încălcarea cu rea – credinţă a uzanţelor cinstite în

activitatea lor de către comercianţi atrage răspunderea

civilă contravenţională ori penală conform art.3 din

Legea 11/1991.

În practica judiciară s-a pus problema dacă

persoana prejudiciată printr-un act de concurenţă neloială

se poate adresa direct instanţei cu acţiune în răspundere

civilă ori este condiţionat de constatarea prealabilă a

acestor fapte ca fiind contravenţionale sau penale. Faţă de

soluţia de respingere a unor asemenea cereri adresate

instanţei civile ca fiind prematur introduse în lipsa

19

Curtea de apel din Lyon – dec.din 2.12.1980 – Tribuna Economică

„Economia de piaţă, instituţii şi mecanism, vol.V-VI, Bucureşti,

1992, pag.290. 20

Curtea de Casaţie Franceză – dec. din 22.03.1971- Tribuna

Economică „Economia de piaţă, instituţii şi mecanism, vol.V-VI,

Bucureşti, 1992, pag.299.

106

constatării prealabile, instanţa supremă a decis21

că

persoana care se consideră prejudiciată are alegerea

declanşării procedurii de urmat aşa încât în lipsa unei

prevederi care să condiţioneze introducerea acţiunii civile

în concurenţă neloială de o constatare prealabilă a faptei

ca fiind contravenţională sau penală greşit s-a respins

acţiunea ca prematură.

Într-adevăr art.9 din lege dă dreptul celui

prejudiciat să se adreseze instanţei competente cu acţiune

în răspundere civilă fără să condiţioneze aceasta de o

constatare prealabilă.

Consultând culegerile de practică judiciară se

constată o preferinţă a celor prejudiciaţi pentru calea

procesului civil poate pentru că în acest mod se poate

stopa mai rapid un act de concurenţă neloială cauzator de

prejudicii. Conform art.6 din Legea nr. 11/1991

comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă

neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi

după caz să plătească despăgubiri pentru daunele

pricinuite iar conform art.9 alin.4 pentru luarea unei

măsuri ce nu suferă amânare se pot aplica dispoziţiile

art.581 şi art.582 din C.p.civ.

Aşa spre pildă într-o speţă22

Curtea de Apel

Constanţa a decis că sistarea săvârşirii actelor de

concurenţă neloială se poate realiza prin ordonanţă

preşedinţială în baza art.581 C.p.civ.

În fapt reclamanta fabrica şi comercializa produse

pentru care a obţinut dreptul de a folosi o marcă înscrisă

în registrul mărcilor îndeplinind procedura legală (Legea

nr. 28/1967). La 16.09.1994 ea a introdus la Tribunalul

21

C.S.J. secţ.com. dec.nr.288/20.01.2000 – Revista de drept

comercial nr.6/2001, pag. 168-169. 22

C.A. Constanţa – dec.civ.nr.64/21.12.1994 – Culegere de

jurisprudenţă a Curţii de Apel Constanţa din 1994, pag.155-156.

107

Constanţa o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru a se

dispune oprirea ambalării şi comercializării sub

denumirea şi marca sticksurilor aparţinând reclamantei a

produselor în formă copiată comercializate de către

societatea comercială pârâtă. Instanţa de fond a respins

cererea dar curtea de apel a admis apelul şi constatând că

faptele se încadrează în prevederile art.5 alin.1 lit.a) din

Legea nr.11/1991 pentru a evita cauzarea unor prejudicii

materiale şi morale a dispus sistarea ambalării şi

comercializării produselor contrafăcute prin copiere.

Sub aspectul laturii subiective infracţiunea

prevăzută de art.5 din Legea nr. 11/1991 se comite cu

intenţie. În cazul modalităţilor în care faptele se comit în

scopul inducerii în eroare a consumatorilor intenţia este

calificată, directă. La celelalte modalităţi intenţia poate fi

directă sau indirectă.

În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia

că scopul de a induce în eroare pe beneficiar nu conferă

intenţiei formă calificată ci desemnează o cerinţă a laturii

obiective23

.

Indiferent dacă infracţiunea se comite cu intenţie

directă sau indirectă este necesar să se facă dovada relei –

credinţe a comerciantului pârât24

.

Într-o speţă soluţionată de instanţa supremă25

s-a

relevat necesitatea dovedirii relei – credinţe a

comerciantului pârât pentru a se reţine în sarcina sa

concurenţa neloială.

În fapt reclamanta (societate comercială) a

susţinut că pârâta (societate comercială) se face vinovată

de concurenţă neloială pentru că practică pe anumite

23

Mioara Ketty Guiu –op.cit.,pag.47. 24

Costică Voicu şa – op.cit. pag.290. 25

C.S.J. secţ.com. dec.nr.2216/08.05.1997 – Dreptul nr.5/1998, pag.

105-111 cu notă de Octavian Căpăţână.

108

trasee tarife mai mici decât ea cu scopul de a o falimenta

şi de a deţine monopolul acestei activităţi. Instanţele de

fond şi apel au reţinut existenţa concurenţei neloiale.

Pârâta a declarat recurs susţinând că tarifele practicate de

ea nu încalcă prevederile Legii nr.11/1991 societatea

neîncheind nici un acord cu o altă societate pentru a

aplica faţă de reclamantă condiţii inegale la prestaţii

echivalente cu intenţia de a-i produce dezavantaje

economice şi de a monopoliza piaţa. C.S.J. a admis

recursul cu motivarea că reaua – credinţă a pârâtei nu a

fost dovedită motiv pentru care trebuia pusă în discuţia

părţilor din oficiu efectuarea unei expertize tehnico –

contabile.

Decizia instanţei supreme a fost comentată în

literatura de specialitate26

ajungându-se la concluzia că

nu ne aflăm în domeniul concurenţei neloiale nefiind

vorba de vreo confuzie cu semnele distincte ale

reclamantului, nici de denigrarea prin coruperea

personalului, nici de publicitate înşelătoare, nici de

manopere agresive pentru atragerea clientelei. Faptul că

pârâta a practicat tarife mai scăzute nu constituie preţuri

de dumping menite să capteze clientela în transporturile

interjudeţene în paguba reclamantei. Un asemenea

procedeu nu este prohibit de Legea nr.21/1996 a

concurenţei decât dacă strategia de piaţă arătată ar fi

constituit un demers colectiv al unui grup de agenţi

economici ce procedează în mod concertat în urma unui

acord dintre ei.

Întrucât în nici una din calificările întemeiate pe

dispoziţiile Legii nr.11/1999 sau ale Legii nr.21/1996 nu

se încadrează comportamentul pârâtei soluţia dată de

C.S.J. suscită prin urmare rezerve.

26

Octavian Căpăţână – notă – Dreptul nr.5/1998, pag.106-111.

109

Conform art.8 acţiunea penală în cazurile

prevăzute la art.5 se pune în mişcare la plângerea părţii

vătămate ori la sesizarea camerei de comerţ şi industrie

teritoriale sau altei organizaţii profesionale ori la

sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul

Concurenţei. În literatura juridică au apărut numeroase

controverse în legătură cu sesizarea infracţiunii.

Unii autori au susţinut că punerea în mişcare a acţiunii

penale se face prin procedura plângerii prealabile27

.

Alţi autori au susţinut că plângerea la care se

referă art.8 este cea reglementată de art.222 C.p.p. ca

mod de sesizare al organelor de urmărire penală28

.

În opinia unui alt autor în cazul infracţiunii de

concurenţă neloială punerea în mişcare şi exercitarea

acţiunii penale nu sunt supuse plângerii prealabile din

moment ce acest lucru nu este stabilit în mod expres de

art.8 din Legea nr. 11/1991. Plângerea la care face

referire acest text de lege nu este nici plângerea

reglementată de art.221 şi 222 C.p.p. care constituie

numai un mod de sesizare al organului de urmărire

penală fără să condiţioneze declanşarea cercetărilor,

punerea în mişcare a acţiunii penale şi continuarea

acesteia, organul de urmărire penală putându-se sesiza şi

din oficiu. Plângerea prevăzută de art.8 nu este numai un

act de sesizare al organelor de cercetare penală ci este

mai mult decât atât un act procesual care condiţionează

esenţial punerea în mişcare a acţiunii penale. Acest mod

special de sesizare îl întâlnim şi în cazul unor infracţiuni

contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate unde acţiunea

penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor

27

Yolanda Eminescu – op.cit. pag. 127, Cosmin Balaban – op.cit.

pag.189-190. 28

Dan Petru – op.cit. pag.29.

110

competente ale căilor ferate (art.273 alin.1; art.274 alin.2;

art.275 alin.1 şi 2 C.pen. anterior.)

Împărtăşim acest ultim punct de vedere pentru

motivele expuse.

Într-o speţă C. A. Bucureşti29

a dispus încetarea

procesului penal în baza art.11 pct.2 lit.b) C.p.p. rap. la

art.10 lit.f) C.p.p. constatând că acţiunea penală a fost

pusă în mişcare faţă de inculpat pentru infracţiunea

prevăzută de art.5 lit.a) din Legea nr.11/1991 fără să

existe plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori

sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritorială sau a

altei organizaţii profesionale aşa cum cere art.8 din lege.

În art.7 se prevede că tribunalului îi revine

competenţa de a judeca în primă instanţă faptele de

concurenţă neloială

Se precizează că va fi competent tribunalul

locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se

găseşte sediul pârâtului sau inculpatului iar în lipsa unui

sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului sau

inculpatului.

În literatura juridică a fost criticată o hotărâre

judecătorească deoarece pentru infracţiunea prevăzută de

art.5 din Legea nr.11/1991 condamnarea inculpatului a

fost pronunţată de o judecătorie, instanţă necompetentă

material30

.

29

C.A. Bucureşti - secţ. I pen. dec. nr. 98/A/1996 – Revista de drept

penal nr.2/1997, pag.125. 30

Cătălin Paraschiv – Infracţiunea de concurenţă neloială – Dreptul

nr.3/1997, pag.65 – S.pen.nr.700/1995 a Judec.Sect.6 Bucureşti

(nepublicată).

111

TEMEIURILE DE REŢINERE ŞI ARESTARE

PREVENTIVĂ PREVĂZUTE DE ART.148 COD

PROCEDURĂ PENALĂ PRIVITE PRIN PRISMA

ART.5 DIN CONVENTIA EUROPEANA A

DREPTURILOR OMULUI

GLIGOR LUNGAN COSMINA

PROCUROR

Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia

CIOANCA ŞTEFAN-DAN

PROCUROR

Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia

Libertatea individuală este una din valorile

fundamentale protejate de Convenţia europeană a

drepturilor omului împreunând din cauza importanţei

sale un control riguros din partea CEDO.

Scopul urmărit de art.5 din convenţie este de a

asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod

arbitrar. În acest context trebuie înţeleasă acţiunea de

The purpose followed by the art. 5 from the

convention is to make sure that no one is abridged

of liberty in an arbitrary manner. In this context,

must be understood the safety action that makes

front with the liberty one and regards to the

protection of the individual liberty.

112

siguranţă care face corp comun cu cea de libertate şi

vizează protejarea libertăţii individuale.

Codul nostru de procedură penală ca majoritatea

legislaţiilor europene condiţionează luarea unei măsuri

preventive privative de libertate de îndeplinirea

cumulativă a trei condiţii de fond:

- să existe probe sau indicii temeinice privind

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

- fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu

pedeapsa închisorii;

- să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de

arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen.

În plus, o dată cu ratificarea Convenţiei europene a

drepturilor omului de către ţara noastră, la acestea s-a

adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu

exigenţele art. 5 §1 c) al Convenţiei, precum şi cu

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în

aplicarea acestuia. In ceea ce priveşte verificarea

legalităţii unei detenţii preventive, trebuie remarcat că

dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, la

legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate

atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute

de către aceasta.

Astfel, se impune nu numai ca privarea de

libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului

intern, ci este în plus necesar ca acesta din urmă să fie, la

rândul lui, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu

principiile generale pe care aceasta - deşi nu le enunţă

expres - le conţine în mod implicit.

113

I) Să existe probe sau indicii temeinice cu privire la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală

Această primă condiţie din dreptul intern necesară

pentru luarea reţinerii şi arestării preventive (1) este în

deplin acord cu prevederile art. 5 §1 c) din Convenţia

europeană, care condiţionează luarea acestor măsuri de

existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana

care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o

infracţiune (2).

1. În dreptul intern legislaţia face referire la probele şi

indiciile temeinice

Potrivit art. 63 alin. l C. proc. pen. - orice

element de fapt care serveşte la constatarea existenţei

sau a inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea

persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Probele, spre deosebire de indicii, nu se pot obţine decât

prin intermediul mijloacelor de probă şi cu respectarea

strictă a condiţiilor prevăzute de lege pentru obţinerea

acestora este necesar ca probele să existe la dosar în

momentul dispunerii măsurilor privative de libertate, iar

din cuprinsul lor să reiasă că învinuitul sau inculpatul a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi că sunt

îndeplinite şi celelalte condiţii de tragere la răspundere a

acestuia. Totuşi, probele în baza cărora s-ar putea lua o

măsură preventivă nu trebuie să aibă greutatea celor care

ar justifica trimiterea în judecată .

Probele ce dovedesc săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală nu trebuie confundate cu împrejurările care

fac dovada temeiurilor de arestare enumerate de art. 148

114

C. proc. pen., acestea din urmă necesitând o motivare

proprie, distinctă.

În ceea ce priveşte expresia de indicii temeinice,

din simplul fapt al definirii acesteia în alin. 3 al art. 143

C. proc. pen., rezultă, în mod neîndoielnic, că acestea nu

sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate,

însă, pe deducţii logice având ca premise datele

existente în cauză. Există, deci, indicii temeinice când din

analiza datelor cuprinse în dosarul cauzei se desprinde, în

mod necesar, presupunerea că cel faţă de care se

efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care

este cercetat.

Indiciile temeinice cerute de lege pentru luarea unei

măsuri preventive nu pot fi confundate cu datele sau

informaţiile necesare pentru începerea urmăririi penale.

Astfel, dacă urmărirea penală se poate declanşa şi efectua,

chiar în totalitatea ei, „in rem”, fiind indiferentă

cunoaşterea persoanei făptuitorului, o măsură preventivă

nu poate fi dispusă decât împotriva unei persoane

determinate, chiar dacă datele de identitate ale acesteia nu

sunt încă pe deplin cunoscute.

În principiu, între noţiunea de „probe” şi cea de

„indicii temeinice” cerute de lege pentru luarea reţinerii

sau arestării, nu există, din punct de vedere al forţei de

persuasiune, o diferenţă semnificativă. Deosebirea dintre

cele două are în vedere, în primul rând, sursa lor

procesuală. Astfel, în timp ce probele sunt încorporate în

mijloacele de probă prevăzute de lege, elementele de fapt

ce se constituie în indicii temeinice ajung la cunoştinţa

organelor judiciare pe orice alte căi în afara mijloacelor

de probă. Ambele, însă, trebuie să impună concluzia că

învinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta cu privire la care

este urmărit.

115

2. Convenţia europeană. Motivele verosimile de a bănui

că persoana care urmează a fi privată de libertate a

săvârşit o infracţiune

Noţiunea de „probe sau indicii temeinice” din

dreptul intern este echivalentă cu aceea de „motive

verosimile” prevăzută de art. 5 §1 c) din Convenţie.

Astfel, art. 5 §1 c) al Convenţiei impune, ca o

condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea

unor motive verosimile de a bănui că persoana care

urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.

Potrivit interpretării fostei Comisii şi a Curţii Europene , art.

5 §1 c) ar cuprinde trei ipoteze distincte de privare de

libertate:

- când există motive verosimile de a bănui că

persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit

o infracţiune;

- când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a o împiedica să săvârşească o

infracţiune;

- când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a o împiedica să fugă după săvârşirea

acesteia.

În literatura de specialitate s-a exprimat şi o altă

opinie, la care ne raliem, potrivit căreia existenţa unor

motive verosimile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni

trebuie văzută ca o condiţie generală, prealabilă oricăror

altor temeiuri care ar justifica măsura arestării preventive.

Conform acestei opinii, celelalte două ipoteze enumerate de

art. 5 §1 c) nu ar fi decât temeiuri justificative ale arestării

preventive care pot fi invocate abia după ce s-a reţinut

existenţa unor motive verosimile privind săvârşirea unei

fapte pentru care s-a început procesul penal.

116

În ceea ce priveşte sensul sintagmei de „motive

verosimile”, Curtea a statuat că aceasta presupune

existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un

observator obiectiv că persoana în cauză a comis o

infracţiune. Ceea ce poate trece drept verosimil depinde de

ansamblul circumstanţelor existente într-o anumită cauză

şi cunoscute la momentul arestării.

Spre exemplu, într-o cauză, recurenţii au fost

învinuiţi de săvârşirea unei fapte de înşelăciune, după ce

proprietara ai cărei chiriaşi erau a sesizat poliţia cu privire

la faptul că aceştia intenţionează să fugă fără să-şi onoreze

chiria restantă. După ce cercetările poliţiei au relevat că

adresa soţilor K.-F. (recurenţii) era o cutie poştală şi că

unul dintre ei a mai fost urmărit penal pentru înşelăciune

în convenţii, recurenţii au fost reţinuţi. Curtea europeană

a admis că aceste circumstanţe pot constitui motive

verosimile .

Motivele verosimile nu trebuie, totuşi, să aibă

forţa unor probe care ar justifica punerea în mişcare a

acţiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea .

Astfel, Curtea a admis că lipsa inculpării sau a trimiterii

în judecată a persoanei faţă de care s-a luat, anterior,

măsura arestării preventive nu presupune, în mod necesar,

că într-o asemenea situaţie privarea de libertate a

contravenit scopului urmărit de art. 5 § l c) al Convenţiei.

II. Pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa

închisorii

În ceea ce priveşte această a doua condiţie, legea

internă este mai severă (2) decât dispoziţiile Convenţiei,

care nu condiţionează dispunerea reţinerii sau a arestării

preventive de gravitatea pedepsei prevăzute de lege

pentru fapta săvârşită (1).

117

1. Convenţia europeană

Convenţia europeană stabileşte un standard

minim în materia protecţiei drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, standard pe care statele membre

trebuie să le respecte. Nimic nu se opune, însă, ca legile

interne să ofere o protecţie sporită acestor drepturi şi

libertăţi, într-un asemenea caz, dacă legea internă

prevede un standard de protecţie superior, ea se va

aplica cu prioritate, după cum rezultă atât din

prevederile art. 53 din Convenţia Europeană cât şi din

art. 20 alin. 2 din Constituţie.

Ce se întâmplă, însă, în situaţia în care autorităţile

naţionale care dispun o măsura preventivă nu respectă

dispoziţiile mai favorabile prevăzute în dreptul intern?

Poate Curtea Europeană să cenzureze un asemenea

comportament?

După cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii,

aceasta nu este competentă, de regulă, să verifice

respectarea dreptului intern de către autorităţile

naţionale. Totuşi, soluţia este cu totul diferită în

situaţiile în care însăşi Convenţia face trimitere directă

la dreptul intern, aşa cum se întâmplă şi în cazul art. 5.

În astfel de situaţii, orice încălcare a dreptului intern

atrage şi o violare a Convenţiei, motiv pentru care

Curtea poate şi trebuie să exercite un control pentru a

verifica dacă legile interne au fost respectate.

2.Dreptul intern

Prin modificările aduse Codului de procedură

penală prin Legea nr. 281/2003, prevederile acestuia în

materia măsurilor preventive privative de libertate s-au

apropiat de dispoziţiile prevăzute în codurile de

118

procedură penală din majoritatea ţărilor europene,

potrivit cărora arestarea preventivă nu poate fi dispusă

decât dacă fapta săvârşită este susceptibilă de a fi

sancţionată exclusiv (s.n.) cu o pedeapsă privativă de

libertate .

1. Potrivit art. 136 alin. l C. proc. pen., măsurile

preventive pot fi luate doar în cauzele privitoare la

infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu

închisoarea.

Prin interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii,

rămâne în afara oricărei îndoieli că luarea măsurilor

preventive este exclusă în cazul săvârşirii unei fapte

sancţionate de lege doar cu pedeapsa amenzii. Dat fiind

că, într-un asemenea caz, inculpatul nu poate fi

condamnat decât la o pedeapsă patrimonială, măsura

arestării preventive ar apărea ca disproporţionată în raport

de gravitatea faptei.

2. Conform alin. 6 al art. 136 C. proc. pen.,

măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul

infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ

pedeapsa amenzii. Printr-o asemenea reglementare,

legiuitorul a instituit o garanţie în plus a dreptului la

libertate a persoanei, acordând întâietate acestuia, cu

toate că şi într-o cauză cu un grad mai redus de pericol

social buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi

stânjenită prin activitatea făptuitorului.

Per a contrario, celelalte măsuri preventive pot fi

luate şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii.

3. În ceea ce priveşte durata pedepsei prevăzute

de lege pentru infracţiunea săvârşită, arestarea

preventivă poate fi dispusă numai dacă:

a) pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea

pe viaţă sau închisoarea mai mare de doi ani -

119

pentru temeiurile prevăzute la literele c) -f) şi i)

ale art. 148 C. proc. pen.;

b) pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea

pe viaţă sau închisoarea mai mare de patru ani -

în cazul prevăzut la art. 148 lit. h) C. proc.pen.;

c) pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea

mai mare de un an – pentru temeiul de la art. 148

lit. b) C. proc.pen.;

d) indiferent de durata pedepsei închisorii - în

cazul prevăzut la art. 148 lit. a) C. proc.pen.

Măsura reţinerii, în schimb, poate fi luată - în

toate cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. -

oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute

de lege pentru fapta săvârşită (art. 143 alin. ultim C. proc.

pen.).

4. În ipoteza în care pedeapsa prevăzută de lege

pentru fapta săvârşită este închisoarea, se va lua în

considerare, în vederea dispunerii arestării preventive,

maximul special al acesteia. Dacă fapta a fost comisă în

anumite circumstanţe atenuante sau agravante, acestea,

fiind cauze de individualizare judiciară, nu vor avea

relevanţă asupra limitelor pedepsei necesare pentru luarea

arestării preventive, în acest context, art. 171 din noul

Cod penal aduce o importantă precizare, prevăzând că

„prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa

prevăzută în textul de lege care incriminează fapta, fără

luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de

majorare a pedepsei”.

III. Să existe cel puţin unul dintre temeiurile prevăzute

de art. 148 lit. a)-i) C. proc. pen. Cu privire la această a treia condiţie necesară

pentru luarea reţinerii sau a arestării preventive, ne vom

120

rezuma, în cele ce urmează, doar la analiza temeiurilor

prevăzute la lit. a), f), e) si h) ale art. 148 C. proc. pen.

A.) Identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi

stabilite din lipsa datelor necesare (art. 148 lit. a C.

proc. pen.)

Consacrarea distinctă a unui astfel de temei de

privare de libertate este criticabilă, ea fiind redundantă

faţă de temeiul prevăzut la art. 148 lit. c) C. proc. pen. (1);

pe de altă parte, reţinerea pentru acest temei nu trebuie

confundată cu reţinerea administrativă (2), aceasta din

urmă fiind analizată mult mai strict de către Curtea

europeană a drepturilor omului (3).

1. Este necesar acest temei de privare de libertate?

Temeiul de detenţie prevăzut la art. 148 lit. a) s-

a menţinut ca o reminiscenţă a reglementării

anterioare, unde cazurile de reţinere şi de arestare

preventivă erau enumerate amănunţit, fără a fi

sistematizate.

Aşa cum s-a arătat, prin instituirea acestui temei

de arestare, legiuitorul a urmărit să înlăture pericolul

dispariţiei ulterioare a celui care a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală, având în vedere că, dacă ar fi

lăsat în libertate, acesta ar putea foarte uşor să-şi facă

pierdută orice urmă, nefiindu-i cunoscute datele de

identitate.

Or, această situaţie este întru-totul acoperită de

temeiul de la lit. c) a art. 148, ambele ipoteze vizând, în

definitiv, înlăturarea aceluiaşi pericol al sustragerii

121

învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de

la judecată sau de la executarea pedepsei.

2. Reţinerea ca măsură preventivă şi reţinerea

administrativă

Temeiul de arestare prevăzut la lit. a) a art. 148

este aplicabil mai ales în cazul măsurii preventive a

reţinerii deoarece numai la începutul procesului penal cu

privire la o persoană se poate vorbi, de regulă, de

imposibilitatea stabilirii de îndată a datelor de identitate

ale acesteia.

În acest context, se remarcă asemănarea dintre

reţinerea dispusă pe temeiul art. 148 lit. a) şi măsura

aducerii la sediul poliţiei în scopul stabilirii identităţii,

prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind

organizarea şi funcţionarea Poliţiei române.

Astfel, ambele măsuri se iau în situaţia în care nu

se cunoaşte identitatea unei persoane care a comis sau

este bănuită că ar fi comis fapte ilegale; amândouă sunt

dispuse, de regulă, de către organele de poliţie şi pot avea o

durată de cel mult 24 de ore.

Totuşi, cele două măsuri prezintă şi importante

deosebiri:

• reţinerea este o măsură procesuală preventivă,

fiind reglementată în Codul de procedură

penală; conducerea la sediul poliţiei este o măsură

administrativă, poliţienească;

• reţinerea poate fi dispusă doar de către organele

de cercetare ale poliţiei judiciare; măsura

conducerii la sediu poate fi luată de orice agent

sau ofiţer de poliţie;

• reţinerea nu poate fi luată decât ulterior

începerii urmăririi penale; conducerea la sediul

122

poliţiei poate avea loc independent de

declanşarea unui proces penal, chiar şi în

ipoteza săvârşirii unei fapte contravenţionale;

• reţinerea se dispune numai faţă de un învinuit,

dacă sunt probe sau indicii temeinice că a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală

pedepsită cu închisoarea; măsura administrativă

care ne preocupă poate fi luată faţă de orice

persoană care periclitează viaţa semenilor săi,

ordinea publică sau alte valori sociale sau faţă de

persoane suspectate de săvârşirea unei fapte

ilegale (noţiune mult mai largă decât cea de faptă

prevăzută de legea penală);

• scopul măsurii preventive a reţinerii constă în

asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal

sau, mai exact, în împiedicarea sustragerii

învinuitului de la urmărire penală; conducerea la

sediul poliţiei a persoanelor a căror identitate nu a

putut fi stabilită în condiţiile legii are drept scop

verificare situaţiei acestor categorii de persoane şi,

eventual, luarea unor măsuri legale cu privire la

acestea ( de exemplu, reţinerea);

• în timp ce reţinerea se dispune printr-o ordonanţă,

despre activităţile desfăşurate potrivit art.31 lit.

b) din Legea nr. 218/2002 se face doar o

menţiune post factum, în procesul verbal

întocmit în acest sens.

Dat fiind faptul că, în ciuda asemănărilor dintre

ele, cele două măsuri nu se identifică, reţinerea

administrativă poate fi urmată, în cazul în care sunt

îndeplinite condiţiile cerute de lege, de începerea urmăririi

penale şi reţinerea învinuitului ca măsură preventivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. l C. proc. pen.,

măsura administrativă a conducerii la sediul poliţiei este

123

calificată expres ca o măsură privativă de libertate. Aşa

fiind, se impunea şi prevederea că "din durata măsurii

reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de

libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii

la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. l lit. b) din

Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea

Poliţiei Române". După cum s-a remarcat în doctrină, însă,

redactarea art. 144 alin. l C. proc. pen. este deficitară

deoarece se are în vedere exclusiv măsura administrativă a

conducerii la sediul poliţiei, iar nu şi aceea, similară, a

conducerii la sediul poliţiei de frontieră, prevăzută de art.

21 lit. b) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea

şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Român.

3. Reţinerea administrativă şi exigenţele Curţii

Europene

Cu toate că legea internă permite ca reţinerea

administrativă să poată dura până la cel mult 24 de ore,

autorităţile naţionale competente să o dispună trebuie să

aibă în vedere că durată acesteia este mult mai riguros

apreciată în jurisprudenţa Curţii Europene.

Curtea analizează măsura administrativă a reţinerii

în vederea identificării prin prisma art. 5 § l lit. b) teza a

Il-a din Convenţie, care permite privarea de libertate a

unei persoane în vederea asigurării aducerii la îndeplinire

de către aceasta a unei obligaţii prevăzute de lege.

Trebuie precizat că art. 5 §1 lit. b) din Convenţie

nu este aplicabil dacă s-a început urmărirea penală cu

privire la persoana în cauză, existând probe sau indicii

temeinice că aceasta a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală. Intr-un asemenea caz, având în vedere că

privarea de libertate s-a dispus în cadrul unei proceduri

penale, va fi aplicabil art. 5 §1 lit. c) din Convenţie pentru

124

ca privarea de libertate a unei persoane să fie justificată

prin recurgerea la art. 5 §1 lit. b) din Convenţie, trebuie să

fie îndeplinite următoarele trei condiţii:

1. să existe o obligaţie legală neîndeplinită de către

persoana în cauză;

2. reţinerea persoanei să urmărească asigurarea

îndeplinirii obligaţiei respective;

3. să fie asigurat un just echilibru între, pe de o

parte, importanţa într-o societate democratică a

îndeplinirii imediate a obligaţiei în cauză şi, pe de altă

parte, importanţa dreptului la libertate (condiţia

proporţionalităţii).

De aici rezultă anumite consecinţe:

- reţinerea nu poate avea un caracter pur punitiv,

nefiind admisibilă doar pentru simplul fapt că persoana

în cauză nu a îndeplinit o anumită obligaţie. Din contra,

detenţia pentru acest motiv poate fi dispusă doar dacă

aceasta este necesară pentru a asigura îndeplinirea

obligaţiei respective;

- înainte de naşterea obligaţiei, detenţia nu poate fi

justificată;

- persoana nu poate fi reţinuta dacă obligaţia, din

diverse motive, nu mai poate fi adusă la îndeplinire, ori

însăşi detenţia ar împiedica îndeplinirea acesteia;

- acest temei de detenţie încetează să mai

existe imediat ce obligaţia în cauză a fost îndeplinită.

În ceea ce priveşte modul în care Curtea

Europeană analizează respectarea condiţiei

proporţionalităţii, îl vom exemplifica luând ca model

hotărârea Vasileva c. Danemarcei, în această cauză,

reclamanta, care a refuzat să-şi decline identitatea

organelor de poliţie, a fost reţinută la ora 21.30 şi

eliberată la ora 10.45, în ziua următoare, imediat după ce

125

şi-a dezvăluit datele de identitate. Curtea, reţinând că

deţinerea reclamantei a urmărit asigurarea îndeplinirii

unei obligaţii legale (declinarea identităţii la cererea

organelor de poliţie) şi că aceasta a fost eliberată de

îndată ce şi-a îndeplinit obligaţia respectivă, a rămas să

analizeze dacă, în cauză, a fost asigurat un just echilibru

între importanţa îndeplinirii imediate a obligaţiei şi

importanţa dreptului la libertate, în acest demers, Curtea a

reţinut ca relevante următoarele trei aspecte:

- natura obligaţiei prescrise de legea naţională,

obiectul acesteia, precum şi scopul care a stat la baza

impunerii ei;

- persoana celui reţinut precum şi circumstanţele

particulare care au determinat deţinerea sa;

- durata detenţiei (aceasta constituind, de

altfel, aspectul esenţial în respectarea condiţiei

proporţionalităţii).

Cu privire la primul aspect, Curtea a constatat că

obligaţia declinării identităţii la cererea organelor de

poliţie este o condiţie fundamentală pentru ca aceste

organe să-şi poată îndeplini sarcinile şi, prin aceasta, să

asigure respectarea legii de către cetăţeni.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, fosta

Comisie a decis că este justificată reţinerea unei persoane

care refuza, din considerente de principiu, să poarte

asupra sa cartea de identitate. De asemenea, este

justificată reţinerea reclamantei care, după ce a fost

prinsă călătorind cu mijloacele de transport în comun fără

o legitimaţie valabilă şi a fost chemată poliţia, a refuzat

să-şi decline datele de identitate motivând că este

nervoasă din cauza disputei cu controlorii de bilete.

Referitor la durata detenţiei, s-a considerat că o

reţinere de patru ore sau una de doua ore şi jumătate au

menţinut un just echilibru între necesitatea asigurării

126

îndeplinirii obligaţiei şi dreptul la libertate, în schimb,

reţinerea unei persoane de la ora 21.30 până a doua zi la

ora 10.45 (deci, în total, treisprezece ore şi jumătate) nu

satisface această cerinţă, având în vedere şi faptul că, în

speţă, între orele 23.00 şi 06.30 nu a fost depus nici un

efort pentru aflarea identităţii persoanei reţinute.

B.) Inculpatul este recidivist (art. 148 lit.f C. proc.

pen.)

Este criticabilă consacrarea distinctă a unui astfel de

temei de arestare, acesta fiind, de altfel, incompatibil şi

cu exigenţele impuse de Convenţia şi de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

După cum s-a arătat în doctrină, prin această

dispoziţie legiuitorul a consacrat o „prezumţie puternică

de pericol social” în sarcina infractorului recidivist,

pornind de la ideea perseverării pe calea infracţională a

acestuia cu toate că a fost deja condamnat sau a

executat o pedeapsă pentru o infracţiune de o anumită

gravitate.

După cum a statuat Curtea Europeană, Convenţia nu

se opune, în principiu, folosirii unui astfel de procedeu de

tehnică legislativă. Cu toate acestea, în materie penală, ea

impune statelor contractante să nu depăşească anumite

limite rezonabile având în vedere, în special, importanţa

drepturilor persoanei care sunt în joc, precum şi

prezervarea dreptului la apărare al celui în cauză.

Or, prezumţia pe care se fundamentează temeiul

de arestare pe care îl analizăm depăşeşte cu mult astfel de

limite rezonabile.

În primul rând, ea nesocoteşte în mod grav un

drept fundamental al persoanei - dreptul la libertate - din

moment ce este instituită tocmai în scopul privării de

127

libertate a acesteia. Curtea Europeană a statuat deja că

detenţia nu poate fi motivată pe prezumţia - prevăzută în

dreptul turc - potrivit căreia orice persoană acuzată de

săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate (crimă)

este considerată că intenţionează să fugă.

În al doilea rând, este încălcat şi dreptul la apărare

al celui arestat. Astfel, persoana arestată pe temeiul de la

lit. f) a art. 148 este lipsită, ab initio, de beneficiul

dreptului la revocarea măsurii luate împotriva sa. Potrivit

art. 139 alin. 2 C. proc. pen., măsura preventivă se

revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există

vreun temei care să justifice menţinerea acesteia, în

cazul nostru, însă, revocarea nu poate opera niciodată,

calitatea de recidivist nefiind susceptibilă să dispară în

cursul procesului penal”.

Pe de altă parte, organul judiciar care ia măsura

preventivă pe temeiul amintit nu mai este obligat să-şi

motiveze decizia prin raportare la starea de fapt creată în

urma săvârşirii noii infracţiuni, din moment ce recidiva -

fiind, prin excelenţă, o stare de drept - se poate dovedi

prin simpla anexare a unui extras de pe cazierul judiciar,

în acest fel, nefiind pusă în discuţie situaţia de fapt,

arestarea ar putea fi dispusă chiar în lipsa vreunui pericol

care să ameninţe buna desfăşurare a procesului penal în

curs, fapt care, la o examinare mai exigentă, apare ca o

nesocotire a însăşi scopului măsurilor preventive, acesta

vizând tocmai asigurarea bunei desfăşurări a procesului.

Or, cum s-ar putea susţine că arestarea s-a dispus pentru

asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal din

moment ce, cu ocazia luării acestei măsuri, nici măcar nu

s-a pus problema existenţei vreunei cauze care să-1 poată

periclita ?

Curtea Europeană verifică temeiurile de arestare

din dreptul intern atunci când - referindu-se la

128

respectarea art. 5 § 3 din Convenţie - apreciază asupra

caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive. In

acest demers, Curtea nu a acceptat decât anumite

temeiuri dintre cele invocate de statele membre. Astfel,

detenţia este justificată doar dacă se face dovada că

asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre

următoarele pericole, care trebuie apreciate in concreto,

pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor

noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul

presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a

inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de

Miniştri al Consiliului Europei prin Recomandarea nr. R

(80) 11 care, la punctul 3, prevede că detenţia

provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în

cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt

motive serioase de a crede că există unul ori mai multe

dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de

obstrucţionare a cursului justiţiei ori acela ca acuzatul

să nu comită o nouă infracţiune gravă. Punctul 4 al

Recomandării specifică în plus că, dacă existenţa nici

unuia dintre pericolele enunţate mai sus nu a putut fi

stabilită, detenţia provizorie s-ar putea, totuşi, justifica,

în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite

o infracţiune deosebit de gravă.

Cum temeiul de arestare prevăzut la lit. f) nu se

poate încadra în nici unul dintre cazurile menţionate, şi

având în vedere şi celelalte neajunsuri pe care acest temei

le poate genera, susţinem că, de lege ferenda, se impune

renunţarea la acesta. O astfel de soluţie nu exclude, însă,

posibilitatea ca in motivarea unei privări de libertate

bazate pe un alt temei - cum ar fi, de pildă temerea că

inculpatul va săvârşi o nouă infracţiune - să se facă apel

la antecedentele penale ale acestuia.

129

C.) „Inculpatul a comis din nou o infracţiune ori

din datele existente rezultă necesitatea împiedicării

săvârşirii unei alte infracţiuni” (art. 148 lit. e din

C.pr.pen.)

Acest articol conţine două cazuri distincte astfel:

a) inculpatul a comis din nou o infracţiune; b) din datele

existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei

alte infracţiuni.

Cu privire la cazul „inculpatul a.comis din nou o

infractiune s-au facut unele discutii:

Astfel acest caz nu include situaţia când „inculpatul este

recidivist” deoarece acest caz este prevăzut de legiuitor

în mod distinct în art. 148 lit. f din C.pr.pen., caz care

evident se referă la o altă situatie juridică.

Consideram că potrivit art. 148 lit. e teza I

„inculpatul a comis din nou o infractiune”, s-ar putea

avea în vedere următoarele ipoteze:

i) o primă ipoteză ar fi aceea în care iaptuitorul

fiind învinuit sau inculpat într-un dosar indiferent dacă

este în curs de urmărire penală sau judecată, săvârşeşte în

această stare o nouă infractiune; credem că această

ipoteză îndeplineşte toate condiţiile cerute în art. 148 lit.

e teza I coroborat cu art. 146 pct. 1 din C.pr.pen.,

respectiv: a) existenta calitătii de învinuit sau inculpat în

momentul săvârşirii de noi infractiuni; b) săvârşirea unei

noi infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege

este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de doi

ani; c) noua infracţiune să fie săvârşită ulterior

infracţiunii pentru care a fost inculpat sau învinuit. Este

de observat că în cauză nu este îndeplinită conditia

existentei calitătii de învinuit sau inculpat în momentul

săvârşirii noii infractiuni, toate infractiunile ce fac

130

obiectul cauzei au fost săvârşite în momentul când

inculpatul avea numai calitatea de faptuitor.

ii) De asemenea s-a considerat că nu sunt

îndeplinite conditiile prevăzute de art. 148 lit. e teza I din

C.pr.pen., în ipotezele în care faptuitorul a săvârşit două

sau mai multe infract;iuni în concurs real, concurs ideal,

sau infracţiune continuată înainte de a fi învinuit sau

inculpat pentru vreuna dintre acestea.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 lit. e

teza a II-a din C.pr.pen. respectiv „din datele existente

rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte

infracţiuni, legiuitorul cere îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii:

i) să existe date la dosar din care rezultă

necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;

ii) împiedicarea săvârşirii unei alte infractiuni să

fie necesară;

iii) împiedicarea săvârşirii unei alte infracţiuni să

nu poată fi făcută pe altă cale decât prin arestarea

învinuitului sau inculpatului.

D.) In ce priveste temeiul de arestare prevazut de art.

148 lit. h din C.pr.pen. care prevede „inculpatul a

săvârşit o infractiune pentru care legea prevede

pedeapsa detentiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa

închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi

există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică”.

O primă constatare este aceea că prin Legea nr.

281/2003 a fost înlocuită expresia „pericol pentru ordinea

publică” cu expresia „pericol concret pentru ordinea

publică”. Socotim că legiuitorul în scopul evitării

131

abuzurilor a introdus această formulare mai precisă şi

mai pretentioasă decât vechea formulare prin impunerea

conditiei ca pericolul să fie concret.

Trebuie facuta o diferentiere intre pericolul social

al unei infractiuni si pericolul concret pentru ordinea

publica.

Astfel pericolul social al unei infracliuni este

definit ca „aptitudinea unei acţiuni sau inactiuni de a

aduce atingere valorilor sociale apărate de legea penală şi

de a face necesară aplicarea unei pedepse penale”. De

regulă pericolul social al unei infractiuni diferă de

pericolul pentru ordinea publică şi numai în anumite

situatii se pot confunda, respectiv când valoarea socială

atinsă prin infracţiune este ordinea publică ori când este

incriminată ca infractiune periclitarea ordinii publice.

Astfel când fapta prin care se atinge ordinea publică im-

pune cu necesitate o pedeapsă penală - fiind considerată

de legiuitor ca infractiune, atunci evident pericolul social

al acestei infractiuni este identic cu pericolul pentru

ordinea publică. Pericolul social al unei infracţiuni apare

sub două forme: pericol social generic (abstract, sau

stabilit de legiuitor) şi pericol social concret (stabilit de

magistrat). La fel şi pericolul pentru ordinea publică

poate îmbrăca două forme: pericol social generic pentru

ordinea publică şi pericol social concret pentru ordinea

publică. Or, aşa cum am arătat pericolul concret pentru

ordinea publică în cazul unor infractiuni se suprapune cu

pericolul social concret al unor infractiuni prin care se

lezează ordinea publică.

Or, din art. 18 din C.pen. rezultă că gradul de

pericol social concret al unei fapte prevăzute de legea

penală se stabileşte în raport de continutul concret al

faptei tinându-se cont de: importanta concretă a atingerii

valorilor ocrotite de lege, modul şi mijloacele de

132

săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în

care fapta a fost comisă, de urmarea produsă, sau care s-

ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita

faptuitorului. Astfel că pericolul social concret al unei

fapte prevăzute de legea penală include: a) pericolul

social concret al faptei săvârşite; b) pericolul social

concret al făptuitorului.

Ca urmare nu întotdeauna ceea ce prezintă.

pericol social concret prezintă şi pericol public concret

ori pericol concret „pentru ordinea publică. De regulă

gravitatea infracţiunii şi a efectelor acesteia nu constituie

pericol pentru ordinea publică cu unele exceptii aşa cum

am arătat şi la care ne vom referi.

În doctrină „ordinea publică” este definită ca o

„stare”, şi anume starea de normală functionalitate a

sistemului ce are ca elemente componente entităţile

indicate în art. 145 C.pen. Se considera că acestea sunt

într-o normala functionalitate, aţunci când ctivitatea lor

nu este impiedicată ci continuă ,,potrivit competentelor si

în vederea finalitătii pentru care au fost create. Acelaşi

autor foloseşte şi expresia „starea de pericol” pentru

ordinea publică arătând: „Săvârşirea oricărei infractiuni

pune în pericol sau lezează o valoare apărată de legea

penală. În acest caz însă, pericolul trebuie să vizeze

ordinea publică, adică să împiedice normala functionare a

entitătilor arătate mai sus”. Prin urmare, este vorba de

„un anumit” fel de pericol. Şi în definirea acestei notiuni

credem că trebuie să se plece de la acele activităti, fapte,

acţiuni care, dacă intervin, pot cauza împiedicarea nor-

malei functionări a sistemului de organe, institutii, unităţi

etc., arătate mai sus. Este discutabilă reducerea

conceptului de „ordine publică” numai la starea de

normala functionalitate a sistemului ce are ca elemente

componente entitătile indicate în art. 145 din C.pen.

133

Astfel periclitarea „ordinii publice” sau afectarea

acesteia poate fi şi prin împiedicarea bunei functionări a

entităţilor din sectorul privat şi în mod deosebit a celor

care servesc interesul public prin mijloace de drept

privat, împiedicarea manifestărilor publice prin care nu

se încalcă legea sau cauzarea unor manifestări publice ce

ar putea leza siguranta colectivă etc. De asemenea

periclitarea sau afectarea „ordinii publice” se poate face

şi prin împiedicarea bunei funcţionări a entităţilor la care

în cadrul domeniului privat aI statului, stalul este

actionar. 0rdinea publică poate fi atinsă direct, fizic, dar

şi indirect prin intermediul unei stări psihice induse

publicului sub forma unei temeri colective, motivatii

colective pentru acte contrare ordinii publice, stări de

nemulţumire publică. Periclitarea sau lezarea ordinii

publice este şi atunci când se primejduieşte viata sau

integritatea corporală, sănătatea, activitatea unui număr

indeterminat de persoane ce poate fi considerat public.

Atunci când ordinea publică este lezată socotim că este

mai mult decât simpla periclitarea ordinii publice, dar

bineînteles aceasta trebuie probată. Ca şi „ordinea de

drept” sintagma „ordinea publică” are două componente,

una juridică şi una factuală. Componenta juridică a

ordinii publice o reprezintă totalitatea normelor juridice

care reglementează cele mai importante relatii sociale

prin care se asigură siguranţa colectivă (publică), sub

toate aspectele ei, fizic, psihic. Componenta factuală a

ordinii publice este acea stare de aplicare, asigurare,

respectare a normelor juridice ce constituie componenta

juridică a ordinii publice. Ca urmare reţinerea existentei

pericolului concret pentru ordinea publică presupune:

- cu necesitate examinarea în concret a fiecărui

caz în parte pentru constatarea existentei acestuia;

134

- premisa că pericolul concret pentru ordinea

publică poate îmbrăca diferite forme cu diferite cauze şi

împrejurări; .

- ca de, regulă ,pericolul concret pentru ordinea

publică poate îmbrăca forma unor efecte colective

potentiale (atingerea vietii persoanei sau avutul unui

număr indeterminat de persoane mai mult sau mai

putin important, de indivizi);

- ca exceptie uneori pericolul concret pentru

ordinea publică poate fi identic cu pericolul social

generic stabilit de legiuitor pentru anumite infractiuni

deosebite prin care se apără ordinea constitutioală,

siguranta statului sau: cum ar fi actul teroristst, omorul

calificat, omorul deosebit de grav, criminalitatea organi-

zată şi altele prin care pe lânga alte valori lezate se

afectează sau periclitează si ordinea publică. Aceste

infractiuni prin natura lor atunci când se săvârşesc au

rezonantă, implicatii negative asupra sigurantei colective.

Totusi pericolul social generic al unor astfel de

infractiuni nu ar putea fi apreciat ca pertinent si suficient

decât daca se bazează pe fapte de naţură să arate că

eliberarea detinutului ar tulbura, în.mod real, ordine

publică;

- ca pericolul concret poate sa fie de natura a

afecta exclusiv ordinea publică sau aceasta impreună cu

alte valori ocrotite de legea penală ceea ce face ca

sistemul de probaţiune în cele două ipoteze să difere;

- pentru alte infractiuni la care pericolul social

generic diferă de pericolul pentru ordinea publică, acesta

trebuie probat prin alte probe certe decât cele prin care se

probează infractiunea – fiind o cerintă expresă a

legiuitorului;

- luarea măsurii arestării nu se poate justifica, prin

anticiparea unei pedepse prtivative de libertate deoarece

http://săvârşesc.au/

http://apreciat.ca/

135

în astfel de situatie s-ar încălca principiul prezumtiei de

nevinovatie;

- pentru a se putea lua masura arestarii preventive,

conditia existentei pericolului concret pentru ordinea

publica este insuficienta fiind necesar sa fie îndeplinită şi

condiţia pedepsei inchisorii prevazuta de lege mai mare

de 4 ani.

La stabilirea existentei pericolului concret pentru

ordinea publica un rol deosebit îl are magistratul care pe

lângă cele de mai sus poate avea in vedere si

urmatoarele:

- Existenta afectării sau periclitării functionalitătii

normale a structurilor publice precum şi a celor private

care servesc publicul, inclusiv a vieţii publice normale

pot constitui elemente ale pericolului concret pentru

ordinea publică;

- Apariţia unor stări de pericol iminent pentru

două sau mai multe persoane, stări care nu pot fi aplanate

înlaturate în alt mod decât prin masuri preventive

(răzbunare prin fapte grave; conflicte colective potential

degeneratoare în confruntări violente; împiedicarea

folosintei normale a ceea ce este public cum ar fi căi de

comunicaţie, parcuri publice etc.) pot constitui elemente

ale pericolului concret pentru ordinea publică;

- Existenta sau posibilitatea aparitiei unei stări de

nelinişte, a unui sentiment de insecuritate în rândul

colectivităţii, generată de rezonanta socială negativă a

faptului că persoanele asupra cărora planează acuzatia

comiterii unor infractiuni de o gravitate iesită din comun

sunt cercetate în stare de libertate; o astfel de stare poate

fi generată de un prejudiciu material deosebit de mare sau

o alta urmare socialmenter periculoasă deosebita, de

modul şi mijloacele de săvarsire a faptei, calificate

deosebit de periculoase, de scopul josnic, de conduita

136

anterioară şi prezentă a învinuitului, inculpatului care

fiind lăsat în libertate a săvârşit infracţiuni deosebite,

frecventa faptelor periculoase de acelaşi gen,în zonă,

cartier, sau localitatea în cauză, manifestările şi reactiile

opiniei publice fată de acestea etc.;

- Pericolul concret pentru ordinea publică ca orice

pericol are o existentă legată de timp; astfel, de regulă,

curgerea timpului poaţe duce, la limitarea pericolului

până la dispariţie, însă pot fi si excepţii când poate duce

la accentuarea, agravarea starii de pericol în anumite

situatii. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor

Omului arată: „Se poate considera în mod rezonabil că o

tulburare a ordinii publice exista la început, dar trebuia să

se fi risipit după un anumit timp”. Ca urmare considerăm

că perpetuarea unei stari de pericol fără să se fi lezat

ordinea publică într-un timp rezonabil echivalează cu

disparitia pericolului;

- Pericolul pentru ordinea publică atunci când este

legat de starea de nelinişte, de temere colectivă, de

psihicul maselor, apare sau se accentuează în momentul

cunoasterii, al constientizării acestuia de către public,

moment care nu întotdeauna este identic cu momentul

apariţiei principalelor elemente ale pericolului.

137

CALCULUL RETROACTIV AL ALCOOLEMIEI

INTRE APLICAREA CORECTĂ A LEGII ŞI

EVITAREA DISCREŢIONARĂ A EI

MIHALCEA FĂNEL

PRIM PROCUROR

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila

În cazurile întâlnite în practica organelor de

urmărire penală, din expertizele medico-legale privind

calculul retroactiv al alcoolemiei, s-au putut desprinde

următoarele concluzii:

1. În majoritatea cazurilor întâlnite, declaraţia

dată cu ocazia depistării sau a producerii unui

eveniment rutier de către conducătorul unui autovehicul

care a consumat alcool, este înlăturată de expert cu o

altă declaraţie dată după mai mult timp, caz în care

persoana vizată este informată şi obţine date capabile

In most of the met cases, the declaration given

with the occasion of the finding or of the producing

of a road event by the driver of an vehicle which

consumed alcohol, is removed by the expert with

another declaration given after a longer time, case

in which the endorsed person is informed and

obtains data capable to favour him and to lead to

the conclusion that the degree of alcohol imbibition

in the blood is minor than the real one, with the

occasion of the effectuation of the retroactive

calculation.

138

să-l favorizeze şi să conducă la concluzia că gradul de

îmbibaţie alcoolică în sânge este mai mic decât cel real,

cu ocazia efectuării calculului retroactiv;

2. Instituţiile abilitate să efectueze calculul

retroactiv al alcoolemiei nu comunică modul de calcul

sau formulele utilizate ceea ce creează suspiciunea că

fie se foloseşte o metodă neomologată, fie se folosesc

mai multe formule alternative, de la un caz la altul, pe

situaţii similare;

3. Numărul mare de variante de utilizare a

formulelor de calcul conferă expertului farmacist sau

toxicolog) care efectuează calculul retroactiv, largi

posibilităţi de direcţionare discreţionară a rezultatului.

Art.2 punctul 1 din Legea nr.459/2001 privind

organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de

medicină legală, arată că „activitatea de medicină legală

asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific

organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti

...”.

Potrivit art.123 C.p.p raportul de expertiză trebuie

să cuprindă:

a) partea introductivă;

b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare

a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor precum şi

analiza acestor obiecţii sau explicaţii în lumina celor

constatate de expert;

c) concluziile, care cuprind răspunsurile la

întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului

expertizei.

În practică, s-a constatat faptul că rapoartele de

expertiză medico-legală privind calculul retroactiv al

alcoolemiei, cuprind doar aspectele vizate la litera a) -

partea introductivă - şi litera c) - concluziile ale

articolului 123 C.p.p, astfel încât actele încheiate sunt

139

lovite de nulitate.

Formulările expertului de tipul „recalcularea

alcoolemiei este reprezentată de un calcul teoretic”

coroborat cu refuzul de a comunica organelor de urmărire

penală metoda de calcul utilizată într-o cauză concretă,

pe motiv că „metodologia unor astfel de expertize este de

a lucra cu ipoteze”, contravin Normelor procedurale

privind efectuarea expertize lor, a constatărilor şi a altor

lucrări medico-legale.

Astfel, potrivit art.3 din actul normativ menţionat

„constatările şi expertizele medico-legale se efectuează

pe baza principiului metodologiei unitare...” iar potrivit

art.4 „constatările şi expertizele medico-legale se

efectuează după o metodologie unitară stabilită de

Consiliul superior de medicină legală şi Ministerul

Sănătăţii, în conformitate cu prevederile art.13 lit.a) din

O.G. nr.1/2000 privind organizarea şi funcţionarea

instituţiilor de medicină-legală”, cu modificările

ulterioare.

Practica actuală a I.M.L - urilor de a întocmi, în

această materie, rapoarte de expertiză fără descrierea în

amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, fără o

fundamentare ştiinţifică bazată pe metodologii unitare şi

omologate, a concluziilor exprimate de experţi, nu oferă

valoare probantă din punct de vedere juridic actului

întocmit, costul unor astfel de lucrări perceput de I.M.L-

uri fiind nejustificat.

Cercetarea la faţa locului a faptelor cauzatoare

de moarte violentă

Din punct de vedere metodologic, criminalistica

orientează activitatea de cercetare a diverselor categorii

de infracţiuni, mai ales a celor cu o periculozitate

socială ridicată, cum ar fi de exemplu, infracţiunile

împotriva vieţii, infracţiunile contra protecţiei muncii,

140

infracţiunile de corupţie.

Domeniul faptelor cauzatoare de moarte violentă

include omorurile intenţionate şi din culpă, accidentele

mortale, actele de tâlhărie ori de viol care au cauzat

moartea victimelor, precum şi cazurile de sinucideri.

Aceste fapte, deşi prin conţinutul lor juridic se

deosebesc între ele, sub aspect criminalistic au mai

multe trăsături comune, mai ales prin urmele ce se

creează în procesul săvârşirii lor şi prin rezultatul asupra

victimelor.

Expresia de „faţa locului” sau de „loc al

săvârşirii faptei” are un înţeles mai larg, reprezentând

atât locul efectiv al săvârşirii infracţiunii, cât şi zonele

apropiate, inclusiv căile de acces şi de retragere a

autorului din câmpul infracţional.

Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în

urme sau date referitoare la faptă şi la autorul acesteia.

Aşa se poate explica de ce cercetarea la faţa locului

serveşte nu numai la descoperirea urmelor, sau la

surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la

demascarea infractorului şi la clarificarea împrejurărilor

în care s-a comis fapta, ci şi la cunoaşterea nemijlocită

de către procuror, apărător şi instanţa de judecată a

locului respectiv, ceea ce permite desprinderea unei

concluzii juste referitoare la modul de săvârşire a

infracţiunii şi la persoana autorului.

O cercetare temeinică şi completă la faţa locului

poate fi asigurată numai de către procurori cu experienţă

şi pregătire criminalistică corespunzătoare, care să

cunoască şi să aplice în mod judicios regulile tactice şi

tehnice privind efectuarea acestei importante activităţi,

să folosească cu pricepere cunoştinţele specialiştilor cu

care se deplasează - îndeosebi cunoştinţele medicului

legist şi constatările sale - deoarece datele pe care

141

aceştia le furnizează, contribuie la orientarea corectă a

cercetărilor încă din prima fază, prin elaborarea unor

versiuni judicioase, conforme cu realitatea. De

asemenea, este imperios necesar ca echipa de cercetare

să fie constituită din lucrători (ofiţeri de cercetare

penală, experţi criminalişti, medic legist, tehnician,

conductor cu câinele de urmărire, specialişti din alte

domenii de activitate) bine pregătiţi profesional,

experimentaţi şi cu spirit de echipă.

Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii

de cercetare la faţa locului constituie o condiţie

esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului

procedural analizat. Cercetarea în echipă presupune, în

primul rând, o conducere unică, acest rol avându-l,

potrivit legii, procurorul criminalist. Este deosebit de

importantă conlucarea fără rezerve, pe toate planurile,

între membrii echipei de cercetare, precum şi

informarea permanentă a procurorului - conducător al

cercetării, care va centraliza toate datele obţinute.

Aşadar, orgoliile personale nu au ce căuta în sânul

echipei.

Cercetarea locului faptei se pregăteşte şi se

desfăşoară în conformitate cu normele procesual penale,

prin aplicarea metodelor tactice recomandate de

criminalistică. Este important de precizat, că sarcinile cu

caracter general ale cercetării la faţa locului, indiferent

de genul, de infracţiuni, sunt, potrivit prevederilor

art.129 C.p.p., următoarele:

- examinarea nemijlocită şi fixarea exactă a

ambianţei locului faptei de către organul care efectuează

cercetarea;

- descoperirea şi fixarea urmelor de la locul faptei

şi ridicarea obiectelor găsite aici, dacă acestea constituie

mijloace materiale de probă;

142

- stabilirea datelor care ar putea fi utilizate

ulterior în scopul descoperirii sau verificării altor probe;

- stabilirea naturii şi a împrejurărilor faptei, în

scopul dovedirii infracţiunii şi identificării autorului.

Sub raport tactiv criminalistic, cercetarea la faţa

locului parcurge două faze principale: statică şi

dinamică, fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite

sarcini. Cercetarea propriu-zisă la locul faptei este,

anticipată de acţiuni premergătoare sau măsuri

preliminare, având aceeaşi importanţă, mai ales în

ipoteza unor infracţiuni cum sunt omuciderile, furtul,

distrugerea prin incendiere sau explozie, accidentele de

circulaţie rutieră, de cale ferată, navale şi aeriene,

accidentele de muncă, ş.a.

Acţiuni premergătoare cercetării

Acţiunile premergătoare cercetării la faţa locului

sunt destinate soluţionării unor probleme urgente de care

va depinde direct reuşita cercetării ulterioare, cele mai

importante fiind următoarele:

a) Stabilirea şi delimitarea locului comiterii

infracţiunii, apoi punerea lui sub pază pentru conservarea

şi protejarea urmelor de aşa-zisul „val al curioşilor”, care

poate schimba înfăţişarea locului, distruge urmele faptei,

schimba poziţia obiectelor, etc.

Folosirea bandei de demarcaţie şi paza cu

personal specializat (poliţişti, jandarmi, etc.) sunt

indispensabile. Totodată, se vor repera schimbările

intervenite în poziţia unor obiecte sau în conţinutul

anumitor urme;

b) Acordarea primului ajutor victimei, înlăturarea

pericolelor iminente. Această măsură este absolut

prioritară faţă de alte măsuri preliminare, ea implicând o

intervenţie promptă şi mai ales calificată. Medicul legist

examinează victima, spre a vedea dacă aceasta a decedat

143

sau mai este încă în viaţă, pentru a se lua măsurile de

acordare a primului ajutor şi de transportare urgentă la

cel mai apropiat spital. Dacă victima a încetat din viaţă,

cercetarea locului faptei continuă cu examinarea

cadavrului, în vederea descoperirii urmelor de violenţă,

prin care se pot stabili: cauza nemijlocită a morţii,

mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii

rezultatului, dacă este vorba de omor, sinucidere sau

accident. Se recomandă ca cercetarea cadavrului să

parcurgă fazele statică şi dinamică, iar după aceea,

organul judiciar să continue cercetarea statică şi dinamică

a locului faptei în totalitatea sa.

c) Fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs

se pot schimba sau modifica. în funcţie de situaţia

concretă, organului de cercetare sau de urmărire penală îi

revine o sarcină dificilă, în sensul că trebuie să reţină o

multitudine de împrejurări, unele dintre ele trecătoare sau

perisabile (temperatură, miros, caracterul iluminării,

etc.).

Cercetarea propriu-zisă.

Principalele faze ale cercetării locului faptei, sunt

următoarele:

- Faza statică - Cercetarea la faţa locului

debutează, în general, cu luarea unor prime măsuri,

constând din înlăturarea unor eventuale pericole,

delimitarea locului, constatarea morţii victimei,

selecţionarea martorilor asistenţi şi reţinerea persoanelor

suspecte, examinarea generală a locului faptei, stabilirea

modificărilor intervenite în câmpul infracţional, ş.a.

În faza statică de cercetare a cadavru lui se

stabilesc locul şi poziţia acestuia, sexul, vârsta şi talia

aproximativă, natura şi culoarea îmbrăcămintei, obiectele

şi urmele din imediata sa apropiere.

În această fază în care, pe cât este posibil, nici

144

un obiect nu este atins sau mişcat de la locul său, se

procedează la fixarea poziţiei obiectelor principale, a

victimei şi, în general, a întregului ansamblu al locului,

în scopul formării unei imagini asupra naturii faptei,

momentului şi modului în care s-ar fi putut desfăşura.

Fixarea presupune, alături de întocmirea procesului

verbal, fotografierea, filmarea sau videofilmarea,

ultimul procedeu asigurând o operativitate mai mare în

acţiune. Totodată, se execută măsurători pentru

stabilirea distanţelor dintre obiectele principale sau

dintre acestea şi urmele infracţiunii.

Poziţiile atipice pentru locul în care se află

cadavrul descoperit de descriu foarte amănunţit, fără a

pierde din vedere cum sunt aşezate mâinile, picioarele,

capul, obiectele pe care se află ori este sprijinit, precum

şi alte particularităţi observate la cadavru.

Adesea, încă din faza statică a cercetării este

posibil să se stabilească dacă ne aflăm în faţa unei

sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a

unui accident de muncă sau a unui sabotaj. În legătură

cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era

familiarizat cu locul faptei, dacă a acţionat singur sau

împreună cu alte persoane.

Exemplu: în cercetarea unei morţi violente, a

fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie,

cântărind circa 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din

încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială

specifică luptei dintre mai multe persoane astfel că nu

poate fi vorba de o sinucidere.

Faza dinamică este cea mai complexă etapă a

cercetării, ea implicând antrenarea integrală a

mijloacelor tehnice aflate la dispoziţia echipei, precum şi

participarea tuturor lucrătorilor la efectuarea

investigaţiilor. În această etapă este permisă mişcarea sau

145

deplasarea obiectelor pentru a se putea asigura o

examinare optimă a lor.

Faza dinamică începe cu examinarea

îmbrăcămintei şi a încălţămintei cadavrului. De pe

încălţăminte se recoltează praful, noroiul, urmele de

sânge sau de altă natură, se cercetează modul de

încheiere a şireturilor, gradul de uzură a încălţămintei şi

specificul acestei uzuri, culoarea încălţămintei, etc. Pe

îmbrăcăminte, de asemenea, se caută urmele de praf,

noroi, sânge, de violenţă (rupturi ori tăieturi ale

ţesăturii, precum şi lipsa unor părţi), conţinutul

buzunarelor.

Tot în această fază de cercetare a cadavrului, se

examinează cu multă atenţie cavitatea bucală, nasul,

urechile, părul şi mâinile, în care se pot afla sânge, fire

de păr, pământ sau alte urme create în lupta dintre

victimă şi agresor.

Alături de căutarea, descoperirea, fixarea şi

ridicarea urmelor, microurmelor sau mijloacelor

materiale de probă, se execută fotografii de detalii sau

măsurători fotografice la scară. Leziunile cadavrului se

descriu după formă, dimensiune, localizare, culoare,

specificându-se dacă se observă în ele prezenţa unor

corpuri străine, aspectul acestor corpuri.

Se recomandă ca cercetarea locului faptei, să se

desfăşoare în formă de spirală, de la corpul victimei

spre periferie, dacă alte considerente nu impun metoda

cercetării centripete ori pe fâşii. Cu această ocazie vor fi

examinate toate modificările intervenite prin săvârşirea

infracţiunii, avându-se grijă ca nici o urmă să nu fie

distrusă. O mare atenţie se va acorda şi căilor de acces

şi de ieşire din perimetrul locului faptei, deoarece

acesta oferă cele mai multe posibilităţi de descoperire a

urmelor lăsate de infractor.

146

În faza dinamică a cercetării se urmăreşte şi

soluţionarea aşa numitelor împrejurări negative,

caracterizate de neconcordanţa dintre starea şi poziţia

victimei sau a unor obiective şi situaţia de fapt, cum ar

fi descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate

profund, fără ca în jur să existe vreo urmă de sânge.

Împrejurările negative pot releva intenţia autorilor unei

infracţiuni de a-şi masca fapta sau de a deruta

cercetările.

Cercetarea la faţa locului se efectuează cu

maximă urgenţă, în mod complet şi detaliat, iar

rezultatele cercetării se fixează integral şi obiectiv. Din

aceste motive, se impune folosirea unei game variate de

mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice: laboratorul auto

mobil, trusa criminalistică universală, truse

criminalistice speciale - în funcţie de împrejurările

concrete (de exemplu trusa antropologică, trusa

criminalistică pentru examinarea cadavrelor

neidentificate, trusa pentru microunde, trusa pentru

relevarea urmelor de metale, trusa cu substanţe chimice

pentru marcare, etc.), videocameră, aparat de fotografiat

performant.

Reprezentanţii presei scrise şi audiovizuale pot

să asiste la cercetare, cu condiţia să nu stânjenească

munca echipei. Faţă de aceştia, procurorul şi membrii

echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate,

de o anumită fermitate dacă sunt excesiv de curioşi,

furnizându-le date care pot face obiectul publicării în

faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ

evoluţia investigaţiei, ori trezi anumite ecouri nedorite

în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii

necorespunzătoare realităţii sau care, pur şi simplu, să

servească făptuitorilor.

147

PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII

INFRACŢIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ

MIHAI COVALCIUC

PROCUROR

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi

Examenul exhaustiv al cauzelor penale care au

avut ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală dovedeşte,

cu prisosinţă, faptul că în ultimii ani s-a înregistrat

tendinţa de a se utiliza în mod excesiv mijloacele de

probă aparţinând tehnicii criminalistice în detrimentul

tacticii deşi această componentă a ştiinţei investigării

infracţiunilor devine tot mai importantă, într-o perioadă

în care rolul ei a crescut date fiind noile condiţii în care

infractorii din domeniul criminalităţii economico-

financiare sunt din ce în ce mai abili, urmăresc şi uneori

reuşesc să prevină producerea unor urme ori să le

distrugă şi să facă imposibilă tragerea lor la răspundere.

Diversitatea modalităţilor de săvârşire a

infracţiunilor de evaziune fiscală conţinute de

reglementările legii nr.241/2005 impune adaptarea

regulilor de tactică criminalistică la specificul acestei

categorii de fapte penale.

The diversity of the ways of the

commission of the tax evasion infractions enclosed

by the regulations of the law no. 241/2005 imposes

the adaptation of the criminality strategy rules to

the specific of this category of penal deeds.

148

De regulă ele sunt comise în concurs cu alte

infracţiuni printre care, de cele mai multe ori figurează:

falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual,

uzul de fals, spălarea banilor murdari, distrugerea, etc.,

sau sunt comise în asociere cu infracţiuni de corupţie,

conexe cu acestea ori în legătură cu ele.

Deficienţele înregistrate în activitatea de urmărire

penală concretizate în soluţii de achitare ori de restituire a

cauzelor penale în vederea completării probatoriului sau

chiar a refacerii urmăririi penale, trebuie analizate

minuţios şi valorificate în sensul îmbunătăţirii activităţii

de administrare a probelor încă din momentul debutului

cercetărilor.

În vederea respectării principiului celerităţii

procesului penal, a finalizării acestuia într-un termen

rezonabil, organele de urmărire penală trebuie să

întocmească planuri de anchetă cu respectarea riguroasă a

cerinţelor de tactică criminalistică în care să fie cuprinse

cele mai importante activităţi şi măsuri procedurale.

Practica pozitivă a cercetării criminalistice a scos

în evidenţă faptul că, intervalul de timp situat între

momentul sesizării organelor de urmărire penală şi

soluţia finală adoptată într-o cauză penală trebuie să fie

cât mai scurt, astfel se poate influenţa negativ atât

desfăşurarea procesului penal cât şi soluţia, iar şansele de

a recupera prejudiciile scad cu cât se amână momentul

tragerii la răspundere penală.

De asemenea s-a constatat că, de operativitatea cu

care se desfăşoară activitatea de urmărire penală precum

şi de calitatea acesteia depinde în multe situaţii soluţia

unei cauze penale.

În raport de particularităţile pe care le prezintă

fiecare caz, trebuie alcătuit un plan de anchetă dinamic,

adaptabil din mers la orice schimbare intervenită în

149

timpul cercetărilor. Deşi există diferenţe esenţiale între

modurile de abordare a infracţiunilor de evaziune fiscală

determinate de eterogenitatea faptelor din această

categorie infracţională, la investigarea lor se întâlnesc

totuşi unele coordonate comune ce aparţin tacticii

criminalistice.

O activitate de urmărire penală deosebit de

importantă este verificarea conţinutului actului de

sesizare în sensul îndeplinirii cerinţelor ce decurg din

textul art. 222 C.pr.pen. referitor la descrierea faptei, la

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a

mijloacelor de probă.

Este ştiut faptul că majoritatea sesizărilor adresate

organelor de urmărire penală, în cazul infracţiunilor de

evaziune fiscală sunt întocmite de către organele fiscale

abilitate să stabilească toate elementele necesare fixării

obligaţiilor fiscale atât persoanelor fizice cât şi

persoanelor juridice.

Rareori se întâlnesc celelalte moduri de sesizare,

(sesizări din oficiu sau denunţuri) reglementate de

normele procedurale.

Abordarea cu superficialitate a conţinutului

actului de sesizare şi acceptarea lui fără îndeplinirea

condiţiilor prev. de art. 222 C.pr.pen., poate fi

considerată o gravă încălcare a regulilor de tactică

criminalistică deoarece poate avea drept consecinţă

tergiversarea cercetărilor prin timpul consumat cu

dispunerea şi efectuarea expertizelor judiciare (contabile,

tehnice, criminalistice), chiar până la prescrierea

răspunderii penale.

De aceea se impune ca, organele de urmărire

penală să solicite organelor fiscale de specialitate,

completarea lui cu toate datele necesare, atunci când

150

actul de sesizare nu este complet ori conţine formulări

confuze, apoi să-l aducă la cunoştinţă făptuitorilor pentru

ca în raport de eventualele obiecţiuni ale acestora să se

clarifice aspectele contestate.

Acest mod de a trata actul de sesizare trebuie să

constituie regula şi în mod excepţional numai în cazuri

bine întemeiate, în care rămân unele aspecte

controversate, să se solicite sprijinul expertului judiciar.

În caz contrar, prin dispunerea cu relativă uşurinţă

a expertizei judiciare contabile (ori altor expertize) se

declanşează o serie de activităţi de natură administrativă

cum ar fi ridicarea şi strângerea unor documente

financiar contabile (facturi fiscale, avize de însoţire a

mărfurilor, chitanţe) sau chiar refacerea lor, situaţie în

care se consumă timp şi se declanşează mari cheltuieli

financiare.

Aşadar, problema oportunităţii şi utilităţii unei

expertize contabile trebuie ridicată numai după epuizarea

etapelor de verificare riguroasă şi eventual completarea

actului de sesizare în sensul celor de mai sus.

O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii

obiectivelor expertizei contabile. S-a constatat că, în

multe cauze obiectivele formulate se referă la întrebări

care exced atribuţiilor şi competenţelor expertului cum ar

fi: constatarea înregistrării unor documente financiar

contabile, refacerea unor evidenţe, întocmirea unor

situaţii ori aprecieri cu privire la legalitatea unor

operaţiuni contabile sau chiar încadrări juridice ale

faptelor cercetate.

Respectarea normelor de procedură şi a celor

privind desfăşurarea activităţii de expertiză judiciară în

general, presupune discutarea obiectivelor expertizei

contabile de către cel desemnat, cu organele judiciare

151

care au dispus efectuarea expertizei pentru a stabili

limitele activităţii de expertiză.

Totodată trebuie avut în vedere faptul că, în

practica judiciară, în multe cauze în care s-a dispus cu

uşurinţă efectuarea expertizelor contabile s-a constatat că

nu s-au schimbat concluziile organelor fiscale

consemnate în actele de sesizare ori în cele puse ulterior

la dispoziţia organelor judiciare.

De menţionat că, alături de expertiza judiciară

contabilă, se întâlnesc uneori expertize tehnice sau

criminalistice ori constatări tehnico-ştiinţifice efectuate în

vederea identificării persoanelor după scrisul de mână

sau după semnătură ori în scopul reconstituirii unor

înscrisuri.

O altă activitate deosebit de importantă este

ascultarea persoanelor. În vederea stabilirii gradului sau a

modului de participare a fiecărei persoane care are

calitatea de făptuitor, ascultarea persoanelor constituie o

prioritate a desfăşurării urmăririi penale atât în privinţa

operativităţii luării declaraţiilor cât şi a calităţii acestora.

Pe de o parte, făptuitorii şi martorii trebuie audiaţi

la timp, pentru a nu avea posibilitatea să cadă de acord cu

privire la conţinutul declaraţiilor iar pe de alta pentru a

reduce riscul unor deplasări în străinătate (situaţii tot mai

frecvente în ultimii ani).

Deşi în general, în planurile de anchetă sunt

incluse, în vederea audierii, persoanele care îşi desfăşoară

activitatea în cadrul unor societăţi comerciale

(administratori, directori, contabil, personal TESA) sunt

şi situaţii atipice în care diferite persoane fizice, fără să

aibă vreo funcţie de conducere sau calitatea de salariat,

conduc firmele prin intermediul celor care le reprezintă

dând îndrumări nescrise, astfel urmărind punerea în

152

aplicare a unor moduri de operare având ca finalitate

infracţiuni de evaziune fiscală.

În asemenea situaţii, tragerea la răspundere a

tuturor participanţilor la comiterea infracţiunilor de

evaziune fiscală se poate face printr-o ascultare atentă şi

la timp a celor implicaţi în întocmirea şi înregistrarea

documentelor financiar contabile.

De multe ori identificarea participanţilor la acest

gen de infracţiuni impune efectuarea unor expertize

grafoscopice, scop în care este necesară ridicarea

operativă a unor înscrisuri din evidenţa contabilă a firmei

la care s-a constatat evaziunea fiscală.

Astfel apare o nouă sarcină a cercetării

criminalistice şi anume, efectuarea percheziţiei. În

ipoteza unei atitudini civice normale faţă de organele de

urmărire penală, ar trebui ca înscrisurile necesare

efectuării constatării tehnico - ştiinţifice sau expertizei

grafoscopice să fie predate de către reprezentanţii

agentului economic în cauză organelor de urmărire

penală.

Dacă această soluţie nu este posibilă, efectuarea

percheziţiei trebuie temeinic pregătită (inclusiv

momentul efectuării acesteia) întrucât există riscul unui

eşec soldat cu crearea posibilităţii celor cercetaţi de a

ascunde sau distruge documentele relevante.

Deficienţele semnalate în timp au dovedit că

reuşita unei percheziţii presupune culegerea unor date şi

informaţii cât mai complete şi mai exacte despre

proprietarul, chiriaşul sau persoana care foloseşte efectiv

spaţiul în care se află înscrisurile căutate, mai ales în

cazurile în care sunt indicii că spaţiile respective sunt

folosite de două sau mai multe persoane.

La efectuarea percheziţiei este recomandată

participarea unei echipe cu mai mulţi membri pentru a

153

avea posibilitatea urmăririi persoanelor care sunt

cercetate sau a altor persoane care ar putea împiedica

buna desfăşurare a percheziţiei prin acţionarea

calculatoarelor ori ascunderea sau distrugerea unor

înscrisuri.

Dacă nu pot fi verificate pe loc bazele de date ale

calculatoarelor, acestea se vor ridica, sigilate pe bază de

dovadă, în care se consemnează elementele de

identificare, semnată de către cel care le predă.

Cu privire la ridicarea înscrisurilor trebuie

menţionat faptul că, se vor lua numai acele documente

financiar contabile necesare soluţionării cauzei, pe bază

de semnătură.

Este contraindicată ridicarea întregii arhive a unui

agent economic întrucât în lipsa unor documente din

categoria celor de mai sus, poate fi afectată normala

desfăşurare a activităţii ei.

O altă deficienţă majoră întâlnită la interpretarea

unor rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică sau de

expertiză criminalistică a scrisului, o constituie

aprecierea ca certe concluziile, fie de stabilire a

scriptorului fie de excludere a acestuia, ştiut fiind că nu

este imposibil de imitat un scris de mână ori o semnătură

executată de o persoană fizică. Nu este exclus ca în viitor

la identificarea unor persoane care au săvârşit infracţiuni

de evaziune fiscală să se dispună şi să se efectueze şi

expertize medico-legale prin intermediul cărora să se

valorifice urmele biologice prin metoda amprentei

genetice (ADN), urme frecvent întâlnite sub forma unor

secreţii (salivă, sudoare) sau a particulelor de piele care

rămân, de regulă, pe înscrisuri sau pe clapele

calculatoarelor, pe instrumentele de scris, pe ştampile,

etc.

154

PARCHETELE REPUBLICII UNGARE

CONSTANTIN SIMA

PROCUROR ŞEF SERVICIU


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

I.

Responsabilităţile parchetelor

1. Responsabilităţile parchetelor în general

Parchetele Republicii Ungare reprezintă o

organizaţie constituţională independentă a statului, care

nu este subordonată niciunui alt organ.

Potrivit Constituţiei, Procurorul General şi

parchetele:

- apără drepturilor persoanelor fizice, juridice şi

ale altor organizaţii;

- urmăresc penal orice faptă care încalcă sau pune în

pericol ordinea constituţională, securitatea şi

independenţa ţării;

- exercită drepturile prevăzute de lege legate de

investigaţii;

The Prosecution Departments of The

Hungarian Republic represent a constitutional,

independent organization of the state, which is not

subordinated to other body.

155

- reprezintă acuzarea în instanţă;

- supraveghează legalitatea executării pedepselor;

- asigură respectarea legii de către cetăţeni;

- dacă legea este încălcată acţionează în sprijinul legii

în cazurile şi în formele prevăzute de lege.

În conformitate cu caracteristicile sistemului

juridic continental, principala sarcină a parchetelor este

să pună sub acuzare şi să reprezinte acuzarea în instanţă.

În plus, parchetele îndeplinesc şi alte sarcini prevăzute de

lege, cum ar fi, apărarea ordinii constituţionale, a

drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi

organizaţiilor lor.

1) Procurorul şi procedura penală

De departe cea mai importantă sarcină a

parchetelor se referă la procedura penală. În acest

domeniu, procurorul cercetează cazurile prevăzute de

lege, supraveghează legalitatea cercetărilor, reprezintă

acuzarea în instanţă, supraveghează legalitatea executării

pedepselor şi participă la procesele penale.

a) Cercetarea efectuată de către parchete

(cercetarea penală) Potrivit Codului de Procedură Penală (numit în

continuare CPP) procurorul este acuzatorul public. Pentru

a stabili condiţiile acuzării, procurorul are cazuri penale

investigate de autorităţile de cercetare sau investighează

el însuşi cazurile penale.

Codul de Procedură Penală specifică infracţiunile

care ţin exclusiv de competenţa procurorului, legată de

cercetare. Aceste infracţiuni sunt inter alia:

- Infracţiuni comise de către persoane care se

bucură de imunitate oferită de funcţia publică sau

imunitate în baza dreptului internaţional;

156

- Violenţă împotriva unor persoane oficiale care

se bucură de imunitate oferită de funcţia publică, sau

imunitate în baza dreptului internaţional, sau alte

infracţiuni comise împotriva acestor persoane în legătură

cu funcţia lor;

- Violenţă împotriva persoanelor aflate sub

protecţie internaţională;

- Infracţiuni grave comise împotriva judecătorilor,

procurorilor, judecătorilor asistenţi, procurorilor asistenţi,

judecătorilor stagiari, procurorilor stagiari,

administratorilor care lucrează în magistratură,

anchetatorilor, notarilor, membrilor profesionişti din

poliţie;

- Infracţiuni comise de către persoanele

menţionate la punctul anterior – cu excepţia

profesioniştilor din poliţie – şi infracţiuni legate de luare

(dare) de mită în ceea ce îi priveşte.

De asemenea, procurorul poate cerceta

infracţiunile legate de „acuzaţii rău-intenţionate”,

„mărturie falsă”, „abuzuri ale avocaţilor” sau infracţiuni

comise împotriva unor oficiali publici străini sau

împotriva purităţii vieţii internaţionale.

Investigaţiile penale sunt realizate de către Biroul

Central de Urmărire Penală având competenţă naţională

sau de către Biroul Departamental (Metropolitan) de

Urmărire Penală. Biroul Central de Urmărire Penală

desfăşoară cercetările, de exemplu, în cazurile unor

infracţiuni săvârşite de către Membrii Parlamentului,

judecătorii Curţii Constituţionale, judecători şi procurori.

Parchetele pot folosi tehnici şi metode de

cercetare speciale în cazurile prevăzute de lege.

Regulile detaliate ale investigaţiilor, care ţin

exclusiv de competenţa legată de cercetare a

157

procurorului, sunt stipulate într-un Decret Intern al

Procurorului General.

b) Supravegherea legalităţii investigaţiilor şi

pregătirea rechizitoriului Procurorul are dreptul de a supraveghea

investigaţiile desfăşurate de către autorităţile de cercetare

(Poliţia, Garda Accizelor şi a Vămii, Garda de

Frontieră).

În timpul exercitării supravegherii, procurorul

inspectează documentele, instruieşte autorităţile de

cercetare pentru îndeplinirea măsurilor de investigare,

revizuieşte legalitatea deciziilor şi măsurilor luate în

cursul cercetărilor şi poate participa la acţiuni de

cercetare.

Procurorii specializaţi şi unităţile organizatorice

răspund de procedurile penale împotriva minorilor şi de

cazurile legate de criminalitatea infantilă. Aceşti

procurori specializaţi garantează aplicarea dispoziţiilor

procedurale speciale şi a reglementărilor împotriva

minorilor.

Procurorul trebuie doar să fie informat în legătură

cu anumite măsuri procedurale (ex. dispunerea

cercetărilor, reţinerea, respingerea raportului penal,

suspendarea sau încetarea cercetărilor), în timp ce are

competenţă să decidă exclusiv cu privire la celelalte (ex.

luarea unor decizii privind plângerea împotriva

cercetărilor, extinderea termenului de cercetare,

prezentarea unei întâmpinări judecătorului de cercetare).

Procurorul exercită intensificarea supravegherii

investigaţiilor dacă:

- evaluarea faptelor sau juridică sau aducerea unor

probe pentru caz este complicată;

158

- în timpul cercetărilor procurorul a observat

încălcarea legii, omiterea sau existenţa unor condiţii care

pun în pericol eficienţa investigaţiilor;

- în realitate au trecut 6 luni de la dispunerea unor

măsuri coercitive care restricţionează libertatea

individului sau acuzatului;

- cercetarea se desfăşoară pentru o infracţiune

care se pedepseşte cu 10 ani închisoare sau mai mult;

- instanţa a decis ca un martor să fie în mod

special protejat;

- procurorul a autorizat acţiunea unui agent sub

acoperire;

- este justificată de alte cauze.

În cursul supravegherii investigaţiilor, procurorul

instruieşte autoritatea de cercetare să întreprindă măsurile

de cercetare omise, stabileşte cadrul investigaţiilor,

fixează mijloacele de probă care urmează să fie aduse şi

procedurile care urmează să fie întreprinse, instruieşte

autoritatea de cercetare să încheie investigaţia dacă

faptele au fost clarificate în măsura în care este necesară

pentru luarea unei decizii pe fond.

c) Trimiterea în judecată

După examinarea atentă a documentelor

cercetărilor, procurorul poate trimite în judecată, poate

decide amânarea sau omiterea parţială a acuzaţiei, poate

decide suspendarea sau încetarea cercetărilor, sau poate

dispune măsuri de investigare suplimentare.

d) Reprezentarea urmăririi penale în instanţă

Procurorul pune sub acuzare prin trimiterea în

judecată. După acuzaţia oficială, instanţa are cazul la

dispoziţia sa, exceptând posibilitatea amendării sau

retragerii acuzării de către procuror.

159

Procurorul este un „master” al cazului („dominus

rei”) înaintea formulării acuzării oficiale. Dar la proces el

este doar o parte a cazului. În acest stadiu, procurorul

devine parte la proces cu drepturi echivalente cu ale

acuzatului şi avocatului apărării.

Dacă procurorul este prezent la proces, el poate

modifica acuzarea, poate prezenta întâmpinări la orice

problemă ridicată în faţa instanţei şi poate recurge la căile

legale de atac în probleme procedurale şi pe fond.

Înaintea luării deciziei în şedinţa de judecată, procurorul

poate retrage acuzaţia fără să îşi prezinte motivele.

Dacă procurorul este absent de la proces, el

trebuie să fie informat în legătură cu rezultatele

procesului din hotărârea instanţei şi în consecinţă să ia

atitudine privind necesitatea recurgerii la căile legale de

atac.

Procurorul poate recurge şi la căi legale de atac

extraordinare: poate iniţia redeschiderea sau

reexaminarea cazului, poate protesta în baza unei temei

legal şi poate iniţia o procedură pentru aplicarea

uniformă a legii.

e) Supravegherea parchetelor asupra legalităţii

executării pedepselor

Supravegherea legalităţii în domeniul executării

pedepselor, executată de parchete, facilitează executarea

adecvată a:

- pedepselor şi măsurilor principale şi

suplimentare;

- măsurilor coercitive;

- post-tratamentului deţinuţilor;

- păstrării evidenţei infracţiunilor, inclusiv

procedurile auxiliare;

160

- detenţiei dispuse în cursul procedurilor de

imigrare.

Procurorul participă în audierile şi procesele

ţinute de judecătorii specializaţi în executarea cazurilor

de pedeapsă, unde are dreptul să iniţieze decizii şi măsuri

şi are dreptul de apel. Supravegherea efectuată de

procuror joacă un rol important în coordonarea

activităţilor şi unificarea practicilor diverselor instituţii

penitenciare.

În cursul supravegherii, procurorul:

- controlează diferitele instituţii care pun în

aplicare pedepsele şi măsurile coercitive;

- verifică condiţiile de detenţie, tratamentul şi

protecţia legală a deţinuţilor;

- audiază deţinuţii şi ia măsurile necesare.

Procurorul dă deosebită atenţie asigurării

îndeplinirii standardelor internaţionale referitoare la

executarea pedepselor.

3) Activităţi ale procurorului nereglementate

de legea penală

a)Supravegherea legalităţii

Scopul acestei activităţi este garantarea legalităţii

practicii şi a deciziilor acelor autorităţi, care se găsesc în

sfera de supraveghere a procurorului, cf. legii. Când

legea este încălcată, procurorul are dreptul de a lua

măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.

Instrucţiunile procurorului trebuie urmate de organele de

supraveghere: deciziile ilegale vor fi anulate sau

modificate, executarea lor va fi suspendată, practicile

ilegale vor înceta.

161

Procurorul are dreptul de a examina legalitatea,

dar nu expedienţa sau eficienţa economică a procedurilor

şi deciziilor aflate sub supraveghere.

Procurorul poate lua următoarele măsuri pentru a

pune capăt încălcării legii:

- protest;

- obiecţie;

- semnalizare;

- avertisment (pentru a preveni încălcarea viitoare a

legii).

Procurorul va iniţia o procedură penală,

disciplinară sau contravenţională sau va deschide

împotriva celor ce au încălcat legea acţiune de

despăgubire pentru prejudiciile produse.

Procurorul va judeca protestele împotriva

deciziilor şi măsurilor autorităţilor contraveniente, va

controla legalitatea deciziilor lor, punând capăt

procedurilor şi va lua măsurile necesare în baza

semnalelor emise de anumite organe administrative.

b) Participarea procurorului la proces Procurorul contribuie la aplicarea corectă a legii

în cursul procesului. Procurorul va avea dreptul de a

iniţia procese contencioase şi necontencioase în virtutea

autorizării legii, parţial prin propriul drept, excepţional în

locul persoanei autorizate.

Procurorul nu va fi însă autorizat să iniţieze un

proces în instanţă pentru un drept aplicabil exclusiv de

către persoana în cauză (de ex. pentru drepturile

personale). În cursul procesului, procurorul va respecta

dreptul de a dispune al părţilor.

Legea specifică în jur de 50 de cazuri în care

procurorul poate iniţia un proces. Cel mai adesea,

procurorul trimite în judecată pentru încredinţarea unui

162

minor, pentru plasamentul unui minor, pentru întreţinerea

unui copil, pentru plasamentul unei persoane fără

capacitate deplină de exerciţiu, aflate sub tutelă.

Procurorul are, de asemenea, dreptul de a obţine o

rectificare pentru încălcarea interesului public (de ex.

prin deschiderea unei acţiuni pentru încetarea

prejudiciului produs interesului public de un contract nul)

şi să pună în aplicare revendicările de interes public.

4) Atribuţiile procurorilor militari

Procedurile penale militare sunt în sarcina

procurorilor specializaţi în cazuri militare (procurori

militari). Investigarea contravenţiilor comise de un

militar este exclusiv de competenţa procurorului militar

dacă militarul a săvârşit şi o infracţiune legată de acestea.

Parchetul militar se ocupă şi de urmărirea penală a

infracţiunilor nemilitare, dacă acestea intră în sfera de

acţiune a procedurii penale militare, de ex:

- infracţiuni comise de profesionişti ai forţelor

armate;

- infracţiuni militare comise de membri

profesionişti ai poliţiei, ai serviciilor naţionale de

securitate civilă şi ai penitenciarelor;

- alte infracţiuni comise în legătură cu serviciul lor

de către membri profesionişti ai serviciilor

naţionale de securitate civilă şi ai penitenciarelor;

Infracţiunile săvârşite de soldaţi ai forţelor aliate,

aflate în jurisdicţia ungară, sunt investigate tot de

parchetul militar.

163

II.

Organizarea Parchetelor

Parchetele sunt conduse şi dirijate de Procurorul

General. Regulile privind parchetele sunt menţionate în

Legea V din 1972 privind Parchetele din Republica

Ungară.

Parchetele sunt înfiinţate şi desfiinţate, sediile lor

sunt mutate de Preşedintele Republicii după ce

Procurorul General înaintează o propunere în acest sens.

În mod corespunzător, legile concrete cu privire la locaţia

diferitelor unităţi administrative sunt stipulate în

decretele corespunzătoare ale Preşedintelui Republicii.

Organizarea şi funcţionarea Parchetelor în general

sunt reglementate printr-un decret intern al Procurorului

General. Legile concrete ale funcţionării şi organizării

parchetelor de apel regionale, ale parchetelor

departamentale (Metropolitane) şi ale parchetelor locale

sunt stabilite de către procurorii şefi, cu acordul


1) Procurorul General

Procurorul General este ales de Parlament pe o

perioadă de şase ani, răspunde în faţa Parlamentului şi

este obligat să facă un raport anual cu privire la

activitatea sa. Adjuncţii Procurorului General sunt numiţi

de către Preşedintele Republicii la Propunerea

Procurorului General. Procurorii sunt numiţi de către

Procurorul General.

Recent, a apărut necesitatea de interpretare a

reglementărilor Constituţiei privind statului public al

Procurorului General. Petiţia adresată Curţii

Constituţionale a fost concepută ţinându-se seama de

anvergura interpelărilor adresate Procurorului General în

164

Parlament, şi la întrebarea dacă respingerea răspunsului

Procurorului General de către Parlament poate conţine

instrucţiuni directe sau indirecte din punctul de vedere al

aplicării legii în cazuri individuale.

În conformitate cu decizia Curţii Constituţionale,

interpelările adresate Procurorului General pot viza orice

cauză de competenţa sa, inclusiv deciziile sau măsurile

adoptate în cazuri individuale.

Procurorul General trebuie să dea un răspuns

interpelărilor. Totuşi, răspunsul său este limitat de

drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi de alte legi. Mai

mult decât atât, răspunsul nu poate pune în pericol

îndeplinirea îndatoririlor Parchetelor în calitate de

organisme constituţionale independente.

Conform deciziei Curţii Constituţionale,

Procurorul General nu răspunde din punctul de vedere

politic în faţa Parlamentului pentru deciziile individuale

luate pe perioada în care se află în exerciţiul funcţiunii. În

consecinţă, respingerea unui răspuns dat unei interpelări

nu afectează statutul său conform legilor publice, şi nu

poate fi tras la răspundere pentru asta. Procurorul General

nu este subordonat Parlamentului, astfel încât nu poate

primi dispoziţii de la acesta nici direct, nici indirect.

Conform Curţii Constituţionale, lipsa de

responsabilitate politică a Procurorului General nu

afectează responsabilităţile sale constituţionale către

Parlament, i.e. obligaţia sa de a apărea în faţa comisiilor

parlamentare, de a raporta anual şi de a răspunde

interpelărilor şi întrebărilor adresate lui.

Conform legii, Procurorul General poate declanşa

începerea unei proceduri a Curţii Constituţionale.

Procurorul General are dreptul de a face remarci

preliminare cu privire la legalitatea proiectelor de legi,

165

decrete Guvernamentale şi ministeriale. Aceste proiecte îi

vor fi trimise.

Procurorul General este membru al Consiliului

Naţional al Justiţiei.

2) Structura Parchetelor

Parchetele Republicii Ungare sunt:

a) Parchetul General;

b) Parchetele Regionale de apel;

c) Parchete Departamentale şi Parchetul

Metropolitan;

d) Parchete locale (birouri districtuale în

Budapesta, birouri orăşeneşti la nivel de departament);

e) Parchetul Militar Principal;

f) Parchetul Militar Regional de Apel;

g) Parchete Militare Teritoriale.

Parchetul este o organizaţie centralizată.

Parchetele regionale de apel şi parchetul militar regional

de Apel sunt excepţii de la această structură centrală,

întrucât în general nu sunt superioare parchetelor

departamentale şi locale şi nici parchetelor teritoriale

militare. Procurorii şefi ai parchetelor de apel nu deţin

mijloace de instruire şi supervizare asupra parchetelor de

rang inferior. Parchetele de apel şi parchetele

departamentale sunt în legătură doar cu privire la cauzele

implicând căi de atac în faţa curţilor de apel regionale. În

aceste cazuri procurorii de la parchetele de apel pot lua

măsuri specifice procurorului de rang superior, de

exemplu pot retrage apelurile de la parchetele

departamentale, pot atrage atenţia asupra unor

insuficienţe, sau pot da ordine cu privire la procedura ce

trebuie urmată.

Institutul Naţional de Criminologie este organul

de cercetare ştiinţifică al Parchetului.

166

3) Structura Parchetului General, a parchetelor

regionale de apel şi a parchetelor departamentale

Structura Parchetului General se adaptează

sarcinilor serviciului de urmărire penală. În plus faţă de

unităţile organizatorice care corespund unor atribuţii de

urmărire penală în sensul strict al cuvântului, mai există

şi unităţi care sprijină prin activitatea lor îndeplinirea cu

succes a îndatoririlor profesionale.

Unităţi organizatorice direct supervizate de

Procurorul General:

a) Cabinet;

b) Departamentul pentru Afaceri Internaţionale şi

Europene;

c) Divizia pentru Reprezentare Internaţională;

d) Divizia pentru Protecţia Informaţiilor şi a

Securităţii;

e) Divizia pentru Control Financiar.

Unităţi organizatorice supervizate de Procurorul

General Adjunct pe probleme de Drept Penal:

a)Departamentul pentru Supravegherea

investigaţiilor şi Pregătirea rechizitoriului;

b) Departamentul pentru Cazuri Speciale;

c)Departamentul pentru Cazurile înaintate

Instanţei;

d) Secţia pentru Cauze Corecţionale;

e) Secţia pentru Cauze Juvenile şi Protecţia

Tinerilor.

Unităţi organizatorice supervizate de Procurorul

General Adjunct pe probleme de Drept Civil şi

Administrativ:

a) Departamentul pentru Cauze Civile;

b) Departamentul pentru Cauze Administrative;

167

c) Departamentul pentru Personal, Instruire şi

Administraţie;

d) Departamentul pentru IT;

e) Directoratul pentru Finanţe şi Întreţinere.

Parchetele militare sunt supervizate de Procurorul

General, deşi constituie o parte separată a organizaţiei.

Parchetele militare sunt conduse de un Procuror Militar

Şef, care este în acelaşi timp şi unul dintre adjuncţii


Unităţile organizatorice supervizate de Procurorul

Militar Şef:

a) Departamentul pentru Cauze Militare;

b) Divizia pentru Personal şi IT;

c) Divizia pentru Finanţe.

Structura parchetelor de apel şi a parchetelor

departamentale se adaptează sarcinilor acestor servicii.

Parchetele de apel şi cele departamentale sunt împărţite

în divizii şi/sau secţii în funcţie de numărul lor de

angajaţi.

4) Îndatoririle Departamentelor şi Diviziilor

Parchetului General

Parchetul General este organul principal al

serviciului de urmărire penală, cel care dirijează întreaga

organizaţie.

Fiecare dintre departamentele şi diviziile sale:

- se ocupă de problemele profesionale actuale ale

principiului şi practicii în domeniul lor de specialitate;

- îndeplineşte sarcinile legate de Planul Anual de

Anchete al Parchetului General (adică organizează

anchete şi rezumate ale rapoartelor de anchetă ale

parchetelor subordonate);

168

- pregăteşte proiecte ale decretelor interne ale

Procurorului General, măsurile Procurorului Militar Şef,

circulare ale Procurorului General sau ale adjuncţilor

acestuia, şi emite circulare către şefii departamentelor;

- ia parte la sondajele de supervizare;

- instruieşte în mod regulat parchetele

subordonate ierarhic;

- formează opinia cu privire la proiecte de legi.

Fiecare unitate organizatorică desfăşoară cazuri

concrete ce aparţin câmpului său de competenţă (ia

decizii cu privire la căile de atac sau la plângeri),

conduce anchete ce sunt exclusiv de competenţa

Parchetului General, sau poate atrage orice anchetă spre

domeniul său de competenţă.

Activităţile Departamentului de Supervizare a

Investigaţiilor Pregătire a Acuzării şi ale

Departamentului pentru Cauze Speciale se diferenţiază

prin cauzele ce revin ariei lor de competenţă; e.g.

infracţiunile împotriva purităţii vieţii publice, actele de

terorism, infracţiunile economice, şi infracţiunile comise

de organizaţii criminale sunt de competenţa

Departamentului pentru Cauze Speciale.

În plus, Departamentul pentru Cauze Speciale

supervizează activităţile Biroul Central de Urmărire

Penală şi, în ceea ce priveşte această activitate, ia

măsurile necesare cu privire la chestiuni de principiu şi

practică.

9

STRUCTURA PARCHETULUI GENERAL

PROCURORUL GENERAL

Cabinet

Procurorul General Adjunct

(Drept Penal)


(Drept Civil şi Administrativ)


şi Procurorul Militar Şef

Departamentul pentru

Afaceri Internaţionale

şi Europene


Supravegherea Investigaţiilor

şi Pregătirea Rechizitoriului

Departamentul pentru Cauze

Civile


Militare

Reprezentantul

Naţional Eurojust

Departamentul pentru Cazuri

Speciale


Administrative


Personal şi IT

Divizia pentru Protecţia

Datelor şi a Securităţii

Departamentul pentru Cazurile

înaintate Instanţei


Personal, Instruire şi

Administraţie

Divizia pentru Finanţe

Divizia pentru Control

Financiar

Divizia pentru Cauze

Corecţionale

Departamentul pentru Finanţe

şi Întreţinere

Divizia pentru Cauze Juvenile şi

Protecţia Tinerilor

Departamentul pentru IT

Institutul Naţional de

Criminologie

169

10

STRUCTURA PARCHETELOR

Parchetul General

[incl. Parchetul Militar]

Parchete Regionale

(de pe lângă Curţile de Apel) Parchetul Militar Regional

(de pe lângă Curtea de Apel)

Parchetul Militar Teritorial

Parchete Departamentale

Parchete Locale

Prezentarea are la bază lucrarea „Prosecution servicè in

Hungary” întocmită de Dr.Maria Hajdu şi Dr.Edina

Egyed, sub coordonarea Dr.Peter Poet, Procuror General

170

171

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI DREPTUL

COMUNITAR

Orice instituţie constituie produsul unei serii de

evenimente istorice şi, în acelaşi timp, reflectă

convingerile, speranţele şi preocupările celor ce au jucat

un rol esenţial în constituirea acesteia. Comunităţile

Europene nu fac excepţie de la această regulă. Pentru o

înţelegere deplină şi pentru o interpretare corectă a

tratatelor europene apare ca necesară o anumită

cunoaştere a aspectelor istorice.

Deşi expresia „statele unite ale Europei” fusese

deja folosită de Victor Hugo În 18491, pare a nu fi

necesar să ne întoarcem atât de departe în timp. Sfârşitul

celui de al doilea război mondial constituie un punct de

plecare adecvat. O parte din evenimentele mai recente,

cum ar fi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii

Europene şi Acordul asupra constituirii Spaţiului

Economic European sunt examinate mai detaliat

1 I Vezi Henri Brugmans. L'Idée Européenne. 1920-1970 (Bruges.

1970).

Any institution constitutes the product of a

series of historical events and, at the same time,

reflects the beliefs, the hopes and the concerns of

the ones which had an essential role in its

formation. The European Communities make no

exception from this rule. For a complete

understanding and for a correct interpretation of the

European treaties appears as necessary a certain

knowledge of the historical aspects.

172

deoarece, deşi fac parte cu adevărat din „istorie”, sunt

mult mai aproape de prezent şi deci mai puţin cunoscute;

mai mult, ele vor juca un rol din ce în ce mai important în

dezvoltarea Comunităţii Europene.

1. DISCURSUL LUI CHURCHILL

Acordul încheiat la Yalta în 1945 între Marea

Britanie, Statele Unite şi U.R.S.S. a divizat Europa mai

mult ca niciodată, iar antagonismul din ce în ce mai

puternic dintre „aliaţii” victorioşi a însemnat doar mai

multă încordare şi mai multe catastrofe. În 19 septembrie

1946, într-un discurs susţinut la Universitatea din Zurich,

Winston Churchill a propus un „remediu prin

suveranitate”, mai precis „recrearea familiei europene,

sau a cât mai mult cu putinţă din aceasta, şi dotarea ei cu

o structură prin care să poată trăi în pace, siguranţă şi

libertate. Trebuie să construim un fel de state unite ale

Europei”. Şi a continuat să spună „ceva care vă va uimi.

Primul pas în procesul de recreare a familiei Europei

trebuie să fie un parteneriat între Franţa şi Germania”; la

momentul respectiv a avut nevoie de mult curaj şi

clarviziune pentru o asemenea sugestie. După cum se va

vedea, această idee (britanică) a inspirat şi guvernul

francez în 1950 în propunerea de constituire a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. De

asemenea, spre sfârşitul discursului său de la Zurich,

Churchill a propus pentru început înfiinţarea unei

structuri regionale şi formarea unui Consiliu al Europe2.

2 Tratatul de constituire a Consiliului Europei a fost semnat la

Londra la data de 5 mai 1949.

173

2. PLANUL MARSHALL - OCEE

Dacă cuvintele lui Churchill au fost bine primite,

statelor europene din perioada respectivă le lipsea

vitalitatea necesară demarării unor planuri atât de

ambiţioase, fiind prea preocupate cu lupta cotidiană

pentru supravieţuire economică. Odată în plus, Statele

Unite au sărit în ajutor. În cadrul unui alt discurs faimos,

susţinut însă la Harvard în 5 iunie 1947, George Marshall

- secretarul de stat al Statelor Unite - a anunţat că Statele

Unite vor face „tot ceea ce pot pentru a sprijini revenirea

la o economie sănătoasă în lume”. Această ofertă a fost

acceptată de cele 16 ţări europene la data de 15 iulie 1947

şi astfel a luat naştere Planul Marshall; dar de o

importanţă mult mai mare pentru viitorul integrării

europene a fost înfiinţarea, în 1948, a Organizaţiei de

Cooperare Economică Europeană (OCEE)3; acesta a fost

răspunsul la solicitarea americană de încheiere a unui

acord între europeni.

3. ROBERT SCHUMAN: 9 MAI 1950

Între timp, cuvintele lui Churchill despre un

parteneriat între Franţa şi Germania nu au fost unitate şi

în 9 mai 1950, Robert Schuman – ministrul francez al

afacerilor externe – declara că o Europă unită este

esenţială pentru pacea lumii şi că o strângere laolaltă a

naţiunilor europene cere eliminarea opoziţiei seculare

dintre Franţa şi Germania. Ca un prim pas practic el a

propus „plasarea întregii producţii franco-germane de

oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate comună, într-o

organizaţie deschisă participării celorlalte state ale

3 În 1961, aceasta a devenit Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (OCDE), cu participarea SUA şi a Canadei.

174

Europei”. El a descris această coordonare a producţiei ca

fiind „prima etapă a federaţiei europene”. Germania,

Olanda, Belgia, Luxemburg şi Italia au acceptat în

principiu această coordonare şi negocierile au demarat

imediat.

4. COMUNITATEA EUROPEANĂ A

CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI

Negocierile au avansat rapid şi au fost

simplificate de faptul că toţi viitorii parteneri au acceptat

principiile propuse; munca depusă a constat în principal

în realizarea unei forme legale pentru aceste principii.

Probabil că, pe lângă bunăvoinţă, urgentarea negocierilor

s-a datorat şi invaziei comuniste în Coreea de Sud.

Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat la Paris în

18 aprilie 1951. Ratificarea acestuia de către

parlamentele naţionale a întâmpinat doar slabe opoziţii şi,

la data de 25 iulie 1952 tratatul a intrat în vigoare.

5. COMUNITATEA EUROPEANĂ A APĂRĂRII

Următorii doi ani au fost dificili. S-a spus că

relaxarea situaţiei politice internaţionale - la 5 martie

1953 a murit Stalin, iar la 27 iulie 1953 se sfârşea

războiului coreean - a diminuat necesitatea de „strângere

a rândurilor”. În orice caz, două noi propuneri de

cooperare mai strânsă între cei „şase” - sub forma

Comunităţii Europene a Apărării şi a Comunităţii Politice

Europene au sfârşit lamentabil.

175

6. CEE ŞI EURATOM

Nelăsându-se intimidate de aceste tergiversări, în

1955, ţările Benelux au propus partenerilor din

Comunitatea Cărbunelui şi Otelului să mai facă un pas pe

drumul integrării europene prin înfiinţarea unei pieţe

comune şi prin dezvoltarea în comun a energiei de

transport, a celei clasice şi a celei atomice. Aceasta a

făcut ca, în cadrul conferinţei de la Messina din acelaşi

an, să se ceară d-lui Spaak - ministrul de externe belgian

- să întocmească un raport privind fezabilitatea acestor

planuri. La momentul respectiv a fost lansată şi o

invitaţie adresată guvernului britanic de a lua parte la

negocierile celor şase; dar vai, fără rezultat4.

„Raportul Spaak” a fost finalizat în 1956 şi a fost

discutat la Venetia, unde s-a luat hotărârea de a începe

negocierile pentru elaborarea tratatelor ce vor stabili o

„piaţă comună” şi o Comunitate a Energiei Atomice.

Incredibil de repede (iunie 1956 – februarie 1957) aceste

două tratate complexe erau pregătite pentru semnare la

Roma în 25 martie 1957, iar la data de 1 ianuarie 1958

Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)

au devenit realitate. În 1961, guvernul britanic a hotărât

să solicite negocieri pentru a stabili dacă se pot face

aranjamente satisfăcătoare care să vină în întâmpinarea

nevoilor Marii Britanii, Commonwealth-ului şi ale

AELS. Guvernul s-a „împotmolit în propriul obiectivul,

astfel încât n-a fost posibil să se decidă dacă se pot obţine

condiţii de intrare satisfăcătoare”5.

4 Vezi Hans Joachim Heiser, British Policy with regard to the

unification efforts on the European Continent (Leyden, 1959), p. 96. 5 The United Kingdom and the European Communities, 1971

(Cmmd.4715), para.6.

176

7. TRATATUL DE CONSTITUIRE A UNUI

SINGUR CONSILIU ŞI A UNEI SINGURE

COMISII

La data de 8 aprilie 1965, structura instituţională a

Comunităţilor a fost simplificată prin aşa-numitul „Tratat

de Fuziune”, Tratatul de constituire a unui singur

Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor

Europene. El a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Până la

această dată existau trei consilii şi trei comisii (câte un

set pentru fiecare Comunitate), în timp ce convenţia

asupra anumitor instituţii comune Comunităţilor

Europene, adoptată odată cu tratatele CEE şi Euratom,

prevedea o singură Curte de Justiţie şi o singură Adunare.

Convenţia şi Tratatul de Fuziune au fost anulate de către

Tratatul de la Amsterdam, care, totuşi, a păstrat

elementele esenţiale ale prevederilor acestora6.

8. UNIUNEA VAMALĂ

Uniunea Vamală a devenit complet operaţională

în CEE la 1 iulie 1968. Acest lucru înseamnă că, din acel

moment, tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele

membre erau complet abolite, iar procesul de înlocuire a

tarifelor vamale naţionale externe cu cele comune

finalizate. Comunitatea se afla cu 18 luni înaintea

calendarului stabilit în Tratat7. Acest lucru a dus la

păstrarea unor diferenţe în domeniul taxelor şi al

măsurilor cu efect echivalent asupra tarifelor şi cotelor,

ceea ce constituia un obstacol în calea comerţului liber.

6 Tratatul de la Amsterdam, Art.9 (1).

7 Doisprezece ani, vezi CEE, Art.8 şi deciziile de accelerare ([1960]

JO 1217 şi [1962] JO 1284).

177

9. RESURSELE PROPRII ALE COMUNITĂŢII

Înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor

membre cu resursele proprii ale Comunităţii8 a inaugurat

o nouă eră în istoria Comunităţii. Aceasta a devenit, într-

o anumită măsură, independentă financiar şi Tratatul de

amendare a anumitor prevederi bugetare ale Tratatelor

CECO, CEE şi Euratom şi ale Tratatului de Fuziune a

conferit Parlamentului puteri bugetare specifice.

Resursele proprii ale Comunităţii sunt asigurate din taxe

agricole, taxe vamale, procente din TVA-ul colectat de

statele membre şi, începând din februarie 19889, dintr-o

sursă suplimentară reprezentând un anumit procent din

media PIB-ului în Uniune.

10. ADERAREA MARII BRITANII, DANEMARCEI

ŞI IRLANDEI

După dezbaterea în ambele camere ale

parlamentului, urmată de aprobarea deciziei guvernului

în Camera Comunelor cu o majoritate de 426 de voturi, la

10 mai 1967 guvernul britanic a depus la Consiliu cererea

de aderare la Comunităţile Europene. Totuşi, până în luna

decembrie a aceluiaşi an a devenit clar faptul că cei

„şase” n-au putut întruni unanimitatea necesară, conform

tratatelor Comunităţii în vederea formulării unui răspuns

la cererea Marii Britanii. Astfel s-a sfârşit cea de a doua

tentativă a Marii Britanii de a intra în „Europa”.

8 Decizia 70/243 din 21 aprilie 1970 ([1970) JO L94/19; [1970(I))

JO 224). A intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971, după ratificarea de

către cele şase parlamente naţionale. 9 [1988] EC Bull. 2-13.

178

Guvernul britanic, a hotărât să-şi menţină cererea de ade-

rare şi aceasta a fost luată în discuţie la multe dintre

întrunirile Consiliului Comunităţilor din următorii doi

ani.

La reuniunea şefilor de stat şi de guvern ce a avut

loc la Haga între 1 şi 2 decembrie 1969, s-a luat în sfârşit

hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi

statele care au înaintat cereri de aderare. Alte decizii

importante luate la acest „summit” au fost cele referitoare

la uniunea economică şi monetară şi resursele proprii ale

Comunităţii, respectiv sistemul comunitar de venituri

directe.

Tratatul de la Bruxelles referitor la aderarea Marii

Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat

la 22 ianuarie 1972; acest tratat a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1973, mai puţin pentru Norvegia care, ca rezultat

al referendumului pe această temă, nu a ratificat tratatul.

În consecinţă, câteva dintre prevederile tratatului şi

,,Actul privind condiţiile de aderare şi de ajustare a

Tratatelor” anexat la tratat, au fost modificate de Consiliu

prin decizia de la 1 ianuarie 1973 de ajustare a

documentelor privind aderarea noilor state la

Comunităţile Europene (denumită de acum încolo

„decizia de adaptare”).

11. CONTINUAREA EXTINDERII

La data de 12 iunie 1975, Grecia a înaintat

cererea de aderare la Comunităţi; tratatul de aderare şi

actul privind aderarea şi ajustarea Tratatelor au fost

semnate la 18 mai 1970 la Atena10

, tratatul fiind ratificat

de parlamentul grec la 28 iunie 1979. Grecia devenea

membru al Comunităţii la 1 ianuarie 1981. La data de 28

10

[1979] OJ L291/1.

179

martie 1977 - Portugalia11

şi la data de 28 iulie 1977 -

Spania12

au înaintat cereri de aderare. Negocierile

oficiale cu Portugalia au început 16 octombrie 1978, iar

cu Spania la 5 februarie 1979. Acestea au fost încheiate

cu succes în cadrul Consiliului European din 29-30

martie 1985 şi cea de a treia extindere a devenit realitate

la 1 ianuarie 1986, ridicând la 12 numărul statelor

membre.

12. ALEGEREA DIRECTĂ A PARLAMENTULUI,

DECLARAŢIA ASUPRA DEMOCRAŢIEI ŞI

DREPTURILOR FUNDAMENTALE

La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Consiliu

ai statelor membre au căzut de acord asupra condiţiilor

pentru alegeri directe şi au semnat Actul privind alegerea

reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct13

,

act ratificat ulterior de cele nouă parlamente naţionale de

la vremea respectivă. Primele alegeri au avut loc în iunie

197914

, dând Comunităţilor Europene propria legitimitate

democratică.

La 5 aprilie 1977, Parlamentul European,

Consiliul şi Comisia au elaborat o Declaraţie Comună

asupra Drepturilor Fundamentale15

, document la care s-

au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria

Declaraţie asupra Democraţiei. Astfel, aceştia îşi

confirmau voinţa de a asigura respectarea valorilor

ordinii lor juridice; politice şi morale şi de a apăra

principiul democraţiei reprezentative, al statului de drept,

11

[1977] EC Bull. 3-8 şi Suppl.5/78. 12

[1977] EC Bull. 7/8-6 şi Suppl.9/78. 13

[1976] OJ L278/1. 14

Vezi mai departe, Parlamentul European. 15

[1977] OJ C103/1.

180

al dreptăţii sociale şi al respectului pentru drepturile

omului. Ei au declarat că aplicarea acestor principii

implică un sistem politic caracteristic democraţiei

pluraliste16

.

La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern

au semnat Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene

exprimându-şi, inter alia, hotărârea „de a ajunge la o

abordare politică comună comprehensivă şi coerentă" şi

voinţa de a transforma întregul complex de relaţii dintre

statele membre într-o Uniune Europeană17

.

13. SEPARAREA GROENLANDEI

La 1 februarie 1985, Groenlanda a încetat să mai

facă parte din Comunităţile Europene cărora le-a

aparţinut din 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului

Danemarcei. Groenlanda s-a bucurat de un statut special

în Regat prin Actul Intern de Reglementare (Home Rule

Act) din 1979 şi guvernul său a avut competente

independente, inter alia, în domeniile pescuitului,

agriculturii şi creşterii animalelor.

Caracteristicile deosebite ale Groenlandei, cum ar

fi izolarea, condiţiile climatice şi particularităţile

culturale ale populaţiilor sale neeuropene au pledat în

favoarea unor noi aranjamente, precum şi pentru căutarea

unui nou tip de relaţie - după ce în 1982 locuitorii insulei

au hotărât prin referendum ieşirea din Comunitate.

Prevederile Tratatului aplicabile ţărilor şi teritoriilor de

peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste

relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi

16

[1978] EC Bull 3-5; cu alte cuvinte, un stat fără o democraţie

pluralistă nu poate fi membru al Comunităţilor Europene. 17

[1983] EC Bull 6-24. De asemenea, vezi proiectul Tratatului

asupra Uniunii Europene, [1984] EC Bull.2-7.

181

aditionale18

.

14. FINALIZAREA PIEŢEI INTERNE PÂNĂ LA

SFÂRŞITUL ANULUI 1992

În iunie 1985, Comisia a transmis Consiliului

European o Carte Albă intitulată „Finalizarea Pieţei

Interne”19

. Astfel a demarat Operaţiunea 1992. Cartea

Albă stabilea un program şi un calendar complex pentru

abolirea barierelor de orice tip din calea comerţului

interstatal, armonizarea regulilor, armonizarea legislaţiei

şi a structurii de taxe, precum şi întărirea cooperării

monetare. Pentru finalizarea pieţei interne, Cartea Albă

prevede eliminarea bariere lor fizice, tehnice şi fiscale.

Practic, pentru a face posibilă implementarea acestui

program vast, statele membre au hotărât amendarea

tratatelor existente prin Actul Unic European.

15. ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)20

A fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la

Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie

1987. Obiectivul AUE este finalizarea aşa-numitei „pieţe

interne” definită ca „o zonă fără frontiere interne În care

este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,

18

Vezi opinia Comisiei asupra statului Groenlandei ([1983] EC Bull.

1-13) şi textul tratatului amendat prin diferite regulamente ale

Consiliului ([1985] OJ L29/1). 19

Cartea Albă a Comisiei European (Milano, 28-29 iunie 1985),

COM (85) 310 final. 20

Actul a fost numit „unic” întrucât combină două instrumente

diferite: primul prevede modificarea celor trei tratate europene, iar

cel de al doilea constituie un acord între statele membre pentru

formularea şi implementarea în comun a unei politici externe

europene.

182

serviciilor şi capitalului”,21

. Tratatul prevede, inter alia,

întărirea procesului decizional al Comunităţii prin:

extinderea votului cu majoritate calificată, includerea în

Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi

socială (dezvoltare regională), cercetarea şi dezvoltarea

tehnologică şi mediul. De asemenea, prevede o mai mare

implicare a Parlamentului European În procedurile

legislative. AUE face referire la tratatul asupra uniunii

economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul

politicii externe.

16. TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE

(TRATATUL DE LA MAASTRICHT)

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fiind format din

şapte părţi. Titlul I prevede o Uniune Europeană şi

fixează obiectivele acesteia: stabilirea unei uniunii

economice şi monetare incluzând în cele din urmă o

monedă unică, o politică externă şi de securitate comună

cuprinzând şi eventuala stabilire a unui cadru pentru o

politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei

Uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor

interne, păstrarea acquis-ului comunitar şi respectarea

principiului subsidiarităţii.

De asemenea, Tratatul „instituţionalizează”

Consiliul European - cel ce va asigura impulsul necesar şi

va defini liniile politice generale - şi precizează faptul că,

pentru a fi membru al Comunităţii, guvernarea unui stat

trebuie să se bazeze pe principiile democraţiei. În acelaşi

timp drepturile fundamentale sunt considerate a fi

principiile generale ale dreptului comunitar. Titlurile II,

III şi IV cuprind amendamentele la cele trei tratate euro-

21

Art.14 (2) (ex.7a) CE.

183

pene. În continuare se regăsesc principalele noutăţi

introduse prin acest tratat.

Politica economică. Consiliul European defineşte

liniile generale, iar Consiliul monitorizează şi evaluează

evoluţia economică din statele membre (procedura

multilaterală de supraveghere), posibilităţile de asistenţă

financiară; trebuie evitate deficitele excesive ale

bugetelor publice şi Consiliul poate face recomandări şi

poate impune amenzi în cazul în care recomandările sale

nu sunt puse în practică. Politica economică este

examinată în detaliu în Capitolul 24 - Uniunea

Economică şi Monetară.

Politica monetară. Obiectivul principal îl

reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor; el va constitui

responsabilitatea cea mai importantă a Sistemului

European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a Băncii

Centrale Europene (BCE). Obiectivele trebuie atinse în

trei etape.

Prima etapă a demarat la 1 iulie 1990 şi a luat

sfârşit la 31 decembrie 1993; se prevedea convergenţa şi

coordonarea politicilor economice ale statelor membre.

Cea de a doua etapă, care a început la 1 ianuarie

1994, a constat în înfiinţarea Institutului Monetar

European (IME) ale cărui responsabilităţi sunt întărirea

cooperării dintre băncile centrale şi dintre politicile

monetare ale statelor membre, monitorizarea funcţionării

Sistemului Monetar European (SME), facilitarea utilizării

ECU etc.

Cea de a treia etapă, demarată la 1 ianuarie 1999,

a condus la apariţia euro, care a înlocuit ECU mai întâi ca

monedă cu drepturi proprii şi mai târziu ca monedă unică

a statelor membre. Politica monetară este analizată în

detaliu în Capitolul 24, în contextul Uniunii Economice

şi Monetare.

184

Noile domenii de activitate ale Comunităţii sunt:

educaţia, cultura, sănătatea publică, protecţia

consumatorului şi reţelele transeuropene. Vezi Partea a

V-a.

Procedura de codecizie pentru Parlamentul

European şi creşterea numărului de cazuri în care

Consiliul ia decizii cu majoritate calificată. Vezi Partea a

II-a.

În sfârşit, Tratatul de la Maastricht cuprinde

prevederi asupra politicii externe şi de securitate comună

şi asupra cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne22

. Aceste două noi domenii de acţiune nu au fost

încorporate în Tratatul Comunităţii Europene, dar sunt

parte a Uniunii Europene.

17 . SPAŢIUL ECONOMIC EUROPEAN (SEE)

La 2 mai 1992, la Oporto a fost semnat, între cele

şapte tări23

ale Acordului European de Liber Schimb

(AELS) şi Comunitatea Europeană şi statele sale

membre, Acordul de constituire a SEE. După un

referendum, Elveţia a renunţat să participe la acord.

Semnarea acordului a fost susţinută de opinia Curţii

privind conformitatea proiectului de acord cu prevederile

Tratatului24

. Prin acea opinie, în locul înfiinţării unei

Curţi a SEE, acordul prevede crearea unui Comitet Mixt

SEE care să regleze disputele dintre cele două părţi şi să

asigure interpretarea uniformă a acordului prin revizuirea

22

Vezi Decizia Cadru a Consiliului din 15 martie 2001 asupra

poziţiei victimelor în procedurile penale în [2001] OJ L82/1. 23

Austria, Finlanda, Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Suedia şi

Elveţia. Vezi [1994] OJ L1/1. 24

Opinia 1/91 din 14 decembrie [1991] E.C.R.I-6079 şi Opinia 1/92

din 10 aprilie [1992] E.C.R. I-2825.

185

permanentă a deciziilor Curţii de Justiţie şi a nou createi

Curţi AELS. Primul caz a fost înaintat acesteia din urmă

la 27 aprilie 1994, Curtea având jurisdicţie limitată la

statele AELS. Deciziile Comitetului nu au nici un impact

asupra cazurilor Curţii de Justiţie, fiind astfel protejată

autonomia sistemului juridic comunitar. În cazul în care

părţile nu sunt de acord asupra unei interpretări

uniforme, acestea pot apela la Curtea de Justiţie pentru

interpretarea regulilor privind problema în cauză25

.

Acordul intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994

stabileşte o structură integrată fundamentată pe reguli

comune şi condiţii egale de concurenţă, structură dotată

cu mijloacele necesare implementării. Libera circulaţie a

mărfurilor a persoanelor, dreptul de stabilire, libera

circulaţie a serviciilor, a capitalului şi a plăţilor sunt

asigurate în baza legislaţiei comunitare în forma existentă

rezultată după ani de modificări (acquis-ul comunitar).

Ea se aplică în prezent în ţările AELS şi face obiectul

unui număr limitat de excepţii şi prevederi tranzitorii. Pe

lângă libertăţile fundamentale, acordul prevede

cooperarea în domeniile direct legate de activitatea

economică, cum ar fi: cercetarea şi dezvoltarea, politica

socială, securitatea socială, protecţia consumatorului.

mediul, statisticile şi legislaţia societăţilor comerciale. De

asemenea, se prevede şi un proces permanent de

informare şi consultare pentru toate etapele de pregătire a

instrumentelor comuni tare şi care cuprinde reguli de

supraveghere şi implementare26

.

Acordul prevede un Consiliu SEE asemănător

Consiliului European, o Autoritate de Supraveghere

25

Cel de al XXVI-lea raport General (1992), p.421. 26

[1992] Bull.5, 77; pentru un rezumat mai detaliat vezi comunicatul

de presă elaborat după semnare, ibid. 130.

186

AELS asemănătoare Comisiei Europene27

şi un Comitet

Parlamentar Mixt. SEE are o procedură proprie de luare a

deciziilor28

.

18. ADERAREA AUSTRIEI, FINLANDEI ŞI

SUEDIEI

La reuniunea Consiliului European de la Edinburg

din decembrie 1992, s-a hotărât că la începutul anului

1993 se pot demara negocierile cu Austria, Finlanda şi

Suedia, negocieri ce vor fi urmate de convorbiri similare

cu Norvegia după ce Comisia va fi elaborat o opinie

privind cererea de aderare a acestei ţări. Să amintim

faptul că Tratatul prevede: „orice stat european poate

înainta cerere de aderare la Comunitate. El va adresa

Consiliului această cerere, iar Consiliul va acţiona

unanim după consultarea Comisiei şi după acordul

Parlamentului European, cel din urmă acţionând cu

majoritatea absolută a membrilor săi componenţi”29

.

Consiliul European de la Maastricht, din decembrie

1991, a adăugat o precizare: „orice stat european al cărui

sistem de guvernare a fost fundamentat pe principiul

democraţiei poate Înainta cerere de aderare la

Uniune"30

. Adevărul este că Tratatul Uniunii ce tocmai

fusese agreat prevedea că: „Uniunea va respecta

identitatea naţională a statelor sale membre ale căror

sisteme de guvernare sunt bazate pe principiile

27

Vezi regulile de procedură ale Autorităţii de Supraveghere AELS

[1994] OJ L113/19. 28

Vezi deciziile privind Comitetul Mixt CEE-AELS [1994] OJ

L12/32 şi Autoritatea de Supraveghere AELS [1994] OJ C158/5 şi

[1994] OJ L138/39. 29

Art.49 (ex.0) TUE. 30

Cel de al XXIII-lea Raport General (1992), p.249.

187

democraţiei”31

. Nu conta faptul că Tratatul avea să intre

în vigoare abia doi ani mai târziu; probabil era deja clar

la momentul respectiv, după cum confirmă şi Comisia în

raportul său „Europa şi provocarea extinderii”32

, că

aderarea va avea loc în baza Tratatului asupra Uniunii

Europene33

.

Este foarte interesant de notat existenţa unui set

de criterii proiectat de către Comisia Europeană, criterii

pe care fiecare stat candidat trebuie să le îndeplinească.

in primul rând statele candidate trebuie să

îndeplinească cele trei condiţii de bază referitoare la

identitatea europeană, la statutul democratic şi la

respectarea drepturilor omului.

În al doilea rând, aceste state trebuie nu numai să

accepte acquis-ul comunitar în întregime, dar să fie şi

capabile să-l implementeze, chiar dacă această

implementare poate face obiectul unor aranjamente

tranzitorii şi temporare. Aceasta presupune că ţara

respectivă are o economie de piaţă funcţională şi

competitivă şi un cadru legal şi administrativ adecvat. Pe

baza raportului Comisiei, Consiliul European de la

Lisabona din iunie 1992, a invitat instituţiile să

urgenteze lucrările de pregătire a negocierilor cu statele

AELS, confirmând astfel faptul că negocierile oficiale

pot demara imediat ce Tratatul de la Maastricht va fi fost

ratificat34

şi va fi fost aprobat cel de al doilea pachet de

măsuri financiare35

şi structurale36

. in consecinţă.

Comisia a adoptat opiniile asupra cererilor de aderare ale

31

Art.61 (ex.F.1) TUE. 32

[1992] Bull.12, 8. 33

Cel de al XXIII-lea Raport General (1992), p.249. 34

1 noiembrie 1993. 35

Vezi „Activităţile financiare ale Comunităţii”, Capitolul XII. 36

Vezi „Coeziunea economică şi socială”, Capitolul XXVIII.

188

Suediej37

şi Finlandej38

în iulie şi, respectiv, noiembrie

1992. Norvegia a înaintat cererea în noiembrie 1992, dar

a retras-o în urma unui referendum negativ. Opinia

Comisiei asupra aderării Austriei a fost elaborată în iulie

199139

. Cele trei ţări au devenit state membre ale

Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995. Astfel, ele au

acceptat toate prevederile Tratatului asupra Uniunii

Europene şi acquis-ul comunitar în întregime. Această

extindere, ce marchează un important pas înainte în

istoria integrării europene, ridică la 15 numărul statelor

membre şi la 368 de milioane numărul cetăţenilor

europeni.

19. TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Conferinţa interguvernamentală (CIG) stipulată în

Tratatul asupra Uniunii Europene a fost deschisă la 29

martie 1996, după ce Consiliul European a adoptat

agenda acesteia. Principalele titluri au fost: (1) o Uniune

mai aproape de cetăţenii săi, (2) instituţii pentru o Uniune

mai democratică şi mai eficientă şi (3) consolidarea

capacităţii de acţiune externă a Uniunii. Conferinţa a

eşuat lamentabil la toate cele trei capitole. Tratatul ar fi

trebuit să pregătească Comunitatea pentru continuarea

extinderii prin includerea ţărilor din Centrul şi Estul

Europei. Pe lângă deja mult întârziata reformă a

instituţiilor, era necesară o reformă profundă a politicii

agricole comune şi a fondurilor structurale, după cum se

sugera şi în „Agenda 2000”. În ceea ce priveşte reforma

instituţiilor, singurul progres înregistrat îl reprezenta

extinderea participării directe a Parlamentului European

37

[1992] EC Bull.7/8, 74. 38

[1992] EC Bull.11, 76. 39

[1991] EC Bull.7/8, 80.

189

în domeniul legislativ40

. Celelalte subiecte nu au fost nici

măcar menţionate la Amsterdam, de parcă lipsa

reformelor urma să fie păstrată ca scuză pentru amânarea

extinderii! Dificultăţile întâmpinate la ratificarea

Tratatului asupra Uniunii Europene au demonstrat cu

claritate faptul că cetăţenii trebuiau implicaţi în

activităţile instituţiilor Comunităţii. Una din modalităţile

de a realiza acest lucru este transparenţa. Şi deşi Tratatul

UE stipulează acum faptul că deciziile trebuie luate „cât

mai deschis posibil şi cât mai aproape posibil de

cetăţean”, nu s-au schimbat prea multe. După cum vom

vedea, este încă dificil să ai acces la arhivele instituţiilor

şi chiar imposibil să intri în posesia documentelor

pregătitoare pentru legislaţia comunitară. Prin refuzul de

a comunica proiectele, sub pretextul că acestea ar putea fi

amendate sau că nu au fost încă aprobate ierarhic,

instituţiile ignoră obligaţiile care le sunt impuse de

Tratat. Ce au devenit atât de mult trâmbiţatele noţiuni de

transparenţă, democraţie şi deschidere?

De asemenea, Tratatul prevede organizarea unei

conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre

pentru revizuirea componenţei şi a funcţionării

instituţiilor, cu un an înainte ca numărul membrilor VE

să treacă de douăzeci.

Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1

mai 1999.

40

Totuşi, vezi Protocolul asupra instituţiilor in perspectiva extinderii

Uniunii Europene anexat celor patru tratate. protocol ce stipulează

faptul că la aderare. Comisia va cuprinde câte un reprezentant al

fiecărui stat membru şi că statele membre care au doi reprezentanţi

vor renunţa la unul dintre aceştia cu condiţia ca ponderea voturilor în

Consiliu să se fi modificat de o manieră acceptabilă pentru toate

statele membre.

190

20. TRATATUL DE LA NISA41

Acest tratat a fost semnat la 26 februarie 2001 la

Nisa şi amendează Tratatul asupra Uniunii Europene,

tratatele de constituire a Comunităţilor şi alte documente

oficiale legate de acestea.

Aşa cum s-a spus, ideea a fost de „a termina

procesul demarat prin Tratatul de la Amsterdam de

pregătire a instituţiilor Uniunii Europene pentru

funcţionarea într-o Uniune extinsă”. Reuşita este incertă;

mai mult, cei care au proiectat tratatul, au „încurcat” din

nou textele tratatelor - ce fuseseră „limpezite” după

Tratatul de la Amsterdam - prin inserarea a tot felul de

noi prevederi, astfel că în prezent unele dintre acestea au

din nou articole a, b, c, etc.

(1) Modificări ale Tratatului asupra Uniunii

Europene

Principalele modificări au în vedere situaţiile în

care există un „risc clar”42

de încălcare gravă de către un

stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale

respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile

fundamentale şi ale statului de drept43

. Anterior, Tratatul

cuprindea prevederi referitoare doar la cazul în care

Consiliul, format din şefii de stat şi de guvern, determina

„existenţa” unei încălcări grave şi persistente44

.

Modificarea a fost introdusă după dificultăţile

întâmpinate de către celelalte 14 state membre în luarea

anumitor măsuri împotriva Austriei după ce

41

Vezi [2001] OJ C 80/1. 42

Art.7,1 TUE, introdus de Tratatul de la Nisa. 43

Art.6,1 TUE. 44

În prezent Art.7,2 TUE.

191

reprezentanţii extremei drepte au fost incluşi în guvernul

austriac45

. În Tratat nu exista nici o bază legală pentru

aceste măsuri, iar procedura prevedea acţiune din partea

Consiliului doar în urma unei propuneri întemeiate, a

unui vot în Consiliu cu majoritate de patru cincimi şi a

unui acord din partea Parlamentului.

Alte modificări privesc structurarea treptată a unei

politici de apărare comună în cadrul politicii externe şi

de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale

practic dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat46

.

Sub responsabilitatea Consiliului, Comitetul

Politic şi de Securitate exercită acum control politic

asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic

operaţiunile de administrare a crizelor47

.

Au fost introduse o serie de prevederi48

referitoare

la cooperării întărite în domeniul politicii externe şi de

securitate comună.

Alte amendamente privesc cooperarea judiciară

in materie penală: alături de Europol49

, pentru o

cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte

autorităţi competente ale statelor membre, a apărut

EUROJUST (Unitatea Europeană de Cooperare

Judiciară)50

. Unul dintre obiectivele acestei cooperări îl

reprezintă dezvoltarea Uniunii într-o „zonă a libertăţii,

securităţii şi justiţiei”51

.

45

Vezi declaraţia Preşedinţiei portugheze a Uniunii Europene în

numele celor 15 state membre din 31.01.00,

http>//Portugal.ue.pt/uk/news/execute/new.asp?id=425. 46

Art.17 TUE, după cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa. 47

Art.25 TUE, după cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa. 48

Art.27a lao 27e TUE, introduse de Tratatul de la Nisa. 49

Vezi [2001] OJ C80/53. 50

Art.29, al doilea para., noul alineat secund TUE, modificat de către

Tratatul de la Nisa. 51

Art.40, 1 TUE.

192

Şi, în sfârşit, Titlul VII „Prevederi; asupra unei

cooperări mai strânse” şi-a schimbat numele în

„Prevederi asupra cooperării întărite”; aceste prevederi

sunt similare celor din cadrul Titlului V asupra politicii

extern şi de securitate comună52

.

(2) Modificări ale tratatelor CE, CECO şi

Euratom

Aceste modificări vor fi precizate in Capitolul 5 şi

în capitolele următoare în care sunt analizate tratatele

respective. Ele privesc în special instituţiile, procedurile

de vot şi cooperarea întărită. În viitor: Comisia va

cuprinde câte un reprezentant al fiecărui stat membru;

Parlamentul European va avea cel mult 732 de membri -

Germania şi Luxemburg sunt singurele state ce îşi

păstrează numărul de locuri în Parlament, toate celelalte

pierzând din numărul de locuri; votul majoritar în

Consiliu va necesita majoritatea statelor membre şi, la

cererea unuia dintre statele membre votul a 62% din

populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi competenţele

curţilor. Cât priveşte votul majoritar, acesta a fost

introdus pentru încă 27 de cazuri, procedura de codecizie

fiind extinsă. În final, sunt prevăzute reguli specifice

pentru cooperarea întărită, cum ar fi necesitatea

participării a minim 8 state membre.

(3) Statutul Curţii de Justiţie

Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al

Curţii de Justiţie ce va fi analizat în capitolul dedicat

curţilor. Merită menţionată la acest moment prevederea

referitoare la crearea camerelor jurisdicţionale pentru

probleme specifice.

52

Art.27a şi următoarele TUE.

193

Bibliografie

O'Keeffe, Twomey, Legal Issues of the Maastricht Treaty

(Chancery, London, 1994).

Sally Langrish, The Treaty of Amsterdam: Selected

Highlights (1998) 23 E.L.Rev.3.

Amaryllis Verhoeven, How Democratic need European

Union Members Be? Some Thoughts Afler Amsterdam

(1998) 23 E.L.Rev. 217.

ACTELE NORMATIVE ALE COMUNITĂŢII

Orientări le principale ale procesului decizional

comunitar vor fi conturate având în vedere rolurile jucate

de Parlament, Consiliu şi Comisie în acest proces. Cât

priveşte diferitele forme pe care le pot lua actele

normative ale Comunităţii, trebuie subliniat faptul că

practica propriu zisă diferă de ceea ce se stipulează în

Tratat. Se manifestă o tendinţă de multiplicare a

deciziilor, a procedurilor ce duc la acestea şi a

organismelor ce le emit. Pe lângă „comunicatele”,

„declaraţiile” şi „concluziile” Consiliului European, mai

există, de exemplu, „programe”1 şi „rezoluţii”. Acestea

sunt emise nu numai de către Consiliu, dar şi de către

reprezentanţii în Consiliu ai guvernelor statelor membre

sau de către Consiliu şi reprezentanţi ai guvernelor.

Tratatul de la Maastricht a mai adăugat şi „reuniunile

Consiliului format din şefii de stat şi de guvern”. Întrucât,

general vorbind, aceste acte normative nu creează în mod

direct drepturi şi obligaţii pentru cei ce fac subiectul

dreptului comunitar, nu toate măsurile menţionate mai

1 Totuşi, unele dintre programe sunt stipulate în Tratat, vezi, de

exemplu. Art. 54 CEE.

194

sus constituie reglementări a căror legalitate să fie

judecată de către Curte. Nici nu sunt emise întotdeauna

pe baza unei propuneri a Comisiei, deşi deseori există o

astfel de propunere. Nici nu se consultă neapărat

Parlamentul, Comitetul Economic şi Social sau Comitetul

Regiunilor. Totuşi, aceste acte conturează politicile

esenţiale ale Comunităţii, evoluţia Comunităţii însăşi. Se

pare că, uneori, cu cât este mai importantă decizia din

punct de vedere politic, cu atât mai puţin oficiale sunt

procedurile şi forma finală a acesteia.

Cu toate acestea, reglementările stipulate clar în

Tratat încă mai joacă un rol esenţial, iar condiţiile

prevăzute pentru procesul decizional şi pentru conţinutul

acestora trebuie privite ca tot atâtea garanţii pentru

protecţia şi monitorizarea legalităţii.

Evoluţiile menţionate mai devreme par a

contraveni prevederilor Tratatului care investesc

Consiliul - de la „Maastricht” şi „Amsterdam”, din ce în

ce mai des, împreună cu Parlamentul - şi Comisia cu

responsabilitatea implementării obiectivelor Comunităţii.

Pentru a îndeplini această sarcină, ele au fost

împuternicite să întocmească regulamente, să emită

directive, să ia decizii, să încheie acorduri internaţionale,

să facă recomandări şi să elaboreze opinii. Totuşi, toate

acestea se pot realiza doar „în conformitate cu

prevederile Tratatului”2. Mai mult, fiecare dintre acele

reglementări îndeplineşte o funcţie specifică în

dezvoltarea dreptului comunitar şi, tocmai de aceea,

Tratatul stipulează în mod explicit ce tip de act trebuie

adoptat. Diverselor categorii de reglementări li se aplică

reguli procedurale diferite şi, mai important, măsura in

care se acordă protecţie persoanelor fizice şi juridice

2 Art.249 (ex.189) CE.

195

variază mult de la o categorie la alta3.

1. REGLEMENTĂRI STIPULATE ÎN ARTICOLUL

249 (EX 189) C.E.

Regulamentul are aplicativitate generală, este

obligatoriu în întregime şi este direct aplicabil în toate

statele membre. Regulamentele sunt adoptate de către

Consiliu sau de către Consiliu împreună cu Parlamentul

în cadrul procedurii de „codecizie”, de către Comisie şi

de către Banca Centrală Europeană4. Criteriul distingerii

între un regulament şi alte legi, în special decizii, trebuie

gândit în sensul „aplicabilităţii generale”. Fiind în esenţă

de „natură juridică, un regulament nu este aplicabil unui

număr limitat de persoane, definit sau nu5, ci categoriilor

de persoane privite în mod abstract şi în integralitatea

lor”6.

În al doilea rând, regulamentul este, după cum s-a

menţionat, „obligatoriu în întregime”. Această

caracteristică îl distinge de directivă care impune

obligaţia de a obţine rezultate specifice numai statelor

membre cărora le este adresată. Curtea a considerat că, de

vreme ce regulamentul este obligatoriu în întregime, nu

3 Trebuie notat faptul că nu denumirea unei reglementări conduce la

încadrarea acesteia într-una din categoriile menţionate mai sus, ci

mai degrabă conţinutul şi obiectivele prevederilor sale. Vezi Cazul

15/70 Chevalley v. Commission (1970) ECR 975 la 980(10). De

asemenea, Curtea a admis faptul că aceeaşi reglementare poate

conţine prevederi aparţinând unor categorii diferite. Vezi Cazurile

comune 16 17/62 Producteurs defruits v. Council [1962] ECR 471

lat 479. [1963] CMLR 160. 4 Protocolul asupra statutului SEBC şi al BCE. Art. 34( 1).

5 Cazurile comune 789-790/79 Calpak v. Commission (1980) ECR

1949 la 1961(9); [1981] 1 CMLR 146. 6 Cazurile comune 16-17/62 Producteurs de fruits (n.3 de mai sus).

196

se poate admite ca un stat membru să aplice prevederile

unui regulament comunitar într-o manieră incompletă şi

selectivă astfel încât să „conducă la ratarea anumitor

aspecte ale legislaţiei Comunitătii”7.

În sfârşit, regulamentul este „direct aplicabil” în

toate statele membre. Aceasta înseamnă că nu necesită

măsuri naţionale pentru a deveni obligatoriu pentru

instituţii, stat, întreprinderi şi persoane fizice. Totuşi,

există cazuri în care regulamentele prevăd măsuri

naţionale de implementare administrativă8. De asemenea,

mai înseamnă şi faptul că autorităţile naţionale şi

măsurile naţionale legale sau administrative, chiar şi cele

ulterioare legii comunitare, nu pot împiedica aplicarea

sa9. Mai precis, în acest caz, dreptul comunitar

prevalează asupra dreptului national10

.

Aplicabilitatea directă nu trebuie confundată cu

„efectul direct”. Măsurile comuni tare au efect direct

atunci când creează drepturi pentru cei ce fac obiectul

7 Cazul 128/78 Commission v. UK (1979J E.C.R. 4191a 428(9);

(1979J 2 CMLR 45. 8 De asemenea, vezi şi Cazurile comune C-143/88 şi C-92/89,

Zuckerfabrik Süderdithmarschen and Zuckerfabrik Soest [1991]

ECR 1-415 la 540(l6); [1993] 3 CMLR 1 „În cazurile în care

autorităţile naţionale sunt responsabile pentru implementarea

administrativă a regulamentelor Comunităţii, protecţia juridică

garantată de dreptul comunitar include dreptul individului de a

contesta în faţa curţilor naţionale, ca şi dispută preliminară,

legalitatea unui asemenea regulament şi de a convinge acele curţi să

adreseze chestiunile Curţii de Justiţie pentru o decizie preliminară”. 9 Vezi Cazul 230/78 Eridania v. Ministry of Agriculture [1979] ECR

2749 la 2772(35). Anumite prevederi cuprinse într-un regulament

pot necesita măsuri naţionale de implementare pentru a deveni

aplicabile, dar regulamentul în sine nu trebuie transformat în lege

naţională printr-o măsură naţională. 10

Consiliul de stat francez a recunoscut acest principiu abia in 1989,

la 37 de ani de la constituirea primei Comunităţi!

197

dreptului comunitar. Acest lucru se întâmplă de fiecare

dată când regulile comunitare impun o obligaţie asupra

unui stat membru, asupra unei instituţii sau asupra unei

persoane fizice sau juridice11

. Beneficiarii acestor

obligaţii pot să le invoce în curţile şi tribunalele

naţionale, iar cele din urmă sunt obligate prin Tratat să le

respecte. Aceasta se aplică chiar şi în cazul în care

obligaţiile respective sunt în conflict cu măsurile

naţionale, fie ele anterioare sau ulterioare.

Nu toate prevederile comunitare au efect direct,

dar Curtea consideri că regulamentele, în temeiul naturii

proprii şi a funcţiei lor în sistemul izvoarelor dreptului

comunitar, au efect direct, adică sunt capabile să creeze

drepturi individuale pe care curţile naţionale trebuie să le

protejeze12

.

Directivele pot fi emise de către Consiliu sau de

către Consiliu împreună cu Parlamentul („codecizie”) şi

de către Comisie. Ele constituie măsura adecvată

cazului în care legislaţia naţională existentă trebuie

modificată sau prevederile naţionale trebuie legiferate,

în special pentru armonizare. Directivele sunt obligatorii

pentru statele membre cărora le sunt adresate, cu privire

la rezultatele ce trebuie obţinute. Deşi aceasta înseamnă

că statele membre sunt obligate să ia măsurile naţionale

necesare obţinerii rezultatelor stabilite în directivă, ele

sunt libere să hotărască cum transpun această formă de

11

Pentru o analiză mai extinsă a efectului direct, vezi Capitolul 4,

„Dreptul comunitar, 2. Efectul direct”. 12

Rămâne în responsabilitatea sistemului juridic naţional şi

hotărască ce curte sau tribunal are jurisdicţie pentru a acorda această

protecţie şi, în acest scop, să hotărască cum va fi clasificată poziţia

individuală astfel protejată. Cazul 43/71 Politi v. Italy [1971] ECR

1039 la 1048(9); [1973] CMLR 60. De asemenea, vezi Cazul 93/71

Leonesio v. Italian Ministry of Agrieulture and Forestry [1972]

E.C.R. 287 la 295 (22-23); [1973] CMLR 343.

198

reglementare comunitară în legislaţia naţională. De

exemplu, nu contează dacă măsurile naţionale sunt de

natură administrativă atâta timp cât sunt obligatorii şi

îndeplinesc pe deplin cerinţele de certitudine juridică13

.

Deşi directivele nu sunt direct aplicabile, întrucât

în mod normal impun măsuri de implementare,

prevederile lor pot avea efect direct. Acest efect trebuie

stabilit de la caz la caz, având în vedere natura, originea

şi formularea directivelor. Conform Curţii, acele

prevederi pot produce efect direct în relaţia juridică

dintre destinatarul legii, adică statul membru, şi terţele

părţi14

. În lipsa unei transpuneri integrale, autoritatea

publică nu se poate baza pe directiva respectivă

împotriva unui individ, lucru menit să prevină situaţiile în

care un stat membru ar fi avantajat de propriul eşec de a

se fi conformat cu dreptul comunitar15

. De asemenea, nici

un tribunal naţional nu poate elimina prevederi legislative

naţionale care contravin unor directive netranspuse16

.

Totuşi, pe de altă parte, un individ poate invoca directiva

netranspusă sau parţial transpusă împotriva statului

13

Cazul 239/85 Commission v. Belgium [1986] ECR 364; [1988] 1

CMLR 248. 14

Cazul 9/70 Grad v. Finanzamt Traunstein [1970] ECR. 825 la

839(5); [1971] CMLR. 1. Curtea a utilizat ca argument faptul că Art.

234 (ex 171) împuterniceşte curţile naţionale să adreseze Curţii de

Justiţie toate chestiunile referitoare la validitatea şi interpretarea, fără

distincţie, a tuturor legilor instituţiilor, ceea ce înseamnă că indivizii

pot invoca astfel de legi in faţa curţilor naţionale. De asemenea, vezi

Cazul 111/75 Mazzalai v. Ferron del Renon [1976] ECR 657 la 666;

[1977] 1 CMLR 105 şi Cazul 51/16 Nederlandse Ondernemingen v.

Inspecteurder Invoerrechten en Accijnzen [1977] ECR 113 la

127(23). La această din urmă decizie se face referire în multe

hotărâri ulterioare. 15

Cazul C-91/92 Facini-Dori v. Recreb [1994] ECR 1-3325; [1994]

1 CMLR 665. 16

Ibid.

199

membru căruia i-a fost adresată. Într-adevăr, directiva

impune obligaţii unui stat, dar nu poate şi nu impune

obligaţii persoanelor private17

. Oricum, odată ce directiva

a fost corect transpusă în legislaţia naţională, statele

membre au dreptul să impună sancţiuni penale pentru

încălcarea legislaţii naţionale ce implementează directiva,

chiar dacă directiva nu cuprinde astfel de prevederi18

.

Acesta este aşa-numitul „efect direct vertical”, efect opus

celui „direct orizontal”. Cel din urmă ar apărea dacă, în

baza unei directive, părţile îşi pot revendica unele

drepturi în cadrul relaţiilor lor bilaterale. Din moment ce

directiva nu poate ea însăşi să impună obligaţii asupra

unui individ, nu poate nici să constituie baza unei acţiuni

împotriva unei astfel de persoane19

.

Totuşi, în alte situaţii, cum ar fi cazul ce implica

două persoane în care s-a ridicat o problemă legată de

interpretarea unei directive, Curtea nu a ezitat să

răspundă întrebării preliminare, părând a admite faptul că

directiva poate constitui baza pentru relaţia dintre cele

două „terţe părţi”20

.

Obligaţia impusă statelor membre de a transpune

directivele în legislaţia naţională21

face ca acestea să fie

17

Cazul C-168/95 Arcaro (1996) E.C.R.I-4705; [1997] I CMLR 179. 18

Cazurile comune C-58, etc. 95, Gallotti [1996] E.C.R. I-4345;

[1997] I CMLR 32. 19

Cazul 152184 Marshall [1986] ECR 723 (15.16); [1986) I CMLR

688. 20

Cazul 262/84 Beets-Proper v. Van Lanschot Bankiers [1986] ECR

773; [1987) 2 CMLR 616. 21

Această obligaţie decurge din Art. 10 (ex 5) CE şi din Art. 249(3)

(ex 189.3) CE şi, conform Curţii, impune statelor membre să nu ia

nici o măsură pasibilă a compromite serios rezultatele prevăzute în

directivă pe perioada de după adoptarea directivei, dar precedentă

expirării termenului limită de transpunere: Cazul 129/96, Wallonia

[1997] ECR 1-7411.

200

responsabile pentru consecinţele unui eventual eşec22

.

Acest aspect decurge din principiul, inerent în sistemul

Tratatului, al răspunderii statului pentru pierderile şi

pagube le cauzate indivizilor ca rezultat al încă1cării

dreptului comunitar pentru care statul poate fi

considerat responsabil23

. Într-adevăr, dreptul comunitar

cere statelor membre să acorde despăgubiri indivizilor

afectaţi de nereuşita transpunerii unei directive, dacă

sunt îndeplinite trei condiţii. În primul rând, directiva

trebuie să aibă ca scop acordarea de drepturi

individuale24

. În al doilea rând, trebuie să fie posibilă

identificarea conţinutului drepturilor respective în baza

prevederilor directivei. În sfârşit, trebuie să existe o

legătură cauzală între încălcarea obligaţiei statului şi

prejudiciile suferite25

.

În ceea ce priveşte decizia, aceasta este

obligatorie în întregime pentru statul membru sau

persoana fizică sau juridică căreia îi este adresată.

Decizia poate fi luată fie de către Consiliu sau de

22

Cazurile comune C-6/90 şi C-9/90 Francovich and Others (1991)

ECR 1-5357; [1993] 2 CMLR. 66. 23

Vezi Cazurile comune C-6/90 şi C-9/90, Francovich and Others

[1991) ECR 1-5357(35); [1993] 2 CMLR 66 şi Cazurile comune C-

46/93 şi C-48/93, Brasserie du Picheurand Factortame [1996] ECR

1-1019(31); [1996) 1 CMLR 889. 24

Aceasta este o altă expresie a aşa-numitei teorii Schutznorm care a

găsit în jurisprudenţa Curţii cazuri referitoare la reparaţii ale unor

prejudicii cauzate de responsabilităţile necontractuale ale

Comunităţii. Curtea şi-a explicat abordarea restrictivă faţă de

responsabilitatea statului pentru încălcarea dreptului comunitar prin

referirea la motivele deja oferite de către Curte pentru justificarea

abordării stricte a responsabilităţii necontractuale a instituţiilor

Comunităţii: vezi Cazurile comune 83/76, etc., HNL and Orhers

[1978) ECR 1209: (1978) 3 CMLR 566. 25

Cazul C-192/94, El Corte lngles v. Blazquez Rivero [1996] ECR 1-

1283; [1996) 2 CMLR 507.

201

către Consiliu împreună cu Parlamentul prin aşa-numita

procedură de "codecizie", fie de către Comisie sau de

către ACE. În general, deciziile sunt de natură

administrativă, implementând alte reguli comunitare,

precum acordarea unor excepţii sau autorizarea sau

impunerea de amenzi26

.

Datorită lipsei cerinţelor legate de formă,

obligativitatea deciziilor poate fi pusă la îndoială. În mod

evident, instituţiile trebuie să se asigure că deciziile pot fi

recunoscute ca reglementări obligatorii prin însăşi forma

lor27

. Fiind obligatorii în întregime, deciziile pot avea

efect direct28

.

În sfârşit, Tratatul prevede recomandări şi opinii

ce nu au caracter obligatoriu. Totuşi, conform recentelor

procese, recomandările nu trebuie considerate ca lipsite

de efect juridic. Într-adevăr, ele nu creează drepturi ce

pot fi invocate în faţa curţilor, dar judecătorii naţionali

trebuie să ia în considerare recomandările atunci când

rezolvă cazurile ce le sunt înaintate. Cu atât mai mult

dacă aceste recomandări pot ajuta la interpretarea altor

măsuri juridice naţionale şi comunitare29

.

Există cazuri în care Curtea a anulat

recomandări, subliniind faptul că se pot intenta acţiuni în

anulare ce se intenţionează a avea efect juridic împotriva

tuturor măsurilor adoptate de instituţii - oricare ar fi

26

Vezi Cazul 226/87 Commission v. Greece [1989] 3 CMLR 569, În

care Curtea a respins punctul de vedere al guvernului grec referitor la

o decizie adoptat ă de Comisie ca urmare a Art. 90(3) (acum 86(3),

punct de vedere conform căruia această decizie abia dacă poate fi

considerată o opinie neobligatorie. 27

Cazul 28/63 Hoogovens v. High Autlwrity [1963] ECR 231 la 235:

[1964] CMLR 125. 28

Cazul 9/70 Grad (n.14 de mai sus) la 837(5): [1971] CMLR 1. 29

Cazul 322/88 Grimaldi v. Fonds des maladies professionnelles

[1989] ECR 4407; [1991] 2 CMLR 265.

202

natura sau forma acestora. Este şi cazul comunicărilor

Comisiei ce stabilesc maniera specifică de aplicare a

prevederilor unei directive30

.

La modul general, recomandările au ca scop

obţinerea unei anumite acţiuni sau a unui anumit

comportament din partea adresantului. Pe de altă parte,

o opinie exprimă un punct de vedere cerut, de regulă, de

o terţă parte.

Neavând efect obligatoriu, legalitatea

recomandărilor şi opiniilor nu poate fi revizuită de către

Curte; nici nu pot fi înaintate Curţii pentru o decizie

preliminară privind validitatea sau interpretarea

acestora. Cu toate acestea, Curtea a hotărât să

examineze dacă recomandările au efect juridic atunci

când statul membru n-a reuşit să acţioneze conform

recomandări lor făcute31

.

Paragraful din Tratat în care sunt menţionate

legile nu indică o ierarhie, astfel că la Maastricht s-a luat

hotărârea ca, în cadrul conferinţei interguvernamentale

ce avea să aibă loc în 1996, să se examineze în ce

măsură este posibilă revizuirea clasificării

reglementărilor comunitare in vederea stabilirii unei

ierarhii adecvate intre diferitele categorii de legi32

.

Ca rezultat al abundentei de regulamente,

directive şi decizii deseori ca amendamente la alte legi

existente - a apărut o problemă majoră. Fără ca măcar să

menţioneze calitatea şi transparenta reglementărilor

comunitare, cetăţeanul se confruntă cu un sortiment din

ce în ce mai bogat de măsuri ce devin imposibil de înţeles

în lipsa unei codificări sistematice. Instituţiile comuni

30

Cazul C-325/91 France v. Commission [1993] ECR 1-3283. 31

Ibid. 32

Declaraţia 16 anexată la Tratatul de la Maastricht. Totuşi nu s-a

făcut nimic.

203

tare sunt conştiente de acest aspect şi au încheiat un

acord interinstituţional privind metoda accelerată de

lucru pentru codificarea oficială a textelor legislative33

.

Din păcate, nu s-au realizat prea multe până acum şi se

pare că metoda aleasă produce, de fapt, o confuzie şi mai

mare34

. Aceeaşi problemă există chiar şi în Tratate: sunt

prea multe şi au prea multe amendamente; din acest

motiv, Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam

a adoptat o declaraţie de consolidare a tratatelor având ca

scop consolidarea tuturor tratatelor relevante, inclusiv a

Tratatului asupra Uniunii Europene. Totuşi, acest demers

va fi făcut doar în „scop ilustrativ” şi „nu va avea valoare

juridică”35

!

2. REGULAMENTELE, DIRECTIVELE ŞI

DECIZIILE TREBUIE MOTIVATE

Regulamentele, directivele şi deciziile trebuie să

declare motivele pe care sunt bazate şi trebuie să

menţioneze propunerile şi opiniile care se cer ca urmare a

33

[1996] OJ C102/2. 34

De exemplu, atunci când un act a fost modificat de mai multe ori,

cea mai simplă soluţie ar fi includerea tuturor amendamentelor în

text şi remiterea acestuia fără prea mare tevatură; din păcate,

Consiliul a hotărât ca documentul ce include toate amendamente le

(şi asupra căruia deja s-a agreat) trebuie supus din nou atenţiei şi

necesită o nouă decizie din partea instituţiilor. Deseori. cu această

ocazie se propun, se discută şi sunt introduse noi amendamente!

Astfel s-a ajuns la un proces interminabil. Totuşi, vezi declaraţia

privind calitatea proiectelor de acte legislative comunitare adoptată

de Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam, declaraţie ce

furnizează liniile directoare pentru îmbunătăţirea calităţii proiectelor

legislative şi cere instituţiilor să depună eforturi în accelerarea

codificării textelor legislative ([1997] OJ C340/139). 35

[1997] OJ C340/140.

204

Tratatului36

.

Prin „motive” trebuie să se înţeleagă atât

prevederile juridice ce îndreptăţesc instituţiile să ia

măsuri, cât şi raţiunile ce motivează instituţiile să emită

legea în cauză. Menţionarea prevederii are o importantă

deosebită din moment ce, după cum am spus, instituţiile

Comunităţii pot exercita doar acele puteri stipulate

explicit în Tratat. Apar probleme atunci când regle-

mentarea se poate baza pe mai multe prevederi ale

Tratatului şi legiuitorul trebuie să facă o alegere.

Conform Curţii, alegerea nu poate să depindă doar de

convingerea instituţiei că obiectivul este urmărit, ci

trebuie să se bazeze pe factori obiectivi ce pot fi supuşi

revizuirii juridice. Aceşti factori includ în special scopul

şi conţinutul măsurii37

.

Pentru a face posibilă reconstituirea de către cei

interesaţi şi de către Curte, a elementelor esenţiale ale

motivaţiei institutiei38

, trebuie menţionate motivele ce

justifică emiterea unei reglementări. Astfel se permite

36

Art. 253 (ex 190) CE. 37

Cazul C-300/89, Commission v. Council [1991] ECR 1-2867;

(1993) 3 CMLR 359; În acest caz Consiliul avea posibilitatea de a

fundamenta legea pe baza a două prevederi diferite ale Tratatului;

una dintre acestea implica procedura de cooperare cu Parlamentul;

utilizarea ambelor prevederi ar fi exclus această procedură şi deci

implicarea Parlamentului. În astfel de cazuri este exclusă recurgerea

la o bază juridică duală. Curtea a hotărât că legea trebuie să se

bazeze pe Art. 95 (ex 100a) C.E., mai degrabă decât pe Art. 175 (ex

130s). 38

Cazul 14/61 Hoogovens v. High Authority [1962] ECR 253 at 275;

[1963] CMLR 73. Cazul C-331/88. Fedesa and others [1990) ECR

1-4023 la 4066 (30); [1991] 1 CMLR 507: în motivaţia celui de al

doilea caz trebuie menţionat efectul legislaţiei Consiliului ca unul

dintre obiectivele sale doar dacă acesta a constituit adevărata sau

principala bază a legii. Dacă însă este doar un efect colateral, nu

trebuie menţionat.

205

părţilor să-şi apere drepturile, Curţii să-şi exercite funcţia

de control şi statelor membre, precum şi tuturor

cetăţenilor interesaţi, să cunoască condiţiile în care

instituţia a aplicat Tratatul39

.

Pentru atingerea acestor obiective este suficient

ca reglementarea să stabilească - într-o manieră concisă,

dar relevantă - principalele caracteristici ale actului

normativ şi datele pe care se bazează, date necesare

înţelegerii motivaţiei ce a condus instituţia la decizia

respectivă40

. Detalierea acestor cerinţe depinde de natura

măsurii în cauză. Se poate considera că această condiţie

este îndeplinită şi atunci când se face referire41

la

motivaţiile dezvoltate într-o reglementare anterioară42

.

Dacă o reglementare nu este suficient de

„motivată”, această carentă poate constitui baza pentru

anularea legii respective: încălcarea unei cerinţe

procedurale importante ce poate fi invocată într-o acţiune

de revizuire a legalităţii reglementării respective de către

Curtea de Justiţie. Curtea poate şi trebuie să facă obiecţii,

din proprie iniţiativă, la orice deficientă a motivaţiei ce

va face revizuirea şi mai dificilă43

.

În ceea ce priveşte propunerile şi opiniile

39

Cazul 24/62 Germany v. Commission [1963] ECR 63 1a 69;

[1963] CMLR 347. 40

ibid. De asemenea, vezi Cazurile comune 36, 37, 38 şi 40/59

Geilting v. High Authority ( 1960] E.C.R. 423 la 439. 41

Cazul 75/77 Mollet v. Commission [1978] ECR 897 la 906(12). 42

Cazul 1/69 Italy v. Commission [1969] ECR 217 la 285(9); [1970]

CMLR 17.

Totuşi, vezi şi Cazul 73/74 Papiers peillls v. Commission [1975]

ECR 1491 la 1514 (31); [1976] I CMLR 589. 43

Art. 230 (ex 173) CE, Cazul J8/57 Nold v. High Authority [1959]

ECR 411a 52 şi Cazul 158/80 Rewe v. Hauptzollamt Kiel [1981]

ECR 1805 la 1834 (27); [1982] I CMLR. 449 în care Regulamentul

3023/77 a fost declarat nul întrucât nu cuprindea şi declara,ia

motivelor pe care era fundamentat.

206

solicitate, este suficientă simpla menţionare a acestora;

nu se cere instituţiilor să indice dacă opinia a fost sau nu

favorabilă44

şi cu atât mai puţin să dezmintă opiniile

negative exprimate de organismele consultative45

.

3. PUBLICAREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE46

Întrucât regulamentele sunt de natură juridică şi

deci interesează un grup nedefinit căruia se aplică, ele

trebuie să se publice în Jurnalul Oficial ce apare în cele

11 limbi oficiale47

ale Comunităţii. Regulamentele intră

în vigoare la data specificată în actul normativ respectiv

sau, în absenta acesteia, la douăzeci de zile de la

publicare48

. Această. regulă ridică problema posibilului

efect retroactiv. În acest sens, Curtea a hotărât că:

„Deşi în general principiul certitudinii juridice

împiedică o măsură comunitară să intre în vigoare

începând cu un moment anterior publicării sale, se pot

44

Oricum, opiniile nu constituie un secret de vreme ce atât

propunerile Comisiei, cât şi opiniile Parlamentului se publică in

Jurnalul Oficial. 45

Cazul 4/54 J.S.A. v. High Authority [1954-56] ECR 911a 100(6). 46

Art. 254 (ex 191) CE. 47

Limbile oficiale ale instituţiilor Comunităţii sunt: daneza,

finlandeza, germana, engleza, franceza, greaca, italiana, olandeza,

spaniola, suedeza şi portugheza. În cazul unor discrepanţe de limbă,

cerinţa de interpretare uniformă la nivel comunitar exclude

posibilitatea considerării izolate a unui asemenea text, obligând la

interpretare în lumina celorlalte versiuni ale limbilor oficiale: Cazul

9/79 Koschnisket (1979] ECR 2717(16): [1989] 1 CMLR 87. 48

Un exemplu tipic îl reprezintă Regulamentul 17 ce pune în aplicare

principiile concurentei: regulamentul a fost adoptat de către Consiliu

la 6 februarie 1962, a fost publicat in Jurnalul Oficial la 21 februarie

1962 şi, întrucât nu menţiona data intrării în vigoare, el a devenit

efectiv începând cu 13 martie 1962. De asemenea. vezi Cazul 98n8,

Rade v. Hauplzollaml Mainz [1979] ECR 69 la 84 (15) şi Cazul

99n8, Decker v. Hauplzollaml Landau [1979] ECR 101 la 109 (3).

207

face excepţii atunci când scopul propus o cere, iar

aşteptările celor interesaţi sunt respectate întocmai”49

.

Pe de altă parte, directivele şi deciziile privesc

doar un număr limitat de persoane - state membre sau

persoane fizice sau juridice - şi de aceea trebuie aduse

direct la cunoştinţa celor cărora se adresează. Totuşi, de

vreme ce Curtea poate revizui legalitatea deciziilor la

cererea părţilor ce nu constituie adresanţi ai

reglementărilor respective, atunci când ele au un interes

direct şi individual50

pentru terţele părţi, este important ca

acestea să fie informate asupra conţinutului tuturor

deciziilor de acest fel. Acelaşi principiu se aplică şi

directivelor: după cum s-a văzut, cetăţenii le pot invoca

în faţa curţilor naţionale şi pot cere acestora să solicite

Curţii de Justiţie o decizie preliminară asupra validităţii

sau interpretării. În consecinţă, directivele sunt publicate

întotdeauna în Jurnalul Oficial, ca şi deciziile ce pot

afecta drepturile terţelor părţi51

.

4. APLICAREA ŞI EXECUTAREA DECIZIILOR52

Deciziile Consiliului şi Comisiei ce impun

obligaţii pecuniare53

asupra altor persoane decât statele

49

Cazul 337/88, SAFA [1990] ECR I-1 la 18(12); [1991] I CMLR

507. De asemenea, vezi Cazul 331/88, Fedesa and olhers [1990]

ECR 1-4023 at 4069(45), [1991] 1 CMLR 872 şi Cazurile comune

C-260 and 261/91, Diversinte (1993) ECR 1-188. 50

Art. 230 (ex 173(2)) CE. 51

În acest sens, vezi Cazurile 73-74/63 Handelsvereniging

Rotterdam v. Minister van Landbouw [1964] ECR 1 la 14; [1964]

CMLR 198 şi Cazul 130/78 Salumijicio v. Amministrazione delle

Finanze [1979] ECR 867; [1979] 3 CMLR. 561. 52

Art. 256 (ex 192) CE. 53

De exemplu, deciziile Comisiei de impunere a unor amenzi,

conform Art. 15 al Regulamentului 17, pentru încălcarea regulilor de

concurentă ([1959-1962] OJ. 87).

208

membre, precum şi hotărârile Curţii de Justiţie54

sunt

executorii.

Executarea reglementărilor Comunităţii este

guvernată de regulile procedurii civile în vigoare în

statul membru în care are loc. Trebuie urmaţi următorii

paşi: instituţia ce doreşte să pună în aplicare decizia,

prezintă pentru verificarea autenticităţii - respectiva

decizie autorităţii naţionale desemnate în acest scop de

către guvernul fiecărui stat membru55

şi aduse la

54

Art. 244 (ex 187) CE. 55

Austria: Bundesministerium für Auswertige Angelegenheiten,

Abteilung IV/3 „Legalisierungsbüro”. Olanda: Legea din 24

februarie 1955, Stb 73, modificată de Legea din 13 ianuarie 1960,

Stb 15: adresantul cererii este Ministerul Justiţiei; implementează

Griffier of Hoge Raad. Belgia: Legea din 6 august 1967: Greffier en

Chef al Curţii de Apel de la Bruxelles. Finlanda: Ministerul Justiţiei,

Legea nr.1554/94 referitoare la Uniunea Europeană. Franţa: Decret

No. 57/321 din 13 martie 1957, Joumal Officiel, 19 martie 1957,

2885, desemnează (1) persoane care au primit delegare din partea

primului ministru şi (2) Secretariat General du Comiteé

Interministériel. Germania: Bundesgesetzblatt, 3 februarie 1961, II,

50: Ministerul Justiţiei. Italia: Decretul din 2 decembrie 1960,

Gazzetta Officiale, 21 februarie 1961, No. 46, 738: Ministerul

Afacerilor Externe. Luxemburg: Reg. din 17 octombrie 1962,

Memoriul din 31 octombrie 1962, No. 58, 1028: verificat de către

Ministerul Afacerilor Externe şi ordin de impune anexat de către

Ministerul de Justiţie. Marea Britanie: Comunităţile Europene

(Impunerea hotărâri lor Comunităţii) Ordin 1972, S.I. 1972 No.

1590, ce prevede înregistrarea la High Court of England and

Northem Ireland şi la Court of Session în Scotia şi ordinele la care

secretarul de stat a anexat un ordin de impunere. Irlanda: S.I. 1972

No. 331; ordinul de impunere anexat de către Master of High Court.

Danemarca: de către Ministerul de Justiţie. Grecia: conducătorul

tribunalului de primă instanţă la Atena. Spania: B.O.E. No. 160, 5

iulie 1986, 17843 Ministerul Justiţiei. Portugalia: Diano da

Republica, Legea nr. 104/88 din 31 august 1988, verificarea

autenticităţii: Ministerul Afacerilor Externe; apoziţia formulării: prin

Ministerul de Justiţie, tribunalul competent. Suedia: Domstolverket

209

cunoştinţa Comisiei şi Curţii de Justiţie. Autoritatea

anexează deciziei un ordin de punere în aplicare56

, după

care instituţia poate trece la aplicarea în conformitate cu

legea naţională prin aducerea directă a problemei în faţa

autorităţilor naţionale competente. Din acest moment, se

aplică regulile naţionale de procedură civilă, cu excepţia

cazului în care Curtea decide suspendarea executării.

O acţiune, adusă în faţa Curţii, împotriva deciziei

ce a fost deja pusă în aplicare nu are efect de

suspendare57

.

Deşi reglementările Comunităţii nu specifică nici

o penalitate pentru încălcarea dreptului comunitar de

către persoanele naţionale sau juridice, Tratatul cere

statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru

garantarea aplicării şi eficienţei dreptului comunitar.

Dacă alegerea penalităţii rămâne la discreţia statelor

membre, în cazul încă1cării legii, acestea trebuie să

asigure aplicarea de penalităţi - atât procedurale, cât şi

materiale - similare celor aplicabile încă1cării de aceeaşi

natură şi importanţă a legii naţionale şi care fac

penalitatea efectivă, proporţională şi convingătoare58

.

(Administraţia Curţilor Naţionale), Ordonanţa SFS 1995:105. 56

În Marea Britanie „ordinul de impunere” reprezintă ordinul

secretarului de stat sau sub autoritatea acestuia prin care hotărârea

Comunităţii la care este anexat va fi înregistrată pentru impunere în

Marea Britanie (S.I. 1972 No. 1590). 57

Atunci când Comisia ia o decizie de impunere a unor amenzi

asupra unei persoane, de regulă nu urmăreşte impunerea în cazul în

care a fost înaintat un apel împotriva deciziei. Curtea a aprobat

această practică doar cu condiţia plătirii dobânzii aferente perioadei

de suspendare şi a avansării unei garanţii bancare care să acopere

amenda; vezi Cazul 86/82R Hasselblad v. Commission (1982) ECR

1555; [1984] 1 CMLR 559. 58

Cazul 326/88, Hansen: [1990] ECR 1-2911.

210

5. REGLEMENTĂRI OBLIGATORII

NESTIPULATE ÎN

ARTICOLUL 249 (EX 189) C.E.

Reglementările Comunităţii nu se limitează la

regulamente, directive şi decizii. După cum am subliniat,

hotărârile Curţii sunt şi ele obligatorii pentru părţi şi pot

fi impuse. Acelaşi principiu se aplică acum şi statelor

membre. Dacă Comisia consideră că un stat membru nu a

luat măsurile cerute pentru respectarea hotărârii Curţii,

aceasta va elabora, după ce acordă statului şansa de a

înainta observaţiile proprii, o opinie motivată care

specifică punctele în care statul n-a respectat hotărârea.

Dacă statul membru respectiv nu reuşeşte să se supună

hotărârii, Comisia poate aduce cazul în faţa Curţii

specificând suma ce trebuie plătită de către statul

membru, după care Curtea poate impune penalităţi59

. Cât

despre acordurile încheiate de Comunitate cu terţe ţări

sau cu organizaţii internaţionale, acestea sunt obligatorii

pentru instituţiile comunitare şi pentru statele membre60

.

Acelaşi principiu se aplică şi acordurilor încheiate

de statele membre între ele cu privire la probleme legate

de Tratat61

. Oarecum diferită este situaţia acordurilor

internaţionale încheiate de statele membre cu terţe ţări:

până în prezent, conform Tratatului, Comunitatea şi-a

asumat puteri exercitate anterior de către statele membre

în domeniul guvernat de astfel de acorduri internaţionale,

prevederile unui astfel de acord tind obligatorii pentru

59

Art. 228(2) (ex 171(2)) CE. 60

Art. 300(7) (ex 228(7)) CE. 61

Vezi de exemplu. Art. 293 (ex 220) CE.

211

Comunitate62

. Aceste acorduri pot fi înaintate Curţii

pentru controlul conformităţii juridice atunci când

Comunitatea este parte63

a acordului şi ele constituie

spiritul legii pentru aplicarea Tratatului64

; rezultatul este

reprezentat de posibilitatea anulării regulamentelor,

directivelor şi deciziilor în cazul încălcării acestor reguli.

În sfârşit, mai sunt şi deciziile reprezentanţilor

guvernelor statelor membre în Consiliu; acestea nu pot fi

înaintate Curţii întrucât nu sunt emise de către Consiliul

sau de către Comisie, dar pot fi obligatorii în întreaga

Comunitate65

. Totuşi, va trebui stabilit de la caz la caz

dacă aceste decizii sunt obligatorii doar pentru statele

membre sau şi pentru instituţiile Comunităţii şi chiar

pentru persoanele fizice sau juridice. Cu toate că aceste

"decizii", nestipulate în Tratat. constituie un instrument

flexibil de rezolvare a unui număr mare de chestiuni

legate de scopul tratatelor, ele nu sunt lipsite de pericol

pentru echilibrul instituţional. Pe lângă imunitatea faţă de

controlul Curţii, aceste acte nu necesită o propunere din

partea Comisiei sau o opinie din partea Parlamentului.

Desigur. nimic nu le poate împiedica pe cele din urmă să-

şi exercite totuşi controlul politic asupra acestor acte

legislative.

62

Cazurile comune 21 la 24/72 International Fruit Company v.

Produktschap voor Groenten en Fruit (1972] ECR 1219 at 1227

(18); [1975] 2 CMLR 1. 63

Vezi, de exemplu. Cazul 22/70 Commission v. Councii [1971]

ECR 263; [1971] CMLR 335. 64

Art. 230 (ex 173) CE. 65

Vezi, de exemplu. deciziile de „accelerare” prin care statele

membre au fost de acord să stabilească o uniune vamală într-o

perioadă mai scurtă decât cea prevăzută în Tratat ([1960] JO 1217 şi

[1962] JO 1284). Aceste decizii nu trebuie confundate cu deciziile

statelor membre, cum ar fi numirea membrilor Comisiei (Art. 11,

Tratatul de Fuziune) sau a judecătorilor Curţii de Justiţie (Art. 167

CEE).

212

Reglementările obligatorii neprevăzute în

Articolul 249 (ex 189) pot avea „efect direct”; acesta

apare în primul rând la acordurile internationale66

.

În sfârşit, mai există acţiunile comune şi poziţiile

comune stipulate în „Prevederi asupra politicii externe şi

de securitate comună” din Tratatul asupra Uniunii

Europene. Acţiunile comune se ocupă de situaţiile

specifice în care se consideră a fi necesare67

acţiuni

operative ale Comunităţii. Poziţiile comune definesc

abordarea Uniunii faţă de o problemă specială de natură

geografică sau tematică68

. Ambele acte normative sunt

obligatorii pentru statele membre. Într-adevăr, acţiunile

comune angajează statele membre în susţinerea poziţiei

pe care o adoptă şi în derularea activităţii prevăzute, în

timp ce statele membre trebuie să se asigure că politicile

lor naţionale sunt conforme poziţiilor comune.

6. ALTE FORME ALE „LEGILOR”

COMUNITĂŢII

O formă deseori utilizată este rezoluţia, fie a

Consiliului69

. fie a Consiliului şi a reprezentanţilor

66

Vezi Cazurile comune 21-24/72 International Fruit Company v.

Produklschap voor Groenten en Fruit [1972] ECR 1219; [1975] 1

CMLR 1 şi Cazurile comune 190 şi 291/81 Singer and Geigy v.

Amministrazione delle Finanze (1983] ECR 847 referitoare la efectul

direct al regulilor GATT. 67

Art. 14(1) (ex J.4) TUE. 68

Art. 15 (ex J.5) TUE. 69

Vezi, de exemplu Rezoluţia Consiliului din 6 februarie 1979

referitoare la liniile directoare pentru politica regională comunitară

([1979] OJ C36/10) şi concluziile Consiliului din 4 decembrie 1984

privind măsurile necesare pentru garantarea implementării

concluziilor Consiliului European referitoare la disciplina bugetară.

[1984] EC Bull. 12-24. Într-un caz de solicitare a unei decizii

preliminare, s-a cerul Curţii să interpreteze o rezoluţie a Consiliului:

213

guvernelor statelor membre70

. Aceste rezoluţii nu trebuie

confundate cu deciziile în Consiliu ale reprezentanţilor

guvernelor statelor membre sau ale miniştrilor71

. În

primul rând, deciziile reprezentanţilor statelor membre

sunt obligatorii din punct de vedere juridic, în timp ce

rezoluţiile constituie uneori doar un angajament politic;

în al doilea rând, emiterea reglementările de către statele

membre în cadrul instituţional comunitar indică faptul că

problema priveşte în mod direct implementarea

Tratatului. La modul general, rezoluţiile se referă la

probleme direct legate de Comunitate. dar nestipulate

explicit în dreptul comunitar.

Mai există şi programele sau programele de

acţiune, care au ca scop stabilirea principiilor generale

ale acţiunilor viitoare atât ale statelor membre, cât şi ale

Comunităţii. Astfel de programe sunt de regulă adoptate

de către Consiliu şi de către reprezentanţii guvernelor

statelor membre ce se reunesc în cadrul Consiliului, fie

printr-o decizie72

, fie printr-o declaraţie73

sau rezolutie74

.

Alte probleme sunt soluţionate prin decizii ce nu

reprezintă acte normative oficial obligatorii75

în sensul

Articolului 249 (ex 189) CE întrucât nu sunt prevăzute în

Tratat; acest „tip de decizii” sunt utilizate pentru rezol-

Cazul 9/73 Schlüter v. Hauptzollamt Loürrach [1973] ECR 1135 la

1162. 70

Vezi. de exemplu. [1991] OJ C178/1. O altă formă utilizată sunt

„concluziile”, [1991] OJ C188/4. 71

Vezi, de exemplu. [1991] OJ 188/2. 72

Vezi, de exemplu, [1982] OJ L236/10. 73

Vezi, de exemplu, [1973] OJ CI 12/1. 74

Vezi, de exemplu, [l977] OJ C139/1. 75

Alte limbi, precum daneza sau germana, utilizează un singur

cuvânt („Besluit; Beschluá”) ce distinge cu claritate acest tip de

act legislativ de decizia din Art. 249 (ex 189) C.E. („Beschikking;

Entscheidung”).

214

varea chestiunilor legate de afacerile Comunităţii, dar nu

impun drepturi şi obligaţii pentru instituţiile comunitare

sau pentru persoanele fizice sau juridice76

. Încă odată, ele

nu trebuie confundate cu deciziile luate de guvernele şi

statele membre în virtutea prevederilor Tratatului, cum ar

fi numirea judecătorilor sau avocaţilor generali ai Curţii

de Justiţie şi a membrilor Comisiei.

Bibliografie

Rosa Greaves, „The Nature and Binding Effects of

Decisions under Article 189 E.C.”, (1996) 21 E.L.Rev. 3.

Paul Craig, „Directives, Direct Effect, Indirect Effect and

the Construction of National Legislation, (1997) 22

E.L.Rev. 159.

Klaus Lackhoff and Harold Nyssens, „Direct Effect of

Directives în Triangular Situations”, (1998) 23 E.L.Rev.

397.

Roger Van den Bergh and Hans-Bernd Chafer, „State

Liability for Infringement of the E.C. Treaty: Economic

Arguments in Support of a Rule of Obvious Negligence”,

(1998) 23 E.L.Rev. 552.

Selecţii din lucrarea

Pierre Mathijsen - Compendu de drept european,

publicată de Ministerul Integrării Europene din

România la Editura Club Europa

76

Vezi, de exemplu. [1973] OJ L207/46.

215

JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE

ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

OPIS ALFABETIC

1. Legitimă apărare

2. Omor deosebit de grav

3. Violare de domiciliu

4. Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional

organizat

5. Trafic de droguri

6. Strămutare

7. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

8. Liberare provizorie pe cauţiune

9. Plângere în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau

ordonanţelor procurorului de netrimitere în

judecată

10. Plângere în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau

ordonanţelor procurorului de netrimitere în

judecată

11. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor

procurorului de netrimitere în judecată. Plângere

adresată instanţei

12. Plângere prealabilă

13. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale

14. Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale

15. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor

procurorului de netrimitere în judecată. Recurs

16. Expertiză medico-legală psihiatrică

17. Revizuire

18. Contestaţie la executare

19. Contestaţie la executare

216


ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

1. LEGITIMĂ APĂRARE. CONDIŢII

În cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de

omor asupra victimei, după ce atacul acesteia constând

în lovituri aplicate cu pumnul a încetat, nu sunt întrunite

condiţiile legitimei apărări prevăzute în art. 44 alin. (2)

C. pen., întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite

condiţiile unui atac imediat, iar pe de altă parte, atacul

victimei nu prezintă un pericol care să ameninţe grav

viaţa inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul

său nefiind în măsură să justifice riposta inculpatului. În

acest caz, sunt incidente, însă, prevederile art. 73 lit. b)

C. pen., deoarece inculpatul a săvârşit fapta de omor în

condiţiile unei puternice emoţii şi tulburării cauzate de

modul agresiv în care s-a comportat victima.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 785 din 7

februarie 2006

Prin sentinţa penală nr. 398 din 14 septembrie

2005, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul R.V.

pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută

în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi i) C. pen., cu

aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 1 februarie 2005, în timp

ce inculpatul şi victima, fiul acestuia, se aflau în căruţă

217

pe un drum judeţean, pe fondul unor discuţii

contradictorii şi al consumului de alcool, dar şi al

neînţelegerilor anterioare, victima a lovit pe inculpat cu

pumnul în zona feţei. După ce a coborât din căruţă,

inculpatul a luat scândura folosită drept scaun în timpul

mersului, cu care a aplicat victimei mai multe lovituri în

zona capului.

În urma loviturilor primite şi din cauza intensităţii

acestora, victima a decedat.

Raportul de constatare medico-legală a

concluzionat că moartea victimei a fost violentă şi s-a

datorat hemoragiei şi contuziei cerebrale consecutive

unui traumatism cranio-cerebral soldat cu fractură de

bază de craniu.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 362

din 15 noiembrie 2005, a respins apelul declarat de

inculpat, prin care acesta a solicitat achitarea în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen., întrucât fapta a fost comisă în condiţiile

legitimei apărări.

Recursul declarat de inculpat este nefondat.

În cauză, în mod justificat s-a reţinut că fapta nu a

fost comisă în stare de legitimă apărare, din moment ce

nu erau întrunite, cumulativ, toate cerinţele prevăzute în

art. 44 alin. (2) C. pen., între care şi existenţa unui atac

imediat, inculpatul lovind victima după ce atacul

încetase, dar şi datorită faptului că atacul victimei nu

prezenta un pericol care să ameninţe grav viaţa

inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său -

aplicarea de lovituri cu pumnul în faţă - nefiind în măsură

să justifice o asemenea ripostă.

Prin urmare, în mod corect nu s-a reţinut existenţa

legitimei apărări, făcându-se, justificat, aplicarea

prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., întrucât inculpatul a

218

săvârşit fapta în condiţiile unei puternice emoţii şi

tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a comportat

victima.

Ca atare, recursul inculpatului a fost respins.

2. OMOR DEOSEBIT DE GRAV.

TÂLHĂRIE. CONCURS DE INFRACŢIUNI

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. d) C.

pen., împrejurarea care atribuie faptei de omor caracter

deosebit de grav este scopul urmărit de făptuitor,

constând, între altele, în săvârşirea unei tâlhării,

legiuitorul cerând pentru existenţa infracţiunii ca acest

scop să fie numai urmărit de făptuitor, iar nu şi realizat

efectiv. Dacă scopul urmărit de făptuitor - săvârşirea

unei tâlhării - a fost realizat efectiv, faptele se

încadrează atât în infracţiunea de omor deosebit de grav,

cât şi în cea de tâlhărie, aflate în concurs real.


februarie 2006

Prin sentinţa penală nr. 215 din 22 martie 2005,

Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul T.C. pentru

săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav

prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi a

celei de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. c) din

acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 16 decembrie 2003,

inculpatul s-a deplasat la domiciliul lui C.N., pe care l-a

cunoscut prin Internet şi de la care urma să primească o

unitate centrală de calculator şi 200 de CD-uri. Aflându-

se în domiciliul lui C.N., inculpatul l-a agresat, lovindu-l

219

de mai multe ori cu un cuţit şi o şurubelniţă în zona

gâtului, a capului şi în zona toracică. Victima a încercat

să iasă pe uşă, însă a fost trasă de către inculpat în cameră

şi doborâtă pe pardoseală, iar în momentul în care

martorul N.C., vecin al victimei, alertat de zgomot, a

bătut la uşă, inculpatul a sugrumat pe aceasta cu mâinile,

suprimându-i viaţa. În continuare, inculpatul a deconectat

unitatea centrală de la celelalte componente ale

calculatorului, luând-o şi a ieşit din locuinţa victimei.

Prin decizia penală nr. 384 din 22 noiembrie

2005, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat, între

alţii, de procuror, a majorat pedeapsa aplicată

inculpatului şi a respins apelul acestuia.

Împotriva ambelor hotărâri inculpatul a declarat

recurs, între altele, cu privire la greşita reţinere a

infracţiunii de tâlhărie.

Recursul este nefondat.

Cu privire la infracţiunea de tâlhărie, se constată

că încadrarea juridică dată activităţii infracţionale a

inculpatului, în scopul însuşirii unităţii de calculator

aparţinând victimei, este temeinică şi legală, potrivit

probelor administrate în cauză.

Coroborând activităţile inculpatului, de a lua

legătură cu victima pentru a primi o unitate centrală de

calculator, de a pregăti o geantă cu care să o transporte,

de a pleca de la domiciliul victimei având asupra sa

unitatea centrală şi de a o vinde ulterior, cu faptul că,

anterior ştrangulării, inculpatul a aplicat victimei mai

multe lovituri cu un cuţit şi o şurubelniţă, punând-o în

imposibilitatea de a se apăra, este dovedit că acesta a

urmărit şi realizat însuşirea, prin violenţă, a respectivei

unităţi de calculator.

Împrejurarea care atribuie faptei de omor caracter

deosebit de grav constă în scopul special urmărit de

220

făptuitor, şi anume săvârşirea unei tâlhării, inculpatul

suprimând cu intenţie viaţa victimei, pentru a crea

condiţiile favorabile comiterii acestei din urmă

infracţiuni. Omorul săvârşit de inculpat a creat, în mod

obiectiv, condiţiile favorabile comiterii tâlhăriei, iar

acesta a avut reprezentarea realizării, prin săvârşirea

omorului, a scopului urmărit, condiţii necesare pentru

existenţa infracţiunii prevăzute în art. 176 lit. d) C. pen.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost

respins.

3. VIOLARE DE DOMICILIU. ELEMENTE

CONSTITUTIVE

Fapta inculpatului de a pătrunde, fără drept, în

locuinţa victimei, în condiţiile în care aceasta s-a opus

pătrunderii, comunicându-i că nu acceptă prezenţa

inculpatului în locuinţă, întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu

prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen., întrucât, într-o

atare situaţie, inculpatul a avut reprezentarea faptului că

a pătruns în locuinţă fără consimţământul victimei şi,

deci, a prevăzut rezultatul faptei constând în atingerea

adusă libertăţii persoanei şi a acceptat posibilitatea

producerii lui.


martie 2006

Prin sentinţa penală nr. 110 din 8 martie 2005,

Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul B.C.

pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu

prevăzută în art. 192 alin. 1 C. pen. şi a tentativei la

221

infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art.

174 din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 2 iulie 2004, inculpatul s-a

deplasat în localitatea de domiciliu a fostei sale soţii,

victima G.V., şi, după ce a consumat băuturi alcoolice, a

pătruns, fără drept, în garsoniera ocupată de aceasta.

Întrucât victima s-a opus acceptării prezenţei lui şi

discuţiei cu acesta, inculpatul, folosind pe rând trei cuţite,

a lovit-o în diferite zone ale corpului şi, când lamele s-au

rupt, a continuat să o lovească cu pumnii şi cu picioarele.

În momentul când intenţiona să folosească un al patrulea

cuţit, strigătele de ajutor ale victimei şi prezenţa unor

vecini la uşa locuinţei l-au determinat să încerce să

părăsească locuinţa, însă a fost imobilizat de mai mulţi

locatari ai imobilului, în timp ce victima, fiind rănită, s-a

refugiat la vecini.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr.

127 din 13 mai 2005, a respins apelurile declarate de

procuror, partea civilă şi inculpat, iar Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 4393 din

15 iulie 2005, a admis recursurile acestora, a casat

decizia şi sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza pentru

rejudecare în vederea reluării dezbaterilor, întrucât

încheierea de amânare a pronunţării sentinţei a fost

semnată numai de grefier şi, ca atare, este lovită de

nulitate absolută.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul Constanţa, prin

sentinţa penală nr. 429 din 13 octombrie 2005, a

condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de

violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (1) C. pen.

şi a tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20

raportat la art. 174 din acelaşi cod, iar Curtea de Apel

Constanţa, prin decizia penală nr. 317 din 16 decembrie

2005, a respins apelul inculpatului.

222

Recursul declarat de inculpat, prin care a susţinut,

între altele, că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracţiunii de violare de domiciliu, este nefondat.

În cauză, inculpatul, care divorţase de victimă, s-a

deplasat în localitatea de domiciliu a fostei sale soţii şi,

profitând de temerea insuflată acesteia, când ea a dorit

să-l îndepărteze din faţa uşii garsonierei, şi-a pus piciorul

între prag şi tocul uşii, astfel înfrângând voinţa locatarei.

Mai mult, văzându-l pe inculpat, victima i-a spus că nu-l

doreşte în locuinţă şi nu acceptă discuţia cu el.

Elementul subiectiv al infracţiunii constă în aceea

că inculpatul era conştient că pătrunde, fără drept, în

domiciliul fostei soţii, aceasta neconsimţind la cererile lui

şi, deci, a acţionat voit în acest sens, prevăzând rezultatul,

şi anume atingerea libertăţii persoanei, şi acceptând

producerea lui.

Pentru considerentele expuse, recursul

inculpatului a fost respins.

4. INIŢIEREA SAU CONSTITUIREA UNUI

GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT. ART. 7

ALIN. (1) DIN LEGEA NR. 39/2003. ELEMENTE

CONSTITUTIVE

Fapta inculpatului, săvârşită în mod repetat şi

având o anumită durată în timp, de a prelua grupuri de

persoane în vederea trecerii frauduloase a acestora peste

frontiera de stat şi de a solicita celorlalţi inculpaţi ca, în

schimbul unor sume de bani, să organizeze şi să asigure

trecerea efectivă a frontierei de stat, în mod ilegal, de

către grupuri de persoane, întruneşte elementele

constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 39/2003, sub forma iniţierii sau constituirii

223

unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii

infracţiunii de trafic de migraţi.


februarie 2006

Prin sentinţa penală nr. 462 din 8 iunie 2005,

Tribunalul Timiş a dispus, în baza art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003 şi a art. 71 din O. U. G. nr. 105/2001,

modificată prin Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 75

alin. (1) lit. a) C. pen., între altele, condamnarea

inculpaţilor G.E., A.A., A.E., T.N., R.I., A.C. şi B.M.

Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul art. 117 C. pen.,

s-a dispus expulzarea inculpaţilor T.N., A.A. şi A.E,

cetăţeni străini.

Instanţa a reţinut că, la jumătatea lunii mai 2004,

inculpatul A.E., la solicitarea inculpatului T.N., a preluat

un grup de cetăţeni străini trimişi în ţară de inculpatul

A.A. şi i-a transportat la Timişoara, unde s-au întâlnit cu

inculpatul G.E. Acesta a cerut învinuitului C.D. ca, în

schimbul sumei de 1.200 de euro, să treacă în mod

fraudulos un grup de patru cetăţeni străini din România în

Serbia. În noaptea de 17 mai 2004, cei patru cetăţeni

străini au trecut în mod fraudulos frontiera de stat din

România în Serbia.

La 18 mai 2004, învinuitul C.D., dându-şi seama

că fapta săvârşită constituie o infracţiune gravă, s-a

prezentat la sediul Centrului Zonal de Combatere a

Crimei Organizate şi Antidrog, unde a denunţat faptele

săvârşite.

La 21 mai 2004, inculpatul G.E. a contactat pe

învinuitul C.D. şi i-a solicitat să organizeze trecerea

frauduloasă a frontierei de stat pentru încă un grup de

224

patru cetăţeni străini, preluaţi de inculpatul A.E. şi,

ulterior, de inculpatul G.E.

Învinuitul C.D. a comunicat aceste date Centrului

Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog

care, împreună cu lucrătorii Inspectoratului Judeţean al

Poliţiei de Frontieră Caraş Severin, au reuşit prinderea

celor patru cetăţeni străini. Întrucât acestora li s-au

întocmit dosare penale pentru săvârşirea tentativei la

infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat

prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 70 alin. (1) din

O. U. G. nr. 105/2001, au luat legătura cu inculpatul G.E.

care, prin intermediul inculpaţilor R.I., B.M. şi A.C., i-au

trecut în mod fraudulos peste frontiera de stat.

Prin decizia penală nr. 361 din 31 octombrie 2005

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus

admiterea apelului inculpatului A.E., desfiinţându-se

hotărârea numai cu privire la măsura de siguranţă a

expulzării acestui inculpat, măsură care a fost înlăturată,

şi au fost respinse apelurile declarate de inculpaţii G.E.,

A.A., R.I., A.C. şi B.M.

Împotriva ambelor hotărâri inculpatul G.E. a

declarat recurs, susţinând că faptele reţinute în sarcina sa

nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii

prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, iar în

subsidiar, solicitând schimbarea încadrării juridice din

infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003 în complicitate la această infracţiune.

Recursul inculpatului este nefondat.

În cauză, din probele administrate rezultă că

inculpatul G.E. a fost cel care, la 17 mai 2004, s-a întâlnit

cu primul grup de cetăţeni străini care doreau să treacă

frontiera în mod fraudulos. Acelaşi inculpat a solicitat

învinuitului C.D. să treacă în mod fraudulos grupul de

cetăţeni străini din România în Serbia, primind pentru

225

aceasta suma de 1.200 de euro, iar prin activitatea

infracţională desfăşurată de inculpat s-a realizat trecerea

efectivă, în mod fraudulos, a celor patru cetăţeni străini în

Serbia.

La 21 mai 2004, acelaşi inculpat a contactat pe

învinuitul C.D., solicitându-i să sprijine trecerea

frontierei în mod fraudulos a altor patru cetăţeni străini,

care, fiind prinşi şi cercetaţi în stare de libertate pentru

tentativă la infracţiunea prevăzută în art. 70 alin. (1) din

O. U. G. nr. 105/2001, au luat legătura din nou cu

inculpatul, iar acesta a contactat pe inculpaţii R.I., A.C. şi

B.M. care au trecut pe cei patru cetăţeni străini peste

frontiera de stat.

În aceste condiţii, în raport cu probele

administrate, rezultă vinovăţia inculpatului, faptele

acestuia realizând elementele constitutive ale infracţiunii

prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art.

71 alin. (1) din O. U. G. nr. 105/2001.

Nu poate fi primită nici solicitarea inculpatului de

a se schimba încadrarea juridică în complicitate la

săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003, întrucât acesta a efectuat acte în

vederea constituirii grupului infracţional. Activitatea

infracţională desfăşurată nu a fost rezultatul unei

înţelegeri întâmplătoare, spontane, ci s-a desfăşurat în

timp, în mod repetat, respectându-se, în principiu,

aceeaşi modalitate de săvârşire a faptelor, iar grupul

infracţional a fost organizat în scopul săvârşirii

infracţiunii de trafic de migranţi în formă continuată.

Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost

respins.

226

5. TRAFIC DE DROGURI. CAUZĂ DE

REDUCERE A PEDEPSEI

Potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr.

143/2000, persoana care a comis una dintre infracţiunile

prevăzute în art. 2 - 10 din această lege, iar în timpul

urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi

tragerea la răspundere penală a altor persoane care au

săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de

reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de

lege. Prin urmare, dacă inculpatul a formulat denunţul

împotriva mai multor persoane, însă, faţă de acestea, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale, întrucât datele din

denunţ nu s-au confirmat, prevederile art. 16 din Legea

nr. 143/2000 nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului.


martie 2006

Prin sentinţa nr. 1400 din 3 noiembrie 2005,

Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe

inculpatul L.V. în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

143/2000.

Instanţa a reţinut că, la 12 aprilie 2005, martorul

G.B. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la

faptul că este consumator de droguri şi îşi procură doza

zilnică de la inculpatul L.V. În urma formulării acestui

denunţ, în cursul aceleiaşi zile, organele de cercetare

penală au procedat la organizarea unor operaţiuni de

prindere în flagrant a inculpatului. Potrivit procesului-

verbal de constatare a infracţiunii flagrante, inculpatul,

după ce a primit banii de la martorul denunţător, a

înmânat acestuia 3 doze de heroină.

227

Apelul declarat de inculpat a fost respins ca

nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I

penală, prin decizia nr. 1025 din 20 decembrie 2005.

Împotriva acestei din urmă decizii, în termen

legal, inculpatul a declarat recurs cu privire la greşita

neaplicare în favoarea sa a prevederilor art. 16 din Legea

nr. 143/2000, întrucât a colaborat cu organele de poliţie,

făcând mai multe denunţuri.

Recursul nu este fondat.

Este adevărat că recurentul, în faţa organelor de

urmărire penală, a făcut 3 denunţuri împotriva numiţilor

O.M., F. şi N., însă acestea nu s-au confirmat, făcând să

se dispună neînceperea urmăririi penale cu privire la cele

trei persoane, prin rezoluţia din 30 septembrie 2005 dată

în dosarul nr. 1584/D/P/2005.

În atare situaţie, în mod corect nu s-au reţinut în

favoarea inculpatului recurent prevederile art. 16 din

Legea nr. 143/2000.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

6. STRĂMUTARE. EFECTELE ADMITERII

CERERII DE STRĂMUTARE

Potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în

care constată că cererea de strămutare este întemeiată,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea

judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele

îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat

cauza se menţin, iar în conformitate cu alin. (4) al

aceluiaşi articol, dacă instanţa la care se află cauza a

cărei strămutare se cere a procedat între timp la

judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată

prin efectul admiterii cererii de strămutare. Efectul

admiterii cererii de strămutare, constând în desfiinţarea

228

hotărârii pronunţate de instanţa de la care s-a cerut

strămutarea, prevalează asupra dispoziţiei de menţinere

a actelor îndeplinite, întrucât, din interpretarea

sistematică a prevederii alin. (2) în raport cu cea

cuprinsă în alin. (4) a art. 60 C. proc. pen., rezultă că

menţinerea actelor are loc numai atunci când judecarea

cauzei nu a fost finalizată prin pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul

strămutării.

În consecinţă, dacă instanţa la care se află cauza

a cărei strămutare se cere a procedat între timp la

judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunţate de

aceasta fiind declarat recurs, prin efectul admiterii

cererii de strămutare hotărârea este desfiinţată, acest

efect prevalând asupra dispoziţiei de menţinere a actelor

îndeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii

de strămutare.

I.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 2272 din 6

aprilie 2006

Prin sentinţa penală nr. 833 din 5 octombrie 2005,

pronunţată în dosarul nr. 2395/2005, Judecătoria Strehaia

a respins plângerea formulată de petentul R.L. în

contradictoriu cu intimaţii A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. şi

V.P. şi a menţinut soluţiile dispuse prin rezoluţia nr.

262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Strehaia.

Împotriva acestei sentinţe petentul a formulat

recurs, cauza fiind înregistrată la Tribunalul Mehedinţi,

secţia penală, şi având termen de judecată la 6 decembrie,

9 decembrie 2005 şi 17 ianuarie 2006.

229

La ultimul termen de judecată, s-a depus

încheierea nr. 6893 din 7 decembrie 2005 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis cererea

formulată de petentul R.L. şi s-a dispus strămutarea

pricinii la Judecătoria Caransebeş.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2006 s-a dispus

scoaterea de pe rolul Tribunalului Mehedinţi a dosarului

privind recursul declarat de petent, la care s-a ataşat

dosarul nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, şi

înaintarea cauzei la Judecătoria Caransebeş.

Prin sentinţa penală nr. 138 din 15 februarie 2006

a Judecătoriei Caransebeş a fost declinată competenţa de

soluţionare a recursului formulat de petent în favoarea

Tribunalului Mehedinţi.

Examinând cauza în baza actelor şi lucrărilor de

la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că

Judecătoria Caransebeş este competentă să judece cauza,

pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei a rezultat că, prin sentinţa

penală nr. 833 din 5 octombrie 2005 a Judecătoriei

Strehaia, pronunţată în dosarul nr. 2395/2005, a fost

respinsă plângerea formulată de petent în contradictoriu

cu intimaţii A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. şi V.P.,

menţinându-se soluţiile dispuse prin rezoluţia nr.

262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Strehaia.

Împotriva acestei sentinţe petentul a declarat

recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului

Mehedinţi, fiind stabilit prim termen de judecată la 6

decembrie 2005, iar ulterior judecarea recursului a fost

amânată la 9 decembrie şi, respectiv, 17 ianuarie 2006.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea

nr. 6893 din 7 decembrie 2005, a admis cererea formulată

de petent pentru strămutarea judecării cauzei ce formează

230

obiectul dosarului nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia,

strămutând judecarea cauzei la Judecătoria Caransebeş şi

menţinând actele îndeplinite la instanţa de la care s-a

strămutat judecarea cauzei.

S-a constatat că prin admiterea cererii de

strămutare a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 833 din 5

octombrie 2005 a Judecătoriei Strehaia pronunţată în

dosarul nr. 2395/2005, iar recursul împotriva acestei

sentinţe aflat pe rolul Tribunalului Mehedinţi nu mai

putea fi soluţionat, deoarece exista o imposibilitate de

verificare a criticilor recurentului în raport cu o sentinţă

desfiinţată, ca urmare a efectului soluţiei pronunţate în

cererea de strămutare.

Aşadar, instanţa de control judiciar, prin

dezinvestirea sa şi trimiterea cauzei la Judecătoria

Caransebeş, nu numai că s-a conformat soluţiei dispuse

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin admiterea

cererii de strămutare, dar a dat o reală eficienţă finalităţii

acestei instituţii, respectiv asigurarea unei normale

desfăşurări a procesului penal, în condiţiile în care

motivele de strămutare invocate de petiţionar au fost

apreciate ca temeinice prin soluţia pronunţată, şi

prorogarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei

unei alte instanţe judecătoreşti.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

apreciază că efectul soluţiei de admitere a cererii de

strămutare, şi anume desfiinţarea hotărârii pronunţate de

instanţa de la care s-a cerut strămutarea, prevalează

asupra dispoziţiei de menţinere a actelor îndeplinite,

deoarece, pe de-o parte, din interpretarea sistematică a

dispoziţiei din alin. (2) în raport cu aceea a alin. (4) a art.

60 C. proc. pen., rezultă că menţinerea actelor are loc

numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată

prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, pentru că în

231

caz contrar ar fi anulat efectul instituţiei strămutării, iar

pe de altă parte, cele două dispoziţii, respectiv de

admitere a cererii de strămutare şi de menţinere a actelor

îndeplinite, în situaţia în care s-a pronunţat o hotărâre

judecătorească, apar ca fiind contradictorii, ceea ce ar

conduce la imposibilitatea producerii efectelor concrete

ale strămutării.

Prin urmare, în mod corect Tribunalul Mehedinţi

a trimis cauza Judecătoriei Caransebeş pentru a fi

judecată şi, în consecinţă, în baza art. 43 C. proc. pen., s-

a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea

acestei din urmă instanţe.

7. ARESTAREA INCULPATULUI ÎN

CURSUL JUDECĂŢII. CERERE DE ARESTARE

PREVENTIVĂ FORMULATĂ DUPĂ

CONDAMNAREA INCULPATULUI ÎN PRIMĂ

INSTANŢĂ ŞI INVESTIREA INSTANŢEI DE

APEL. INSTANŢA COMPETENTĂ

Instanţa competentă să dispună asupra arestării

preventive a inculpatului în cursul judecăţii, după

condamnarea acestuia în primă instanţă şi investirea

instanţei de apel cu judecarea apelului declarat în cauză,

este instanţa de apel, pe rolul căreia se află dosarul în

curs de judecată.


februarie 2006

La 30 noiembrie 2005, în dosarul penal nr.

266/P/2005 al Curţii de Apel Constanţa, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Tulcea a solicitat arestarea preventivă a

apelantului G.M., condamnat de Tribunalul Tulcea pentru

232

săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi a celei de violare de

domiciliu. Împotriva sentinţei de condamnare inculpatul

declarase apel, dosarul fiind înaintat la Curtea de Apel

Constanţa, la 1 iulie 2005.

Prin încheierea din 30 noiembrie 2005, Curtea de

Apel Constanţa şi-a declinat competenţa de soluţionare a

cererii de arestare preventivă a inculpatului în favoarea

Tribunalului Tulcea.

Această din urmă instanţă, prin încheierea din 1

decembrie 2005, şi-a declinat competenţa în favoarea

Curţii de Apel Constanţa, cu motivarea că, din moment

ce tribunalul s-a dezinvestit de cauza respectivă, dosarul

fiind trimis la curtea de apel pentru judecarea apelului

inculpatului, tribunalul nu mai este competent să

soluţioneze cererea de arestare preventivă, instanţa

competentă fiind Curtea de Apel Constanţa.

Ivindu-se un conflict negativ de competenţă,

dosarul a fost trimis, conform art. 43 C. proc. pen., la

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea

conflictului.

Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen. privind

arestarea inculpatului în cursul judecăţii, introdus prin

Legea nr. 281/2003 şi modificat prin O. U. G. nr.

109/2003, arestarea preventivă a inculpatului poate fi

dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă

sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există

vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen.

Instanţa competentă să soluţioneze cererea de

arestare preventivă este instanţa pe rolul căreia se află

dosarul în curs de judecată, în cauză Curtea de Apel

Constanţa, investită cu judecarea apelului declarat de

inculpat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

În consecinţă, s-a stabilit competenţa de

soluţionare a cererii de arestare preventivă în favoarea

233

Curţii de Apel Constanţa şi s-a dispus trimiterea

dosarului la această instanţă.

8. LIBERARE PROVIZORIE PE

CAUŢIUNE. CONDIŢII

Potrivit dispoziţiilor art. 1604

alin. (1) raportat la

art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie pe

cauţiune se poate acorda, între altele, în cazul săvârşirii

infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani. Prin

pedeapsă prevăzută de lege, în sensul acestor dispoziţii,

se înţelege pedeapsa stabilită în partea specială a

Codului penal sau în legi speciale pentru infracţiunea

săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de

reducere a pedepsei, cum este cea prevăzută în art. 16

din Legea nr. 143/2000, sau a reducerii pedepsei ca efect

al circumstanţelor atenuante.


martie 2006

Prin încheierea din 2 martie 2006, Curtea de Apel

Bucureşti, având pe rol soluţionarea apelurilor formulate

de C.C., L.G. şi G.M. împotriva sentinţei penale nr. 1323

din 20 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul

Bucureşti, în temeiul art. 1608 alin. (3) C. proc. pen., a

respins cererea de liberare provizorie pe cauţiune a

inculpatului C.C.

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei

încheieri nu este fondat.

În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată şi

condamnat în primă instanţă pentru infracţiunea de trafic

de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (2) din

234

Legea nr. 143/2000, pentru care pedeapsa prevăzută de

lege este închisoarea de la 10 la 20 ani.

Este adevărat că prima instanţă a reţinut în

favoarea inculpatului prevederile art. 16 din Legea nr.

143/2000 cu privire la înjumătăţirea limitelor de

pedeapsă, precum şi împrejurări atenuante ale răspunderii

prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.

Acestea fac parte, însă, fie din criteriile generale

ale individualizării pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen.,

fie constituie - în cazul art. 16 din Legea nr. 143/2000 -

un caz special care se referă tot la individualizarea

pedepsei, ce va fi avut în vedere la stabilirea şi aplicarea

pedepsei de către judecător în procesul deliberării.

Chestiunea individualizării pedepsei este una

judiciară, care trebuie rezolvată de instanţă în legătură cu

chestiunile de fapt concrete ce au în vedere împrejurări

diferite de la caz la caz, funcţie de probele administrate,

şi care se soluţionează definitiv abia odată cu stabilirea şi

aplicarea definitivă a pedepsei.

Chestiunea condiţiei referitoare la limita pedepsei

care face aplicabil art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. este

una legală care nu este susceptibilă de altă interpretare

decât cea literală, gramaticală.

Prin urmare, recursul inculpatului a fost respins.

9. PLÂNGERE ÎN FAŢA INSTANŢEI

ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU

ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE

NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. ACTE ALE

PROCURORULUI CARE NU POT FORMA

OBIECTUL PLÂNGERII

235

Numai rezoluţiile sau ordonanţele procurorului

de netrimitere în judecată pot forma obiectul plângerii

adresate instanţei de judecată în temeiul art. 2781 C.

proc. pen. Ca atare, plângerea formulată împotriva

adresei prin care procurorul comunică petentului că

memoriul formulat de acesta a fost transmis, spre

soluţionare, parchetului competent, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 10

din 23 ianuarie 2006

Petenta B.F. a formulat plângere penală împotriva

procurorilor I.M. şi C.D. din cadrul Serviciului Teritorial

Oradea al Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi a

ofiţerilor de poliţie S.T., P.L. şi I.M. din cadrul

Inspectoratului de Poliţie al judeţului Bihor, solicitând

efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunii de violare

de domiciliu.

Petenta a formulat, în temeiul art. 277 C. proc.

pen., o plângere împotriva actelor procurorului, cu

referire la actul nr. 161/C/23/2005 din 1 februarie 2005 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

secţia de inspecţie, prin care acesteia i se comunica că

memoriul său a fost trimis, spre soluţionare, Parchetului

Naţional Anticorupţie. Împotriva acestei comunicări,

petenta a formulat o plângere, la data de 14 februarie

2005, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., adresându-se

instanţei de judecată, fără a aştepta rezultatul soluţionării

plângerii formulate împotriva actelor procurorului.

Prin sentinţa nr. 311 din 12 mai 2005, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petenta B.F.

Recursul declarat de petentă este nefondat.

236

În cauză, organul de urmărire penală nu a dat o

rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul

de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de

către petenta B.F., având ca obiect săvârşirea infracţiunii

de violare de domiciliu, iar secţia de inspecţie din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

cu adresa nr. 161/C/23/2005 din 1 februarie 2005, a

comunicat petentei că memoriul formulat de către aceasta

a fost trimis Parchetului Naţional Anticorupţie, spre

competentă soluţionare. Împotriva acestei comunicări,

petenta a formulat plângere, atât la organul de urmărire

penală, cât şi la instanţă.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat,

plângerea formulată de petentă privind o adresă, şi nu

unul dintre actele procesuale prevăzute în art. 2781 C.

proc. pen.

Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a

respins plângerea, ca inadmisibilă şi, în consecinţă,

recursul a fost respins ca nefondat.

10. PLÂNGERE ÎN FAŢA INSTANŢEI

ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU

ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE

NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ. ACTE ALE

PROCURORULUI CARE NU POT FORMA

OBIECTUL PLÂNGERII

Plângerea adresată instanţei, formulată în

temeiul art. 2781 C. proc. pen. împotriva modului de

soluţionare de către procuror a unei petiţii potrivit

Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind

reglementarea activităţii de rezolvare a petiţiilor,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 233/2002, este

237

inadmisibilă, întrucât, conform dispoziţiilor art. 2781 C.

proc. pen., numai rezoluţiile sau ordonanţele

procurorului de netrimitere în judecată pot forma

obiectul controlului judiciar în procedura reglementată

prin acest text.



Prin sentinţa nr. 421 din 20 iulie 2005, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C.

împotriva rezoluţiei nr. 6292/1883/2005 din 1 aprilie

2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică,

privind pe intimatul G.B., constatând că actul menţionat

de petent nu reprezintă o rezoluţie sau ordonanţă prin

care să se fi soluţionat o plângere penală.

Recursul declarat de petent este nefondat.

În cauză, organul de urmărire penală nu a fost

sesizat în unul dintre modurile prevăzute în art. 221 C.

proc. pen. şi nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi

penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat

printr-o petiţie, aceasta fiind soluţionată pe calea

procedurii prevăzute în Legea nr. 233/2002.

Prin urmare, în mod întemeiat, prima instanţă a

reţinut că petentul nu a formulat plângere împotriva unui

act prevăzut în art. 2781 C. proc. pen.

Cum controlul judiciar, în temeiul textului

menţionat, priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de

netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, în condiţiile determinate de legea

procesual-penală, confirmată în condiţiile art. 278 C.

238

proc. pen., iar instanţa de judecată a fost sesizată cu

plângerea privind un act de soluţionare a unei petiţii

potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 233/2002,

hotărârea judecătorească, prin care plângerea petentului a

fost respinsă ca inadmisibilă, este legală şi temeinică.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced,

recursul declarat de petent a fost respins ca nefondat.

11. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA

REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR

PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN

JUDECATĂ. PLÂNGERE ADRESATĂ

INSTANŢEI. RENUNŢARE LA JUDECAREA

PLÂNGERII

Persoana vătămată care a formulat plângere

împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de

netrimitere în judecată în temeiul prevederilor art. 2781

C. proc. pen. poate să renunţe la judecarea plângerii,

instanţa fiind obligată să ia act de declaraţia de

renunţare, întrucât plângerea reglementată în

prevederile menţionate are natura juridică a unei căi de

atac, iar din interpretarea analogică a dispoziţiilor art.

368 şi art. 3854 alin. (2) din acelaşi cod, care conferă

părţilor dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată,

rezultă şi dreptul acestora de a renunţa la plângerea

formulată potrivit art. 2781 C. proc. pen.

I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 19 din 16

ianuarie 2006

Prin sentinţa penală nr. 745 din 27 mai 2005

pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş, a fost declinată

239

în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa

de soluţionare a cauzei privind plângerea formulată de

petiţionara F.G., în baza art. 2781 C. proc. pen., împotriva

rezoluţiei procurorului de la Parchetul de pe lângă Înalta

Curţi de Casaţie şi Justiţie din 24 ianuarie 2005, prin care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.S. sub

aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor şi fals privind

identitatea prevăzute în art. 215, art. 246 şi art. 293 C.

pen.

Constatând legalitatea investirii sale, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a dispus citarea părţilor în cauză,

conform art. 2781 alin. (4) C. proc. pen.

La termenul din 16 ianuarie 2006, petiţionara a

declarat în faţa instanţei că renunţă la judecarea plângerii

formulate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că

legiuitorul a prevăzut, ca o garanţie a respectării

legalităţii în procesul penal, posibilitatea ca orice

persoană nemulţumită de actele şi măsurile efectuate de

procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta

să adreseze plângere instanţei, plângerea având natura

juridică a unei căi de atac ce vizează controlul

judecătoresc al rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului

de netrimitere în judecată.

Prin interpretarea analogică a dispoziţiilor art. 368

şi art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., care conferă părţilor

dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată, rezultă că

nu a mai fost necesar ca legiuitorul să prevadă expres în

textul art. 2781 C. proc. pen. posibilitatea părţilor de a

renunţa la plângerea formulată, câtă vreme o astfel de

plângere are caracterul unei căi de atac similară apelului

ori recursului.

240

Faţă de manifestarea de voinţă liber exprimată de

către petiţionară la termenul din 16 ianuarie 2006, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de declaraţia

acesteia de renunţare la judecarea plângerii.

12. PLÂNGERE PREALABILĂ.

INFRACŢIUNE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 279 ALIN.

(2) LIT. A) C. PROC. PEN. PLÂNGERE

ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA UNEIA DINTRE

PERSOANELE ARĂTATE ÎN ART. 29 PCT. 1 C.

PROC. PEN.

Plângerea prealabilă îndreptată împotriva uneia

dintre persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc.

pen., cum sunt deputaţii sau senatorii, pentru săvârşirea

uneia dintre infracţiunile arătate în art. 279 alin. (2) lit.

a), se adresează organului competent să efectueze

urmărirea penală, în temeiul art. 279 alin. (2) lit. c), în

acest caz Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, întrucât prin prevederile art. 279 alin.

(2) lit. c) legiuitorul a exceptat de la regula potrivit

căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de

judecată pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate în

art. 279 alin. (2) lit. a) cazurile când plângerea

prealabilă este îndreptată împotriva uneia dintre

persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.

I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 64 din 30

ianuarie 2006

Prin plângerea înregistrată la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2005 persoanele

vătămate B.R. şi P.D. au solicitat tragerea la răspundere

241

penală a lui M.M., având calitatea de deputat, pentru

infracţiunile de insultă şi calomnie prevăzute în art. 205

şi art. 206 C. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat

următoarele:

Prin dispoziţiile înscrise, însă, la art.279 alin.(2)

lit. c) este reglementată excepţia de la această regulă,

prevăzându-se că plângerea prealabilă se adresează

organului competent să efectueze urmărirea penală, când

plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător,

procuror, notar public, militar, judecător şi controlor

financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor

financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre

persoanele arătate în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.

În legătură cu această ultimă prevedere, potrivit

căreia plângerea prealabilă se adresează organului

competent să efectueze urmărirea penală şi atunci când o

atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1

C. proc. pen., este de observat că, între acele persoane,

sunt cuprinse senatorii şi deputaţii, conform lit. a) din

cadrul acestui punct.

Întrucât plângerea formulată de persoanele

vătămate B.R. şi P.D. vizează infracţiunile prevăzute în

art. 205 şi art. 206 C. pen., pentru care acţiunea penală se

pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate şi având în vedere că plângerea este îndreptată

împotriva unui deputat, rezultă că plângerea a fost greşit

adresată direct Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ea

impunându-se a fi adresată organului competent să

efectueze urmărirea penală, potrivit art. 279 alin. (2) lit.

c) C. proc. pen., numai acesta având posibilitatea de a

trimite în judecată persoana cercetată şi de a investi

instanţa.

242

Din ansamblul normelor privitoare la competenţă,

mai exact din prevederile art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., rezultă că, în cazul infracţiunilor săvârşite de

senatori şi deputaţi, competenţa de cercetare aparţine, în

faza de urmărire penală, Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în faza de judecată Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, organul competent să efectueze

urmărirea penală în cauză este Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 285 C. proc. pen., plângerea

prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală

sau la instanţa de judecată se trimite organului

competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră

valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul

necompetent.

Faţă de conţinutul art. 285 C. proc. pen. şi având

în vedere că plângerea formulată de persoanele vătămate

a fost greşit adresată direct instanţei de judecată, s-a

dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

13. CERERE DE SESIZARE A CURŢII

CONSTITUŢIONALE. ADMISIBILITATE.

CONDIŢII. DECIZIE A CURŢII

CONSTITUŢIONALE. EFECTE

1. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

este admisibilă, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992,

dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia de

neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori

o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ în vigoare,

dispoziţia respectivă nu a fost constatată ca fiind

243

neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii

Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei, în

orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, din

punctul de vedere al legăturii cu soluţionarea cauzei, se

apreciază în funcţie de momentul în care este invocată,

de starea de fapt şi de probele administrate. În raport cu

aceste criterii, dacă excepţia de neconstituţionalitate se

referă la mijloacele de probă administrate în cauză şi în

baza cărora inculpatul a fost condamnat în primă

instanţă, se poate aprecia că de soluţionarea excepţiei

depinde şi soluţionarea cauzei.

2. Dispoziţia constatată ca neconstituţională

încetează să producă efecte juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile

Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţia

constatată ca neconstituţională este suspendată de drept.

Prin urmare, dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost

invocată în faza de judecată în apel sau în recurs, în

cauză nepronunţându-se o hotărâre definitivă, admiterea

excepţiei invocate produce efecte şi asupra cauzei aflate

în faza de judecată în căile de atac ordinare.


aprilie 2006

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 5

aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a

penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus

sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării

excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10,

art. 11 lit. d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 51/1991

244

privind siguranţa naţională a României şi art. 24 alin. (4)

din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor

clasificate, a suspendat judecarea cauzei pe durata

soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi a

menţinut starea de arest a inculpaţilor.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a

art. 10, art. 11 lit. d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr.

51/1991 şi a art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 s-a

apreciat că aceasta este admisibilă, îndeplinind cele trei

condiţii cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr.

47/1992, astfel: neconstituţionalitatea vizează o lege sau

o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act

normativ aflată în vigoare; respectiva prevedere nu a fost

constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie

anterioară a Curţii Constituţionale; respectiva prevedere

are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a

litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu ocazia soluţionării apelurilor declarate de

către inculpaţi, o parte dintre aceştia au solicitat ataşarea

la dosar a mandatelor emise de procuror, situaţie în care,

ţinând seama de dispoziţiile art. 10 din Legea nr.

51/1991, potrivit cărora activitatea de informaţii pentru

realizarea siguranţei naţionale are caracter de secret de

stat, instanţa a cerut parchetului să întreprindă

demersurile necesare în vederea desecretizării mandatelor

fără însă ca, până în acest moment, să se fi obţinut vreun

rezultat concret în această privinţă.

Deşi parchetul este autoritatea emitentă, potrivit

Legii nr. 51/1991, a mandatelor de interceptare, această

instituţie a cerut altor instituţii să analizeze oportunitatea

desecretizării mandatelor, respectiv Serviciul Român de

Informaţii şi Ministerul Administraţiei şi Internelor,

urmând ca în final decizia, în sensul desecretizării, să

245

aparţină Guvernului, în condiţiile art. 124 alin. (4) din

Legea nr. 182/2002.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri,

între alţii, de către procuror, este nefondat.

În mod neîntemeiat s-a susţinut de către procuror

că excepţia de neconstituţionalitate a art. 10, art. 11 lit.

d), art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 51/1991 şi a art. 24 alin.

(4) din Legea nr. 182/2002 nu are legătură cu cauza.

Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate se

poate aprecia în funcţie de momentul în care este

invocată, de starea de fapt şi de probele administrate.

Astfel, se reţine că, în prezent, cauza se află în

faza procesuală a apelului când instanţa de apel, ca

instanţă de control judiciar, capătă nu numai dreptul, ci şi

obligaţia de a cenzura hotărârea primei instanţe sub toate

aspectele în fapt şi în drept, în ce priveşte aspectele de

drept substanţial şi material, în limitele prevăzute în art.

371 alin. (1) C. proc. pen., deci sub acest aspect

invocarea excepţiei are relevanţă.

Se mai reţine că excepţia invocată se referă la

mijloace de probă administrate în cauză, în baza cărora

au fost condamnaţi inculpaţii, respectiv înregistrările

audio efectuate în baza Legii nr. 51/1991.

Având în vedere că instanţa de apel, care trebuie

să pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului,

se află în imposibilitate de a cenzura, sub aspectul

legalităţii, un mijloc de probă care a stat la baza

soluţionării pe fond a cauzei, se poate aprecia că de

soluţionarea excepţiei va depinde şi soluţionarea cauzei.

Totodată, nu se poate reţine nici critica

procurorului referitoare la lipsa efectelor asupra prezentei

cauze a excepţiei de neconstituţionalitate care, în situaţia

în care ar fi admisă, nu ar acţiona decât pentru viitor.

246

Efectele deciziei de constatare a

neconstituţionalităţii sunt erga omnes. Dispoziţiile

constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii

Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata

acestui termen, dispoziţiile constatate ca

neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Având în vedere că invocarea excepţiei de

neconstituţionalitate s-a făcut în faza de judecare a

apelului, în cauză nepronunţându-se o hotărâre definitivă,

o eventuală admitere a excepţiei invocate ar avea efecte

şi asupra prezentei cauze.

În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.

14. ÎNCHEIERE PRIN CARE INSTANŢA DE

RECURS DISPUNE CU PRIVIRE LA CEREREA

DE SESIZARE A CURŢII CONSTITUŢIONALE.

RECURS. INADMISIBILITATE

Încheierea prin care instanţa dispune cu privire

la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cazul

în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate,

poate fi atacată cu recurs, în temeiul art. 303 alin. (6) C.

proc. pen., numai atunci când a fost pronunţată de prima

instanţă sau de instanţa de apel. Recursul declarat

împotriva unei astfel de încheieri, pronunţate de instanţa

de recurs, este inadmisibil, întrucât încheierile instanţei

de recurs premergătoare judecării cauzei au caracter

definitiv, întocmai ca şi hotărârea pronunţată asupra

fondului cauzei şi, ca atare, nu pot fi atacate cu un alt

recurs.

247


februarie 2006

Prin încheierea nr. 47 din 10 iunie 2005 a

Tribunalului Neamţ a fost admisă propunerea Direcţiei de

Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi

Terorism - Biroul Teritorial Neamţ cu privire la

inculpatul B.A., cetăţean străin şi, în baza art. 1451 şi art.

145 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de

30 de zile.

Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat

recurs, iar cu ocazia soluţionării acestei căi de atac a

invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 7, art. 136 alin. (1) lit. c), art. 1451 alin. (1) şi (2) şi

art. 178 alin. (21) C. proc. pen. şi a solicitat sesizarea

Curţii Constituţionale şi suspendarea judecării cauzei.

Instanţa de recurs a considerat inadmisibilă

excepţia de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile nu

au legătură cu soluţionarea cauzei.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de

sesizare a Curţii Constituţionale inculpatul a declarat

recurs.

Recursul declarat nu este admisibil.

Din examinarea actelor dosarului se constată că

încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii

Constituţionale a fost pronunţată de Curtea de Apel

Bacău, ca instanţă de recurs.

Or, încheierile acestei instanţe premergătoare

judecării cauzei au, ca şi soluţia pronunţată, caracter

definitiv şi nu pot fi atacate cu un alt recurs.

Este adevărat că prin modificările aduse art. 303

C. proc. pen., şi anume prin introducerea alin. (6) al

248

acestui articol, s-a stabilit că încheierea instanţei în faţa

căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate este

supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.

Exercitarea acestei căi de atac urmează, însă, a fi

înţeleasă numai în legătură cu încheierile pronunţate de

prima instanţă şi de cea de apel, orice altă interpretare

fiind de natură a înfrânge principiul constituţional al

legalităţii exercitării căilor de atac consfinţit de art. 129

din legea fundamentală.

Ca atare, recursul inculpatului a fost respins ca

inadmisibil.

15. RECURS. PLÂNGERE ÎMPOTRIVA

REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR

PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN

JUDECATĂ. OMISIUNEA INSTANŢEI DE A

MENŢIONA ÎN MINUTĂ NUMELE UNUIA

DINTRE PETENŢI

Dacă, soluţionând plângerea împotriva rezoluţiei

sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată,

formulată de mai mulţi petenţi care au invocat motive

comune, plângerea adresată instanţei fiind unică,

instanţa omite să menţioneze în minută numele unuia

dintre petenţi, nu este incident motivul de casare

prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., care

priveşte cazurile când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei

contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se

înţelege, ci o astfel de omisiune va fi înlăturată prin

procedura prevăzută în art. 194 din acelaşi cod.


aprilie 2006

249

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin

sentinţa nr. 174 din 15 decembrie 2005, a respins

plângerea petenţilor R.A., R.M. şi R.R. formulată

împotriva rezoluţiei din 24 martie 2005 a procurorului de

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe procurorul a declarat

recurs, susţinând că între minută şi dispozitivul sentinţei

nu există identitate, întrucât în minută sunt menţionaţi

numai petenţii R.A. şi R.M., iar în dispozitivul sentinţei

sunt menţionaţi toţi cei trei petenţi, R.A., R.M. şi R.R.

Recursul nu este fondat.

Împrejurarea că în minută nu este scris şi numele

petentului R.R., alături de ceilalţi doi petenţi, iar în

dispozitivul sentinţei sunt dactilografiate numele şi

prenumele tuturor petenţilor nu este de natură a justifica

concluzia nelegalităţii hotărârii prin care a fost

soluţionată plângerea.

Plângerea penală este unică şi este semnată de cei

trei petenţi, iar motivele acesteia sunt comune. De

asemenea, în plângerea unică adresată instanţei motivele

sunt comune pentru toţi cei trei petenţi.

Judecătorul primei instanţe a soluţionat plângerea

analizând toate motivele comune, nici unul dintre petenţi

neinvocând motive proprii, independente.

Rezultă, astfel, că cei trei petenţi formează un

grup procesual unic, cu interese comune, motivele

invocate fiind comune, iar înscrisurile constituind

plângerea penală şi plângerea adresată instanţei fiind

unice.

În aceste condiţii, simpla omisiune de a înscrie în

minută şi numele petentului R.R., omisiune care poate fi

înlăturată prin procedura prevăzută în art. 194 C. proc.

Pen.

250

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.,

hotărârile penale sunt supuse casării când acestea nu

cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia ori

motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau

acesta nu se înţelege.

În cauză, nici una dintre aceste ipoteze nu este

îndeplinită, soluţia fiind motivată, iar această motivare nu

contrazice dispozitivul hotărârii. De asemenea, motivarea

şi soluţia dispusă de judecător nu cuprind aspecte care le-

ar face de neînţeles.

În consecinţă, recursul procurorului a fost respins.

16. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT ÎN

ART. 3859 ALIN. (1) PCT. 10 C. PROC. PEN.

CERERE PRIVIND EFECTUAREA UNEI

EXPERTIZE MEDICO-LEGALE PSIHIATRICE

Respingerea cererii inculpatului de a se efectua o

expertiză medico-legală psihiatrică nu atrage incidenţa

cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.

proc. pen., dacă atât prima instanţă, cât şi instanţa de

apel s-au pronunţat motivat asupra respingerii probei

solicitate, întrucât această probă a fost administrată în

cursul urmăririi penale, concluziile raportului de

expertiză sunt certe, clare şi neechivoce, iar între actele

medico-legale existente la dosar nu există contradicţii.


martie 2006

Prin sentinţa penală nr. 416 din 19 octombrie

2005, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpatul T.C.

pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută

251

în art. 174 raportat la art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea

art. 73 lit. b) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 16 martie 2005, inculpatul

a avut un conflict spontan cu victima R.V., având ca

motiv remiterea unei sume de bani, iar în acea

împrejurare victima a lovit cu pumnul pe inculpat. La 17

martie 2005, în faţa unui local, victima R.V. a lovit pe

inculpat cu un bici peste mână, iar inculpatul a scos un

cuţit şi a aplicat acesteia o lovitură în partea stângă a

umărului. Victima a fugit de la locul altercaţiei, însă fiind

ajunsă din urmă de inculpat, care i-a aplicat o lovitură cu

acelaşi cuţit în zona spatelui, a decedat.

Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat

apel, între altele, cu privire la necesitatea efectuării unei

expertize psihiatrice care să-i stabilească discernământul

la momentul comiterii faptei.

Prin decizia penală nr. 3 din 5 ianuarie 2006 a

Curţii de Apel Iaşi, apelul inculpatului a fost respins ca

nefondat.

Recursul declarat de inculpat prin care a invocat,

între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1)

pct. 10 C. proc. pen., solicitând casarea hotărârilor şi

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei

noi expertize medico-legale psihiatrice, este nefondat.

Astfel, în cursul urmăririi penale a fost dispusă şi

efectuată, de către Serviciul de medicină legală judeţean

Vaslui, expertiza medico-legală psihiatrică a inculpatului

T.C., al cărei raport concluzionează, între altele, că

inculpatul prezintă tulburare de personalitate mixtă

emoţional instabilă cu elemente antisociale şi paranoide

şi a comis fapta de care este învinuit cu discernământ,

recomandându-se supravegherea medicală cu eventual

tratament de specialitate prin colaborare cu laboratorul de

sănătate mintală teritorial.

252

Prin încheierea din 24 august 2005, Tribunalul

Vaslui a respins proba solicitată de inculpat privind

efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice de

către Institutul de medicină legală Iaşi, cu motivarea că în

raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat

de Serviciul de medicină legală judeţean Vaslui nu există

elemente contradictorii care să justifice efectuarea unei

noi expertize.

Tribunalul a dispus, însă, efectuarea unei adrese

la Serviciul de medicină legală judeţean Vaslui prin care

să se precizeze dacă se impune luarea măsurii obligării la

tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen. Prin

adresa nr. 55/PA din 2 septembrie 2005 a Serviciului de

medicină legală judeţean Vaslui se arată că nu se impune

luarea de măsuri obligatorii de tratament, precum cele

prevăzute în art. 113 C. pen. şi că inculpatul a comis

fapta de care este învinuit cu discernământ, iar

recomandările din concluziile raportului de expertiză

medico-legală au avut ca scop atenţionarea cadrelor

medicale din penitenciar privind tendinţa inculpatului de

a acţiona impulsiv.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat de

recurentul inculpat, prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., faţă de critica adusă instanţei de apel, în

sensul solicitării efectuării unei noi expertize psihiatrice

şi al nepronunţării cu privire la această probă, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că examinarea

acestei critici poate avea loc numai cu privire la

obligaţiile ce incumbă instanţei de fond.

În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

examinând critica recurentului inculpat referitoare la

omisiunile instanţei de fond cu privire la efectuarea

expertizei psihiatrice, a constatat că aceasta nu poate fi

reţinută, deoarece ambele instanţe s-au pronunţat motivat

253

asupra respingerii probei solicitate, în condiţiile în care

nu există contradicţii între concluziile actelor medicale,

iar completarea solicitată de instanţă vizează numai

lămurirea necesităţii sau nu a dispunerii măsurii

prevăzute în art. 113 C. pen., în cauză nedepunându-se

acte medicale noi ulterioare expertizei psihiatrice, aşa

încât nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut în

art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost

respins.

17. REVIZUIRE. HOTĂRÂRE

PRONUNŢATĂ ÎN TEMEIUL ART. 2781 C. PROC.

PEN. INADMISIBILITATE

În raport cu prevederile art. 393 şi art. 394 C.

proc. pen., pot fi supuse revizuirii numai hotărârile

judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat fondul

cauzei, printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau

de încetare a procesului penal. Prin urmare, este

inadmisibilă cererea de revizuire a hotărârii prin care a

fost respins recursul declarat împotriva sentinţei de

respingere, ca inadmisibilă, a plângerii formulate în

temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. împotriva

unui act neprevăzut în aceste dispoziţii.



Prin sentinţa nr. 242 din 24 martie 2005, secţia

penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. în

temeiul art. 2781 C. proc. pen.

254

Pentru a respinge plângerea cu care a fost

sesizată, instanţa a reţinut că aceasta nu priveşte unul

dintre actele procesuale prevăzute în art. 2781 C. proc.

pen., ci o adresă, respectiv adresa nr. 56471/2205/2003,

primită de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr.216 din 19 septembrie 2005, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, a

respins recursul declarat de petent, ca nefondat, reţinând

că, în cauză, petentul a sesizat secţia penală a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie cu plângere formulată

împotriva unui act neprevăzut în art.2781 C.proc.pen.

Cererea de revizuire formulată de petent

împotriva acestei din urmă hotărâri este inadmisibilă,

pentru următoarele considerentele:

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea

poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C.

proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute în art. 394

din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare

în fapt a cauzei penale.

În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând

revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplineşte condiţiile

prevăzute în art. 393 C. proc. pen., cu referire, între

altele, la condiţia că hotărârea trebuie să conţină o

rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei

existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, finalizată

printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de

încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a

invocat motive dintre cele prevăzute în art. 394 C. proc.

pen. şi nici nu a formulat critici susceptibile fi încadrate

în cazurile prevăzute de acest text.

În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă

ca inadmisibilă.

255

18. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE.

CAZURI. ART. 19 DIN LEGEA NR. 682/2002

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr.

682/2002 privind protecţia martorilor, potrivit cărora

persoana care are calitatea de martor în sensul acestei

legi şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau

în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau

facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală

a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni,

beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei

prevăzute de lege, nu poate fi invocată pe calea

contestaţiei la executare, neîncadrându-se în nici unul

dintre cazurile prevăzute în art. 461 alin. (1) C. proc.

pen.

Prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 pot fi

invocate numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei,

pentru a se aprecia dacă în raport cu denunţul formulat

s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală

persoanele care au săvârşit infracţiunile grave arătate de

către denunţător, iar nu pe calea contestaţiei la

executare, după ce denunţătorul a fost condamnat printr-

o hotărâre definitivă şi se află în executarea pedepsei.


martie 2006

Contestatorul condamnat D.M., aflat în

executarea unei pedepse de 10 ani închisoare, la care a

fost condamnat de către Tribunalul Bucureşti, secţia I

penală, prin sentinţa nr. 89 din 4 februarie 2003, pentru

comiterea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) şi (2)

din Legea nr. 143/2000, s-a adresat Tribunalului

Bucureşti, ca instanţă competentă, cu contestaţie la

256

executare pentru ca, în temeiul art. 19 din Legea nr.

682/2002, să i se reducă la jumătate pedeapsa pe care o

execută.

Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa

nr. 1122 din 31 august 2005, a respins contestaţia la

executare formulată de contestatorul condamnat.

Recursul declarat de contestator este nefondat.

Recurentul contestator se află în executarea unei

pedepse de 10 ani închisoare aplicată de către Tribunalul

Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 89 din 4

februarie 2003, hotărâre ce a fost menţinută cu privire la

cuantumul pedepsei, deşi recurentul a exercitat căile de

atac prevăzute de lege, apel şi recurs.

Cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare la care

a fost condamnat, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din

Legea nr. 143/2000, prin sentinţa menţionată, recurentul

contestator a solicitat reducerea pedepsei la jumătate,

potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, motiv care se va

înlătura ca fiind nefondat.

Având în vedere cazurile expres prevăzute de lege

în care se poate face contestaţie la executare şi

prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în care se

arată că persoana care a comis o infracţiune gravă, iar

înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii

denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la

răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel

de infracţiuni beneficiază de reducere la jumătate a

limitelor pedepsei prevăzute de lege, se constată că, în

mod just şi printr-o interpretare judicioasă şi conformă cu

norma juridică, prima instanţă, precum şi cea de apel au

apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 19

din Legea nr. 682/2002, întrucât cele arătate nu constituie

caz de contestaţie la executare. Chestiunile invocate de

către recurent îşi puteau găsi rezolvarea odată cu

257

soluţionarea pe fond a cauzei, pentru a se aprecia dacă în

raport cu denunţul formulat organelor de urmărire penală

s-au putut descoperi şi trage la răspundere penală

persoanele arătate de către denunţător, iar nu în situaţia

când el se află în faţa unei hotărâri definitive şi în

executarea pedepsei.

În consecinţă, recursul declarat de contestator a

fost respins.

19. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE.

RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR PENALE

STRĂINE. INSTANŢA COMPETENTĂ

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. pen.,

contestaţia la executare întemeiată pe prevederile art.

461 alin. (1) lit. d) se judecă de instanţa de executare sau

de instanţa corespunzătoare în grad instanţei de

executare în a cărei circumscripţie se află locul de

deţinere a condamnatului.

În cazul în care, în temeiul prevederilor Legii nr.

302/2004, curtea de apel a dispus recunoaşterea unor

hotărâri penale străine, transferarea condamnatului

pentru continuarea executării pedepsei într-un

penitenciar din România, conversiunea condamnării şi a

emis mandatul de executare a pedepsei, curtea de apel

nu constituie instanţă de executare, în sensul art. 418 şi

art. 461 alin. (2) C. proc. pen., ci o instanţă specială

desemnată ca autoritate judiciară competentă în unele

dintre procedurile reglementate în legea menţionată.

Într-un atare caz, instanţa competentă să judece

contestaţia la executare nu este, prin urmare, curtea de

apel, ci instanţa competentă material potrivit legii

române să judece în primă instanţă infracţiunile pentru

258

care contestatorul a fost condamnat în străinătate, în a

cărei circumscripţie se află locul de deţinere a

condamnatului.


mai 2006

Prin sentinţa penală nr. 2974 din 8 decembrie

2005 pronunţată de Judecătoria Vaslui a fost declinată

competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare

formulată de condamnatul F.R. în favoarea Curţii de

Apel Iaşi, cu motivarea că această instanţă este, potrivit

art. 461 alin. (2) C. proc. pen., competentă să soluţioneze

cauza, întrucât în circumscripţia sa se află locul de

deţinere a contestatorului, fiind totodată instanţa

corespunzătoare în grad instanţei de executare, Curtea de

Apel Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr. 21 din 23 februarie 2006,

Curtea de Apel Iaşi şi-a declinat, la rândul său,

competenţa în favoarea Judecătoriei Vaslui şi, constatând

ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea

dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea

soluţionării acestuia.

Curtea de Apel Iaşi a apreciat că, în raport cu

infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat,

instanţa de executare, precum şi instanţa corespunzătoare

în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se

află locul de deţinere, este Judecătoria Vaslui.

Examinând conflictul negativ de competenţă,

potrivit art. 43 alin. (1), (3) şi (7) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză

competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Vaslui

pentru următoarele considerente:

259

Prin sentinţa nr. 164 din 23 decembrie 2004 a

Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Bucureşti privind transferarea condamnatului pentru

continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din

România, au fost recunoscute în România sentinţele

penale pronunţate în Austria şi s-a dispus transferul

condamnatului din Austria în România.

Condamnatul a fost obligat să continue în

România executarea pedepselor de 13 ani închisoare

(prima sentinţă) şi 1 an închisoare (cea de-a doua

sentinţă).

În baza art. 39 alin. (2) C. pen. a fost contopit

restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 8 ani, 2 luni şi 23

zile de închisoare (din pedeapsa de 13 ani închisoare), cu

pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa

Tribunalului Krems Am der Donau, iar la pedeapsa

rezultantă s-a adăugat un spor de 1 an închisoare,

condamnatul urmând să continue în România executarea

pedepsei de 9 ani, 2 luni şi 23 zile de închisoare.

În baza acestei sentinţe, a fost emis de către

Curtea de Apel Bucureşti mandatul de executare a

pedepsei închisorii.

În cauză, Judecătoria Vaslui în mod greşit a

apreciat că instanţa de executare este Curtea de Apel

Bucureşti, declinând competenţa Curţii de Apel Iaşi,

instanţă egală în grad instanţei de executare, în a cărei

circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului.

În speţa de faţă, Curtea de Apel Bucureşti nu

reprezintă instanţa de executare, ci reprezintă o instanţă

specială desemnată prin Legea privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, pentru a

recunoaşte în România hotărârile pronunţate în

străinătate şi care a dispus transferul condamnatului în

260

România pentru continuarea executării pedepsei într-un

penitenciar din ţară.

Faza de executare a hotărârilor penale are ca

obiect desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei

penale, prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin

hotărârile penale definitive.

Organul care ordonă executarea hotărârii este

instanţa de executare.

Astfel, instanţa de executare, este prima instanţă

de judecată, determinarea ei se face practic prin aplicarea

regulilor privitoare la competenţă din partea generală a

Codului de procedură penală.

Repartizarea se referă la instanţa căreia i se

atribuie competenţa de a judeca fapta respectivă în primă

instanţă.

În cauză, raportat la infracţiunile pentru care F.R.

a fost condamnat în străinătate - furt calificat, distrugere,

viol şi vătămare corporală -, instanţa competentă material

în România să judece astfel de infracţiuni în primă

instanţă este judecătoria, astfel că instanţa de executare şi

totodată instanţa corespunzătoare în grad instanţei de

executare în a cărei circumscripţie se află locul de

deţinere a condamnatului este Judecătoria Vaslui.

Pentru aceste considerente, s-a stabilit competenţa

de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

261


ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

OPIS ALFABETIC

1. Restituire în natură. Imobil

2. Acţiune în revendicare. Imobil

3. Imobil preluat în mod abuziv de stat

4. Imobil – Măsuri reparatorii prin titluri de valoare

nominală

5. Imobil – restituire în natură

6. Imobil –despăgubiri

7. Imobil – măsuri reparatorii prin echivalent

8. Imobil – restituire în natură

9. Imobil – expropriere

10. Contract de vânzare-cumpărare

11. Contract de mandat

12. Măsuri reparatorii – hotărâre de condamnare

13. Eroare judiciară

14. Restituire imobil – Competenţa materială

15. Cooperative meşteşugăreşti – conflicte de muncă

16. Complet de judecată – Nulitate

17. Revocare mandat

18. Asociaţie de proprietari

19. Înscriere carte funciară

20. Cereri noi formulate în apel

21. Revizuire

262


ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

1. CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ

SAU ÎN ECHIVALENT A UNUI IMOBIL

PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE STAT,

FORMULATĂ DE O PERSOANĂ JURIDICĂ.

CALITATEA DE PERSOANĂ ÎNDREPTĂŢITĂ LA

MĂSURI REPARATORII ÎN BAZA LEGII NR.

10/2001.

Acordarea măsurilor reparatorii persoanelor

juridice potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 este

condiţionată de continuarea activităţii persoanei juridice

din patrimoniul căreia s-a produs preluarea abuzivă sau

de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se

constate că este aceeaşi persona juridică cu cea care a

fost desfiinţată sau interzisă.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate

intelectuală, decizia nr. 950 din 30 ianuarie 2006

Prin sentinţa civilă nr.683 din 21 aprilie 2004 a

Tribunalului Hunedoara, secţia civilă a fost respinsă

contestaţia formulată de Federalcoop Hunedoara Deva în

contradictoriu cu Primarul Municipiului Deva, Consiliul

Local Deva, Primăria municipiului Deva, Statul Român

prin Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura judeţului

Hunedoara prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei

nr.923 din 7 octombrie 2003 emisă de Primarul

municipiului Deva şi obligarea acestuia să emită

263

dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent

bănesc în sumă de 8407 de euro – pentru imobilul –

apartament 29 compus din 2 camere şi dependinţe situat

în Deva, donat statului în anul 1964 în temeiul Decretului

nr.478/1954.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere în

esenţă că apartamentul în litigiu a fost donat statului în

anul 1964 fiind respinsă prin hotărâre irevocabilă

acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului

de donaţie.

S-a reţinut că reclamanta nu are calitate de

persoană îndreptăţită la restituire sau măsuri reparatorii în

sensul art.3 lit.c din Legea nr.10/2001.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.2001

din 21 decembrie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia

civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat

recurs, care a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.

Textul menţionat, care vizează dispoziţiile Legii

nr.10/2001 are în vedere în esenţă societăţile comerciale

de tip capitalist şi în nici un caz organizaţiile

cooperatiste, care nu sunt indicate ca persoane

îndreptăţite, ci sunt menţionate numai ca posibile

beneficiare ale preluării unor imobile în mod abuziv.

Aşa fiind rezultă că este corectă interpretarea dată

de instanţă prevederilor art.3 lit.c din Legea nr.10/2001,

în raport de care s-a decis că reclamanta nu are calitatea

de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Tot astfel, este de reţinut că nici critica adusă

hotărârii prin recurs, raportat la aplicarea prevederilor

art.2 lit.c din lege nu este întemeiată.

264

Textul vizează imobilele donate atât statului cât şi

unor persoane juridice, în baza unor acte normative

speciale şi care n-au făcut obiectul unor acţiuni de drept

comun în anularea sau constatarea nulităţii absolute a

actului de donaţie, acestea fiind definite ca imobile

preluate în mod abuziv.

În afară de acestea, textul prevede că pot constitui

obiect de restituire şi acele imobile care au fost donate

statului, însă donaţiile respective au fost desfiinţate prin

hotărâri judecătoreşti irevocabile pe calea dreptului

comun.

Situaţia din speţă se regăseşte parţial în prima

ipoteză menţionată, pentru că donaţia în discuţie a făcut

obiectul unei acţiuni în anulare de drept comun ce a fost

respinsă prin sentinţa civilă nr.371 din 12 februarie 2003

a Judecătoriei Deva, definitivă şi irevocabilă. În această

situaţie, în care s-a recunoscut practic valabilitatea

transmiterii dreptului de proprietate prin donaţie, nu este

posibil a se constata şi preluarea abuzivă, caz în care sunt

aferente măsurile reparatorii.

Pe de altă parte este de observat în combaterea

motivelor de recurs şi că Decretul nr.478/1954 privitor la

donaţiile făcute statului constituie norma de drept

generală în această materie a donaţiilor făcute statului şi

nu un act normativ special în baza căruia s-ar fi perfectat

donaţia, caz în care nu era necesară admiterea acţiunii în

anularea donaţiei pentru a se putea considera preluarea

abuzivă.

De altfel, nici în cuprinsul actului de donaţie,

autentificat sub nr.625 din 11 mai 1964 de Notariatul de

Stat Hunedoara Deva nu este indicat actul normativ

special în temeiul căruia a fost încheiat, astfel că este de

reţinut că în cazul de faţă, măsurile reparatorii puteau fi

acordate numai în teza a II-a a textului menţionat, anume

265

dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea

nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească

definitivă şi irevocabilă.

Aşa fiind, în condiţiile în care o astfel de hotărâre

nu există rezultă că în condiţiile legii a fost respinsă

contestaţia de faţă, fiind menţinută astfel dispoziţia de

respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii.

De aceea recursul a fost respins ca nefondat.

2. ACŢIUNE ÎN REVENDICAREA

TERENULUI INTRAT ÎN PROPRIETATEA

STATULUI ÎN BAZA ART.30 DIN LEGEA NR.

58/1974, ÎNTEMEIATĂ PE LEGEA NR. 10/2001.

INAPLICABILITATEA LEGII NR. 10/2001.

Art. 1 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte

domeniul de aplicare al acestei legi, nu cuprinde în

categoria preluărilor abuzive şi trecerea în proprietatea

statului a terenului în baza Legii nr. 58/1974.

În acest sens sunt şi prevederile art. 1 pct. 1.4 lit.

c din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003 care

menţionează că legiuitorul de după 1989 a soluţionat

această problemă în favoarea dobânditorilor

construcţiei, recunoscând acestora dreptul (vocaţia) de a

obţine titluri de proprietate pentru terenul aferent

construcţiei cumpărate.


intelectuală, decizia nr. 1228 din 3 februarie 2006.

La 21octombrie 2003, reclamanta Z.M. a solicitat

în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Galaţi

266

anularea dispoziţiei nr. 228/SR din 1.08.2003 şi

restituirea în natură sau în echivalent, a imobilului situat

în localitatea Galaţi.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că

imobilul menţionat a fost proprietatea soţului său, Z.G.I.

şi a trecut în proprietatea statului, în baza Legii nr.

58/1974 ca efect al contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 6663/1979.

Deşi a solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, pârâta a respins

notificarea sa, reţinând că imobilul are regimul juridic

reglementat de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 16 ianuarie 2004 a

Tribunalului Galaţi a fost respinsă ca neîntemeiată

acţiunea, reţinându-se că terenul nu face obiectul Legii

nr. 10/2001, fiindu-i aplicabile prevederile art. 36 din

Legea nr. 18/1991, ale cărei dispoziţii reclamanta poate

uza pentru valorificarea dreptului său.

Această hotărâre a fost menţinută prin decizia

civilă nr. 788/A din 24 mai 2004 a Curţii de Apel Galaţi

care a respins apelul reclamantei ca nefondat pentru

aceleaşi considerente ca şi cele ale primei instanţe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta, care a fost apreciat ca fiind fondat, de către


Prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 au

fost excluse de la incidenţa acestei legi, terenurile al

căror regim juridic este reglementat prin Legea nr.

18/1991 a fondului funciar şi celelalte acte normative în

materie funciară.

Ori, art. 1 din Legea nr. 10/2001 care stabileşte

domeniul de aplicare al acestei legi, nu cuprinde în

categoria preluărilor abuzive şi trecerea în proprietatea

statului a terenului în baza Legii nr. 58/1974.

267

În acest sens sunt şi prevederile art. 1 pct. 1.4 lit.

c din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003 care

menţionează că legiuitorul de după 1989 a soluţionat

această problemă în favoarea dobânditorilor construcţiei,

recunoscând acestora dreptul (vocaţia) de a obţine titluri

de proprietate pentru terenul aferent construcţiei

cumpărate.

Prin urmare, solicitarea prin care se invocă faptul

că acest act normativ constituie preluare abuzivă urmează

să fie respinsă, situaţia menţionată intrând sub incidenţa

Legii nr. 18/1991.

Faţă de considerentele expuse, recursul a fost

respins ca nefondat.

3. IMOBIL PRELUAT ÎN MOD ABUZIV DE

STAT. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA DISPOZIŢIEI

PRIN CARE SE ACORDĂ MĂSURI

REPARATORII ÎN ECHIVALENT ÎN BAZA LEGII

NR. 10/2001 NEMODIFICATĂ.

APLICABILITATEA TITLULUI VII AL

LEGII NR.247/2005

În principiu, legea nouă se aplică imediat

situaţiilor obiective (legale), adică acelor situaţii juridice

al căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de

legiuitor. Stricto sensu, este avut în vedere momentul

intrării în vigoare a legii noi, iar lato sensu, prezentul şi

viitorul, ambele determinate prin prisma acestui moment

şi materializate fie în situaţii juridice care urmează să

existe, să se modifice ori stinge, fie în fapte juridice

pendinte (tacta pendentia) ori efecte viitoare ale unor

raporturi juridice trecute (facta futura).

268

În speţă, dreptul subiectiv reclamat îşi are

fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de

stat a imobilului pentru care se pretind despăgubiri,

adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale

acestui raport sunt imperativ stabilite, în condiţiile în

care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent

potrivit legii vechi (titluri de valoare şi acţiuni), prin

titlul VII al Legii nr.247/2005, lege nouă, de imediată

aplicare.



La data de 5 martie 2005, A.V. a chemat în

judecată Primăria Zalău cerând anularea dispoziţiei

nr.2890 din 18 noiembrie 2004, emisă de pârâtă şi

obligarea acesteia din urmă să-i plătească, în baza Legii

nr.10/2001, echivalentul valoric, sub forma unor

despăgubiri băneşti, a unui imobilul situat în municipiul

Zalău, compus din construcţii şi 1295 mp teren şi preluat

de stat, prin naţionalizare, în baza Decretului nr.92/1950.

Tribunalul Sălaj, Secţia civilă, prin sentinţa

nr.130 din 11 februarie 2005, a respins, ca nefondată,

acţiunea.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, prin decizia

nr.717 din 24 august 2005, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei, cu motivarea că, în speţă, fiind vorba de

construcţii demolate şi un teren ocupat, nerestituibil în

natură, reclamantei i-au fost acordate, prin dispoziţia

atacată, măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile

art.10 alin.1 şi 8 coroborat cu art.9 alin.2 din Legea

nr.10/2001, nemodificată, sub formă de titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare şi

acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de

269

capital. Întrucât plata acestor măsuri reparatorii urmează

regimul de conversie prevăzut de titlul VII a Legii

nr.247/2005, dreptul la despăgubiri invocat de reclamantă

este supus acţiunii legii noi, de imediată aplicare.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat

recurs apreciat ca nefondat.


În speţă, dreptul subiectiv reclamat îşi are

fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de stat

a imobilului pentru care se pretind despăgubiri, adică

într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui

raport sunt imperativ stabilite, în condiţiile în care au fost

acordate măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii

vechi (titluri de valoare şi acţiuni), prin titlul VII al Legii

nr.247/2005, lege nouă, de imediată aplicare.

Summa summarum, legea nouă determină

imperativ regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, iar prin capitolul VI

pct. 16.1 şi urm. din Hotărârea Guvernului României

nr.1095/2005 instituie noile proceduri administrative

pentru acordarea despăgubirilor.

Întrucât, în planul dreptului intertemporal, toate

aceste dispoziţii, de imediată aplicare, sunt imperative,

iar după intensitatea şi puterea lor, obligatorii, rezultă că

legea veche rămâne fără aplicare. Ca atare, pretenţiile

reclamantei la plata despăgubirilor, în condiţiile legii

vechi, sunt nefondate.

Aşa fiind, se impune soluţia respingerii

recursului.

4. IMOBIL INTRAT ÎN PROPRIETATEA

STATULUI PRIN EXPROPRIERE ÎN BAZA

DECRETULUI NR. 114/1972. ACŢIUNE PENTRU

ACORDAREA DE MĂSURI REPARATORII PRIN

270

ECHIVALENT BĂNESC. ACORDAREA DE

TITLURI DE VALOARE NOMINALĂ SAU

ACŢIUNI.

Efectuarea ofertei de restituire prin echivalent

bănesc în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 rămâne

la latitudinea entităţii deţinătoare, deoarece dreptul de

opţiune al persoanei îndreptăţite operează numai între

celelalte forme de restituire prin echivalent

corespunzătoare valorii imobilului, astfel că entitatea

deţinătoare nu poate fi obligată la acordarea altor

măsuri reparatorii prin echivalent – decât acelea

prevăzute de art. 11 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.

De altfel dispoziţiunile art. 24 din Legea nr.

10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 - recunosc

persoanei îndreptăţite, aflată în situaţia prevăzută de art.

1 dreptul la acordarea în compensare de bunuri şi

servicii ori despăgubiri în condiţiile legii, ceea ce

presupune, în accepţiunea actualei reglementări

acordarea de titluri de valoare nominală sau acţiuni.


intelectuală, decizia nr. 644 din 20 ianuarie 2006.

Prin acţiunea înregistrată sub numărul

4903/C/2004 la Tribunalul Botoşani, C.V. şi C.E. au

chemat în judecată Primăria Municipiului Botoşani,

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi

prefectura judeţului Botoşani solicitând acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent bănesc în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren şi construcţie

expropriat în 1972.

În motivarea acţiunii, petiţionarii au arătat că prin

Decretul nr. 114/1972 s-a procedat la exproprierea

271

imobilului proprietatea acestora– teren în suprafaţă de

333 m.p. a construcţiei şi anexelor gospodăreşti şi că în

locul acestora s-au edificat blocuri de locuinţe.

Deoarece exproprierea nu s-a făcut în temeiul

unei drepte şi juste despăgubiri şi întrucât notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a primit

rezolvare în termenul legal, s-a solicitat obligarea

Primăriei Municipiului Botoşani la emiterea deciziei sau

dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent bănesc.

Tribunalul Botoşani prin sentinţa nr. 9 din 13

ianuarie 2005 – a admis acţiunea şi a obligat Statul

Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le acorde

acestora despăgubiri prin echivalent constând în titluri de

valoare nominală folosite exclusiv în procesul de

privatizare în valoare totală de 6.664.120.292 lei

reprezentând contravaloarea casei şi terenului aferent în

suprafaţă de 3331 m.p. expropriate. Acţiunea faţă de

Primăria Municipiului Botoşani şi Prefectura Judeţului

Botoşani au fost respinsă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a

reţinut că prin Decretul nr. 114/1972 imobilul a fost

expropriat în folosul statului şi cum acestora nu li s-a

acordat o justă despăgubire, în temeiul Legii nr. 10/2001

aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent, deoarece restituirea imobilului în natură

nu mai este posibilă.

Primăria Municipiului Botoşani şi Prefectura

Judeţului Botoşani, prin Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 a apreciat că valoarea imobilelor expropriate

este de 6.664.120.292 lei, după ce s-a scăzut valoarea

actualizată a despăgubirilor primite valoare la care

petiţionarii au achiesat. Instanţa făcând în cauză aplicarea

art. 1 alin. 2, art. 10 alin. 6, 7, art. 11 alin. 3 şi 8 din

272

Legea nr. 10/2001 a admis acţiunea reclamanţilor şi le-a

acordat corespunzător valorii imobilelor expropriate de

de 6.664.120.292 lei, titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare.

Pentru aceleaşi considerente avute în vedere de

către instanţa de fond Curtea de Apel Botoşani prin

decizia nr. 357 din 12 aprilie 2005 a respins ca nefondat

apelul petiţionarilor menţionând dispoziţiunile sentinţei.

Recursul declarat de C.V. şi C.E. este nefondat.

În speţă, petiţionarilor le-au fost acordate

măsurile reparatorii prevăzute de art. 11 pct. 8 din Legea

nr. 10/2001.

Efectuarea ofertei de restituire prin echivalent

bănesc în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 rămâne la

latitudinea entităţii deţinătoare, deoarece dreptul de

opţiune al persoanei îndreptăţite operează numai între

celelalte forme de restituire prin echivalent

corespunzătoare valorii imobilului, astfel că entitatea

deţinătoare nu poate fi obligată la acordarea altor măsuri

reparatorii prin echivalent – decât acelea prevăzute de art.

11 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.

De altfel dispoziţiunile art. 24 din Legea nr.

10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 şi care se

regăsesc în art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată –

recunoaşte persoanei îndreptăţite, aflată în situaţia

prevăzută de art. 1 pct. 4 (de imediată aplicare) dreptul la

acordarea în compensare de bunuri şi servicii ori

despăgubiri în condiţiile legii, ceea ce presupune, în

accepţiunea actualei reglementări acordarea de titluri de

valoare nominală sau acţiuni, adică exact măsurile

reparatorii acordate petiţionarilor.

Pentru aceste considerente recursul a fost respins,

fiind nefondat.

273


STAT ŞI AFLAT ÎN PATRIMONIUL UNEI

SOCIETĂŢI COMERCIALE PRIVATIZATE.

CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ A

IMOBILULUI.

Potrivit dispoziţiilor art.20 alin.1 din Legea nr.

10/2001, imobilele preluate abuziv se restituie în natură

persoanei îndreptăţite, dacă erau deţinute la data intrării

în vigoare a legii „de o societate comercială la care

statul (...) era acţionar ori asociat majoritar”.

Situaţia de excepţie prevăzută de dispoziţiile

art.27 alin.1 din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la

societăţile comerciale privatizate anterior adoptării Legii

nr.10/2001, în condiţiile în care, conform art.20 alin.1

imobilele deţinute (la data intrării în vigoare) de

societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se

restituie în natură. Art.20 alin.1 are şi semnificaţia

indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au

depus notificări de restituire, consacrată expres de

pct.20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr.10/2001 şi de art.20 alin.41 (dispoziţie

interpretativă introdusă prin Legea nr.247/2005).



Prin sentinţa civilă nr.678/2004, pronunţată în

dosarul nr.12089/2003, Tribunalul Prahova a admis

contestaţia formulată de contestatorul T.Ş.M. în

contradictoriu cu intimata SC „Pajişti” SA Ciorani, a

anulat decizia nr.91/13 noiembrie 2003, emisă de

intimată în baza Legii nr.10/2001 şi a dispus restituirea în

natură către contestator a imobilului situat în comuna

274

Teişani, punct „Gară”, judeţul Prahova, compus din teren

şi construcţii identificate conform rapoartelor de

expertiză efectuate în cauză.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca

nefondat a apelului declarat de intimata SC „Pajişti” SA,

de către Curtea de Apel Ploieşti prin decizia civile

nr.2722 din 27 octombrie 2004.

Pentru a adopta această soluţie, instanţele au

reţinut următoarele:

Prin notificările nr.1616, nr. 2607/2001 şi nr.

504/2002, contestatorul a solicitat intimatei restituirea în

natură a imobilului (construcţie şi teren) situat în comuna

Teişani, punct „Gară”, cerere respinsă de intimată cu

motivarea că dreptul de proprietate al autoarei

contestatorului, B.M. şi identitatea imobilului revendicat

cu cel evidenţiat în patrimoniul intimatei nu au fost

dovedite precum şi datorită faptului că, în conformitate

cu art.27 din Legea nr.10/2001, pentru imobilele preluate

cu titlu valabil, deţinute de societăţi comerciale

privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Din înscrisurile depuse rezultă că în anul 1949, în

baza decretului nr.83/1949, autoarea contestatorului,

M.A. B., a fost expropriată inclusiv cu un conac şi teren

aferent care, potrivit adresei nr.930/2004 a Primăriei

comunei Teişani şi declaraţiilor autentificate ale

numiţilor T.R. şi D.G., este unul şi acelaşi cu cel deţinut

de SC „Pajişti” SA.

De asemenea, din expertizele tehnice efectuate în

cauză rezultă că imobilul expropriat în anul 1949 este

unul şi acelaşi cu cel deţinut de apelanta intimată.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel

a declarat recurs apelanta intimată SC „Pajişti” SA,

criticând-o ca fiind nelegală.

275

În recurs intimatul contestator a depus planşe foto

executate anterior exproprierii şi în prezent, din a căror

examinare comparativă rezultă că, într-adevăr, concluzia

curţii de apel în sensul identităţii imobilelor este

justificată.

Este de necontestat faptul că, potrivit înscrisurilor

administrate (certificat eliberat de Arhivele Naţionale,

adrese ale Primăriei Teişani, procese-verbale de preluare

întocmite în anul 1949) imobilul în litigiu a fost

expropriat în baza Decretului nr.83/1949 din patrimoniul

autoarei contestatarului.

Conform dispoziţiilor art.221 din Legea

nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005, persona

individualizată în actele de autoritate prin care s-a dispus

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive „este

presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”, „în

absenţa unor probe contrare”, iar în prezenta cauză

prezumţia instituită de dispoziţia legală analizată nu a

fost răsturnată în nici un mod.

Regula restituirii în natură a imobilelor care fac

obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 este

consacrată, de principii, în textul general cuprins de art.7

alin.1 din actul normativ, excepţiile privind restituirea

prin echivalent fiind limitativ prevăzute şi de strictă

interpretare.

Situaţia de excepţie invocată de recurentă,

prevăzută de dispoziţiile art.27 alin.1 din lege priveşte

exclusiv societăţile comerciale privatizate anterior

adoptării Legii nr.10/2001, în condiţiile în care, conform

art.20 alin.1 imobilele deţinute (la data intrării în vigoare)

de societăţi comerciale cu capital majoritar de sta se

restituie în natură, art.20 alin.1 având şi semnificaţia

indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au

depus notificări de restituire, consacrată expres de

276

pct.20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr.10/2001 şi de art.20 alin.41 (dispoziţie

interpretativă introdusă prin Legea nr.247/2005).

Cum, conform propriilor afirmaţii, recurenta a

fost privatizată ulterior intrării în vigoare a legii şi

înregistrării de către intimatul contestator a notificării,

hotărârile instanţelor anterioare sunt pronunţate în

interpretarea şi aplicarea corectă a legii, nefiind incident

în cauză cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9

Cod procedură civilă.


STAT. MĂSURI REPARATORII ÎN ECHIVALENT.

STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.

Persoana îndreptăţită, potrivit art. 11 alin. 5, 6 şi

7 din Legea nr. 10/2001, are dreptul la măsuri

reparatorii atât pentru construcţiile expropriate şi

demolate, cât şi pentru terenul expropriat care nu poate

fi restituit în natură.

Pentru construcţii este avută în vedere valoarea

stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare,

în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia

evaluatorului, iar pentru terenuri, măsurile reparatorii

sunt datorate în limita valorii de piaţă la data

soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaţionale de evaluare.

În ambele cazuri se scade valoarea actualizată a

despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru

construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din

imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură

(alin. 7).

277


intelectuală, decizia nr. 1219 din 3 februarie 2006

La 9 iulie 2003 S.R.M. a chemat în judecată

Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi pe

Primarul municipiului Cluj-Napoca, cerând, în baza Legii

nr. 10/2001, anularea dispoziţiei nr. 2177 din 10 iunie

2003 şi obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii pentru

construcţiile demolate şi terenul ocupat de blocuri de

locuinţe, bunuri identice cu imobilul din Cluj-Napoca,

expropriat prin Decretul nr. 148/1989.

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 71

din 27 ianuarie 2004, a respins, ca nefondată, acţiunea.

Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin decizia nr.

955 din 22 aprilie 2004, a respins apelul reclamantei, cu

motivarea că aceasta a beneficiat de măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 1/2000.

Împotriva deciziei din apel reclamanta a declarat

recurs susţinând, în esenţă, că soluţia instanţelor de fond

a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în

temeiul cărora, datorând întoarcerea valorii actualizate a

despăgubirilor primite pentru bunurile expropriate, are

dreptul la valoarea reală a construcţiilor demolate şi a

terenului care nu poate fi restituit în natură.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 11 alin. 5, 6 şi 7 din Legea nr.

10/2001/art. 2/ cel îndreptăţit are dreptul la măsuri

reparatorii pentru construcţiile expropriate şi demolate,

precum şi pentru terenul expropriat care nu poate fi

restituit în natură. În primul caz este avută în vedere

valoarea stabilită potrivit standardelor internaţionale de

evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la

dispoziţia evaluatorului. În al doilea rând, măsurile

reparatorii sunt datorate în limita valorii de piaţă la data

278

soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaţionale de evaluare. În ambele cazuri se scade

valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru teren,

respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare

a părţii din imobilul expropriat care nu se poate restitui în

natură (alin. 7).

În speţă, drepturile reclamantei sunt circumscrise

limitelor legale arătate, dar, în recurs, ele nu pot fi

cuantificate, datorită insuficienţei elementelor probatorii

necesare, determinate în condiţii de contradictorialitate.

Faptic, în raport de obiectul material al exproprierii, se

impune identificarea a ceea ce s-a restituit în natură şi ce

rămâne supus reparării prin echivalent. Apoi, este

necesar să fie stabilită, conform art. 11 alin. 5 şi 6 din

Legea nr. 10/2001 (22), valoarea măsurilor reparatorii în

echivalent, cu deducerea valorii actualizate a

despăgubirilor primite în momentul exproprierii (alin. 7).

Aşa fiind, s-a admis recursul şi s-au casat ambele

hotărâri trimiţându-se cauza la prima instanţă pentru o

nouă judecată, instanţa de trimitere urmând să ţină

seama de dispoziţiile art. 315 C.pr.civ.

7. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN

CADRUL REGLEMENTAT DE DECRETELE

NR.83/1949 ŞI 111/1949. OBLIGAŢIILE UNITĂŢII

DEŢINĂTOARE NOTIFICATĂ PENTRU

ACORDAREA DE MĂSURI REPARATORII PRIN

ECHIVALENT ÎN BAZA LEGII NR. 10/2001.

Faptul că art.25 din Legea nr.10/2001 modificată

şi completată prin Legea nr.247/2005 prevede, în

prealabil sesizării instanţei, îndeplinirea procedurii

prealabile – nu echivalează cu obstrucţionarea accesului

279

la justiţie şi nici cu tergiversarea aplicării măsurilor

reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult cu cât

procedura judiciară în materie nu are caracter

obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe cale

amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat

rezultate.

Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine

unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra notificării,

nu trebuie disociată de competenţa generală a

tribunalului în materia Legii 10/2001 în cadrul căreia să

se dispună ca unitatea deţinătoare să se conformeze

exigenţelor legale ce îi revin – de a îndeplini procedura

administrativă prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia

motivată, care potrivit art.26 din lege poate fi constată în

instanţă.



M.M.D. şi M.O. au solicitat în temeiul Legii

nr.10/2001 şi în contradictoriu cu Primăria Drăgăneşti

Vlaşca, Prefectura Judeţului Teleorman - Staţiunea de

Cercetări Agricole Drăgăneşti Vlaşca şi Statul Român

prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea

despăgubirilor aferente imobilului preluat de stat, de la

autoarea acestora M.P. în temeiul decretelor nr.83/1949

şi 111/1949.

În motivarea acţiunii petiţionarele au precizat că

la data de 2 iulie 2001, M.A. unicul succesor al defunctei

M.P. a notificat Prefectura Judeţului Teleorman şi

Staţiunea de Cercetări Agricole în vederea acordării

despăgubirilor în echivalent bănesc pentru aceste imobile

iar Prefectura Teleorman a transmis notificarea spre

280

analiză şi soluţionare Primăriei Drăgăneşti Vlaşca fără ca

aceasta să dea vreo rezolvare notificării.

Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă 832 din

15 noiembrie 2004 a respins ca prematură cererea

petiţionarelor reţinând, în esenţă, că persoana juridică

deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie motivată asupra

notificării şi că în măsura în care aceasta refuză să emită

decizia sau dispoziţia motivată, petiţionarele au calea

plângerii în temeiul Legii nr. 29/1990.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin

decizia 513 din 25 martie 2005 a respins ca nefondat

apelul petiţionarelor.

Recursul declarat de reclamante este întemeiat.

Corect instanţele au reţinut că în temeiul art.22

din Legea nr.10/2001 – procedura administrativă

prealabilă are un caracter obligatoriu şi că instanţa nu

poate fi sesizată prin ignorarea acestei proceduri,

deoarece sesizarea instanţei vizează contestarea deciziei

sau dispoziţiei unităţii deţinătoare, respectiv actele finale

ale procedurii prealabile administrative.

Respingând ca prematură acţiunea petiţionarelor,

instanţele au greşit, deoarece la data sesizării instanţei,

termenul de 60 zile prevăzut de art.25 din Legea

nr.10/2001 era expirat, luând astfel naştere dreptul celor

îndreptăţiţi de a obţine pe calea constrângerii judiciare

soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare.

Îndeplinirea obligaţiei de „a face” ce îi revine

unităţii deţinătoare – de a se pronunţa asupra notificării,

nu trebuie disociată de competenţa generală a tribunalului

în materia Legii 10/2001 în cadrul căreia să se dispună ca

unitatea deţinătoare să se conformeze exigenţelor legale

ce îi revin – de a îndeplini procedura administrativă

prealabilă, emiţând decizia sau dispoziţia motivată, care

potrivit art.26 din lege poate fi constată în instanţă.

281

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a

greşit atunci când constatând că Primăria Drăgăneşti

Vlaşca a încălcat art.25 din lege, a trimis petiţionarele la

procedura de drept comun – prevăzută de art.1073-1075

Cod civil – la judecătorie pentru a obţine obligarea

acesteia la soluţionarea notificării.

Aşadar, în raport de cele expuse, recursul declarat

de cele două petiţionare fiind întemeiat, hotărârile

pronunţate în cauză au fost casate. Pe cale de consecinţă

Primăria Drăgăneşti Vlaşca prin Primarul său – (căreia i-

a făcut înaintată notificarea de către Prefectura

Teleorman) este ţinută de obligaţia soluţionării

notificării.

8. IMOBIL RECHIZIŢIONAT DE STAT.

CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ A

IMOBILULUI. ADMISIBILITATE.

Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate

în proprietatea sa prin ordin de rechiziţie, întrucât,

potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată,

respectiv Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945,

imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar

rechiziţionarea implica doar o preluare temporară,

pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor

normative mai sus menţionate, rechiziţia nu putea

conduce la o preluare definitivă a imobilului de către

stat.



La 13 februarie 2001, reclamantul T.N. a chemat

în judecată Serviciul Român de Informaţii, Statul Român

282

prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul

Bucureşti, prin Primarul General, pentru a se dispune

obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi

liniştită posesie, imobilul situat în Şoseaua Bucureşti –

Ploieşti, (fost Şoseaua Regina Maria) compus din teren în

suprafaţă de 13.800 m.p. şi construcţiile aflate pe acesta,

precum şi în subsidiar evacuarea din acest imobil a

pârâtului Serviciul Român de Informaţii.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că

imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, T.E., al cărei

unic moştenitor este şi a fost preluat abuziv de stat prin

Ordinul de rechiziţie nr. 8559 din 31 octombrie 1947, în

prezent aflându-se în administrarea Serviciului Român de

Informaţii.

Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul

Bucureşti – Secţia a V – a civilă şi de contencios

administrativ, prin sentinţa civilă nr. 215 din 27 martie

2001, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în

esenţă că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă

instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabile în

speţă.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei

hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti –

Secţia a IV – a civilă care, prin decizia nr. 568 din 21

noiembrie 2001, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre

rejudecare.

Recursul declarat de Serviciul Român de

Informaţii împotriva acestei hotărâri intermediare a fost

respins ca inadmisibil prin decizia nr. 3601 din 22

octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia

civilă.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti –

Secţia a IV – a civilă, prin decizia nr. 850 din 12 mai

283

2004, a respins acţiunea ca nefondată reţinând că terenul

ce a aparţinut autoarei reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul T.N. apreciat ca fondat.

Actele normative în vigoare la acea dată, care

reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de

persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona

decât în folosinţă” – art. 6 teza finală – Legea nr.

139/1940 – şi respectiv că rechiziţionarea implica doar o

preluare temporară, pentru un interval determinat –

Legea nr. 439/1945. Ca atare, potrivit acestor acte

normative, rechiziţia nu putea conduce la o preluare

definitivă a imobilului de către stat.

În consecinţă, bunul rechiziţionat a rămas tot

timpul în proprietatea E.T., şi cum Statul Român era un

detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul

Decretului nr. 218/1960 şi respectiv al Decretului nr.

712/1966, acte normative de altfel, profund

neconstituţionale şi care contraveneau flagrant art. 17 din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de

România în decembrie 1955.

Cum titlul opus de stat în ce priveşte imobilul

litigios nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în

înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că

autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a

transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală.

Tot astfel, în considerarea aceloraşi dispoziţii

legale, imobilul în litigiu nu a aparţinut niciodată

domeniului public al statului, putând fi revendicat de

moştenitorii proprietarului originar.

Fără suport, în condiţiile în care acţiunea s-a

întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, sunt şi

trimiterile instanţei la prevederile art. 16 alin. 4 din Legea

284

nr. 10/2001, text care de altfel a primit o nouă redactare,

urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 247 din 22

iulie 2005, potrivit căreia foştilor proprietari li se pot

restitui în natură şi imobilele ocupate de instituţii publice,

cu condiţia menţinerii afectaţiunii, pe o perioadă

determinată.

Aşa fiind, recursul a fost admis cu consecinţa

modificării deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii,

astfel cum a fost precizată.

9. IMOBIL EXPROPRIAT PENTRU CAUZĂ

DE UTILITATE PUBLICĂ. ACŢIUNE ÎN

CONSTATAREA CADUCITĂŢII DECRETULUI

DE EXPROPRIERE PENTRU MOTIVUL CĂ

LUCRĂRILE DE UTILITATE PUBLICĂ NU AU

FOST REALIZATE ÎN TERMEN DE UN AN DE LA

DATA ACTULUI DE EXPROPRIERE.

Interpretarea corectă a art.35 din Legea

nr.33/1994, este aceea că, în cazul imobilelor

expropriate înainte de intrarea în vigoare a acestui act

normativ, termenul de un an prevăzut de lege se

calculează de la data intrării în vigoare a Legii

nr.33/1994 şi, evident, numai în măsura în care lucrările

pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea „nu au

fost începute”. Odată începute obiectivele de investiţii

susţinerile privind caducitatea actului de expropriere

sunt neîntemeiate.



285

Reclamanţii Z.M., Z.D., Z.O. şi S.L. au chemat în

judecată municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi

Consiliul local Cluj-Napoca, solicitând Tribunalului

Cluj, să constate caducitatea Decretului de expropriere

nr.32/1983 în ce priveşte exproprierea terenurilor nr. top

14879, 14880, 14881, identificate actualmente în C.F.

12822 în proprietatea Statului Român, să dispună

retrocedarea în favoarea reclamanţilor a acestor terenuri

în suprafaţă totală de 788 mp, ieşirea din indiviziune,

prin crearea unor loturi separate, înscrise separat în

cartea funciară pentru reclamanţi, restul rămânând în

proprietatea statului şi să dispună intabularea dreptului

de proprietate al reclamanţilor, în indiviziune, cu titlu de

drept lege şi moştenire.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că

terenul revendicat nu este afectat de construcţii, nu a fost

utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a

fost preluat, lucrările prevăzute realizându-se parţial şi

nu pe numerele topografice ale reclamanţilor (proprietari

sau moştenitori ai proprietarilor expropriaţi).

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă

nr.323/2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată, soluţia

fiind menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă,

potrivit deciziei nr.102 din 12 iunie 2003, prin care a fost

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva deciziei pronunţată în apel au declarat

recurs apelanţii-reclamanţi.


1.a) Afirmaţia recurenţilor privind nulitatea

absolută a deciziei atacate, ce ar fi determinată de faptul

că hotărârea comunicată părţilor nu cuprinde semnăturile

judecătorilor şi grefierului de şedinţă, este lipsită de

temei legal.

286

Prevederile art.261 Cod procedură civilă impun

necesitatea semnării de către membrii completului de

judecată doar a exemplarelor originale ale hotărârii

judecătoreşti, în nici un caz şi a copiilor comunicate

părţilor. În cazul în care comunicarea este necesară

pentru exercitarea căilor de atac „Dovada datei” la care s-

a comunicat hotărârea nu trebuie şi nu poate să rezulte

din conţinutul hotărârii comunicate ci, conform

dispoziţiilor art.100 Cod procedură civilă, din procesul-

verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare.

b) Respingerea probatoriului solicitat de

reclamanţi în fază procesuală a apelului ca nefiind util şi

concludent este justificată de limitele în care instanţa de

apel a fost investită prin motivele invocate în această

etapă procesuală.

Instanţa de fond nu a reţinut că terenurile

revendicate au fost utilizate de stat în primul an următor

decretului de expropriere, pentru ca, în cauză, să fie

necesar ca apelanţii să facă dovada contrară.

Pentru soluţionarea capătului principal de cerere –

constatarea caducităţii decretului de expropriere – era

irelevant faptul că lucrările de construcţii preconizate la

data exproprierii nu au fost realizate în termen de un an

de la emiterea actului de trecere în proprietatea statului,

în condiţiile în care acest termen nu a fost prevăzut de

decretul de expropriere, iar la data promovării cererii de

chemare în judecată pe terenurile în litigiu erau realizate

lucrări de construcţii necontestate de reclamanţi (pasaj

rutier şi utilităţi de exploatare a unei staţii de benzină),

lucrări care se încadrează în categoria ”dotărilor

comerciale şi tehnico-edilitare (...)” şi a arterelor de

circulaţie în scopul edificării cărora a fost adoptat

Decretul nr.32/1983.

287

Pentru constatarea ineficacităţii unui act juridic,

în privinţa actului caduc, este necesar ca actul în discuţie

să nu-şi fi produs efectele, nici măcar parţial, până la data

investirii instanţei cu cererea privind constatarea

caducităţii, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză.

2.a) Modul de interpretare al art.35 din Legea

nr.33/1994, propus de recurenţi, în sensul că decretul de

expropriere emis anterior Legii nr.33/1994 ar fi caduc

dacă lucrările de utilitate publică nu au fost realizate în

termen de un an de la data actului de expropriere,

contravine, inadmisibil principiului constituţional privind

neretroactivitatea legii noi.

În interpretarea corectă a art.35 din Legea

nr.33/1994, în cazul imobilelor expropriate înainte de

intrarea în vigoare a acestui act normativ, termenul de un

an prevăzut de lege se calculează de la data intrării în

vigoare a Legii nr.33/1994 şi, evident, numai în măsura

în care lucrările pentru realizarea cărora s-a dispus

exproprierea „nu au fost începute”.

Odată începute obiectivele de investiţii (fapt ce

rezultă în cauză din adresa nr.336/20.01.1994 a

Prefecturii judeţului Cluj şi adresa

nr.2816/301/20.02.1991 a Primăriei municipiului Cluj-

Napoca), care trebuie avute în vedere în funcţie de

ansamblul terenurilor expropriate (în speţă cca 12 ha,

conform Decretului nr.32/1983), susţinerea recurenţilor

privind caducitatea actului de expropriere este

neîntemeiată.

b) Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel,

după apariţia Legii nr.10/2001, lege specială de reparaţie

aplicabilă imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 (inclusiv imobilelor

expropriate), restituirea în natură sau prin echivalent nu

mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, iar la

288

data înregistrării cererii de chemare în judecată Legea

nr.10/2001 era în vigoare, excluzând calea dreptului

comun în materie de expropriere reprezentată de Legea

nr.33/1994, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Pentru considerentele prezentate, constatând că în

cauză nu sunt incidente cazurile de casare şi modificare

invocate, recursul a fost respins ca nefondat.

10. ACŢIUNE PRIVIND ANULAREA UNUI

CONTRACT DE VÂNZARE CUMPĂRARE. PREŢ

NESERIOS.

Potrivit art. 1303 Cod civil, prin preţ serios se

înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a

obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de

proprietate asupra bunului ce formează obiectul

vânzării. Seriozitatea preţului depinde de existenţa unei

proporţii între cuantumul preţului fixat de părţile

contractante şi valoarea reală a bunului vândut.



La 14 decembrie 2000 reclamanta C.A. a solicitat

să se constate, în contradictoriu cu fratele său, pârâtul

B.I., nulitatea absolută a contractului de vânzare-

cumpărare nr. 219 din 2 iulie 1998, încheiat între mama

petenţilor, B.E.şi pârâtul B.I. având drept obiect o casă,

curte şi garaj, bun imobil înstrăinat de vânzătoare cu

preţul de 8.000.000 lei.

289

În motivarea acţiunii se arată că preţul este fictiv,

iar cauza este ilicită, constând în scopul înlăturării

reclamantei de la succesiunea mamei sale.

Prin sentinţa civilă nr. 16764/2001 a fost admisă

acţiunea, în temeiul art. 948 Cod civil şi cu motivele

invocate prin acţiune, iar prin decizia civilă nr.

1306/2002, Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de

intervenienta B.A., soţia cumpărătorului B.I.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.

150 din 30 ianuarie 2003 a modificat în parte hotărârile

în sensul respingerii acţiunii.

Contra deciziei pronunţate în recurs, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, a declarat recurs în anulare, esenţiala

nelegalitate şi vădita netemeinicie cerută de art. 330, pct.

2 Cod procedură civilă, constând în: existenţa unui preţ

neserios, mai mic de 64 de ori faţă de cel real; preţul este

fictiv, iar contractul de vânzare-cumpărare are o cauză

falsă, care s-a şi realizat, îndepărtarea reclamantei de la

succesiunea mamei.

Prin decizia civilă nr. 6421 din 17 noiembrie

2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul

în anulare declarat, a casat decizia menţionată şi a respins

recursul declarat de intervenientă, cu motivarea că prin

acest contract a fost înlăturată de la succesiune sora

pârâtului, aşa cum a declarat pârâtul declaraţie coroborată

cu celelalte probe din care rezultă fictivitatea preţului

consemnat şi cauza ilicită a contractului.

Sesizată de către intervenientă cu soluţionarea

unei contestaţii în anulare împotriva deciziei pronunţate

cu ocazia soluţionării recursului în anulare, prin decizia

civilă nr. 4354 din 24 mai 2000, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a admis calea extraordinară de atac formulată, a

anulat decizia nr. 6431/2004 cu motivarea că instanţa a

290

soluţionat recursul în anulare fără citarea legală a

contestatoarei recurente.

Recursul în anulare este nefondat.

Proprietara tabulară a imobilului înscris în CF

5343 Timişoara, a fost B. E., mama reclamantei şi a

pârâtului, care, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub numărul 2819 din 8 iulie 1996, l-a vândut

fiului său, B.I., cu preţul înscris în contract de 8.000.000

lei, dată la care pârâtul era căsătorit cu intervenienta.

La 25 februarie 1998 vânzătoarea B.E. a decedat,

succesori fiind, în calitate de fii: Bauer Ionel şi

Constantin Aurora. Din certificatul de moştenitor, a

rezultat că masa succesorală era compusă dintr-un număr

de 20 părţi sociale la o societate comercială,

nedeclarându-se bunuri imobile.

Ulterior decesului vânzătoarei, părţile din proces

nu au formulat vreo acţiune privind valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Prima acţiune a fost formulată de B.I. abia în

timpul derulării procesului de partaj judiciar intervenit

între el şi fosta sa soţie, B.A., acţiune la care B.I. a

renunţat.

Prin sentinţa civilă nr. 12913 din 28 septembrie

2000, pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a reţinut

calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, imobil ce a

fost atribuit reclamantei, care şi-a întabulat dreptul de

proprietate în cartea funciară.

Din conţinutul acestei hotărâri judecătoreşti,

intrată în puterea lucrului judecat, a rezultat că foştii soţi

au extins locuinţa în regim P+1 şi construire de anexe,

sporindu-se astfel valoarea imobilului.

Preţul trebuie să fie, de regulă, proporţional cu

valoarea lucrului vândut, părţile fiind însă libere să

291

determine valoarea bunului şi deci preţul lui, care poate fi

astfel superior ori inferior valorii reale a bunului.

Din întregul probatoriu administrat în cauză a

rezultat că preţul a fost achitat, că este un preţ rezonabil,

dat fiind raporturile dintre părţi, mamă-fiu, a faptului că

foştii soţi, prin îmbunătăţirile aduse, îmbunătăţiri

substanţiale, au sporit valoarea bunului.

Nu poate fi susţinută intenţia de fraudare a

drepturilor succesorale ale reclamantei câtă vreme nu s-

au făcut dovezi în acest sens. Dimpotrivă, din probele

administrate a rezultat că aceasta, la momentul dezbaterii

succesiunii mamei sale, 1998, a cunoscut despre faptul

înstrăinării imobilului, consimţind la eliberarea

certificatului de moştenitor menţionat, certificat care nu a

fost contestat în justiţie.

Aşa cum s-a arătat, acţiunile în justiţie au

intervenit doar în momentul în care relaţiile de căsătorie

dintre Bauer Ionel şi Bauer Ana s-au deteriorat.

Recunoaşterea pârâtului, în sensul că vânzarea a

fost fictivă, este lipsită de relevanţă câtă vreme

mărturisirea a avut drept unic scop, înlăturarea bunului

din masa de împărţit.

Pentru considerentele arătate, instanţa, constatând

că nu sunt incidente dispoziţiile art. 330 pct. 2 Cod

procedură civilă, a respins recursul în anulare, declarat ca

nefondat.

11. CONTESTAŢIE ÎMPOTRIVA

DECIZIEI/DISPOZIŢIE PRIMARULUI DE A

RESPINGE NOTIFICAREA ÎNTEMEIATĂ PE

DISPOZIŢIILE LEGII NR. 10/2001. CONTRACT

DE MANDAT. REVOCAREA MANDATULUI.

292

NEÎNŞTIINŢAREA FOSTULUI MANDATAR DE

REVOCAREA MANDATULUI.

Conform art.1553 Cod civil român, mandatarul

poate revoca mandatul, dar potrivit art.1554, revocarea

mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate

opune unei terţe persoane care, necunoscând revocarea,

a contractat cu mandatarul de bună-credinţă. De

asemenea, potrivit art.1555 Cod civil, numirea unui nou

mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine

revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i

s-a notificat.



Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul

Maramureş la 2 decembrie 2004, K.Z., prin mandatar

F.A., a formulat plângere împotriva dispoziţie nr.165 din

13 august 2003 prin care primarul comunei Bocicoiu

Mare i-a respins notificarea nr.58 din 22 februarie 2002

prin care solicitase, prin mandatar G.J., restituirea în

natură sau despăgubiri pentru imobilul din satul Tisa, ce

a aparţinut bunicului său matern S.Z.

Tribunalul Maramureş, după ce a dispus ataşarea

dosarului întocmit la Primăria Bocicoiu Mare şi a

administrat proba cu înscrisuri, a pronunţat sentinţa civilă

nr.353 din 3 iunie 2005, prin care a respins acţiunea ca

tardiv formulată.

A reţinut instanţa că excepţia ridicată de pârât sub

acest aspect este întemeiată, întrucât plângerea s-a

formulat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, care

curge de la comunicarea dispoziţiei nr.165/2003 către

împuternicitul său de la acea dată, G.J., la 15 august

293

2003, dovedită cu înscrisul de la fila 24 verso din dosarul

Primăriei.

Apelul declarat de reclamantă, prin avocat, a fost

respins prin decizia civilă nr.776 din 21 septembrie 2005

pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

reclamanta, a declarat recurs, susţinând că, întrucât

adresa sa din Ungaria a fost incomplet înscrisă pe plic,

dispoziţia nu i-a fost comunicată, fiind returnată

expeditorului.

Prin întâmpinare intimatul-pârât a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat

recursul ca nefondat.

În dosarul Comisiei pentru aplicarea Legii

nr.10/2001 există o cerere semnată de F.A., ca mandatar

al reclamantei, conform împuternicirii nr.231 din 2

august 2004, prin care se cere comunicarea către el a

dispoziţiei nr.165 din 13 august 2003 prin care a fost

„respinsă Notificarea înregistrată sub nr.58 din 22

februarie 2002, întrucât această dispoziţie a fost returnată

nefiind menţionate pe adresa de expediere sectorul în

care locuiesc”.

Cererea conţine menţinerea olografă a acestui

mandatar căruia i s-a comunicat la 12 noiembrie 2004

dispoziţia.

Pretinde recurenta că numai de atunci se

calculează termenul de 30 de zile în care dispoziţia poate

fi atacată.

Susţinerea nu a putut fi primită, pentru

următoarele considerente.

Conform art.1553 Cod civil român, mandatarul

poate revoca mandatul, dar potrivit art.1554, revocarea

mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate

294

opune unei terţe persoane care, necunoscând revocarea, a

contractat cu mandatarul de bună-credinţă.

În speţă, G.J., persoana căreia sub semnătură i s-a

comunicat dispoziţia nr.165 din 13 august 2003 emisă de

Primar, a depus o procură valabilă emanând de la

reclamantă, din care rezultă că a fost împuternicit la 5

iulie 2001 să se ocupe de procedurile vizând restituirea

imobilelor familiei reclamantei.

Procura din dosarul Comisiei nu este cu termen.

Reclamanta a desemnat, la 2 august 2004, un alt

mandatar, F.A., să o reprezinte în faţa Comisiilor şi a

instanţelor, să vândă cui va crede de cuviinţă şi, la ce preţ

avantajos va putea, imobilele ce vor fi astfel dobândite.

Conform art.1555 Cod civil, numirea unui nou

mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine

revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-

a notificat.

Cum pe parcursul judecăţii cauzei nu s-a susţinut

niciodată şi nici nu s-a dovedit că primul mandatar - G.J.

ar fi fost notificat cu privire la revocarea mandatului

încredinţat de reclamantă în iulie 2001, înseamnă că în

mod valabil s-a făcut comunicarea dispoziţiei la 15

august 2003 în mâna acestuia, cu consecinţa curgerii

termenului de a o ataca de la această dată.

Acţiunea fiind formulată abia la 2 decembrie

2004, corect ea a fost respinsă ca tardivă de către instanţa

de fond, soluţie legal menţinută în apel.

Pentru aceste considerente, recursul a fost respins

ca nefondat.

12. MĂSURI REPARATORII PRIN

ECHIVALENT SOLICITATE ÎN BAZA LEGII NR.

10/2001 PENTRU BUNURI MOBILE INTRATE ÎN

PROPRIETATE STATULUI CA URMARE A UNEI

295

HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI DE

CONDAMNARE, PENTRU INFRACŢIUNI DE

NATURĂ POLITICĂ. CONDIŢIILE PREVĂZUTE

DE DISPOZIŢIILE ART. 6 DIN LEGEA NR.

10/2001

Cu privire la bunurile mobile, Legea nr.10/2001,

republicată, vizează două situaţii în care persoanele

îndreptăţite pot beneficia de măsurile reparatorii: o

primă situaţie este aceea a bunurilor mobile devenite

imobile prin încorporare în construcţii, cu oricare dintre

destinaţiile avute la data preluării abuzive, în condiţiile

dispoziţiilor art.6 alin.1;o a doua situaţie este aceea în

care utilajele şi instalaţiile au fost preluate abuziv de

către stat sau de alte persoane juridice, odată cu

imobilul. În acest caz, prevăzut de dispoziţiile art.6 alin.2

din Legea nr.10/2001, persoanele îndreptăţite pot

beneficia de măsuri reparatorii dacă aceste bunuri

mobile nu au fost înlocuite, casate sau distruse.



La 1 noiembrie 2004 reclamantul M.E. a formulat

contestaţie împotriva dispoziţiei nr.12/2004 emisă de

Primarul comunei Glăvile, judeţul Vâlcea, prin care i s-

au diminuat despăgubirile ce i-au fost acordate, de la

cuantumul de 660.464.000 lei la cuantumul de

201.318.000 lei, pentru construcţiile ce au fost preluate

abuziv de la autorul său M.Ş. şi s-au stabilit măsuri

reparatorii în echivalent, constând în acţiuni la societăţile

comerciale, respectiv titluri de valoare, folosite exclusiv

în procesul de privatizare.

296

A solicitat anularea dispoziţiei şi acordarea de

despăgubiri băneşti în valoare de 660.464.000 lei, aşa

cum s-a stabilit anterior prin dispoziţia nr.47/2001 în care

s-au avut în vedere şi despăgubiri pentru terenul de 1334

m.p. şi scheletul unei case.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că: în

perioada 1959-1964, tatăl său, M.Ş., a fost condamnat

politic, arestat şi i s-au confiscat bunurile; în temeiul

Legii nr.10/2001 a solicitat despăgubiri pentru imobilele

confiscate de la autorul său, respectiv teren, locuinţă şi

anexe gospodăreşti; iniţial, prin dispoziţia nr.47/2001, i s-

a stabilit dreptul la suma de 426.720.000 lei despăgubiri,

reactualizate printr-o nouă expertiză la suma de

660.464.000 lei, iar după schimbarea primarului această

dispoziţie a fost anulată iar prin dispoziţia nr.12/2004 s-

au stabilit despăgubiri în cuantum de 201.318.000 lei,

prin excluderea din suma stabilită iniţial a despăgubirilor

pentru terenul de 1334 m.p. şi pentru un schelet de casă;

s-au încălcat dispoziţiile art.24 alin.2 din Legea

nr.10/2001, pentru că s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii echivalente, constând în acţiuni la societăţile

comerciale sau titluri de valoare folosite exclusiv în

procesul de privatizare, în locul despăgubirilor băneşti.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1013 din

23 noiembrie 2004, a respins ca neîntemeiată contestaţia,

reţinându-se în considerente că prevederile Legii

nr.10/2001 se referă la bunuri imobile preluate abuziv în

perioada 1946-1989 şi, nu la bunuri mobile, faţă de

precizările făcute de reclamant prin concluziile scrise,

depuse cu ocazia dezbaterilor, în sensul că i se cuvin

despăgubiri pentru bunurile mobile predate de către

autoarea M.N. în lotul statului, în anul 1960, pentru a

compensa valoric terenul şi construcţia atribuite în lotul

acesteia, susţinând că aceste bunuri au fost confiscate

297

efectiv de la autorul M.Ş. şi că reprezintă valoarea

terenului şi a construcţiei.

Tribunalul a mai reţinut că terenul şi casa nu au

făcut obiectul preluării abuzive, iar grajdul şi cele două

şoproane nu au avut destinaţia de locuinţă, astfel că în

conformitate cu dispoziţiile art.9 alin.2 din Legea

nr.10/2001 s-au stabilit despăgubiri sub formă de măsuri

reparatorii echivalente, pentru aceste din urmă două

imobile preluate abuziv.

Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin decizia

nr.206 A din 11 martie 2005 a admis apelul declarat de

reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, a anulat

sentinţa şi a dispus rejudecarea pricinii în fond, iar prin

decizia nr.273A din 8 aprilie 2005 a schimbat sentinţa în

sensul că a admis plângerea şi a anulat Dispoziţia

nr.12/2004 a Primarului comunei Glăvile, judeţul Vâlcea,

menţinând propunerea iniţială făcută prin Dispoziţia

nr.47/2001, în sensul acordării despăgubirilor şi pentru

terenul de 1334 m.p. şi scheletul casei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

pârâţii Comisia Locală de Aplicare a Legii nr.10/2001-

Glăvile şi Primarul comunei Glăvile.

Analizând materialul probator administrat în

cauză s-a constatat că terenul în suprafaţă de 1334 m.p şi

scheletul de casă, bunuri imobile, nu au făcut obiectul

preluării abuzive de către statul român.

Aşa cum rezultă din sentinţa penală nr.302 din 27

iulie 1960, prin care s-a dispus confiscarea totală a averii

personale a autorului M.Ş. cât şi sentinţa civilă nr.1818

din 14 noiembrie 1960 pronunţată de Tribunalul Popular

al Raionului Drăgăşani, prin care s-a partajat averea

soţiei M.N. de averea personală a soţului, au fost supuse

efectiv confiscării un grajd şi două şoproane ca bunuri

imobile şi o serie de bunuri mobile, date de autoarea

298

M.N. în compensare pentru scheletul de casă şi terenul de

1334 m.p., ce au fost atribuite în lotul său.

Mai mult, aşa cum rezultă din contractul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr.480 din 29 aprilie

1971 de către Notariatul de Stat local Drăgăşani, judeţul

Vâlcea, autorii M.Ş. şi M.N., au înstrăinat imobilul, teren

şi casă, cumpărătorilor C.M. şi C.C., fiind astfel evident

că acest imobil nu a ieşit din patrimoniul lor, situaţie

care-l exclude de la incidenţa Legii nr.10/2001.

Instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor

art.295 alin.1 Cod procedură civilă, care impunea

obligaţia acesteia de a verifica stabilirea corectă a

situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Pentru aceste considerente critica adusă

hotărârilor pronunţate în cauză prin motivul de recurs se

priveşte a fi fondată.

În consecinţă, recursul a fost admis, au fost casate

hotărârile pronunţate de instanţa de apel şi s-a respins

apelul declarat de reclamantul sentinţei tribunalului, ca

nefondat.

13. DAUNE MATERIALE ŞI MORALE,

PENTRU EROARE JUDICIARĂ.

Scopul art. 504 C.pr.pen. este acela de a

materializa principiul constituţional potrivit căruia statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi de a

permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin

condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau

restrângere de libertate din cursul procesului penal.

Astfel legea internă este în concordanţă cu prevederile

art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a

Dreptului Omului.

299



La martie 2004 reclamantul D.C.C. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata

sumelor de :

-1.435.644.962,63 ROL cu titlu de daune

materiale, plus 40% din această sumă cu titlu de impozit

pe venit, ambele actualizate în raport cu rata oficială a

inflaţiei până la achitarea lor integrală;

-1.200.000.000 ROL cu titlu de daune morale,

actualizată, de asemenea, în raport cu rata inflaţiei.

Motivând acţiunea, reclamantul a susţinut, în

esenţă, că daunele cerute reprezintă reparaţia

prejudiciului cauzat printr-un proces penal pornit

împotriva sa şi încetat ulterior, în cadrul căruia a fost

supus unei percheziţii şi arestului preventiv.

Acţiunea civilă arătată a fost respinsă ca

inadmisibilă prin sentinţa civilă nr.893 din 15 iulie 2004

pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, iar

apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr.673/C din 8 iunie 2005 pronunţată

de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.

Ca situaţie de fapt instanţele au reţinut că

reclamantul a fost trimis în judecată penală fiind acuzat

de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.19 teza a II din

Legea nr.51/1991, că în perioada 11 martie 1998 – 10

aprilie 1998 a fost arestat preventiv, că procesul penal a

parcurs mai multe grade de jurisdicţie, pe parcursul

cărora a fost schimbată încadrarea juridică a faptei

imputate reclamantului în infracţiunea prevăzută de

art.195 din Codul penal, şi s-a finalizat prin încetare la

300

data de 10 septembrie 2003 ca urmare a lipsei plângerii

prealabile a părţii vătămate C.C.E, fără ca prin hotărârea

de încetare a procesului penal instanţa să fi dispus

revocarea măsurii privative de libertate.

În raport cu starea de fapt reţinută, instanţele au

statuat în drept că dispoziţiile art.504 alin.2 Cod

procedură penală, invocate de reclamant ca temei al

acţiunii civile, nu sunt incidente cauzei, întrucât

beneficiul daunelor materiale şi morale reglementat prin

acest text de lege este acordat numai în cazul în care

încetarea procesului penal este dispusă pentru cauza

prevăzută de art.10 alin.1 lit.j din Codul de procedură

penală, iar nu atunci când – aşa cum este cazul

reclamantului – s-a datorat lipsei plângerii prealabile a

părţii vătămate, caz de încetare a procesului penal în baza

art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.f Cod procedură

penală.

Reclamantul a declarat recurs atât împotriva

deciziei pronunţată de instanţa de apel, cât şi împotriva

încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, prin care aceeaşi

instanţă de apel a respins o excepţie invocată de

reclamant.

Recursul este întemeiat.

Indiferent de modificarea în timp a conţinutului

art.504 alin.2 Cod procedură penală examinat cronologic

şi restrictiv de către instanţele care s-au pronunţat în

cauza de faţă, scopul urmărit constant prin acest text de

lege a fost şi este acela de materializare a principiului

constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite

în procesele penale.

Scopul legii este, aşadar, de a permite repararea

prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept,

cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate din

301

cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea

inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai

astfel legea internă fiind în concordanţă cu prevederile

art.5, paragraful 5, din Convenţia Europeană a Dreptului

Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile

interne potrivit art.20 din Constituţie.

Prin prisma acestor considerente a fost admisă

acţiunea reclamantului, soluţiile contrare în cauză fiind

date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce constituie

motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, astfel că, impunându-se judecarea

fondului pricinii în primă instanţă, în temeiul dispoziţiilor

art.312 alin(1), (2) şi (5) Cod procedură civilă recursul de

faţă va fi admis, hotărârile pronunţate casate, iar cauza

trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.

Efectul casării hotărârilor a extins şi asupra

încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, astfel că recursul

declarat împotriva acesteia a rămas fără obiect, a fost

respins ca atare.

S-a apreciat, urmare admiterii recursului pentru

cele arătate, nu se mai impune cercetarea celorlalte cazuri

de recurs invocate, care vor fi examinate de către instanţa

de trimitere ca susţineri de fond în măsura în care sunt

utile judecăţii.

14. CERERE, PRIVIND RESTITUIREA ÎN

NATURĂ A UNUI IMOBIL PRELUAT ÎN MOD

ABUZIV DE STAT, FONDATĂ PE DISPOZIŢIILE

LEGII NR. 10/2001. COMPETENŢA MATERIALĂ

DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI

PRIVITOARE LA NESOLUŢIONAREA CERERII

ADRESATĂ UNEI PRIMĂRII PRIN NOTIFICARE.

302

Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 10/2001

republicată, tribunalului îi revine competenţa de a

soluţiona contestaţia la decizia de rezolvare a notificării

prin care persoana îndreptăţită cere măsuri reparatorii

pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat.

Chiar dacă nu există o astfel de decizie, refuzul,

celui notificat, de a se pronunţa, se contestă tot la

tribunal, ca primă instanţă, din considerente de simetrie

cu dispoziţiile care reglementează instanţa competentă

să cenzureze dispoziţia prin care trebuie să se

soluţioneze notificarea.



Prin sentinţa civilă nr. 2128/23 aprilie 2004

pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti s-a

admis cererea formulată de reclamanta P.M.G. împotriva

pârâţilor Primarul General al Municipiului Bucureşti şi

Primăria Municipiului Bucureşti – Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001. A fost obligat Primarul

General să se pronunţe printr-o dispoziţie motivată

asupra cererii reclamantei formulată prin notificarea nr.

3175 din 12 octombrie 2001.

La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere

probele administrate în cauză în raport cu care a reţinut

următoarele:

Prin intermediul executorului judecătoresc,

reclamanta a formulat notificare în condiţiile Legii nr.

10/2001 către Primăria Municipiului Bucureşti,

înregistrată sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, privind

restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din imobilul

situat în Bucureşti, compus din 3 camere şi dependinţe.

303

Primarul General a încălcat obligaţia care îi

incumbă potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, de

a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură

formulată de către reclamantă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă,

prin decizia civilă nr. 2021 din 19 octombrie 2004 a

respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul

Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva

sentinţei civile nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunţată de

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Împotriva deciziei de apel a formulat recurs

motivat apelantul.

Competenţa de soluţionare a cererii formulată de

către reclamantă aparţine secţiei civile a tribunalului în a

cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul intimata, din

considerente de simetrie cu dispoziţiile care

reglementează instanţa competentă să cenzureze

dispoziţia sau decizia emisă (art. 26 al. final Legea nr.

10/2001 republicată).

Atitudinea omisivă a persoanei juridice

deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei

răspunsului concretizat în dispoziţie în termenul legal –

atrage competenţa instanţei care este în măsură să

cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se

soluţioneze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu

neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv

civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului.

În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită

sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o

veritabilă acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se

află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o

304

lege specială şi care instituie o procedură specială diferită

de cea de drept comun.

Pentru soluţionarea unei acţiuni de genul celei de

faţă, instanţa a procedat la verificarea condiţiilor legale

de emitere a deciziei/dispoziţiei; procedura este

guvernată de aceleaşi norme legale pe care este chemată

instanţa să le verifice atunci când cenzurează legalitatea

unei decizii/dispoziţii.

În aceste condiţii, nu este sancţionată o simplă

obligaţie de a face în condiţiile dreptului comun şi care să

atragă plenitudinea de competenţă în favoarea

judecătoriei.

Constatând din oficiu, prin urmare, că în cauză s-

a încălcat competenţa instanţei de fond de soluţionare,

Curtea a admis recursul şi a casat decizia de apel, precum

şi sentinţa de fond, trimiţând cauza pentru competentă

soluţionare a contestaţiei la tribunal.

15. RAPORTURI JURIDICE ÎNTRE

COOPERATIVELE MEŞTEŞUGĂREŞTI ŞI

MEMBRII COOPERATORI COMPETENŢA

MATERIALĂ DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

DINTRE MEMBRII COOPERATORI ŞI

COOPERATIVELE MEŞTEŞUGĂREŞTI.

Deşi au la bază o convenţie de asociere,

raporturile juridice dintre cooperative şi membrii

cooperatori sunt considerate forme tipice ale

raporturilor juridice de muncă. În această situaţie

dezacordurile intervenite între partenerii raporturilor

juridice analizate constituie, potrivit art.248 alin.1 din

Codul Muncii, conflicte de muncă, şi sunt supuse

305

regulilor jurisdicţiei muncii, fapt ce exclude posibilitatea

soluţionării litigiului de către instanţa arbitrală.



La 15 iulie 2004, reclamanta P.C. a chemat în

judecată pe pârâta CM Igiena Constanţa solicitând:

- anularea sentinţei nr.86 din 27 aprilie 2004 a

Curţii de Arbitraj de pe lângă ANCOM-UCECOM

Bucureşti, deciziei nr.95 din 25 iunie 2004 emise de

ATCOM Constanţa, hotărârii din 30 martie 2004 a

Adunării Generale a CM Igiena Constanţa şi deciziei

nr.24 din 9 martie 2004 a aceleiaşi cooperative

meşteşugăreşti;

- reintregarea sa în funcţia de economist şi

preşedinte al CM Igiena Constanţa, cu începere de la 30

martie 2004;

- plata salariilor restante aferente celor două

perioade şi funcţii, cu penalizările şi dobânzile legale;

- 300.000.000 lei despăgubiri morale pentru

împiedicarea exercitării drepturilor de proprietar şi

candidat la funcţia de preşedinte;

În motivarea cererii, întemeiate pe art.13.3 lit.f

din Hotărârea nr.4/2003 a ANCOM-UCECOM

Bucureşti şi art.20.2 din statutul Cooperativei, reclamanta

a susţinut că:

A lucrat la CM Igiena Constanţa din ianuarie

1970, îndeplinind, pe rând, funcţiile de contabil, şef

birou, contabil şef, economist, iar la 12 februarie 2004 şi-

a depus candidatura pentru funcţia de preşedinte al CM

Igiena Constanţa.

Înainte de alegerile din 30 martie 2004, respectiv

la 9 martie 2004, a fost abuziv concediată din funcţia de

306

economist în cadrul compartimentului financiar, iar la 30

martie 2004, S.E., preşedinte al cooperativei, a

împiedicat-o să participe la lucrările Adunării Generale,

dând-o cu forţa afară din sală.

ATCOM – Constanţa şi Curtea de Arbitraj de pe

lângă ANCOM-UCECOM Bucureşti, prin decizia

nr.95/2004 şi, respectiv, sentinţa nr.86/2004, i-au respins

contestaţiile formulate împotriva acestor măsuri.

Tribunalul Constanţa. secţia civilă, prin sentinţa

nr.1550 din 17 decembrie 2004, a disjuns capătul de

cerere privind anularea hotărârii arbitrale, a admis

excepţia necompetenţei materiale în referire la acest

aspect, a declinat competenţa soluţionării capătului de

cerere menţionat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a

respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei

împotriva deciziei nr.24/2004 şi a fixat termen la 7

ianuarie 2005.

Pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat

modificarea ultimei hotărâri, în sensul respingerii acţiunii

în anulare.


Potrivit art.340 Cod civil, pot fi soluţionate pe

calea arbitrajului doar litigiile patrimoniale, dacă privesc

drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacţie;

De asemenea, Legea nr.168/1999, prin art.32 şi

art.62, permite să fie arbitrate şi conflictele de interese,

fără nici o deosebire, deci inclusiv cele nepatrimoniale;

Litigiul din cauză nu se încadrează însă în

categoria conflictelor de interese şi are două componente,

una principală, nepatrimonială, iar cealaltă accesorie şi

patrimonială;

Această particularitate exclude, principial,

posibilitatea soluţionării litigiului dedus judecăţii de către

instanţa arbitrală;

307

Pe de altă parte, raporturile juridice dintre

cooperative şi membrii cooperatori sunt considerate drept

forme tipice ale raporturilor juridice tipice de muncă, deşi

au la bază o convenţie de asociere;

În atare situaţie, dezacordurile intervenite între

partenerii raporturilor juridice analizate constituie tot

conflicte de muncă, potrivit art.248 alin.1 din Codul

Muncii şi sunt supuse regulilor jurisdicţiei muncii,

înscrise în Titlul XII din acelaşi cod;

Aşa fiind, conform art.312 alin.1 Cod procedură

civilă, recursul declarat în cauză a fost respins, ca

nefondat.

16. HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ

PRONUNŢATĂ DE O INSTANŢĂ ALCĂTUITĂ CU

ÎNCĂLCAREA DISPOZIŢIILOR LEGALE.

NULITATE.

Hotărârea pronunţată de către o instanţă care nu

a fot alcătuită potrivit dispoziţiilor legale este nulă, în

acest caz operând prevederile art. 304 pct. 1 C.pr.civ.

Astfel, în speţă, deşi minuta deciziei apare ca

fiind pronunţată de un complet de judecată format din

doi judecători, aşa cum este de altfel cerinţa legii,

hotărârea menţionează în practica şi prin semnăturile de

la sfârşitul ei că ar fi fost dată de un complet format din

trei judecători membri ai completului de apel, ceea ce

contravine dispoziţiilor legale în materie.



Tribunalul Braşov – Secţia civilă prin sentinţa

civilă nr.216/S din 19 martie 2004 a respins contestaţia

308

introdusă de Compania Naţională „Poşta Română” SA

împotriva dispoziţiei nr.281 din 17 septembrie 2003

emisă de Primarul oraşului staţiune Predeal.

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă. prin

decizia civilă nr.955/Ap din 6 octombrie 2004 apelul ca

nefondat .

Contestatoarea a declarat recurs solicitând

susţinând că decizia Curţii de apel a fost dată cu

încălcarea dispoziţiilor art.41 alin.2, art.87 pct.1 şi 3,

art.129 Cod procedură civilă, ale Decretului nr.31/1954,

ale art.3 alin.1 şi 2, art.21 şi art.91 din Legea nr.215/2001

şi ale art.20 alin.3, art.24 alin.7 şi art.33 alin.3 din Legea

nr.10/2001.

Examinând recursul, instanţa supremă a constatat

din oficiu că nu poate exercita controlul judiciar pentru

motivele de nelegalitate invocate pe calea recursului,

deoarece operează cu precădere cazul de casare de ordine

publică prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă,

care atrage nulitatea hotărârii când instanţa nu a fost

alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

În concret, deşi minuta deciziei apare ca fiind

pronunţată de un complet de judecată format din doi

judecători, aşa cum este de altfel cerinţa legii, hotărârea

menţionează în practica şi prin semnăturile de la sfârşitul

ei că ar fi fost dată de un complet format din trei

judecători membri ai completului de apel, ceea ce

contravine flagrant dispoziţiilor legale din materie.

Aşadar, hotărârea atacată nu poate fi privită decât

ca fiind dată de un complet constituit cu încălcarea legii,

din care unul din judecători nu a participat la dezbaterea

apelului, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

Ca urmare, recursul a fost admis, hotărârea

atacată casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare

instanţei de apel.

309

17. CONTESTAŢIE, ÎNTEMEIATĂ PE

PREVEDERILE LEGII NR. 10/2001, ÎMPOTRIVA

DISPOZIŢIEI PRIMARULUI. DEPĂŞIREA

LIMITELOR MANDATULUI DE CĂTRE

MANDATAR. REVOCAREA MANDATULUI.

Mandatul prevăzut de art. 67 alin. (2) C,pr.civ.

este cu procură generală, împuternicirea dată

mandatarului fiind limitată doar la reprezentarea

mandantului în judecată.

Acest mandat nu operează pentru actele

procesuale de dispoziţie, art. 69 alin. 1 Cod procedură

civilă stipulând că „recunoaşterile privitoare la

drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de

tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri

speciale”.



Prin sentinţa civilă nr. 65 din 13 februarie 2003

Tribunalul Dolj, secţia civilă a respins contestaţia

introdusă de C.E. în temeiul prevederilor art. 24 alin. (7)

şi alin. (8) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei

nr. 7221 din 25 septembrie 2002 emisă de Primarul

municipiului Craiova.

Contestatoarea a declarat apel împotriva sentinţei

civile de mai sus.

Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 152 din

20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova,

secţia civilă, care a anulat sentinţa primei instanţe şi a

reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2647 din 30 aprilie 2004, aceeaşi

curte de apel a luat act de renunţarea la judecată de către

310

C.E., reţinând în motivarea deciziei că la 25 martie 2004

aceasta a formulat o cerere în acest sens.

C.E. a declarat recurs susţinând că în realitate nu

a formulat cerere de renunţare la judecată, asemenea

cerere fiind făcută de mandatarul său cu depăşirea

limitelor mandatului încredinţat.

Recursul este întemeiat.

Prin procura autentificată sub nr. 353 din 27

februarie 2003 de către B.N.P din Balş, judeţul Olt, C.E.

a mandatat pe C.G. să o reprezinte cu puteri depline şi să-

i susţină interesele în faţa autorităţilor administraţiei

publice, în faţa comisiilor locale şi oriunde va mai fi

nevoie în vederea restituirii în natură a unor terenuri, în

baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin conţinutul său, mandatul este cu procură

generală în sensul reglementat prin art. 67 alin. 2 Cod

procedură civilă, însemnând că împuternicirea dată

mandatarului a fost limitată la reprezentarea mandantei în

judecată.

Asemenea mandat nu operează însă pentru actele

procesuale de dispoziţie, art. 69 alin. 1 Cod procedură

civilă stipulând că „recunoaşterile privitoare la drepturile

în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie

nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”.

În concret, la data de 25 martie 2004, mandatarul

C.G. a depus la dosarul cauzei din apel o petiţie scrisă,

semnată personal, prin care arată că mandatara sa C.E.,

prin semnatarul mandatar numit prin procura

autentificată sub nr. 353 din 27 februarie 2003 către

B.N.P., înţelege să renunţe la judecarea apelului.

În şedinţa publică de la 26 martie 2004, instanţa

de apel a dispus să se ceară mandatarului să prezinte

procură specială sau prezentarea mandantei personal la

311

instanţă, scop în care a fixat un nou termen de judecată

pentru data de 30 aprilie 2004.

Deşi nu a fost depusă nici procură specială şi nici

mandanta sau mandatul nu s-au prezentat la judecată, la

termenul de fapt instanţa de apel a luat act de renunţarea

la judecata apelului, pronunţând în acest sens hotărârea

atacată prin prezentul recurs.

În aceste împrejurări de fapt şi de drept, hotărârea

recurată este dată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor

procesuale în materia reprezentării judiciare şi a actelor

procesuale de dispoziţie, fiind nelegală.

În consecinţă, recursul a fost admis, decizia

atacată a fost casată, iar cauza trimisă la aceeaşi instanţă

de apel spre evocarea fondului pricinii în concordanţă cu

decizia intermediară anterior pronunţată.

18. ACŢIUNEA UNOR SOCIETĂŢI

COMERCIALE ÎMPOTRIVA DECIZIEI

ASOCIAŢIEI DE PROPRIETARI DE

RESPINGERE A SOLICITĂRII PRIVIND DE A-ŞI

STABILI SEDIUL ÎN IMOBIL . CERERE DE

STRĂMUTARE. SUSPENDAREA JUDECĂŢII

Prin art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă

este reglementată instituţia suspendării legale

facultative, instituţie deosebit de utilă pentru realizarea

unei optime administrări a justiţiei. Aceasta este de

natură să preîntâmpine pronunţarea unor hotărâri

greşite, în raport de alte constatări făcute pe cale

judecătorească, sau a unor hotărâri contradictorii. Acest

caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială, de a

cărei soluţionare ar putea depinde şi decizia ce urmează

312

să fie pronunţată în cauza susceptibilă de aplicarea

art.244 pct.1 Cod procedură civilă.



Prin sentinţa civilă nr.1757 din 22 februarie 2005

a Judecătoriei Ploieşti a fost admisă acţiunea formulată

de SC Elrad SRL şi de SC Vitas Consulting SRL

împotriva Asociaţiei de proprietari Bloc 34 R2 Ploieşti,

dispunându-se anularea hotărârii asociaţiei de proprietari

adoptată în şedinţa adunării generale din data de 26 iulie

2003, prin care a fost respinsă cererea societăţilor

comerciale reclamante de a-şi stabili sediul în

apartamentul nr.2, proprietatea SC Elrad SA.

Împotriva acestei sentinţe Asociaţia de proprietari

bloc 34 R2 a declarat apel, ce a fost înregistrat la 6 aprilie

2005 la Curtea de Apel Ploieşti.

Prin încheierea acestei instanţe din data de 27

iunie 2005 s-a dispus suspendarea judecării cauzei,

conform art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă, până

la soluţionarea cererii de strămutare ce formează obiectul

dosarului nr.7217/2005 – al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, cu termen la 23 septembrie 2005.

Împotriva acestei încheieri SC „Elrad” SRL şi SC

„Vitas Consulting” SRL au declarat recurs apreciat ca

întemeiat de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în

sensul celor ce urmează:

Potrivit art.244 alin. (1) pct.1 Cod procedură

civilă instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea

pricinii atârnă în totul sau în parte, de existenţa sau

neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte

judecăţi.

313

În speţă s-a dispus suspendarea judecăţii, în raport

de existenţa unei cereri de strămutare pe rolul Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O atare cerere nu vizează stabilirea existenţei sau

inexistenţei unui drept, astfel că nu sunt incidente

prevederile art.244 alin. (1) pct.c Cod procedură civilă

De aceea, s-a decis că prin încheierea recurată s-a

suspendat în mod eronat judecarea cauzei, astfel că

recursul a fost admis în sensul casării încheierii recurate,

cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe în

vederea continuării judecăţii.

19. CERERE DE RECTIFICARE A UNEI

ÎNCHEIERI PRIVIND ÎNSCRIEREA ÎN CARTEA

FUNCIARĂ. INVOCAREA EXCEPŢIEI DE

NECONSTITUŢIONALITATE A UNOR

DISPOZIŢII LEGALE CARE NU AU LEGĂTURĂ

CU SOLUŢIONAREA CAUZEI.

Potrivit art.29 alin. (1) din Legea nr.47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind

neconstituţionalitatea unei legi, ori a unei dispoziţii

dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate fi sesizată

în condiţiile textului menţionat cu orice excepţie de

neconstituţionalitate, ci numai referitor la aceea care are

legătură cu obiectul cauzei.



314

Prin încheierea nr.1718 din 8 noiembrie 2002 a

Judecătoriei Salonta – Sectorul de Carte Funciară a fost

admisă cererea formulată de A.N., în calitate de

lichidator al SC Topaz Com SRL, prin care a solicitat

rectificarea unor încheieri de carte funciară, dispunându-

se întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului

aferent construcţiilor în localitatea Tinca, în favoarea SC

Topaz Com SRL, apoi întabularea dreptului de

proprietate asupra construcţiilor în favoarea aceleiaşi

societăţi şi anularea înscrierilor de sub B 2-3 şi C1.

Apelul declarat de A.E., K.E.A., K.K. împotriva

acestei încheieri a fost admis prin decizia nr.491 din 9

septembrie 2004 a Tribunalului Bihor şi a fost schimbată

în totalitate hotărârea apelată, dispunându-se în

consecinţă respingerea cererii de rectificare şi radierea

încheierii din CF efectuată în temeiul acestei încheieri.

Împotriva acestei decizii, A.N., în calitate de

lichidator judiciar al SC Topaz Com SRL a declarat

recurs.

Prin încheierea din 14 septembrie 2005 a Curţii de

Apel Oradea a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii

Constituţionale în temeiul art.29 alin 6 din Legea nr.

47/1992.

Împotriva acestei încheieri din 14 septembrie

2005 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a respins

cererea de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională,

A.E. a declarat recurs apreciat ca neîntemeiat.

În primul rând s-a constatat că excepţia de

tardivitate a recursului, invocată prin întâmpinarea făcută

de A.N. nu este întemeiată.

Este exact că potrivit art.29 alin. (6) din Legea

nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale încheierea instanţei poate fi atacată cu

315

recurs la instanţa imediat superioară în termen de 48 ore

de la pronunţare.

În speţă încheierea dată la 14 septembrie 2005 a

fost recurată la 20 septembrie 2005, dată la care recursul

a fost înregistrat la Curtea de Apel Oradea, fiind expediat

prin poştă la 19 septembrie 2005. Dar, termenul de 48 de

ore nu a expirat, în raport de prevederile art.101 alin. (2)

Cod procedură civilă potrivit căruia termenele

statornicite pe ore care încep să curgă de la miezul nopţii

următoare.

De asemenea sunt aplicabile şi prevederile art.101

alin. (5) Cod procedură civilă, întrucât termenul

menţionat s-a sfârşit într-o zi de sărbătoare legală, caz în

care operează prelungirea de până la sfârşitul primei zile

de lucru următoare.

În speţă s-a apreciat corect, că invocarea unei

excepţii de neconstituţionalitate a unor texte din Legea

nr. 64/1995 nu se înscriu în prevederile textului

menţionat, în situaţia în care cererea introductivă vizează

rectificarea unei înscrieri în Cartea funciară în temeiul

unei legi speciale.

Aşa fiind, recursul este nefondat, şi a fost respins.

20. CERERE DE RESTITUIRE ÎN NATURĂ

A UNUI IMOBIL PRELUAT DE STAT.

TERGIVERSAREA SAU REFUZUL DE A SE

RĂSPUNDE LA NOTIFICAREA ADRESATĂ

PRIMĂRIEI. INTRODUCEREA ÎN CAUZĂ, DE

CĂTRE INSTANŢA DE APEL, A CONSILIULUI

JUDEŢEAN. CONŢINUTUL SINTAGMEI

„CERERI NOI” PREVĂZUTĂ DE ART. 294 ALIN.

1 COD PROCEDURĂ CIVILĂ.

316

Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294

alin. 1 Cod procedură civilă, se raportează cu necesitate

la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza

judecăţii în apel.

Soluţia decurge din funcţia fundamentală a

instanţei de apel, anume aceea de a examina

regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la

pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia. Cu acest

înţeles, constituie, exempli gratia, cereri noi, intervenţia

principală, acţiunea reconvenţională, cererea de

chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a

altei persoane etc.



La 9 octombrie 2002 reclamantul M.M. a chemat

în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Tg. Jiu

pentru a obliga pârâtul să emită o dispoziţie de răspuns la

notificarea nr. 113/R/2001, la plata de daune cominatorii

în cuantum de 100.000 lei/zi de întârziere, calculate de la

data rămânerii definitive a hotărârii şi până la emiterea

dispoziţiei.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin

notificarea nr. 113/E/2001 din 30 iulie 2001 formulată în

baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a

unui teren în suprafaţă de 1164 mp, o casă compusă din

trei camere, un pătul şi un şopron, bunuri situate în

municipiul Tg. Jiu. Primăria municipiului Tg. Jiu nu a

emis o dispoziţie de răspuns la notificare, astfel că

reclamantul nu a putut să-şi valorifice în justiţie

drepturile recunoscute de lege.

Prin întâmpinare, Primarul municipiului Tg. Jiu, a

solicitat respingerea cererii pe motiv că unitatea

317

deţinătoare a bunurilor, în sensul Legii nr. 10/2001, este

Casa Tineretului Tg. Jiu, care este obligată să răspundă la

notificarea reclamantului, solicitând totodată introducerea

acesteia în cauză.

Tribunalul Gorj – secţia civilă, prin sentinţa nr.

242 din 16 septembrie 2003, a admis acţiunea şi a

„obligat pe pârâtul Primarul municipiului Tg.Jiu,- F.C. să

emită o decizie motivată cu privire la notificarea

reclamantului M.M. şi să o comunice acestuia”. A fost

obligat pârâtul la 50.000 lei daune cominatorii de la data

rămânerii definitive a sentinţei şi până la emiterea

dispoziţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul

Primarul municipiului Târgu Jiu.

Prin decizia nr. 371 din 5 martie 2004 Curtea de

Apel Craiova, secţia civilă, a admis apelul declarat de

„pârâta Primăria municipiului Tg. Jiu” a schimbat

sentinţa tribunalului, a admis acţiunea formulată de

reclamant şi a obligat pe Primarul municipiului Tg. Jiu şi

Consiliul judeţean Gorj să emită decizie de răspuns la

notificare „pentru terenurile deţinute atât de Consiliul

Local, cât şi de cel Judeţean Gorj, preluate de la

reclamant”.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au

declarat recurs Primăria municipiului Târgu Jiu şi

Primarul municipiului Târgu Jiu, judeţul Gorj, apreciat ca

fondat.

Examinând decizia criticată, chiar în recursul

copârâtului Primarul municipiului Tg. Jiu, s-a constatat

că instanţa de apel nu s-a mărginit la examinarea

regularităţii hotărârii tribunalului cu privire la pretenţiile

deduse judecăţii de către reclamant, ci, din contra, a

admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul

judecăţii dedus primei instanţe. Astfel, nu numai că

318

instanţa de apel a permis introducerea direct în apel a

unei părţi - Consiliul judeţean Gorj -, dar prin soluţia dată

a şi „condamnat” această parte care nu a figurat în

judecată de primă instanţă la o anumită prestaţie, parte pe

care reclamantul nu a înţeles să o cheme în litigiu.

Dacă în proces, din probele administrate, instanţa

a constatat că nu persoana juridică notificată (Primăria

municipiului Tg. Jiu) era deţinătoarea terenului

revendicat, era de recurs la alte mijloace legale (de

exemplu, de aplicat art. 25 din Legea nr. 10/2001), dar în

nici un caz nu era de admis să introducă, direct în apel, o

altă persoană juridică care nu avea calitatea de parte la

judecată în primă instanţă, aşa cum inadmisibil a

procedat.

Sub aspectul legitimării procesuale pasive nici

hotărârea primei instanţe nu este la adăpost de critică.

Astfel, din dispozitivul sentinţei rezultă că obligat la

emiterea dispoziţiei motivate nu a fost primarul localităţii

în calitatea lui de reprezentant al unităţii administrativ-

teritoriale, ci „primarul în nume propriu”, ca persoană

fizică, odată ce această persoană a fost identificată în

dispozitivul hotărârii prin folosirea numelui şi a

prenumelui.

Or, din interpretarea art. 20 alin. 3 din Legea nr.

10/2001, rezultă că obligaţia de a emite dispoziţia

motivată o are primarul unităţii administrativ-teritoriale,

în calitatea lui de reprezentant al primăriei, ca structură

funcţională cu activitate permanentă, iar nu ca persoană

fizică ce nu poate avea calitate procesuală în domeniul

special de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Constatând că ambele instanţe au rezolvat

acţiunea reclamantului cu neobservarea normelor legale

referitoare la calitatea părţilor, s-a admis recursul, s-au

319

casat hotărârile şi s-a dispus reluarea judecăţii de la prima

zi de înfăţişare.

21.Revizuirea Condiţiile de exercitare a căii de

atac a revizuirii.

Potrivit art.322 pct.7 Cod procedură civilă, una

din condiţiile exercitare a căii de atac a revizuirii este

cea referitoare la faptul că hotărârile trebuie să fie

pronunţate cu privire la acelaşi litigiu, adică să fi existat

tripla identitate de elemente-părţi, obiect şi cauză.

O altă condiţie este reprezentată de neinvocarea

excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea

proces sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi

discutat. În aceste condiţii, nu se mai poate reitera, pe

calea revizuirii aceeaşi excepţie, deoarece, de data

aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra

acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a

examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepţia

puterii de lucru judecat.



Prin decizia nr.724 din 6 mai 2005 pronunţată de

Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a IV a civilă, s-a

declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire

formulată de revizuienta O.V. împotriva deciziei nr.749

din 15 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel

Bucureşti, secţia a III a civilă în dosar nr.2992/2004, în

favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de revizuire a fost susţinută cu

următoarele motive:

320

Dispoziţiile deciziei împotriva căreia s-a formulat

cererea de revizuire sunt contradictorii cu dispoziţiile

sentinţei civile nr.17981/1999 pronunţată de Judecătoria

sectorului 2 Bucureşti şi ale deciziei civile nr.2790 din 15

decembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,

secţia a III a civilă; s-a mai arătat totodată că, deşi la

judecarea cauzei în care s-a pronunţat decizia a cărei

revizuire se solicită a ridicat excepţia autorităţii de lucru

judecat, instanţele au respins această excepţie, reţinând că

nu există identitate de cauză.

Prin încheierea pronunţată de Curtea de Apel

Bucureşti, secţia a IVa civilă în şedinţa publică de la 11

martie 2005, s-a admis în principiu cererea de intervenţie

accesorie formulată de Organizaţia pentru Apărarea

Drepturilor Omului în favoarea revizuientei.

Prin decizia civilă nr.838 din 9 aprilie 2003

pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă s-a

respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanţi

împotriva sentinţei civile nr.8978 din 1 noiembrie 2002

pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.8978 din 1 noiembrie 2002

pronunţată de Judecătoria Sector 2 s-a admis excepţia

puterii de lucru judecat şi s-a respins acţiunea formulată

de către reclamanţi prin care s-a solicitat constatarea

nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr.2626 din 22 noiembrie 1997 încheiat între pârâţi.

Prin decizia civilă nr.749 din 15 octombrie 2004

pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a

civilă s-a admis recursul formulat de către reclamanţii

împotriva deciziei civile nr.217/A din 19 februarie 2004

pronunţat de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.

S-a modificat, în parte, decizia în sensul că s-a

admis apelul formulat de către reclamanţi împotriva

321

sentinţei civile nr.3397 din 20 mai 2002 pronunţată de

Judecătoria Sector 2 Bucureşti.

S-a schimbat în tot sentinţa şi pe fond: s-a admis

cererea formulată de către reclamanţi, s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.804 din

20 noiembrie 1996 încheiat între S.S. şi Primăria

Municipiului Bucureşti prin S.C. Foişor S.A., s-au

menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

În urma decesului pârâtei S.S., a fost introdusă în

cauză în calitate de moştenitor O.V., în faţa instanţei de

fond.

În dosarul de recurs, O.V. a invocat, prin

întâmpinare, excepţia autorităţii de lucru judecat faţă se

sentinţa civilă nr.17981 din 10 decembrie 1999 a

Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Prin decizia de recurs nr.749 din 15 octombrie

2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III

a civilă s-a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat

invocată prin întâmpinare, arătându-se argumentele

pentru care s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată.

Asupra cererii de revizuire întemeiată pe

prevederile art.322 pct.7 Cod procedură civilă, vizând

decizia civilă nr.749 din 15 octombrie 2004 pronunţată

de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă, Curtea

constată:

Acest motiv de revizuire are în vedere evitarea

situaţiei în care se ajunge în cazul în care acelaşi proces

să fie soluţionat de două ori, pronunţându-se hotărâri

contradictorii.

După cum s-a arătat mai sus, în dosarul de recurs

în care s-a pronunţat decizia supusă revizuirii s-a ridicat

chiar de către revizuientă excepţia autorităţii de lucru

judecat faţă de sentinţa civilă nr.17981/1998 a

Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, prin decizie fiind reţinute

322

motivele pentru care această excepţie s-a apreciat a fi

neîntemeiată.

În aceste condiţii, nu se mai poate reitera pe calea

revizuirii aceeaşi excepţie, deoarece, de data aceasta, se

opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme,

rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul

celui de-al doilea proces, excepţia puterii de lucru

judecat.

Prin urmare, apreciind că nu sunt îndeplinite

cerinţele art.322 pct.7 Cod procedură civilă, Curtea a

respins cererea de revizuire.

Excepţia lipsei calităţii procesuale a

intervenientului acesteia este neîntemeiată, având în

vedere dispoziţiile art.22 din Legea nr.27/2004 care

conferă intervenientei calitate procesuală, fiind o

organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia

drepturilor omului.

Faţă de modul de soluţionare a cererii principale,

Curtea a dispus şi respingerea cererii de intervenţie

accesorie formulată în cauză în favoarea revizuientei.

323


ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

OPIS ALFABETIC

1. Excepţie de nelegalitate

2. Informaţii de interes public

3. Depăşirea termenului de şedere legală în ţară

4. Exproprierea

324


ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

1. EXCEPŢIE DE NELEGALITATE.

CONDIŢIA EXISTENŢEI UNEI LEGĂTURI

ÎNTRE FONDUL PRICINII ŞI EXCEPŢIA DE

NELEGALITATE. NEMOTIVAREA EXCEPŢIEI.

RESPINGERE.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate poate fi

invocată doar în cazul în care soluţionarea pe fond a

unei acţiuni depinde de actul administrativ a cărui

legalitate se cere a fi cercetată. Pentru a putea fi admisă,

excepţia de nelegalitate trebuie să fie motivată.

Analizând motivele invocate, instanţa în faţa căreia a fost

invocată excepţia, în situaţia în care le găseşte

întemeiate, pronunţă o încheiere, de asemenea motivată,

prin care sesizează instanţa de contencios administrativ

şi dispune suspendarea judecării cauzei până la

soluţionarea excepţiei.

În lipsa încheierii de sesizare motivată în sensul

stabilirii unei legături intre fondul pricinii şi excepţia de

nelegalitate, instanţa de contencios administrativ este

nelegal investită iar hotărârea este pronunţată cu

depăşirea limitelor în care a fost reglementat controlul

325

judecătoresc al actelor administrative pe cale de

excepţie.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi

fiscal, Decizia nr. 461 din 8 februarie 2006

În cadrul litigiului aflat pe rolul Tribunalului

Braşov – Secţia Civilă, având ca obiect revendicarea

formulată de către reclamantul Judeţul Braşov în

contradictoriu cu pârâţii Universitatea „T”, CSC şi

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a unui imobil compus

din teren şi clădire situat în municipiul Braşov,

reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului

nr. 5683/15.12.2005 emis de Ministerul Educaţiei şi

Cercetării, ordin prin care a fost atestat dreptul de

proprietate asupra imobilului în cauză, în favoarea

Universităţii „T”.

Sesizată în temeiul art. 4 din Legea 554/2004 prin

încheierea din 16.12.2005 a Tribunalului Braşov, Curtea

de Apel Braşov a admis excepţia şi a constatat

nelegalitatea Ordinului nr. 5683/15.12.2005 emis de

MEC.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii au declarat

recurs, recursurile lor fiind admise pentru următoarele

considerente:

Excepţia de nelegalitate a Ordinului nr.

5683/15.12.2005 care a atestat acest drept de proprietate,

ridicată de către reclamant nu a fost motivată, în sensul

că nu au fost arătate acele motive de nelegalitate a

respectivului act administrativ pe care partea le consideră

susceptibile să influenţeze soluţionarea fondului în cauza

de drept civil dedusă judecăţii.

326

Datorită neîndeplinirii acestei condiţii de

contestare în justiţie a unui act administrativ, pe cale

directă sau pe cale incidentă, Tribunalul Braşov nu a

verificat dacă între fondul pricinii pentru care a fost

investit şi ordinul emis de Ministerul Educaţiei şi

Cercetării pe parcursul judecării cauzei există o legătură

juridică, suficientă pentru a face necesară cenzurarea

nelegalităţii ordinului în procedura cu caracter accesoriu

prevăzută de art.4 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, Curtea de Apel Braşov, ca instanţă

de contencios administrativ, nu a examinat dacă erau

îndeplinite condiţiile legale pentru a se pronunţa asupra

excepţiei de nelegalitate, deşi încheierea de sesizare a sa

nu a fost motivată de tribunal şi a acordat un termen

pentru ca reclamantul să motiveze în fapt şi în drept

excepţia invocată.

Motivarea depusă ulterior, nu îndeplineşte cerinţa

procedurală impusă de art.4 alin.1 din Legea nr.

554/2004, pentru că reclamantul a justificat invocarea

excepţiei printr-o simplă enunţare a normei cuprinsă în

textul de lege susmenţionat, nearătând elementele de fapt

şi de drept care să determine aplicarea ei în cauză.

Nefiind stabilită existenţa legăturii dintre fondul

pricinii şi excepţia de nelegalitate, instanţa de contencios

administrativ a apreciat greşit că a fost legal sesizată să

cenzureze în temeiul art.4 din Legea nr. 554/2004

nelegalitatea Ordinului nr. 5683/15.12.2005 şi din acest

motiv, hotărârea a fost pronunţată cu depăşirea limitelor

în care a fost reglementat controlul judecătoresc al

actelor administrative pe cale de excepţie.

Această concluzie rezultă din faptul că actul

administrativ cu caracter individual, a cărui nelegalitate a

fost invocată de reclamant, nu produce efecte juridice

proprii cu privire la dreptul de proprietate al universităţii

327

pârâte asupra imobilului în cauză, întrucât conţinutul său

atestă regimul juridic al bunului constatat cu autoritate de

lucru de lucru judecat în decizia civilă nr.138

A/5.02.2003 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia

civilă.

Prin această hotărâre judecătorească, menţinută ca

legală şi temeinică prin decizia nr.6458/18.11.2004 a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de

proprietate intelectuală, s-a constatat că Universitatea „T”

este, prin lege, titulara dreptului de proprietate asupra

imobilului. Dreptul de proprietate al universităţii pârâte a

fost constatat în baza art.166 din Legea nr. 84/1995

republicată, reţinându-se îndeplinirea condiţiilor

prevăzute de acest text de lege, întrucât imobilul face

parte din baza materială a învăţământului şi a fost realizat

din fondurile statului, prin cumpărare cu venituri

publice.

Dreptul de proprietate astfel constatat a fost opus

de universitatea pârâtă în acţiunea de revendicare

formulată de Judeţul Braşov şi deci apărarea sa a fost

întemeiată pe o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În atare situaţie, Ordinul nr. 5683/15.12.2005 de

atestare a dreptului respectiv este un act de executare a

hotărârii judecătoreşti irevocabile cu privire la

îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art.166 din Legea

nr.84/1995 republicată şi deci nu constituie un act juridic

distinct de aplicare a acestei norme legale.

Constatând că Ordinul nr. 5683/15.12.2005 este

nelegal faţă de dispoziţiile art.166 din Legea nr. 84/1995,

cu motivarea că această reglementare nu este aplicabilă

universităţii pârâte, instanţa de contencios administrativ

s-a pronunţat implicit asupra fondului litigiului privind

dreptul de proprietate, depăşind astfel cadrul procesual

prevăzut de art.4 din Legea nr. 554/2004, întrucât a

328

încălcat competenţa materială a tribunalului investit cu

acţiunea în revendicare, dar şi autoritatea de lucru de

judecat a deciziei civile nr.138/A/5.02.2003.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis

recursurile, a casat hotărârea atacată şi constatând că nu

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea

nr. 554/2004, a respins excepţia de nelegalitate a

Ordinului nr. 5683/15.12.2005 invocată de Judeţul

Braşov în dosarul nr. 821/C/2005 al Tribunalului Braşov

– Secţia civilă.

2. INFORMAŢII DE INTERES PUBLIC.

INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ JUDECE

PLÂNGEREA PRIVIND NECOMUNICAREA LOR.

APLICAREA PRIORITARĂ A LEGII SPECIALE.

Litigiul izvorât din necomunicarea unor

informaţii de interes public, revine tribunalului ca

instanţă de fond, dispoziţiile art.22 al Legii nr.

544/2001, având prioritate faţă de normele generale de

competenţă în materie de contencios administrativ

cuprinse în art. 3 Cod proc. civ. În aceste condiţii chiar

dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile

legii contenciosului administrativ, hotărârea pronunţată

de către Curtea de apel este nelegală, fiind dată cu

încălcarea competenţei altei instanţe.


fiscal, Decizia nr. 154 din 18 ianuarie 2006

Prin acţiunea înregistrată la 17.02.2005 asociaţia

CF a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să-i

răspundă la petiţia înregistrată la 28.12.2004 şi prin care

329

a cerut comunicarea informaţiilor de interes public

privind fondurile destinate românilor din nordul

Bucovinei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că,

scopul statutar al asociaţiei include şi sprijinul cultural

către românii din nordul Bucovinei, ceea ce justifică

obţinerea informaţiilor de interes public solicitate

pârâtului în baza Legii nr.544/2001, însă cererea sa nu a

fost soluţionată în termenul legal de 30 de zile de la

înregistrarea petiţiei.

Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială,

contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa

nr.226 /15.06.2005, prin care a admis acţiunea şi a

obligat pârâtul să răspundă cererii reclamantei.

Guvernul României a declarat recurs, invocând

necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea

că, litigiul s-a judecat în baza Legii nr.544/2001, care în

art.22 prevede expres competenţa tribunalului, astfel

încât hotărârea Curţii de Apel Suceava a fost pronunţată

cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Recursul este fondat.

Deşi reclamanta a indicat ca temei juridic al

cererii sale şi art.1 din Legea contenciosului

administrativ, instanţa de fond a reţinut corect că

informaţiile solicitate sunt de interes public şi că,

procedura de comunicare a acestora este reglementată de

Legea nr.544/2001, ca lege specială. De altfel, şi petiţia

înregistrată la Guvernul României la 28.12.2004 a fost

formulată de reclamantă în baza Legii nr.544/2001, aşa

după cum rezultă din copia depusă la dosar.

Potrivit art.22 din Legea nr.544/2001, persoana

care se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de

această lege, poate face plângere la secţia de contencios

administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială

330

domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul

autorităţii ori al instituţiei publice.

În consecinţă, instanţa de fond nu a avut în vedere

dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţa

materială şi a apreciat greşit că sunt aplicabile normele

generale de competenţă în materie de contencios

administrativ, cuprinse în art.3 Cod procedură civilă.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis

recursul a casat hotărârea atacată a trimis cauza spre

competentă soluţionare Tribunalului Suceava.

3. CETĂŢEAN STRĂIN. DEPĂŞIREA

TERMENULUI DE ŞEDERE LEGALĂ.

CONTESTAREA MĂSURII DE RETURNARE ŞI

INVOCAREA DREPTULUI LA UN PROCES

ECHITABIL. DESFĂŞURAREA PROCEDURILOR

CONTENCIOASE NU SCHIMBĂ CARACTERUL

NELEGAL AL ŞEDERII.

Faptul că după expirarea termenului de şedere

legală în România, cetăţeanul străin a formulat acţiuni în

justiţie având ca obiect contestarea nelegalităţii

măsurilor dispuse împotriva sa, nu este de natură a

înlătura caracterul nelegal al şederii. Argumentul

privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, nu

poate fi reţinut, cu atât mai mult cu cât, chiar după

pronunţarea unei hotărâri irevocabile în ce priveşte

contestaţia asupra măsurilor dispuse, reclamantul a

continuat să locuiască ilegal pe teritoriul României.



331

Prin acţiunea înregistrată la 12 octombrie 2004,

ZM, cetăţean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi

Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile

nr.634783 şi nr.4074691 prin care la data de 7 octombrie

2004 s-a dispus returnarea sa, cu interdicţia de intrare în

România pe o perioadă de 3 ani, precum şi anularea

rezoluţiei nr.3566/II/5/2004, prin care la aceeaşi dată s-a

dispus luarea sa în custodie publică până la 5 noiembrie

2004.

În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că

măsurile administrative dispuse de pârâţi sunt nelegale,

pentru că se află în situaţia interzicerii returnării

prevăzută în art.89 alin.1 lit.b) pct.1 şi lit.f) din O.U.G.

nr.194/2002, beneficiind de protecţia totală conferită de

art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul că, returnarea aduce dreptului la viaţa de familie o

vătămare disproporţionată în raport cu scopul pentru care

a fost luată.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a

contencios administrativ a respins acţiunea ca

neîntemeiată prin sentinţa civilă nr.2.135 din 14

octombrie 2004.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat

recurs, apreciat ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.

Din actele dosarului, rezultă că recurentul a

contestat în justiţie viza de ieşire nr.730731 din 27 iunie

2001 şi refuzul de a i se acorda statutul de refugiat şi

plângerile sale au fost respinse prin sentinţa civilă

nr.1.405 din 23 octombrie 2001 a Curţii de Apel

Bucureşti, irevocabilă prin nerecurare şi sentinţa civilă

nr.2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2,

332

irevocabilă prin decizia nr.1568 din 5 august 2004 a

Tribunalului Bucureşti.

Exercitarea de către recurent a dreptului privind

accesul liber la justiţie nu a legalizat însă dreptul său de

şedere în România, pentru că în tot acest interval de timp

dreptul de şedere nu a fost prelungit printr-un act al

autorităţii române competente sau prin efectul unei

dispoziţii legale.

Existenţa procedurilor judiciare a fost invocată

neîntemeiat şi faţă de împrejurarea că, deşi plângerea

împotriva vizei de ieşire a fost respinsă prin sentinţa

civilă nr.405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin

nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României,

continuând să locuiască ilegal şi a solicitat acordarea

statutului de refugiat numai la 22 ianuarie 2004, iar

pentru acordarea regimului tolerării a formulat acţiune în

justiţie la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost

luate măsurile contestate în cauză.

Faţă de motivele expuse, constatând că nu există

motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate,

Curtea a respins recursul ca nefondat.

4. EXPROPRIERE PENTRU MOTIVE DE

UTILITATE PUBLICĂ. LIPSA MOTIVĂRII

HOTĂRÂRII COMISIEI INSTITUITE ÎN

TEMEIUL ART. 15 DIN LEGEA NR. 33/1994.

NULITATE.

În considerarea caracterului excepţional conferit,

atât prin Constituţie cât şi prin Codul Civil, cedării

dreptului de proprietate privată ca urmare a exproprierii

pentru cauză de utilitate publică, măsurile

333

premergătoare exproprierii, instituite prin art.12-18 din

Legea nr.33/1994, sunt imperative.

Astfel, cerinţa motivării hotărârii comisiei de

analizare a întâmpinărilor ce au fost formulate faţă de

propunerile de expropriere, constituie o condiţie sine qua

non a legalităţii acesteia, prin care se garantează atât

transparenţa actului decizional cât şi posibilitatea

cenzurării lui de către instanţa de judecată, în

conformitate cu art. 20 din lege. În aceste condiţii,

obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar

ca o condiţie de formă, ea trebuind privită ca o condiţie

de legalitate ce vizează fondul actului administrativ, de a

cărei îndeplinire depinde însăşi valabilitatea

respectivului act.



Prin acţiunea înregistrată la data de 31 mai 2005,

N.I. a solicitat în contradictoriu cu S.C.”H” SA, anularea

hotărârii Comisiei pentru soluţionarea întâmpinărilor

persoanelor propuse pentru expropriere în vederea

realizării investiţiei de interes naţional înregistrată la

Consiliul local Sântămăria Orlea cu nr.1253 din 16 mai

2005, precum şi a procesului verbal pentru consemnarea

rezultatului deciziei respectivei comisii şi obligarea

acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să se

stabilească valoarea reală şi suprafaţa imobilului.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâta

nu a stabilit suprafaţa reală a terenurilor în raport cu

extrasele de C.F., iar valoarea propusă este mult prea

mică faţă de amplasamentul şi ramul de cultură precum şi

valoarea masei lemnoase existentă pe acest teren. Prin

sentinţa civilă nr.186 din 5 august 2005, Curtea de Apel

334

Alba Iulia – Secţia comercială şi de contencios

administrativ a admis acţiunea reclamantei, a anulat

actele atacate cu privire la reclamantă şi a obligat pârâta

să emită o nouă hotărâre motivată, conform dispoziţiilor

Legii nr.33/1994.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs,

pârâta S.C.”H” SA Bucureşti, apreciat ca nefondat de


Voinţa legiuitorului exprimată în textul de lege

(Legea nr.33/1994) este aceea de a pune atât la îndemâna

expropriatorului, a proprietarilor cât şi a instanţei un act

al cărui conţinut să confere, pe de o parte, posibilitatea de

a cunoaşte raţiunile pentru care a fost adoptat, iar, pe de

altă parte, posibilitatea cenzurii acestuia, conform art.20

din lege.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că

obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar ca

o condiţie de formă, ci ca o condiţie de legalitate ce

vizează fondul actului administrativ, instanţa de fond

procedând corect prin aplicarea sancţiunii anulării actului

pe considerentul nemotivării acestuia.

De altfel, nici una din criticile aduse soluţiei

instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta nu a

analizat cele invocate în acţiune şi în apărare nu pot fi

reţinute în raport cu faptul că instanţa nu are posibilitatea

de a realiza o astfel de analiză câtă vreme actul supus

cenzurii nu este motivat.

Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată

este legală şi temeinică, recursul a fost respins.

335

Drepturile de protecţie instituite prin Legea nr.8

din 14 martie 1996 interzic orice reproducere ulterioară

fără consimţământul expres al autorului.

Cu condiţia de a fi conforme bunelor uzanţe, de a

nu contraveni exploatării normale a operei şi, nu în

ultimul rând, de a nu prejudicia pe autor sau pe titularul

dreptului de exploatare sunt permise:

- reproducerea operei în cadrul procedurilor

judiciare sau administrative, în măsura justificată de

scopul acestora;

- utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop

de analiză, comentariu sau critice ori cu titlul de

exemplificare;

- utilizarea de extrase destinate exclusiv

învăţământului, precum şi reproducerea pentru

învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ de scurte

extrase, în măsura justificată de scopul urmărit;

- reproducerea pentru informare şi cercetare de

scurte extrase în cadrul arhivelor instituţiilor culturale sau

ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ.

Drepturile noastre de editare încetează odată cu

tipărirea manuscrisului în „Pro lege” sau în termen de cel

mult un an de la data acceptării operei.

Punctele de vedere susţinute în lucrările

prezentate nu reflectă, cu necesitate, poziţia

Ministerului Public.

Exprimarea unor soluţii constructive, chiar

controversate, reprezintă, suntem convinşi, o contribuţie

la instaurarea statului de drept.

Au fost operate unele modificări de formă pentru

necesităţi stilistice şi în, câteva cazuri, articolele au fost

condensate din lipsa de spaţiu tipografic.

336

COORDONATORUL PUBLICAŢIEI

Procuror şef serviciu

CONSTANTIN SIMA

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Bd. Libertăţii nr.12-14, sector 5, Bucureşti

Telefon: 319.38.36 sau 319.38.56/2214

e-mail – [email protected]

Tehnoredactare computerizată

Rusu Margareta

[email protected]

ISSN-1224-241

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

OCR Document - Revista Pro Lege | Revista Pro...

Documents

Transcript of OCR Document - Revista Pro Lege | Revista Pro...