PRO LEGE NR. 2/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege_2018_2.pdf · 1....
Transcript of PRO LEGE NR. 2/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege_2018_2.pdf · 1....
PRO LEGE NR. 2/2018
Revistă fondată în anul 1952
COMITETUL ȘTIINȚIFIC
• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •
prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.
Tudorel Toader
COMITETUL DE REDACȚIE
• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus
Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct • procuror-șef serviciu dr. Tamara Manea,
redactor • procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror Dorinel Oancea,
redactor • procuror Liviu Popescu, redactor
RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI
• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana
Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,
procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța
SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE
• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache
CONDIȚII DE PUBLICARE
Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele
condiții minimale:
1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa
[email protected], în Microsoft Word, Century sau Times New
Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.
Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care
manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;
2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de
următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,
instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de
telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,
schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;
3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris
atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale
materialului și să conțină cuvintele cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale
domeniului abordat;
4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să
respecte structura științifică consacrată;
5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate
în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile
bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își
asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele
trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;
6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare
sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,
fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre
publicare;
7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor
articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând
site-ul http://revistaprolege.ro/.
Redacția „Pro Lege”
Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor
juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării
științifice nr. 6129/2016
PRO LEGE Nr. 2/2018
CUPRINS
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE
MARIAN DRĂGULESCU: Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b)
din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție. Subvenție ori
compensație? ……………………………….……………….
18
REMUS JURJ-TUDORAN: Instigarea publică la săvârșirea unei
infracțiuni de terorism și libertatea de exprimare în practica
Curții Europene a Drepturilor Omului ………………..……
35
SIMONA RUSU: Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr.
194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele
prevăzute de acte normative în vigoare …..……………..…
55
VIOREL SISERMAN: Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor
comunismului …………………………………………………….
80
DANIELA DEDIU: Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale
naționale şi de cooperare judiciară internaţională în
materie penală. Dreptul la un proces echitabil ..…….……
97
MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă …….
118
NADIA ZLATE: Audierea martorilor. Unele considerații în lumina
Deciziei nr. 562/2017 a Curții Constituționale a României ..
124
ADRIAN RADU: Prelungirea dreptului de circulație – natura
juridică, căile legale de care dispune persoana pentru
obținerea acesteia, soluțiile aflate la îndemâna procurorului
130
4 Cuprins
SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ
SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ CU
PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE
PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA A II-A) – Rubrică realizată de
AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul
activ acționarul majoritar al unei societăți în proprietatea căreia
se afla bunul degradat. Prejudiciul ca urmare imediată și condiție
a răspunderii civile delictuale. Cauzele modificatoare de pedeapsă.
Aplicarea pedepsei închisorii cu executare în regim privativ de
libertate. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii …..
139
Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor. Infracțiune sau contravenție? Obiectul material: statuie
antică de marmură și mai multe artefacte din piatră din situl
arheologic Apullum – res nullius. Aplicarea legii penale mai
favorabile. Condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiționată a executării acesteia ……………………………………….
153
Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu
arheologic, fără autorizare prealabilă. Efectuarea de săpături în
incinta cetății dacice din Căpâlna, cu intenția de a sustrage
artefacte din aur – tentativă la furt calificat sau act pregătitor
(preparator)? Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ...
162
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții
și săpături neautorizate în siturile arheologice, de localizare și
sustragere a unor tezaure, de organizare a unor filiere interne și
internaționale de valorificare a bunurilor aparținând patrimoniului
cultural național. Încadrarea juridică a faptelor comise …………....
166
PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ:
NULITĂȚILE RELATIVE – Rubrică realizată de VALENTIN-CRISTIAN
ȘTEFAN
Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire
penală a codului numeric personal al petiționarului. Indicarea
persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul actului de
sesizare a instanței. Eventuale consecințe ale celor două
neregularități asupra legalității sesizării instanței, legalității
efectuării actelor de urmărire penală și legalității administrării
5 Cuprins
probelor în faza de urmărire penală ………….………….………… 179
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI
JUSTIȚIE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE
DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor. Nereținere în cauze penale
distincte. Admisibilitate …………………………...............…………….
187
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a
infracţiunii. Admisibilitate ……………………………………………….
197
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN
INTERESUL LEGII
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a
bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se dispune luarea
unei măsuri asigurătorii. Admisibilitate ……………………………
209
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale.
Termenul în care trebuie depusă propunerea procurorului se
calculează pe zile libere, și nu pe zile curente. Admisibilitate ………
223
Fondul de garantare a asiguraţilor inexistența calității de parte
responsabilă civilmente. Admisibilitate ………………………………..
230
Cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine de
condamnare caracter incidental în cadrul operațiunii de
contopire. Admisibilitate ……………..……………………..………
237
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A
ROMÂNIEI – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art.
505 alin. (1) din noul Cod de procedură penală la orice ascultare
sau confruntare. Neconstituționalitate ...............................................
244
Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel.
Neconstituționalitate ……………………….........................................
254
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN
6 Cuprins
Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător.
Imposibilitatea unui avocat de a se apăra singur în cadrul
procedurilor penale împotriva sa ……………………………….….
261
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII
EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN
Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră)
în cauza C-537/16 (20 martie 2018). Principiul ne bis in idem.
Natura penală a sancțiunii administrative. Existența aceleiași
infracțiuni. Articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. Restrângeri impuse principiului
ne bis in idem. Condiții …………………………………………….…
266
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de
GHEORGHE IVAN
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL
2015, ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ
Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare
sau de renunţare la urmărirea penală de către o altă persoană
decât cea vătămată prin infracțiune ……………………….…….…
279
Infracţiunea de rezultat. Nelegalitatea disjungerii acţiunii civile de
aceea penală ……………………………………………………….
286
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa
persoanei condamnate și arestate provizoriu în străinătate, în
temeiul unui mandat european de arestare. Îndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate a cererii. Legea aplicabilă. ………...…………….
289
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de
realizare. Calitatea de subiect pasiv ..................................................
301
Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor
plângeri penale având identitate de persoane și de obiect. Reunirea
acestora, şi nu soluţionarea lor distinctă ...........................................
324
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi.
Infracțiune nouă …………………………………..................................
329
7 Cuprins
Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă
reglementare a încheierii unui acord de mediere ……………………..
334
DOCTRINĂ STRĂINĂ
PETER POLT: EJN and liaison magistrates – what strength and
opportunities for these decentralised networks? ……………
339
PETER POLT: Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de
legătură – care sunt avantajele și oportunitățile acestor
rețele descentralizate? ………………………………………
349
VARIA
RAMONA DANIELA BULCU: Femeia-magistrat …………….…. 359
CRONICĂ – Rubrică realizată de NADINA-MAGDALENA SPÎNU
Cea de-a X-a reuniune aniversară a rețelei NADAL ……………… 362
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din
România și Parchetul general al Curții de Casație al Republicii
Franceze. Declarație comună de intenție …………………………..
365
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, procuror şi scriitor ………...….... 367
The review PRO LEGE No 2/2018
TABLE OF CONTENTS
STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS
MARIAN DRĂGULESCU: The offence provided by art. 10 lett. b)
from Law no. 78/2000 for preventing, discovering and
sanctioning the corruption acts. Grant or compensation? …
18
REMUS JURJ-TUDORAN: Public incitement to the perpetration of
an offence of terrorism and freedom of speech in the
practice of the European Court of Human Rights ……….…
35
SIMONA RUSU: The offence provided by art. 16 from Law no.
194/2011 with regards to combating the operations with
products susceptible of having a psychoactive effect, others
then those provided by the normative laws in force …..……
55
VIOREL SISERMAN: Reflections in connection to the investigation of communist crimes …………………………….
80
DANIELA DEDIU: Videoconference within national and
international judicial cooperation in criminal matters
criminal procedures. The right to a fair trial ..…….……….
97
MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Not finding the
person towards which the preventive arrest was ordered …
118
NADIA ZLATE: The witnesses hearing. Some considerations in the
light of the Decision no. 562/2017 of the Constitutional
Court of Romania ………………………………………………...
124
ADRIAN RADU: The extension of the right to travel – judicial
nature, the legal ways of which the person has to obtain
this, the solutions available to the prosecutor ………………..
130
THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE
THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE ON OFFENSES
AFFECTING CULTURAL HERITAGE (PART II) – Column held by
AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN
The offence of destruction through inaction. Active subject – the
9 Table of contents
majority shareholder of a company in the property of which is the
degraded good. The prejudice as immediate consequence and
condition of the civil liability offence. The causes for modifying the
penalty. The application of the penalty of prison with execution in
deprivation of liberty. Reestablishment of the previous situation to
the perpetration of the offence ……………………………………..
139
Qualified theft, and not the appropriation of the good found or
reached out of error at the offender. Offence or contravention? The
material object: antique statue of marble and more artefacts of
stone from the Apullulm archaeological site – res nullius. The most
favourable law enforcement. The conviction to the prison penalty
with conditional suspension of its execution …………………………
153
The utilization of the metal detectors in the areas of archaeological
patrimony, without prior authorization. The execution of diggings
inside the Căpâlna Dacian fortress, with the intention of gold
artefact theft – attempted qualified theft or preparative
(preparatory) act? The suspension of the penalty under surveillance
162
Criminal associations established in order to perform unauthorized
detections and diggings in the archaeological sites, of locating and
stealing of treasures, of organizing internal and international
branches for the capitalization of the goods belonging to the
national cultural patrimony. Judicial framing of the perpetrated
facts …………………………………………………………………………
166
JUDICIAL PRACTICE IN CRIMINAL PROCEDURAL LAW: RELATIVE
CANCELLATIONS – Column held by VALENTIN-CRISTIAN ȘTEFAN
Lack in the content of the denunciation of the personal numeric
code of the denouncer. Indicating the injured persone for the first
time in the indicting act. Possible consequences of those two
irregularities regarding the legality of the indictment act, the
legality of the criminal investigation acts and the legality of the
evidence administration in the criminal investigation phase ………..
179
FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF
CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN
A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN
CRIMINAL MATTERS
10 Table of contents
The causes for the attenuation of the punishment provided in art. 19
from Law no. 682/2002 regarding the witness protection. Not
withholding in distinct criminal cases. Admissibility .....…………….
187
Leaving the place of the accident. Injury as premises situation of the
offence. Admissibility ……………………………………………………..
197
B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE
INTEREST OF THE LAW
Inexistence of the request regarding the prior identification of the
goods belonging to the person against whom it is ordered to take a
precautionary measure. Admissibility ……………………………...
209
Extension of the preventive arrest during the prosecution. The term
in which the prosecutor’s request must be submitted is calculated on
free days, and not on current days. Admissibility …………….………
223
Insurers’ guarantee policyholders – the lack of quality as a civil
party. Admissibility ………………………………………….…………….
230
The request of recognition of a foreign decision of
conviction – incidental character within the merging operation.
Admissibility ………………………………………………………..
237
FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF
ROMANIA – Column held by GHEORGHE IVAN
The minor suspect/defendant. The non-summoning of the persons
provided in art. 505 par. (1) from the new Criminal Procedure
Code to any hearing or confrontation. Non-constitutionality ............
244
The non- regulation of the maximum duration of the judicial control
in appeal. Non-constitutionality ………………………........................
254
FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN
RIGHTS – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN
Equitable (fair) trial. Defence with the assistance of a defender.
Impossibility of an advocate to defend himself within the criminal
procedures against him ……………………………….…………….
261
FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE
EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN
11 Table of contents
The decision of the European Court of Justice (the Great Chamber)
in the case C-537/16 (March 20, 2018). The principle ne bis in
idem. The criminal nature of the administrative sanction. The
existence of the same offence. Article 52 par. (1) from the Chart of
the Fundamental Rights of the European Union. Restrictions
imposed to the principle ne bis in idem. Conditions …………………
266
FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held
by GHEORGHE IVAN
THE JUDICIAL PRACTICE OF ALBA IULIA COURT OF APPEAL IN
THE YEAR 2015, IN CRIMINAL PROCEDURAL MATTER
Illegitimacy of formulating the complaint against the classification
solution or abandoning the criminal prosecution by another person
than the one injured through the offence ……………………………
279
The offence of result. Illegitimacy of the disjunction of the civil
action from the criminal one ……………………………………….
286
Reopening of the criminal trial in the case of judgement in the
absence of the convicted person and temporary arrested abroad,
under a European Arrest Warrant. Fulfillment of the admissibility
conditions of the request. Applicable law………...…………………
289
Organized crime group and migrants traffic. Conditions of
achievement. The quality of passive subject.......................................
301
The existence on the ongoing of the criminal prosecution body of
more criminal complaints having person and object identity. Their
reunion, and not their distinct settlement ..........................................
324
LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN
Failure to comply with the restricted explosive precursors regime.
New offence ………………………………….........................................
329
The victims of the offences. New protection measures, as well as a
new regulation of a mediation agreement …………………….………..
334
FOREIGN DOCTRINE
PETER POLT: EJN and liaison magistrates – what strength and
opportunities for these decentralised networks? ……………
339
12 Table of contents
PETER POLT: Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de
legătură – care sunt avantajele și oportunitățile acestor
rețele descentralizate? ………………….………………….
349
VARIA
RAMONA DANIELA BULCU: The magistrate woman ……….… 359
REPORTS – Column held by NADINA-MAGDALENA SPÎNU
X-th Anniversary Meeting of the NADAL Network …………………. 362
Prosecutor’s Office attached to the High Court of Cassation and
Justice and The General Prosecutor's Office of the French Court of
Cassation Joint statement of intent …………………………………
365
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, prosecutor and writer ……...….... 367
La revue PRO LEGE No. 2/2018
TABLE DE MATIÈRES
ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –
ANALYSES
MARIAN DRĂGULESCU: L’infraction prévue à l’art. 10 let. b) de
la Loi no. 78/2000 sur la prévention, le dépistage et la
sanction des actes de corruption. Subvention ou
compensation? ………………………….….……………….
18
REMUS JURJ-TUDORAN: Incitation publique à commettre une
infraction de terrorisme et la liberté d’expression dans la
pratique de la Cour Européenne des Droits de l’Homme …
35
SIMONA RUSU: L’infraction prévue à l’art. 16 de la Loi no.
194/2011 relative à la lutte contre les opérations
comportant des produits susceptibles d’effets psychoactifs,
autres que celles prévues par les actes normatifs en vigueur
55
VIOREL SISERMAN: Réflexions sur l’investigation des crimes du
communisme ……………………………………………….
80
DANIELA DEDIU: La vidéoconférence dans les procédures pénales nationales et de coopération judiciaire internationale en matière pénale. Le droit à un procès équitable ..…….………………………………………….…
97
MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Ne pas trouver la
personne contre laquelle a été ordonnée une arrestation
provisoire ………………………………………………………….
118
NADIA ZLATE: Entendre les témoins. Quelques considérations eu
égard à la Décision no. 562/2017 de la Cour
Constitutionnelle de Roumanie …………………………………
124
ADRIAN RADU: Extension du droit de circulation – la nature
juridique, les voies légales dont une personne dispose pour
l’obtenir, les solutions à la portée du procureur ……………..
130
14 Table de matières
SYNTHESES THEORIQUES DE PRATIQUE JUDICIAIRE
SYNTHÈSE THÉORIQUE DE PRATIQUE JUDICIAIRE SUR LES
INFRACTIONS QUI PORTENT ATTEINTE AU PATRIMOINE
CULTUREL (PARTIE II) – Rubrique réalisée par AUGUSTIN LAZĂR,
ELENA GIORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN
L’infraction de destruction par inaction. Sujet actif – actionnaire
majoritaire d’une société dans la propriété de laquelle se trouvait
le bien dégradé. Le préjudice comme conséquence immédiate et
condition de la responsabilité civile délictuelle. Causes
modificatrices de la peine. Appliquer la peine de prison avec
exécution en détention. Rétablir la situation antérieure à la
commission de l’infraction ………………………………………….
139
Vol qualifié, et non l’appropriation du bien trouvé ou acquiert par
l’auteur par erreur. Infraction ou contravention? Objet matériel:
Statue antique en marbre et plusieurs artefacts en pierre provenant
du site archéologique Apullum – res nullius. Appliquer la loi pénale
plus favorable. Condamnation à l’emprisonnement avec suspension
conditionnelle de son exécution …………………………………………
153
Utilisation de détecteurs de métaux dans les zones à patrimoine
archéologique sans autorisation préalable. Effectuer des fouilles
dans la forteresse dacienne de Căpâlna, avec l’intention de dérober
des objets en or – tentative de vol qualifié ou acte préparatoire?
Suspension de l’exécution de la peine sous surveillance …………....
162
Les associations criminelles constituées dans le but d’effectuer des
détections et des fouilles non autorisées dans les sites
archéologiques, de localiser et dérober les trésors, d’organiser des
filières internes et internationaux pour valoriser les biens
appartenant au patrimoine culturel national. Qualification
juridique des actes commis ………………………………………..……
166
PRATIQUE JUDICIAIRE EN MATIÈRE DE PROCÉDURE PÉNALE:
NULLITÉS RELATIVES – Rubrique réalisée par VALENTIN-CRISTIAN
ȘTEFAN
Absence du code numérique personnel du requérant du contenu de
l’acte de saisie de l’organe de poursuite pénale. Indication de la
personne lésée pour la première fois dans l’acte de renvoi au
tribunal. Conséquences possibles des deux irrégularités sur la
15 Table de matières
légalité de la notification de la cour, la légalité d’effectuer les actes
de poursuite pénale et la légalité de l’administration des preuves
dans la phase de poursuite pénale ………….………….……………
179
DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET
DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN
A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN
MATIERE PENALE
La cause de l’atténuation de la peine prévue à l’art. 19 de la Loi no.
682/2002 sur la protection des témoins. Absence de la détention
dans des affaires criminelles distinctes. Recevabilité ....…………….
187
Quitter les lieux de l’accident. La blessure comme prémisse de
l’infraction. Recevabilité …………………………………………………
197
B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS
L'INTERET DE LA LOI
L’inexistence de l’exigence d’identification préalable des biens
appartenant à la personne contre laquelle est ordonnée une mesure
provisoire. Recevabilité ……………………………………………..
209
Prolongation de l’arrestation provisoire au cours de la poursuite
pénale. Le délai dans lequel la proposition du procureur doit être
déposée sera calculé par jours libre, et non par jours courants.
Recevabilité …………………………………………………………………
223
Fonds de garantie des assureurs – inexistence de la qualité de
partie civilement responsable. Recevabilité ……………………………
230
Demande de reconnaissance d’une décision de condamnation
délivrée à l’étranger – caractère accessoire dans le cadre de
l’opération de jonction. Recevabilité ………………………..………
237
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE
LA ROUMANIE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN
Mineur – suspect / prévenu. Ne pas citer les personnes visées à
l’art. 505 par. (1) du nouveau Code de procédure pénale à toute
audience ou confrontation. Inconstitutionnalité ................................
244
Ne pas réglementer la durée maximale du contrôle judiciaire dans
16 Table de matières
la phase de l’appel. Inconstitutionnalité …......................................... 254
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS
DE L’HOMME – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN
Procès équitable. Défense avec l’aide d’un défenseur.
L’impossibilité d’un avocat de se défendre seul dans une procédure
pénale contre lui ……………………………………………………
261
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION
EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN
Arrêt de la Cour de Justice de l’Union Européenne (Grande
chambre) dans l’affaire C-537/16 (20 mars 2018). Le principe ne
bis in idem. La nature criminelle de la sanction administrative.
L’existence de la même infraction. Article 52, par. 1, de la Charte
des droits fondamentaux de l’Union européenne. Restrictions
imposées au principe ne bis in idem. Conditions ..…………...….…
266
DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée
par GHEORGHE IVAN
PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE ALBA IULIA EN
2015, EN MATIERE PROCEDURALE PENALE
Illégitimité de formuler une plainte contre la solution de classer ou
de renoncer à la poursuite pénale par une personne autre que celle
lésée par une infraction ……………………………………….……
279
L’infraction de résultat. La non-légalité de la disjonction de l’action
civile de celle pénale ….…………………………………………….
286
Réouverture du procès pénal au cas du jugement en absence de la
personne condamnée et en détention provisoire à l’étranger, sur la
base d’un mandat d’arrêt européen. Remplir les conditions de
recevabilité de la demande. Loi applicable ………...………………
289
Groupe criminel organisé et trafic de migrants. Termes et
conditions. Qualité de sujet passif ………………................................
301
Réception par l’organe de poursuite pénale de plusieurs plaintes
pénales avec identité de personnes et d’objet. Les joindre, et ne pas
les solutionner distinctement ……………............................................
324
17 Table de matières
ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE
IVAN
Non-respect du régime des précurseurs d’explosifs restreints.
Nouvelle infraction ..……………………………..................................
329
Victimes des infractions. Nouvelles mesures de protection, ainsi
qu’une autre règlementation de la conclusion d’un accord de
médiation ……………………..………………………………………….....
334
DOCTRINE ETRANGERE
PETER POLT: RJE et magistrats de liaison – quelle force et
opportunités pour ces réseaux décentralisés ……………….
339
PETER POLT: Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de
legătură – care sunt avantajele și oportunitățile acestor
rețele descentralizate? ……………………………………..
349
VARIA
RAMONA DANIELA BULCU: La femme-magistrat …..……….… 359
CHRONIQUE – Rubrique réalisée par NADINA-MAGDALENA SPÎNU
X-ème réunion anniversaire du réseau NADAL ………………..……. 362
Le parquet près la Haute Cour de Cassation et de Justice de
Roumanie et le Parquet Général de la Cour de Cassation de la
République Française. Déclaration commune d’intention …………
365
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Victor Scherer, procureur et écrivain ……...….... 367
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –
COMENTARII – ANALIZE
INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 10 LIT. B) DIN LEGEA NR.
78/2000 PENTRU PREVENIREA, DESCOPERIREA ȘI
SANCȚIONAREA FAPTELOR DE CORUPȚIE. SUBVENȚIE ORI
COMPENSAȚIE?
Marian DRĂGULESCU
Procuror – Direcția Națională Anticorupție, Secția
de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție
ABSTRACT
The author presents some theoretical and practical aspects regarding
the offense provided in art. 10 lett. b) of Law no. 78/2000 on the
prevention, detection and sanctioning of corruption acts, as subsequently
amended and supplemented, trying to clarify the notions of "grant" and
"compensation".
Key words: corruption, offense, grant, compensation.
1. Scurt istoric al incriminărilor din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție1, cu
modificările și completările ulterioare
Sub egida Consiliului Europei a fost adoptată la Strasbourg, la data de
27 ianuarie 1999 Convenția penală privind corupția, intrată în vigoare la data
de 1 iulie 2002, fiind ratificată de către România prin Legea nr. 27/20022. De
asemenea, statele membre ale Consiliului Europei şi Comunitatea Europeană
au adoptat la Strasbourg, la data de 4 noiembrie 1999, Convenția civilă
privind corupția, care defineşte în art. 2 „corupția”, prin aceasta
înțelegându-se ,,faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta,
direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit sau
promisiunea unui asemenea avantaj necuvenit care afectează exercitarea
normală a unei funcții sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului
ilicit sau al avantajului necuvenit sau al promisiunii unui asemenea avantaj
necuvenit”.
e-mail: [email protected]. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 19
Codul penal român din 1969 (în continuare C.pen. din 1969), abrogat
în prezent, a reglementat, în titlul VI al Părții speciale, infracțiunile care
aduceau atingere unor activități de interes public sau altor activități
reglementate de lege, cele mai numeroase texte ale acestui cod regăsindu-se în
cuprinsul acestui titlu și prezentând o arie vastă de incriminări, unite prin
acelaşi obiect juridic generic: relațiile sociale a căror existență era asigurată
prin apărarea unor valori sociale ca: bunul mers al organizațiilor de stat,
precum şi al celor obşteşti, interesele legale ale persoanelor, înfăptuirea
justiției, siguranța circulației pe căile ferate. Astfel, titlul sus-menționat era
structurat în patru capitole: „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul” (capitolul I – art. 246-258); „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea
justiției” (capitolul II – art. 259-272); „Infracțiuni contra siguranței circulației
pe căile ferate” (capitolul III – art. 273-278); „Infracțiuni privitoare la regimul
stabilit pentru unele activități reglementate de lege” (capitolul IV – art.
279-281). Deşi aveau o mare varietate, toate aceste infracțiuni au fost cuprinse
într-un singur titlu datorită trăsăturii esențiale comune, constând în aceea că,
prin săvârşirea lor, se aducea atingere unor relații sociale de aceeaşi natură.
Avându-se în vedere evoluția fenomenului infracțional în sfera
exercitării funcțiilor publice, precum şi actele internaționale în această materie
(la care România a aderat), a fost adoptată Legea nr. 78/2000, act normativ
care, în art. 2, circumscrie scopul acestei reglementări speciale, prevăzând:
„Persoanele prevăzute la art. 1 sunt obligate să îndeplinească îndatoririle ce
le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate,
cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, şi să
asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările
primite, pentru dobândirea pentru ele sau pentru alte persoane de bani,
bunuri sau alte foloase necuvenite”.
Legea sus-menționată realiza în art. 5 (în forma inițială) o clasificare a
infracțiunilor care reprezentau obiectul ei de reglementare, încadrându-le în
patru categorii: a) infracțiuni de corupție – cele prevăzute în art. 254-257
C.pen. din 1969, în art. 61 şi art. 82 din Legea nr. 78/2000, precum şi
infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale acestor
infracțiuni; b) infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție – cele prevăzute
în art. 10-13 din legea menționată anterior; c) infracțiuni în legătură directă cu
infracțiunile de corupție – cele prevăzute în art. 17 din Legea nr. 78/2000; d)
infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene – cele
prevăzute în art. 181-185 din aceeași lege.
20 Marian Drăgulescu
Noul Cod penal (în continuare C.pen.), adoptat prin Legea nr.
286/20093, care a intrat în vigoare, conform dispozițiilor art. 246 din Legea
nr. 187/20124, la data de 1 februarie 2014, conține în titlul V al Părții speciale
„Infracțiunile de corupție şi de serviciu”, acesta fiind structurat în două
capitole: capitolul I – „Infracțiuni de corupție” (art. 289-294); capitolul
II – „Infracțiuni de serviciu” (art. 295-309). Spre deosebire de Codul penal
din 1969, care prevedea, aşa cum am arătat mai sus, în capitolul I al titlului VI
din Partea specială, împreună, infracțiunile de serviciu şi cele de corupție sub
denumirea de „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, noul Cod
penal, restabilind ordinea valorilor sociale ocrotite de către legea penală şi, pe
cale de consecință, ordinea incriminărilor, a grupat distinct în capitole diferite
cele două tipuri de infracțiuni.
Odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin art. 79 din Legea
nr. 187/2012, a fost modificată şi Legea nr. 78/2000, prevăzându-se în art. 5
că „în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile
prevăzute la art. 289-292 C.pen., inclusiv atunci când acestea sunt comise de
persoanele prevăzute la art. 308 C.pen.”, fiind infracțiuni asimilate
infracțiunilor de corupție acelea prevăzute în art. 10-13 din Legea nr.
78/2000. De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi text normativ (art. 5 din legea
menționată anterior) se precizează că „dispozițiile prezentei legi sunt
aplicabile şi infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea cărora se asigură
protecția fondurilor şi a resurselor Uniunii Europene”. Rezultă, astfel, că
legiuitorul a renunțat la categoria infracțiunilor în legătură cu infracțiunile de
corupție ce erau prevăzute în art. 17 din Legea nr. 78/2000, acest text fiind
abrogat expressis verbis prin dispozițiile art. 79 pct. 10 din Legea nr.
187/2012.
2. Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000
În conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000,
constituie infracțiune şi se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi, dacă este săvârşită în scopul obținerii
pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite,
acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, potrivit legii, a
respectării destinației subvențiilor.
Subvențiile reprezintă resursele financiare nerambursabile primite de
către o entitate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre care și
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 21
destinația lor. Din punct de vedere contabil, se poate vorbi atât despre
subvenții aferente activelor sau pentru investiții, cât și despre subvenții
aferente veniturilor sau din exploatare. Aceste forme de ajutor nerambursabil
se recunosc, pe o bază sistematică, drept venituri ale perioadelor
corespunzătoare cheltuielilor pe care subvențiile urmează să le compenseze.
Subvenția poate fi considerată ca fiind un ajutor bănesc nerambursabil
acordat (de către guvern, agenții guvernamentale, alte instituții naționale și
internaționale) unei persoane, unei instituții, unei ramuri economice sau
întreprinderi, în scopul atenuării efectelor sociale ale modificărilor economice
de structură.
În categoria subvențiilor se includ:
a) subvențiile aferente activelor, pentru acordarea cărora principala
condiție este ca entitatea beneficiară să cumpere, să construiască sau să
achiziționeze active imobilizate. În conturile de subvenții pentru investiții se
contabilizează și donațiile pentru investiții, precum și plusurile la inventar de
natura imobilizărilor corporale și necorporale;
b) subvențiile aferente veniturilor, care cuprind toate subvențiile
pentru acoperirea unor cheltuieli, altele decât cele pentru active.
Ambele categorii de subvenții pot fi primite de la:
guvernul propriu-zis;
agențiile guvernamentale;
alte instituții similare naționale şi internaționale.
Subvențiile guvernamentale sunt uneori denumite în alte moduri, cum
ar fi: subsidii, alocații, prime, compensații sau transferuri.
Doar primirea unei subvenții nu furnizează ea însăşi dovezi
concludente că toate condițiile ataşate acordării subvenției au fost sau vor fi
îndeplinite. Recunoaşterea veniturilor din subvenții se efectuează cu
respectarea clauzelor care au stat la baza acordării lor.
În cele mai multe situații, perioadele de-a lungul cărora o entitate
recunoaşte cheltuielile legate de o subvenție guvernamentală sunt uşor
identificabile. Astfel, subvențiile acordate pentru acoperirea anumitor
cheltuieli sunt recunoscute la venituri în aceeaşi perioadă ca şi cheltuiala
aferentă. În mod similar, subvențiile legate de activele amortizabile sunt
recunoscute, de regulă, în contul de profit şi pierdere pe parcursul perioadelor
şi în proporția în care amortizarea acelor active este recunoscută.
Exemple de subvenții:
În cadrul art. 80 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă5, cu modificările și
5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002.
22 Marian Drăgulescu
completările ulterioare, este prevăzut atât cuantumul, cât și durata de acordare
a subvenției pentru încadrarea în munca a absolventilor, în funcție de nivelul
de calificare obținut de către absolvent, respectiv de existența sau nu a unui
handicap al acestuia.
În baza prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor
subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care
înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială6, cu modificările și
completările ulterioare, se pot acorda subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor
române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de
asistenţă socială.
Potrivit art. 5 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii
Naţionale a Căilor Ferate Române7, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, diferenţele dintre tarifele stabilite pentru transportul
feroviar public de călători şi costurile reale de transport, la care se adaugă o
cotă de profit de maximum 3%, constituie compensaţia serviciilor publice
sociale pentru transportul feroviar public de călători şi se primesc de către
operatorii de transport feroviar public de călători, nediscriminatoriu, de la
bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, pe baza contractelor de
servicii publice.
Subiectul activ al infracțiunii analizate este reprezentat de către
funcționarul care are ca atribuții de serviciu acordarea subvenției și/sau
urmărirea respectării destinației acesteia.
În cazul infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000,
elementul material constă fie în acțiunea de acordare a unei subvenții cu
încălcarea normelor legale, fie în inacțiunea de neurmărire, conform legii, a
respectării destinației subvențiilor.
Urmarea imediată a infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea
nr. 78/2000 este reprezentată de prejudicierea bugetului de stat cu suma
reprezentată de subvenția acordată în mod nelegal. În ceea ce privește ce-a
de-a doua modalitate alternativă de săvârșire a infracțiunii, și anume
neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiilor, apreciem că
prin săvârșirea acesteia se produce tot un prejudiciu bugetului de stat, iar nu o
simplă stare de pericol pentru relațiile sociale care reglementează desfășurarea
în condiții de legalitate a serviciului de către funcționarul care are aceste
atribuții specifice. Astfel, în sarcina persoanei care utilizează subvenţiile în
alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în vederea obţinerii pentru
6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 27 ianuarie 1998. 7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie
2004.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 23
sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, se va reține
infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/20008, iar în sarcina
funcționarului care nu a urmărit, conform legii, respectarea destinaţiei
subvenţiilor, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori
alte foloase necuvenite, subvenție care a fost folosită ulterior acordării în alte
scopuri, se va reține infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din aceeași lege,
iar nu aceea de complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c) din legea
sus-menționată.
Complicitatea funcționarului la infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. c)
din Legea nr. 78/2000 se va reține în situația în care acesta nu avea și atribuții
de urmărire a respectării destinației subvențiilor, ci doar de acordare. Astfel,
după ce funcționarul a acordat nelegal subvenția, acesta poate, de exemplu,
prin sfaturi (complicitate morală) sau efectiv prin acțiuni directe, efective,
materiale (complicitate materială) să-l ajute pe beneficiarul subvenției să
utilizeze acest beneficiu acordat de la buget, în alte scopuri decât cele pentru
care a fost acordat.
Legătura de cauzalitate între elementul material al laturii obiective şi
urmarea socialmente periculoasă trebuie dovedită în cauză, astfel încât să se
poată reține că producerea pagubei este rezultatul atitudinii intenționate a
inculpatului.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul săvârşește infracţiunea cu
intenţie directă (calificată prin scop), întrucât prevede rezultatul faptei sale,
reprezentat de prejudicierea bugetului de stat, urmărind producerea lui prin
săvârșirea acelei fapte. Scopul urmărit este reprezentat de obținerea pentru
sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.
3. Studiu de caz
Una dintre problemele care se ridică în practica judiciară este generată
de lipsa unei definiții unitare, legale, complete a termenului de ,,subvenție”,
utilizat de către art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în conținutul normei de
incriminare. Astfel, pentru a se reține această infracțiune, trebuie să fie o
subvenție resursa financiară ce se acordă în mod nelegal sau a cărei destinație
nu se urmăreste.
8 ,,Art. 10
Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau
pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
[…]
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate,
precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care
urmează să fie rambursate din fonduri publice.”
24 Marian Drăgulescu
Or, după cum am arătat, subvențiile guvernamentale sunt uneori
denumite în alte moduri, cum ar fi: subsidii, alocații, prime, compensații sau
transferuri.
O astfel de diferență terminologică, utilizată în legislația românească
care reglementează acordarea fiecărui tip de subvenție, a fost invocată recent,
în dosarul penal nr. 145/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție Secția
de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.
Prin rechizitoriul emis în dosarul sus-menționat, s-a dispus, printre
altele, trimiterea în judecată a inculpaților G.I. și SC R. SRL pentru
infracțiunea continuată de participație improprie (în modalitatea instigării) la
infracțiunea de acordare de subvenţii cu încălcarea legii, în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, faptă
prevăzută în art. 52 alin. (3) cu referire la art. 47 C.pen. raportat la art. 10 lit.
b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (74 acte
materiale), respectiv a inculpatelor SC RC-CF T. SRL și SC R.F. SRL pentru
săvârșirea infracțiunii de complicitate la aceea reținută în sarcina inculpaților
G.I. și SC R. SRL. În sarcina SC RC-CF T. SRL s-a reținut că și-a adus
aportul material la toate cele 74 de acte materiale, iar în sarcina SC R.F. SRL,
la 64 dintre cele 74 de acte materiale, având în vedere că relațiile comerciale
cu această societate au început la 1 octombrie 2009.
Pe scurt, s-a relevat în actul de sesizare a instanței că inculpatul G.I.,
împreună cu suspectul C.C., decedat la data de 25 februarie 2015, în calitate
de administrator în fapt și în drept al SC R. SRL și SC RC-CF T. SRL,
respectiv de administrator în fapt al SC R.F. SRL, la diferite intervale de timp,
în perioada 7 ianuarie 2009-20 ianuarie 2015, fie direct, fie prin intermediul
martorei N.M.C., al inculpatului H.F., al suspectului C.Gh.-V. și al numitei
T.G., în numele și în realizarea obiectului de activitate al SC R. SRL parte
în contractele de servicii publice și actele adiționale încheiate cu Ministerul
Transporturilor, în domeniul transportului feroviar public de călători, aprobate
prin hotărâri de guvern , a determinat, cu intenție, în baza unui număr de 74
de cereri și a notelor de fundamentare și justificare a subvențiilor atașate
cererilor, depuse la ministerul sus-menționat, funcționarii publici din cadrul
Ministerului Transporturilor Direcția Economică, care au acționat fără
vinovăție, să acorde subvenții în cuantum total de 236.238.281 lei, cu
încălcarea legii, suma de 236.238.281 lei reprezentând:
A. 64.364.815 lei cheltuieli nejustificate efectuate de către SC R.
SRL prin externalizarea, fără un scop economic cert, a accesului pe
infrastructura feroviară neinteroperabilă prin închirierea infrastructurii pe
societatea SC RC-CF T. SRL și facturarea tarifului de utilizare a
infrastructurii feroviare către SC R. SRL la un nivel maximal, cu mult peste
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 25
nivelul costurilor efectiv realizate pe societatea prestatoare, această sumă
reprezentând parte din suma totală de 318.543.220,84 lei bază impozabilă și
74.854.822,69 lei TVA aferent, facturată în perioada 5 ianuarie 2009-31
decembrie 2014 de SC RC-CF T. SRL către SC R. SRL prin 148 facturi.
B. 171.873.466 lei cheltuieli nejustificate efectuate de către SC R.
SRL prin externalizarea, fără un scop economic cert, a serviciilor de închiriere
a materialului rulant pe societatea SC R.F. SRL și facturarea chiriei către SC
R. SRL la un nivel cu mult peste nivelul costurilor efectiv realizate pe
societatea prestatoare, această sumă reprezentând parte din suma totală de
301.995.784,15 lei, din care 244.734.334,24 lei bază impozabilă și
57.261.449,91 lei TVA aferent, facturată în perioada 20 octombrie 2009-2
decembrie 2014 de SC R.F. SRL către SC R. SRL prin 68 facturi. Aceste
cheltuieli au fost preluate din balanțele de verificare în notele de
fundamentare și justificare a subvenților anexate cererilor depuse la
Ministerul Transporturilor, toate acestea în scopul obţinerii de sume de bani
necuvenite pentru sine și suspectul C.C., reprezentate de dividende în
cuantum total de 43.567.934 lei de la SC RC-CF T. SRL, respectiv pentru
altul, reprezentate de dividende în cuantum total de 40.725.720 lei de către
martora B.R. și în cuantum total de 470.400 lei de suspectul C.C. de la SC
R.F. SRL, urmare a maximizării profiturilor, prin transferul de subvenție de la
SC R. SRL.
În continuare vom proceda la prezentarea argumentelor reținute în
Rechizitoriul emis la data de 22 martie 2016 în dosarul penal nr. 145/P/2011,
care au condus organele de urmărire penală la constatarea împrejurării că
indiferent de modificările terminologice ale denumirilor sumelor acordate de
la bugetul de stat în domeniul transportului feroviar public de călători, ceea
ce Ministerul Transporturilor a acordat operatorilor de transport feroviar a
fost SUBVENȚIE.
Deși pe parcursul perioadei 2009-2014, aferentă cadrului procesual,
termenul de subvenție acordată operatorilor de transport feroviar (denumiți în
continuare OTF) din legislație a fost înlocuit cu cel de compensație, ceea ce
s-a acordat de Ministerul Transporturilor inculpatei SC R.SRL a fost
subvenție, iar atât această inculpată, cât și administratorul acesteia, inculpatul
G.I., au fost în cunoștință de cauză, neputând fi primită susținerea contrară din
obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă. Astfel, s-au susținut în mod
eronat de către inculpatul G.I. următoarele:
,,Prin lucrarea întocmită experţii desemnaţi întreţin o confuzie
apărută încă de la începerea urmăririi penale în cauză în ceea ce priveşte
natura juridică a sumelor primite de operatorii de transport feroviar pentru
diferenţele de cost dintre costul real de operare şi sumele realizate cu titlu de
26 Marian Drăgulescu
venit din activitatea desfăşurată în sensul în care pe parcursul întregii lucrări
se foloseşte noţiunea ,,subvenţie/compensatie” cu toate că H.G. nr.
2408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat şi/sau de la
bugetele locale a diferenţei dintre tarife şi costuri în transportul feroviar
public de călători, precum şi în toată legislaţia ulterioară, ca de altfel şi în
contractele de servicii publice dintre Ministerul Transporturilor şi operatorii
feroviari se vorbeşte exclusiv despre compensaţie. Singura explicaţie pe care
noi o regăsim în această abordare pleacă de la dorinţa manifestă în însăşi
atitudinea organului de urmărire penală de a ne plasa sub sfera de acţiune a
dispoziţiilor art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 care vorbesc exclusiv despre
subvenţie, nu însă şi despre compensaţie. în acest sens este obligatorie o
clarificare de ordin terminologic pe parcursul întregii expertize în sensul
înlăturării trimiterilor la noţiunea de subvenţie folosită alături de cea de
compensaţie pentru desemnarea sumelor primite de operatorii feroviari de la
bugetul de stat (sublinierea noastră M. Drăgulescu).
În acest sens anexăm prezentei studiul ştiinţific realizat de către SCA
D.&B., societate afiliata la PWC în Romania, privind analiza și
interpretarea noţiunii de „compensaţie” în lumina reglementărilor specifice
din domeniul transportului feroviar și corelarea acestei noţiuni cu prevederile
art. 10 lit. c) din Legea 78/2000, precum și cu prevederile specifice
ajutoarelor de stat (sublinierea noastră M. Drăgulescu).”
Analizând obiecțiunea sus-menționată privind existența unei confuzii
între noțiunea de ,,subvenție” și aceea de ,,compensație” (în care s-ar afla atât
organul de urmărire penală, cât și experții numiți, care folosesc sintagma
,,subvenție/compensație”), în condițiile în care potrivit studiului științific
realizat de către SCA D.&B., la solicitarea SCA G., C. și Asociații, apărători
aleși ai inculpatului G.I., privind analiza și interpretarea noţiunii de
„compensaţie”, în lumina reglementărilor specifice din domeniul transportului
feroviar și corelarea acestei noţiuni cu prevederile art. 10 lit. c) din Legea
78/2000, precum și cu prevederile specifice ajutoarelor de stat:
atragerea răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută în art. 10
lit. c) din Legea nr. 78/2000 este aplicabilă exclusiv în cazul subvențiilor, nu
și în cazul compensațiilor, cele două noțiuni având un caracter juridic diferit,
astfel încât compensația se acordă în schimbul îndeplinirii unui serviciu
public conform Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului
European și al Consiliului privind serviciile publice de transport feroviar şi
rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 şi nr.
1107/70 ale Consiliului9, în timp ce subvenția are un rol stimulativ;
9 Disponibil pe site-ul http://www.renascc.eu/documente/Cap%205%20-%2003%20-
%20Regulamentul%201370%20din%202007_580ro.pdf (accesat la 7 mai 2018).
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 27
sancțiunea care intervine în cazul SC R. SRL pentru nerespectarea
contractului cu Ministerul Transporturilor având ca obiect prestarea
serviciului de transport feroviar public de călători este răspunderea
contractuală, aceasta constând în repararea prejudiciului cauzat, iar nu una
penală,
constatăm că aceasta este neîntemeiată din considerentele ce vor fi
expuse mai jos.
Astfel, se impune a se menționa încă de la începutul analizei acestei
obiecțiuni că nu suntem în prezența niciunei confuzii în acele situații în care
organul de urmărire penală și/sau experții numiți folosesc sintagma
,,subvenție/compensație”, în loc de ,,subvenție” sau ,,compensație”. Aceasta
întrucât perioada ce face obiectul cercetărilor în dosarul penal sus-menționat
a fost 2008-semestrul I 2015, limitată prin Ordonanța din 23 februarie 2018 la
perioada 2009-ianuarie 2015, iar în:
Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004 privind Metodologia de
acordare de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a diferenței dintre
tarife și costuri în transportul feroviar public de călători10, act normativ în
vigoare începând cu 1 ianarie 2005, pe tot intervalul precizat,
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998,
în forma acestora înainte de modificările legislative intervenite în
cazul primului act normativ prin Hotărârea Guvernului nr. 33/2013, iar în
cazul celui de-al doilea prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2012,
se menționau termenele de ,,subvenție” și ,,plata serviciilor publice sociale
pentru transportul feroviar de călători”, pe când în cele intervenite după aceste
modificări se menționau termenele de ,,compensație”.
Deși natura juridică a sumelor acordate de la bugetul de stat pentru
prestarea de către OTF a serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar
public de călători a rămas aceeași pe întreaga durată ce face obiectul
cercetărilor în prezentul dosar, după cum se va arăta și mai jos, s-a optat
pentru folosirea, în cadrul dispozitivului ordonanței prin care s-a dispus
efectuarea raportului de expertiză, a sintagmei ,,subventie/compensație”, care
a fost preluată de experții numiți în conținutul raportului de expertiză, nefiind
atributul acestora în a stabili în ce măsură sumele acordate de la bugetul de
stat operatorului SC R. SRL reprezintă sau nu ,,subvenții” în accepțiunea art.
10 lit. b) și/sau art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ci atributul organelor
judiciare.
Cele două constatări principale ale studiului științific realizat de către
SCA D.&B., atașat obiecțiunilor, expuse mai sus, privind în esență
10 În prezent, abrogată.
28 Marian Drăgulescu
neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 10 lit. c)
din Legea nr. 78/2000, pe motiv că de la bugetul de stat, pe întreaga perioadă
de referință ce face obiectul cercetărilor, s-a acordat o compensație, iar nu o
subvenție (cum cere textul normei de incriminare), eventualele încălcări ale
legii putând atrage doar o răspundere contractuală, sunt neîntemeiate.
Astfel, în mod eronat se consideră că încălcarea unor prevederi
contractuale, cum este și cazul contractelor încheiate de SC R. SRL cu
Ministerul Transporturilor, atrage răspunderea contractuală cu excluderea
celei penale, în condițiile în care în practica judiciară sunt nenumărate
situațiile în care pentru încălcarea unor prevederi contractuale poate fi atrasă
răspunderea penală (de exemplu, înșelăciunea, infracțiunile la regimul
fondurilor europene).
Împrejurarea că pentru cuantificarea întinderii pagubei cauzate
persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni, în acele situații în
care sunt încheiate și contracte bilaterale, se iau în calcul și anumite prevederi
contractuale care fac referire la răspunderea contractuală și întinderea
acesteia, cum este cazul contractelor încheiate între AFIR/APIA și solicitantul
fondurilor europene sau între două societăți ori între o unitate bancară și o
persoană fizică împrumutată, nu este de natură a conduce la concluzia că
aplicabilitatea unor astfel de prevederi contractuale ar înlătura răspunderea
penală, deși sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii
analizate.
În ceea ce privește susținerea că sumele de bani primite de la bugetul
de stat în domeniul transportului feroviar public de călători reprezintă o
compensație, iar nu o subvenție, arătând în motivare și că, potrivit
considerentelor expuse în cauza A.11, compensația nu reprezintă un ajutor de
stat, subliniem că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, chiar în tabelul inserat la p. 6-7 din studiul științific realizat de
către SCA D.&B. sunt redate câteva dintre modificările intervenite în textul
Hotărârii Guvernului nr. 2408/2004 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
12/1998. Din analiza comparată a textului celor două acte normative, atât în
forma anterioră modificărilor legislative, cât și în cea ulterioară, constatăm
că, în fapt, fie că folosește termenul de ,,subvenție”, fie cel de ,,compensație”,
ceea ce acordă statul român de la bugetul de stat este o sumă de bani
reprezentând diferența dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar
public de călători și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de
profit între 3% și 5%, iar după modificarea din 2012, de maximum 3%. Deci,
introducerea în cadrul legal care reglementează acest domeniu al
11 Este vorba de cauza C-280/00 A. T. GmbH şi R. M. contra N. A. GmbH, Hotărârea
Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24 iulie 2003.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 29
subvenționării de la bugetul de stat a serviciilor publice, ce se efectuează de
către OTF în domeniul transportului feroviar public de călători, a termenului
de ,,compensație” în loc de cel de ,,subvenție” (folosit anterior) nu a schimbat
deloc natura juridică a acestor sume acordate.
De altfel, atât din conținutul cererilor de acordare a acestor sume
depuse de SC R. SRL, în perioada de referință, din care unele semnate din
partea acesteia chiar de către inculpatul G.I., cât și din cel al cererilor
adresate de Ministerul Transporturilor – Direcția Economică și
Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru deschiderea
creditelor bugetare necesare efectuării plăților solicitate de OTF-uri rezultă
că atât anterior modificărilor legislative, cât și ulterior acestora, ceea ce se
solicita de către OTF era subvenționarea serviciilor de transport public de
călători, iar ceea ce se acorda era SUBVENȚIE.
Exemplificativ, vom reda, în continuare, câteva pasaje din conținutul
cererilor depuse de către inculpata SC R. SRL pentru acordarea subvenției,
respectiv din cel al cererilor adresate de Ministerul Transporturilor – Direcția
Economică și Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru
deschiderea creditelor bugetare, cu accent pe cele întocmite ulterior
modificărilor legislative:
cererea SC R. SRL nr. 97/2014, semnată de către G.I., în calitate de
administrator, ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de transport public de
călători…”;
cererea SC R. SRL nr. 110/2014, semnată de către G.I., în calitate de
administrator, ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de transport public de
călători…”;
cererea SC R. SRL nr. 358/2011, semnată de către G.I., în calitate de
administrator pentru C.C., ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de
transport public de călători…”;
cererea SC R. SRL nr. 36/2012, semnată de către G.I., în calitate de
administrator, ,,…depunem anexat Nota de fundamentare și justificare a
subvențiilor primite de transport public de călători…”;
cererea SC R. SRL nr. 12/2015, semnată de către T.G., în calitate de
administrator, ,,…solicităm subvenționarea serviciilor de transport public de
călători…”;
cererea Ministerului Transporturilor – Direcția Economică și
Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru deschiderea
creditelor bugetare nr. 25/335/2011 plus fundamentare pentru plăți
preliminate aferente lunii pentru care se solicit deschiderea ,,titlul IV (40)
subvenții … suma de 42.028.110 lei reprezintă subvenții pentru susținerea
transportului feroviar public de călători efectuat în cadrul pachetului minim
30 Marian Drăgulescu
social ca diferență între tarife și costuri în transportul feroviar public de
călători … cererea de deschidere credite nr. … la Cap. 84.01 Transporturi”;
cererea Ministerului Transporturilor – Direcția Economică și
Administrativă către Ministerul Finanțelor Publice pentru deschiderea
creditelor bugetare nr. 695/2014 plus fundamentare pentru plăți preliminate
aferente lunii pentru care se solicit deschiderea ,,titlul IV (40) subvenții …
suma de 98.293.900 lei reprezintă subvenții pentru susținerea transportului
feroviar public de călători efectuat în cadrul pachetului minim social ca
diferență între tarife și costuri în transportul feroviar public de călători …
cererea de deschidere credite nr. … la Cap. 84.01 Transporturi”.
Din documentele sus-menționate rezultă că atât înainte, cât și după
modificările legislative învederate în obiecțiunile analizate s-a acordat de
către statul român de la buget subvenție, sume repartizate la Cap. 84.01
Transporturi titlul IV (40) subvenții. Astfel, o simplă modificare a noțiunii
folosită de către legiuitor, în cadrul unor texte de lege cu caracter extrapenal,
în speță Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, din ,,subvenție” în
,,compensație”, nu poate aduce atingere naturii juridice a sumelor acordate,
atât timp cât, în fapt, acestea au reprezentat atât înainte, cât și după
modificarea denumirii noțiunii același lucru, și anume o diferență între tarife
și costuri în transportul feroviar public de călători.
Așadar,
potrivit art. 5 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, în
forma anterioară modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr.
33/2013, ,,diferenţa dintre valoarea costului mediu pentru un tren-km şi
valoarea venitului mediu pentru un tren-km din pachetul minim social, la care
se adaugă cota de profit în limitele stabilite de lege, devine baza de evaluare
a subvenţiei propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul
minim social”;
conform art. 5 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 2408/2004, în
forma după modificarea intervenită prin Hotărârea Guvernului nr. 33/2013,
,,diferenţa dintre costurile de operare şi veniturile înregistrate de operatorii
de transport feroviar la care se adaugă cota de profit în limitele prevederilor
art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, devine baza de evaluare a
compensaţiei propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul
minim social, care include valoarea compensaţiei calculate pentru mia de
călători-km pe ranguri de tren şi valoarea compensaţiei calculate pe tren-km
pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de
servicii publice sau actul adiţional la contractul de servicii publice, în
condiţiile legii”.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 31
În raportul de expertiză contabilă, la pag. 13-15 sunt prezentați, sub
formă de tabel, indicatorii în funcție de care a fost acordată subvenția pe
întreaga perioadă 2008-2015.
Curtea Constituțională a României a respins în mai multe rânduri
excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 10 lit. b) și c) din Legea
nr. 78/2000, începând cu anul 2005, prin care s-a invocat inclusiv lipsa de
previzibilitate a textului normei de incriminare.
Printre altele, Curtea Constituțională a României a constatat:
Infracțiunile prevăzute în art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 sunt norme
juridice penale complete (unitare), în structura acestora putând fi identificată
atât dispoziția, cât și sancțiunea. Astfel, analiza existenței infracțiunii în
formă consumată ori în aceea tentată nu presupune coroborarea acestor
norme cu alte dispoziții de drept penal prin care sunt reglementate variantele
tip ale acestor infracțiuni12.
Susținerile din studiul științific în sensul că ,,diferenţa între subvenţie
şi compensaţie constă în faptul că, în timp ce prima este acordată pentru
stimularea unui operator economic, prin beneficii financiare sau de altă
natură, directe sau indirecte, în legătură cu o activitate economică
desfăşurată pe o piaţă concurenţială, cea de-a doua se acordă în vederea
remunerării unei obligaţii de serviciu public prestat de către beneficiar sau în
legătură cu perioada respectivă” nu sunt de natură să modifice constatările
anterior formulate.
Subvențiile reprezintă resurse financiare nerambursabile primite de
către o entitate sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, printre care și
destinația lor13.
Din modalitatea de reglementare a subvenției în actele normative
invocate, inclusiv din reglementările care au impus plafonarea subvenției la
un anumit procent (de pildă, 85%) din cuantumul veniturilor, rezultă că
această subvenție care reprezintă diferenţa dintre costurile de operare şi
veniturile înregistrate de către OTF, la care se adaugă cota de profit în limitele
prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 (astfel
cum această cotă de profit a fost modificată în timp), se încadrează în
categoria subvențiilor aferente veniturilor. Efectelor sociale ale modificărilor
economice de structură care au determinat statul român să acorde subvenții
vizează pe cele determinate de scăderea constantă după anul 1990 a numărului
de călători pe calea ferată, fapt care a condus la o scădere a ponderii
veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor de operare a Căilor Ferate
12 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 458/2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017. 13 Cu privire la subvenții, a se vedea pct. 2 din prezentul articol.
32 Marian Drăgulescu
Române, iar ulterior și a OTF privați, odată cu apariția acestora. Astfel, pentru
păstrarea unui preț redus al biletelor/legitimațiilor de călătorie, s-a optat
pentru acordarea acestui ajutor bănesc, care să acopere diferența dintre
costurile de operare şi veniturile înregistrate de către OTF, la care să se
adauge și o cotă de profit, realizarea de profit intrând de altfel în scopul
oricărei persoane juridice cu scop lucrativ.
Împrejurarea că Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului
European și al Consiliului, potrivit art. 1 alin. (1) paragr. 2, ,,stabileşte
condiţiile în care autorităţile competente, atunci când impun sau contractează
obligaţii de serviciu public, compensează operatorii de servicii publice pentru
costurile suportate şi/sau acordă drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii
obligaţiilor de serviciu public”, că folosește noțiunea de
compensare/compensație, iar nu aceea de subvenționare/subvenție, și că
noțiunea de compensare/compensație a fost preluată și în ordinea juridică
internă în domeniul transportului feroviar public de călători nu este de natură
a conduce la concluzia că sumele acordate de la bugetul de stat, începând cu
2013, nu reprezintă o subvenție, în accepțiunea art. 10 lit. b) și c) din Legea
nr. 78/2000.
După cum s-a expus pe larg anterior, atât înainte de modificările
legislative din anul 2012, respectiv 2013, sub aspectul schimbării denumirii
noțiunii folosite, cât și ulterior acestor modificări, ceea ce s-a acordat de la
bugetul de stat a fost SUBVENȚIE. Natura juridică a sumelor acordate ca
diferență dintre costurile de operare şi veniturile înregistrate de către OTF, la
care se adaugă și o cotă de profit, a rămas aceeași.
Or, chiar din textul Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului și din anexa la acesta rezultă că, deși
se folosește noțiunea de compensație, iar nu de subvenție, în fapt, scopul
acordării acestei compensații este același, și anume să ofere un ajutor
operatorilor de servicii publice pentru costurile suportate. În acest sens, vom
reda, cu titlu exemplificativ, câteva pasaje din regulamentul sus-menționat și
din anexa la acesta: ,,compensează operatorii de servicii publice pentru
costurile suportate … compensaţia nu poate depăşi o sumă care corespunde
efectului financiar net echivalent cu totalitatea efectelor, pozitive sau
negative, ale conformării cu obligaţia de serviciu public asupra costurilor şi
veniturilor operatorului de serviciu public … costurile serviciului public
trebuie să fie echilibrate pe baza veniturilor din exploatare şi a plăţilor din
partea autorităţilor publice, fără nicio posibilitate de transfer de venituri
către un alt sector de activitate a operatorului de serviciu public (sublinierea
noastră M. Drăgulescu)”.
Infracțiunea prevăzută în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000… 33
Totodată, chiar la pct. 5 din anexa la regulamentul menționat anterior,
anticipând că se pot primi subvenții încrucișate, deci din mai multe surse, se
arată calea de urmat în situația în care OTF-ul nu execută doar transport de
călători, adică să primească subvenții pentru diverse activități: ,,pentru a spori
transparenţa şi a evita subvenţiile încrucişate, în cazul în care un operator de
serviciu public nu exploatează doar servicii compensate care fac obiectul
unor obligaţii de serviciu public de transport, ci se implică şi în alte activităţi,
conturile aferente serviciilor publice sus-menţionate trebuie separate, astfel
încât să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: (…) (sublinierea
noastră M. Drăgulescu)”.
Or, în cauza A., invocată în studiul științific realizat de către SCA
D.&B., privind „Regulamentul (CEE) nr. 1191/69 – Exploatarea unor servicii
regulate de transport urban, suburban şi regional – Subvenţii
publice – Noţiunea de ajutor de stat – Compensaţie reprezentând
contravaloarea unor obligaţii de serviciu public”, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene nu susține că nu reprezintă o subvenție publică compensația ce se
acordă în acea cauză.
În fapt, Regulamentul (CEE) nr. 1191/69, analizat în cauza A., a fost
abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și
al Consiliului. Făcând abstracție de faptul că regulamentul analizat în cauza A.
a fost abrogat în anul 2007, deci anterior perioadei ce face obiectul dosarului
penal nr. 145/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție Secția de
combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, de modificările
aduse de textul noului regulament (nr. 1370/2007), care l-a înlocuit, cât și de
anumite diferențe între obiectul cauzei deduse analizei Curții de Justiție a
Uniunii Europene și cel al dosarului sus-menționat, vom evalua pe fond
concluzia principală pe care o trage această Curte, și anume (astfel cum am
mai arătat) că nu reprezintă o subvenție publică compensația ce se acorda în
aceea cauză.
Astfel, la pct. 2 din dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii
Europene s-a statuat: ,,Condiţia de aplicare a articolului 92 alineatul (1) din
Tratatul CE [devenit, după modificare, articolul 87 alineatul (1) din Tratatul
CE] conform căreia ajutorul trebuie să fie de natură să afecteze schimburile
comerciale dintre statele membre, nu depinde de natura locală sau regională
a serviciilor de transport furnizate sau de importanţa domeniului de activitate
în cauză. Cu toate acestea, subvenţiile publice, care au ca scop să permită
prestarea serviciilor regulate de transport urban, suburban sau regional, nu
intră sub incidenţa acestei dispoziţii, în măsura în care astfel de subvenţii
trebuie să fie considerate ca fiind o compensaţie reprezentând
contravaloarea serviciilor prestate de întreprinderile beneficiare, în scopul
34 Marian Drăgulescu
executării obligaţiilor de serviciu public. În scopul aplicării acestui criteriu,
instanţa naţională are obligaţia de a verifica îndeplinirea următoarelor
condiţii: – în primul rând, întreprinderea beneficiară a fost însărcinată
efectiv cu executarea obligaţiilor de serviciu public şi aceste obligaţii au fost
clar definite; – în al doilea rând, parametrii pe baza cărora este calculată
compensaţia au fost stabiliţi în prealabil în mod obiectiv şi transparent; – în
al treilea rând, compensaţia nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
acoperirea integrală sau parţială a costurilor implicate de executarea
obligaţiilor de serviciu public, luând în considerare veniturile rezultate şi un
profit rezonabil pentru executarea acestor obligaţii; – în al patrulea rând, în
cazul în care întreprinderea însărcinată cu executarea unor obligaţii de
serviciu public nu este selectată pe baza unei proceduri de achiziţii publice,
nivelul compensaţiei necesare a fost stabilit pe baza unei analize a costurilor
pe care o întreprindere obişnuită, bine gestionată şi dotată corespunzător cu
mijloace de transport, astfel încât să poată îndeplini condiţiile necesare
pentru serviciul public, le-ar fi suportat pentru executarea acestor obligaţii,
ţinând seama de veniturile rezultate şi de un profit rezonabil pentru
executarea acestor obligaţii (sublinierea noastră M. Drăgulescu)”.
Analizând toate datele din dosarul cauzei (nr. 145/P/2011 al Direcției
Naționale Anticorupție Secția de combatere a infracțiunilor asimilate
infracțiunilor de corupție) privind mecanismul de stabilire și de acordare a
subvenției în domeniul transportului feroviar public de călători,
concluzionăm că acele compensații reprezentând contravaloarea serviciilor
prestate de către întreprinderile beneficiare, în scopul executării obligaţiilor
de serviciu public, reprezintă subvenții publice, fiind întrunite toate condițiile
enunțate mai sus.
Interpretarea trunchiată care se dă anumitor texte legale în obiecțiunile
formulate de către inculpați, fie din legislația internă, fie din cea europeană,
urmărește un singur scop: de a înlătura eventuala răspundere penală a
persoanelor cercetate.
INSTIGAREA PUBLICĂ LA SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI DE
TERORISM ȘI LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN PRACTICA
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
dr. Remus JURJ-TUDORAN
Procuror − Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Serviciul de documentare și statistică judiciară
ABSTRACT
The present study examines the freedom of expression in the
practice of the European Court of Human Rights, with reference
to terrorist offenses, with the specific right to expression of the
journalist, emphasizing the role of investigative journalism by
attracting, in principle, a level particularly high protection, both
against requests for disclosure of sources and against the
challenges of slanderous processes. At the same time, it is stressed
that investigative journalism can interfere with sensitive,
classified materials that affect national and international security,
which implies a high degree of professionalism and
accountability.
Last but not least, media experts have special responsibilities
when addressing the issue of terrorism and have to take care of
the judgments they make. The spread of public terror depends to
a large extent on the images and messages transmitted through
media reports. Even with objective reporting, this result may be
inevitable, and sensational reporting can contribute to the goals of
terrorists. People working in the media should be aware that
terrorists are trying to use their channels to reach the widest
possible audience and to have the strongest possible impact on the
public.
Key words: terrorism, freedom of expression, investigative
journalism.
e-mail: [email protected].
36 Remus Jurj-Tudoran
1. Aspecte introductive privind infracțiunea de instigare publică
la săvârșirea unei infracțiuni de terorism Conform art. 332 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului1, constituie infracțiune de instigare publică la
săvârșirea unei infracțiuni de terorism următoarele fapte:
îndemnarea publicului, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace,
să săvârşească infracţiuni prevăzute de prezenta lege;
promovarea unui mesaj prin propagandă săvârşită prin orice
mijloace, în public, cu intenţia de a instiga la săvârşirea uneia dintre
următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr. 535/2004, indiferent dacă
mesajul susţine sau nu în mod direct terorismul ori dacă au fost săvârşite sau
nu respectivele infracţiuni:
− omorul, omorul calificat sau vătămarea corporală;
− ameninţarea sau lipsirea de libertate;
− distrugerea;
− comunicarea de informaţii false, care pune în pericol siguranţa
zborului sau navigaţiei unei nave ori aeronave;
− săvârşirea, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme sau al unei
substanţe, a unui act de violenţă împotriva unei persoane aflate într-un
aeroport civil, dacă fapta a pus în pericol siguranţa şi securitatea în acest
aeroport, precum şi săvârşirea oricărui act de violenţă fizică ori psihică
asupra unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în
pregătire de zbor ori asupra personalului navigant al acesteia;
− distrugerea sau deteriorarea gravă, cu ajutorul unui dispozitiv, al
unei arme ori al unei substanţe, a instalaţiilor unui aeroport civil sau a unei
aeronave în serviciu ori care nu este în serviciu, dar se află pe un aeroport sau
cauzarea de deteriorări care fac aeronava indisponibilă de zbor ori care sunt
de natură să îi pună în pericol siguranţa în zbor, precum şi întreruperea
serviciilor de aeroport, dacă fapta compromite sau este de natură a
compromite siguranţa şi securitatea în acel aeroport;
− distrugerea sau deteriorarea instalaţiilor ori a serviciilor de navigaţie
aeriană sau perturbarea funcţionării acestora, dacă fapta a pus în pericol
siguranţa zborului;
− plasarea pe o aeronavă civilă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv
sau a unei substanţe capabil/capabile să distrugă acea aeronavă ori să îi
producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau care sunt de natură să
pericliteze siguranţa acesteia în zbor;
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161 din 8 decembrie
2004, cu modificările și completările ulterioare.
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 37
− preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum şi
exercitarea fără drept a controlului asupra acesteia;
− luarea în stăpânire a unei nave ori a unei platforme fixe sau
exercitarea controlului asupra acesteia, prin violenţă ori ameninţare;
− comiterea de violenţe asupra unei persoane aflate la bordul unei
nave ori al unei platforme fixe, dacă acest act este de natură să pericliteze
siguranţa navei ori a platformei fixe;
− distrugerea unei platforme fixe ori a unei nave sau cauzarea de
daune platformei fixe ori încărcăturii unei nave, de natură să pericliteze
siguranţa platformei sau a navigaţiei navei;
− plasarea pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice mijloc, a unui
dispozitiv ori a unei substanţe apt/apte să le distrugă sau care să cauzeze
platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură
să pericliteze siguranţa platformei ori a navigaţiei navei;
− distrugerea sau avarierea în mod grav a platformei fixe ori a
instalaţiilor sau serviciilor de navigaţie ori producerea de grave perturbaţii în
funcţionare, dacă unul dintre aceste acte este de natură să pericliteze
siguranţa platformei fixe sau a navigaţiei unei nave;
− nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, a regimului
materialelor nucleare şi al altor materii radioactive, precum şi nerespectarea
regimului materiilor explozive;
− atentatul care pune în pericol securitatea naţională, atentatul contra
unei colectivităţi şi actele de diversiune;
− fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice şi infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice;
− preluarea fără drept a mijloacelor de transport colective de pasageri
sau de mărfuri;
− producerea, dobândirea, deţinerea, transportul, furnizarea sau
transferarea către alte persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau
biologice, dispozitive explozive de orice fel, precum şi cercetarea în domeniu
ori dezvoltarea de asemenea arme sau dispozitive;
− introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în
apă de produse, substanţe, materiale de orice fel, microorganisme sau toxine
de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul
înconjurător ori în scopul provocării de incendii, inundaţii sau explozii care
au drept efect punerea în pericol a vieţilor umane;
− perturbarea ori întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau
orice altă resursă naturală fundamentală, care au drept efect punerea în
pericol a vieţilor umane;
38 Remus Jurj-Tudoran
− procurarea, deţinerea, confecţionarea, fabricarea, transportul sau
furnizarea de produse ori tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare
ori de substanţe explozive sau inflamabile, în scopul producerii de mijloace
distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum şi a substanţelor
chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol
sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul;
− instruirea sau pregătirea unei persoane privind folosirea ori
fabricarea armelor de foc, muniţiilor, explozivelor, dispozitivelor explozive
de orice fel, armelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, inclusiv a
oricăror echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă
cu folosirea substanţelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare;
− participarea la instruirea sau pregătirea în vederea folosirii
mijloacelor distructive, substanţelor toxice ori periculoase, armelor de foc,
dispozitivelor explozive de orice fel, muniţiilor, explozivilor, armelor
chimice, biologice, radiologice sau nucleare, în scopul comiterii unui act de
terorism.
Prin Convenția din 16 mai 2005 a Consiliului Europei privind
prevenirea terorismului2 (în continuare Convenția), s-a incriminat pentru
prima dată într-un document internațional, în art. 5 fapta de ,,Provocarea
publică de a comite o infracţiune de terorism”.
În sensul Convenţiei, provocarea publică de a comite o infracţiune
de terorism înseamnă distribuirea sau punerea la dispoziţie în alt mod a unui
mesaj către public, cu intenţia de a instiga la comiterea unei infracţiuni de
terorism, dacă acest comportament, direct sau indirect, creează un pericol ca
una sau mai multe dintre aceste infracţiuni să fie comise.
Fiecare parte adoptă măsurile necesare pentru a prevedea ca
infracţiune, conform dreptului său intern, provocarea la comiterea unei
infracţiuni de terorism, aşa cum a fost definită la paragraful 1, atunci când a
fost comisă cu intenţie.
Ulterior, în același an, prin Rezoluția 1624 (2005) a Consiliului de
Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare O.N.U.)3,
se condamnă în termenii cei mai duri, incitarea la acte teroriste, repudierea
încercărilor de justificare sau glorificare (apologie) a actelor teroriste și se
invită toate statele să adopte măsurile care ar putea fi necesare și adecvate și
2 Ratificată de România prin Legea nr. 411/2006 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 949 din 24 noiembrie 2006). 3 Rezoluția 1624 (2005) adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la cea de-a
5261-a reuniune a acestuia 14 septembrie 2005, publicată pe site-ul oficial https://documents-
dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/510/52/PDF/N0551052.pdf?OpenElement (accesat la
28 octombrie 2017).
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 39
în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul dreptului internațional,
respectiv:
(a) interzicerea prin lege a instigării la comiterea unui act sau unor
acte teroriste;
(b) prevenirea unui astfel de comportament;
(c) interdicția de a adăposti orice persoană cu privire la care există
dovezi și informații relevante care atestă că a fost vinovată de un astfel de
comportament.
În legislația din România, în categoria infracțiunilor care aduc
atingere unor relații privind conviețuirea socială, în art. 324 din vechiul Cod
penal4, sub denumirea marginală de ,,Instigarea publică şi apologia
infracţiunilor”, erau incriminate faptele de instigare la comiterea actelor și
faptelor care intrau în elementul constitutiv al oricărei infracțiuni, deci
inclusiv la comiterea actelor teroriste, cu precizarea că infracțiunea de
terorism a fost încriminată mai târziu, în anul 2001.
În noul Cod penal, infracțiunea a fost preluată în art. 3685, sub
denumirea marginală de ,,Instigarea publică”, având același conținut
4 ,,Art. 324. Instigarea publică şi apologia infracţiunilor
Fapta de a îndemna publicul prin grai, scris sau prin orice alte mijloace, de a nu
respecta legile, ori de a săvârşi fapte ce constituie infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la
săvârşirea căreia s-a instigat.
Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită de un funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori de către o persoană dintre
cele prevăzute în art. 160, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, fără a se putea
depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat,
pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Purtarea în public a unei uniforme, embleme, insigne sau altor asemenea semne
distinctive neautorizate, în scopurile arătate în alin. (1), se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 3 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează lăudarea în public a celor care au săvârşit
infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia.” 5 ,,Art. 368. Instigarea publică
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să
săvârşească infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără
a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a
instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar public, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea
depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a
instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.”
40 Remus Jurj-Tudoran
constitutiv ca și cel al infracțiunii reglementate de art. 332 din Legea nr.
535/2004, această din urmă reglementare6 particularizând infracțiunile la care
se instigă public, și anume infracțiunile de terorism, cele legate de un grup
terorist și cele legate de activități teroriste.
Se observă că, spre deosebire de celelalte infracțiuni din Legea nr.
535/2004, care au un corespondent în Codul penal și care sunt pedepsite prin
majorarea maximului pedepsei, infracțiunea de instigarea publică la
săvârșirea unei infracțiuni de terorism prevăzută în alin. (1) nu are asemenea
prevederi, maximul pedepsei fiind exact același ca și în cazul infracțiunii de
instigare publică prevăzută în Codul penal.
2. Libertatea de exprimare în practica Curții Europene a
Drepturilor Omului cu referire la infracțiuni de terorism
În art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția europeană), se
garantează că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept
include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii
ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune,
cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
Totodată, în același articol, se prevede că exercitarea acestor libertăţi
ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene7, în art. 11,
garantează libertatea de exprimare și de informare, prevăzând că: ,,Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau
idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate”.
6 Articolul 332 a fost introdus prin pct. 4 al art. 159, Titlul II din Legea nr. 187 din 24
octombrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12
noiembrie 2012). 7 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391 din 26 octombrie 2012
[a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012P/
TXT&from=RO (accesat la 15 mai 2018)].
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 41
Drepturile calificate pot fi interzise numai în cazul în care au fost
îndeplinite încercările de legalitate, necesitate, proporționalitate și
nediscriminare8.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare
C.E.D.O. sau Curtea) a constatat9 că libertatea dezbaterii politice nu este, fără
îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor
condiții de ,,restricții” sau ,,sancțiuni”, dar C.E.D.O. trebuie să se pronunțe
definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea
de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.
Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul
decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem
democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei
examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a
presei și a opiniei publice10.
Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în
contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat că o amendă moderată
pentru complicitate la apologia terorismului, care a fost aplicată autorului
unei caricaturi însoțite de un titlu provocator cu privire la atacul asupra
World Trade Center din 2001, nu a fost considerată o încălcare a drepturilor
autorului, întemeiată pe art. 10 din Convenție. În acea cauză, C.E.D.O. a
admis că, având în vedere momentul publicării, la numai două zile după atac,
autorul trebuie să fi fost conștient de impactul pe care cel mai probabil urma
să îl aibă11.
În fapt, la data de 11 septembrie 2001, ziua atacului asupra turnurilor
gemene ale World Trade Center, reclamantul, un caricaturist (cartoonist), a
prezentat echipei de redacție a unui săptămânalul basc un desen reprezentând
atacul, cu o legendă care a parodiat sloganul publicitar al unei mărci celebre:
8 A se vedea OSCE – Seminar on Islamist Extremist Activities on the Internet
,,Protecting Human Rights while Combating the Use of the Internet for Terrorist Purposes”
2006 [site-ul https://www.osce.org/odihr/19790 (accesat la 15 mai 2018)]. 9 C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei nr. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002,
paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 15 aprilie 2018)]. C.E.D.O.
a observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se
bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor,
în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această
regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a
adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația
creată. 10 Ibidem. 11 C.E.D.O., cauza L. contra Franței nr. 36109/03, Hotărârea din 02 octombrie 2008,
§§ 36-48, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-
terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).
42 Remus Jurj-Tudoran
,,Toți am visat ... Hamas a făcut-o”. Desenul a fost publicat în ziar pe data de
13 septembrie 2001. În urma plângerii prefectului, procurorul a introdus o
acțiune în instanța penală împotriva reclamantului și directorului ziarului, sub
acuzația de apologie a terorismului și, respectiv, complicitate la această
infracțiune.
În ediția următoare a ziarului a fost dedicată o pagină completă
extraselor din scrisorile și e-mailurile care au fost primite la redacție, ca
reacție la desene și pentru a sprijini directorul publicației, care a explicat
motivele publicării desenului. Curtea penală i-a condamnat pe reclamant și pe
directorul și i-a obligat să plătească o amendă de 1.500 EUR fiecare. Instanța
a constatat că, prin prezentarea explicită a distrugerii tragice și violente a
turnurilor gemene la data de 11 septembrie 2001 și trimiterea făcută în
legendă, la un vis împlinit, o acțiune criminală a fost prezentată ca fiind
fascinantă12, prin urmare ziarul a fost condamnat pentru terorism.
C.E.D.O. a considerat că desenul a dobândit o semnificație deosebită
în circumstanțele cauzei, așa cum trebuia să fi realizat și reclamantul.
Caricatura a fost publicată la două zile după atacuri, fără precauții în ceea ce
privește exprimarea, într-un moment în care întreaga lume era încă în stare de
șoc. Momentul publicării trebuia să conducă la creșterea responsabilității
reclamantului. În plus, impactul unui astfel de mesaj într-o regiune sensibilă
din punct de vedere politic nu trebuia să fie trecut cu vederea; publicarea
desenului provocase o reacție care ar fi putut conduce la violență și ar fi
sugerat că putea afecta ordinea publică în regiune.
În cauza sus-menționată, C.E.D.O. a considerat că prin publicarea
desenului, reclamantul și-a exprimat sprijinul moral și solidaritatea cu aceia
despre care se presupunea că sunt făptuitorii atacurilor, a demonstrat
aprobarea violenței și a subminat demnitatea victimelor.
De asemenea, în aceeași speță, C.E.D.O. a considerat că provocarea
nu trebuie neapărat să determine o reacție pentru a constitui o infracțiune. În
timp ce în cazul reclamantului, deși provocarea a luat forma de satiră,
caracteristicile intrinseci ale exagerării și distorsionării adevărului aveau să
provoace agitație și oricine se bazează pe libertatea de exprimare își asumă
îndatoriri și responsabilități.
12 În traducerea în limba engleză se folosește cuvântul ,,glamour” = calitatea de
fascinant, atrăgător, sau atragerea, mai ales printr-o combinație de farmec și frumusețe [a se
vedea site-ul http://www.dictionary.com/browse/glamor (accesat la 14 aprilie 2018)].
Conform dexonline, acest cuvânt nu se regăsește în limba română.
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 43
Într-o altă cauză13, C.E.D.O. nu a constatat o încălcare a art. 10 din
Convenția europeană în situația în care condamnarea la închisoare a fostului
primar al unui oraș din sud-estul Turciei a avut loc pentru faptul că acesta a
spus în timpul unui interviu: ,,Susțin mișcarea de eliberare națională a PKK;
pe de altă parte, eu nu sunt în favoarea masacrelor. Oricine poate face
greșeli și PKK ucide femeile și copiii din greșeală”.
Subliniind importanța discursului politic, C.E.D.O. a constatat într-un
alt caz14 că un articol scris de un lider sindical, în care a descris operațiunile
militare turcești din sud-est ca ,,terorism de stat”, ,,genocid” și ,,masacre
sângeroase” și a cerut reacții din partea forțelor democratice ale națiunii, în
ciuda virulenței sale, nu încurajează recurgerea la violență, rezistență armată
sau insurecție și, prin urmare, s-a încălcat art. 10 din Convenția europeană.
De asemenea, într-un alt caz15, C.E.D.O. a hotărât că o condamnare
pentru publicarea unei cărți cu titlul ,,Diseminând propaganda, subminând
indivizibilitatea națiunii" încalcă dreptul la libertatea de exprimare, motivând
că această carte, în ciuda unor pasaje acerbe care pictează extrem de negativ
populația de origine turcă, nu a constituit o incitare la violență, rezistență
armată sau revoltă. Publicarea acestor declarații într-o carte, în loc de
mass-media, și severitatea pedepsei impuse reclamantului au fost luate, de
asemenea, în considerare de către Curte.
În același sens, C.E.D.O.16 a considerat că expresia poetică (prin
definiție adresată unui public mic, spre deosebire de alte mijloace de
informare în masă) a avut un impact limitat asupra securității naționale,
ordinii publice sau integrității teritoriale, în ciuda unor voci care solicită
violență, cu tonuri destul de agresive.
În cauza I.17, C.E.D.O. a hotărât că o condamnare penală pentru
diseminarea unei broșuri a încălcat art. 10 al Convenției europene, având în
vedere următoarele elemente:
− severitatea sancțiunii;
13 C.E.D.O., cauza Z. contra Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, paragr. 12,
citat în OSCE ,,Background Paper on Human Rights Considerations in Combating Incitement
to Terrorism and Related Offences” (în continuare Raportul OSCE) [a se vedea site-ul
https://www.osce.org/odihr/22052?download=true (accesat la 1 martie 2018)]. 14 C.E.D.O., cauza C. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 33-36, citat
în Raportul OSCE. 15 C.E.D.O., cauza A. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 44-50, citat
în Raportul OSCE. 16 C.E.D.O., cauza K. contra Turciei, Hotărârea din 8 iulie 1999, paragr. 52, citat în
Raportul OSCE. 17 C.E.D.O., cauza I. contra Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, paragr. 46-60, citat
în Raportul OSCE.
44 Remus Jurj-Tudoran
− faptul că reclamantul a solicitat o autorizație din partea prefecturii
înainte de a pune în circulație broșura încriminată,
− faptul că solicitantul este membru al unuia dintre partidele politice
ale opoziției,
− importanța consecventă a deschiderii la criticile guvernelor în
societățile democratice și, mai ales, pentru că
− documentul nu a fost considerat de C.E.D.O. ca fiind o incitare
clară la violență sau la ură printre cetățeni.
C.E.D.O. a mai hotărât că nu s-au încălcat dispozițiile art. 10 din
Convenția europeană într-o cauză inițiată de un acționar majoritar al unui ziar
săptămânal, care fusese condamnat pentru difuzare de propagandă
separatistă. Săptămânalul deținut de acesta a publicat scrisori vehemente din
partea cititorilor în care autoritățile erau acuzate de săvârșirea unor acte
represive brutale în sud-estul Turciei. Având în vedere contextul general de
terorism în care au fost publicate textele, precum și faptul că acestea erau
capabile să incite la violență și ură, C.E.D.O. a admis că autoritățile naționale
au oferit motive suficiente și relevante pentru a interfera cu libertatea de
exprimare a reclamantului18.
De asemenea, postarea unui afiș care conținea o fotografie a
Turnurilor Gemene în flacără, cuvintele ,,Islamul din Marea
Britanie − Protejați poporul britanic” și un simbol al unei semilune și o stea
într-un semn de interdicție nu este garantat de Convenția europeană prin art.
10, întrucât cuvintele și imaginile de pe afiș au reprezentat o expresie publică
a atacului asupra tuturor musulmanilor din Regatul Unit. Un astfel de atac
general, vehement împotriva unui grup religios, care leagă grupul în
ansamblu de un act grav de terorism, este incompatibil cu valorile proclamate
și garantate de convenție, în special toleranța, pacea socială și
nediscriminarea19. Lipirea afișului de către reclamant în fereastra sa
constituia un act în sensul art. 17 din Convenția europeană, care nu beneficia,
așadar, de protecția art. 10 sau 14, întrucât scopul general al art. 17 este de a
împiedica indivizii sau grupurile care au scopuri totalitare să exploateze în
interesul propriu principiile enunțate de Convenția europeană 20. Curtea și,
18 C.E.D.O., cauza S. contra Turciei nr. 1 (26682/95), Hotărârea din 08 iulie 1999,
paragr. 59-65 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. 19 C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03, Hotărârea din 16
noiembrie 2004 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. 20 Conform art. 17 din Convenția europeană, intitulat ,,Interzicerea abuzului de
drept”: ,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui
stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a
îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 45
anterior, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului21 au constatat în
special că libertatea de exprimare garantată în temeiul art. 10 al Convenției
europene nu poate fi invocată într-un sens contrar art. 17.
3. Infracțiunea de terorism și libertatea presei. Dreptul la
exprimare al jurnalistului
C.E.D.O. a constatat22 că libertatea dezbaterii politice nu este, fără
îndoială, absolută în natură. Un stat contractant poate face obiectul anumitor
condiții de ,,restricții" sau ,,sancțiuni", dar Curtea trebuie să se pronunțe
definitiv, hotărând cu privire la compatibilitatea acestor măsuri cu libertatea
de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenția europeană.
Limitele criticii permise sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul
decât în raport cu un cetățean privat sau chiar cu un politician. Într-un sistem
democratic, acțiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să facă obiectul unei
examinări atente nu numai a autorităților legislative și judiciare, dar și a
presei și a opiniei publice23.
Libertatea presei îi conferă publicului unul dintre cele mai bune
mijloace pentru descoperirea și formarea unei opinii despre ideile și
atitudinile liderilor politici. În special, oferă politicienilor ocazia să reflecteze
și să comenteze preocupările și opiniile publicului; permite astfel tuturor să
participe la dezbaterea politică liberă care se află chiar în centrul conceptului
de societate democratică24.
În jurisprudența C.E.D.O. este reflectată aprobarea mai specifică a
rolului jurnalismului de investigație prin atragerea, în principiu, a unui nivel
deosebit de ridicat de protecție, atât împotriva cererilor de dezvăluire a
Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi libertăţi, decât cele prevăzute de
această Convenţie”. 21 C.E.D.O., cauza N. contra Marii Britanii nr. 23131/03. Se citează Hotărârârile
C.E.D.O., WP și alții / (dec.), nr. 42264/98, 2 septembrie 2004, G. contra Franței, (dec.), nr.
65831/01, 24 iunie 2003, S. contra Austriei, (dec.) 32307/96, 1 februarie 2000 și, de
asemenea, G. și H. contra Olandei, nr. 8348/78 și 8406/78, Decizia Comisiei din 11
octombrie 1979, Deciziile și rapoartele 18, p. 187). 22 C.E.D.O., cauza C. contra Spaniei no. 11798/85, Hotărârea din 23 aprilie 2002,
paragr. 46 [a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 14 aprilie 2018)]. Curtea a
observat, ca și Comisia, că reclamantul a început prin denunțarea impunității de care se
bucură membrii diverselor grupuri extremiste, autorii numeroaselor atacuri din Țara Bascilor,
în 1977. El a relatat fapte de un mare interes pentru opinia publică, petrecute în această
regiune, în care majoritatea copiilor periodicelor în cauză au fost vândute. În concluzia sa, el a
adus acuzații grave împotriva Guvernului care, în opinia sa, a fost responsabil pentru situația
creată. 23 Ibidem. 24 Idem, paragr. 43.
46 Remus Jurj-Tudoran
surselor25, cât și a provocărilor ca urmare a proceselor de calomnie,
pornindu-se de la următoarele principii generale26:
− Condiţia ,,necesităţii într-o societate democratică" impune Curţii să
determine dacă ingerinţa incriminată corespunde ,,unei nevoi sociale
imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere
pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată
cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar
atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este
competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de "limitare" se
conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția
europeană 27.
− În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz
sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a
verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de
apreciere28. Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul
pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod
rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor
circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate
reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au fãcut29.
− În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate
de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt ,,pertinente şi
suficiente” şi dacă măsura incriminată este ,,proporţională cu scopurile
25 A se vedea:
L. Schuldt, ,,Searching for the Leak: Press Freedom vs. Criminal Prosecution in the
Jurisprudence of the European Court of Human Rights”, în CPG Online Magazine, Issue 6,
2017, p. 24-41 [site-ul http://www.cpg-online.de/wp-content/uploads/2017/12/COM-
6.2017.pdf (accesat la 3 martie 2018)].
D. Voorhoof, ,,Freedom of Expression and Information and the Case Law of the
European Court of Human Rights and the Court of Justice of the EU” 2015 [site-ul
https://globalfreedomofexpression.columbia.edu/wp-content/uploads/2015/05/EUROPE2014.
VOORHOOF.11MAY15.Final_.pdf (accesat la 3 martie 2018)].
D. Voorhoof, ,,Investigative journalism, access to information, protection of sources
and whistleblowers” 2017 [site-ul https://biblio.ugent.be/publication/8528251/file/
8528253.pdf (accesat la 3 martie 2018)]. 26 C.E.D.O., cauza C. și M. contra României nr. 33348/96, Hotărârea din 17
decembrie 2004, paragr. 88-93, (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie
2005). 27 Se citează cauzele C.E.D.O., P. contra Italiei, Cererea nr. 48.898/99, paragr. 39,
C.E.D.O. 2003-V; Asociaţia E. contra Franţei, cererea nr. 39.288/98, paragr. 56. 28 Se citează cauza C.E.D.O., F. şi R. contra Franţei [GC], cererea nr. 29.183/95,
paragr. 45, CEDO 1999-1. 29 Se citează cauza C.E.D.O., News V. GmbH & C. contra Austriei, cererea nr.
31.457/96, paragr. 52, CEDO 2000-I.
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 47
legitime urmărite”30. În acest context, Curtea trebuie să se convingă că
autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor
pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de
art. 10 din Convenția europeană 31.
− Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just
echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de
art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care,
de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţia europeană, ca element al
vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri
pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în
relaţiile dintre indivizi;
− Nu în ultimul rând, Curtea trebuie să ţină seama de un element
important: rolul indispensabil de ,,câine de pază” care revine presei într-o
societate democratică32. Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând
în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi, îi revine
sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor
sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor
subiecte de interes general33.
Curtea reamintește34 jurisprudenţa sa constantă, conform căreia,
pentru aprecierea existenţei unei ,,necesităţi sociale imperioase” care să
justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este
necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă
materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei
probări a exactităţii lor35.
Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind
comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia
dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi
30 Se citează cauza C.E.D.O., C. şi alţii contra Franţei, cererea nr. 64.915/01, paragr.
70, CEDO 2004-VI; 31 Se citează cauza C.E.D.O., Z. contra Turciei din 25 noiembrie 1997. 32 Se citează cauzele C.E.D.O., G. contra Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996,
Culegere de decizii 1996-II, p. 500, paragr. 39, şi B-T şi S contra Norvegiei [GC], cererea nr.
21.980/93, paragr. 59, CEDO 1999-III. 33 Se citează cauzele C.E.D.O., De H. şi G. contra Belgiei, Hotărârea din 24
februarie 1997, Culegerea 1997-I, p. 233-234, paragr. 37, T. contra Luxemburgului, cererea
nr. 38.432/97, paragr. 45, CEDO 2001-III, şi C. şi alţii contra Franţei, cererea nr. 51.279/99,
paragr. 55, CEDO 2002-V. 34 C.E.D.O., cauza C. și M. contra României, cit. supra, paragr. 98-99. 35 Se citează cauzele C.E.D.O., De H. şi G. contra Belgiei, paragr. 42, şi H. contra
Letoniei, cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003.
48 Remus Jurj-Tudoran
o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice
fundament de fapt36.
Așa cum s-a subliniat37, experții media au responsabilități speciale
atunci când se adresează problemei terorismului și trebuie să aibă grijă în
privința judecăților pe care le fac. Răspândirea terorii publice depinde în
mare măsură de imaginile și mesajele transmise prin rapoartele mass-media.
Chiar și cu o raportare obiectivă, acest rezultat poate fi inevitabil. Dar
raportarea senzațională poate contribui la obiectivele teroriștilor. Oamenii
care lucrează în mass-media ar trebui să fie conștienți de faptul că teroriștii
încearcă să le folosească canalele pentru a ajunge la cea mai largă audiență
posibilă și a avea cel mai puternic impact posibil asupra publicului. Utilizarea
noilor canale media – internetul, în special – pentru a strânge fonduri și a
răspândi propaganda teroristă este bine cunoscută.
Însă, cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul mass-mediei libere în
salvarea vieților, prin răspândirea informațiilor de interes public, prin arătarea
adevăratei fețe a terorismului, prin sensibilizarea cu privire la pericolul
terorismului și la eforturile de combatere a acestuia sau la inacțiunea
autorităților competente atunci când dețin informații despre posibile atacuri
teroriste38. În cele din urmă, jurnaliștii pot contracara obiectivul
36 Se citează cauza J. contra Austriei, cererea nr. 26.958/95, paragr. 43, CEDO
2001-II. 37 R. Bless ,,Countering Terrorism while Protecting Freedom of the Media: A
Crucial Balance for Governments” [a se vedea site-ul https://ifsh.de/file-CORE/
documents/yearbook/english/10/Bless-en.pdf, accesat la 3 martie 2018)]. 38 R. Bless citează mai multe cazuri de jurnaliști și redacții percheziționate ca urmare
a dezvăluirilor unor informații clasificate, printre acestea reținem:
– cazul unui jurnalist francez, G.D., care a fost reținut în Franța timp de două zile în
Decembrie 2007, după ce a publicat un articol în Le Monde, citând din documente ale
serviciilor de informații franceze care indicau faptul că erau conștienți de planurile unor
deturnări de aeronave înainte de atacurile din 11 septembrie 2002. Autoritățile i-au cerut să
dezvăluie identitatea surselor, în caz contrar urmând să se confrunte cu acuzații de încălcare a
legii secretului de stat;
– cazul revistei Cicero din Germania, în care atât biroul, cât și casa unui jurnalist au
fost percheziționate în 2004, după publicarea unui articol citând un document al poliției
federale privind un lider al Al-Qaida. Curtea Constituțională a decis, în februarie 2007, că
prin efectuarea perchezițiilor a fost încălcată protecția constituțională a libertății presei.
Curtea a constatat că simpla publicare a unui secret de stat, fără alte dovezi privind
funcționarul care le-a furnizat, nu este suficientă pentru a acuza jurnalistul de încălcarea
legilor secretului de stat și că efectuarea unor percheziții pentru a identifica o sursă nu era
permisă constituțional. A se vedea R. Bless, op. cit. supra.
Însă, dacă jurnaliștii sunt implicați activ în dobândirea documentelor oficiale, de
exemplu, prin furtul documentelor sau prin mituirea sau instigarea funcționarilor publici să
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 49
teroriștilor – de a distruge umanitatea și drepturile fundamentale ale
societății, inclusiv dreptul la libera exprimare39.
Analizând libertatea de exprimare, care este protejată prin art. 10, în
contextul prevenirii terorismului, C.E.D.O. a constatat40 că o condamnare a
unor jurnaliști pentru publicarea declarațiilor făcute de membrii suspectați ai
unui grup terorist armat, care au fost considerate drept o incitare la violență,
nu încalcă drepturile jurnaliștilor în temeiul acestei dispoziții41.
În ceea ce privește interdicția generală de a difuza interviuri în
direct cu persoanele aparținând unor organizații condamnate pentru activități
teroriste, C.E.D.O. a subliniat42 că, deși astfel de restricții pot provoca
jurnaliștilor unele inconveniente în exercitarea atribuțiilor lor profesionale,
scopul acestor restricții este de a nu le da reprezentanților organizațiilor
teroriste cunoscute și susținătorilor lor politici posibilitatea de a utiliza
interviurile difuzate ca o platformă pentru a-și susține cauza, încurajând
sprijinirea organizațiilor lor și dând impresia legitimității lor. De aceea, ele
nu sunt restricții disproporționate în raport de dreptul la libertatea de
exprimare.
Curtea a subliniat în această privință că radioul și televiziunea sunt
mijloace de influență considerabile; impactul lor este mai rapid decât cel al
presei scrise, iar posibilitățile radiodifuzorului de a corecta, a califica, a
interpreta sau a comenta orice declarație făcută la radio sau televiziune sunt
limitate în comparație cu cele disponibile jurnaliștilor în presă.
De asemenea, declarațiile făcute în direct prezintă un risc deosebit de
transmitere a mesajelor codate, un risc pe care nici măcar jurnaliștii
experimentați nu îl pot avea sub control. Având în vedere domeniul limitat al
restricțiilor impuse reclamanților și interesele superioare care trebuie să fie
protejate, aceste restricții pot fi considerate "necesare într-o societate
democratică".
dezvăluie informații confidențiale, nu pot pretinde un tratament privilegiat. A se vedea L.
Schuldt, op. cit., p. 32. 39 R. Bless, op. cit.. 40 A se vedea, pe larg, CourTalk Discours-Terorismul, disponibil în limba română pe
site-ul http://www.echr.coe.int/Documents/COURTalks_Terr_Talk_RON.PDF (accesat la 1
martie 2018). 41 C.E.D.O., cauza F. și S. contra Turciei, 22147/02 și 24972/03, §§ 29-37, 23
ianuarie 2007, publicată în extras în limba engleză pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-
anti-terror-legislation-final-rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018). 42 B. P. și alții contra Irlandei, nr. 15404/89, Hotărârea din 16 aprilie 1991, publicată
în extras pe site-ul https://rm.coe.int/factsheet-on-anti-terror-legislation-final-
rev1august2017/1680735d7f (accesat la 1 martie 2018).
50 Remus Jurj-Tudoran
Deși nu privește în mod direct terorismul, dar are legătură cu
infracțiunile împotriva umanității, merită prezentate două din cazurile din
practica tribunalelor internaționale înființate pentru crimele de război și
împotriva umanității, cu privire la dezvăluirea unor informații din ședințele
secrete de către jurnaliști, fiind condamnat inclusiv purtătorul de cuvânt al
unui fost procuror al Tribunalului Internațional pentru fosta Yugoslavie, în
perioada 2000-2006, F.H., jurnalist francez al cotidianului Le monde în
Balcani43.
La 14 septembrie 2009, F.H. a fost condamnată pentru interferența cu
intenție în administrarea justiției de către Tribunal, prin divulgarea de
informații care încalcă două ordine emise de către Camera de recurs în cazul
Procurorului împotriva S.M. (,,Deciziile de contestație” sau Decizia de fond).
Confidențialitatea deciziilor a fost încălcată atunci când F.H. a
publicat, la 10 septembrie 2007, o carte intitulată ,,Paix et Châtiment – Les
guerres secrètes de la politique et de la justice internationales (Pace și
pedeapsă – Războaiele secrete ale politicii și justiției internaționale)”, în care
,,deschide pentru prima dată ușile interzise ale Tribunalului Penal
Internațional din Haga și Cancelariile Occidentale și expune metodele
brutale folosite de marile puteri pentru a-și atinge obiectivele pe scena
internațională”44, și, la data de 21 ianuarie 2008, un articol intitulat ,,Vital
Genocide documents concealed”45 (Documente vitale de genocid ascunse), în
care oferă o revizuire sistematică a modului în care au fost ascunse
procesele-verbale ale Consiliului Suprem de Apărare al Serbiei, care ar putea
oferi dovezi împotriva Serbiei pentru genocidul de la Srebrenica.
La proces s-a spus că atât cartea, cât și articolul au dezvăluit
caracterul confidențial al celor două decizii de recurs. F.H. a fost condamnată
la o amendă de 7.000 de euro, transformată în 7 zile de închisoare pentru
neplată, din care a executat 3 zile, fiind eliberată anticipat ca urmare a
protestelor internaționale.
43 International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious
Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the former
Yugoslavia since 1991, Camera de Apel, Cazul nr. IT-02-54-R77.5-A, Hotărârea din 19 iulie
2011 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/contempt_hartmann/acjug/en/110719_
judgement_hartmann.pdf (accesat la 4 martie 2018)]. 44 Conform prezentării cărții disponibile pe site-ul https://livre.fnac.com/a1979900/
Florence-Hartmann-Paix-et-chatiment (accesat la 4 martie 2018). 45 Disponibil pe site-ul http://www.bosnia.org.uk/news/news_body.cfm?newsid
=2341 (accesat la 4 martie 2018).
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 51
Într-un alt caz46 s-a decis că recurentul este vinovat de săvârșirea
infracțiunii de ultraj (dispreț) al Tribunalului, pedepsită conform art. 77 (A)
din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”), pentru divulgarea în
presă a unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din
consemnările privind audierea într-o ședință închisă ,,în cunoașterea
încălcării unui ordin al unei camere”.
În fapt, s-a reținut că, înainte de alegerea sa ca președinte al
Republicii Croația, S.M. (,,Martor”) a furnizat o declarație scrisă la
procuratură, în data de 19 aprilie 1997, și a depus mărturie în fața
Tribunalului Internațional pentru Fosta Yugoslavie, în cazul Procurorul
contra B., de la 16 la 19 martie 1998. În conformitate cu un ordin al camerei
de judecată (instanța de fond) din acest caz, emis în ședință nepublică la 16
martie 1998 (,,Ordinul din martie 1998”), mărturia martorului a fost emisă în
sesiune închisă.
În perioada 27-30 noiembrie 2000, în cotidianul croat Slobodna
Dalmacija au apărut diverse articole care au dezvăluit faptul că martorul a
depus mărturie confidențială în fața Tribunalului Internațional și au inclus
fragmente din declarația scrisă a martorului către Procuratură, din aprilie
1997. La momentul publicațiilor, recurentul a fost redactor-șef al Slobodna
Dalmacija.
La 1 decembrie 2000, Parchetul a notificat Camerei de judecată
articolele care au apărut în Slobodna Dalmacija. În aceeași zi, Camera a emis
un ordin (,,Ordinul din decembrie 2000”) care prevede că <<publicarea
declarațiilor sau mărturiilor martorilor în cauză și în general, a oricărui
martor protejat, încetează imediat [...]. O publicare a acestor declarații sau
mărturii, îi va expune pe autorii sau pe cei responsabili să fie găsiți vinovați
de infracțiunea de ,,Dispreț al Tribunalului”>>.
Recurentul a primit o copie a Ordinului din decembrie 2000, prin fax,
la 1 decembrie 2000.
La 3 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat Ordinul din
decembrie 2000. De asemenea, a publicat un extras din ședința închisă din 16
martie 1998 din cazul B., în care procurorul și apărarea au prezentat
46 International Tribunal for the Prosecution of Persons Responsible for Serious
Violations of International Humanitarian Law Committed in the Territory of the Former
Yugoslavia since 1991, Apel Chambre, cazul Prosecutor contra J.J., nr. IT-95-14 &
14/2-R77-A, decizia din 15 Martie 2007 [a se vedea site-ul http://www.icty.org/x/cases/
contempt _jovic/acjug/en/jovic-ajudg070315e.pdf (accesat la 14 aprilie 2018)].
Pentru alte cazuri din practica tribunalelor internaționale, a se vedea A.-M. Verwiel,
M. Barral Martínez, K. van der Voort ,,Prosecuting journalists at the Special Tribunal for
Lebanon: a challenge to freedom of speech? ICD Brief 14, December 2015 [site-ul
www.internationalcrimesdatabase.org (accesat la 4 martie 2018)].
52 Remus Jurj-Tudoran
observații în fața Camerei de judecată asupra faptului că martorul ar trebui să
depună mărturie în sesiune închisă.
La 6 decembrie 2000, Slobodna Dalmacija a publicat un articol în
care recurentul a declarat: <<În ciuda ordinului Tribunalului de la Haga,
care amenință ,,Slobodna Dalmacija” cu sancțiuni, am decis, în ciuda
riscului, să publicăm fascicule ale întregului conținut al mărturiei
misterioase a lui M. dată în fața Tribunalului de la Haga din 16 la 19 Martie
1998>>.
Recurentul a fost găsit vinovat de infracțiunea de dispreț, pedepsită
conform art. 77 (A) din Regulamentul de procedură și de probe (,,Reguli”),
pentru divulgarea unor porțiuni mari din declarația scrisă a martorului și din
consemnările ședinței închise, ,,în cunoașterea încălcării unui ordin al unei
camere”, în special ordinele din martie 1998 și din decembrie 2000. În
consecință, instanța de fond a aplicat reclamantului o amendă de 20.000 euro,
plătibilă în termen de treizeci de zile de la data pronunțării hotărârii
judecătorești.
În apărarea sa, recurentul susține că informațiile pe care le-a publicat
au fost ,,deja în domeniul public în momentul publicării”. El susține că, în
urma publicării declarației martorului și a extrasului din ședința închisă în
săptămânalul politic croat Globus, ,,informațiile din materie nu mai erau
confidențiale, astfel că protecția acordată de Tribunal nu mai exista în mod
efectiv”.
Recurentul susține, în plus, că martorul ,,și-a dezvăluit propria
identitate și nu s-a opus publicării mărturiei lui” și că este,,bine protejat și
caută publicitate”. În consecință, recurentul afirmă că instanța de fond în mod
eronat a hotărât că publicarea informațiilor relevante a provocat o ingerință în
administrarea justiției tribunalului internațional.
Instanța de recurs a decis repingerea apelului, motivând că așa cum a
constatat instanța de fond în mod corect, actul reus al disprețului față de
instanță, în conformitate cu art. 77, este divulgarea de informații referitoare
la procedurile în fața Tribunalului Internațional în cazul în care aceste
dezvăluiri ar încălca o ordonanță a unei Camere. Într-un astfel de caz,
prevederile art. 77 arată că o încălcare a unei hotărâri judecătorești ca atare
constituie o interferență cu Tribunalul Internațional de Justiție.
Orice sfidare a unui ordin al unei camere ,,per se” interferează cu
administrarea justiției în scopul condamnării pentru dispreț, fără a fi necesar
să se prezinte alte dovezi de vătămare a Tribunalului Internațional de Justiție.
Mai mult decât atât, ordinul rămâne în vigoare până când o Cameră
decide altfel. Faptul că unele porțiuni din declarația scrisă a martorului sau
din sesiunea închisă de audiere ar putea fi dezvăluite de un terț nu înseamnă
Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism și dreptul… 53
că această informație nu mai este protejată, că ordinul judecătoresc a fost de
facto ridicat sau că încălcarea ei nu ar interfera cu administrarea Tribunalului
de Justiție.
Instanța de recurs este de acord cu instanța de fond că, cunoașterea
legalității ordinului camerei de judecată nu este un element al laturii
subiective a infracțiunii de dispreț; a interpreta altfel ar însemna că un acuzat
ar putea ataca o urmărire penală pentru dispreț prin invocarea în apărarea lui
a unei greșeli a legii.
Mens rea care se atașează infracțiunii de ,,dispreț” în conformitate cu
art. 77 impune numai cunoașterea faptelor care fac ilegal comportamentul
acuzatului, iar în acest caz, divulgarea care a încălcat un ordin al Camerei.
În cazul în care o persoană este supusă autorității Tribunalului
Internațional, acea persoană trebuie să respecte ordinele sale, indiferent de
opinia sa personală cu privire la legalitatea acestor ordine. De asemenea, un
inculpat nu poate invoca o greșeală de drept ca apărare față de încălcarea
conștientă a unui ordin al Tribunalului Internațional, pe motiv că s-a bazat pe
consiliere juridică greșită.
Atât instanța de fond, cât și cea de recurs a constatat că recurentul a
admis la proces că știa că publicarea de informații protejate s-a făcut cu
încălcarea Ordinului B. din Decembrie 2000. De asemenea, s-a constatat
faptul că reclamantul cunoștea Ordinul din martie 1998, cunoaștere care urma
să se deducă din ,,aceea că acuzatul a fost, din ianuarie sau februarie 2000,
în posesia listelor de ședință închise, care erau în mod clar confidențiale și
care reflectau în conținutul acestora declarația scrisă a d-lui M.”. Prin
urmare, Curtea a concluzionat că recurentul posedă mens rea cu privire la
publicațiile din noiembrie și decembrie 2000 din Slobodna Dalmacija.
Se subliniază, de către instanța internațională, că art. 79 din
regulament prevede în mod expres că o cameră de judecată ,,poate ordona
excluderea presei și a publicului de la întreaga sau de la o parte a
procedurii”. Efectul ordinului de a închide o sesiune este acela de a exclude
publicul, inclusiv membrii presei, de la procedură și de a-i împiedica să intre
în posesia informațiilor protejate care se dezbat în acea sesiune.
În astfel de cazuri, prezumția de proces public nu se aplică
procedurilor judiciare prevăzute la art. 20 alin. (4) din Statut. Consecința unei
sesiuni închise ,,este aceea că toate informațiile menționate în documentele
dezbătute sunt protejate de public”, astfel că membrii publicului nu au
dreptul de a fi în posesia acestora.
În concluzie, subliniem că jurnalismul de investigație poate interfera
cu materiale sensibile, clasificate, care afectează securitatea națională și
internațională, ceea ce presupune un grad sporit de profesionalism și
54 Remus Jurj-Tudoran
responsabilitate. Astfel s-a subliniat47 că într-o declarație de martor citată în
cazul Miranda48, Glenn Greenwald49 a oferit o listă neexhaustivă de măsuri
de precauție luate de jurnaliștii de investigație:
1) consultarea jurnaliștilor cu experiență și a experților în materie
pentru a analiza pe deplin potențialele pericole de publicare și de a determina
ce și cât de multă informație ar trebui să fie dezvăluită publicului;
2) utilizarea abilităților pe care editorii și reporterii cu experiență
le-au obținut de ani de zile în domeniu, pentru a determina dacă materialele
pot fi publicate fără a periclita viețile; și
3) formale și informale - comunicarea dintre jurnaliștii de investigație
experimentați și oficialii guvernamentali pentru a determina dacă publicarea
anumitor materialele vor crea un pericol real pentru public.
47 C. Elliott, Terror in the Press: How the U.K.’S Threatened Criminalization of The
Guardian Under The Terrorism Act 2000 Would Violate Article 10 of the European
Convention on Human Rights”2015 [a se vedea site-ul http://digitalcommons.wcl.american.
edu/auilr/vol30/iss1/4/ (accesat la 4 martie 2018)]. 48 Cu privire la analiza detaliată a cazului, a se vedea, pe larg, C. Walker,
Investigative Journalism and Counter Terrorism Laws, în Notre Dame Journal of Law, Ethics
& Public Policy Volume 31, Issue 1 A 2017 [a se vedea site-ul https://scholarship.law.nd.edu
/cgi/viewcontent.cgi?article=1768&context=ndjlepp (accesat la 4 martie 2018)]. 49 A se vedea, pe larg, G. Greenvald, Afacerea Edward Snowden-Cele mai șocante
dezvăluiri despre spionajul global american, Editura Litera, București, 2015.
INFRACȚIUNEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 16 DIN LEGEA NR. 194/2011
PRIVIND COMBATEREA OPERAŢIUNILOR CU PRODUSE
SUSCEPTIBILE DE A AVEA EFECTE PSIHOACTIVE, ALTELE
DECÂT CELE PREVĂZUTE DE ACTE NORMATIVE ÎN VIGOARE
Simona RUSU
Procuror – Direcția de Investigare a Infracțiunilor
de Criminalitate Organizată și Terorism,
Secția de combatere a traficului de droguri
ABSTRACT
The author analyzes the offense provided in art. 16 of Law no.
194/2011 on combating operations with products susceptible to
psychoactive effects, other than those stipulated by the normative
acts in force, presenting some opinions expressed in the matter
and arguing its own point of view.
Key words: offense, Law no. 194/2011 on combating operations
with products susceptible to psychoactive effects, other than those
provided by the normative acts in force.
Introducere. Prezentul demers juridic are în vedere punerea în discuție
a unor probleme de drept și de interpretare a legii penale în ceea ce privește
norma incriminatoare de la art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea
operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât
cele prevăzute de acte normative în vigoare1, republicată2.
Inițiativa de a supune unei dezbateri juridice dispozițiile prevăzute în
art. 16 din Legea nr. 194/2011 a fost determinată de faptul că în practica
e-mail: [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie
2014. 2 ,,Art. 16
(1) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei
legi, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a
avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
(2) Fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile prezentei
legi, efectuează, fără drept, operaţiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă
că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
56 Simona Rusu
judiciară s-au conturat două opinii total contradictorii în ceea ce privește
destinatarii normei de incriminare.
Astfel, într-o opinie s-a considerat că operațiunile de procurare,
transport, stocare și depozitare (prevăzute în Legea nr. 194/2011) sunt
similare cu elementul material al infracțiunilor prevăzute în art. 4 din Legea
nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit
de droguri3, republicată, cu modificările și completările ulterioare4, constând
în cumpărare și, respectiv, deținere, iar această similitudine constituie un
argument în sensul că domeniul de aplicare al Legii nr. 194/2011 include și
segmentul combaterii consumului ilicit de produse susceptibile de a avea
psihoactive.
Într-o altă opinie, la care ne alăturăm, s-a apreciat că, în accepțiunea
Legii nr. 194/2011, consumatorul de substanțe susceptibile de a avea efecte
psihoactive este subiect pasiv al infracțiunii prevăzute în art. 16 din aceeași
lege.
Aspectele care se impun a fi lămurite pentru dezlegarea problemei de
drept sunt următoarele: constituționalitatea dispozițiilor art. 16 din Legea nr.
194/2011; contextul sociojuridic care a determinat adoptarea legii menționate
anterior, cu luarea în considerare a faptului că acesta are relevanță asupra
obiectului juridic al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011, în
cele două modalități normative de comitere; elementul material, precum și
urmarea imediată a aceleiași infracțiuni; subiecții activi și pasivi ai infracțiunii
sus-menționate; forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea
analizată; procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive; diferența de tratament juridic rezultată din normele
legale în vigoare, în ceea ce privește substanțele susceptibile de a avea efecte
psihoactive și medicamentele, cu referire specială la tramadol.
Constituționalitatea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 194/2011. Prin
Deciziile Curții Constituționale a României nr. 134/20135 și nr. 588/20156, s-a
statuat faptul că dispozițiile Legii nr. 194/2011 sunt constituționale.
3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014. 4 ,,Art. 4
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără
drept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.” 5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 57
Contextul sociojuridic care a determinat adoptarea Legii nr.
194/2011. Activitatea de comercializare de produse susceptibile de a avea
efecte psihoactive, denumite etnobotanice sau legale de către consumatorii de
astfel de substanțe, a fost semnalată începând cu anul 2005, luând amploare
din cauza lipsei forței coercitive a statului, respectiv lipsa unor sancțiuni
penale.
Magazinele cu profil etnobotanic au funcționat în România, în
perioada 2009-2011, în baza unui acord de funcționare emis de către
primăriile de sector, în conformitate cu dispozițiile art. 73 alin. (3) raportat la
art. 74 și art. 76 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață7, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 650/20028.
Persoanele implicate în livrarea pe piață a unor astfel de substanțe au
acționat cu diligență în scopul sustragerii de la răspundere penală. Pe măsură
ce tabelele-anexă la Legea nr. 143/2000 erau extinse prin includerea de noi
substanțe identificate ca făcând parte din categoria substanțelor stupefiante ori
psihotrope, comercianții de ,,legale”, cunoscând compoziția chimică a
substanțelor comercializate, au procedat la punerea în vânzare a unor noi
substanțe, necalificate la acel moment ca interzise la deținere, ajungându-se
astfel în situația în care legea era tot timpul cu un pas în urmă în raport cu
fenomenul infracțional.
Din aceste considerente și, totodată, pentru asigurarea respectării
dreptului la ocrotirea sănătății prevăzut în art. 34 din Constituția României,
republicată, la data de 10 februarie 2010 a fost adoptată Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 69, având ca obiect modificarea și completarea Legii nr.
143/2000 și completarea Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al
plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope10.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2010 a urmărit incriminarea
comerțului ilicit cu substanțe cu proprietăți psihoactive, constând în
cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu
orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, introducerea sau
scoaterea din țară, precum și importul ori exportul plantelor și substanțelor
7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007.
În prezent, art. 73, art. 74 şi art. 76 din Ordonanța Guvernului nr. 99/2000 au un alt
conținut. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 16 decembrie
2002. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 15 februarie 2010. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1095 din 5 decembrie
2005.
58 Simona Rusu
care, din cauza proprietăților psihoactive, prezintă un pericol pentru sănătatea
publică, substanțe care la acel moment nu făceau obiectul unui control
național, în baza unor norme juridice.
În preambulul ordonanței de urgență sus-menționate au fost expuse pe
larg motivele care au generat adoptarea în regim de urgență, în temeiul art.
115 alin. (4) din Constituția României, republicată, a unei astfel de norme
juridice, respectiv:
– pericolul pe care îl prezintă pentru sănătatea publică consumul
anumitor plante și substanțe, din cauza intoxicărilor pe care le produc și
riscului de abuz;
– numărul mare de persoane care s-au prezentat la spital în urma
consumului unor asemenea plante și substanțe;
– creșterea numărului magazinelor prin intermediul cărora se
comercializează aceste plante și substanțe;
– orice întârziere determinată de parcurgerea procedurii legislative
obișnuite ar putea afecta sănătatea sau viața unui mare număr de persoane,
în special tineri.
Totodată, s-a relevat că toate aceste elemente (sus-menționate) vizează
interesul general public și constituie o situație de urgență și extraordinară, a
cărei reglementare nu poate fi amânată.
În temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 6/2010 s-au extins
categoriile de substanțe care au fost identificate ca reprezentând pericol pentru
sănătatea publică, prin includerea acestora în tabelele-anexă ale Legii nr.
143/2000.
În același timp, prin ordonanța de urgență menționată mai sus s-a
completat conținutul Legii nr. 339/2005, prin introducerea precizării că
termenul de plante și substanțe aflate sub control național desemnează
plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive, introduse în anexele la
această lege prin procedura națională prevăzută în art. 8 alin. (3) din aceeași
lege.
Din examinarea normei juridice enunțate anterior rezultă în mod
indubitabil că inițiativa legislativă a Guvernului României s-a efectuat în
vederea stopării activităților ilicite, constând în acte și fapte de comerț
derulate de comercianți, cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
executate prin intermediul unor magazine de profil, cu luarea în considerare
a faptului că aceste activități reprezentau un atentat la sănătatea publică.
Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 194/2011 în conținutul căreia au fost
incriminate operațiunile cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive,
în afara unui cadru legal.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 59
Apariția Legii sus-menționate a inversat ,,sarcina probei” în procesul
penal, în sensul că, potrivit normei juridice, s-a impus în sarcina persoanelor
fizice ori juridice să prezinte dovezi că sunt autorizate să execute operațiuni
cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive și implicit să le pună în
vânzare.
Prin adoptarea Legii nr. 194/2011, s-a creat cadrul juridic necesar
sancționării activităților de comerț ilicit cu substanțe susceptibile de a avea
efecte psihoactive, comerț ilicit care presupunea în mod efectiv executarea de
activități de import, transport, stocare-depozitare, punere pe piață, livrare, la
acel moment, prin intermediul unor persoane juridice care administrau
magazine de desfacere.
În temeiul acțiunii coercitive a organelor statului, s-a reușit
desființarea magazinelor prin intermediul cărora se comercializau produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive și, totodată, persoanele fizice și
juridice implicate în acest comerț ilicit au putut fi deferite justiției.
Din acel moment, comerțul ilicit cu produse susceptibile de a avea
efecte psihoactive s-a derulat prin acte executate de către persoane fizice, în
cadrul unei așa-zise ,,piețe negre”.
În sprijinul argumentului că Legea nr. 194/2011 a fost adoptată pentru
incriminarea unor acte și fapte de comerț ilicite, având ca obiect produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, vin și concluziile Raportului
Comisiei Europene întocmit la data de 11 iulie 2011.
În conținutul raportului sus-menționat s-a făcut mențiunea că
substanțele psihoactive noi sunt în realitate variații din cadrul unui grup
specific de substanțe chimice și sunt similare substanțelor controlate la nivel
național. Totodată, s-a precizat că produsele de acest tip sunt dificil de
identificat și reglementat din cauza diversității și vitezei cu care sunt
preparate, pentru a le înlocui pe cele controlate la nivel național. Raportul a
relevat următoarele: în pofida statutului de substanțe licite (,,droguri
legale”) – ceea ce ar putea determina consumatorii să creadă că sunt sigure –,
aceste substanțe reprezintă o amenințare la adresa sănătății publice,
comparabilă cu aceea reprezentată de către drogurile ilicite incluse în listele-
anexe la convențiile Organizației Națiunilor Unite; substanțele menționate
anterior sunt comercializate și vândute în principal în magazine specializate,
de către comercianți ilegali de droguri, și pe internet; timp de mulți ani,
magazinele specializate în vânzarea de noi substanțe psihoactive existau
numai într-un număr mic de state membre, dar ulterior au început să se
deschidă cu rapiditate în multe țări, inclusiv în România.
În concluziile Raportului Comisiei Europene, întocmit la data de 11
iulie 2011, s-a inclus mențiunea că amenințarea la adresa publicului, generată
60 Simona Rusu
de noile substanțe psihoactive, nu permite o ignorare a gravității problemei, ci
impune obligația de a proteja sănătatea publică.
La rândul său, Legea nr. 194/2011 prevede expres, în dispozițiile art.
1, faptul că prin norma juridică se stabilește cadrul legal aplicabil
preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora,
denumite în continuare produse, susceptibile să aibă efecte psihoactive
asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori
psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât
cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare, și se
instituie măsuri de prevenire, control și combatere a consumului în vederea
protejării sănătății populației de acțiunile negative ale acestora.
Raportându-ne la dispozițiile Legii nr. 143/2000, observăm că aceasta
instituie, spre deosebire de Legea nr. 194/2011, printre altele, incriminarea
consumului ilicit de droguri, definit ca fiind consumul de droguri fără
prescripție medicală, identifică și definește noțiunea de consumator dependent
și prevede sancțiuni penale pentru deținerea de droguri pentru consum
propriu, în art. 4 alin. (1) și (2).
Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr.
194/2011, în cele două modalități normative de comitere prevăzute în alin. (1)
și (2) ale aceluiași articol, îl formează relațiile sociale privind sănătatea
publică, relații a căror existență și desfășurare sunt apărate de normele legale
referitoare la fabricarea, producerea, tratarea, sinteza, extracția, condiționarea,
distribuirea, punere în vânzarea, plasarea pe piață, livrarea, procurarea,
ambalarea, transportul, stocarea-depozitarea, manipularea și la activități legale
de import, export ori intermediere de produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive.
Legea penală a incriminat fapta de efectuare, fără drept, de operațiuni
cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive pentru a apăra sănătatea
publică împotriva unei asemenea fapte periculoase.
Elementul material al infracțiunii prevăzute în art. 16 alin. (1) din
Legea nr. 194/2011, respectiv în art. 16 alin. (2) din aceeași lege, constă în
însuși actul de conduită interzis de legea penală, iar conținutul faptei urmează
a fi identificat în raport cu dispozițiile art. 2 lit. b) din legea menționată
anterior.
Acțiunile interzise de norma penală constau în executarea unuia dintre
următoarele acte: fabricare, producere, tratare, sinteză, extracție, condiționare,
distribuire, punere în vânzare, plasare pe piață, livrare, procurare, ambalare,
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 61
transport, stocare-depozitare, manipulare și activități legale de import, export
ori intermediere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.
Legiuitorul a lărgit sfera de aplicare la orice act doar în ceea ce
privește activitățile legale de import, export ori intermediere de produse.
Enumerarea limitativă a acțiunilor incriminate de legiuitor în art. 2 lit.
b) din Legea nr. 194/2011 are drept consecință juridică imposibilitatea de a
extinde sfera acțiunilor ilicite fără a se ajunge la încălcarea principiilor nullum
crimen sine lege și nulla poena sine lege. În contextul acestui raționament
juridic, atunci când ne referim la o acțiune de procurare, scopul acesteia nu
poate fi decât una dintre operațiunile interzise de către legiuitor și indicate ca
element material al infracțiunii prevăzute în art. 16 din legea menționată
anterior.
Per a contrario, norma juridică nu incriminează fapta de procurare de
substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în afara unui cadru legal,
în cazul în care acțiunea s-a realizat în vederea consumului propriu.
Legea nr. 194/2011 nu incriminează consumul ilicit de substanțe
susceptibile de a avea efecte psihoactive ori deținerea de substanțe
susceptibile de a avea efecte psihoactive, în vederea consumului propriu.
O cerință esențială pentru existența elementului material al infracțiunii
o reprezintă aceea ca acțiunile să fie săvârșite fără drept. Cel autorizat să le
facă nu comite o activitate infracțională.
Este necesar ca acțiunea care constituie elementul material să fie
săvârșită în așa fel încât să creeze o stare de pericol pentru sănătatea publică.
Urmarea imediată a infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr.
194/2011 constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.
Starea de pericol înseamnă posibilitatea obiectivă de a se vătăma
sănătatea unor persoane care achiziționează produse psihoactive din traficul
(comerțul) ilicit al acestora.
Ca atare, subiect pasiv al infracțiunii sus-menționate poate fi orice
persoană fizică care achiziționează produse psihoactive supuse comerțului
ilicit (traficului ilicit).
Latura subiectivă. Pentru a avea caracter penal, fapta prevăzută în art.
16 alin. (1) din Legea 194/2011 trebuie să fie săvârșită cu vinovăție. Forma de
vinovăție este intenția. Făptuitorul trebuie să-și fi dat seama că săvârșește, fără
drept, acțiunea și să fi prevăzut că, prin acțiunea sa, pune în pericol sănătatea
publică, rezultat pe care l-a prevăzut sau l-a acceptat. Infracțiunea se comite
deci fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă.
62 Simona Rusu
În ceea ce privește fapta prevăzută în art. 16 alin. (2) din legea
sus-menționată, forma de vinovăție este culpa.
Subiect activ al infracțiunii analizate poate fi orice persoană fizică și
juridică care desfășoară operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive în afara cadrului reglementat prin Legea 194/2011, ca acte sau
fapte de comerț, în calitate de comercianți sau necomercianți.
În conținutul Deciziei nr. 25/201511, pronunțată de către Înalta Curte
de Casație și Justiție cu ocazia soluționării cauzei având ca obiect dezlegarea
chestiunii de drept – dacă subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 16
din Legea nr. 194/2011 poate fi numai operatorul prevăzut în art. 2 lit. b) din
aceeași lege care are obligația de a solicita de la Autoritatea Națională
Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (denumită în continuare
A.N.S.V.S.A.) autorizația definită în art. 2 lit. h) din legea menționată anterior
în vederea desfășurării de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive –, instanța a stabilit că subiect activ poate fi orice persoană fizică
și juridică, pentru următoarele considerente:
– prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr, 194/2011,
operatorul este persoana fizică sau juridică ce efectuează sau intenționează să
efectueze operațiuni cu produse în mod legal;
– în raport cu definiția operatorului dată în cuprinsul art. 2 lit. b) din
legea sus-menționată, dacă s-ar admite că subiect activ al infracțiunii analizate
poate fi numai operatorul, s-ar ajunge la concluzia că norma de incriminare
este aplicabilă numai persoanei fizice sau juridice care efectuează sau
intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod legal;
– o astfel de interpretare ar lipsi de conținut norma de incriminare,
întrucât plasează în afara sferei de aplicare a legii fapta săvârșită de către
persoana fizică și juridică ce efectuează operațiuni cu produse în mod ilegal;
– norma de incriminare prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011
sancționează tocmai desfășurarea operațiunilor cu produse în mod nelegal,
deci fără a se deține autorizație eliberată în condițiile legii, motiv pentru care
subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică și juridică, indiferent
dacă aceasta are sau nu calitatea de operator în sensul art. 2 lit. b) din aceeași
lege.
Precizările inserate în considerentele deciziei sus-menționate prezintă
o deosebită relevanță în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 194/2011. Din
acestea rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că
operatorul definit în art. 2 lit. b) din legea menționată anterior este persoana
11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 18 noiembrie
2015.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 63
fizică sau juridică care efectuează sau intenționează să efectueze operațiuni cu
produse în mod legal, iar subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 16 din
Legea nr. 194/2011 este persoana fizică sau juridică care efectuează sau
intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod nelegal.
Concluzia care se desprinde este aceea că subiectul activ al
infracțiunii analizate poate fi persoana fizică sau juridică care efectuează sau
intenționează să efectueze operațiuni cu produse în mod ilicit, Înalta Curte de
Casație și Justiție neînlăturând condiția ca operațiunile care constituie
elementul material al infracțiunii să fie executate de către persoana fizică sau
juridică prin coordonare directă sau indirectă.
Subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute în art. 16 alin. (1) și (2) din
Legea 194/2011 este persoana asupra căreia s-au răsfrânt efectele nocive ale
substanței comercializate (traficate), respectiv persoana a cărei sănătate este
periclitată.
Procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive. Cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 4 din
Legea nr. 194/2011, orice operator ce desfășoară sau intenționează să
desfășoare operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive
prin consum, chiar dacă scopul pentru care au fost produse nu este consumul,
altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare,
are obligația de a solicita A.N.S.V.S.A. o autorizație, astfel cum este definită
în art. 2 lit. h) din aceeași lege.
Procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în
vigoare, și a cuantumului tarifelor de autorizare și evaluare, aprobată prin
Ordinul nr. 398/103/40/2012 al ministrului sănătății, al ministrului afacerilor
interne și al președintelui A.N.S.V.S.A.12, prevede în art. 3 alin. (1) că
autorizația se eliberează de către A.N.S.V.S.A., prin Institutul pentru
Controlul Produselor Biologice și Medicamentelor de Uz Veterinar, pentru un
singur produs și un singur operator.
Alineatele (2)-(4) ale art. 3, precum și art. 4 din procedura menționată
anterior stipulează că, pentru obținerea autorizației, operatorul depune, prin
reprezentantul său legal, o cerere scrisă completată cu datele prevăzute în art.
5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 194/2011, precum și documente cu privire la
caracteristicile calitative și cantitative ale tuturor constituenților produsului,
inclusiv denumirea comună internațională sau o referire la denumirea chimică
12 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2012.
64 Simona Rusu
relevantă, documente privind evaluarea riscurilor psihoactive pe care le-ar
putea prezenta produsul, documente privind descrierea metodei de fabricație
și de control utilizate de către fabricant, explicațiile privind măsurile de
precauție și siguranță ce trebuie luate pentru ca produsul să nu fie sau să nu
poată fi recomandat pentru consum uman și rezultatele testelor
fizico-chimice, biologice sau microbiologice și toxicologice, după caz.
La depunerea cererii, operatorul furnizează și mostre din produsul
pentru care solicită autorizarea [art. 6 alin. (1) din procedura sus-menționată].
În art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, efectele psihoactive au fost
definite ca reprezentând unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea
un produs, atunci când este consumat de către o persoană, respectiv:
stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca
rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului
ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică.
Legiuitorul, pentru a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a
persoanelor fizice sau juridice care desfășoară activități de comerț ilicit cu
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, a interzis, prin art. 3 din
legea sus-menționată, efectuarea de operațiuni cu produse în lipsa deținerii
unei autorizații eliberate de A.N.S.V.S.A13.
În cadrul procedurii de autorizare, A.N.S.V.S.A. poate decide, după
caz, în sensul eliberării autorizației sau în acela al respingerii cererii de
autorizare.
Respingerea cererii de autorizare poate fi justificată de constatarea că
produsul care face obiectul analizei în cadrul procedurii de evaluare este
substitut, caz în care este notificat Ministerul Sănătății14.
13 ,,Art. 3
(1) Operaţiunile cu produse care sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive se
supun autorizării în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Până la obţinerea autorizaţiei este interzisă desfăşurarea de operaţiuni cu
produsul ce face obiectul autorizării.
(3) Se consideră că un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive dacă se
poate aprecia în mod rezonabil că ar produce asemenea efecte, dacă nu este folosit sau nu
putea fi folosit în scopul pentru care a fost produs.
[…]” 14 Articolul 9 din Legea nr. 194/2011 prevede:
,,(1) Dacă în urma evaluării se constată că produsul pentru care se solicită
autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A.:
a) comunică solicitantului refuzul de eliberare a autorizaţiei, în condiţiile prezentei
legi;
b) notifică Ministerul Sănătăţii în vederea efectuării demersurilor necesare pentru
înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind
regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 65
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 194/2011, substitut
reprezintă orice substanță sau asociere de substanțe de origine naturală ori
sintetică, în orice stare fizică, sau orice produs, plantă, ciupercă ori părți ale
acestora al căror regim juridic nu este reglementat prin alte dispoziții legale,
care are capacitatea de a produce efecte psihoactive și care, indiferent de
conținut, denumire, mod de administrare, de prezentare sau de publicitate,
este ori poate fi folosit în locul unei substanțe sau preparat stupefiant ori cu
efecte psihotrope sau în locul unei plante ori substanțe aflate sub control
național sau pentru aceleași scopuri.
Din examinarea normei juridice prevăzute în art. 4 din legea sus-
menționată rezultă fără putință de tăgadă faptul că operatorul este persoana
fizică sau juridică care desfășoară sau intenționează să desfășoare operațiuni
cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. Pentru desfășurarea unor
astfel de operațiuni are obligația de a solicita A.N.S.V.S.A. o autorizație.
Norma juridică a indicat faptul că produsele susceptibile de a avea
efecte psihoactive se supun autorizării A.N.S.V.S.A, chiar și în condițiile în
care scopul producerii unui astfel de produs nu este consumul. În acest
context, se subînțelege faptul că operațiunile desfășurate sau cu privire la care
se intenționează să fie executate de către operator nu se pot efectua anterior
supunerii substanțelor susceptibile de a avea efecte psihoactive expertizei
A.N.S.V.S.A., chiar în ipoteza în care scopul declarat al operațiunilor nu este
acela de punere în vânzare sau plasare pe piață în vederea consumului.
Deopotrivă, normele juridice care prevăd modalitatea de derulare a
procedurii de autorizare au ca destinatari atât operatorii care desfășoară
operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive într-un cadru
legal, cât și operatorii care doar intenționează să desfășoare asemenea
operațiuni.
Consecința juridică a nerespectării dispozițiilor legale este aceea că
operațiunile cu produse efectuate în lipsa unei autorizări îmbracă un caracter
ilegal și sunt sancționate de legea penală, în temeiul dispozițiilor art. 16 din
Legea nr. 194/2011.
modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi
completările ulterioare.
(2) Dacă în urma evaluării se constată că produsul pentru care se solicită
autorizarea nu este substitut, A.N.S.V.S.A. eliberează autorizaţia pentru operaţiunile şi
produsele solicitate, în termen de 30 de zile de la data obţinerii rezultatelor analizelor şi
evaluărilor prevăzute la art. 6 şi 7.
(3) A.N.S.V.S.A. ţine şi actualizează un registru special în care se înscriu
operaţiunile şi produsele pentru care se emite autorizaţie, precum şi operatorii autorizaţi;
datele din registru se fac publice prin afişare pe pagina de internet a instituţiei.”
66 Simona Rusu
Etapele preliminare procedurii de autorizare, constând în obținerea de
documente cu privire la caracteristicile produsului, documente privind
evaluarea riscurilor punerii pe piață a produsului, rezultate teste, documente
privind metoda de fabricație, o strategie privind măsurile de siguranță,
prezentarea de mostre în cantități care fac posibilă expertizarea produsului de
către persoana fizică sau juridică care desfășoară sau intenționează să
desfășoare operațiuni cu produse, formularea de cereri prin reprezentant legal,
converg spre concluzia că persoana care procură în mod singular cantități
infime de substanțe ce fac parte din categoria celor apte de a produce efecte
psihoactive nu poate fi destinatar al normei juridice sus-menționate.
De asemenea, în raport cu modalitatea de reglementare a procedurii de
autorizare, este evident că aceasta este aplicabilă operatorilor, fie ei persoane
fizice sau juridice, care execută operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea
efecte psihoactive în cadrul unor acte ori fapte de comerț, întrucât doar în
cadrul unor astfel de operațiuni se impune deținerea de documente cu privire
la proveniența produsului, caracteristicile produsului, date privind metoda de
fabricație etc. În sprijinul acestei opinii invocăm și dispozițiile art. 2 lit. b) din
Legea nr. 194/2011, care condiționează calitatea de operator de împrejurarea
ca operațiunile cu produse să fie efectuate de către operator prin coordonare
directă sau indirectă, aspect de natură să conducă la concluzia unor operațiuni
de amploare.
Prin Decizia nr. 1/201715, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins ca
inadmisibilă sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia privind
pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni
de drept:
– ,,în analiza laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 16 din
Legea nr. 194/2011, raportarea la prevederile Deciziei 2005/387/JAI a
Consiliului UE și la anexele acesteia, respectiv la rapoartele anuale ale
EMCDDA Europol este suficientă pentru a stabili caracterul unui produs de a
fi susceptibil să aibă efecte psihoactive, în condițiile în care Legea nr.
194/2011 nu face nicio trimitere la decizia și rapoartele menționate”;
– ,,în analiza laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 16 din
Legea nr. 194/2011, pentru a stabili caracterul unui produs de a fi susceptibil
să aibă efecte psihoactive este obligatorie urmarea procedurii prevăzute de
art. 6 și 7 din Legea nr. 194/2011, aplicabilă în situația autorizării
operațiunilor cu acest tip de produse”.
15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 67
În considerentele deciziei sus-menționate, instanța supremă a precizat
că rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere
instanțelor de judecată, în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu
precizarea că adoptarea unei soluții este atributul exclusiv al judecătorului, ce
trebuie să rezulte din aplicarea corectă și concretă a legii, în baza probelor
legal administrate în cauză. Totodată, au fost expuse următoarele puncte de
vedere (cu privire la prima chestiune de drept):
– într-o opinie, s-a considerat că pentru stabilirea caracterului unui
produs de a fi susceptibil de a produce efecte psihoactive este suficientă
raportarea la Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind
schimbul de informații, evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe
psihoactive16;
– în a doua opinie, s-a apreciat că nu este suficientă raportarea, cu
motivarea că Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene nu
incriminează în sine operațiuni cu respectivele substanțe, ci reprezintă un
mijloc de avertizare a statelor membre cu privire la necesitatea instituirii unui
control național al operațiunilor cu acele substanțe, iar decizia menționată
anterior nu are efect direct în dreptul intern.
Ne alăturăm celei de-a doua opinii, cu luarea în considerare a
dispozițiilor art. 20 din Constituția României, republicată, art. 1 din Codul
penal și art. 9 din Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene
(potrivit cărora: în cazul în care Consiliul Uniunii Europene decide să supună
o nouă substanță psihoactivă unor măsuri de control, statele membre depun
toate eforturile necesare pentru a lua măsurile necesare în conformitate cu
legislația internă, cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de un an de la data
deciziei respective, pentru a supune noua substanță psihotropă sau noul
stupefiant măsurilor de control și sancțiunilor penale prevăzute în legislația
lor). Decizia menționată anterior (a Consiliului Uniunii Europene) a statuat în
sensul de a se include substanța identificată ca substitut în categoria
substanțelor psihotrope sau stupefiante.
Relativ la cea de-a doua chestiune de drept, s-au exprimat de asemenea
două opinii.
Prima opinie a fost aceea că pentru stabilirea caracterului unui produs
de a fi susceptibil să aibă efecte psihoactive nu este obligatorie urmarea
procedurii prevăzute în art. 6 și art. 7 din Legea nr. 194/201117.
16 Disponibilă pe site-ul https://lege5.ro/Gratuit/gi3tinzyga/decizia-nr-387-2005-
privind-schimbul-de-informatii-evaluarea-riscurilor-si-controlul-noilor-substante-psihoactive
(accesat la 9 mai 2018). 17 ,,Art. 6
68 Simona Rusu
În a doua opinie, s-a apreciat că urmarea procedurii este obligatorie.
Susținătorul acestei opinii – Facultatea de Drept a Universității din
București – a transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție următoarele
argumente:
– în cazul infracțiunii analizate, urmarea imediată este o stare de
pericol pentru sănătatea persoanei. În conținutul laturii obiective, un rol
esențial îl are urmarea imediată a infracțiunii. Fie că urmarea este
reprezentată de o stare de pericol, fie că este reprezentată de un rezultat, de
existența ei depinde existența infracțiunii;
– pentru ca urmarea imediată a faptei să se poată realiza, este necesar
ca produsul ce a constituit obiectul operațiunii să aibă aptitudinea de a pune
în pericol sănătatea persoanei prin efectele sale psihoactive. Dacă asemenea
aptitudine nu există, urmarea imediată a infracțiunii nu se produce și, în
consecință, nu există infracțiune;
– simpla susceptibilitate a produsului de a avea efecte psihoactive este
insuficientă, iar procedura prin care se atestă dacă produsul este sau nu
substitut apare ca inevitabilă.
Raportat la problemele de drept supuse dezlegării, s-a apreciat – tot de
către Facultatea de Drept a Universității din București – că în toate cauzele
privind infracțiunile prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011 se impune
declanșarea procedurilor prevăzute în art. 6 și art. 7 din aceeași lege, cu
mențiunea că raportarea la prevederile Decizia 2005/387/JAI a Consiliului
Uniunii Europene reprezintă un argument puternic în declanșarea acestor
proceduri.
Nu suntem de acord cu cea de-a doua opinie, întrucât declanșarea
procedurilor prevăzute în art. 6 și art. 7 din legea sus-menționată presupune în
mod obligatoriu existența unei solicitări a reprezentatului legal al
A.N.S.V.S.A. analizează documentația depusă şi transmite mostrele furnizate de
solicitant, în vederea analizării compoziției calitative şi cantitative a produsului,
laboratoarelor acreditate în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European.”
,,Art. 7
(1) După obținerea rezultatului analizelor de laborator, o copie certificată a
acestora, împreună cu documentația aferentă, se transmite de către A.N.S.V.S.A., spre
evaluare, comisiei constituite atât din specialişti din comisia de farmacologie clinică,
toxicologie şi toxicodependență şi din comisia de psihiatrie ale Ministerului Sănătății, cât şi
din specialişti din structurile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, în vederea
certificării dacă produsul are sau nu efecte psihoactive.
(2) Nominalizarea persoanelor care fac parte din comisia prevăzută la alin. (1) se
aprobă prin ordin comun al ministrului sănătății şi al ministrului afacerilor interne, în
termen de maximum 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(3) Comisia prevăzută la alin. (1) poate solicita efectuarea de analize de laborator
suplimentare.”
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 69
operatorului, organele de urmărire penală neputându-se substitui
reprezentantului legal, iar, pe de altă parte, întrucât A.N.S.V.S.A. nu face
parte din categoria instituțiilor de specialitate, acreditate de lege să efectueze
expertize ori constatări din dispoziția organelor de urmărire penală. De altfel,
procedurile de autorizare au ca premisă existența unor documente pe care
comercianții ilegali (traficanții) de substanțe susceptibile de a produce efecte
psihoactive nu le dețin, iar în acest caz procedurile nu pot fi declanșate.
Se impune precizarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a
procedat la analizarea fondului chestiunii de drept ce a făcut obiectul sesizării.
Diferența de tratament juridic aplicabilă produselor susceptibile de a
avea efecte psihoactive în raport cu produsele catalogate drept medicamente.
În ceea ce privește regimul juridic al substanței tramadol, se impun
următoarele precizări:
Spre deosebire de alte substanțe psihoactive noi, tramadol face parte
din clasa de medicamente analgezice opioide, care se eliberează din farmacii
doar pe bază de rețetă, conform prospectului de utilizare.
În raport cu conținutul normelor juridice în vigoare, se constată faptul
că autorizația prevăzută în art. 4 din Legea nr. 194/2011 se eliberează de către
A.N.S.V.S.A. doar pentru un produs cu privire la care se constată, în urma
efectuării unor analize și evaluări de către laboratoarele specializate, că nu
este substitut, în sensul aceleiași legi.
În cazul medicamentelor, fabricantului îi incumbă obligația de a obține
autorizația de fabricare, iar operatorului, autorizația de punere pe piață. Aceste
autorizații se eliberează de către Ministerul Sănătății prin Agenția Națională a
Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale (denumită în continuare
A.N.M.D.M.), în conformitate cu dispozițiile art. 730-733 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății18, republicată, cu modificările
și completările ulterioare, și nu potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr.
194/2011.
Opinia este aceea că, în cazul medicamentelor care conțin în
componența lor o substanță susceptibilă de efecte psihoactive sau substanțe
stupefiante ori psihotrope, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 339/2005 și ale
Legii nr. 95/2006, și nu dispozițiile Legii nr. 194/2011.
Activitatea executată de către o persoană fizică care deține, în vederea
consumului propriu, câteva comprimate de tramadol, nu presupune obținerea
unei autorizări în condițiile prevăzute în art. 4 din Legea nr. 194/2011,
întrucât, așa cum am menționat anterior, această obligație incumbă, conform
18 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august
2015.
70 Simona Rusu
Legii nr. 95/2006, fabricantului de medicamente, precum și persoanei juridice
care efectuează operațiuni de punere pe piață de medicamente.
Obligația persoanei fizice este aceea de a deține medicamentul în
temeiul unei prescripții medicale, întrucât tramadolul a fost identificat ca
făcând parte din categoria medicamentelor care se eliberează doar pe bază de
prescripție medicală. În cuprinsul listei de medicamente care se eliberează pe
bază de prescripție medicală, întocmită la data de 5 noiembrie 2014 de către
A.N.M.D.M., tramadolul este menționat ca făcând parte din această categorie.
Potrivit art. 795 din Legea nr. 95/2006, A.N.M.D.M. întocmește o listă
a medicamentelor care se eliberează cu prescripție medicală pe teritoriul
României, specificând, dacă este cazul, categoria clasificării. Această listă se
actualizează anual.
Prin prescripție medicală se înțelege un document scris, semnat și
parafat de către un medic, care recomandă un tratament medical unui pacient
clar identificat și care autorizează eliberarea de către farmacist a unei cantități
determinate de medicamente aflate sub controlul legislației naționale în
domeniu.
Motivele avute în vedere în cazul medicamentelor care se eliberează
pe bază de prescripție medicală sunt enumerate în art. 793 din Legea nr.
95/2006:
– medicamentele prezintă un pericol direct ori indirect, chiar în cazul
utilizării corecte, dacă sunt folosite fără supraveghere medicală;
– medicamentele sunt utilizate frecvent și în mare măsură incorect și
ca atare pot prezenta un pericol direct ori indirect pentru sănătatea umană;
– medicamentele conțin substanțe ori preparate ale acestora ale căror
activitate și/sau reacții adverse necesită investigații aprofundate;
– medicamentele sunt prescrise în mod normal de medic pentru a fi
administrate parenteral.
Deținerea cu drept, de către o persoană fizică, de produse care fac
parte din categoria medicamentelor care se eliberează pe bază de prescripție
medicală este dovedită de existența unei prescripții medicale, în conformitate
cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 339/2005 raportat la art. 793 alin. (2) din
Legea nr. 95/2006.
Până în prezent, tramadolul, deși recunoscut ca reprezentând o
substanță cu proprietăți psihoactive pe plan european, nu a fost introdusă în
anexele Legii nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută în art. 8 alin.
(3) din aceeași lege.
Dat fiind că tramadolul nu face parte din categoria substanțelor
interzise la deținere de către Legea nr. 143/2000 și nici din aceea a
substanțelor aflate sub control național prevăzute în anexele Legii nr.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 71
339/2005, obligația impusă de către art. 37 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din
Legea nr. 339/200519 raportat la art. 793 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu
incumbă făptuitorului.
În conținutul Hotărârii pronunțate la data de 10 iulie 2014 în cauzele
conexate C-358/2013 și C-181/2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
statuat faptul că noțiunea de medicament nu include substanțele, precum
amestecurile de plante aromatice care conțin canabinoizi sintetici, ce au ca
efect o simplă modificare a funcțiilor fiziologice, fără a fi apte să determine
efecte benefice, directe sau indirecte, asupra sănătății umane, și care sunt
consumate numai în scopul provocării unei stări sinonime cu starea de
ebrietate și prin aceasta sunt nocive pentru sănătatea umană. Prin această
hotărâre, instanța europeană a răspuns întrebărilor adresate de către Curtea
Federală a Germaniei, care, în cadrul a două proceduri penale, trebuia să
decidă dacă vânzarea de amestecuri care conțin canabinoizi sintetici utilizați
ca înlocuitori pentru marijuana poate atrage urmărirea penală pentru vânzarea
ilegală de medicamente îndoielnice. La data comiterii faptelor, canabinoizii
sintetici nu intrau sub incidența legii germane privind stupefiantele, astfel
încât autoritățile germane nu puteau începe urmărirea penală în temeiul
acestei legi. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, potrivit Curții
Federale a Germaniei, amestecurile în discuție nu sunt consumate în scopuri
terapeutice, ci pur recreative și, ca atare, astfel de substanțe nu pot fi calificate
drept medicamente din perspectiva cerinței unei interpretări corecte a noțiunii
de medicament. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat că, deși
această susținere ar avea drept consecință excluderea oricărei represiuni
penale în privința comercializării substanțelor în discuție, acest aspect nu
este de natură să repună în discuție aprecierea Curții.
Noțiunea de medicament este definită în art. 1 pct. 2 lit. b) din
Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6
noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele
19 ,,Art. 37
(1) Preparatele şi substanțele stupefiante şi psihotrope pot fi utilizate în scop
medical numai pe baza prescripțiilor medicale, în conformitate cu normele metodologice de
aplicare a prezentei legi.
[…]”
,,Art. 38
[…]
(2) Pacienții aflați în tratament cu medicamente care conțin substanțe stupefiante
sau psihotrope prevăzute în tabelul II din anexă pot deține cantitatea prescrisă numai în baza
prescripției medicale.
[…]”
72 Simona Rusu
de uz uman20, cu modificările ulterioare. Potrivit acestui articol, prin
medicament se înțelege orice substanță sau combinație de substanțe care poate
fi folosită la om sau îi poate fi administrată fie pentru restabilirea, corectarea
sau modificarea funcțiilor fiziologice prin exercitarea unei acțiuni
farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui
diagnostic medical.
Față de cele menționate, se constată faptul că substanțele psihoactive
catalogate drept medicamente, se supun unei duble reglementări.
În funcție de caracterul de substanță psihoactivă nouă, așa cum a fost
identificată prin Decizia 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene,
tramadolul se supune normelor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 194/2011.
Raportat la catalogarea tramadolului ca substanță psihoactivă folosită
ca medicație, acesta se supune Legii nr. 95/2006.
Dispozițiile din Legea nr. 95/2006 au caracter de norme speciale în
raport cu acelea ale Legii nr. 194/2011 și ca atare se aplică cu prioritate.
Concluzii:
– Legea nr. 194/2011 a fost adoptată în considerentul protejării
populației împotriva acțiunilor nocive generate de consumul de substanțe
susceptibile de a avea efecte psihoactive, termenul de ,,populație” incluzând
orice persoană care are calitatea de consumator de astfel de substanțe;
– legea sus-menționată a fost adoptată ca măsură de combatere a
consumului de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, și nu ca
măsură de sancționare a consumului unor astfel de substanțe;
– Legea nr. 194/2011 a fost adoptată pentru a incrimina operațiunile
ilicite desfășurate de către comercianți cu produse susceptibile de a avea
efecte psihoactive și de a avertiza în acest scop consumatorii că aceste
substanțe reprezintă o amenințare la adresa sănătății;
– acțiunile care constituie elementul material al infracțiunii prevăzute
în art. 16 din Legea nr. 194/2011 sunt condiționate de executarea lor într-o
manieră coordonată (directă sau prin interpuși);
– subiectul activ al infracțiunii analizate este orice persoană fizică sau
juridică care execută, fără autorizare, oricare dintre acțiunile enumerate
limitativ în art. 2 din legea sus-menționată;
– scopul operațiunii ilicite poate fi doar una sau mai multe dintre
acțiunile enumerate în art. 2 din Legea nr. 194/2011;
20 Disponibilă pe site-ul https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/files/eudralex/
vol-1/dir_ 2001_83_cons2009/2001 _83_cons2009_ro.pdf (accesat la 9 mai 2018).
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 73
– procedura de autorizare a operațiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive are ca destinatari orice persoană fizică sau juridică
care intenționează să desfășoare într-un cadru legal operațiuni cu produse;
– legiuitorul, intuind posibilitatea existenței unui comerț ilicit subteran
cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, a scos în afara unui
cadru legal activitatea de efectuare de operațiuni cu produse în lipsa
autorizării, sancționând penal o astfel de conduită;
– potențialul unei substanțe de a fi susceptibilă de a produce efecte
psihoactive se evidențiază doar în funcție de efectele produsului în cazul
consumului uman, această situație de fapt generând calitatea de subiect pasiv
a consumatorului de substanțe susceptibile de a produce efecte psihoactive;
– potrivit Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului Uniunii Europene,
statele membre au obligația de a supune măsurilor de control și sancțiunilor
penale noua substanță psihotropă sau noul stupefiant. Respectarea
dispozițiilor acestei decizii presupune identificarea similitudinii dintre noua
substanță și substanțele stupefiante ori psihotrope și ulterior includerea
acesteia pe unul din tabelele Legii nr. 143/2000;
– deținerea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în
vederea consumului propriu, nu este incriminată de Legea nr. 194/2011;
– procurarea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în
vederea consumului propriu, nu este incriminată de legea sus-menționată;
– Legea nr. 143/2000 face o diferență de tratament sancționator în
raport cu gradul de pericol social între faptele incriminate în art. 221, respectiv
art. 4;
– în cuprinsul dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr.
194/2011 este prevăzută câte o singură pedeapsă, fiind puțin probabil ca
legiuitorul să fi avut intenția să sancționeze cu aceeași pedeapsă și deținătorul
de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, în vederea consumului
propriu, și persoana care face acte de comerț ilicit;
– consumatorul care achiziționează substanțe de pe piața neagră nu
poate cunoaște efectele acestor decât ca urmare a consumului;
– practica judiciară a stabilit faptul că: în prezent comerțul ilicit cu
substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive se desfășoară de către
21 ,,Art. 2
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,
transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,
trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind
circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
74 Simona Rusu
persoane fizice, în cadrul unei piețe negre; substanțele supuse comercializării
nu mai sunt inscripționate; substanțele comercializate nu mai sunt ambalate în
plicuri pe care să fie inscripționată denumirea, conținutul și destinația
produsului, spre deosebire de trecut;
– efectuarea de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte
psihoactive se poate realiza de către o persoană fizică sau juridică, într-un
cadru legal sau ilegal, adoptarea rezoluției infracționale de a acționa într-un
cadru nelegal presupunând suportarea rigorilor legii. Potrivit noii legislații
civile, profesioniștii, printre care și comercianții, se împart în două categorii:
profesioniștii-persoane fizice și profesioniștii-persoane juridice;
– faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că subiect activ
al infracțiunii prevăzute în art. 16 din Legea nr. 194/2011 poate fi orice
persoană fizică sau juridică nu poate fi interpretat ca un argument în favoarea
incriminării operațiunii de procurare de substanțe susceptibile de a avea efecte
psihoactive în vederea consumului propriu, întrucât nu aceasta a fost rațiunea
instanței supreme;
– împrejurarea că unele din acțiunile prohibite care constituie element
material al infracțiunii prevăzute în art. 4 din Legea nr. 143/2000 se regăsesc
și în cadrul operațiunilor prohibite cuprinse în Legea nr. 194/2011 nu
reprezintă în niciun caz un argument în sensul că domeniul de aplicare al
primei legi include combaterea consumului ilicit de substanțe susceptibile de
a avea efecte psihoactive, întrucât identificarea unei conduite interzise nu se
poate realiza prin raportare la un alt text lege, nu se poate efectua prin
analogie sau prin constatarea unei similitudini. Incriminarea unei acțiuni
presupune existența unei norme de incriminare clare și precise, cu referire
expresă la însuși faptul interzis;
– în viziunea primei opinii (menționate la începutul articolului),
deținerea de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive îmbracă un
caracter ilicit, iar acest aspect justifică interpretarea prin analogie a normei
incriminatoare, în scopul de a nu se ajunge la situația excluderii unei
represiuni penale. O astfel de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 194/2011
este contrară principiilor nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege, ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și fiat justitia pereat mundus.
Împrejurarea că, la rândul său, Parlamentul European a avut în vedere,
la adoptarea unor măsuri legislative în ceea ce privește substanțele
susceptibile de a avea efecte psihoactive, traficul ilicit al acestor substanțe, și
nu incriminarea activității de deținere în vederea consumului propriu, reiese în
mod evident și din cuprinsul mențiunilor inserate în Regulamentul (UE)
2017/2101 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 noiembrie 2017
de modificare a Regulamentului (CE) 1920/2006 în ceea ce privește schimbul
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 75
de informații, sistemul de alertă timpurie și procedura de evaluare a riscurilor
pentru noile substanțe psihoactive22, potrivit cărora:
a) noile substanțe psihoactive care pot avea numeroase utilizări
comerciale și industriale, dar și științifice, pot prezenta riscuri pentru sănătate,
societate și siguranță, atunci când sunt consumate de către oameni;
b) noile substanțe psihoactive sunt adesea utilizate în scopul cercetării
și dezvoltării științifice și în producția mai multor produse sau a altor
substanțe folosite pentru a fabrica produse, cum ar fi medicamentele,
restricționarea accesului la aceste substanțe pentru astfel de utilizări putând
avea un impact important asupra operatorilor economici;
c) publicul larg, constituit din persoane care consumă astfel de
substanțe, este lipsit de cunoștințe și nu conștientizează riscurile asociate
consumului unor astfel de substanțe, aspect ce reclamă din partea autorităților
publice oferirea de soluții eficiente de protejare a sănătății și a siguranței
publice, fără a se obstrucționa însă funcționarea pieței interne;
d) măsurile de restricționare variază în mod corespunzător de la un stat
membru la altul, astfel că operatorii economici care utilizează substanțe
psihoactive noi în producția diferitelor produse trebuie să îndeplinească, în
cazul aceleiași substanțe, cerințe diferite, cum ar fi notificarea prealabilă
exportului, autorizația de export sau licențele de import și export;
e) diferențele dintre actele cu putere de lege și actele administrative ale
statelor membre privind noile substanțe psihoactive ar putea obstrucționa
într-o anumită măsură funcționarea pieței interne, prin crearea de obstacole în
calea comerțului și prin îngreunarea accesului la aceste substanțe psihoactive
noi;
f) disparitățile dintre diferitele măsuri de restricționare aplicate noilor
substanțe psihoactive, deși legitime, ar putea conduce de asemenea la
migrarea noilor substanțe psihoactive nocive dintr-un stat membru în altul,
obstrucționând eforturile de restricționare a disponibilității acestora către
consumatori și subminând protecția consumatorilor din întreaga Uniune, în
cazul în care nu se consolidează schimbul de informații și coordonarea dintre
statele membre.
Observăm că norma juridică europeană cataloghează consumatorul ca
fiind acea persoană care este beneficiarul legii pentru protecția
consumatorului;
g) disparitățile favorizează traficul ilicit al substanțelor psihoactive
realizat de către rețelele criminale și, în special, criminalitatea organizată.
22 Disponibil pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX
%3A32017R2101 (accesat la 30 mai 2018).
76 Simona Rusu
Relevăm că norma juridică europeană utilizează sintagma de trafic
ilicit de substanțe psihoactive noi și identifică persoanele implicate, respectiv
membrii unor rețele criminale organizate;
h) măsurile privind noile substanțe psihoactive (prevăzute de
regulamentul sus-menționat) trebuie să contribuie la atingerea nivelului de
protecție a sănătății umane și a siguranței înscris în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene;
i) în caz de risc imediat pentru sănătatea publică, Comisia Europeană
trebuie să supună noile substanțe psihoactive unei restricționări temporare a
accesului pe piața de consum, înainte de încheierea evaluării riscurilor.
Rapoartele privind noile substanțe psihoactive trebuie să fie puse la dispoziția
publicului;
j) pe baza dovezilor existente și a criteriilor prestabilite, noile
substanțe psihoactive care prezintă riscuri grave pentru sănătate, societate și
siguranță nu ar trebui puse la dispoziție pe piață;
k) statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a preveni
deplasarea pe piața ilicită a noilor substanțe psihoactive utilizate pentru
cercetare și dezvoltare sau pentru alte scopuri autorizate.
Soluțiile identificate la nivel european au în vedere întreprinderea de
demersuri pentru informarea publicului, în calitate de consumator, cu privire
la efectele substanțelor psihoactive și adoptarea de măsuri eficiente pentru
ținerea sub control a traficului ilicit derulat în cadrul unei piețe ilicite de către
traficanți, inclusiv prin deturnarea destinației de folosire a unor astfel de
substanțe, respectiv din sfera unor activități de cercetare, industriale etc.
autorizate, către scopuri ilicite;
l) Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (denumit în
continuare OEDT), instituit prin Regulamentul CE 1920/2006 al
Parlamentului European și al Consiliului, trebuie să aibă un rol central în
schimbul de informații, să emită alerte sanitare cu privire la măsurile de
prevenire, de tratament și reducere a efectelor nocive ale substanțelor
psihoactive noi;
m) lipsa capacității de a identifica noile substanțe psihoactive și de a
anticipa răspândirea acestora, precum și lipsa de dovezi privind riscurile
aferente pentru sănătate, societate și siguranță îngreunează furnizarea unui
răspuns eficient și, ca urmare, trebuie să se aloce resursele necesare la nivelul
Uniunii Europene și la nivel național, pentru a se facilita cooperarea regulată
dintre OEDT, punctele naționale focale, reprezentanții la nivel regional și
local ai sistemului sanitar și ai autorităților de aplicare a legii, institutele de
cercetare și laboratoarele criminalistice cu competențe în domeniu, în vederea
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 77
creșterii capacității de evaluare a noilor substanțe psihoactive și a capacității
de reacție eficientă față de acestea;
n) copiii și adolescenții sunt în special vulnerabili în fața pericolelor pe
care le reprezintă aceste noi substanțe ale căror riscuri rămân necunoscute la
scară largă;
o) statele membre ar trebui să implementeze măsuri de prevenire, prin
difuzarea de informații pe internet cu privire la riscurile pe care le implică
utilizarea necorespunzătoare și abuzul consumului de substanțe psihoactive.
Sensibilizarea copiilor, a adolescenților și a tinerilor la riscuri este esențială și
poate interveni în cadrul școlar și educațional23;
p) restricționarea accesului pe piață către consumatori a unei noi
substanțe psihoactive se dispune de către Comisia Europeană prin decizie,
dacă punerea pe piață către consumatori a noii substanțe psihoactive prezintă
riscuri imediate pentru sănătatea publică, dovedite de decesele și consecințele
grave pentru sănătate asociate consumului noii substanțe, de prevalența și
tendințele de consum ale noii substanțe psihoactive constatate pentru întreaga
populație și pentru grupuri specifice, în special frecvența, cantitățile, modul de
utilizare, disponibilitatea substanței în rândul consumatorilor și potențialul de
răspândire care indică o amploare considerabilă a riscului;
r) la stabilirea nivelului de risc, Comisia Europeană are în vedere
efectul nociv asupra sănătății cauzat de consumul noii substanțe psihoactive,
riscul de abuz, posibilitatea de a crea dependență, riscul de vătămare, boală,
agresiune și afecțiuni fizice și psihice, efectele nocive asupra societății bazate
pe impactul asupra ordinii publice, a activității infracționale și a criminalității
organizate, profiturile ilegale generate de producerea, comercializarea și
distribuirea noii substanțe psihoactive și costurile economice asociate
efectelor nocive la nivel social;
s) Comisia Europeană nu adoptă măsuri de restricționare privind o
nouă substanță psihoactivă, dacă conform dovezilor existente, efectul nociv
asupra sănătății cauzat de consumul noii substanțe psihoactive asociat cu
toxicitatea acută și cronică a acesteia, riscul de abuz și posibilitatea de a crea
dependență sunt nesemnificative.
23 În Regulamentul sus-menționat sunt definiți următorii termeni:
– consumatorul este orice persoană fizică și juridică ce acționează în scopuri care nu
se încadrează în activitatea sa comercială, economică sau profesională;
– punerea la dispoziție pe piață înseamnă orice furnizare a unei noi substanțe
psihoactive în vederea distribuției, a consumului sau a utilizării pe piața Uniunii Europene, în
cadrul unei activități comerciale contra cost sau gratuit;
– utilizarea comercială și industrială semnifică orice activitate de fabricare,
prelucrare, preparare, depozitare, amestecare, producție și vânzare către persoane fizice și
juridice, altele decât consumatorii.
78 Simona Rusu
ș) Comisia Europeană interzice fără întârzieri nejustificate producerea,
fabricarea, punerea la dispoziție pe piață, inclusiv importul în Uniunea
Europeană, transportul și exportul din această Uniune al noii substanțe
psihoactive, dacă aceasta prezintă riscuri medicale, sociale și de siguranță
grave.
– față de considerentele menționate mai sus, avute în vedere de către
Parlamentul European și Consiliul Europei și inserate în Regulamentul (UE)
2017/2101, se poate releva că acestea susțin punctul de vedere potrivit căruia
Legea nr. 194/2011 nu incriminează activitatea de procurare, respectiv de
deținere de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive în vederea
consumului propriu, ci traficul ilicit al unor astfel de substanțe, în cadrul unor
activități comerciale ilicite, executate în scopul obținerii de profituri ilicite;
– noțiunea de consumator trebuie interpretată prin raportare la aceea
conținută în Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorului24, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și
nu prin raportare la sintagma consumator-dependent din cuprinsul Legii nr.
143/2000. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 2 din primul act normativ,
prin consumator se înțelege ,,orice persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității
sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.
Articolul 2 pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 precizează
faptul că operatorul economic este ,,orice persoană fizică sau juridică,
autorizată, care în cadrul activității sale profesionale fabrică, importă,
transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează
servicii”.
În cadrul dispozițiilor art. 3 pct. a din ordonanța menționată anterior
sunt enumerate drepturile consumatorilor, printre acestea fiind prevăzut
expres și dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs
sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea
sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime.
Conform dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992,
statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de
consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și
servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora,
apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice
împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea și
luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori;
24 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007.
Infracțiunea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind… 79
– toate argumentele sus-menționate au în vedere faptul că substanțele
psihoactive noi nu pot avea același regim juridic ca și cel al drogurilor,
întrucât pe măsură ce apar și fac obiectul unei incriminări se procedează la
distribuția unui înlocuitor, iar informațiile privind riscurile asociate
consumului substanțelor psihoactive noi lipsesc. Pe măsură ce riscurile sunt
identificate, substanțele psihoactive sunt înlocuite cu altele noi;
– referitor la substanțele psihoactive noi care au și atributul de a fi
catalogate drept medicamente, alături de argumentele prezentate anterior în
sensul neincriminării acțiunii de deținere a acestora în vederea consumului
propriu, îl amintim și pe acela al inexistenței unei sancțiuni a acțiunii de
deținere de medicație fără prescripție medicală, în contra dispozițiilor Legii
nr. 95/2006, medicație care nu conține ca substanțe active niciuna dintre
substanțele stupefiante ori psihotrope prevăzute în tabelele Legii nr. 143/2000.
REFLECȚII ÎN LEGĂTURĂ CU CERCETAREA CRIMELOR
COMUNISMULUI
Dr. Viorel SISERMAN
Colonel-magistrat,
prim-procuror militar
Parchetul Militar de pe lângă
Tribunalul Militar Cluj
ABSTRACT
The author points out some reflections on the investigation of the
crimes of communism, presenting some opinions expressed in the
matter and arguing his own point of view.
Key words: communism, murder, dictatorship, political prisoner,
crime, prescription of criminal liability, security.
1. După acapararea puterii de către Partidul Comunist din România și
instaurarea statului totalitar, a început o cruntă represiune împotriva
oponenților acestui regim, fiind comise crime care, în majoritatea cazurilor,
așa cum rezultă din investigațiile recente, nu au fost anchetate. Din acest
motiv, cercetarea în prezent a acestor crime este deosebit de dificilă, întrucât
s-a încercat ascunderea lor pentru ca vinovații să se sustragă de la răspunderea
penală.
O anchetă a fost efectuată de către o Comisie a Partidului Comunist
Român în anul 1968, din ordinul șefului statului de atunci, Nicolae
Ceaușescu, însă rezultatul acesteia nu s-a materializat decât prin adoptarea
unui nou Cod penal (intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969)1. Această
decizie a fost luată în urma unui șantaj al fostului ministru de interne,
Alexandru Drăghici, care, atunci când a fost audiat în Comisie, la data de 30
octombrie 1968, a solicitat să fie anchetați și să fie excluși din partid și ,,aceia
care au făcut represiuni în Raionul Focșani, pentru că și acolo au fost
împușcați oameni, au fost împușcați copii”. Alexandru Drăghici se referea la
Nicolae Ceaușescu, fost general, adică tocmai la cel care ordonase ancheta. A
intervenit însă prim-ministrul de atunci, Ion Gheorghe Maurer, care a arătat
că: ,,Soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre
prescripție din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să spunem să
e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 În prezent, abrogat.
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 81
nu fie trimis în judecată și împotriva omului să se ia hotărârile politice. Mai
sunt câteva luni până la prescripție” (a se vedea Rechizitoriul nr. 15/P/1999
al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București)2.
2. Potrivit Codului penal anterior (în continuare C.pen. din 1969), în
cazurile de omor prescripția răspunderii penale intervenea în termenul de 15
ani [art. 122 alin. (1) lit. a)], termen care, în cazul întreruperii cursului
prescripției, se putea prelungi cu încă jumătate, respectiv cu 7 ani și 6 luni
(art. 124).
Articolul 121 alin. (2) C.pen. din 1969 prevedea că prescripția nu
înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii,
acestea fiind incriminate în același cod, respectiv în art. 356 (propaganda
pentru război), în art. 357 (genocidul), în art. 358 (tratamentele neomenoase),
în art. 359 (distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri) și în art. 360
(distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale). Ca urmare a acestor
reglementări, până la abolirea dictaturii comuniste la 22 decembrie 1989,
aceste crime nu au fost cercetate. După Revoluția Română din 1989 s-au făcut
unele demersuri (a se vedea cazul Alexandru Drăghici ș.a., dosarul nr.
393/P/1992 al Direcției Procuraturilor Militare)3, iar printr-o Decizie a Curții
Supreme de Justiție (în prezent, Înalta Curte de Casație și Justiție) din anul
1999 s-a stabilit că termenul de prescripție, potrivit Codului penal anterior,
curgea doar după abolirea statului comunist totalitar.
La data de 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a
adoptat Rezoluția nr. 260A (111), care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951.
Prin această rezoluție a fost adoptată Convenția pentru prevenirea și
reprimarea crimei de genocid, definind această faptă ca fiind: „oricare din
actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în
parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: a) omorârea
membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a
unui grup; c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care
antrenează distrugerea fizică, totală sau parțială; d) măsuri care vizează
scăderea natalității în sensul grupului; e) transferarea forțată a copiilor
dintr-un grup într-altul”.
România a aderat la convenția sus-menționată la data de 2 noiembrie
1950, prin Decretul nr. 2364. Astfel, crimele săvârșite în timpul dictaturii
comuniste și cu deosebire în așa-numitul deceniu al terorii (1950-1960) intrau
sub incidența convenției la care România aderase. După cum putem constata,
2 A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la
postcomunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2008, documentul nr. 3, p. 227-228, 241. 3 Idem, documentul nr. 3, p. 223-231. 4 Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950.
82 Viorel Siserman
în perioada aceea au fost comise împotriva opozanților orânduirii comuniste
infracțiunile relevate mai sus [la lit. a), b) și c)], care se circumscriu
genocidului, însă acestea nu au fost cercetate.
La data de 26 noiembrie 1968 a fost adoptată de către Adunarea
Generală a Națiunilor Unite Convenția privind neaplicarea limitărilor statutare
în cazul crimelor de război și a crimelor împotriva umanității5. Prin art. I s-a
decis că sunt imprescriptibile crimele de genocid și crimele contra umanității.
Aceste crime au fost definite de către Statutul Tribunalului Militar
Internațional de la Nurnberg, adoptat la data de 8 august 1945, stabilindu-se
că ele trebuie cercetate și pedepsite indiferent de data la care au fost comise.
Respectivul statut a fost semnat la Londra de către cele patru mari puteri aliate
(S.U.A., Anglia, Franța și U.R.S.S.) după lungi tratative, relevantă fiind
Decizia Comisiei interaliate pentru cercetarea crimelor de război [United
Nations War Crimes Commission (UNWCC)], care s-a constituit tot la
Londra, la data de 7 octombrie 1942, și la care au aderat un număr de 17
națiuni5.
În Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg au fost
înscrise drept crime contra umanității fapte ca: uciderea, exterminarea, luarea
în sclavie, deportarea și actele inumane comise împotriva civililor înainte sau
în timpul unui război, precum și persecuțiile din motive politice, rasiale sau
religioase în vederea comiterii sau în legătură cu o crimă dată în competența
acestui tribunal, indiferent dacă încalcă sau nu legea națională a statului unde
aceasta a fost săvârșită.
Prin Decretul nr. 547/29.07.19696, România a ratificat convenția
sus-menționată (privind imprescriptibilitatea crimelor de genocid și a crimelor
contra umanității).
În „Cuvântul înainte” la cartea „Procesul de la Nürnberg”, scrisă de
către cercetătorii Joe J. Heydecker și Johannes Leeb, Ioan Grigorescu o
citează (la p. 9) pe Simone de Beauvoir: „Inculpatul n-ar mai fi același cu
culpabilul. Că represiunea s-ar aplica asupra nonidentității făptașului, și, cu
toate acestea, ea se impune pentru a se asigura deosebirea răului de bine în
felul în care omul știe să facă uz de libertate”.
Analizând documentele vremii și procesul de la Nürnberg în sinte,
autorul sus-citat concluzionează că Tribunalul Militar Internațional de la
Nürnberg nu a judecat doar niște indivizi, ci organizații întregi ale crimei
fasciste, ca SS, Gestapo, Înaltul Comandament al Wehrmachtului etc.7
5 A se vedea J.J. Heydecker, J. Leeb, Procesul de la Nürnberg, vol. I, Editura
Orizonturi, Bucureşti, 2015, p. 111. 6 Publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 30 iulie 1969. 7 J.J. Heydecker, J. Leeb, op. cit., p. 9.
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 83
Constituția României8, revizuită în urma referendumului național din
18-19 octombrie 2003 și intrată în vigoare la 31 octombrie 2003, prevede în
art. 11 alin. (2) că ,,tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern”, iar în art. 20 alin. (2) reglementează că „dacă există
neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au
prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care
Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Ulterior, au existat numeroase discuții cu privire la aplicabilitatea sau
nonaplicabilitatea reglementărilor menționate anterior, apreciindu-se, în unele
situații, că pentru crimele comise în perioada comunistă ar fi aplicabilă
prescripția, iar în alte situații, la care personal am achiesat de fiecare dată, s-a
considerat că acestea au fost și rămân imprescriptibile.
O contribuție importantă în lămurirea acestui sensibil subiect au avut
distinsele cercetătoare Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, care au elaborat
lucrarea „Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la postcomunismul
românesc”, apărută sub egida Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În această lucrare sunt
prezentate în anexă, între altele, și rechizitoriile prin care au fost trimiși în
judecată Alexandru Drăghici ș.a. (dosar nr. 393/P/1992) și colonelul (în
rezervă) Crăciun Gheorghe (dosar nr. 15/P/1999), din care am prezentat în
extras intervențiile din cadrul Comisiei Partidului Comunist Român9.
Avându-se în vedere nenumăratele sesizări și solicitări de a se face
lumină cu privire la aceste crime îngropate în pământ, sub negura timpului, au
avut loc ample dezbateri în diferite simpozioane și conferințe, precum și în
numeroase luări de poziție materializate în articole, referate sau comunicări
științifice.
La data de 16 martie 2012 a fost adoptată Legea nr. 27 pentru
modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal10, înlăturându-se prescripția răspunderii penale pentru
omor, omor calificat, omor deosebit de grav, precum și pentru infracțiunile
intenționate care au avut ca urmare moartea victimei. Această lege [prin care
s-a modificat art. 125 alin. (3) C.pen. din 1969] a fost atacată la Curtea
Constituțională a României, invocându-se principiul neretroactivității, însă
prin Decizia nr. 511/2013, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă11.
8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie
2003. 9 A se vedea R. Grosescu, R. Ursachi, op. cit., p. 223-252. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. 11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014.
84 Viorel Siserman
S-a avut în vedere faptul că în majoritatea statelor europene aceste fapte sunt
imprescriptibile, dar și practica Curții Europene a Drepturilor Omului
(denumită în continuare C.E.D.O.), potrivit căreia principiul neretroactivității
nu se încalcă prin prelungirea sau eliminarea prescripției. Articolul 7 paragr.
(1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (denumită în continuare Convenție) nu interzice extinderea
termenului de prescripție care se regăsește în Convenția europeană privind
imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război12,
adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974. Conform art. 2 paragr. 2 din
această din urmă convenție, ea se aplică și ,,infracțiunilor comise înaintea
intrării ei în vigoare, în cazurile în care termenul de prescripție încă nu
expirase la acea dată”. Nicio reglementare nu prevede existența dreptului de
a nu fi pedepsit sau de a nu executa o pedeapsă, întrucât, potrivit art. 2 din
Convenție, dreptul la viață este un drept fundamental. Ținându-se seama de
toate acestea, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal (în
continuare C.pen.).
În art. 153 C.pen., prescripția are o nouă reglementare. Astfel, în alin.
(2) din textul de lege anterior menționat se arată că „prescripția nu înlătură
răspunderea penală în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității
și de război, indiferent de data la care au fost comise; b) infracțiunilor
prevăzute la art. 188 și art. 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de
moartea victimei”.
Precizăm că în art. 188 și art. 189 C.pen. sunt incriminate infracțiunile
de omor și omor calificat. Totuși, legiuitorul a găsit de cuviință să adauge la
art. 153 din același cod un nou aliniat, al treilea, în care se arată că
„prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor
prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de
prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei
dispoziții”. Adică, pentru omor și omor calificat intervine imprescriptibilitatea
doar pentru acele infracțiuni care nu erau prescrise la data de 1 februarie
2014. Ținând seama că termenele de prescripție, potrivit actualei (dar și
vechii) reglementări, pentru astfel de fapte (de omor calificat) erau de 15 ani,
concluzionăm că acele fapte care au fost comise și nu au fost cercetate până la
data intrării în vigoare a noului Cod penal rămân prescrise, dacă au fost
săvârșite până la data de 31 ianuarie 1999. Cele de omor calificat și omor
deosebit de grav (cum era în reglementarea anterioară), comise după 1
februarie 1999, au devenit imprescriptibile. Ar rămâne imprescriptibile aceste
fapte doar în situația în care astfel de crime ar fi fost cercetate și s-ar fi
12 A fost ratificată de către România prin Ordonanța Guvernului nr. 91/1999
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999).
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 85
întrerupt cursul prescripției prin „îndeplinirea oricărui act de procedură în
cauză” [art. 155 alin. (1) C.pen.]. Mai precizează articolul sus-indicat că
„după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție”
[alin. (2)], însă potrivit alin. (4) din același text legal, „termenele prevăzute la
art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite
oricâte întreruperi ar interveni” (deci, dacă s-ar fi efectuat acte de procedură,
termenul ar fi putut ajunge la 30 de ani).
Este însă necesar să subliniem că în art. 5 C.pen. este prevăzut
principiul aplicării obligatorii a legii mai favorabile. În acest caz, mai
favorabil este vechiul cod, potrivit căruia, pentru astfel de cazuri, termenul de
prescripție specială este de 22 de ani și 6 luni, imprescriptibilitatea
intervenind doar pentru faptele săvârșite după 1 august 1991.
Cum însă în multe cazuri nu au fost efectuate niciun fel de acte de
procedură care să întrerupă cursul prescripției pentru infracțiunile de omor și
omor calificat, termenul de prescripție se consideră împlinit și, ca atare,
cercetările se pot efectua doar pentru lămurirea împrejurărilor în care ele s-au
săvârșit.
Din motive de echitate, rămân imprescriptibile infracțiunile de genocid
și cele contra umanității prevăzute în noul Cod penal, în art. 438 și în art. 439.
Din experiența acumulată până în prezent, ca urmare a cercetării unui număr
important de cauze ce aveau ca obiect infracțiuni săvârșite în timpul dictaturii
comuniste, aceste fapte sunt greu de încadrat (dacă nu chiar imposibil) în
rândul celor care definesc genocidul.
Aceste crime pot fi însă circumscrise celor incriminate de către art.
439 C.pen., intitulat „Infracțiuni contra umanității”. În acest articol sunt
menționate un număr foarte mare de fapte, începând de la uciderea unor
persoane până la supunerea unei populații la condiții de viață menite să
determine distrugerea fizică, totală sau parțială, sclavia sau traficul de ființe
umane, deportarea sau transferarea forțată a unor persoane aflate în mod legal
pe un anumit teritoriu, torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului
sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i
vătămări fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, violul sau
agresiunea sexuală, provocarea dispariției forțate a unei persoane,
persecutarea unui grup sau unei colectivități determinate etc. Aceste fapte sunt
citate din textul de lege sus-indicat, în mod exemplificativ, ele fiind mai multe
și mai explicite, fiind enumerate sistematic în 11 paragrafe ale alin. (1), de la
lit. a) la lit. k). Există și în această situație o condiționalitate precizată chiar la
începutul definiției infracțiunilor contra umanității, și anume: aceste fapte
să fie săvârșite „în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat
împotriva unei populații civile”. Este foarte dificil, după cum lesne se poate
86 Viorel Siserman
constata, să se demonstreze în cadrul unei anchete, după trecerea unui timp
îndelungat de la comiterea lor, că respectivele fapte au avut loc în cadrul unui
„atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile”.
Conform Dex-online, populația este definită ca fiind „totalitatea locuitorilor
unei țări, ai unei regiuni, ai unui oraș etc.”.
Totuși, ținând seama de reglementările internaționale, în deplin acord
cu practica instanței de contencios european privind aplicarea art. 2 din
Convenție referitor la dreptul la viață, ca valoare supremă, apreciem că, deși
există aceste dificultăți create prin introducerea alin. (3) la art. 153 C.pen.,
crimele săvârșite în timpul dictaturii comuniste rămân și sunt imprescriptibile
și că acestea trebuie cercetate.
Relevantă în acest sens este Hotărârea din 17 septembrie 2014 a Curții
Europene a Drepturilor Omului – Marea cameră în cauza M. și alții contra
României13, hotărâre (în care au fost examinate cererile formulate de către
A.M., M.S., T.M. și Asociația 21 Decembrie 1989) prin care s-a decis că:
„Trecerea timpului nu scutește statul român de respectarea obligațiilor sale
internaționale și nici autorii încălcărilor de răspunderea penală individuală a
acestora. Obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție
impun desfășurarea unui proces echitabil pentru a judeca responsabilii
pentru crimele împotriva umanității, săvârșite împotriva unor civili români în
cursul perioadei agitate de tranziție către democrație (...). Chestiunea este
mult mai vastă: este vorba de a le face dreptate tuturor cetățenilor români
care, pentru instaurarea unui regim politic pe deplin democratic, au fost
nevoiți să îndure, din partea statului, o represiune organizată și inumană, în
cursul unei perioade de tranziție dificilă”. Având în vedere această practică a
C.E.D.O., prin Ordonanța nr. 2688/C/2014 din 5 noiembrie 2014, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus
infirmarea soluțiilor de netrimitere în judecată, dispuse prin ordonanțe în mai
multe dosare pentru infracțiuni de acest gen, și redeschiderea cercetărilor. Prin
Încheierea nr. 19/81/2014 din 12 noiembrie 2014, judecătorul de cameră
preliminară din cadrul Curții Militare de Apel București a dispus confirmarea
redeschiderii urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor contra
păcii și omenirii și a celor de omor și omor calificat. În motivarea acestei
încheieri sunt menționate unele prevederi represive ale normativelor adoptate
începând cu anul 1948. Astfel, semnificativ este art. 4 al Codului penal din
1948, prin care se stabilea că „legile care prevăd măsuri de siguranță se
aplică și infracțiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”. Această
13 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 23 decembrie
2014.
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 87
prevedere a permis regimului politic instaurat să emită hotărâri împotriva
celor considerați a fi „dușmani ai poporului”.
În același Cod penal (din 1948), prin art. 207-218, intitulate „Crime și
delicte contra siguranței interioare a statului”, s-au instituționalizat
principalele instrumente folosite în lupta împotriva oponenților politici.
Articolul 209 din acest cod reprezintă textul de lege în baza căruia au fost
formulate „concluzii de învinuire” de către anchetatorii securității față de cei
cercetați și trimiși în judecată, marea majoritate în stare de arest.
Prin Decretul nr. 6/1950, promulgat la data de 13 ianuarie 1950 de
către Prezidiul Marii Adunări Naționale, s-a stabilit că „pentru reeducarea
elementelor dușmănoase Republicii Populare Române și în vederea pregătirii
și încadrării în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii
socialismului, se înființează unități de muncă”. În aceste unități urmau să fie
internați „aceia care prin faptele lor, sau indirect, primejduiesc sau încearcă
să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează construirea
socialismului în Republica Populară Română, precum și cei care în același
mod defăimează puterea de stat sau organele sale”.
3. Acțiunile represive, coordonate și efectuate chiar de către organele
de securitate și de miliție, au fost deosebit de intense până în anul 1964, însă
acestea au continuat să existe până în anul 1989, inclusiv în timpul Revoluției
Române din 1989.
Deținuți politici au existat în mai multe penitenciare (Aiud, Poarta
Albă, Gherla, Jilava etc.), în condițiile în care sistemul a încercat să mascheze
arestările pe criterii politice prin formularea unor încadrări juridice de drept
comun (exemplificăm cu arestarea, condamnarea ori/și deportarea unor
participanți la grevele din anii 1980, care au avut loc la unitățile miniere din
Valea Jiului ori la marile uzine din Brașov).
Este cunoscut faptul că, începând cu anul 1948, în perioada regimului
comunist ajuns la putere cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație
sovietice și al conducătorilor marelui stat de la răsărit (învingător alături de
aliați în cel de-al Doilea Război Mondial), în România a început o perioadă de
teroare exprimată prin anchete, arestări, asasinate, intimidări, răpiri de
persoane, întemnițări și omoruri în cele mai odioase variante. Se dorea ca
România să devină și ea „o republică” după chipul și asemănarea puterii
tutelare, așa cum s-a hotărât în cadrul întâlnirii de la Yalta.
Chiar dacă acțiunile represive au început odată cu marea invazie a
Armatei roșii14, după luarea puterii de către comuniști și cu deosebire după
14 Armata Roșie a fost termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii Sovietice
între 1918 și 1946 [a se vedea site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Ro%C8%99ie
(accesat la 4 iunie 2018)].
88 Viorel Siserman
înlăturarea samavolnică a monarhiei la 30 decembrie 1947, între anii
1948-1964, teroarea împotriva opozanților regimului a atins cote
nemaiîntâlnite. În această perioadă au fost acțiuni de reprimare și lichidare a
celor care au ales calea rezistenței împotriva comunismului. Astfel de crime
au avut loc pe întreg teritoriul țării, atât în cadrul închisorilor și lagărelor de
muncă, cât și în munți sau la marginea satelor, de multe ori fără nicio judecată
sau în urma unor procese bazate pe probe contrafăcute de către Securitate15.
La mijlocul anului 1948 a fost înființată Securitatea Poporului, care a
fost ajutată de trupele sale speciale și de miliție, dar și de către lucrătorii din
penitenciare. Această instituție a reprezentat principalul instrument represiv al
statului totalitar. În mod sistematic, Securitatea a organizat și coordonat
acțiunile de arestare, condamnare, întemnițare și exterminare fizică a celor
mai mari personalități politice, culturale, militare și bisericești ale țării. Au
ajuns de o tristă celebritate penitenciarele de la Sighetu Marmației, Râmnicu
Sărat, Pitești, Gherla, Aiud, Galați, Jilava, Botoșani, Văcărești ș.a. De
asemenea, sunt cunoscute coloniile de muncă forțată din Insula Mare a
Brăilei, de la Periprava, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, din Bărăgan etc.
În aceste închisori și lagăre de muncă a devenit o practică torturarea fizică și
psihică a deținuților, izolarea totală a acestora de familii și de societate și
supunerea lor la muncă forțată până la extenuare. Asemenea atrocități se
realizau prin înfometare, condiții inumane de trai și de muncă, neacordarea
îngrijirilor medicale, neasigurarea unor condiții minime de igienă, lipsa
mijloacelor de protecție a muncii, supunerea la frig până la înghețare în timpul
iernilor, dezbrăcarea încarceraților pentru a fi înțepați de țânțari etc. Toate
acestea erau posibile din cauza conduitei brutale, chiar bestiale de care dădeau
dovadă lucrătorii închisorilor și lagărelor de muncă care au funcționat în
timpul regimului concentraționar.
În județul Maramureș, cu deosebire în minele de la Baia Sprie, Cavnic
și Nistru, deținuților nu li se asigurau echipamente de protecție, iar aerisirea în
subteran era neadecvată, motiv pentru care un mare număr de deținuți s-au
îmbolnăvit de plămâni, întrucât plumbul care se extrăgea din aceste mine era
deosebit de toxic16.
Pentru a exemplifica atrocitățile la care erau supuși deținuții, am apelat
la mărturiile scrise ale celor mai importanți arhipăstori ai Clujului din secolul
XX.
15 A se vedea, pentru detalii, V. Siserman, C. Iuga, S. Cărăuşu, Particularități
privind cercetarea crimelor comise în timpul regimului comunist român, în ,,Revista de drept
penal” nr. 3/2013. 16 Ibidem.
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 89
Mitropolitul și arhiepiscopul Bartolomeu Anania, în cartea sa de
memorii publicată de către Editura Polirom în anul 2008, arată maniera de
anchetare: ,,Mi s-a ordonat să-mi las în jos pantalonii și izmenele și să-mi
scot pantofii. Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul până la glezne,
cu alta mi s-au legat mâinile în față, apoi mi s-au trecut genunchii printre ele,
iar pe sub ei mi s-a vârât o rangă de fier. Doi inși au ridicat ranga de capete
și m-au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simțit o arșiță grozavă, a
flăcărilor ce suflau nebunește), apoi între două capre de lemn pe care se
rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos, începeam să
simț sângele în tâmple. Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o întrebare, ce știu eu
despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate. Nu știam
nimic, atunci auzeam întâi de așa ceva. La un semn, Brânzaru m-a trăsnit cu
vâna de bou peste tălpi. Mi s-a cutremurat tot trupul de durere. Spune! a zis
Enoiu. Nu știu, domnule, nimic ! am răspuns. Au început loviturile, una după
alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel
de-al treilea ținea de capătul funiei în așa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul
să-mi stea cu capul cât mai jos și tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem
să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu
urlu... câte lovituri să fi fost? Am leșinat. M-au trezit turnându-mi peste cap o
găleată cu apă rece. Trupul îmi tremura tot... Brânzaru a prins a mă lovi cu
altă vergea peste dosul descoperit și probabil că m-a bătut până ce a ostenit,
că de la un moment dat loviturile îmi veneau de la celălalt. Am leșinat iarăși
și din nou m-au trezit cu apă”17
Întâiul cardinal al românilor, vestitorul Marii Uniri de la 1 decembrie
1918, episcopul Iuliu Hossu în cartea de memorii intitulată „Credința noastră
este viața noastră” descrie amănunțit viața în condițiile de detenție de la
Sighetu Marmației. Referitor la alimentație, arată că era „de înfometare, cum i
s-a spus nu o dată directorului... Pâinea se pierde printre dinți. Mâncarea era
arpăcașă, adică orz rău, fiertură groasă, fără niciun gust... Mâncarea se
făcea în silă. Altă mâncare a fost fasolea; nu ne dădea prea des, dar era
subțire, cu puține boabe; varză multă de tot, adică zamă de varză... O dată pe
săptămână se dădea și puțină carne în ciorbă... Cu varza dădeau câteodată
bucățele de tendoane de pe glezna de vită pe care le aduceau cu sacii de la
abator, împreună cu boturi de vite, din care se serveau bucăți de buze, de
multe ori păroase; înainte de mâncare trebuia să le cureți cu mare greutate
cu lingura și cu unghiile; vesela noastră se rezuma la gamelă și la cănița de
17 A se vedea V. Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 270-271.
90 Viorel Siserman
3/8 litri pentru terci și apă; tacâmul era lingura, instrument universal;
altceva nu aveam; lăsam unghiile mai mari, să le putem folosi la mâncare”18.
Zguduitoare sunt mărturiile cardinalului-martir Iuliu Hossu cu privire
la maniera în care avea loc înmormântarea celor decedați în închisoarea de la
Sighetu Marmației, cunoscută în documente (și pentru derutarea și inducerea
în eroare a adversarilor și a opiniei publice) drept „Colonia Dunărea”. Astfel,
tot din lucrarea anterior menționată, cităm: „Auzeam cum se taie scândurile,
cum se bat cuiele pentru fabricarea coșciugului; noaptea auzeam între 11-12,
cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi
se auzea bine pe fereastră așezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în
car și plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rutenilor; toate
acestea în miezul nopții; nu se știe dacă poartă ceva număr mormântul, nu
cred că se va mai putea identifica vreunul dintre ei, mulți fruntași ai neamului
și ai bisericii. Nici mai târziu nu am putut afla nimic în această privință;
făcute toate noaptea, în taină, pentru a se pierde orice urmă”19.
Am găsit de cuviință să aduc în atenție mărturiile celor doi mari prelați
pentru a evidenția calvarul din închisori, mărturiile acestora fiind dincolo de
orice îndoială.
Desigur că mijloacele și modalitățile de tortură au fost mult mai multe,
deosebit de variate în unele situații, folosindu-se practici pe care o minte
normală refuză să le imagineze.
În Raportul din 2006 al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii
comuniste din România, cunoscut și sub denumirea de Raportul Comisiei
Tismăneanu (p. 636), se arată că în timpul regimului comunist au fost deținuți
în închisori și lagăre, deportați sau strămutați între 500.000 și 2.000.000 de
oameni; numărul celor care au decedat în condiții de detenție politică sau din
cauza detenției este foarte greu de stabilit, întrucât torționarii-ucigași aveau o
tehnică perfecționată a ștergerii urmelor, iar din documentele avute la
dispoziție pentru studiu nu rezultă date concludente, de multe ori fiind
întocmite acte false.
Unii dintre opozanții care au deținut o poziție socială mai deosebită
(înaltă) în perioada interbelică, fiind chiar în conducerea statului,
neputându-li-se dovedi săvârșirea de infracțiuni, au fost pur și simplu
încarcerați, fără a fi cercetați sau judecați. A rămas în memorie, ca un moment
de groază, acțiunea în forță din noaptea de 5/6 mai 1950, când toți demnitarii
și generalii României care s-au aflat la conducerea țării în perioada interbelică
sau care au condus armata pe câmpurile de luptă a celui de-al Doilea Război
18 I. Hossu, Credința noastră este viața noastră – Memorile Cardinalului dr. Iuliu
Hossu, Editura Viața Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 238-241. 19 Idem, p. 274 şi urm.
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 91
Mondial au fost arestați și încarcerați în închisoarea de la Sighetu Marmației.
În această închisoare pentru deținuții politici (care a funcționat între
1950-1955) au fost închiși peste 180 de demnitari, generali, episcopi și preoți
ortodocși, greco-catolici și romano-catolici, care s-au opus dictaturii
comuniste și subordonării țării noastre față de Uniunea Sovietică și regimul
stalinist.
La Sighetu Marmației a funcționat închisoarea în care mortalitatea a
avut una dintre cele mai înalte rate cunoscute, întrucât într-o perioadă de 5 ani
au decedat, din cauza condițiilor inumane, un număr de 53 de persoane (29,44
%).
Un regim similar a existat și la Penitenciarul Râmnicu Sărat, fiind de
acum cunoscute atrocitățile folosite de torționarul A. Vișinescu, la fel cum a
existat și în Colonia de muncă din Insula Mare a Brăilei, unde „s-a remarcat”
torționarul I. Ficior, ambii fiind trimiși în judecată.
O crâncenă teroare a existat și în penitenciarele din Pitești (unde s-a
inițiat cunoscutul fenomen de așa-zisă „reeducare”), din Aiud, unde printre
comandanții torționari au fost colonelul Crăciun Gheorghe (trimis în judecată)
ori colonelul Koller Ştefan, sau din Gherla, unde s-a „impus” temutul
comandant Ion Istrate.
La închisoarea din Sighetu Marmației este cunoscută comportarea de o
răutate fără precedent, inumană, a ofițerului Vasile Ciolpan ori a celui de
contrainformații, fostul locotenent-major Szatmari Alexandru.
După cum se poate observa, în săvârșirea infracțiunilor au fost
implicați ca făptuitori atât decidenții cu funcții și grade de generali ori ofițeri
de securitate, cât și oamenii politici (mergând până în vârful ierarhiei de partid
și de stat), după cum în calitate de executanți au fost cadrele de securitate,
miliție, lucrătorii din penitenciare și lagărele de muncă, precum și militarii din
cadrul trupelor de securitate sau chiar de armată.
Pentru condamnările politice și lipsa totală de reacție față de atitudinea
criminală a autorităților de represiune ale statului trebuie să-și facă „mea
culpa” și justiția militară, părtașă, la rândul ei, la aceste nelegiuiri.
4. Având în vedere calitatea persoanelor implicate („ratione
materiae”), competența de soluționare a acestor cauze revine, conform art. 56
alin. (5) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.),
procurorilor militari. Textul de lege menționat anterior prevede că procurorii
militari efectuează urmărirea penală, potrivit competenței parchetului din
care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de
către militari, urmând a fi sesizată instanța competentă, în conformitate cu
art. 44 din același cod.
92 Viorel Siserman
Potrivit competenței după fapta cercetată (competența „ratione
materiae”), dacă este vorba de omor sau omor calificat, aceasta aparține
Parchetelor militare din București, Cluj, Iași și Timișoara, iar dacă este vorba
de infracțiuni contra umanității, competența aparține Parchetului Militar de pe
lângă Curtea Militară de Apel București.
În cazul în care sunt implicați demnitari ai statului (miniștri sau
parlamentari), alături de militari, competența aparține Secției parchetelor
militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dacă la săvârșirea faptei sunt implicate numai persoane civile,
competența aparține parchetelor/instanțelor civile de același nivel ierarhic cu
cele militare. În situația în care sunt implicați militari și civili, cercetarea va fi
efectuată de către procurorii militari, iar judecarea cauzelor se va face de către
instanțele civile cu același rang ierarhic.
Cercetarea cazurilor, indiferent de nivelul ierarhic, se face de către o
echipă complexă, pluridisciplinară, constituită potrivit Ordinului comun nr.
182/2009, respectiv nr. 1751/C/2009 al ministrului afacerilor interne și al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, precum și în conformitate cu prevederile art. 192, art. 195, art. 186 și
art. 324 alin. (3) C.pr.pen.
Echipa complexă constituită este condusă obligatoriu de către un
procuror, reunind experți-criminaliști, medici-legiști, polițiști și jandarmi.
Desigur că în aceste cazuri, în echipă sunt cooptați și arheologii din cadrul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc. Conlucrarea membrilor echipei este absolut necesară pentru că
activitățile de investigare, de găsire a victimelor, de exhumare și de
identificare, precum și de stabilire a împrejurărilor în care au fost ucise au o
anvergură amplă și de cele mai multe ori sunt deosebit de dificile, întrucât și
acum există sentimente de reținere și chiar de frică din partea celor care
cunosc câte ceva despre comiterea crimelor.
5. Este necesară o foarte temeinică verificare a documentelor din
arhive, cu deosebire a celor aflate la Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității, în măsura în care acestea se găsesc sau sunt puse în timp
optim la dispoziție.
Uneori nu există niciun fel de date, iar în alte situații înscrisurile
rămase conduc spre piste false și chiar la concluzii contrare realității.
Astfel, un omor poate fi mascat prin actele întocmite, ca fiind o
sinucidere (de exemplu: cazul Şușman Teodor, care în acte apare că s-ar fi
sinucis, însă la exhumare s-au găsit în cutia craniană două proiectile, iar în
zona toracică alte patru, ambele păstrând cu toate că s-a scurs o îndelungată
perioadă de timp de la omor urme de textură de lemn; aceasta dovedește că
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 93
victima a fost împușcată de la distanță, prin scândura de la șura în care se afla
în dimineața zilei de 15 decembrie 1950 pentru a da fân animalelor).
În alte situații, infracțiunile de omor au fost mascate în acte în care au
fost descrise incidente generate de așa-zisele încercări de fugă de sub escortă,
ceea ce ar fi impus folosirea legală a armelor, lucru ce nu corespunde
adevărului (cazurile Lăluț și Bihoreanu, la uciderea cărora ar fi participat,
alături de alții, ofițerul de securitate Sârbu Teodor).
De asemenea, au fost și crime generate de interese personale
(pasionale), care au fost mascate sub veșminte politice, pentru justificarea lor.
Așa este cazul uciderii lui Ionac Aurel, în localitatea Gâlgău, județul Sălaj,
împușcat de o grupă de lucrători de poliție și securitate din ordinul fostului
ofițer Briceag Nicolae, pe considerentul că Ionac Aurel ar fi făcut parte din
armata regală, ca subofițer. Însă un alt motiv al crimei a fost acela generat de
relația victimei cu o tânără lucrătoare de la centrala telefonică din sat, față de
care și securistul-șef nutrea anumite sentimente.
A existat și o acțiune de reprimare sălbatică a celor care au refuzat să
se înscrie în „Întovărășirile agricole”, apoi în „Gospodăriile agricole
colective”, au refuzat să predea cotele de produse agricole ce le erau impuse
sau să se prezinte la încorporare ori a celor care ar fi dezertat din armată.
Este de remarcat oribila crimă comisă în noaptea de 9/10 martie 1950
pe raza localității Hălmăsău, comuna Spermezeu, județul Bistrița-Năsăud,
când au fost omorâți prin împușcare șase tineri din ordinul și cu participarea
fostului șef al Securității Județului Someș, numitul Briceag Nicolae, și a unui
colaborator de-al său, ofițerul, ajuns ulterior colonel, Modovan Melente.
Motivul a fost acela că tinerii ar fi refuzat să se prezinte la încorporare, însă
aceștia au fost împușcați, fără cercetări și fără a fi judecați, pe considerentul
că ei și părinții lor nu erau de acord cu colectivizarea. Crima a fost
mușamalizată.
Și în alte cazuri (Tahîș Flore, pe raza localității Sângeorz-Băi, ori
Mârza Traian și Gligor Traian, în localitatea Mesentea, comuna Galda de Jos,
județul Alba) victimele au fost ucise, fără judecată, pe motiv că ar fi dezertat
din armată și că s-ar fi aliat cu diferiți opozanți din munți. Exemple putem da
mai multe, întrucât, de-a lungul timpului, personal am coordonat și condus
cercetările într-un număr de 22 de cazuri, toate fiind realizate împreună cu
echipa de arheologi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc.
Am întâmpinat dificultăți în ceea ce privește stabilirea datelor de stare
civilă ale victimelor, deoarece în unele situații acestea nu mai au aparținători
ori aceia care trăiesc nu cunosc date despre ele. În cele mai multe cazuri de
omor, atunci când nu au fost efectuate cercetări și nu au fost judecate,
94 Viorel Siserman
victimele nu au fost înregistrate în actele de stare civilă. Astfel, chiar și în
zilele noastre, acestea nu apar ca fiind decedate, primăriile avându-le în
evidență ca persoane în viață.
Pentru lămurirea acestor probleme sunt necesare investigații
polițienești complexe și trebuie studiate multe documente din arhive. Însă în
unele situații, astfel de documente nu există, pe considerentul că fie nu au fost
întocmite, fie s-au pierdut ori au fost și sunt secretizate. Totuși, pornind de la
datele rezultate din arhive, se poate ajunge la persoanele căutate. Metodele
folosite sunt cele bine cunoscute în știința criminalisticii, și anume metodele
de cercetare centrifugă sau centripetă.
6. Deși se vorbește foarte mult de gropi comune în care ar fi fost
îngropate victimele, totuși, doar în câteva cazuri acestea au fost îngropate
împreună. Spre exemplu, amintim aici pe cei șase tineri uciși la Hălmăsău, pe
cele cinci victime împușcate pe Muntele Mare, care făceau parte din Gruparea
Haiducii (coordonată de către fostul maior Dabija, ucis și el prin împușcare
după ce a fost prins), pe cei doi tineri, Mârza Traian și Gligor Traian, uciși la
Mesentea, pe Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, împușcați la liziera pădurii
de la Ucișor, sat Sântejude, comuna Țaga, județul Cluj.
În majoritatea cazurilor, victimele au fost îngropate separat, iar
locurile de înhumare au fost bine camuflate pentru ca omorurile să nu fie
descoperite. La fel a fost și în Cimitirul Cearda din Sighetu Marmației, unde
din datele pe care le avem rezultă că au decedat în medie cam 2 persoane/lună
și doar într-un singur caz au existat două decese foarte apropiate în timp, și
anume cel al lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, înregistrat la 5 februarie
1953, și al generalului Alexandru Glatz, fost secretar general al Ministerului
Apărării Naționale, înregistrat la data de 7 februarie 1953. Aceste două
victime ar putea fi îngropate împreună, însă până în prezent nu s-a putut găsi
locul unde au fost înhumate.
Trebuie să menționăm faptul că aproape în totalitatea mormintelor din
care au fost exhumate victimele nu au fost găsite urme de sicriu, dovadă că
victimele au fost puse acolo fără niciun fel de ritual creștinesc, iar de multe ori
au fost găsite în poziții atipice. De regulă, adâncimea de înhumare a fost
relativ mică, de la 50 de centimetri până la 1,70 metri, și nu în puține cazuri
gropile au fost făcute sub amenințarea armelor de către rudele ori prietenii
celor împușcați (de pildă: Pom Traian, în locul numit „Hălci”, Valea Rea,
comuna Bistra; Gligor Traian și Mârza Traian, în localitatea Mesentea;
Măhălean Ioan și Moldovan Ionuț, în locul Ucișor, localitatea Sântejude Vale;
Şușman Teodor, în apropiere de Cascada Vălul Miresei, pe raza localității
Rechițele, județul Cluj; Ionac Aurel, la liziera unei păduri de lângă localitatea
Gâlgău etc.).
Reflecții în legătură cu cercetarea crimelor comunismului 95
Uneori chiar victimele au fost obligate să-și sape singure groapa,
înainte de a fi împușcate (cazul tinerilor de la Hălmăsău).
S-au ivit dificultăți și în cazul unor victime înhumate în gropi comune,
când rămășițele pământești nu au putut fi identificate. Este cazul recent
investigat având ca obiect omorul din localitatea Mesentea, unde este necesară
efectuarea unei expertize ADN, analiză care este foarte costisitoare și necesită
eforturi financiare mari.
7. Expertizele medico-legale sunt efectuate de către experți-legiști cu
înaltă calificare. Uneori este necesar să apelăm și la specialiști de
paleoantropoligie medico-legală.
Pentru stabilirea împrejurărilor în care a avut loc uciderea victimelor,
desigur că este necesar să fie identificați și audiați participanții la săvârșirea
crimelor, dacă mai trăiesc, ori alte persoane care au cunoștință despre
respectivele fapte.
Nu în puține rânduri, pentru a afla date și a stabili prin martori aspecte
certe cu privire la fapte și persoane, este necesar a se apela la mentalul
colectiv, la ceea ce este remanent în diferite colectivități, acestea fiind foarte
diversificate și diferite după locul de situare geografică, dar și din punct de
vedere cultural, etnic sau religios.
De un real folos sunt atât datele culese de către cei implicați în
realizarea de interviuri cu diferite persoane, efectuând acte de cercetare ce țin
de istoria orală, precum și lucrările de memorialistică, acestea fiind destul de
multe, dar care sunt grevate de un anume procent de subiectivism. Apoi (nu o
dată) s-a apelat chiar la folclor, unele legende găsindu-și un suport în
realitatea tristă, marcată de crimele ce au avut loc în perioada deceniului roșu
(comunist).
Audierea persoanelor implicate, dar și a martorilor, devine pe zi ce
trece tot mai dificilă, întrucât intervine fenomenul uitării. De multe ori datele
furnizate nu au cea mai consistentă precizie, uneori ajungându-se chiar la
distorsiuni care conduc la alte concluzii. În folclor au fost lansate, desigur, de
către cei interesați, acțiuni defăimătoare-calomniatoare la adresa celor
omorâți. Așa au fost inoculate în mentalul colectiv idei și legende potrivit
cărora victimele ar fi teroriști, că ucid și jefuiesc oamenii, că lichidarea lor
este sau a fost necesară, oamenii uciși fiind considerați dușmani ai poporului.
Desigur, aceste calomnii și diversiuni au avut și ele drept scop ascunderea
adevărului cu privire la motivul comiterii acestor crime.
În opera ,,Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, aria calomniei ne aduce
aminte și ne avertizează totodată asupra urmărilor acestui demers: „În
urechile mulțimii/ Pătrunde cu viclenie/Capetele și mințile/Le tulbură și le
înfierbântă”.
96 Viorel Siserman
Este limpede că o minte înfierbântată nu mai funcționează la parametri
firești și poate fi ușor manipulată de cei care pozau în justițiarii nației sau în
patrioții securiști ai republicii comuniste.
Așa fiind, este foarte dificil să fie decelat adevărul de minciună, însă
principiul latin fiat justitia, et pereat mundus trebuie să învingă.
8. În raport cu cele arătate, opinăm că se poate desprinde o concluzie,
nu tocmai optimistă cu privire la situația actuală referitoare la cercetarea
crimelor săvârșite în perioada dictaturii comuniste.
Dar, așa cum afirma generalul Telford Taylor, acuzator principal în
sala de judecată a Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg: „Oricât
de tristă și de demoralizantă ar fi situația de astăzi, ea nu dovedește însă
slăbiciunea dreptului, ci deficiențele în realizarea sa. Toate acestea nu sunt
ceva nou în istoria dreptului. Ordinea publică nu a fost niciodată ușor de
instaurat. Secole de-a rândul, cavalerii briganzi îi pândeau în castelele lor pe
negustorii ambulanți pentru a-i jefui și a-i omorî, se jucau cu viața și fericirea
sclavilor lor de la castel și mureau nepedepsiți în paturile lor. Deși epoca
noastră nu este lipsită de frământări, nu se ridică niciun glas care să apere
acțiunile agresive și să declare că ele nu constituie crime. Nu mai poate
încăpea nicio îndoială cu privire la existența unui drept care condamnă
agresiunea, tot așa cum pe vremea lui Bracton nu exista nicio îndoială în ce
privește existența unor principii de drept împotriva crimei și tâlhăriei.
Judecătorii din timpul lui Bracton au fost adesea nevoiți să asiste la
încălcarea păcii regelui, dar trebuie să le fim recunoscători că nu au disperat
niciodată și nu au repudiat dreptul, care le dădea oamenilor speranța în
pacea și securitatea viitorului”20.
În final, ne exprimăm speranța că totuși dreptatea va învinge.
20 A se vedea Joe J. Heydecker, Johannes Leeb, op.cit., p. 31-32.
VIDEOCONFERINŢA ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE
NAȚIONALE ŞI DE COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
Daniela DEDIU
Procuror –Parchetul de pe lângă
Judecătoria Sectorului 1 București
Doctorand – Institutul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”
al Academiei Române
ABSTRACT
The alert rhythm in which the contemporary world turns into an
"informational" marks all the fields of society. In this context,
judicial proceedings cannot stand aside from technology
involvement. An equally interesting and topical aspect concerns
the use of videoconference in criminal proceedings.
The author analyzes the issues of videoconference, highlighting
valuable ideas in the field.
Key words: international judicial cooperation in criminal matters,
fair trial, criminal proceedings, criminal trial, videoconference.
Introducere. Ritmul alert în care lumea contemporană se transformă
într-una „informațională” marchează toate domeniile societății. În acest
context, procedurile judiciare nu pot sta deoparte de implicarea tehnologiei.
Deși justiția se face de către oameni și pentru oameni, utilizarea tehnologiei
este o realitate a zilelor noastre, având ca avantaje reducerea costurilor
procedurilor judiciare, celeritatea, dar și accesul mai facil al justițiabilului la
acestea. Drept urmare, noile tehnologii informaționale determină adaptarea
metodelor de lucru ale ,,actorilor” justiției, dar, în egală măsură, marchează o
reconsiderare a modalităților de exercitare a drepturilor părților implicate în
procedurile judiciare.
Un aspect deopotrivă interesant și de actualitate se referă la folosirea
videoconferinței în cadrul proceselor penale. Videoconferința prezintă
avantajul de a facilita audierile la distanță, evitându-se astfel deplasările
inutile, reducerea costurilor procedurilor penale, micșorarea termenelor și
evitarea unor probleme de securitate. Din aceste motive, folosirea
e-mail: [email protected].
98 Daniela Dediu
videoconferinței s-a generalizat în diferitele sisteme de justiție atât în
procedurile interne, cât și în cele de cooperare judiciară internațională.
Îndeosebi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, folosirea
tehnologiilor informaționale, în general, și a videoconferinței, în special, este
încurajată. Spre exemplu, prin Planul de acțiune multianual 2014-2018
privind e-justiția europeană1, s-a instituit printre obiective și acela potrivit
căruia utilizarea pentru audieri a videoconferinței, a teleconferinței sau a altor
mijloace adecvate de comunicare la distanță ar trebui extinsă, după caz, pentru
a se evita necesitatea deplasării în instanță cu scopul de a participa la
procedurile judiciare, mai ales în cazurile transfrontaliere2. De asemenea, în
același document este prevăzut și faptul că ar trebui continuată dezvoltarea
comunicării electronice între autoritățile judiciare ale statelor membre, în
special în cadrul instrumentelor adoptate în spațiul judiciar european în
domeniul dreptului civil, penal și administrativ (de exemplu, prin intermediul
videoconferințelor sau al schimburilor electronice securizate de date)3.
Folosirea videoconferinței în cadrul proceselor penale prezintă totuși
dezavantajele implementării sistemului tehnologic, dar, mai ales, cel al
restrângerii drepturilor persoanelor implicate în procedura respectivă.
În acest context, dorim să analizăm regulile incidente în materia
videoconferinței prevăzute de legislația procesual penală internă aplicabilă în
raport cu procedurile interne, dar și cele efectuate în cadrul cooperării
judiciare internaționale în materie penală, prin referire la standardele ce se pot
desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită
în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) în materie.
1. Videoconferința în jurisprudența C.E.D.O. Această Curte a avut
ocazia să se pronunțe în câteva cauze cu privire la compatibilitatea
videoconferinței cu dreptul la un proces echitabil recunoscut de către art. 6 din
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (denumită în continuare Convenția). În esență, C.E.D.O. a arătat
că folosirea videoconferinței în cadrul procesului penal este în sine
compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, însă a arătat o deosebită atenție
garanțiilor care însoțesc folosirea unui astfel de procedeu în procesul penal.
1 Planul de acțiune multianual 2014-2018 privind e-justiția europeană, (2014/C
182/02), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C182/2 din 14 iunie 2014,
disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014
XG0614(01)&from=EN (accesat la 25 mai 2018). 2 Idem, pct. 25. 3 Idem, pct. 31.
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 99
Într-o serie de cauze contra Italiei, legate de procese în care au fost
implicați membrii mafiei, C.E.D.O. s-a pronunțat cu privire la conformitatea
art. 6 din Convenție cu utilizarea videoconferinței4.
În cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat de către C.E.D.O. că
reclamantul fusese acuzat în Italia la data de 16 martie 1992 de asociere în
vederea comiterii de infracțiuni de tip mafiot și de omor, fiind arestat
preventiv. Începând cu anul 2000, reclamantul a fost plasat sub un regim
carceral strict, care implica, printre altele, restricții cu privire la contactele cu
exteriorul. Din acest motiv, acesta nu a mai fost transferat din penitenciar în
sala de judecată, dar a avut totuși posibilitatea să asiste la judecată prin
intermediul unei legături audiovizuale cu sala în care au avut loc dezbaterile.
În fața Curții de la Strasbourg, reclamantul s-a plâns cu privire la
faptul că a fost constrâns să participe prin intermediul videoconferinței la
judecata în apel, invocând încălcarea art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție,
întrucât folosirea acestui mijloc tehnic i-a creat dificultăți în exercitarea
dreptului la apărare.
C.E.D.O. a relevat că deși nu este expres prevăzută în alin. (1) al art. 6
din Convenție, posibilitatea acuzatului de a lua parte la proces rezultă din
obiectul și scopul acestui articol. Astfel, din interpretarea lit. c), d) și e) ale
alin. (3) al articolului sus-menționat reiese că „orice acuzat” are dreptul „să se
apere el însuși”, „să întrebe sau să solicite audierea martorilor” și „să fie
asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege limba folosită la
audiere”, aspecte ce nu pot fi concepute fără prezența sa5.
Articolul 6 din Convenție, citit ca un întreg, recunoaște deci acuzatului
dreptul de a participa în mod real la proces, care include, în principiu, printre
altele, nu numai dreptul de a asista, dar și de a asculta și urmări dezbaterile6.
Apariția în persoană a acuzatului nu presupune aceeași importanță
decisivă în apel ca în primă instanță, aplicarea art. 6 din Convenție în apel
depinzând de rolul pe care această cale de atac o are în cadrul procesului
penal potrivit ordinii juridice interne7.
În speța concretă în care videoconferința a fost aplicată, Curtea de la
Strasbourg a observat că reclamantul era supus unui regim carceral diferențiat,
și nu a indicat faptul că alte persoane care se aflau în situații asemănătoare cu
4 A se vedea C.E.D.O.: cauza M. V. contra Italiei, Hotărârea din 29 iunie 2006;
C.E.D.O., cauza Z. contra Italiei, Hotărârea din 27 noiembrie 2007; cauza A. contra Italiei,
Hotărârea din 27 noiembrie 2007 [disponibile în limba franceză pe site-ul
https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018)]. 5 C.E.D.O., cauza M. V. contra Italiei, cit. supra, paragr. 52. 6 Idem, paragr. 53. 7 Idem, paragr. 54-58.
100 Daniela Dediu
a sa au fost tratate în manieră diferită8. În ochii C.E.D.O., a fost de netăgăduit
că transferul unui asemenea deținut antrenează luarea unor măsuri de
siguranță greoaie din cauza riscului unei evadări sau a unui atentat. De
asemenea, poate da ocazia deținutului de a reînnoi contactele cu asociațiile
criminale cărora se presupune că este afiliat9.
Curtea de la Strasbourg a acceptat și alte considerații, cum ar fi
necesitatea derulării procesului penal cu celeritate, astfel că posibilitatea
videoconferinței prevăzute de legislația italiană vizează, printre altele,
reducerea termenelor legate de transferul deținuților și deci simplificarea
procesului penal10. În același timp, a remarcat că reclamantul era acuzat de
delicte grave legate de activitatea mafiei. Lupta împotriva acestui flagel poate
în anumite cazuri să ceară adoptarea de măsuri care vizează protejarea
securității și ordinii publice, ca de altfel prevenirea comiterii altor infracțiuni.
Dotată cu o structură ierarhică rigidă și cu reguli stricte, bazată pe forța de
intimidare și fondată pe regula tăcerii și pe dificultățile identificării adepților
săi, mafia reprezintă un fel de contraputere criminală capabilă să influențeze
direct sau indirect viața publică și să se infiltreze în instituții. Din acest motiv,
nu este lipsit de sens să se preconizeze că acoliții săi pot, prin simpla prezență
în sala de judecată, să exercite presiuni induse asupra celorlalți participanți la
proces, în special asupra victimelor și martorilor pocăiți (pentiti11).
Pentru aceste considerente, C.E.D.O. a apreciat că participarea
reclamantului la judecata în apel prin videoconferință a urmărit scopuri
legitime în lumina Convenției, legate de apărarea ordinii publice, prevenirea
infracțiunilor, protecția drepturilor la viață, libertate și siguranță a martorilor
și victimelor infracțiunilor, ca de altfel și respectul exigenței unui termen
rezonabil al duratei procedurilor judiciare12.
Cu privire la exercitarea dreptului la apărare, Curtea de la Strasbourg a
relevat că reclamantul a putut beneficia de o legătură audiovizuală cu sala de
judecată, ceea ce i-a permis să vadă persoanele care erau prezente și să audă
ceea ce se vorbea. În egală măsură, el a fost văzut și auzit de către celelalte
părți, de către judecător și de către martori, având și libertatea de a face
declarații în fața instanței, de la locul de detenție13. Cu siguranță, este posibil
ca, din cauza problemelor de natură tehnică, legătura între sala de judecată și
8 Idem, paragr. 68. 9 Idem, paragr. 69. 10 Idem, paragr. 70. 11 Idem, paragr. 71. Nota redacției: pentiti (it.) – sunt acei membri ai Mafiei care
acceptă să colaboreze cu organele judiciare, incriminându-și foștii parteneri de organizație. 12 Idem, paragr. 72. 13 Idem, paragr. 73.
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 101
locul de detenție să nu fie ideală, ceea ce poate antrena dificultăți de
transmitere a vocii și a imaginilor. Totuși, în speță, în niciun moment al
dezbaterii în apel reclamantul nu a încercat, el însuși sau prin intermediul
apărătorilor săi, să informeze judecătorul cu privire la dificultățile auditive sau
vizuale14.
C.E.D.O. a mai subliniat că apărătorul reclamantului avea dreptul să
fie prezent în locul unde se afla clientul său și să ia legătura în manieră
confidențială. Această posibilitate era recunoscută în egală măsură și
apărătorului aflat în sala de judecată. Nimic nu demonstrează că, în speță,
dreptul reclamantului de a comunica cu avocatul său fără a fi auziți de terți a
fost încălcat15.
În aceste condiții, s-a apreciat că participarea reclamantului la judecata
în apel prin videoconferință nu a plasat apărarea într-o poziție substanțial
dezavantajoasă în raport cu alte părți din proces și că interesatul a avut
posibilitatea să își exercite drepturile și facultățile inerente noțiunii de proces
echitabil, așa cum reiese din art. 6 din Convenție, dispoziție care nu a fost
încălcată16.
Într-o altă cauză, S. contra Rusiei17, Curtea de la Strasbourg a
constatat că reclamantul (acuzat de uciderea tatălui și a unchiului său) a fost
arestat la data de 30 aprilie 2001, fiindu-i desemnat un apărător din oficiu. La
20 decembrie 2001, tribunalul regional din Novossibirsk l-a declarat vinovat
și l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 18 ani de închisoare. Cu prilejul
judecării apelului reclamantului de către Curtea Supremă, acesta a solicitat să
fie asistat de către un alt apărător, întrucât avocatul desemnat nu putea
participa, fiind implicat în alt proces. Reclamantului i s-a comunicat faptul că
va participa la judecata în apel prin intermediul videoconferinței. La data de
31 octombrie 2002, Curtea Supremă a judecat apelul reclamantului, care a
participat la dezbateri prin intermediul videoconferinței, fără să fie asistat de
un avocat. Apelul reclamantului a fost respins.
La data de 4 iulie 2007, imediat după comunicarea plângerii
reclamantului de către C.E.D.O. Guvernului rus, Curtea Supremă a admis
recursul în revizuire formulat de către procurorul general adjunct, a casat
hotărârea pronunțată la 1 octombrie 2002, motivat de faptul că s-a încălcat
dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat, și a trimis cauza instanței de
apel în vederea reexaminării.
14 Idem, paragr. 74. 15 Idem, paragr. 75. 16 Idem, paragr. 76. 17 C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, Hotărârea din 2 noiembrie 2010, disponibilă în
limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).
102 Daniela Dediu
Cu prilejul judecării apelului, Curtea Supremă i-a respins cererea
reclamantului de înfățișare în persoană, dispunând participarea sa prin
videoconferință, apreciind că aceasta este suficientă pentru a-i permite să
urmărească dezbaterile și să formuleze observații, o astfel de participare
nefiind considerată mai puțin efectivă ca o apariție în persoană. (Reclamantul
se afla într-un centru de arest situat în orașul Novossibirsk la mai mult de
3.000 de kilometri de Moscova, unde se află sediul Curții Supreme.) Cu
aceeași ocazie, i-a fost prezentat reclamantului apărătorul din oficiu desemnat,
care se afla în sala de judecată, și le-a fost acordat 15 minute de a comunica
confidențial prin videoconferință înainte de deschiderea dezbaterilor.
Dorind să ia legătura cu apărătorul său în persoană, reclamantul a
refuzat să fie asistat de apărătorul desemnat. Totuși, Curtea Supremă a
constatat că reclamantul nu era în niciun dezacord cu apărătorul cu privire la
strategia de apărare și nici nu a acceptat să își aleagă un alt avocat. În aceste
condiții, Curtea Supremă a respins solicitarea reclamantului, fiind reprezentat
de către apărătorul inițial desemnat. În aceeași zi, Curtea Supremă a judecat
apelul reclamantului, pe care l-a respins18.
În analiza efectuată în speță, C.E.D.O. a reamintit că relativ la dreptul
de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător, art. 6 alin. (3) din
Convenție nu precizează condițiile de exercitare, lăsând la latitudinea statelor
contractante alegerea mijloacelor necesare, așa încât acest drept să fie garantat
de sistemele lor juridice19.
În plus, Curtea de la Strasbourg a mai relevat că noțiunea de proces
echitabil implică, în principiu, posibilitatea acuzatului de a participa la
dezbateri. Totuși, apariția personală a acestuia nu prezintă aceeași importanță
în apel. De asemenea, trebuie luate în considerare particularitățile procedurale
în cauză și maniera în care interesele apărării sunt expuse sau protejate în fața
jurisdicției din apel, prin prisma problemelor pe care trebuie să le rezolve și a
importanței lor pentru apelant20.
Dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său, în condiții de
confidențialitate, figurează printre exigențele elementare ale procesului
echitabil și rezultă din art. 6 alin. (3) din Convenție. Atunci când un avocat nu
poate să se întâlnească cu clientul său, fără supraveghere și în condiții de
confidențialitate, asistența sa își pierde mult din utilitate21.
18 Pentru circumstanțele cauzei, a se vedea C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit.
supra, paragr. 11-30. 19 Idem, paragr. 95. 20 Idem, paragr. 96. 21 Idem, paragr. 97.
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 103
În speță, reclamantul a putut comunica cu noul apărător din oficiu
timp de 15 minute, chiar înaintea audierilor, durată insuficientă pentru a-i
permite să discute cu acesta și să-i asigure cunoașterea dosarului și a strategiei
de apărare care era adecvată22.
Mai mult, C.E.D.O. a considerat că nu este sigur faptul că această
comunicare (prin videoconferință) oferea suficientă confidențialitate. A
reamintit că, în cauza M. V. contra Italiei23, reclamantul putuse să comunice
cu avocatul său printr-o linie telefonică protejată împotriva unei eventuale
încercări de interceptare. În schimb, în speța de față, reclamantul a trebuit să
utilizeze sistemul de videoconferință pe care statul îl instalase și îl controla.
Prin urmare, reclamantul avea motive legitime să se simtă inconfortabil cu
privirea la modalitatea de comunicare cu apărătorul său24.
Tot în cauza M. V. contra Italiei, s-a constatat că avocatul
reclamantului a avut și posibilitatea de a lăsa un substituent în sala de
videoconferință sau invers, de a se deplasa el însuși la clientul său și de a-și
asigura substituirea în sala de judecată. În mod similar, în cauza G. contra
Rusiei25, în care s-a constatat că nu a avut loc o încălcare a art. 6 din
Convenție, cu prilejul procedurii prin videoconferință, întrucât cei doi avocați
ai reclamantului au fost prezenți la judecata în apel și au putut fundamenta și
concretiza argumentele apărării, iar reclamantul a putut să se consulte cu
avocatul său în privat înainte de judecată. În plus, având doi avocați,
reclamantul ar fi putut alege ca unul dintre ei să îl asiste în centrul de detenție
în timpul judecății pentru a se consulta în mod confidențial. Revenind la cauza
analizată, s-a observat că reclamantul nu a beneficiat de niciuna dintre aceste
opțiuni, ci, dimpotrivă, fiind nevoit fie să accepte un avocat care doar era
prezent, fie să urmeze procedura fără apărător26.
Curtea de la Strasbourg a subliniat că Guvernul nu a oferit explicații
referitoare la imposibilitatea de a fi luate alte măsuri pentru asistarea
reclamantului de către un apărător. Se admite că transferul acestuia din orașul
Novossibirsk la Moscova pentru o întâlnire cu avocatul său ar fi fost o
procedură lungă și costisitoare. Punând în evidență importanța capitală a
asistării efective de către un apărător, C.E.D.O. a examinat dacă, ținând seama
de aceste obstacole geografice, autoritățile au luat măsuri suficiente care să
compenseze restricțiile aduse drepturilor interesatului. A menționat că nimic
22 Idem, paragr. 103. 23 Cit. supra. 24 C.E.D.O., cauza S. contra Rusiei, cit. supra, paragr. 104. 25 A se vedea C.E.D.O., cauza G. contra Rusiei, Hotărârea din 9 noiembrie 2006,
disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018). 26 Idem, paragr. 105.
104 Daniela Dediu
nu a împiedicat autoritățile să organizeze o conversație telefonică între avocat
și reclamant cu puțin timp înaintea ședinței de judecată sau să desemneze un
avocat din orașul Novossibirsk, care ar fi putut să se deplaseze la centrul de
detenție și să îi fie alături în timpul judecății. În fine, Curtea Supremă ar fi
putut amâna cauza, lăsând reclamantului un interval de timp suficient pentru a
discuta cauza cu apărătorul27.
Pentru aceste motive, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că
procedura descrisă nu a satisfăcut exigențele art. 6 alin. (3) raportat la alin. (1)
al aceluiași articol din Convenție.
Din jurisprudența C.E.D.O., în legătură cu compatibilitatea folosirii
videoconferinței în cadrul procesului penal cu standardele dreptului la un
proces echitabil, se pot desprinde câteva idei generale.
Astfel, videoconferința nu este în sine contrară Convenției. Totuși,
prin prisma dreptului acuzatului de a participa în mod real la proces,
recurgerea la o astfel de măsură trebuie să urmărească un scop legitim.
Totodată, o mare importanță trebuie acordată modalității în care
videoconferința aduce atingere dreptului de acces la o instanță sau echității
procesului. Pentru garantarea acestor drepturi, prezintă relevanță inclusiv
condițiile tehnice în care se desfășoară judecata, așa încât accesul la instanță
să fie unul efectiv pentru acuzat.
Un alt aspect care mai reiese din aceeași jurisprudență se referă la
garantarea dreptului la apărare, care implică, printre altele, dreptul de a
compărea în fața unei instanțe28. În legătură cu problematica analizată,
judecătorii Curții de la Strasbourg consideră că prezența personală a
acuzatului nu prezintă aceeași importanță decisivă în apel, ca în primă
instanță.
Deopotrivă, dreptul la apărare este strâns legat de asigurarea pentru
acuzat a dreptului de a beneficia de un apărător și de a comunica cu acesta în
condiții de confidențialitate.
2. Referințe de drept comparat. În sistemul de drept italian, folosirea
videoconferinței este reglementată amănunțit, importanța acestui mecanism
fiind legată de cauzele în care sunt judecați membrii mafiei.
Prin Legea nr. 11/1998, videoconferința a fost introdusă în Normele de
implementare, coordonare și tranziție ale Codului de procedură penală italian,
adoptate prin Decretul legislativ nr. 271/1989, art. 146 bis, care a fost
27 Idem, paragr. 106. 28 A se vedea C.E.D.O., cauza C. contra Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985,
disponibilă în limba franceză pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 mai 2018).
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 105
modificat ulterior succesiv29. În esență, potrivit acestui articol, în cadrul unei
proceduri care privește infracțiuni legate de activitatea mafiei și alte
infracțiuni grave, dacă persoana, indiferent de calitate, este deținută în
penitenciar, participarea la ședința de judecată are loc la distanță, în
următoarele cazuri: când există amenințări grave la siguranța și ordinea
publică; când dezbaterile sunt în mod particular complexe și participarea de la
distanță pare necesară pentru a se evita întârzierile în desfășurarea acestora.
Exigența de a se evita întârzierile se evaluează și în relație cu faptul că în
același timp se desfășoară față de același acuzat procese distincte, în fața unor
instanțe diferite.
Participarea la judecată de la distanță este decisă din oficiu de către
președintele instanței în faza actelor preliminare sau de către judecătorul
cauzei în cursul judecății. Decizia se comunică părților și apărătorilor cu cel
puțin 10 zile înaintea termenului.
Legea italiană prevede în mod expres că este activată o legătură
audiovizuală între sala de judecată și locul de detenție, cu modalități de natură
să asigure o vizualizare simultană, efectivă și reciprocă a persoanelor prezente
în cele două locuri și posibilitatea de a se auzi ceea ce se vorbește. Dacă
măsura privește mai mulți acuzați care se găsesc în detenție în locuri diferite,
fiecare dintre aceștia, prin intermediul aceluiași dispozitiv, este în măsură să
se vadă și să se audă cu ceilalți.
Apărătorul sau substituentul său are întotdeauna dreptul să fie prezent
în locul în care se găsește acuzatul. Apărătorul sau substituentul său prezent în
sala de judecată și acuzatul se pot consulta într-o manieră confidențială, prin
intermediul unor instrumente tehnice adaptate.
Locul din care acuzatul este conectat prin legătura audiovizuală cu
sala de judecată este asimilat acesteia.
Un grefier este prezent în locul unde se găsește acuzatul și certifică
identitatea, precum și faptul că nu există impedimente sau limitări ale
drepturilor și facultăților acestuia.
Dacă în cursul judecății este necesar a se proceda la o confruntare sau
la recunoașterea acuzatului sau la un alt act ce implică observarea sa
29 Modificările sunt disponibile pe site-ul http://www.diritto24.ilsole24ore.com/
guidaAlDiritto/codici/codiceProceduraPenale/articolo/1132/art-146-bis-partecipazione-al-
dibattimento-a-distanza.html?refresh_ce=1 (accesat la 25 mai 2018). Cele mai recente
modificări au fost operate prin art. 1 pct. 77 din Legea nr. 103/2017 [disponibilă pe site-ul
http://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2017/07/04/17 G00116/sg (accesat la 25 mai 2018)].
Pentru o analiză critică a acestor modificări în doctrina italiană, în care se arată că dispozițiile
adoptate reprezintă transformarea participării la judecată prin intermediul videoconferinței din
excepție în regulă, a se vedea S. Lorusso, Dibattimento a distanza vs. „autodifesa”?, în
„Diritto penale contemporaneo” nr. 4/2017, p. 217-223.
106 Daniela Dediu
personală, judecătorul, dacă estimează că este indispensabil, după ce ia
concluziile părților, ordonă prezența fizică a acuzatului în sala de judecată
pentru perioada de timp necesară îndeplinirii actului.
Reglementările din legislația italiană privitoare la videoconferință au
făcut inclusiv obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, potrivit
Deciziei nr. 342/199930, Curtea Constituțională a Italiei a stabilit că
participarea la distanță nu încalcă dreptul la apărare, garantat de către art. 24
alin. (2) din Constituția Italiei. A respins ideea că numai prezența fizică a
acuzatului în sala de judecată ar asigura efectivitatea acestui drept. Articolul
146 bis nu reglementează numai mijloacele tehnice de a pune în practică
legătura între sala de judecată și locul de detenție, dar, de asemenea, impune
anumite rezultate, printre care participarea efectivă a acuzatului la procedură
în vederea exercitării adecvate a dreptului la apărare. De exemplu, legiuitorul
a garantat contactul între acuzați, dreptul apărătorului de a fi prezent în locul
unde se găsește deținutul și posibilitatea de consultare între acesta din urmă și
avocatul său.
Deopotrivă, conform Ordonanței Curții Constituționale a Italiei nr.
483/200231, participarea la distanță are următoarele obiective: a) protejarea
ordinii publice cu referire la posibilele acțiuni ale acuzatului de intimidare în
raport cu celelalte părți din proces; b) evitarea ca transferul acuzatului din
penitenciar în sala de judecată să devină un prilej ca acesta să reînnoiască
contactele cu asociațiile criminale cărora le este afiliat; c) accelerarea
desfășurării proceselor complexe și lungi care au loc în instanțe diferite.
Totodată, instanța constituțională a Italiei a relevat că sistemul introdus prin
Legea nr. 11/1998 garantează dreptul persoanei acuzate de infracțiuni de o
gravitate excepțională de a participa la proces, punând în balanță exigențele
protecției colectivității și cele ale derulării procesului.
3. Reglementarea videoconferinței în legislația României. În art. 106
alin. (2) din noul Cod de procedură penală român (în continuare C.pr.pen.),
care reglementează reguli speciale privind ascultarea, se prevede că persoana
aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în
cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce
atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.
30 Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/1999/0342s-99.html
(accesat la 25 mai 2018). 31 Disponibilă pe site-ul http://www.giurcost.org/decisioni/2002/0483o-02.html
(accesat la 25 mai 2018).
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 107
În atari condiții, dacă persoana audiată se află în vreuna dintre
situațiile prevăzute în art. 90 C.pr.pen.32, care prevede cazurile de asistență
juridică obligatorie a suspectului și inculpatului, ascultarea nu poate avea loc
decât în prezența avocatului, la locul de deținere.
Ca urmare a modificărilor operate prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 18/201633, au fost introduse mai multe prevederi menite să
completeze regula generală enunțată în art. 106 din codul sus-menționat, cu
privire la videoconferință.
Astfel, potrivit art. 204 alin. (7) C.pr.pen. (acesta reglementând calea
de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor
preventive în cursul urmăririi penale), soluționarea contestației se face în
prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este
dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății ori de forță majoră sau
stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului; se consideră că este
prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența
apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului,
participă la soluționarea contestației prin videoconferință, la locul de
deținere.
În art. 235 din codul sus-menționat, care reglementează procedura
prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, se prevede că
inculpatul este ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți asupra
tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării
preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu; ascultarea
inculpatului se poate face cu acordul acestuia și în prezența unui apărător
ales sau numit din oficiu și, după caz, și a unui interpret, și prin
videoconferință, la locul de deținere [alin. (3)]. Conform alin. (4) al aceluiași
articol, în cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și
din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și
libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate,
32 Art. 90. Asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Asistența juridică este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori
într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta
a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în
alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar
putea face singur apărarea;
c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care
legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani.” 33 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.
108 Daniela Dediu
deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa
inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii, dispozițiile art. 204 alin. (7) teza finală din
același cod (referitoare la videoconferință) aplicându-se în mod
corespunzător.
Potrivit art. 364 alin. (1) C.pr.pen., judecata cauzei are loc în prezența
inculpatului; aducerea acestuia aflat în stare de deținere la judecată este
obligatorie. În raport cu teza finală a aceluiași alineat, se consideră că este
prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și în prezența
apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului,
participă la judecată prin videoconferință, la locul de deținere. Inclusiv în
această situație alin. (6) al articolului sus-menționat prevede că inculpatul
poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.
Totodată, conform alin. (4) al art. 364 C.pr.pen., pe tot parcursul
judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate
cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de către avocatul său
ales sau din oficiu; în cazul în care inculpatul aflat în stare de deținere a
solicitat să fie judecat în lipsă, instanța poate dispune, la cerere sau din
oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea
cuvântul prin intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau
din oficiu.
Deopotrivă, prevederi similare celor din noul Cod de procedură penală
român regăsim și în cuprinsul Legii nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de către organele
judiciare în cursul procesului penal34, cu modificările și completările
ulterioare. Astfel, art. 29 alin. (1) din această lege prevede că, în cazul în care
un deținut urmează să fie audiat în cadrul unei proceduri prevăzute de
prezenta lege de către personalul sau judecătorul de supraveghere a privării
de libertate din alt penitenciar decât cel în care se află deținutul, audierea
poate avea loc prin videoconferință; atunci când un deținut urmează să fie
audiat în cadrul oricărei proceduri judiciare sau al unei proceduri prevăzute
de prezenta lege, audierea poate avea loc prin videoconferință. Potrivit alin.
(4) al art. 29 din legea sus-menționată, dacă deținutul este asistat de către un
apărător, ales sau numit din oficiu, administrația penitenciarului va permite
accesul acestuia în camera de videoconferință, alături de persoana pe care o
reprezintă.
Raportat la standardele ce se pot desprinde din jurisprudența C.E.D.O.
(prezentate mai sus), se constată că legiuitorul român a ales pentru garantarea
34 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 109
dreptului la apărare a inculpatului ca utilizarea videoconferinței să aibă loc
exclusiv în situația în care acesta își dă acordul și numai în prezența
apărătorului său la locul de deținere.
Cu excepția celor două garanții, legea procesual penal română nu
prevede condițiile tehnice și materiale în care se desfășoară judecata prin
intermediul videoconferinței. Nu este prevăzută nicio reglementare din care să
reiasă că persoanele implicate au posibilitatea să perceapă integral, efectiv și
reciproc evenimentele care au loc în sala de judecată sau comportamentul
participanților la proces. Deopotrivă, nu sunt reglementate dispoziții care să
garanteze inculpatului sau apărătorului său consultarea dosarului cauzei sau
posibilitatea de a depune înscrisuri, cereri sau memorii35.
În fine, Codul de procedură penală român nu impune niciun fel de
analiză a cadrului în care este dispusă măsura relativ la necesitatea acesteia, la
scopul legitim urmărit, gravitatea infracțiunii sau stadiul procesului.
4. Reglementarea videoconferinței în raport cu procedurile de
cooperare judiciară internațională în materie penală. Procedurile de
cooperare judiciară între autoritățile judiciare ale statelor sunt de cele mai
multe ori marcate de greutatea cu care se efectuează, de perioada mare de
timp în care se desfășoară. De aceea, folosirea mijloacelor moderne de
comunicare facilitează cooperarea și oferă economie de mijloace și timp.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în
materie penală36 creează cadrul necesar folosirii videoconferinței. Astfel,
conform art. 171 din această lege, audierea prin videoconferință reprezintă
una dintre formele asistenței judiciare internaționale37.
35 A se vedea T.-V. Gheorghe, Comentariu, în ,,Codul de procedură penală
comentat”, de N. Volonciu, A.S. Uzlău (coordonatori), ediția a 3-a, revizuită și adăugită,
Editura Hamangiu, București, 2017, p. 296-298. Acest autor prezintă câteva soluții teoretice
cu privire la acest gen de dificultăți ce pot fi întâlnite în procedura ascultării prin
videoconferință. 36 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011,
modificată și completată prin Legea nr. 236/2017 (aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie 2017). 37 ,,Art. 171. Obiectul asistenței judiciare
În sensul prezentului capitol, asistența judiciară internațională cuprinde îndeosebi
următoarele activități:
a) comisiile rogatorii internaționale;
b) audierile prin videoconferință;
c) înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite;
d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces
penal;
e) cazierul judiciar;
110 Daniela Dediu
Procedura detaliată de efectuare a audierilor prin videoconferință este
reglementată în art. 178 din Legea nr. 302/2004. Alineatul (1) al acestui
articol stipulează că, atunci când o persoană care se află pe teritoriul
României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile
judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea
persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate
solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință. În mod expres se
prevede în alin. (2) al articolului sus-menționat faptul că o asemenea cerere
poate fi acceptată de către statul român dacă nu contravine principiilor sale
fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să
permită efectuarea audierii prin videoconferință. Într-o speță, s-a dat
relevanță regulii instituite prin acest articol, fiind respinsă cererea de asistență
judiciară internațională formulată de către Tribunalul de Mare Instanță din
Paris prin care a solicitat autorităților române asistență judiciară constând în
expertizarea „medico-psihologică” a numitului M.M. (deținut într-un
penitenciar din România), prin procedeul videoconferinței, cu motivarea că
expertiza medico-legală psihiatrică, chiar dacă se efectuează și prin adresarea
de întrebări inculpatului, nu reprezintă o audiere în accepțiunea art. 10 din
Convenția europeană privind asistența judiciară reciprocă în materie penală
între statele membre al Uniunii Europene și nu poate fi realizată prin
videoconferință, ci este necesară respectarea dreptului intern privind
efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în instituții sanitare de
specialitate38.
În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, cu
excepția informațiilor prevăzute în art. 172 din Legea nr. 302/200439, motivul
f) alte forme de asistență judiciară”. 38 A se vedea A. Şchiopu, Videoconferința. Expertiză medico-legală psihiatrică, în
,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu (coordonator), Editura
Hamangiu, București, 2014, p. 249-250. 39 ,,Art. 172. Conținutul general al cererii de asistență judiciară și actele anexate
acesteia
(1) Cererea de asistență judiciară trebuie să indice:
a) denumirea autorității judiciare solicitante și denumirea autorității judiciare
solicitate;
b) obiectul și motivele cererii;
c) calificarea juridică a faptelor;
d) datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a
martorului sau expertului, după caz;
e) încadrarea juridică și prezentarea sumară a faptelor.
(2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și
obiectul cererii.
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 111
pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie
prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și
numele persoanelor care vor proceda la audiere [alin. (3) al art. 178 din
Legea nr. 302/2004]. Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române
[alin. (4) al aceluiași articol]. Autoritățile judiciare competente să execute
cererile formulate de către autoritățile altor state sunt curțile de apel, în
cursul judecății, respectiv parchetele de pe lângă curțile de apel, în cursul
urmăririi penale, așa cum este reglementat în alin. (5) al art. 178 din Legea
nr. 302/2004.
La rândul său, alin. (6) al articolului sus-menționat detaliază regulile
incidente în cazul audierii prin videoconferință, și anume:
a) audierea are loc în prezența judecătorului sau procurorului român
competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; organul judiciar
verifică identitatea persoanei audiate, fiind obligat să asigure respectarea
principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt
încălcate aceste principii, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile
necesare pentru a asigura desfășurarea audierii în conformitate cu legea
română;
b) autoritățile judiciare române competente și cele ale statului
solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecție a martorului sau
expertului;
c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară
competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii
sale interne;
d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret,
potrivit legii române;
e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a
nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea
statului solicitat.
Potrivit art. 178 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, fără a aduce
atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, autoritatea
judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și
locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea
jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat;
procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente a statului
solicitant.
Totodată, legea menționată mai sus prevede că dispozițiile Codului de
procedură penală se aplică în mod corespunzător [art. 178 alin. (8) din Legea
(3) Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea
judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare”.
112 Daniela Dediu
nr. 302/2004]. De pildă, într-o speță, după audierea prin videoconferință a trei
martori, în baza cererii de asistență judiciară formulată de către Curtea cu Juri
din N., Italia, instanța judecătorească de executare a procedat la pronunțarea
în cauză a unei încheieri penale40.
Dispozițiile legale trecute în revistă (privind audierea prin
videoconferință) se pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților,
dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între
autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant [art. 178 alin. (9)
din Legea nr. 302/2004].
Deopotrivă, așa cum este reglementat în alin. (11) al articolului
sus-menționat, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte
părți în procesul penal sau ale expertului care se află în străinătate, pot fi
luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru
ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României; este
considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României
și persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat; în atari condiții,
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța
pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct
sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10 din Legea nr.
302/200441, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală;
dispozițiile alin. (3) și (9) ale art. 178 din aceeași lege se aplică în mod
corespunzător.
40 C. Ap. Târgu-Mureș, Înch. pen. nr. 33/2013, rezumată de către M. Crețu, Audierea
de martori prin videoconferință. Materializarea acestei proceduri de către autoritatea
română, în ,,Buletinul Rețelei Judiciare Române în materie penală”, de M. Radu
(coordonator), op. cit., p. 248-249. 41 ,,Art. 10. Autoritățile centrale române (1) Competența îndeplinirii atribuțiilor specifice de autoritate centrală română în
domeniul cooperării judiciare în materie penală aparține și se exercită de către:
a) Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, dacă cererile au ca obiect
extrădarea, mandatul european de arestare, transferarea persoanelor condamnate, ordinul
de indisponibilizare, ordinul de confiscare, recunoașterea și executarea hotărârilor și a
actelor judiciare penale, comisiile rogatorii internaționale, orice altă formă de asistență
judiciară internațională care se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale, precum și, indiferent de faza procesuală, atunci când, după caz, se
prevede altfel prin prezenta lege sau cererea este formulată în temeiul curtoaziei
internaționale sau Ministerul Justiției este desemnat autoritate centrală unică potrivit
tratatelor internaționale la care România este parte;
b) Ministerul Public, prin structurile de specialitate, atunci când comisiile rogatorii
internaționale sau celelalte forme de asistență judiciară internațională se referă la activitatea
de cercetare și urmărire penală;
[…]”
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 113
Reglementări privitoare la folosirea videoconferinței regăsim și în
legătură cu alte modalități de cooperarea internațională (în particular). Astfel,
în materia extrădării, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care
reglementează arestarea provizorie și sesizarea instanței), procurorul general
competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la
primirea cererii de extrădare și a actelor anexate, la identificarea persoanei
extrădabile, căreia îi aduce la cunoștință conținutul actelor transmise de
către autoritățile statului solicitant.
În conformitate cu art. 43 alin. (2) din legea sus-menționată, după
identificare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a
cărui circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă sesizează de îndată
curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării
provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și continuarea
procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare; în cazul prevăzut
în art. 42 alin. (11) din aceeași lege, audierea persoanei extrădabile de către
Curtea de Apel București se poate realiza și prin videoconferință; lucrările
efectuate de către parchetul de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripție a fost prinsă persoana extrădabilă se trimit Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel București, imediat după audierea persoanei
extrădabile.
Articolul 42 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 reglementează situația
în care statul solicitant solicită în același timp extrădarea a două sau mai
multe persoane, cercetate în aceeași cauză penală sau în cauze conexe, care
au fost localizate în circumscripțiile unor curți de apel diferite, caz în care
competența soluționării cererilor de extrădare aparține Curții de Apel
București.
Relativ la mandatul european de arestare, reglementări privind
audierea prin videoconferință se regăsesc în art. 91 din legea menționată mai
sus, acesta referindu-se la transferarea temporară sau audierea persoanei
solicitate în cursul procedurii de predare în baza mandatului european de
arestare. Astfel, în cazul unui mandat european de arestare emis în vederea
urmăririi penale sau a judecății, transmis spre executare unei autorități din
alt stat membru, față de care nu a fost luată nicio decizie ori, deși a fost luată,
aceasta nu este definitivă, instanța emitentă poate solicita, la cererea
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau a
instanței de judecată, ca persoana față de care s-a emis respectivul mandat
european de arestare să fie audiată nemijlocit de către procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanța de
judecată prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin
videoconferință a persoanei solicitate se întocmește potrivit art. 172 și art.
114 Daniela Dediu
178 din aceeași lege de către procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală sau de către instanța competentă și se transmite odată cu
mandatul european de arestare ori după această dată.
În cazul supravegherii de către autoritățile altor state membre ale
Uniunii Europene a respectării obligațiilor stabilite de către organele
judiciare române, conform art. 17010 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, atunci
când în cursul procesului penal este necesar sau, potrivit legii române,
obligatoriu ca persoana cercetată să fie ascultată, luarea declarației acesteia
se poate realiza prin videoconferință; cererea având ca obiect audierea prin
videoconferință se întocmește potrivit art. 172 și art. 178 din aceeași lege și
se transmite direct autorității competente a statului de executare.
Alineatul (2) al art. 17010 (menționat mai sus) prevede: în ipoteza în
care, în raport cu legea statului de executare, audierea prin videoconferință
este condiționată de consimțământul persoanei supravegheate, iar aceasta
refuză să fie audiată, organul judiciar român care a luat măsura de
supraveghere:
a) poate dispune înlocuirea sau încetarea măsurii de supraveghere
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea română; sau
b) poate solicita ca persoana cercetată să fie audiată în prezența
procurorului sau a judecătorului român competent sau, în măsura în care
legislația statului de executare o permite, de către acesta.
Dispoziții cu privire la audierea prin videoconferință regăsim și în art.
17032 din Legea nr. 302/2004, care se referă la executarea măsurilor de
probațiune sau a sancțiunii alternative fără asumarea deciziilor
subsecvente42. În această situație, conform alin. (3) al aceluiași articol,
judecătorul delegat cu executarea informează autoritatea competentă a
statului emitent ori de câte ori constată existența unor motive de revocare sau
a unor fapte asupra cărora a solicitat să fie informată; informarea se
42 ,,Art. 17032. Executarea măsurilor de probațiune sau a sancțiunii alternative fără
asumarea deciziilor subsecvente
(1) În situația în care, ulterior recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine,
persoana condamnată nu îndeplinește măsurile de supraveghere sau sancțiunea alternativă
ori săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, competența revocării
sancțiunii sau luarea oricăror altor măsuri revine statului emitent, atunci când hotărârea
judecătorească străină recunoscută se referă la:
a) amânarea aplicării pedepsei;
b) liberarea condiționată;
c) o sancțiune alternativă;
d) una dintre ipotezele prevăzute la art. 17027 alin. (3);
e) o persoană condamnată care și-a stabilit ulterior reședința într-un alt stat și nu se
mai află în România.
[…]”
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 115
realizează prin completarea formularului prevăzut în anexa nr. 10 la legea
sus-menționată; dacă, potrivit legii statului emitent, ascultarea persoanei
condamnate este obligatorie, declarația acesteia poate fi luată de către
autoritățile statului emitent prin videoconferință; cererea având ca obiect
audierea prin videoconferință a persoanei condamnate se întocmește potrivit
dispozițiilor tratatului aplicabil între România și statul emitent sau, în lipsa
acestuia, pe bază de reciprocitate, și se transmite pe canalele și prin
mijloacele de comunicare prevăzute de acesta sau de prezenta lege, după caz,
tribunalului în a cărui circumscripție locuiește persoana condamnată;
dispozițiile art. 172 și art. 178 din aceeași lege se aplică în mod
corespunzător; audierea prin videoconferință are loc în prezența unui
reprezentant al serviciului de probațiune.
Deopotrivă, mențiuni privitoare la videoconferință există și în art.
17042 din Legea nr. 302/2004 (în care se reglementează executarea măsurilor
de probațiune fără asumarea deciziilor subsecvente de către statul de
executare)43. Alineatul (4) din același articol statuează: dacă persoana
condamnată se află în continuare în statul de executare, ascultarea acesteia
poate fi efectuată prin videoconferință, potrivit dispozițiilor art. 172 și art.
178 din legea menționată anterior.
Cel mai nou instrument de cooperare judiciară în materie penală între
statele membre ale Uniunii Europene – ordinul european de anchetă44 – a fost
implementat în legislația din România prin cele mai recente modificări aduse
Legii nr. 302/200445.
Legea română preia din directiva menționată anterior dispoziții
detaliate cu privire la folosirea videoconferinței. Astfel, potrivit art. 26818 alin.
(1) din Legea nr. 302/2004, atunci când o persoană se află pe teritoriul
României și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile
competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un
43 ,,Art. 17042. Executarea măsurilor de probațiune fără asumarea deciziilor
subsecvente de către statul de executare
(1) În situația în care statul de executare declară că, în anumite cazuri, expres
menționate, nu își asumă deciziile subsecvente recunoașterii hotărârii judecătorești, instanța
de executare redobândește competența cu privire la revocarea sancțiunii aplicate prin
hotărârea judecătorească. Declarația statului de executare se verifică de către judecătorul
delegat cu executarea la data completării certificatului.
[…]” 44 Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014
privind ordinul european de anchetă în materie penală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L130/1 din 1 mai 2014. 45 A se vedea Legea nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 993 din 14 decembrie 2017.
116 Daniela Dediu
ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin
videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală; dispozițiile art.
178 alin. (4)-(6), alin. (8) și (10) din aceeași lege se aplică în mod
corespunzător; aceste dispoziții se aplică și în cazul audierii suspecților sau
inculpaților.
Totuși, pe lângă motivele de nerecunoaștere sau neexecutare46
prevăzute în art. 2688 din Legea nr. 302/2004, executarea ordinului european
de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă:
a) suspectul sau inculpatul nu își dă consimțământul; sau
b) executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz
particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului
român [art. 26818 alin. (2) din aceeași lege].
Potrivit alin. (3) al art. 26818 din legea sus-menționată, autoritatea
emitentă și autoritatea de executare convin modalitățile practice; dacă într-o
anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice
pentru o audiere prin realizarea unei videoconferințe, statul emitent poate
pune la dispoziție astfel de mijloace, de comun acord. În alin. (4) al aceluiași
articol se prevede: fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în
ceea ce privește protecția persoanelor, autoritatea de executare întocmește, la
sfârșitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data și locul
audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea și calitatea tuturor
celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere,
eventualele depuneri de jurământ și condițiile tehnice în care s-a desfășurat
audierea; documentul este trimis autorității emitente de către autoritatea de
executare.
Totodată, alin. (5) al art. 26818 din Legea nr. 302/2004 stipulează: în
cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit
prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are
obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în
același mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei
proceduri la nivel intern. Cu privire la competența de emitere a unui ordin
european de anchetă, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1) al
aceluiași articol, aceasta revine procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală sau instanței pe rolul căreia se află cauza
[alin. (6) al articolului sus-menționat].
46 Pentru o analiză detaliată a motivelor de nerecunoaștere și neexecutare a unui
ordin european de anchetă, a se vedea D. Dediu, The european investigation order in criminal
matters – grounds for non-recognition and non-execution, în „Challenges of the Knowledge
Society Journal”, „Nicolae Titulescu” University Publishing House, 2018, p. 66-71
[disponibil pe site-ul http://cks.univnt.ro/cks_2018_archive.html (accesat la 25 mai 2018)].
Videoconferinţa în cadrul procedurilor penale naționale şi de… 117
Reglementarea audierii prin videoconferință prin intermediul unui
ordin european de anchetă nu a fost ferită de critici prin prisma standardelor
dreptului la un proces echitabil47. În acest sens, au fost exprimate opinii că
Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului ar trebui să
conțină referiri exprese la dreptul la tăcere, precum și la acela de a nu se
autoincrimina în cazul audierii prin videoconferință, așa încât să fie
satisfăcute cerințele unui proces echitabil.
Concluzii. Folosirea unor mijloace auxiliare tehnice, precum
videoconferința, în cadrul procesului penal apare ca o necesitate prin prisma
dezvoltării societății informaționale, dar și prin raportare la complexitatea din
ce în ce mai accentuată a procedurilor care implică în numeroase cazuri
participarea unor autorități judiciare aflate în locuri diferite sau chiar în alte
state.
Așadar, utilizarea videoconferinței trebuie să țină seama de normele
procedurale interne, de cele prevăzute în instrumentele de cooperare judiciară
internațională la care România este parte, dar deopotrivă de standardele
impuse de jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Se poate observa cu ușurință că legiuitorul român a oferit ca garanție a
dreptului la un proces echitabil acordul persoanei in vinculis pentru
participarea la o astfel de procedură (a videoconferinței). Totuși, pentru a
satisface pe deplin exigențele art. 6 din Convenție, reglementările actuale ar
trebui completate cu norme procedurale precise cu privire la desfășurarea unei
atari proceduri, similar celor reglementate de către legislația italiană, așa încât
videoconferința să fie deopotrivă eficientă și de natură să tindă la respectarea
drepturilor persoanelor implicate în procedură.
47 A se vedea: Opinion of the European Union Agency for Fundamental Rights on
the draft Directive regarding the European Investigation Order, disponibilă pe site-ul
http://fra.europa.eu/en/opinion/2011/fra-opinion-draft-directive-regarding-european-
investigation-order-eio (accesat la 25 mai 2018); A. Grio, The Defendant’s Rights in the
Hearing by Videoconference, în Stefano Ruggeri (Ed.), ,,Transnational Evidence and
Multicultural Inquiries in Europe”, Springer International Publishing Switzerland, 2014, p.
119-125.
NEGĂSIREA PERSOANEI FAȚĂ DE CARE S-A DISPUS
ARESTAREA PREVENTIVĂ
Mari-Claudia IVAN
Doctorand – Facultatea de Drept,
Universitatea din Bucureşti
Consilier juridic, Instituția
Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne
dr. Gheorghe IVAN
Procuror − Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Serviciul de documentare și statistică judiciară
Prof. univ. − Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos”din Galaţi
Cercetător ştiinţific asociat − Institutul de Cercetări Juridice
,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și
al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul
Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”
ABSTRACT
As regards the institution of "non-determination of the person in
the preventive arrest warrant", the new Criminal Procedure Code
took over the provisions of the previous Criminal Procedure Code
(1969).
The authors analyze the above-mentioned institution, also
presenting some comparative law references.
Key words: preventive arrest, prosecution, non-disclosure of the
person in the preventive arrest warrant, the new Criminal
Procedure Code.
Introducere. Articolul 232 din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.)1 a preluat dispoziţiile art. 154 din Codul de procedură
penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)2.
e-mail: [email protected]. e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 ,,Art. 232. Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă
Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă 119
1. Înștiințarea/solicitarea organelor competente, în caz de negăsire a
persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă. Potrivit art. 232
C.pr.pen. (denumit ,,Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare
preventivă”), când persoana indicată în mandatul de arestare preventivă nu a
fost găsită, organul de poliţie însărcinat cu executarea acestuia încheie un
proces-verbal prin care constată situația respectivă şi înştiinţează judecătorul
de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, precum şi
organele competente pentru darea în urmărire3 şi în consemn la punctele de
trecere a frontierei.
Înştiinţarea se face prin comunicarea unui exemplar al
procesului-verbal sus-menționat ori printr-o comunicare scrisă.
Pentru darea în urmărire, mai este necesar ca organul de poliţie
însărcinat cu executarea mandatului să solicite Inspectoratului General al
Poliţiei Române acest lucru în mod expres [art. 521 alin. (3) lit. a) şi alin. (4)
C.pr.pen.]. Tot astfel, este necesar ca organul de poliţie să solicite organelor
de frontieră darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Având în vedere că măsura arestării preventive poate fi luată şi de
către judecătorul de cameră preliminară, în cadrul procedurii în camera
preliminară [art. 348 alin. (1) C.pr.pen.], precum şi de către completul la care
se află spre soluţionare dosarul cauzei, în cursul judecăţii [art. 362 alin. (1)
din același cod], organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului
înştiinţează aceste organe judiciare, în caz de negăsire a persoanei prevăzute
în mandatul de arestare preventivă [art. 238 alin. (1) teza a II-a din codul
sus-menționat]; totodată, organul de poliţie se conformează celor menționate
mai sus.
Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită,
organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care
constată aceasta şi înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura
arestării preventive, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn
la punctele de trecere a frontierei.” 2 ,,Art. 154. Negăsirea persoanei menționate în mandat
Când persoana menționată în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu
executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta și înștiințează organul
judiciar care a emis mandatul, precum și organele competente pentru darea în urmărire și în
consemn la punctele de trecere a frontierei.” 3 Conform art. 521 alin. (1) C.pr.pen., ,,darea în urmărire se solicită şi se dispune
pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii
acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri
judecătoreşti”.
120 Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan
2. Darea în urmărire. Dat fiind că darea în urmărire este obligatorie,
aceasta se dispune prin ordin, de către Inspectoratul General al Poliţiei
Române [art. 521 alin. (4) C.pr.pen.].
3. Urmărirea. În conformitate cu art. 522 alin. (1) C.pr.pen., ,,ordinul
de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile
competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura,
la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a
persoanei urmărite”.
Alineatul (3) al art. 522 din codul sus-menționat dispune:
,,Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv,
desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume
desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond
propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a
fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului
care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.”
Având în vedere că la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel
există un număr relativ mare de cauze cu mandate de arestare preventivă
neexecutate, credem că mai adecvată era soluția ca supravegherea să revină
procurorului de caz, acesta cunoscând și mai bine situația de fapt, așa cum s-a
procedat în cazul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cursul urmăririi persoanei arestate preventiv, se pot efectua una sau
mai multe dintre următoarele activități:
a) supravegherea tehnică;
b) reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a
obiectelor;
c) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii
de comunicaţii electronice destinate publicului;
d) percheziţia;
e) ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 523 alin. (1) C.pr.pen.].
Cu excepția activității indicate la lit. e) (aceasta putând fi efectuată
doar cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de
poliţie care efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv), celelalte
activităţi sus-menționate [la lit. a)-d)] pot fi desfășurate numai în baza
mandatului emis de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă, la cererea procurorului care
Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă 121
supraveghează activitatea de urmărire a persoanei arestate preventiv [art. 523
alin. (2) și (3), respectiv art. 524 alin. (1) C.pr.pen.].
4. Revocarea urmăririi. Urmărirea se revocă, în momentul prinderii
persoanei urmărite, de către Inspectoratul General al Poliţiei Române [art. 526
alin. (1) și (2) C.pr.pen.].
Procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie care
efectuează urmărirea persoanei arestate preventiv dispune de îndată încetarea
activităţilor de supraveghere luate conform art. 524 C.pr.pen., informând
despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 526 alin. (3) din același
cod].
5. Referinţe de drept comparat. Codul de procedură penală italian (în
continuare C.pr.pen. italian4). În cazul în care persoana faţă de care a fost
luată o măsură coercitivă de custodie − custodia de precauţie în închisoare
(custodia cautelare in carcere), arestul la domiciliu (aresto domiciliare) sau
custodia de precauţie într-un loc de îngrijire (custodia cautelare in luogo di
cura) − nu a fost găsită, agentul sau funcţionarul întocmeşte un proces-verbal,
indicând în mod amănunţit cercetările efectuate, pe care îl trimite fără
întârziere judecătorului care a emis ordonanţa prin care s-a dispus custodia
[art. 295 alin. (1) C.pr.pen. italian].
Judecătorul, dacă consideră că cercetările s-au epuizat, declară, în
cazurile prevăzute în art. 296 C.pr.pen. italian, starea de sustragere (stato di
latitanza) [art. 295 alin. (2) din același cod].
În scopul de a facilita căutarea persoanei care se sustrage (latitante),
judecătorul sau procurorul, în limitele şi modalităţile prevăzute în art. 266 şi
art. 267 C.pr.pen. italian, poate dispune interceptarea convorbirilor sau a
comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc de telecomunicaţii;
se aplică, dacă este posibil, art. 268, art. 268-bis, art. 268-ter, art. 268-quater,
art. 269 și art. 270 din același cod [art. 295 alin. (3) din codul sus-menționat].
Potrivit art. 295 alin. (3-bis) C.pr.pen. italian, când interceptarea este
interzisă prin dispoziţiile art. 295 alin. (3) şi art. 103 alin. (5) din codul
sus-menționat, judecătorul sau procurorul poate dispune interceptarea
comunicările indicate anterior în vederea căutării persoanei care se sustrage şi
care a comis unul dintre delictele prevăzute în art. 51 alin. (3-bis) din același
cod, precum şi în art. 407 alin. (2) lit. a) pct. 4 C.pr.pen. italian [delictele
comise în scop de terorism şi de schimbare a ordinii constituţionale pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 10 ani, ca şi delictele
4 Disponibil pe site-ul http://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/30/
codice-di-procedura-penale (accesat la 8 mai 2018).
122 Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan
prevăzute în art. 270 alin. (3) din Codul penal italian (în continuare C.pen.
italian) – asocieri subversive – şi în art. 306 alin. (2) C.pen. italian – bandă
armată].
În cazul judecăţii la Curtea cu jurați, interceptările de mai sus se
dispun de către preşedintele acestei Curţi în locul judecătorului [art. 295 alin.
(3-ter) C.pr.pen. italian].
Conform art. 296 alin. (1) C.pr.pen. italian, se află în stare de
sustragere acela care se sustrage în mod voluntar de la custodia de precauţie
(custodia cautelare), arestul la domiciliu, interdicţia de emigrare (divieto di
espatrio), obligaţia de şedere (obbligo di dimora) sau de la un ordin prin care
se dispune încarcerarea (carcerazione).
Cu respectarea dispoziţiilor art. 295 C.pr.pen. italian, judecătorul
desemnează un apărător din oficiu pentru persoana care se sustrage şi ordonă
să fie depozitată la cancelarie o copie de pe ordonanţa prin care s-a dispus
măsura rămasă neexecutată; avizul de depozit este notificat apărătorului [art.
296 alin. (2) din același cod].
Efectele procesuale produse de către starea de sustragere operează
numai în procedura penală în care ea a fost declarată [art. 296 alin. (3)
C.pr.pen. italian].
Starea de sustragere durează până când procedura în care a fost emisă
a fost revocată potrivit art. 299 C.pr.pen. italian sau şi-a pierdut eficacitatea în
alt mod ori s-a stins infracţiunea sau pedeapsa care a determinat procedura în
care a fost emisă [art. 296 alin. (4) din același cod].
Starea de sustragere este echivalentă cu evadarea, din punctul de
vedere al efectelor [art. 296 alin. (4) C.pr.pen. italian].
Potrivit art. 299 alin. (1) C.pr.pen. italian, măsurile coercitive şi de
interdicţie sunt revocate de îndată ce rezultă că lipsesc, chiar pentru fapte
survenite, condiţiile de aplicabilitate prevăzute în art. 273 din același cod sau
dispoziţiile legale prevăzute pentru fiecare măsură ori exigenţele de precauţie
(esigenze cautelari) menționate în art. 274 din codul sus-menționat5.
Concluzii. Noua reglementare (art. 232 C.pr.pen. român) este similară
celei anterioare [art. 154 C.pr.pen. român din 1969].
Noul Cod de procedură penală român (la fel ca și cel din 1969 și
Codul de procedură penală italian) conține reglementări de natură a facilita
prinderea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă, iar aceasta fie
5 A se vedea, pe larg: M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive
cu specială referire la condițiile de aplicare, în ,,Dreptul” nr. 3/2015, p. 194-197; M.-C. Ivan,
Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive cu specială referire la cazurile de
aplicare, în ,,Dreptul” nr. 4/2015, p. 206-213.
Negăsirea persoanei față de care s-a dispus arestarea preventivă 123
s-a sustras, fie a plecat de la domiciliul sau reşedinţa sa, fără să aibă
cunoștință de măsura luată.
AUDIEREA MARTORILOR. UNELE CONSIDERAȚII ÎN LUMINA
DECIZIEI NR. 562/2017 A CURȚII CONSTITUȚIONALE A
ROMÂNIEI
Nadia ZLATE
Procuror – Direcția Națională Anticorupție,
Serviciul teritorial Constanța
ABSTRACT
The Constitutional Court of Romania has, by its Decision no.
562/2017, that the legislative solution contained in art. 117 par. (1)
lett. a) and lett. b) of the Criminal Procedure Code, which
excludes from the right to refuse to be heard as a witness the
persons who have established similar relations with those spouses,
if they live or live no longer with the suspect or defendant is
unconstitutional.
Therefore, art. 117 par. (1) of the Criminal Procedure Code
should include, among persons exempt from the obligation to
make a statement, not only those who have established similar
relations to those spouses with the suspect or defendant but all the
persons listed in art. 177 of the Criminal Code and not found in
art. 117 of the Criminal Procedure Code, including the children of
the siblings, the persons born by the adoption of relatives [within
the meaning of art. 177 par. (1) lett. a) of the Criminal Code], as
well as persons who have established similar relations with those
of the parents and children, if they live together.
The current legal provisions on hearing witnesses do not provide
for the witness's right to refuse to use his or her declaration
against any family member (under art. 177 of the Criminal Code)
if the latter subsequently acquires the status of suspect or
defendant in the case or another criminal case.
Keywords: the right to refuse to give a statement, witnesses,
relatives, family members.
1. În economia materialului probator administrat în cauzele penale,
declarațiile de martori sunt mijloace de probă des întâlnite, oricare ar fi
obiectul dosarelor penale.
e-mail: [email protected].
Audierea martorilor. Unele considerații în lumina Deciziei nr. … 125
Martorul este o persoană fizică care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală [art. 114 alin. (1) din
Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)], iar audierea acestuia
reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare iau cunoștință de
cele declarate de către martor, ca urmare a relatărilor libere sau în urma
răspunsurilor date la întrebările ce i se adresează, după caz, de către judecător,
procuror, avocați, părți, subiecți procesuali principali.
Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu
excepția părților și a subiecților procesuali principali [art. 115 alin. (1)
C.pr.pen.].
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de
avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect
procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care
persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate [art. 114 alin. (3)
C.pr.pen.].
Potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) C.pr.pen., orice persoană citată în
calitate de martor are obligația de a spune adevărul, iar în cazul în care face
afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau
împrejurările esențiale cu privire la care este întrebată, poate fi trasă la
răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă
prevăzută în art. 273 din Codul penal (în continuare C.pen.). În acest sens,
legiuitorul a prevăzut în art. 120 C.pr.pen. (referitor la drepturile și obligațiile
care trebuie comunicate martorului de către organul judiciar) și obligația de a
da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește
infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Conform art. 117 alin. (1) C.pr.pen., au dreptul de a refuza sa dea
declarații în calitate de martor:
a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și
surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al
inculpatului.
După comunicarea drepturilor și obligațiilor, potrivit art. 120
C.pr.pen., organele judiciare comunică persoanelor menționate mai sus
dreptul de a nu da declarații în calitate de martor [art. 117 alin. (2) din același
cod].
Dacă persoanele prevăzute în alin. (1) al art. 117 C.pr.pen. sunt de
acord să dea declarații, în privința acestora sunt aplicabile dispozițiile
privitoare la drepturile și obligațiile martorilor [art. 117 alin. (3) din același
cod]. Prin urmare, din moment ce au fost de acord să dea declarații, martorii
trebuie să relateze aspecte, astfel cum le-au perceput ca fiind conforme cu
126 Nadia Zlate
realitatea, și să spună tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările
esențiale cu privire la care sunt întrebați.
Prin dispozițiile art. 117 C.pr.pen. se realizează un echilibru între două
valori sociale importante într-un stat de drept: dreptul la viața de familie,
ocrotit de către art. 26 din Constituția României, republicată1, și aflarea
adevărului în cauzele penale. Legiuitorul nu a obligat, dar nici nu a înlăturat
pe martorul-soț, fost soț ori ascendent, descendent, frate sau soră cu suspectul,
respectiv inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la
latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se
abține.
2. Mai mult, Curtea Constituțională a României a constatat, prin
Decizia nr. 562/20172, că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a)
și lit. b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în
calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora
dintre soți, în cazul în care conviețuiesc sau nu mai conviețuiesc cu suspectul
sau inculpatul, este neconstituțională. Prin urmare, nu pot fi obligate să
depună mărturie nici persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora
dintre soți, acestea având dreptul de a alege dacă dau declarație sau nu în
procesul penal.
Totodată, instanța de contencios constituțional a reținut ,,o lipsă de
corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) și
lit. b) din Codul de procedură penală și cele cuprinse în art. 119 din Codul de
procedură penală raportat la definiția legală a „membrului de familie”
stabilită în art. 177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă
normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în
vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 din Codul de procedură penală,
„Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal
au același înțeles și în Codul de procedură penală”. Așadar, Curtea
Constituțională a României a constatat că ,,dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a)
și b) din Codul de procedură penală nu respectă exigențele constituționale
referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile
art. 119 din Codul de procedură penală raportat la definiția legală a
„membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal – fiind
contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție”. În acest sens, instanța de
contencios constituțional a făcut trimitere la dispozițiile art. 177 alin. (1) lit. c)
C.pen., potrivit cărora ,,prin membru de familie” se înțelege, printre alții, nu
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie
2003. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie
2017.
Audierea martorilor. Unele considerații în lumina Deciziei nr. … 127
numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora
dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de
persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii
propriu-ziși ai unei familii (ascendenții, descendenții, frații si surorile, copiii
acestora, precum și persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul) și
persoanele asimilate acestora (persoanele care au stabilit relații asemănătoare
acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc).
Curtea Constituțională a României a observat că legea penală
utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie”, astfel
definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora
speciale ori procesual penale, care dau expresie unor instituții de drept
prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, instanța de contencios
constituțional a reținut, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în
vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de
nedenunțare [art. 266 alin. (2) C.pen.], de favorizare a infractorului [art. 269
alin. (3) din același cod], de tăinuire [art. 270 alin. (3) din codul
sus-menționat] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale
[art. 410 alin. (2) C.pen.], atunci când fapta este săvârșită de către un
„membru de familie”.
Deopotrivă, Curtea Constituțională a României a relevat că, potrivit
art. 119 alin. (2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind
persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică
obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț
al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din
procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste
persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii
infracțiunii”. Aceeași Curte a subliniat că rațiunea reglementării unei astfel de
proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea
persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor să invoce dispozițiile
art. 117 din codul sus-menționat în fața organului judiciar.
3. În atari condiții, se poate concluziona că art. 117 alin. (1) C.pr.pen.
ar trebui să includă printre persoanele exceptate de la obligația de a da
declarație nu doar cele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți
cu suspectul sau inculpatul, ci toate persoanele enumerate în art. 177 C.pen. și
care nu se regăsesc în art. 117 C.pr.pen., deci inclusiv copiii fraților și
surorilor, persoanele devenite prin adopție rude [în sensul art. 177 alin. (1)
lit. a) C.pen.], precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare
acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Având în vedere dilema morală la care aceste persoane ar fi expuse, în
cazul în care ar avea obligația să depună mărturie, în sensul de a da declarații
128 Nadia Zlate
conforme cu realitatea, riscând să-și afecteze viața de familie, și teama de a fi
trase la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie
mincinoasă, în cazul în care ar face afirmații necorespunzătoare adevărului
sau nu ar declara tot ce știu cu privire la aspectele esențiale asupra cărora au
fost întrebate, de lege ferenda se impune ca legiuitorul să intervină pentru a
completa dispozițiile art. 117 alin. (1) C.pr.pen., în sensul indicării tuturor
persoanelor care au calitatea de ,,membru de familie” (în accepțiunea art. 177
C.pen.) al suspectului sau al inculpatului, acestea având dreptul de a refuza să
dea declarație în cauza penală.
În practică au fost situații în care declarațiile martorilor puteau fi
folosite împotriva membrilor de familie ai acestora, care la momentul
respectiv nu erau suspecți sau inculpați în cauza respectivă, iar martorii au
avut tendința de a nu declara adevărul tocmai pentru a-i feri pe apropiații lor
de o eventuală răspundere penală. Aceste situații se pot întâlni în mod
frecvent în faza de urmărire penală, când prin audierea unor martori pot fi
identificați autorii infracțiunilor sau ceilalți participanți la comiterea acestora
(coautori, instigatori, complici), dar și în faza judecății, întrucât, în urma
declarațiilor date de către martor în ședință publică, procurorul se poate sesiza
din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către un membru de
familie al martorului, în sensul art. 177 C.pen. și orice persoană care a luat
cunoștință de faptele respective poate formula un denunț sau o plângere
penală. Martorii pot conștientiza un asemenea risc, astfel încât ar putea să fie
foarte tentați să dea declarații neconforme cu realitatea sau să ascundă
anumite împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei tocmai pentru a-și
proteja membrii de familie de o eventuală anchetă penală.
În condițiile în care legea nu le oferă martorilor aflați în situațiile
sus-menționate dreptul de opțiune între a da declarație sau nu, aceștia au
obligația de a spune adevărul și de a nu ascunde nimic din aspectele esențiale
cu privire la care sunt întrebați de către organele judiciare, în caz contrar,
aceștia săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Considerăm că suntem în prezența aceleiași dileme morale, despre
care am menționat anterior, pe care martorii o încearcă: de a da declarații
conforme cu realitatea, care pot fi folosite împotriva membrilor de familie ce
nu au la acel moment calitatea de suspect sau inculpat în cauză, riscând astfel
să își afecteze viața de familie sau teama de a fi trași la răspundere penală
pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care ar face
afirmații neconforme cu realitatea.
Pentru a asigura un echilibru între cele două interese
publice – înfăptuirea justiției prin aflarea adevărului în cauzele penale, pe de o
parte și dreptul la respectarea vieții de familie, pe de altă parte – ar trebui ca
Audierea martorilor. Unele considerații în lumina Deciziei nr. … 129
legiuitorul să prevadă dreptul de opțiune al martorului ca declarația acestuia
să poată fi folosită sau nu împotriva unui membru de familie, în situația în
care acesta din urmă ar dobândi ulterior calitatea de suspect sau inculpat în
cauza respectivă sau în altă cauză.
O asemenea prevedere legală ar fi similară celei din art. 118 C.pr.pen.3
(referitoare la dreptul martorului de a nu se acuza), prin care legiuitorul a
urmărit salvgardarea dreptului unei persoane de a nu se autoincrimina prin
declarațiile sale în fața organelor judiciare, dar și respectarea de către martor a
obligației de a spune adevărul. Astfel, de lege ferenda, se impune ca
dispozițiile legale referitoare la audierea martorilor să fie completate în sensul
de a se prevedea dreptul martorului de a refuza ca declarația sa să poată fi
folosită împotriva vreunui membru de familie (în accepțiunea art. 177 C.pen.),
dacă acesta din urmă dobândește ulterior calitatea de suspect sau inculpat în
cauza respectivă sau în altă cauză penală.
3 ,,Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza
Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației
a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva
sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației,
calitatea procesuală anterioară.”
PRELUNGIREA DREPTULUI DE CIRCULAȚIE – NATURA
JURIDICĂ, CĂILE LEGALE DE CARE DISPUNE PERSOANA
PENTRU OBȚINEREA ACESTEIA, SOLUȚIILE AFLATE LA
ÎNDEMÂNA PROCURORULUI
Adrian RADU
Procuror – Parchetul de pe lângă
Judecătoria Brașov
ABSTRACT
The article brings back the question of the extension of the right
to drive in the case of a person who committed road traffic
offenses. The theme is as current as possible. The author has
proposed to clarify the legal nature of this measure, to identify
the ways in which the person prosecuted can satisfy his interest
in continuing to drive cars on public roads and how the
prosecutor can solve such requests.
Key words: administrative act, replacement driving license,
extension of driving license, driving license retention.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal (în continuare C.pen.), o
persoană posesoare de permis de conducere săvârșește una dintre următoarele
fapte:
a) punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat [art. 334 alin.
(1) C.pen.];
b) punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare
[art. 334 alin. (2) C.pen.];
c) tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare [art. 334 alin. (3) C.pen.];
d) conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea
unei remorci ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare
au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de
circulaţie în România [art. 334 alin. (4) C.pen.];
e) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană
e-mail: [email protected].
Prelungirea dreptului de circulație – natura juridică, căile legale de… 131
al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face
parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia
exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul
de a conduce autovehicule în România [art. 335 alin. (2) C.pen.];
f) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [art. 336
alin. (1) C.pen.];
g) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană
aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive [art. 336 alin. (2) C.pen.];
h) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau de către
o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, dacă persoana
efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse
periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru
obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice
ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere [art. 336 alin. (3)
C.pen.];
i) refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a
instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului
autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune
prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a
prezenţei unor substanţe psihoactive [art. 337 C.pen.];
j) părăsirea locului accidentului de circulație soldat cu rănirea1 uneia
sau mai multor persoane, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de
către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul
1 Dec. nr. 5/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 355 din 24 aprilie 2018):
,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind
infracţiunea de părăsire a locului accidentului, stabilește că termenul de rănire (sublinierea
noastră – A. Radu) prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se
interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror
gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din
urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal”.
132 Adrian Radu
autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere [art. 338 alin. (1)
C.pen.];
k) participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri
neautorizate pe drumurile publice [art. 339 alin. (2) C.pen.];
l) așezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe
drumul public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce
atingere dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic [art. 339
alin. (3) C.pen.];
m) lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a
unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase [art. 339 alin.
(4) C.pen.];
n) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat
uciderea unei persoane, a conducătorului unui autovehicul, tractor agricol sau
forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat oricare dintre regulile de circulaţie
constând fie în conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă fapta nu
constituie, potrivit legii, infracţiune), fie în neoprirea la trecerea la nivel cu
calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de
coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune
[art. 192 alin. (2) C.pen.];
o) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat
uciderea unei persoane, a conducătorului unui autovehicul, tractor agricol sau
forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat alte reguli de circulaţie decât cele
menționate mai sus la lit. n);
p) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat
vătămarea corporală a unei persoane, a conducătorului unui autovehicul,
tractor agricol sau forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat o regulă de
circulaţie constând fie în conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă
fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune), fie în neoprirea la trecerea la
nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs
de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune
[art. 196 alin. (3) C.pen.];
r) implicarea într-un accident de circulaţie din care a rezultat
vătămarea corporală a unei persoane, a conducătorului unui autovehicul,
tractor agricol sau forestier ori tramvai, dacă acesta a încălcat alte reguli de
circulație decât cele menționate mai sus la lit. p).
Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (4) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 195/2002, republicată2, în situațiile descrise mai sus [lit. a)-r)],
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006,
cu completările ulterioare.
Prelungirea dreptului de circulație – natura juridică, căile legale de… 133
polițistul rutier reține permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a
persoanei în cauză, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, îi eliberează o
dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.
Dacă fapta este una dintre cele prezentate la lit. b), d)-n), p), dovada
înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie,
această consecință fiind prevăzută imperativ în art. 111 alin. (3) și alin. (4)
teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
În art. 111 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/2002, legiuitorul a prevăzut că, la cererea titularului permisului de
conducere reţinut în condiţiile alin. (1) lit. b) sau ale alin. (4) al aceluiași
articol, procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită
supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de
judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune prelungirea
dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea
neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori
încetării urmăririi penale sau, după caz, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti. Modul de soluţionare a cererii de prelungire a
dreptului de circulaţie se comunică şi şefului poliţiei rutiere pe raza
căreia s-a comis fapta.
Probleme întâlnite în practica parchetelor. Soluții propuse. A. Care este natura juridică a reținerii permisului de conducere, a
dovezii înlocuitoare a permisului de conducere și a prelungirii dreptului de
circulație?
Trebuie spus că în afara celor 17 fapte prezentate mai sus, care se
circumscriu infracțiunilor din Codul penal (al căror articol corespondent este
menționat în dreptul lor), polițistul rutier mai reține permisul de conducere și
eliberează dovadă înlocuitoare a acestuia și în alte cazuri prevăzute în art. 111
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
Astfel, potrivit art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/2002, încălcarea dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență, altele decât
cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu avertisment ori cu amendă ca sancţiune
principală şi, după caz, cu una dintre sancţiunile contravenționale
complementare prevăzute în art. 96 alin. (2) din același act normativ. În acest
din urmă articol legiuitorul a menționat sancțiunea contravențională
complementară a „suspendării exercitării dreptului de a conduce, pe timp
limitat”. Scopul sancţiunilor contravenţionale complementare este înlăturarea
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege,
aplicându-se prin același proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea
134 Adrian Radu
principală a amenzii sau avertismentului3. Atunci când persoana sancționată a
formulat plângere contravenţională prin care cere anularea procesului-verbal
de contravenţie, suspendarea exercitării dreptului de a conduce va putea opera
din momentul soluţionării definitive a plângerii, dacă aceasta este respinsă4.
Însă, potrivit art. 97 alin. (1) din ordonanța de urgență
sus-menționată, în toate cele 17 cazuri – pe care le-am relevat mai
sus – reținerea permisului de conducere reprezintă o măsură
tehnico-administrativă, care este dispusă de către polițistul rutier în cazurile
prevăzute expres în ordonanţa de urgență, de regulă odată cu constatarea
faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de
circulaţie. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de
a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, ca urmare a
reţinerii permisului, este asimilată perioadei de suspendare a exercitării
dreptului de a conduce5.
Considerăm că atât reținerea permisului de conducere, cât și
dovada înlocuitoare a permisului de conducere și prelungirea dreptului
de circulație constituie acte administrative, așa cum sunt ele definite în art.
2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/20046. Nici în
Codul de procedură penală în vigoare7 și nici în cel anterior (din 1969)8
legiuitorul nu a redactat prevederi legale care să se refere expres la ipoteza
prelungirii dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, această
chestiune fiind una extraprocesuală. De altfel, și în Nota nr. 2072/2011 din 11
martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție – Secția de resurse umane și documentare9 se arată: „Actul juridic al
prelungirii dreptului de a circula este un act administrativ, fiind un act
3 A. Radu, Infracțiuni rutiere. Comentarii și jurisprudență, Editura Hamangiu,
București, 2017, p. 121. 4 Idem, p. 123. 5 Articolul 97 alin. (1) lit. a), alin. (2) și alin. (3) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.195/2002. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie
2004, cu modificările și completările ulterioare. 7 Articolul 339, cu denumirea marginală „Plângerea împotriva actelor procurorului”,
se referă exclusiv la actele de urmărire penală, și nu la orice alte acte emise de către procuror,
în general, deoarece în art. 1 alin. (1) din același cod se arată că normele de procedură penală
reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o
cauză penală. 8 La fel, art. 278, cu denumirea marginală „Plângerea contra actelor procurorului”, se
referă exclusiv la actele de urmărire penală, și nu la orice alte acte emise de procuror, în
general. În art. 1 alin. (1) din același cod se dispune că procesul penal are ca scop constatarea
la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni. 9 Nepublicată.
Prelungirea dreptului de circulație – natura juridică, căile legale de… 135
unilateral de autoritate emis în vederea executării în concret a legii și dă
naștere/modifică raporturi juridice. Doar prin simpla preluare de la poliție a
acestei atribuții de către procuror sau judecător, natura juridică a acestui act
nu se putea schimba, neputându-se transforma în act de urmărire penală sau
de judecată (pentru că nu are nicio legătură cu desfășurarea procesului penal
sau măcar cu regulile și principiile acestuia)”.
B. Care sunt căile prin care persoana care a săvârșit una sau mai
multe dintre infracțiunile rutiere menționate își poate satisface interesul de a
continua să conducă autovehicule pe drumurile publice?
Așa cum am precizat, actul procurorului prin care acesta se
pronunță asupra prelungirii dreptului de circulație este un act
administrativ cu caracter individual. De regulă, până la intrarea în vigoare
a noului Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), procurorul
dispunea asupra cererii prin rezoluție, iar, în prezent, procurorul se pronunță
printr-o ordonanță pe care o comunică petentului. Întrucât legea
contenciosului administrativ nu precizează denumirea actului, ci folosește
denumirea generică de „act administrativ”, înseamnă că și un simplu răspuns
îndeplinește această calitate, dacă dă naștere, modifică sau stinge raporturi
juridice.
În ipoteza în care procurorul respinge cererea, atunci persoana poate
formula plângere prealabilă. În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim prin ordonanța procurorului trebuie să solicite autorității
publice emitente sau autorității ierarhic superioare (în cazul nostru,
parchetului din care face parte procurorul sau parchetului ierarhic
superior, dacă actul a fost emis de către prim-procurorul parchetului ori de
către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel), în termen
de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
ordonanței.
Dacă apreciază că plângerea prealabilă este întemeiată,
prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel, procurorul-șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, respectiv procurorul ierarhic superior (dacă
ordonanța a fost emisă de către prim-procuror, de către procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel ori de către procurorul-șef de secție al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) va dispune printr-o
altă ordonanță (de regulă) revocarea ordonanței atacate și prelungirea
dreptului de circulație până la 30 de zile. Desigur că această revocare nu se
136 Adrian Radu
întemeiază pe prevederile art. 304 C.pr.pen.10 Dar, potrivit art. 64 alin. (3) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară11, republicată, soluțiile
adoptate de către procuror pot fi infirmate motivat, chiar și din oficiu, de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale, deoarece
legea de organizare judiciară nu se referă neapărat la procedura penală, ci la
toate domeniile în care procurorul are atribuții.
Dacă este nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă
sau dacă nu a primit niciun răspuns într-un termen de 30 de zile de la
înregistrarea acesteia, persoana poate sesiza instanța de contencios
administrativ competentă (tribunalul, dacă procurorul care a respins cererea
inițială face parte din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii, tribunale sau
curți de apel, ori curtea de apel, dacă procurorul care a respins cererea
inițială face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sau Direcția Națională Anticorupție12) pentru a solicita anularea, în
tot sau în parte, a ordonanței și repararea pagubei cauzate13, respectiv
prelungirea dreptului de circulație.
C. Ce soluții legale poate da procurorul învestit cu o cerere de
prelungire a dreptului de circulație?
În practică se întâmplă de foarte multe ori ca persoana care a săvârșit
una sau mai multe dintre cele 17 fapte prezentate mai sus să se prezinte în fața
procurorului cu cereri de „prelungire a dreptului de circulație”. Dacă aceasta a
săvârșit una dintre faptele enunțate la lit. a), c), o) și r), respectiv acele situații
în care polițistul rutier a eliberat dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie,
situația este mai simplă, deoarece legea recunoaște dreptul individului urmărit
penal de a conduce vehicule și deci dreptul fiind preexistent, procurorul are la
dispoziție, evident, atât posibilitatea de a-l prelungi, cât și de a refuza.
10 ,,Art. 304. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de
cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o
infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul
ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior”. 11 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie
2005, cu modificările și completările ulterioare. 12 Articolul 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede:
,,Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
locale și județene (...) se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele
privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (...) se
soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă
prin lege organică specială nu se prevede altfel.” 13 Articolul 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prelungirea dreptului de circulație – natura juridică, căile legale de… 137
Atât practica parchetelor, cât și a instanțelor a relevat adesea că
motivele neprelungirii dreptului de a conduce nu se rezumă doar la cazurile de
revocare a dreptului prevăzute de legislația contenciosului administrativ,
magistrații sancționând prin decizii de acest fel și anumite forme de
tergiversare a cauzei penale de către persoana cercetată sau judecată, care prin
comportamentul său împiedică soluționarea conflictului de drept penal pentru
a-i profita cât mai mult timp dreptul de circulație prelungit14.
Într-o lucrare anterioară15, alăturându-mă altui autor16, am susținut că
prelungirea dreptului de circulație nu poate opera în situațiile în care dovada
înlocuitoare a fost eliberată fără drept de circulație, în condițiile art. 111
alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Revin asupra
acestei opinii din următoarele considerente:
Un prim argument este că în art. 111 alin. (6) din ordonanța de
urgență sus-menționată legiuitorul prevede, fără deosebire, că la cererea
titularului permisului de conducere reținut de către polițistul rutier, în cazul
săvârșirii oricăreia dintre cele 17 infracțiuni [indicate concret în norma legală
prin enumerarea lor în art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (4) din aceeași ordonanță
de urgență], procurorul sau instanţa de judecată, după caz, poate dispune
prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile.
Al doilea argument ar fi că alin. (6) al art. 111 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 195/2002 îi urmează celui [alin. (3)] în care același
legiuitor îi dispune imperativ polițistului rutier să rețină permisul de
conducere și să elibereze dovadă înlocuitoare fără drept de circulație
persoanei cercetate pentru exact aceleași fapte. Așadar, alin. (6) pare să fie o
excepție de la regula prevăzută în alin. (3).
Al treilea argument: dacă legiuitorul ar fi dorit să mențină interdicția
de circulație a celui cercetat și atunci când acesta se adresează magistratului
cu o cerere de prelungire, ar fi trebuit să dispună expres și imperativ că
solicitarea este inadmisibilă și trebuie respinsă. Or, nu numai că legiuitorul
nu a făcut acest lucru, dar în finalul alin. (6) prevede că „modul de
soluționare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie se comunică şi
şefului poliţiei rutiere pe raza căreia s-a comis fapta (sublinierea noastră – A.
Radu)”. Această modalitate de legiferare trebuie interpretată în sensul că
soluția de respingere nu este impusă de lege și magistratului, iar acesta are
atât posibilitatea de a menține interdicția, cât și de a acorda dreptul de a
conduce autovehicule, chiar și unei persoane cercetate pentru infracțiunile cu
14 A. Radu, op. cit., p. 133. 15 Ibidem. 16 D. Oancea, Natura juridică a actului de prelungire a dreptului de circulație de
către procuror, în ,,Pro Lege” nr. 1/2011, p. 178.
138 Adrian Radu
privire la care polițistul rutier a emis ope legis o dovadă fără drept de
circulație. Indiferent că va admite sau va respinge cererea de prelungire a
dreptului de circulație, magistratul trebuie să-și motiveze decizia doar pe
considerente de temeinicie, și nu de legalitate.
Al patrulea argument ține de semantică. Ceea ce induce dubiu asupra
limitelor în care poate decide magistratul este exprimarea oarecum nefericită a
legiuitorului, care a creat un aparent nonsens logico-juridic, deoarece
utilizează terminologia „prelungirea dreptului de circulație”, în condițiile în
care acesta fusese suspendat de către polițistul rutier ca efect imediat al luării
măsurilor tehnico-administrative ale reținerii permisului de conducere și
eliberării dovezii înlocuitoare fără drept de circulație. Însă, dacă ținem cont de
semnificația substantivului „prelungire”17 care derivă din verbul „a (se)
prelungi”18 și care înseamnă a dura mai mult, a amâna un termen, o scadență,
este limpede că legiuitorul nu a dorit să-l pună pe magistrat în situația de a
respinge ab initio și ope legis astfel de cereri, ci să decidă, având la bază
considerente de temeinicie.
În fine, la aceeași concluzie19 a ajuns și Nota nr. 2072/2011 din 11
martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție – Secția de resurse umane și documentare, în care se arată că:
„Această prelungire poate fi dispusă chiar și în cazul dovezii înlocuitoare
fără drept de circulație (caz în care suspendarea exercitării dreptului de a
conduce survine ope legis, și nu printr-o decizie administrativă), art. 111 alin.
(6) din O.U.G. nr. 195/2002 făcând în mod expres trimitere la acest caz
reglementat în art. 111 alin. (1) lit. b) [cu aplicarea art. 111 alin. (3)] și art.
111 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002. În luarea acestei decizii (de
prelungire), legiuitorul lasă magistratului o marjă de apreciere absolut
discreționară (acesta poată să dispună, si voluit), fapt de natură a încuraja
arbitrariul și a genera practică neunitară etc.” Nu suntem de acord cu ultima
aserțiune a notei sus-menționate referitor la caracterul discreționar al deciziei
magistratului, despre care credem că trebuie să fie mai degrabă foarte bine
cântărită și întemeiată, pentru că în discuție nu este doar dreptul petentului de
a conduce autovehicule pe drumurile publice, ci mai ales pericolul pe care
persoana sa îl poate reprezenta pentru participanții la trafic, dacă i se permite
să mai conducă și după ce a fost depistat săvârșind infracțiuni rutiere.
17 Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti,
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Universul Enciclopedic Gold, București,
2016, p. 957. 18 Ibidem. 19 Și în nota sus-menționată este criticată exprimarea legiuitorului, punându-se
întrebarea: Dacă dovada înlocuitoare este fără drept de circulație, atunci ce se prelungește?
SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ
JUDECĂTOREASCĂ
SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ
CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE
PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA A II-A)
INFRACȚIUNEA DE DISTRUGERE PRIN INACȚIUNE. SUBIECTUL
ACTIV ACȚIONARUL MAJORITAR AL UNEI SOCIETĂȚI ÎN
PROPRIETATEA CĂREIA SE AFLA BUNUL DEGRADAT.
PREJUDICIUL CA URMARE IMEDIATĂ ȘI CONDIȚIE A
RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE. CAUZELE
MODIFICATOARE DE PEDEAPSĂ. APLICAREA PEDEPSEI
ÎNCHISORII CU EXECUTARE ÎN REGIM PRIVATIV DE
LIBERTATE. RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE
SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII
ABSTRACT
The defendant's act of not intentionally assuring the maintenance,
preservation and consolidation of a historical monument (in this
case the hotel-restaurant Dacia), resulting in its degradation,
meets the constitutive elements of the crime of destruction
provided in art. 253 par. (1), (3) and (5) of the new Criminal Code.
In determining the liability for the degradation produced, art. 6
par. (1) of the Law no. 422/2001 provides that the owners, the
maintenance, the preservation and the consolidation of the
historical monuments belong to the owners of the law. By
corroborating the provisions of art. (4) par. (1) of the same law, it
Rubrică realizată de: prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, e-mail: [email protected],
[email protected]; Elena Giorgiana Hosu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, Serviciul de îndrumare și control, e-mail: [email protected]; dr.
Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof.
univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din
Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu”
al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al
Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii
Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail: [email protected],
140 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
can be stated that the exclusive responsibility lies with the
defendant T.V., as a major shareholder of S.C. D. S.A. Satu Mare
(the owner of the real estate in question), a defendant who,
through his inaction of the conservation measures imposed not
only by law [art. 36 par. (1) lett. a) and b) of the abovementioned
law], but also by the competent authorities, made possible the
degradation.
In relation to the general criteria of individualization retained by
the court of first instance (i.e. the degree of social danger of the
committed deed, the person of the defendant and the
circumstances that attenuate or aggravate the criminal liability),
which the court of appeal fully took up, both the amount the
punishment of one year imprisonment (located at the special
minimum provided for in the criminalization rule) and the
manner of its execution (deprived of liberty) have been judiciously
individualized.
In order to trigger the tort / delict, it is necessary for the unlawful
act of a person to cause injury to another person, damage that is
present or future, but both as existence and scope, and has not yet
been repaired.
In the present case, this condition - the existence of certain damage
to the patrimony of the Ministry of Culture and National
Identity - is not fulfilled, while the owner of the degraded
historical monument is S.C. D. S.A. Satu Mare even if the
property is part of the cultural patrimony, meaning the notion of
patrimony specific to civil law (found in art. 31 of the new Civil
Code, which provides that any natural or legal person is the owner
of a patrimony, including all the rights and debts that can be
valued in money and belong to the holder) being different from
the notion of cultural patrimony.
Key words: inaction, crime, imprisonment, modifying punishment
causes, destruction, prejudice, civil liability, restoration of the
crime prior to committing the offense, active subject, immediate
follow-up.
I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 1/2017, pronunțată de
către Judecătoria Satu-Mare în dosarul nr. 5537/296/2015, s-a hotărât
condamnarea inculpatului Ț.V., reprezentant legal al S.C. B.A. S.R.L., la
pedeapsa de 1 an închisoare cu executare, pentru săvârșirea infracțiunii de
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 141
distrugere prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) din noul Cod penal (în
continuare C.pen.).
În actul de sesizare s-a reținut faptul că, în cursul anului 2007
inculpatul Ț.V. a devenit acționarul majoritar (99,978%) la S.C. D. S.A. Satu
Mare, societate în patrimoniul căreia se afla și clădirea hotelului-restaurant
Dacia, imobil care făcea parte din categoria monumentelor istorice, fiindu-i
aplicabile dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor
istorice1, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Dacă în structura Consiliului de administrație au existat fluctuații în
perioada 2007-2015, acționarul majoritar (99,978%) a rămas același, respectiv
inculpatul Ț.V., singurul cu putere decizională și, de altfel, susținătorul
financiar al proiectelor S.C. D. S.A. Satu Mare.
Prin Hotărârea nr. 1/2007 a Adunării generale a acționarilor a S.C. D.
S.A. Satu Mare, semnată și asumată de către inculpatul Ț.V., s-a aprobat un
plan de investiții de 7 milioane euro, în vederea reabilitării, extinderii,
amenajării și dotării complexului hotel-restaurant Dacia, fiind împuternicit
Consiliul de administrație cu angajarea investițiilor necesare și identificarea
surselor de finanțare corespunzătoare (aport credite bancare, finanțării
private). Din aceste surse de finanțare enumerate, demararea și executarea
proiectului de reabilitare asumat s-au bazat doar pe aportul asociatului
principal, inculpatul Ț.V., mai precis din veniturile obținute de către acesta de
la S.C. B.A. S.R.L. Negrești-Oaș, societate al cărei proprietar era.
În continuare, Consiliul de administrație al S.C. D. S.A. Satu Mare a
demarat procedurile premergătoare realizării reabilitării, extinderii, amenajării
și dotării complexului sus-menționat.
În baza unei autorizației de construire, la data de 5 ianuarie 2009, S.C.
D. S.A. Satu Mare a încheiat cu S.C. E. S.R.L. Satu Mare (societate autorizată
de către Ministerul Culturii), în calitate de antreprenor general, contractul de
antrepriză nr. 1/2009, având ca obiect executarea lucrărilor de consolidare,
restaurare, reamenajare imobil S+P+Mezanin+2E+2Mansarde, Satu
Mare – Hotel Dacia. În aceeași zi, S.C. E. S.R.L. Satu Mare a încheiat cu S.C.
B.A. S.R.L. Negrești-Oaș (societatea inculpatului Ț.V.) contractul de
subantrepriză nr. 7/2009, având același obiect. Astfel, toate lucrările demarate
și executate până la data sistării lor, au fost efectuate de către persoane
necalificate (din cadrul acestei din urmă societăți), care au intervenit asupra
clădirii-monument istoric. În special, aceste lucrări au vizat consolidarea
structurii clădirii, cămășuiri și decopertarea pardoselilor, precum și montarea
instalațiilor și tâmplăriilor interioare.
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie
2006.
142 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
Deși s-a susținut că aceste lucrări au fost efectuate sub supravegherea
unei persoane autorizate din cadrul S.C. E. S.R.L. Satu Mare, s-a stabilit în
cursul urmăririi penale că, în afara lucrărilor sus-menționate, personalul
necalificat a intervenit, în afara unei dispoziții de șantier, și asupra unor părți
din imobil, intervenții care au contribuit la degradarea clădirii.
În toamna anului 2009, inculpatul Ț.V., invocând probleme financiare,
a dispus sistarea lucrărilor, din acel moment nemaiefectuându-se nicio
intervenție asupra imobilului-monument istoric. Sistarea lucrărilor s-a
suprapus cu neluarea unor măsuri de conservare a clădirii, fapt ce a determinat
autoritățile locale să notifice S.C. D. S.A. Satu Mare cu privire la
obligativitatea [prevăzută în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 422/2001] de a lua
măsuri de pază, întreținere, conservare, consolidare, restaurare și punere în
valoare a monumentului istoric.
De asemenea, prin notificarea nr. 5699 din 9 februarie 2012, Primăria
municipiului Satu Mare a atras atenția S.C. D. S.A. Satu Mare că, în calitate
de proprietar al construcției, are obligația prevăzută de lege de a urmări
comportarea construcției, de a efectua intervențiile în timp, pentru a evita
degradarea monumentului și a menține starea tehnică a construcției.
Autorizația de construire nr. 1016 din 23 decembrie 2008 a fost
prelungită de către Primăria municipiului Satu Mare, cu încă 1 an, până la 23
decembrie 2012, fără însă ca proprietarul S.C. D. S.A. Satu Mare și implicit al
clădirii-monument istoric să ia vreo măsură de conservare în scopul evitării
degradării imobilului.
Întrucât notificările au rămas fără rezultat, la data de 24 februarie
2012, reprezentanți ai Primăriei municipiului Satu Mare Direcția pentru
Cultură, Patrimoniu Cultural Satu Mare, Inspectoratului de Poliție Județean
Satu Mare și Inspectoratului de Stat în Construcții, în prezența directorului
S.C. D. S.A. Satu Mare, suspectul H.R., s-au deplasat la imobilul-monument
istoric, unde au constatat următoarele: lucrările de construcție erau sistate la
toate etajele și sala mare a clădirii era cea mai afectată din cauza infiltrațiilor
de apă (din ploi); elementele decorative și ornamentele din sala mare și hol
apăreau compromise; zidăria de cărămidă prezenta mucegai; exista igrasie la
nivelul stâlpilor din sala mare; la etaj erau desfăcute toate tencuielile,
pardoselile și tavanele false și lăsate în această stare; la nivelul etajului 2, apa
se infiltra în încăperile situate sub fleșa clădirii; învelitoarea era deteriorată;
tabacherele de pe acoperiș fiind deschise, prin ele se infiltra ploaia și zăpada;
existau bucăți de țiglă lipsă la nivelul de învelitoare; luminatorul de peste sala
mare nu era protejat cu plasă (cum era inițial), favorizând infiltrarea apei, în
podul clădirii; pe deasupra filarmonicii se infiltra apă; toate tâmplăriile
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 143
(ferestrele) erau deschise, ochiurile de sticlă ale acestora fiind sparte, ceea ce
a favorizat pătrunderea oamenilor străzii în incinta clădirii.
Urmare a constatărilor sus-menționate, organele abilitate au fixat
pentru S.C. D. S.A. Satu Mare măsuri de conservare, care aveau drept scop
evitarea degradării clădirii-monument istoric. Întrucât aceste măsuri nu au fost
luate nici până în momentul judecății, s-a produs degradarea accentuată a
imobilului respectiv.
Degradările au fost constatate nu doar de către organele abilitate
începând cu anul 2012 (de altfel acestea erau vizibile cu ochiul liber, și nu
necesitau o constatare tehnică), ci și de experți autorizați, în cadrul unei
expertize extrajudiciare comandate de către Primăria Municipiului Satu Mare.
Potrivit teoriei și practicii judiciare, degradarea constă într-o atingere
adusă bunului, în așa fel încât acesta și-a pierdut unele dintre calitățile sale,
fapt ce a atras o reducere a potențialului său de utilizare, existând degradare și
atunci când fapta afectează estetica bunului.
Degradarea imobilului-monument istoric s-a produs atât din cauza
inacțiunii proprietarului, inculpatul Ț.V., adică prin neluarea măsurilor de
conservare, cât și ca urmare a unor intervenții defectuoase asupra clădirii.
În stabilirea răspunderii pentru degradarea produsă, art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 422/2001 prevede că paza, întreținerea, conservarea și consolidarea
monumentelor istorice revin proprietarilor de drept. Prin coroborare cu
dispozițiile art. (4) alin. (1) din aceeași lege, se poate afirma că răspunderea
exclusivă revine inculpatului Ț.V., ca acționar majoritar al S.C. D. S.A. Satu
Mare (proprietarul imobilului în cauză), inculpat care, prin inacțiunea sa de
neluare a măsurilor de conservare impuse nu doar de lege [art. 36 alin. (1) lit.
a) și b) din legea sus-menționată], ci și de autoritățile abilitate, a făcut posibilă
degradarea.
Potrivit art. 26 pct. 15 din Legea nr. 422/2001, în vederea protejării
monumentelor istorice, Ministerul Culturii și Cultelor2 îndeplinește direct sau
prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin alte instituții publice
subordonate (inclusiv) activități de constatare a contravenției și de aplicare de
sancțiuni sau de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul
infracțiunilor.
Or, cu excepția Inspectoratului de Poliție Județean Satu Mare, care s-a
sesizat din oficiu, și a Inspectoratul de Stat în Construcții, care a aplicat o
amendă administrativă, restul instalațiilor abilitate, în special Direcția de
Cultură și Patrimoniu Cultural Național al județului Satu Mare și Primăria
municipiului Satu Mare au avut o atitudine pasivă, de toleranță a acțiunii de
2 În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale.
144 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
degradare a imobilului de către inculpatul Ț.V., cu toate că aveau la îndemână
o serie de pârghii legale pentru a stopa distrugerea monumentului.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 253 alin. (1)
C.pen., instanța de fond a reținut că elementul material al acesteia constă
într-o acțiune alternativă de distrugere, degradare sau aducere în stare de
neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori de împiedicare a luării
măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și într-o
înlăturare a măsurilor de conservare ori salvare a bunului după ce au fost
luate; pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. La alin. (3)
din același articol se prevede că, în ipoteza în care fapta de la alin. (1) privește
bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la
1 la 5 ani, iar la alin. (5) al art. 253 C.pen. se statuează că dispozițiile alin. (3)
și (4) ale aceluiași articol se aplică și dacă bunul aparține făptuitorului.
Degradarea semnifică deteriorarea unui bun ce are drept urmare
alterarea substanței sau esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența
bunului), în așa măsură încât bunul nu mai poate fi utilizat sau valorificat ca
în trecut, fără a fi reparat. În ceea ce privește alternativa de aducere în stare de
neîntrebuințare a bunului, este de menționat că acesta nu mai poate fi folosit
potrivit destinației sale, chiar fără distrugere/degradare. Relativ la măsurile de
conservare, în speță, s-a avut în vedere și această alternativă pentru că
inculpatul, cu toate că i s-a pus în vedere în repetate rânduri să ia măsurile
necesare pentru conservarea bunului și i s-au arătat punctual care erau
măsurile care trebuiau luate, acesta nu a luat măsuri, fapt ce a dus la
degradarea construcției.
S-a avut în vedere și faptul că imobilul-monument istoric se află în
centrul orașului, fiind simbolul acestuia până în momentul în care a fost adus
în stare de degradare, ajungând estetic într-o stare de degradare avansată și
chiar prezentând un pericol pentru trecători.
Inculpatul a luat decizii, în calitate de acționar majoritar, neținând
seama de indicațiile administratorului, de consiliul de administrație, de faptul
că i s-a pus în vedere să ia unele măsuri, astfel că nu se poate aprecia că acesta
nu răspunde pentru deciziile luate, la sfatul martorului C.M., pentru că este
acționar majoritar.
Instanța de fond a constatat că, în drept, fapta inculpatului Ț.V. de a
nu continua lucrările începute, conform autorizației, precum și neluarea
măsurilor de conservare care au fost stabilite de mai multe ori ca fiind
obligatorii de către organele de control competente, pentru a nu se degrada
construcția și, în final, prin neluarea lor, a dus la degradarea tot mai
accentuată a clădirii, fiind adusă în stare de neîntrebuințare, de degradare
estetică, ajungându-se chiar în situația de a se aplica o plasă pe fațada clădirii
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 145
din motive estetice și de siguranță și cauzându-se un prejudiciu în cuantum de
767.500 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere
prevăzute în art. 253 alin. (1), (3) și (5) C.pen.
Deci, urmarea imediată a infracțiunii a constat în degradarea bunului,
proprietatea inculpatului, acesta fiind monument istoric și simbolul orașului.
Legătura de cauzalitate (dintre fapta ce constituie elementul material
al infracțiunii și urmarea imediată) rezultă din modalitatea în care a fost
săvârșită fapta, stabilită și dovedită conform probelor aflate în dosarul cauzei.
Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că inculpatul
a săvârșit fapta cu intenție, reținând și aspectele relatate de către primarul care
a fost audiat în calitate de martor, acesta relevând că tensiunile au pornit din
momentul în care i-a fost refuzată inculpatului schimbarea destinației
imobilului din hotel-restaurant în biserică.
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului,
instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare,
raportate în prezenta cauză, respectiv gradul de pericol social al faptei
săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează
răspunderea penală.
Astfel, pe de o parte, instanța de fond a avut în vedere gradul de
pericol social al faptei concretizat în valorile sociale care au fost vătămate,
respectiv faptul că imobilul este monument istoric, simbol al orașului,
producând un prejudiciu foarte mare (conform expertizei care a fost întocmită
în cauză) prin neluarea măsurilor de conservare. Totodată, aceeași instanță a
ținut seama și de împrejurarea că inculpatul nu a achitat nici măcar parțial
prejudiciul produs și nu a luat niciun fel de măsuri.
Instanța de fond a constatat faptul că inculpatul nu a recunoscut fapta,
nu și-a asumat responsabilitatea acțiunii ilicite, acesta înțelegând să arate că
nu se consideră vinovat prin faptul că s-a înconjurat de specialiști care să-l
consilieze, iar aceștia ar trebui să răspundă; doar că aceste persoane, în
unanimitate, au declarat că deciziile au fost luate de către inculpat singur, fără
să-i consulte de cele mai multe ori. Mai mult, inculpatul s-a consultat cu o
persoană care nu era specialist în domeniul construcțiilor.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanța sus-menționată a relevat
că legea civilă aplicabilă prezentei cauze este noul Cod civil (în continuare
C.civ.), aplicabil din data de 1 octombrie 2011, întrucât în concordanță cu art.
103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil3 este legea în vigoare la data săvârșirii faptului ilicit.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
146 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar în alin.
(2) al aceluiași articol se prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea
mai ușoară culpă. Cu toate că bunul este proprietatea inculpatului, este de
menționat faptul că acesta fiind monument istoric, prin săvârșirea faptei s-a
cauzat un prejudiciu Ministerului Culturii și Cultelor, care s-a constituit în
cauză parte civilă cu suma care a fost stabilită prin raportul de expertiză
întocmit inițial.
Din dispozițiile legale sus-menționate reies următoarele condiții
cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda despăgubiri unei
persoane păgubite printr-un fapt ilicit: existența unui prejudiciu, existența unei
fapte ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția
celui care a cauzat prejudiciul.
Cu privire la fapta ilicită, în raport de care persoana vătămată s-a
constituit parte civilă, aceasta a constat în fapta de distrugere comisă de către
inculpat, constând în neefectuarea lucrărilor obligatorii de conservare a
imobilului. Vinovăția inculpatului a fost, de asemenea, probată, inculpatul
acționând cu intenție, acesta deși și-a luat în mod repetitiv angajamentul de a
efectua lucrările care i-au fost impuse ca urmare a controalelor efectuate de
către organele de control, nu le-a efectuat, ajungându-se să se degradeze
continuu imobilul din cauza neefectuării acestor lucrări.
Așadar, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite în mod
cumulativ toate cele patru condiții necesare angajării răspunderii civile
delictuale a inculpatului, partea civilă suferind, cu certitudine, un prejudiciu
material, urmare a faptei ilicite a inculpatului.
În privința întinderii prejudiciului solicitat de către partea civilă,
instanța de fond a constatat că valoarea acestuia este cea constatată în raportul
de expertiză, pretențiile materiale ale părții civile fiind fondate, astfel că, în
baza art. 25 și art. 397 din noul Cod de procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), l-a obligat pe inculpatul Ț.V. să plătească părții civile – Ministerul
Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare,
reprezentată de către consilierul D.Z., suma de 767.500 euro cu titlu de
despăgubiri materiale.
Împotriva Sentinței penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria
Satu Mare, a declarat apel inculpatul Ț.V., solicitând, în conformitate cu
prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., admiterea apelului, desființarea
sentinței atacate, ca nelegală și netemeinică, și pronunțarea unei noi hotărâri
în cauză prin care să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (5)
raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din același cod, respectiv fapta reținută în
sarcina sa nu există, precum și respingerea în totalitate a constituirii de parte
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 147
civilă de către Ministerul Culturii și Cultelor, prin Direcția Județeană pentru
Cultură Satu Mare.
Curtea de Apel Oradea a reținut:
Este dovedită existența faptei și săvârșirea acesteia de către inculpat cu
vinovăția prevăzută de lege, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute în art.
396 alin. (2) și art. 103 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen.
În raport cu criteriile de individualizare reținute de către instanța de
fond, pe care instanța de apel și le-a însușit în totalitate, atât cuantumul
pedepsei de 1 an închisoare (situată la minimul special prevăzut în norma de
incriminare), cât și modalitatea de executare a acesteia (în regim privativ de
libertate) au fost în mod judicios individualizate, criticile formulate în sens
contrar fiind nefondate.
Gravitatea faptei – prin prisma importanței imobilului-monument
istoric, lăsat intenționat într-o stare avansată de degradare timp de mai mulți
ani – prejudiciul mare reținut a fi cauzat asupra imobilului (chiar dacă acesta
nu justifică, pentru considerentele ce vor fi expuse, admiterea acțiunii civile),
atitudinea de dispreț care a caracterizat conduita inculpatului în raporturile cu
autoritățile interesate să evite distrugerea monumentului istoric, atitudinea de
complet dezinteres față de soarta imobilului manifestată indiferent de
consecințe (firma al cărei acționar majoritar era fiind în nenumărate rânduri
notificată, apoi sancționată, inculpatul însuși supus procedurilor penale), lipsa
oricărui demers legal (obligatoriu a fi inițiat de către solicitant) pentru a
beneficia de sprijin financiar în vederea evitării distrugerii clădirii, dar și
conduita procesuală a acestuia, justificând executarea pedepsei în regim
privativ de libertate.
Sunt fondate, în schimb, criticile privitoare la modul de soluționare a
laturii civile a cauzei, nefiind întrunite, la acest moment procesual, condițiile
cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale a inculpatului. S-a
reținut, în acest sens, că potrivit art. 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.
Pentru a declanșa răspunderea civilă delictuală, este necesar ca fapta
ilicită a unei persoane să cauzeze un prejudiciu altei persoane, prejudiciu care
să fie actual sau viitor, dar cert atât ca existență, cât și ca întindere, și să nu fi
fost reparat încă.
În prezenta cauză, această condiție – a existenței unui prejudiciu cert
în patrimoniul Ministerului Culturii și Cultelor – nu este îndeplinită, cât timp
proprietarul monumentului istoric degradat este S.C. D. S.A. Satu Mare, chiar
dacă bunul face parte din patrimoniul cultural, sensul noțiunii de patrimoniu
specifică dreptului civil (regăsită în art. 31 C.civ., care prevede că orice
persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu, acesta
148 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
incluzând toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și care aparțin
titularului) fiind diferit de sensul noțiunii de patrimoniu cultural.
Pe de altă parte, textele de lege invocate în susținerea calității
procesuale civile de către partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor [art. 26
alin. (1) pct. 14 și 15 din Legea nr. 422/2001] – nu sunt apte să-i confere o
astfel de calitate, dispozițiile legale respective reglementând atribuții ale
acestui minister, direct sau prin serviciile sale publice deconcentrate ori prin
alte instituții publice subordonate, în vedere protejării monumentelor istorice,
acestea fiind: asigură inspecția și controlul propriu la monumentele istorice
privind starea lor de conservare și respectarea avizelor de specialitate emise,
precum și controlul propriu al șantierelor având drept obiect monumentele
istorice, indiferent de regimul de proprietate și de grup a monumentului
istoric, de natura operațiunilor și de sursa lor de finanțare; constată
contravenții și aplică sancțiuni prin împuterniciții săi și ia măsurile
corespunzătoare de sesizare a organelor de cercetare penală, în cazul
infracțiunilor.
Analizând ansamblul Legii nr. 422/2001, precum și atribuțiile și
responsabilitățile consacrate cu privire la imobilele-monumente istorice, aflate
în proprietatea privată a unor persoane fizice sau judiciare, se observă că, în
măsura în care sunt sau urmează a fi avansate din fonduri publice – bunăoară
în cadrul procedurilor prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 1430/2003
pentru aprobarea Normelor metodologice privind situațiile în care Ministerul
Culturii și Cultelor, respectiv autoritățile administrației publice locale,
contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor de protejare și de intervenție
asupra monumentelor istorice, proporția contribuției, procedurile, precum și
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul,
municipiul, orașul sau comuna4 – sume de bani certe ca întindere pentru
întreținerea, conservarea, reabilitarea unui astfel de monument istoric, se naște
un drept de creanță al ministerului sus-menționat de a cere despăgubirea sa.
Or, această condiție la acest moment nu este îndeplinită (aspect care
rezultă inclusiv din notele de ședință depuse la dosarul instanței de apel de
către partea civilă), astfel încât se impune înlăturarea dispoziției instanței de
fond de obligare a inculpatului Ț.V. la plata către partea civilă – Ministerul
Culturii și Cultelor –, prin Direcția Județeană pentru Cultură Satu Mare, la
plata sumei de 767.500 euro cu titlu de despăgubiri materiale, o astfel de
soluție neîmpiedicând acest minister să introducă ulterior o acțiune distinctă la
instanța civilă, având în vedere dispozițiile art. 27 alin. (6) C.pr.pen.
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 18 decembrie
2003.
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 149
Așa fiind, nefiind constatate alte motive de nelegalitate sau
netemeinicie a sentinței atacate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,
instanța de apel:
a admis apelul declarat de către inculpatul Ț.V. împotriva Sentinței
penale nr. 1/2017, pronunțată de către Judecătoria Satu Mare, pe care a
desființat-o în parte, sub aspectul laturii civile în sensul sus-menționat, în baza
art. 25 din codul sus-menționat, respingând, ca nefondate, pretențiile părții
civile;
a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.
(C. Ap. Oradea, S. pen., Dec. pen. nr. 282/A/2017)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Elementul material al infracțiunii de
distrugere prevăzute în alin. (1) al art. 253 C.pen. se poate realiza prin oricare
dintre următoarele cinci acțiuni alternative: distrugerea; degradarea; aducerea în
stare de neîntrebuințare; împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de
salvare; înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare5. Toate aceste
acțiuni se răsfrâng asupra obiectului material, constând într-un bun mobil sau
imobil. Inacțiunea nu figurează printre modalitățile normative sus-menționate;
mai exact, neluarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun nu este
incriminată. Totuși, dacă luăm în considerare faptul că distrugerea este o
infracțiune comisivă, atunci aceasta se poate săvârși atât printr-o acțiune, cât și
printr-o inacțiune6; în speță, degradarea, ca manifestare infracțională activă, se
poate comite și prin neluarea unor măsuri de menținere a valorii monumentului
istoric.
2. Urmarea imediată a infracțiunii sus-menționate constă într-o
schimbare (modificare) substanțială, materială (sub forma unui rezultat) a
bunului7. În cazul distrugerii, urmarea imediată se reflectă într-o atingere adusă
patrimoniului subiectului pasiv, prin aceea că bunul este făcut inutilizabil sau i
s-a redus potențialul său de utilizare8; urmarea imediată nu trebuie confundată
5 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.
239-240. 6 Potrivit art. 17 lit. a) C.pen., infracțiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune atunci când există o obligație legală sau
contractuală de a acționa. 7 Cu privire la distincția dintre schimbarea substanțială (a unui bun) și aceea formală
(adică a situației), a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 74. 8 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, op.
cit., p. 240.
150 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
cu prejudiciul, acesta fiind consecința civilă a infracțiunii de distrugere9, dar
numai dacă bunul afectat aparține altei persoane, și nu făptuitorului.
În speță, urmarea imediată nu este reprezentată printr-un prejudiciu, ci
prin afectarea imobilului-monument istoric, sub aspectul esteticii, al
simbolului și al valorii culturale, acesta fiind clasat în Lista monumentelor
istorice conform art. 8 din Legea nr. 422/2001, republicată.
Dacă proprietarul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute în art. 36 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 422/2001, republicată, referitoare la protejarea
imobilului-monument istoric, în sensul întreținerii și conservării acestuia,
determinând în viitor declasarea sa prin pierderea calității de monument
istoric conform art. 19 alin. (3) din actul normativ sus-indicat, propunem ca
imobilul respectiv să treacă în administrarea provizorie a Ministerului Culturii
și Identității Naționale în scopul luării măsurilor menționate; prin urmare, o
modificare legislativă în acest sens ar fi bine-venită.
3. La individualizarea pedepsei ce urma a fi aplicată inculpatului,
instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare,
respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or,
conform art. 74 alin. (1) C.pen.10, cauzele modificatoare de pedeapsă (de
atenuare sau/și de agravare)11 nu mai figurează printre criteriile generale de
individualizare a pedepsei (cum era în reglementarea anterioară12), întrucât,
potrivit concepției legiuitorului noului Cod penal, ele conduc la stabilirea
9 Ibidem. 10 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii (sublinierea noastră A. Lazăr, E.G. Hosu, Gh. Ivan):
a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
[…]” 11 Relativ la cauzele modificatoare de pedeapsă, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C.
Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, op. cit., p. 247-249. 12 Potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal din 1969, criteriile generale (de fapt) de
individualizare a pedepsei erau: gradul de pericol social al faptei săvârșite; persoana
făptuitorului; împrejurările care atenuau sau agravau răspunderea penală.
Infracțiunea de distrugere prin inacțiune. Subiectul activ… 151
limitelor între care se va face individualizarea judiciară și cunosc reglementări
specifice (de pildă, art. 78 din același cod13 este consacrat efectelor
circumstanțelor agravante); deci, mai întâi operează primele și abia după
aceea se individualizează pedeapsa între limitele conturate de către acestea,
potrivit criteriilor generale principale de individualizare − gravitatea
infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului14. Criteriul prevăzut în art.
74 alin. (1) lit. a) C.pen. este un criteriu secundar de individualizare, care
servește de fapt la evaluarea gravității infracțiunii săvârșite15. Acest criteriu
(secundar) se referă, în general, la împrejurările comiterii infracțiunii și vizează
acele stări, situații, întâmplări etc. care, deși extrinseci conținutului infracțiunii
și legate de faptă, influențează gravitatea concretă a infracțiunii într-o măsură
insuficientă pentru a putea determina stabilirea pedepsei sub minimul special
sau deasupra maximului special (cum se întâmplă atunci când sunt incidente
cauzele modificatoare de pedeapsă); prin urmare, împrejurările sus-menționate
rămân a fi valorificate în cadrul criteriului general și principal de
individualizare a pedepsei − gravitatea faptei săvârșite16.
4. Opinăm că, în speța analizată, mai potrivită era aplicarea unui
mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei (renunțarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, în funcție de îndeplinirea condițiilor legale),
pentru a da posibilitatea (și în același timp creând și obligația) inculpatului să
readucă bunul în starea anterioară săvârșirii infracțiunii17. Atât timp cât
inculpatul va trebui să petreacă un timp în penitenciar, starea bunului se va
degrada în continuare.
13 ,,Art. 78. Efectele circumstanțelor agravante
(1) În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până
la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate
adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanțelor agravante reținute.” 14 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, op. cit., p. 239. 15 Idem, p. 236-237. 16 Idem, p. 238. 17 De pildă, potrivit art. 88 alin. (2) C.pen., în cazul în care, până la expirarea
termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile
civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea aplicării pedepsei și dispune
aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească. Obligația de a restabili situația anterioară săvârșirii
infracțiunii se circumscrie obligațiilor civile, astfel cum prevăd art. 25 alin. (3) și art. 397 alin.
(3) C.pr.pen.
152 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
5. Instanța de apel trebuia să ia măsuri de readucere a
imobilului-monument istoric în situația anterioară săvârșirii infracțiunii.
Astfel, în raport cu art. 25 alin. (3) C.pr.pen.18, instanța, chiar dacă nu există
constituire de parte civilă, are obligația să se pronunțe, printre altele, cu
privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
18 ,,Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal
[…]
(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire
la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare
săvârșirii infracțiunii.
[...]”
FURT CALIFICAT, ȘI NU ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS
DIN EROARE LA FĂPTUITOR. INFRACȚIUNE SAU
CONTRAVENȚIE? OBIECTUL MATERIAL: STATUIE ANTICĂ DE
MARMURĂ ȘI MAI MULTE ARTEFACTE DIN PIATRĂ DIN SITUL
ARHEOLOGIC APULLUM – RES NULLIUS. APLICAREA LEGII
PENALE MAI FAVORABILE. CONDAMNAREA LA PEDEAPSA
ÎNCHISORII CU SUSPENDAREA CONDIȚIONATĂ A EXECUTĂRII
ACESTEIA
ABSTRACT
The defendant's act of stealing from the Apullum archaeological
site, the body of an ancient marble statue and several stone
artifacts, which he subsequently attempted to exploit, meets the
constitutive elements of the theft of the qualified crime referred to
in art. 208 par. (1) and art. 209 par. (1) lett. (e) and (2) a) of the
previous Criminal Code (since 1969), referring to art. 2801 of the
same code with the application of art. 41 par. (2) of the
abovementioned code.
The defendant was acquitted by the court of law on the ground
that, at the time of the discovery and possession of the goods, they
were "res nullius", a category recognized by the specialized
doctrine, which states that such goods cannot be the subject of the
offence of theft.
With regards to the defense of the culprit, in the sense that the act
would constitute a contravention, as a result of non-observance of
the provisions of art. 49 par. (1) of the Law no. 182/2000 regarding
the protection of the national mobile cultural heritage, it is worth
mentioning that the legislator did not understand to exclude,
expressly or implicitly, the criminal liability of the perpetrators of
this contravention, in cases when an unfair appropriation is
established.
The more favorable law is the previous Criminal Code, given the
institutions that are applicable as a consequence of the judicial
individualization of the punishment, namely the attenuating
judicial circumstance provided in art. 74 par. (1) lett. a) of this
code and the conditional suspension of the execution of the
punishment provided in art. 81 of the abovementioned code.
Key words: offense, offense, qualified theft, imprisonment,
appropriation of the property found or mistaken for the
154 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
perpetrator, material object, res nullius, conditional suspension of
the execution of the punishment.
I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 137/2014, pronunțată de
către Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 6331/176/2013, s-a hotărât
achitarea inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat
prevăzute în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a) din Codul
penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 2801 și art. 41
alin. (2) din același cod, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din noul Cod procedură
penală (în continuare C.pr.pen.).
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel în termenul
prevăzut în art. 410 C.pr.pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia și
partea civilă – Ministerul Culturii1.
În apelul său, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia a solicitat
desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, să se dispună condamnarea
inculpatului Ș.I.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzute în
art. 228 alin. (1) coroborat cu art. 229 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal (în
continuare C.pen.), în condițiile art. 35 alin. (1) din același cod, cu aplicarea
art. 4 și art. 5 din codul sus-menționat.
Procurorul a relevat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu
sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, întrucât
bunurile însușite de către inculpat nu ar fi aparținut cuiva, fiind „res nullis”
(bun al nimănui), pentru următoarele considerente:
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național
mobil2, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede și
reglementează în capitolul VI regimul juridic al bunurilor arheologice
descoperite întâmplător, astfel:
În art. 46 din legea sus-menționată se precizează că bunurile
arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice,
descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori
geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având
caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de
orice natură, efectuate în locuri în care fac obiectul exclusiv al proprietății
publice (situație existentă în cauza de față), conform art. 136 alin. (3) din
Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit
dispozițiilor legale.
Prin bunuri arheologice, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr.
182/2000, se înțelege descoperirile arheologice terestre și subacvatice,
1 În prezent, Ministerul Culturii și Identității Naționale. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014.
Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la… 155
unelte, ceramică, inscripții de monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație
și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de
materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe
arheologice pentru analize de specialitate. Aceste bunuri, conform aceluiași
act normativ, sunt componente ale patrimoniului cultural național mobil.
Totodată, în art. 3 alin. (1) din legea sus-menționată se prevede că
patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare
istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și
tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică,
bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale
evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului
creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților
naționale la civilizația universală.
Prin urmare, din coroborarea celor două texte (mai sus-expuse) rezultă
că bunurile arheologice, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de
orice natură efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății
publice (situație existentă în cauza de față), aparțin proprietății publice.
În continuare, procurorul a susținut că, potrivit alin. (2) al art. 46 din
Legea nr. 182/2000, din momentul descoperii, bunurile prevăzute la alin. (1)
ale aceluiași articol sunt supuse procedurii de clasare, în condițiile legii
sus-menționate și intră în administrarea instituției care finanțează sau
coroborează cercetările; în cazul în care Comisia Națională a Muzeelor și
Colecțiilor constată că în instituția respectivă nu sunt îndeplinite condițiile
corespunzătoare de conservare și securitate, aceasta va propune serviciului
public deconcentrat al Ministerului Culturii în a cărui rază de activitate au
fost descoperite bunurile arheologice în cauză alte instituții publice
specializate din aceeași rază, care îndeplinesc condițiile corespunzătoare.
Serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii va decide asupra
instituției căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice
respective.
În concluzie, un bun arheologic din momentul în care a fost descoperit
intră în procedura de clasare și în administrarea instituției care finanțează
cercetările pentru o astfel de procedură, în urma căreia se vor stabili
categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil din care face
parte bunul, și anume tezaur și fond.
Se face distincția că un bun arheologic descoperit este prezumat ca
făcând parte din patrimoniul cultural mobil și abia ulterior, la finalizarea
procedurii de clasare, se stabilește categoria din care face parte.
Procedura de clasare se declanșează imediat după descoperirea
bunului, moment care coincide cu trecerea bunului în administrarea instituției
156 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
care face cercetarea (activitate specifică procedurii de clasare). Pentru
bunurile arheologice descoperite întâmplător declanșarea unei astfel de
proceduri se face din oficiu [art. 11 pct. 1 lit. e) din Legea nr. 182/2000]. Pe
durata acestei proceduri, bunul cultural mobil se află sub regimul de protecție
prevăzut, conform dispozițiilor Legii nr. 182/2000, pentru bunurile clasate în
tezaur (art. 17 din legea sus-menționată). În cauza de față, după finalizarea
procedurii de clasare, statueta a fost introdusă în categoria juridică „tezaur”,
potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.
Prin urmare, bunurile arheologice descoperite întâmplător beneficiază
de un anumit regim juridic de protecție, tocmai aceasta fiind și rațiunea pentru
care legiuitorul a instituit unele norme speciale de protejare a unor astfel de
bunuri, din momentul descoperirii și până la momentul includerii acestora în
Inventarul patrimoniului cultural național mobil, în una din cele două
categorii (tezaur și fond).
A interpreta astfel prevederile legii speciale înseamnă a lipsi de
conținut o normă juridică adoptată tocmai pentru a reglementa astfel de
situații, și, pe cale de consecință, a lăsa neprotejate bunurile arheologice din
momentul descoperirii și până la momentul includerii în Inventarul
patrimoniului cultural național mobil.
În cazul în care un bun cultural mobil nu a fost clasat în categoria
tezaur (ceea ce nu este cazul în speța de față), după finalizarea procedurii de
clasare, acesta nu mai beneficiază de regimul de protecție special prevăzut de
dispozițiile legale privind bunurile din patrimoniul cultural mobil, însă chiar și
așa trebuie observat că un bun cultural mobil descoperit întâmplător, având o
valoare economică, nu poate fi considerat un res nullis, întrucât asemenea
bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136 din
Constituția României, republicată, și intră în proprietate publică, potrivit
dispozițiilor legale, astfel că însușirea lor pe nedrept este sancționată de către
Codul penal.
În ceea ce privește depășirea termenului de 72 ore pentru raportarea
descoperirii, faptă care ar fi putut constitui contravenție, prevăzută în art. 75
alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2000, textul legal prevede condiția ca o
asemenea faptă, pentru a fi contravenție, să fie săvârșită în anumite modalități,
care potrivit legii penale să nu constituie infracțiuni; or, în cazul de față,
inculpatul a transportat artefactul și l-a ascuns în beciul locuinței sale; din
această acțiune coroborată și cu faptele ulterioare (a încercat să dispună
asupra acestuia) rezultă fără dubiu, din punct de vedere subiectiv, intenția de a
și-l însuși pe nedrept, faptă incriminată în 208 alin. (1) și art. 209 alin. (2) lit.
a) C.pen. din 1969 (furtul unui bun cultural).
Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la… 157
Așadar, în raport și cu situația de fapt reținută în rechizitoriu, este
neechivoc faptul că inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma intenției
directe: a avut reprezentarea urmării activității pe care o desfășoară, respectiv
trecerea bunurilor din patrimoniul statului în sfera lui de stăpânire, și a urmărit
realizarea acestui rezultat. De asemenea, a urmărit valorificarea prin
înstrăinare a statuii, pricinuind pierderea sa pentru patrimoniul cultural
național, urmare care s-a și realizat prin ascunderea piesei, apoi
tranzacționarea sa ilegală.
La rândul său, Ministerul Culturii a apreciat că se impune
condamnarea inculpatului Ș.I.C. la o pedeapsă cu închisoarea, în limitele
prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, și obligarea
acestuia la plata de despăgubiri civile în sumă de 20.000 euro.
Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel
invocate și în raport cu principiile care reglementează soluționarea căii de atac
prevăzute în art. 416-419 C.pr.pen., Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că
apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba-Iulia și părții civile sunt
fondate.
Astfel, instanța de fond a apreciat, în mod eronat, că bunul însușit de
către inculpat – statueta lui Hercules – este un res nullius (bun al nimănui), pe
baza interpretărilor art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind
protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca
zone de interes național3, republicată, cu modificările și completările
ulterioare4. Făcând trimitere la acest text de lege, instanța admite că bunul
respectiv aparține de patrimoniul cultural național. Este inacceptabilă ideea că
doar bunurile descoperite ca urmare a cercetărilor arheologice ar reveni de
drept institutelor de cercetare. Legea nu utilizează „doar”, și nu rezultă din
nici un text de legal intenția legiuitorului de a proteja doar bunurile de
patrimoniu descoperite cu ocazia unor cercetări arheologice. Regimul juridic
al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, ca parte a
patrimoniului cultural național, este instituit și reglementat de către Legea nr.
182/2000, în temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie
2006. 4 ,,Art. 4
(1) Bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural
național și pot fi clasate și protejate drept bunuri de patrimoniu cultural național mobil,
drept situri arheologice sau ca monumente istorice, conform legii.
(2) Descoperirile de vestigii arheologice sau de bunuri mobile din categoria celor
care fac obiectul clasării în patrimoniul cultural național mobil, realizate ca urmare a
cercetărilor arheologice, se anunță de către titularul autorizației de cercetare a serviciilor
publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, în termen de 72 de ore.”
158 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal5. În primul rând, însă se
impune a fi menționate dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituția României,
republicată6.
Atât statueta, cât și restul artefactelor însușite de către inculpat au fost
descoperite în subsol, astfel că erau proprietatea statului, însă din momentul
descoperii lor.
Aprecierea instanței că bunul nu făcea parte din patrimoniul cultural
național, întrucât nu fusese, la momentul însușirii de către inculpat, suspus
unei proceduri de clasare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 182/2000, este atât
inexactă, cât și nerelevantă.
Este evident că procedura de clasare, reglementată de art. 9 și urm. din
Legea nr. 182/2000, nu se putea efectua în condițiile în care statueta a fost
însușită imediat după descoperire. A accepta un astfel de raționament ar
însemna să admitem că doar bunurile de patrimoniu față de care s-a dat o
hotărâre de clasare, beneficiază de protecție juridică. Legea sus-menționată
cuprinde reglementări clare care infirmă o astfel de interpretare. Astfel,
potrivit art. (2) alin. (4) din această lege, prin protejarea patrimoniului
cultural național mobil se înțelege ansamblul de măsuri având caracter
științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic, menite să asigure
identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea
securității, întreținerea, prepararea, restaurarea și punerea în valoare a
patrimoniului cultural național mobil, în vederea asigurării accesului
democratic la cultură și a transmiterii acestui patrimoniu generațiilor
viitoare. Se face referire la măsuri de ordin juridic menite să protejeze
patrimoniul cultural național, care pot fi inclusiv de natură penală, câtă vreme
se face referire la măsuri juridice, fără nicio distincție. O altă mențiune foarte
importantă a acestui text de lege este legată de scopul măsurilor de protecție,
5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie
2012.
Art. 248 din Legea nr. 187/2012 are următorul conținut:
<<Actele normative prevăzute în titlul II ,,Dispoziții privind modificarea și
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale”, cu excepția celor prevăzute
la art. 27-29, 49, 59, 98 și 211, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, vor
fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă
numerotare.>> 6 ,,Art. 136. Proprietatea
[…]
(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial
energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
[…]”
Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la… 159
acestea fiind menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea și
clasarea. Rezultă clar că legiuitorul a înțeles să confere protecție juridică
bunurilor de patrimoniu, încă din momentul identificării lor.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr.
182/2000, procedura de clasare debutează încă din momentul descoperii
bunurilor.
În privința statuetei însușite și recuperate ulterior, s-a desfășurat și
finalizat procedura de clasare, iar statueta a fost introdusă în categoria juridică
„tezaur”, potrivit certificatului de clasare nr. 44/2014 al Ministerului Culturii.
Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este împrejurarea că
atât statueta, cât și celelalte artefacte constituiau bunuri de interes public, în
sensul art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, independent de
procedura administrativă a clasării, iar sustragerea acestora, în mod
intenționat, cu scopul de însușire pe nedrept, constituie infracțiunea de furt
calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. e) și (2) lit. a)
C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 din același cod cu aplicarea art. 41 alin.
(2) din codul sus-menționat. Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că și-a
însușit bunuri cu valoare economică rezultă clar din conduita acestuia, de a le
păstra la domiciliu un timp îndelungat și de a încerca chiar să vândă statueta
cu suma de 6.000 euro. Celelalte artefacte au fost folosite ca decorațiuni.
Cu privire la apărarea inculpatului, în sensul că fapta ar constitui
contravenție, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea
nr. 182/2000, este de menționat că legiuitorul nu a înțeles să excludă, expres
sau implicit, răspunderea penală a autorilor acestei contravenții, pentru
situațiile în care se stabilește o însușire pe nedrept.
Legea mai favorabilă este Codul penal anterior, date fiind instituțiile
aplicabile ca urmare a individualizării judiciare a pedepsei, respectiv
circumstanța atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen. din
1969 și suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută în art. 81 din
același cod.
Procedând la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor stabilite de
către art. 72 din codul sus-menționat, s-a relevat că inculpatul a sustras un bun
extrem de valoros din punct de vedere arheologic, o statuetă de cult Hercules
din epoca romană, din marmură, realizată prin cioplire și șlefuire, încadrată la
categoria „tezaur”. Inculpatul, deși nu a realizat pe deplin gravitatea faptei
sale, necunoscând valoarea arheologică reală, a avut totuși reprezentarea
faptului că are o valoare economică, pe care a vrut să o exploateze.
În atari condiții, instanța de apel a hotărât condamnarea inculpatului la
un an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei principale și a pedepselor accesorii, pe
160 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
durata unui termen de încercare de 3 ani. Totodată, a admis acțiunea civilă
formulată de către partea civilă – Ministerul Culturii, dispunând restituirea
artefactelor către statul român.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen., Dec. pen. nr. 278/A/2015)
II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 49 din Legea nr.
182/2000, persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din
categoria celor prevăzute în art. 46 alin. (1) din aceeași lege sunt obligate să
le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unității
administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea.
Nerespectarea acestei obligații constituie contravenția prevăzută în art.
75 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/20007, însă numai dacă fapta săvârșită nu
constituie infracțiune; or, în speță, fapta inculpatului întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de furt calificat.
2. Limita de demarcație dintre ilicitul contravențional și acela penal
este, uneori, neclară. Legiuitorul a indicat-o în art. 75 alin. (1) din legea
sus-menționată prin sintagma ,,constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite
astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni, următoarele fapte
(…)”. Deci, trebuie verificat dacă fapta comisă nu este prevăzută de legea
penală. În speța analizată, instanța de apel a statuat că inculpatul a săvârșit
infracțiunea de furt calificat, întrucât a transportat bunurile găsite și le-a
păstrat la domiciliu un timp îndelungat, iar ulterior a încercat să vândă unul
dintre ele; această ultimă acțiune dă în vileag intenția inculpatului de însușire
pe nedrept, element caracteristic infracțiunii de furt [art. 208 alin. (1) C.pen.
din 1969, respectiv art. 228 alin. (1) C.pen.8]; în lipsa acestuia, fapta rămânea
în stadiul ilicitului contravențional (nerespectarea de către inculpat a obligației
de predare a unui bun cultural mobil descoperit întâmplător, în termen de 72
de ore de la descoperire).
7 ,,Art. 75
(1) Constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite astfel încât, potrivit legii penale,
să constituie infracțiuni, următoarele fapte:
[…]
e) nerespectarea de către persoanele fizice a obligației de predare a unui bun
cultural mobil descoperit întâmplător, în termenul prevăzut la art. 49 alin. (1);
[…]” 8 ,,Art. 228. Furtul
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
[…]”
Furt calificat, și nu însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la… 161
3. Se pune întrebarea: fapta săvârșită de către inculpat nu constituie
oare infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
[art. 216 alin. (1) C.pen. din 1969, respectiv art. 243 alin. (1) C.pen.9], și nu
aceea de furt (calificat)? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Prima
infracțiune are ca obiect material un bun găsit (pierdut); acesta trebuie să
prezinte două caracteristici: una obiectivă și una subiectivă. Sub aspect
obiectiv, un bun este considerat pierdut atunci când a ieșit involuntar din
stăpânirea de fapt a proprietarului/posesorului/detentorului; în speță, această
cerință nu era îndeplinită, bunurile respective aparțineau statului, oriunde s-ar
fi aflat. Din punct de vedere subiectiv, este necesar ca făptuitorul să-și dea
seama că bunul descoperit este unul pierdut; acest aspect este conturat de
faptul că, potrivit naturii sale, bunul nu putea fi lăsat fără supraveghere în
locul unde l-a găsit făptuitorul (de pildă, o bancnotă de 10 lei aflată în mijlocul
unui drum10); în cazul analizat, această condiție nu era îndeplinită, inculpatul
dându-și seama că bunurile descoperite în subsol nu erau pierdute, ele fiind
bogății de interes public.
9 ,,Art. 243. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care
l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă.
[…]” 10 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.
219-221.
UTILIZAREA DETECTOARELOR DE METALE ÎN ZONELE CU
PATRIMONIU ARHEOLOGIC, FĂRĂ AUTORIZARE PREALABILĂ.
EFECTUAREA DE SĂPĂTURI ÎN INCINTA CETĂȚII DACICE DIN
CĂPÂLNA, CU INTENȚIA DE A SUSTRAGE ARTEFACTE DIN AUR
– TENTATIVĂ LA FURT CALIFICAT SAU ACT PREGĂTITOR
(PREPARATOR)? SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB
SUPRAVEGHERE
ABSTRACT
The actions of the defendants to use metal detectors and to carry
out without prior authorization detection and digging inside the
Dacian fortress of Căpâlna with the intention of evading gold
artifacts meet the constituents of the metal detector access crimes
or their use in areas with archaeological heritage, without prior
authorization, and attempted theft of theft provided for in art. 5
par. (13) in relation to art. 26 of the Government Ordinance no.
43/2000 on the protection of the archaeological heritage and the
declaration of some archaeological sites as areas of national
interest, republished, with the subsequent modifications and
completions, and in art. 32 par. (1) referred to in art. 228 par. (1)
and art. 229 par. (2) lit. a) of the new Criminal Code with the
application of art. 38 par. (1) of the same code.
Key words: preparatory act, preparatory act, digging, qualified
theft, crime, attempt, use of metal detectors in archaeological
heritage areas, suspension of execution of the punishment under
supervision.
I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 67/2016, pronunțată de
către Judecătoria Sebeș în dosarul nr. 2404/298/2015, s-a hotărât
condamnarea a doi inculpați la pedeapsa de câte 9 luni și 10 zile închisoare
pentru săvârșirea infracțiunilor de acces cu detectoare de metale sau utilizarea
lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, și de
tentativă la furt calificat prevăzute în art. 5 alin. (13) raportat la art. 26 din
Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic
și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național1, republicată,
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie
2006.
Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu arheologic… 163
cu modificările și completările ulterioare2 și în art. 32 alin. (1) raportat la art.
228 alin. (1) și art. 229 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal (în continuare
C.pen.) cu aplicarea art. 38 alin. (1) din același cod. Totodată, instanța a
dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere.
Prin Încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2016, pronunțată în
camera de consiliu, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea
sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire
penală, dispunând începerea judecății.
La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior
citirii în extras, în baza art. 374 din noul Cod procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), a actului prin care s-a dispus începerea judecății, instanța a întrebat
pe inculpați dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor
administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de către
părți, aducându-le la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) din același cod,
iar în urma răspunsului pozitiv al acestora a procedat la audierea inculpaților,
în conformitate cu dispozițiile art. 378 din codul sus-menționat.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și
al cercetării judecătorești, instanța reține următoare situație de fapt:
La data de 24 august 2015, cei doi inculpați au venit din municipiul
Cluj-Napoca în localitatea Răchita, lângă Sebeș, intenționând să se deplaseze
pe valea râului Pianu cu scopul de a căuta în râu aur aluvionar. În acest scop,
inculpații au venit echipați cu două detectoare de metale.
În dimineața zilei de 25 august 2015, inculpații s-au deplasat cu
autoturismul proprietate personală în localitatea Căpâlna, comuna Săsciori,
județul Alba, în zona cetății dacice din localitate. Au parcat autoturismul la
baza dealului pe care se află cetatea dacică și au luat detectoarele și două
unelte de săpat (cazmale), urcând spre cetate.
În incinta cetății, cei doi inculpați au efectuat detecții neautorizate,
precum și săpături, descoperind mai multe artefacte din metal, pe care le-au
abandonat lângă gropile săpate, întrucât erau interesați doar de obiecte din
aur.
2 ,,Art. 5
[…]
(13) Accesul cu detectoare de metal și utilizarea lor în situri arheologice, în zonele
de interes arheologic prioritar și în toate zonele cu patrimoniu arheologic reperat sunt
permise numai pe baza autorizării prealabile emise de Ministerul Culturii și Cultelor.
[…]”
,,Art. 26
Accesul cu detectoare de metale sau utilizarea lor în zonele cu patrimoniu
arheologic, fără autorizarea prealabilă prevăzută la art. 5 alin. (13), constituie infracțiune și
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
164 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
În timp ce efectuau detecții și săpături, inculpații au fost văzuți de
către martorul A.G., care este paznic în cetatea dacică de la Căpâlna; acesta a
apelat serviciul unic de urgență 112, anunțând poliția și jandarmii.
Mai târziu (în jurul orelor 13.00), inculpații au coborât la mașină, unde
au fost abordați de către martorul A.G., care i-a somat să aștepte acolo,
întrucât a anunțat poliția. Cei doi au refuzat să rămână și au plecat cu
autoturismul din acel loc. S-au deplasat pe un drum secundar și au ascuns în
pădure rucsacii, în care se aflau detectoarele și cazmalele.
La scurt timp, inculpații au fost identificați de către organele de
poliție, acestea găsind, ulterior, în pădure rucsacii cu detectoarele și uneltele
de săpat. În acel moment, cei doi inculpați au recunoscut în fața organelor de
poliție faptul că au efectuat detecții și săpături neautorizate în incinta cetății
dacice din Căpâlna.
La individualizarea pedepsei, care a fost aplicată inculpaților, instanța
a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74
C.pen., respectiv împrejurările și modul de comiterea a infracțiunii. De
asemenea, a luat în considerare starea de pericol creată pentru valoarea
ocrotită, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, faptul că inculpații
sunt fără antecedente penale, precum și conduita lor după săvârșirea
infracțiunii, respectiv atitudinea sinceră și conciliantă a acestora în cursul
procesului penal, recunoscând săvârșirea faptei, considerent pentru care
instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen., în sensul
reducerii cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, iar a limitelor amenzii, cu
o pătrime.
(Jud. Sebeș, Sent. pen. nr. 67/2016, definitivă prin neapelare)
II. Notă critică. Încadrarea juridică este discutabilă. Efectuarea de
detecții neautorizate realizează elementul material al infracțiunii prevăzute în
art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000; acesta prezintă două modalități
normative: accesul cu detectoare de metale în zonele cu patrimoniu
arheologic; utilizarea lor în aceleași zone.
Efectuarea de săpături constituie un act pregătitor (preparator) în
vederea săvârșirii furtului. Asemenea acte nu au fost incriminate în noul Cod.
Este de menționat că, într-un singur caz, potrivit alin. (5) al art. 209 din Codul
penal anterior (din 1969), în ipoteza prevăzută în alin. (3) lit. a) din același
cod – furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină,
alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane-cisternă –, era considerată tentativă și efectuarea de săpături pe terenul
aflat în zona de protecție a conductei de transport al țițeiului, gazolinei,
condensatului, etanului lichid și benzinei, motorinei, altor produse petroliere
Utilizarea detectoarelor de metale în zonele cu patrimoniu arheologic… 165
sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea
depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ștuțurilor, a instalațiilor sau
oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare. Observăm că, deși
efectuarea de săpături, precum și deținerea unor astfel de instrumente constituie
acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși, legiuitorul Codului penal
din 1969 a înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile3.
Prin urmare, tentativa la infracțiunea de furt calificat nu putea fi
reținută.
În art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 43/20004 este incriminată
fapta de a efectua orice lucrare care poate afecta siturile arheologice;
tentativa nu este însă pedepsită.
3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 194. 4 ,,Art. 25
Efectuarea oricăror lucrări care pot afecta siturile arheologice, în absența
certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”
ASOCIAȚIILE INFRACȚIONALE CONSTITUITE ÎN VEDEREA
EFECTUĂRII DE DETECȚII ȘI SĂPĂTURI NEAUTORIZATE ÎN
SITURILE ARHEOLOGICE, DE LOCALIZARE ȘI SUSTRAGERE A
UNOR TEZAURE, DE ORGANIZARE A UNOR FILIERE INTERNE
ȘI INTERNAȚIONALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR
APARȚINÂND PATRIMONIULUI CULTURAL NAȚIONAL.
ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR COMISE
ABSTRACT
The actions of the 11 defendants (former athletes and officials
with special status) to constitute a criminal association dealing
mainly with the trafficking of archeological goods belonging to the
national cultural heritage taken from the archeological sites of the
Orăștie Mountains, as well as the execution of recoveries through
the violence and threat of victims, the violation of their domicile
and their blackmail, meet the constitutive elements of the offenses
of association for the commission of crimes, theft, incitement to
making unauthorized searches and excavations in archaeological
sites, illegal deprivation of liberty, violation of domicile and
blackmail provided in art. 323 par. (1) of the previous Criminal
Code (1969), in art. 208 par. (1) and art. 209 par. (2) lett. (a) and
(4) in relation to art. 2801 of the same code with the application of
art. 41 par. (2) of the previous Criminal Code, in art. 25 of the
abovementioned code referred to in art. 73 par. (1) of the Law no.
182/2000 on the protection of the mobile national cultural
heritage, republished, as subsequently amended and
supplemented, with the application of art. 41 par. (2) of the
previous Criminal Code, in art. 189 par. (2) of the abovementioned
code, in art. 192 par. (2) of the same code and in art. 194 par. (1) of
the previous Criminal Code, all with application of art. 33 lit. a)
from the above-mentioned code (the facts being done in real
contest).
Key words: access with metal detectors or their use in
archaeological heritage areas, the aggravating circumstance of
committing the deed by three or more people together, the real
offense contest, the formation of an organized criminal group, the
theft with qualified consequences in a serious crime, continued
crime, legal framing, unlawful deprivation of liberty, blackmail,
home violence.
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 167
I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 339/2009, pronunțată de
către Tribunalul Hunedoara, Secția penală, în dosarul nr. 41/97/2005, s-a
hotărât condamnarea celor 11 inculpați la pedepse cuprinse între 7 ani și 12
ani închisoare cu executare în penitenciar pentru săvârșirea infracțiunilor de
asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, de furt calificat, de instigare la
efectuarea unor detecții și săpături neautorizate în siturile arheologice, de
lipsire de libertate în mod ilegal, de violare de domiciliu și de șantaj prevăzute
în art. 323 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969),
în art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (2) lit. (a) și (4) raportat la art. 2801 din
același cod cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, în art. 25 din codul
sus-menționat raportat la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural național mobil1, republicată, cu modificările
și completările ulterioare2, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969, în art.
189 alin. (2) din codul sus-menționat, în art. 192 alin. (2) din același cod și în
art. 194 alin. (1) C.pen. din 1969. Totodată, s-a pronunțat achitarea unui
inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la lipsire de libertate în
mod ilegal și instigare la șantaj și a dispus încetarea procesului penal față de
un alt inculpat, întrucât a intervenit decesul acestuia.
În fapt,
La sfârșitul anului 1999 și începutul anului 2000, în lumea interlopă a
municipiului Deva, s-au conturat mai multe asociații infracționale în vederea
exploatării în mod organizat și maximizării profitului infracțional obținut din
oportunitățile apărute pe plan local, național și internațional: efectuarea unor
detecții și săpături neautorizate în siturile arheologice clasate monument
istoric, ale rezervației arheologice aparținând patrimoniului cultural național,
organizarea unor filiere internaționale pentru traficarea și valorificarea acestor
bunuri; efectuarea de recuperări, încasări de taxe de protecție prin șantajarea
unor oameni de afaceri, exploatarea prostituatelor etc.
Asociația infracțională condusă de către inculpatul C.I. [fost polițist
(trecut în rezervă) și sportiv la Clubul Dinamo], alcătuită din foști sportivi,
avea ca obiect de activitate, în principal, traficul de bunuri arheologice
aparținând patrimoniului cultural național însușite din siturile arheologice din
munții Orăștiei, precum și executarea de recuperări prin violență și amenințări
la adresa victimelor, violarea domiciliului acestora, șantaj prin stabilirea și
perceperea de „amenzi” unor persoane care le-au lezat interesele ilegale.
Prin conexiunile deținute în viața publică (de exemplu, consilierul
prezidențial D.I.), liderul grupării a întreprins demersuri la Ministerul Culturii
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014. 2 În prezent, art. 73 din Legea nr. 182/2000 are un alt conținut.
168 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
și Cultelor3 pentru a se încredința „protecția” rezervației arheologice din
munții Orăștiei unei firme de pază pe care urma să o înființeze, vizând astfel
atingerea a două obiective: asigurarea exclusivității în „protejarea” (în
realitate, exploatarea) siturilor arheologice, precum și „accesarea” unor
fonduri comunitare pe acest motiv.
Asociațiile infracționale conduse de către liderii H.C.S. și N.M.N.
aveau ca obiect efectuarea de detecții și săpături neautorizate în siturile
arheologice aflate în paza și administrarea Muzeului Civilizației Dacice și
Romane din Deva, localizarea și sustragerea unor tezaure, organizarea unor
filiere interne și internaționale de valorificare a bunurilor aparținând
patrimoniului cultural național.
În toamna anului 1999 și începutul anului 2000, a luat ființă asociația
infracțională alcătuită din inculpații H.C.S., N.I., N.F.I. și N.A.M., foști
„valutiști”, membrii ai lumii interlope din municipiul Deva, care, intenționând
să exploateze noua oportunitate de îmbogățire rapidă, s-au reprofilat și
organizat într-o echipă de „braconaj arheologic”, având ca obiect principal
efectuarea unor detecții și săpături ilegale în siturile cetății dacice clasate
monument istoric din munții Orăștiei (aflate în paza și administrarea
Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva), localizarea, sustragerea și
valorificarea tezaurelor de interes arheologic. Inculpații și-au împărțit
atribuțiile, astfel: N.A.M. care era cetățean român și belgian, cu domiciliul în
Belgia, cunoscut pentru traficul cu autoturisme și proxenetism, a cumpărat un
autoturism de teren ARO10 din Belgia, precum și două detectoare de metale
performante; N.F.I. asigura logistica necesară și transporta echipa cu
autoturismul de teren pentru efectuarea detecțiilor ilegale; H.C.S. (cunoscut
drept recuperator) și N.I. (care se prezenta ca fiind ginerele șefului Poliției
Deva) realizau detecțiile și supravegheau muncitorii zilieri plătiți de echipă
pentru prestarea unor servicii de călăuzire spre siturile arheologice clasate
monument istoric și săpături în zonele indicate prin detecții.
În luna octombrie 1999, echipa s-a deplasat la un bar din satul
Grădiștea de Munte, unde a cules informații despre zonele de interes
arheologic prioritar și unde l-a racolat pe numitul R.F. (localnic ce cunoștea
bine zona, fiind utilizat anterior de către profesorii și studenții unor
universități care au cercetat cetățile dacice), solicitând să conducă membrii
echipei pe culmea „Căprăreața”, punct de interes arheologic al sitului
„Sarmizegetusa Regia”, clasat monument istoric.
După circa două săptămâni de căutări, inculpații au încetat detecțiile,
deoarece a căzut zăpada, înțelegându-se să reia activitatea în primăvară, după
3 Actualmente, Ministerul Culturii și Identității Naționale.
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 169
topirea zăpezii.
La data de 4 mai 2000, echipa de „braconaj arheologic” (alcătuită din
inculpații H.C.S., N.I. și N.F.I.) s-a deplasat cu autoturismul de teren, pus la
dispoziție de N.A.M. și condus de N.F.I., la Grădiștea de Munte, unde i-au
angajat pentru a efectua săpături pe R.F. și tatăl său, R.R.
Din 5 mai 2000, inculpații H.C.S. și N.I., asistați de către ceilalți
membrii ai echipei, au început detecțiile în zona culmii „Căprăreața”, iar R.F.
și R.R. efectuau săpături în locurile indicate de către aceștia.
În dimineața zilei de sâmbătă, 6 mai 2000, în jurul orelor 11.00,
inculpatul N.I. a detectat un semnal la distanța de 5 m de o stâncă aflată pe
panta muntelui, în situl arheologic. R.F. a săpat cu cazmaua și a descoperit o
lespede de piatră, pe care a înlătura-o, apoi săpând în continuare, a găsit o
groapă triunghiulară, cu dimensiunile de 50x50x60cm, având pereții placați
cu lespezi de piatră (groapă de cult). În interiorul acesteia, după evacuarea
pământului, inculpații au descoperit 10 brățări spiralice, din aur masiv, așezate
perechi, câte două, respectiv câte o brățară mai mică introdusă într-una mai
mare; trei perechi de câte două brățări erau așezate vertical, iar alte două
perechi de câte două brățări erau așezate, la nivel inferior, separate de primele
printr-un strat de pământ.
Inculpații și-au însușit din situl arheologic cele 10 brățări din aur, pe
care le-au transportat, într-o geantă, până în Valea Godeanului, de unde au
fost luați, în jurul orelor 17.00, de către inculpatul N.F.I., cu autoturismul
marca ARO. Mergând spre casă, N.I. l-a contactat telefonic pe fratele său,
chemându-l în România. S-au deplasat apoi, cu toții, la locuința acestuia din
Deva, unde, în prezența numitelor C.A. (concubina lui N.F.I.), M.I.
(concubina lui H.C.S.) și N.M. (soția lui N.I.), au spălat brățările, după care
le-au verificat pe cântarul de bucătărie, constatând că două brățări mai mici
aveau greutatea de 1,400 kg, 4 brățări de mărime medie, greutatea de 1,500
kg, iar 4 brățări, greutatea de câte 1,700 kg.
În aceeași noapte, brățările au fost împărțite, astfel: 3 au revenit
inculpatului N.I., 3, inculpatului H.C.S. iar inculpatului N.F.I., 4, urmând să-i
plătească și pe cei doi săpători (cu o brățară). Dimineață, inculpatul N.F.I.,
însoțit de către concubina sa, l-au transportat pe R.F., cu autoturismul, la
domiciliul mamei sale din satul Tâmpa, județul Hunedoara, unde au ascuns
brățările.
La data de 8 mai 2000, a intrat în România inculpatul N.A.M., însoțit
de către numitul T.C.G., pentru organizarea traficării și valorificării brățărilor
în statele Uniunii Europene. După ce a ajuns la Tâmpa, N.F.I. i-a predat
fratelui său două dintre brățări și pe R.F., iar în jurul orelor 24.00, acesta l-a
transportat la Sibiu, unde l-a ascuns în locuința sa pentru a nu fi descoperit de
170 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
N.M.N. și pentru a nu relata cuiva despre tezaurul însușit de către inculpați.
Inculpatul N.A.M. și-a procurat de la farmacie bandă leucoplast, cu care a
învelit cele două brățări, după care le-a ascuns în autoturism, iar a doua zi a
părăsit țara.
După un timp, R.F. a fost vizitat la Sibiu de către N.F.I. și H.C.S., care
erau însoțiți de C.C., liderul altei grupări infracționale, și doi bodyguarzi. R.F.
a primit de la cei doi inculpați suma de 7 milioane lei (ROL), în două rate,
pentru hrană și îmbrăcăminte, fiind convins să rămână acolo. În luna
septembrie 2000, când acesta a refuzat să mai stea ascuns în Sibiu, s-a întors
în Deva, amenințându-i pe N.F.I. și H.C.S.
La data de 22 septembrie 2000, după mai multe insistențe din partea
numiților R.F. și R.R., inculpații N.F.I. și H.C.S., însoțiți de către C.C. și un
bodyguard din grupul acestuia, s-au deplasat cu autoturismul la Orăștie, unde
s-au întâlnit cu cei doi și le-au dat câte un plic conținând câte 15.000 mărci
germane (în bancnote de câte 1.000 mărci), cu această ocazie R.F. fiind
amenințat de către C.C. să nu spună despre brățări și bani.
Urmare a descoperirii tezaurului din punctul arheologic „Căprăreața”
și a agitației stârnite în lumea interlopă din municipiul Deva, la asociația
infracțională au aderat noi membri: inculpații Z.M. și M.D., ale căror activități
au fost supravegheate de către inculpatul N.M.N., fratele inculpatului N.I.,
cunoscut drept lider abil, activ și deosebit de motivat al „braconajului
arheologic”.
În luna mai 2001, grupul de inculpați condus de către N.M.N. l-a
angajat săpător pe R.F., aceștia deplasându-se cu autoturismul de teren marca
Nissan Patrol, aparținând numitului Z.M., în punctul arheologic „Căprăreața”
al sitului „Sarmizegetusa Regia”. În perioada 20-31 mai 2001, N.M.N. și Z.M.
au realizat detecții neautorizate cu detectorul procurat anterior în acest scop,
iar M.D. și R.F. au efectuat săpături. Ajungând în zona bazinelor de apă de pe
pârâul Godeanu, la poalele culmii Căprăreața, inculpații au localizat în situl
arheologic o groapă sacră, amenajată cu lespezi de piatră, deteriorată de timp,
în care au descoperit două brățări de tipul celor descrise mai sus. La
decopertarea stratului de pământ, în locul indicat de către detector, R.F. a lovit
una dintre brățări cu sapa, astfel încât i-a produs urme specifice pe câteva
spire. În ziua următoare, efectuând noi detecții ilegale, pe panta culmii
Căprăreața, inculpații au localizat în situl arheologic protejat, clasat
monument istoric, alte trei brățări din aur pe care și le-au însușit, de
asemenea. Brățările au fost împărțite, astfel: câte două piese au fost împărțite
inculpaților N.M.N. și Z.M., iar piesa deteriorată prin lovire cu sapa i-a
revenit lui M.D., care urma să-i dea „ceva” săpătorului R.F. Ulterior, la
sugestia inculpatului N.M.N., M.D. a susținut că persoane neidentificate ar fi
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 171
pătruns prin efracție în locuința sa și i-ar fi sustras brățara, lichidând astfel
obligația pe care o avea față de R.F.
În luna iunie 2001, aflându-se în vizită în Germania, dr. M.L.A.,
specialist în arheologie și fost director al Muzeului Național de Istorie a
României, a aflat de la specialistul german dr. D.L., expert în bijuterii antice,
că în vara anului 2000 a fost vizitată de către un tânăr din România (descris cu
semnalmentele ce corespundeau inculpatului N.A.M.), care susținea că deține
o pereche de brățări dacice din aur, sens în care i-a prezentat spre examinare o
asemenea brățară, solicitându-i un act de autenticitate. Dr. D.L. a precizat
faptul că tânărul i-a declarat că brățara a fost descoperită, împreună cu alte
piese similare, de fratele său, în munții Orăștiei.
Specialistul român a sesizat, la întoarcerea în țară, organele judiciare
care, din septembrie 2001, au declanșat ancheta. În urma emisiunii televizate
(realizate în seara zilei de 9 martie 2002), precum și a actelor de urmărire
penală efectuate de către organele judiciare, s-au constatat următoarele: cele
două persoane prezentate de către realizator ca tăinuitori, membrii ai rețelei
traficanților cu obiecte arheologice de patrimoniu, erau inculpații C.I. și M.D.
(care între timp a devenit „locotenentul” inculpatului C.I.); autoturismul de
teren, utilizat pentru deplasare în rezervația arheologică Grădiștea de Munte,
aparținea inculpatului C.I.; prezentarea unor antichități (vase dacice, Kosoni
etc.) a fost realizată de către același inculpat, în propria locuință.
În dimineața zilei de 9 martie 2002, înainte ca filmul documentar să
apară pe postul de televiziune, inculpatul C.I. a fost ținta unei acțiuni de
reglare de conturi specifice lumii interlope, constând în incendierea
autoturismului său de către autori neidentificați.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul N.C.B. a sesizat organele
judiciare despre faptul că deținea un film color cu mai multe imagini ale
brățării ce s-a aflat în posesia inculpatului M.D., film pe care l-a realizat în
toamna anului 2001 când au fotografiat împreună brățara la domiciliul
acestuia din urmă.
La data de 3 iunie 2002, inculpatul P.S.F. a fost surprins în flagrant
împreună cu inculpatul H.C.S., cu ocazia unei acțiuni investigative organizate
de către structuri specializate ale Inspectoratului General al Poliției
Române – Direcția Poliției Judiciare, în cursul unei tranzacții cu monede
romane de argint, efectuată cu două persoane din Cluj-Napoca, într-o parcare
de pe șoseaua Alba Iulia-Deva. Organele judiciare au ridicat din autoturismul
celor doi un număr de 128 monede romane din argint, în valoare de 40.000
lei, și un detector de metale performat aparținând inculpatului P.F.S.
Întrucât afacerea privind preluarea în protecție a siturilor arheologice
nu progresa, gruparea infracțională condusă de către inculpatul C.I. a luat în
172 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
atenție afacerea ilegală privind valorificarea și înstrăinarea bunurilor de
patrimoniu sustrase din siturile arheologice din munții Orăștiei. Această
grupare era compusă din „locotenenții” M.D. și V.D. (arestat în altă cauză
pentru șantaj), L.D., grupurile B.G.C. din Timișoara, M.I., A.P. din București
și un număr variabil de „soldați”, foști sportivi, mobilizați pentru executarea
unor „intervenții rapide” la recuperări și represalii.
Pentru a nu risca să fie surprinși în zona de protecție, liderii au adoptat
un modus operandi perfecționat: trimiterea în situri a unor echipe dotate cu
logistica necesară sub conducerea unui „locotenent”, om de încredere, echipe
coordonate din Deva, de lideri, prin telefonul mobil și avertizate despre
acțiunile pregătite de către organele de poliție. Cu toate aceste măsuri, pe baza
informației obținute de la un grup advers, la data de 4 iunie 2002, inculpatul
M.D. a fost surprins de către organele de poliție în flagrant, în timp ce efectua
neautorizat săpături în situl arheologic al cetății Bănița, județul Hunedoara,
împreună cu fratele său M.E. și mai mulți indivizi din Timișoara.
În aceeași vară, inculpatul M.D. a fost surprins de martorul M.F., în
timp ce efectua detecții neautorizate împreună cu fratele său M.E. în situl
arheologic „Sarmizegetusa Regia”, unde fusese trimis de către inculpatul C.I.,
acesta punându-i la dispoziție autoturismul de teren.
După valorificarea brățării inculpatului M.D. la I.M. din București, cu
prețul de 80.000 euro, inculpatul C.I. a cumpărat cu suma de 30.000 USD o
altă brățară de la M.M., membru al rețelelor de braconieri, pe care acesta a
primit-o în gaj de la N.M.N. pentru un împrumut de 20.000 USD. Inculpatul
C.I. a valorificat și această brățară la colecționarii din București.
În luna iunie 2003, inculpatul C.I. i-a cerut „locotenentului” său, M.D.,
să-l contacteze pe D.E. pentru a intermedia cumpărarea a două brățări dacice
din aur, pe care le deținea N.M.N., bijuterii în privința cărora găsise clienți în
capitală. Acesta a acceptat, iar după achitarea unui avans de 10.000 USD, la
data de 16 iunie 2003, M.D. s-a deplasat în București, cu autoturismul condus
de către D.E., unde s-a întâlnit cu „Pionul” la restaurantul V.M. din Piața
Victoriei, ocazie cu care a primit într-o plasă suma de 55.000 USD, după care
au revenit la Deva. În aceiași seară, în jurul orelor 23.00, D.E. i-a predat banii
inculpatului N.M.N., la domiciliul acestuia, în prezența concubinei sale, C.C.
Inculpatul N.M.N., aflând că banii veneau de la C.I. (care l-a șantajat
anterior în mod repetat) și că prețul la care vindea brățările în București era
mai ridicat, a luat banii și a dispărut. În această împrejurare, inculpatul C.I.
care era, de asemenea, intermediar, a început să adreseze amenințări numitului
D.E. pentru a-i restitui banii.
Sub imperiul amenințărilor și presiunilor exercitate asupra sa, pentru
recuperarea banilor, D.E. a depus o plângere penală la Inspectoratul de Poliție
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 173
Județean Hunedoara, susținând că N.M.N. i-ar fi sustras din cabana sa, în
prezența martorilor T.A. și M.D., suma de 65.000 USD primită de la C.I.
pentru cumpărarea unui teren în zona Râul Mare Retezat. Ulterior, în cursul
anchetei, atât D.E., cât și martorii au revenit asupra declarațiilor date, relatând
adevărul, respectiv că banii erau destinați achiziționării celor 2 brățări dacice
din aur.
Duminică, 20 iulie 2003, când D.E. se afla în cabana sa, împreună cu
familia și paznicii, liderul C.I. a intrat în curtea cabanei, însoțit de 5
„echipaje” din București și Timișoara, alcătuite din 15 indivizi violenți,
conduși de A.P. și B.C. Inculpatul C.I. și alți membri ai grupului
recuperatorilor i-au aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii și cu un scaun,
au amenințat-o cu un cuțit, timp în care inculpatul îi cerea să-i restituie suma
de 65.000 USD. La plecare, inculpatul i-a acordat termen de restituire a
banilor până miercuri, 23 iulie 2003, apoi i-a cerut să-l conducă până la
poartă, amenințând victima: „dacă nu-mi dai banii îi rup picioarele fiului tău”.
În cursul săptămânii care a urmat, conform înțelegerii intermediate de
către Z.M., N.M.N. a predat una dintre brățări lui D.E. [care a plătit o nouă
sumă de 35.000 USD dată de către C.I. (operațiune garantată de către J.D. cu
autocamioanele firmei sale)], pe care i-a trimis-o „Pionului” prin intermediul
lui J.D. Inculpatul N.M.N. a pretins pentru ce-a de-a doua brățară, pe care o
avea lăsată în garanție, încă 35.000 USD, însă ulterior a sistat tranzacția,
motivând că era supravegheat de către poliție. În luna iulie 2003, C.I. i-a
solicitat numitului D.E. ca, în contul datoriei pe care pretindea că o are față de
el, să transfere dreptul de proprietate asupra cabanei sale din zona Râul Mare
Retezat în favoarea „locotenentului” său, M.D., însă D.E. a respins pretenția.
Ulterior, fiind amenințat cu incendierea, a fost nevoit să vândă cabana.
La începutul lunii decembrie 2003, C.I. se afla în București, având
asupra sa o importantă cantitate de bunuri arheologice de patrimoniu (2 brățări
spiralice din aur, 5 brățări mai mici din argint, inele, monede romane din
argint, vase dacice), o parte din acestea fiind chiar piesele prezentate în filmul
menționat anterior. Aceste piese transportate într-o geantă, estimate la 20 kg,
au fost oferite spre vânzare, în prezența numitului D.I., unor colecționari din
București, la sume cuprinse între 120.000-800.000 USD. Conform ofertei,
predarea bunurilor de patrimoniu și încasarea banilor urmau a se efectua în
Viena, oferta fiind valabilă până la 11 decembrie 2003, termen după care
inculpatul urma să contacteze alți cumpărători.
În anul 1999, grupurile conduse de C.I. și B.N. din Timișoara au
organizat o operațiune de „executare” a liderului C.C., care a fost surprins în
centrul municipiului Deva, fiindu-i distrus autoturismul. Rivalitatea celor
două grupări a fost generată de oportunitatea luării în protecție și pază a S.C.
174 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
S. S.A. B., contract adjudecat de către gruparea liderului C.C. Urmare a
acestei operațiuni, C.I., B.N. și alții au fost trimiși în judecată pentru
săvârșirea infracțiunilor de ultraj contra bunelor moravuri și distrugere.
Ulterior, inculpatul C.I. a fixat o „amendă” de 3 miliarde lei numitului H.D.,
patronul S.C. S. S.A. B., al cărui bodyguard era, la acea dată, C.C., sumă ce ar
fi reprezentat cheltuieli efectuate de către inculpat și beneficiul nerealizat în
perioada cât ar fi fost „pe goană” (urmărit general).
Împotriva Sentinței penale nr. 339/2009, pronunțată de către
Tribunalul Hunedoara, Secția penală, în dosarul nr. 41/97/2005, au declarat
apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, partea civilă – Ministerul
Culturii și Patrimoniului Cultural –, inculpații C.I., N.M.N., M.D., Z.M.,
Z.A.C., H.C.S., N.F.I., G.I.P., D.A.I., V.I., N.I. și N.A.M., criticând-o sub
aspectul nelegalității și netemeiniciei.
Prin Decizia penală nr. 209/A/2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția
penală:
A respins cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către
inculpații N.F.I., N.A.M. și Z.M.
În schimb, a admis apelurile declarate și a desființat sentința apelată în
ceea ce privește latura penală și latura civilă sub anumite aspecte, reținând și
incidența prescripției răspunderii penale în privința unor infracțiuni.
Totodată, a obligat pe inculpații H.C.S., N.I., N.I.F. și N.A.M. să
restituie părții civile în natură bunurile sustrase sau să plătească acesteia, în
solidar, contravaloarea sumei de 1.115.760 euro, în lei la data plății.
Tot astfel, a obligat pe inculpații M.D, Z.M., N.M.N. și C.I. să restituie
părții civile bunurile sustrase sau să plătească acesteia, în solidar,
contravaloarea sumei de 446.304 euro, în lei la data plății, iar pe inculpatul
C.I., în limita sumei de 223.152 euro (contravaloarea în lei la data plății).
În fine, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale.
Instanța de apel a reținut că, raportat la art. 20 din Ordonanța
Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național4,
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 31 august 1994.
„Art. 20
Cercetările arheologice sistematice se execută numai cu autorizația prealabilă a
Comisiei Naționale de Arheologie și, după caz, și cu avizul Comisiei Naționale a
Monumentelor Istorice.
Bunurile culturale imobile descoperite ca rezultat al unor cercetări arheologice
sistematice, precum și descoperirile fortuite beneficiază de regimul juridic al monumentelor
istorice clasate în categoria A, până la definitivarea procedurii de clasare, care se
declanșează din oficiu.
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 175
este mai presus de orice dubiu că brățările descoperite la data de 6 mai 2000
se încadrează și se încadrau la data descoperirii lor în categoria bunurilor
culturale mobile, fiind situate ope legis, de la momentul descoperirii, în
categoria tezaur și devenind proprietatea publică de drept din același moment.
A apreciat ca nefondate și criticile inculpaților referitoare la faptul că
bunurile nu pot fi încadrate în categoria celor din patrimoniul cultural
național, deoarece nu s-a făcut dovada că au fost descoperite într-un sit
arheologic. În acest sens, a relevat că stabilirea calității bunului de bun mobil
din patrimoniul cultural național nu este condiționată, potrivit legii, de locul
descoperirii acestora și nici măcar de forma dreptului de proprietate asupra
terenului în care au fost găsite [art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.
68/1994]. Aceeași este situația și pentru bunurile descoperite în cursul lunii
mai 2001, fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și (2) pct. 1
lit. a) și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 182/20005.
Bunurile culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice
sistematice, precum și descoperirile fortuite sunt de drept proprietate publice, indiferent de
regimul de proprietate asupra terenului din care acestea au fost recuperate.
Din momentul descoperirii și până la încheierea procedurii de clasare, care se
declanșează din oficiu, bunurile culturale mobile descoperite în condițiile de mai sus
beneficiază de regimul juridic de protecție prevăzut în prezenta ordonanță pentru bunurile
clasate în categoria tezaur.” 5 ,,Art. 1
(1) Prezenta lege instituie regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului
cultural național mobil, ca parte a patrimoniului cultural național, și reglementează
activitățile specifice de protejare a acestora.
[…]”
,,Art. 3
(1) Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică,
arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică,
reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu
acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților
naționale la civilizația universală.
(2) Bunurile care alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil sunt:
1. Bunuri arheologice și istorico-documentare, precum:
a) descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții,
monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu
excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe
arheologice pentru analize de specialitate.
[…]”
,,Art. 46
(1) Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice,
descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul
unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele
176 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
Așadar, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din legea sus-menționată,
bunurile mobile descoperite în afara activității de cercetare devin proprietate
publică, dacă au fost descoperite în locuri care fac obiectul exclusiv al
proprietății publice, astfel cum este el definit în art. 136 alin. (3) din
Constituția României, republicată6.
La stabilirea valorii brățărilor sustrase, instanța de apel a avut în
vedere evaluarea făcută acestora de către experți. În condițiile în care nu s-a
făcut o dovadă certă a gramajului fiecărei brățări sustrase, existând doar
declarațiile martorilor care au relevat că acestea erau în jur de un kg, instanța
a reținut, în favoarea inculpaților, cărora le profită orice dubiu, gramajul celor
mai mici brățări evaluate și, în consecință, valoarea acesteia ca punct de
plecare pentru determinarea prejudiciului.
Soluția instanței de apel a fost criticată de către Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia, partea civilă – Ministerul Culturii și Cultelor – și
inculpații D.A.I., G.I.P., C.I., N.M.N., M.D., Z.M., H.C.S., N.F.I., N.I., V.I.S.
și N.A.M. sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând în drept
dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 6, 9, 10, 12, 13, 14, 15 și 172 din Codul de
procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969).
Examinând recursurile declarate de către inculpații D.A.I., G.I.P., C.I.,
N.M.N., M.D., Z.M., H.C.S., N.F.I., N.I., V.I.S. și N.A.M., prin prisma
dispozițiilor art. 3859 alin. (3) C.pr.pen. din 1969, astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea
instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă7, precum și a incidenței
dispozițiilor art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.) privind aplicarea
legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că
sunt fondate, iar recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia și de către partea civilă sunt nefondate.
descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul
exclusiv al proprietății publice, conform art.136 alin. (3) din Constituția României,
republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale.
[…]” 6 ,,Art. 136. Proprietatea
[…]
(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial
energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
[…]” 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013.
Asociațiile infracționale constituite în vederea efectuării de detecții și … 177
Rejudecând, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptelor săvârșite de către inculpați, încetarea procesului
penal pentru anumite infracțiuni (constatând intervenția prescripției
răspunderii penale) și condamnarea inculpaților la pedepse cu închisoarea
cuprinse între 2 ani și 6 ani și 4 luni. Totodată, a menținut celelalte dispoziții
ale hotărârilor recurate.
(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 3152/2014)
II. Notă aprobativă. În prezent, încadrarea juridică a faptelor săvârșite
de către inculpați este în:
– art. 367 alin. (1) C.pen. (constituirea unui grup infracțional
organizat);
– art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (2) lit. (a) și art. 2561 C.pen. cu
aplicarea art. 35 alin. (1) din același cod (furtul calificat care a produs
consecințe deosebit de grave în formă continuată);
– art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția
patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de
interes național8, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (accesul cu detectoare de metale sau
utilizarea lor în zonele cu patrimoniu arheologic, fără autorizare prealabilă, în
formă continuată);
– art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același cod
(lipsirea de libertate în mod ilegal în formă simplă, săvârșită de către trei sau
mai multe persoane împreună);
– art. 207 alin. (1) și (3) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același
cod (șantajul în formă agravată, săvârșit de către trei sau mai multe persoane
împreună);
– art. 224 alin. (1) și (2) C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din același
cod [violarea de domiciliu în formă agravată (fiind comisă de către o persoană
înarmată9), săvârșită de către trei sau mai multe persoane împreună], toate cu
8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie
2006. 9 În acest sens, instanța supremă a statuat: Potrivit art. 179 alin. (2) C.pen. [art. 152
alin. (2) C.pen. din 1969], sunt asimilate armelor orice obiecte de natură a fi folosite ca arme și
care au fost întrebuințate pentru atac. Rezultă, așadar, că o infracțiune se consideră săvârșită «de
către o persoană înarmată» în cazul în care autorul a avut asupra sa nu numai o armă special
confecționată, ci și orice alt dispozitiv, obiect sau instrument, dacă acesta a fost întrebuințat
drept armă la comiterea faptei. În consecință, fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o
locuință, fără consimțământul celui care o folosește, înarmată cu un cuțit, pe care l-a și folosit în
activitatea sa agresivă, constituie infracțiunea de violare de domiciliu în formă agravată
prevăzută în art. 224 alin. (2) C.pen. [art. 192 alin. (2) C.pen. din 1969] (Tribunalul Suprem, S.
178 Augustin Lazăr, Elena Giorgiana Hosu, Gheorghe Ivan
aplicarea art. 5 și art. 38 alin. (1) din codul sus-menționat (faptele fiind
săvârșite în concurs real).
pen., Dec. nr. 1435/1979, apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 163).
PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE
PROCESUAL PENALĂ: NULITĂȚILE
RELATIVE
LIPSA DIN CUPRINSUL ACTULUI DE SESIZARE A
ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ A CODULUI NUMERIC
PERSONAL AL PETIȚIONARULUI. INDICAREA PERSOANEI
VĂTĂMATE PENTRU PRIMA DATĂ ÎN CUPRINSUL ACTULUI DE
SESIZARE A INSTANȚEI. EVENTUALE CONSECINȚE ALE CELOR
DOUĂ NEREGULARITĂȚI ASUPRA LEGALITĂȚII SESIZĂRII
INSTANȚEI, LEGALITĂȚII EFECTUĂRII ACTELOR DE
URMĂRIRE PENALĂ ȘI LEGALITĂȚII ADMINISTRĂRII
PROBELOR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
ABSTRACT
1. The provisions related to the content of the denunciation, the
examination of the notification and the commencement of the
criminal investigation regarding the offense shall be placed under
the protection of the relative nullity. So, in order for this sanction
to be enforced, it is necessary for the irregularity to cause an
injury to the defendant's rights, which can only be removed by
abolishing the act.
The commencement of criminal investigation regarding the
offense, based on a denunciation lacking the personal numeric
code of the denouncer, is without prejudice to any right that the
defendant has in the criminal proceedings.
The lack of the personal numerical code of the denouncer does not
engage the relative nullity of the denunciation, so that the relative
nullity of the criminal investigation acts, the exclusion of the
evidence administered in the criminal investigation phase or the
illegality of the indictment act can not be questioned.
2. Hearing the injured person is a matter of solidity, not of legality,
of the criminal investigation phase. It is subordinated to the
general conditions provided by the law in the matter of evidence:
relevance, convincing, utility. The need to hear the injured person
Rubrică realizată de Valentin-Cristian Ștefan, procuror-şef secţie − Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția judiciară, e-mail:
180 Valentin-Cristian Ștefan
can not be invoked in the preliminary chamber procedure,
because the way in which the legal provisions that lay down the
conditions for accepting the evidence exceed the scope of this
procedural phase.
Indicating the injured person for the first time in the indictment
act, which can result in its impossibility to form a civil party and
to require the civilly responsible party to enter the trial, can not be
invoked by the defendant in charge of an offense remaining in the
form of the attempt. Under a first aspect, in the case of a danger
offense, an application to form a civil party and a requirement the
civilly responsible party to enter the trial are inadmissible,
because, as a rule, the condition that the offense has caused a
damage is not fulfilled. Under a second aspect, the irregularity
consisting in indicating the injured person for the first time in the
indictment act, which can be analyzed from the perspective of the
legal regime of the relative nullity, can be invoked only by the
procedural subject whose rights are harmed, that is by the injured
person, or by the preliminary chamber judge.
Key words: denunciation; lack of the denouncer personal
numerical code; injured person; indicating it for the first time in
the indictment act.
1. Procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.I.D.,
pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de
documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, cu urmarea obținerii
pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în forma tentativei și în
stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute în art. 32 alin. (1) din Codul
penal (în continuare C.pen.) raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție1, cu modificările
și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. și cu reținerea
art. 5 din același cod.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale a rezultat că la 20
mai 2014, inculpatul D.I.D. a semnat declarația de eligibilitate anexă a cererii
de finanțare – secțiunea II, înregistrată la Agenția de Dezvoltare Regională
Centru la 22 mai 2014. În cuprinsul acestei declarații inculpatul a arătat,
neadevărat, că nu a suferit vreo condamnare definitivă ca urmare a încălcării
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală… 181
conduitei profesionale, pronunțată de către o autoritate de judecată și având
forță de res judicata. Scopul depunerii declarației a fost de a obține pe nedrept
suma de 633.488,16 lei, din Fondul European de Dezvoltare Regională, și
suma de 96.886,43 lei, din bugetul național.
2. Inculpatul D.I.D. a formulat în procedura de cameră preliminară trei
cereri:
– de declarare a nulității relative a ordonanțelor de începere a urmăririi
penale cu privire la faptă, de schimbare a încadrării juridice, de efectuare în
continuare a urmăririi penale, de punere în mișcare a acțiunii penale și de
delegare, în special, și a tuturor actelor subsecvente începerii urmăririi penale
cu privire la faptă, în general;
– de excludere a tuturor probelor administrate în faza de urmărire
penală;
– de constatare a nelegalității actului de sesizare a instanței.
Aplicarea celor trei sancțiuni este justificată, în opinia inculpatului, de
împrejurarea că sesizarea formulată în cauză nu conține codul numeric
personal al celui care a redactat-o. Acest fapt ar face ca actul de sesizare a
organului de urmărire penală să nu poată fi considerat un denunț. Dintr-un alt
punct de vedere, organul de urmărire penală nu a înțeles să valorifice datele
din actul de sesizare externă în vederea întocmirii unui act de sesizare internă,
a unui proces-verbal de sesizare din oficiu.
Inculpatul apreciază deci că lipsa codului numeric personal din actul
de sesizare a organului de urmărire penală, intitulat ca denunț, generează
nulitatea relativă a ordonanțelor de începere a urmăririi penale cu privire la
faptă, de schimbare a încadrării juridice, de efectuare în continuare a urmăririi
penale, de punere în mișcare a acțiunii penale și de delegare, în special, și a
tuturor actelor de urmărire penală, în general, excluderea tuturor probelor
administrate în faza de urmărire penală și nelegalitatea actului de sesizare a
instanței.
Suplimentar, nelegalitatea actului de sesizare a instanței este
evidențiată, după părerea inculpatului, de împrejurarea că Agenției pentru
Dezvoltare Regională Centru i s-a atribuit calitatea de persoană vătămată
pentru prima dată prin rechizitoriu. Dosarul de urmărire penală nu conține
vreo informație referitoare la acest subiect procesual principal.
Inculpatul precizează că nu i s-a adus la cunoștință în cursul urmăririi
penale existența unei persoane vătămate, pe de o parte, și că persoana
vătămată se poate constitui parte civilă și poate solicita introducerea în proces
a părții responsabile civilmente, pe de altă parte. Or, de vreme ce a fost
indicată pentru prima dată în rechizitoriu, persoana vătămată a fost lipsită de
cele două prerogative. Mai arată inculpatul că avocatul său a fost privat de
182 Valentin-Cristian Ștefan
dreptul de a asista la audierea persoanei vătămate și de a formula apărări în
raport cu declarația acesteia.
Cele trei sancțiuni – nulitatea relativă a tuturor actelor de urmărire
penală, excluderea tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală și
nelegalitatea actului de sesizare a instanței – legitimează, în concepția
inculpatului, restituirea cauzei la parchet.
3. Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Mureș a
respins toate cererile și excepțiile formulate de către inculpatul D.I.D. și a
constatat competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea
efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor în faza de
urmărire penală.
4. Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară din cadrul
Tribunalului Mureș, inculpatul D.I.D. a formulat contestație, pe care
judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară a admis-o.
Subsecvent admiterii contestației, s-a desființat integral încheierea atacată, s-a
reținut cauza spre rejudecare, s-a constatat nulitatea tuturor actelor de
urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare a instanței, și s-au exclus toate
probele administrate în cursul urmăririi penale. În consecință, s-a dispus
restituirea cauzei la parchet.
(Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel
Târgu-Mureș, Înch. nr. 27/2018)
NOTĂ. Soluția pronunțată de către judecătorul de cameră preliminară
din cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș este netemeinică. Din parcurgerea
cererilor și excepțiilor formulate în procedura de cameră preliminară, astfel
cum au fost sintetizate în cele ce precedă, reiese că inculpatul D.I.D.
înfățișează două încălcări ale dispozițiilor legale ce reglementează
desfășurarea procesului penal:
– lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală
a codului numeric personal al petiționarului (1);
– indicarea persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul actului
de sesizare a instanței (2).
1. Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire
penală a codului numeric personal al petiționarului
Denunțul trebuie să cuprindă, printre altele, codul numeric personal al
denunțătorului [art. 290 alin. (2) cu referire la art. 289 alin. (2) din Codul de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.)]. Aceasta este o condiție de formă
care se verifică în procedura examinării sesizării și care, dacă nu este
îndeplinită, atrage restituirea pe cale administrativă [art. 294 alin. (2) din
Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală… 183
același cod]. Începerea urmăririi penale cu privire la faptă se dispune doar pe
baza unui act de sesizare care îndeplinește condițiile prevăzute de lege [art.
305 alin. (1) C.pr.pen.]. Nu mai puțin adevărat este că datele dintr-un denunț
inform pot fi valorificate de către organul de urmărire penală în vederea
sesizării din oficiu2.
Astfel, dacă se găsește în fața unui denunț inform, organul de urmărire
penală are deschise două căi: restituie denunțul pe cale administrativă sau
încheie un proces-verbal de sesizare din oficiu. În ultima dintre cele două
ipoteze, procesul-verbal de sesizare din oficiu ar fi impus începerea urmăririi
penale cu privire la faptă, în condiții care să nu permită formularea vreunei
obiecții.
În concret, organul de urmărire penală nu a ales niciuna dintre cele
două căi, ci a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă pe baza
unui denunț din cuprinsul căruia a lipsit codul numeric personal al
denunțătorului. Se poate accepta că această manieră de a proceda încalcă art.
290 alin. (2) cu referire la art. 289 alin. (2), art. 294 alin. (2) și art. 305 alin.
(1) C.pr.pen.
Totuși, dispozițiile referitoare la cuprinsul denunțului, la examinarea
sesizării și la începerea urmăririi penale cu privire la faptă sunt plasate sub
protecția nulității relative. Așa fiind, pentru a fi aplicată această sancțiune,
este necesar ca neregularitatea să cauzeze o vătămare drepturilor
inculpatului, care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea
actului.
Mai întâi, începerea urmăririi penale cu privire la faptă, în temeiul
unui denunț din care lipsește codul numeric personal al denunțătorului, nu a
adus atingere niciunui drept de care beneficiază inculpatul în procesul penal.
Apoi, actele de urmărire penală și probele din faza de urmărire penală au fost
efectuate și administrate cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor de
care se bucură inculpatul. În sfârșit, o neregularitate a actului de sesizare a
organului de urmărire penală, constând în lipsa codului numeric personal al
petiționarului, nu poate în niciun fel să afecteze legalitatea actului de sesizare
a instanței.
Dintre cele trei condiții pe care nulitatea relativă le implică – existența
unei neregularități, existența unei vătămări procesuale și imposibilitatea
înlăturării vătămării altfel decât prin desființarea actului –, este îndeplinită
doar prima. Cum nu sunt îndeplinite celelalte două condiții, nu suntem în
prezența acestei sancțiuni.
2 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, ediția a II-a,
revizuită și adăugită, Editura Paideia, București, 1996, p. 57; A. Crișu, Drept procesual penal,
ediția a IV-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 416.
184 Valentin-Cristian Ștefan
Lipsa codului numeric personal al denunțătorului nu atrage nulitatea
relativă proprie a denunțului formulat, așa încât nu poate fi pusă în discuție
nici nulitatea relativă derivată a actelor de urmărire penală, excluderea
probelor administrate în faza de urmărire penală sau nelegalitatea actului de
sesizare a instanței.
În jurisprudență s-a statuat că însăși lipsa unui act de sesizare a
organului de urmărire penală nu este susceptibilă să genereze vreo sancțiune
pentru actele și probele ulterioare. Această problemă s-a pus în situația lipsei
unui proces-verbal de sesizare din oficiu3. Cu atât mai puțin verosimilă este
prezența vreunei sancțiuni în cazul existenței unui act de sesizare ce nu
cuprinde mențiunea privind codul numeric personal al petiționarului.
2. Indicarea persoanei vătămate pentru prima dată în cuprinsul
actului de sesizare a instanței
În funcție de motivele care au stat la baza invocării acestei
neregularități, ea este în parte nefondată (A) și în parte inadmisibilă (B).
A. Caracterul nefondat al neregularității invocate. Inculpatul arată că,
întrucât persoana vătămată a fost indicată pentru prima dată în rechizitoriu,
avocatul nu a putut asista la audierea ei și nu a putut formula apărări în raport
cu declarația sa. Această motivare determină caracterul nefondat al
neregularității invocate.
Chestiunea audierii persoanei vătămate este una de temeinicie, nu de
legalitate a urmăririi penale. Ea se subordonează condițiilor generale
prevăzute de lege în materia probelor: pertinență, concludență, utilitate.
Procurorul a apreciat că nu se impune audierea persoanei vătămate, întrucât,
pe latură penală, infracțiunea a fost dovedită prin alte mijloace de probă, ceea
ce a făcut ca o eventuală declarație a persoanei vătămate să nu fie utilă.
Procurorul a mai considerat că audierea persoanei vătămate nu se impune și
pentru că infracțiunea a rămas în forma tentativei. Urmează că, pe latură
civilă, ea nu a provocat vreun prejudiciu, iar din această perspectivă o posibilă
declarație a persoanei vătămate devine lipsită de pertinență.
Dacă inculpatul a considerat că, dimpotrivă, declarația persoanei
vătămate este atât pertinentă, cât și utilă, nimic nu l-a împiedicat să formuleze
o cerere de audiere a acesteia în cursul urmăririi penale, după cum nimic nu îl
împiedică să formuleze o astfel de cerere în cursul judecății. Necesitatea
audierii persoanei vătămate nu poate fi invocată în procedura de cameră
3 C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 149/2010, apud V. Văduva, Urmărirea penală
(Comentariu), în „Codul de procedură penală comentat”, de N. Volonciu, A.-S. Uzlău
(coordonatori) ș.a., ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2017, p.
840.
Lipsa din cuprinsul actului de sesizare a organului de urmărire penală… 185
preliminară, pentru că modul de aplicare a dispozițiilor legale care prevăd în
esența lor condițiile de fond pentru încuviințarea unei probe excedează
obiectului acestei faze procesuale. Judecătorul de cameră preliminară nu
verifică dacă procurorul a procedat temeinic atunci când a ales să nu
administreze o anumită probă.
Doar după ce procurorul încuviințează administrarea probei cu
declarația persoanei vătămate se naște pentru avocatul inculpatului dreptul de
a asista la audierea acesteia și de a formula apărări în legătură cu declarația ei.
Legea nu recunoaște în favoarea avocatului inculpatului dreptul de a asista la
administrarea unei probe și de a formula apărări în această direcție înainte ca
proba să fi fost propusă și, mai departe, încuviințată în vederea administrării.
B. Caracterul inadmisibil al neregularității invocate. Inculpatul
precizează că, întrucât persoana vătămată a fost indicată pentru prima dată în
rechizitoriu, ea nu a putut să se constituie parte civilă și nu a putut solicita
introducerea în proces a părții responsabile civilmente. Cât privește
constituirea ca parte civilă, concluzia la care a ajuns inculpatul este inexactă,
din moment ce persoana vătămată se poate constitui parte civilă și în cursul
judecății în primă instanță, până la începerea cercetării judecătorești. În orice
caz, motivarea determină caracterul inadmisibil al neregularității invocate.
Sub un prim aspect, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului a
rămas în forma tentativei. Teoretic, ea primește caracterizarea unei infracțiuni
de pericol care nu provoacă un prejudiciu. Așa stând lucrurile, o cerere de
constituire ca parte civilă și una de introducere în proces a părții responsabile
civilmente sunt inadmisibile, pentru că, în principiu, nu este îndeplinită
condiția ca infracțiunea săvârșită să fi provocat un prejudiciu. A invoca o
neregularitate menită să pună în discuție imposibilitatea de a formula două
cereri inadmisibile pare a fi o acțiune lipsită de o rațiune procesuală bine
definită.
Sub un al doilea aspect, și neregularitatea constând în indicarea
persoanei vătămate pentru prima dată în rechizitoriu se află sub spectrul
nulității relative. Ea poate fi invocată, în primul rând, de către subiectul
procesual ale cărui drepturi sunt lezate și, în al doilea rând, de către organul
de jurisdicție4. Dacă dreptul lezat este de a formula cereri de constituire ca
parte civilă și de introducere în proces a părții responsabile civilmente,
observăm că, în ambele componente, acest drept aparține persoanei vătămate,
nu inculpatului. Prin urmare, persoana vătămată, nu inculpatul, poate invoca
neregularitatea. În același timp, nu există niciun motiv pentru ca
neregularitatea să fie invocată de judecătorul de cameră preliminară, din
4 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 554/2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1013 din 21 decembrie 2017.
186 Valentin-Cristian Ștefan
oficiu. Un asemenea act ar rămâne fără finalitate, deoarece, oricum, înseși
cererile de constituire ca parte civilă și de introducere în proces a părții
responsabile civilmente sunt inadmisibile.
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
ÎN MATERIE PENALĂ
CAUZA DE ATENUARE A PEDEPSEI PREVĂZUTE ÎN ART. 19 DIN
LEGEA NR. 682/2002 PRIVIND PROTECŢIA MARTORILOR.
NEREȚINERE ÎN CAUZE PENALE DISTINCTE. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
The effects of the legal cause of reduction of punishment provided
in art. 19 of Law no. 682/2002 on the protection of witnesses,
republished, occur exclusively in the determined criminal case,
having as object one or more crimes committed by the person
who, before or during the criminal prosecution or the trial of that
cause, denounced and facilitated the indemnification criminal
investigation of the participants in the commission of serious
crimes; the author of the denunciation cannot benefit from halving
the special limits of punishment in distinct criminal cases, even if
they are subject to concurrent criminal offenses committed by
him.
Key words: cause of attenuation of the punishment, legal cause of
penalty reduction, punishment modifying cause, denunciation,
witness.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
Completul
pentru
Legea nr.
682/2002
Art. 19 Dezlegarea unor
chestiuni de drept
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,
procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare
și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare
criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
e-mail: [email protected]; [email protected].
188 Gheorghe Ivan
nr.
3/2018
dezlegarea
unor
chestiuni
de drept în
materie
penală
privind protecţia
martorilor1,
republicată
cu privire la
cauza de atenuare
a pedepsei
prevăzută în art.
19 din Legea nr.
682/2002 privind
protecţia
martorilor,
republicată
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 13 aprilie 2018,
a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.
Î.C.C.J.) nr. 3/2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la
cauza de atenuare a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002
privind protecţia martorilor, republicată.
Obiectul chestiunii de drept:
,,Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a
facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate
într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de
pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor
penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare.”
Dispoziții legale incidente:
Art. 19 din Legea nr. 682/2002:
,,Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi
care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale
ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”2
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014. 2 Art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 are următorul conținut:
,,În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii:
1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile
sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la
infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;”
Prin Decizia nr. 67/2015, Curtea Constituţională a României a statuat că soluţia
legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul
Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr… 189
Dec. Î.C.C.J. nr. 3/2018 – dispozitiv:
Prin Dec. nr. 3/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
sesizarea formulată de către C. Ap. Constanța, S. pen. și pentru cauze cu
minori, în dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, și a stabilit că:
,,Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19
din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în
cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni
comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al
judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală
a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului
nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de
pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni
concurente comise de acesta.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Din perspectiva admisibilităţii aplicării normei supuse analizei în
cauze penale diferite, având ca obiect infracţiuni concurente, caracterul
definitiv al soluţiei prin care autorul denunţului a beneficiat deja de
reducerea pedepsei nu are o influenţă decisivă. Esenţial este a se determina
dacă efectele de diminuare obligatorie a limitelor pedepsei, ca urmare a
denunţării şi facilitării identificării participanţilor la infracţiuni grave, pot fi
extinse şi la cauze distincte de cea în considerarea căreia martorul
participant la o infracţiune a formulat denunţul, indiferent de stadiul
procesual al acestor cauze.
În coordonatele de analiză astfel determinate, se constată că
dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reprezintă, conform expunerii de
motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea
infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii
decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze
aceste informaţii organelor judiciare.
Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura
juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter
personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă
a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita
procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se
reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de
martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din aceeași lege, şi care nu a comis o infracţiune gravă este
neconstituţională (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie
2015).
190 Gheorghe Ivan
urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana
beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către
persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor
informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind
infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din
Legea nr. 682/2002, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a
săvârşit o infracţiune.
Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor
cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea,
de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor
persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de
către acelaşi martor-denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere
penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ,
simplul denunţ formulat de către persoana prevăzută în art. 2 lit. a) pct. 1
din legea sus-menționată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a
identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind
insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea
nr. 682/2002.
În fine, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă
intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în
denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor
persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca
obiect infracţiunea comisă de către martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel,
un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând
interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este
plasat ,,înaintea urmăririi penale”, ,,în timpul urmăririi penale” sau ,,în
timpul judecăţii”.
Anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale a României, sfera de aplicare
a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr.
682/2002 era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale
specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru
infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h)
din aceeași lege.
Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută în art. 2 lit. a) pct.
1 din legea sus-menționată putea beneficia de reducerea la jumătate a
limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise
de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele
cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate
Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr… 191
categoriei de infracţiuni prevăzute în art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002,
indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de către
martorul-denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave.
Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale a României, sfera de incidenţă
a prevederilor art. 19 din legea menționată anterior a fost mult extinsă,
efectul atenuant al denunţului formulat de către martorul participant la o
faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale,
asupra oricărei infracţiuni comise de către acesta, indiferent de natura sau
gravitatea sa.
În contextul normativ astfel configurat, se identifică două ipoteze
principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru
infracţiuni concurente.
1. O primă ipoteză este aceea a existenţei unei cauze penale unice,
având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de către
martorul-autor al unui denunţ, conform exigenţelor art. 19 din Legea nr.
682/2002. În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi
aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale
cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la
stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va
determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor
speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de către martor şi
care fac obiectul urmăririi penale sau al judecăţii în cauza respectivă.
2. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate
în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise
de către aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema
de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare
face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare
astfel declanşat. În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de
cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei
prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 se produc diferenţiat, în funcţie
de particularităţile procedurilor parcurse, și anume:
A. Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca
obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de către martorul
denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi
facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul
judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni
concurente, în condiţiile legii.
În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin
efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de către martorul
192 Gheorghe Ivan
denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor
formate prin disjungere.
Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca
separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale
are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea
condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal.
Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita
martorului-participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea
răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de
condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi
finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze
penale, spre deosebire de demersul martorului-denunţător, care este bazat
pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii
infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi a autorilor lor, având ca
finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat,
respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni
comise. Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu
poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă
a denunţului şi facilitării realizate de către martorul-autor al infracţiunilor
concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii.
Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi
efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de către acesta şi cercetate
în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual
ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei
reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002.
A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor
susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ,
echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial
derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de
factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de
exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii
organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o
atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul
art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi
corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia
nr. 67 din 26 februarie 2015.
B. O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale ab initio distincte,
având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării
denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002, dar aflate în concurs
cu infracţiunile pentru care martorul-denunţător a adoptat, anterior,
Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr… 193
conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.
În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de
pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz,
vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia
martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte
cauze penale, având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior
denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific
pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.
Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării
persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la
răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce
caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor
infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de
alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere,
informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea
şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.
Conduita autorului denunţului – participant, la rândul său, la
săvârşirea unei fapte penale – are semnificaţia unei circumstanţe atenuante
subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei
atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca
urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin
formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni
grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi
atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a
limitelor de pedeapsă.
Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai
multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de către martor
(fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie
aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de
atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată
unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate,
comise de către martorul denunţător la data formulării denunţului.
O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de
interpretarea gramaticală a sintagmei ,,(...) şi care a comis o infracţiune, iar
înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează
(...)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin folosirea
conjuncţiei ,,iar” se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea
comisă de către martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia
unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea
infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.
194 Gheorghe Ivan
Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al
judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori
judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în
considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea
identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de
reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul
procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă
pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în
faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază
ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a
pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor.
Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze
distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de
cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care
demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre
cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor
procesual.
În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi
concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul
(ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de
instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Numai grefat pe o
atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de către martor, pe
de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe
de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de
pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele
judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă
situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din legea menționată anterior
(respectiv martorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la
săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său,
concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de
pedeapsă.
A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din
Legea nr. 682/2002 şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei
formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la
formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea
concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale,
astfel cum au fost anterior detaliate.
În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul
infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a
accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care
Cauza de atenuare a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr… 195
adoptă conduita prevăzută în art. 19 din legea sus-menționată beneficiul
reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet
independent de conduita martorului-denunţător în acele cauze. O atare
concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată
fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării
obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care,
în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru
aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea
periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a
valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul
de individualizare a pedepsei.
Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor
raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor
judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa
dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru această faptă, dar trece
sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja
comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în
cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora
însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei
analizate, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care
conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi
acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri.
A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de
art. 19 din legea sus-menționată şi asupra pedepselor aplicate pentru
infracţiuni concurente săvârșite de către martor ulterior datei denunţului,
echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat,
anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de
nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu
un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este
inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19
din Legea nr. 682/2002, în sensul în care norma consacră o cauză legală de
reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a
intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o
infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni
concurente.
Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, față de imperativul
legii – ,,denunţă şi facilitează” –, este necesară o dublă atitudine activă a
martorului-denunțător. Totuși, dacă prin denunțul formulat acesta facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au
196 Gheorghe Ivan
săvârşit infracţiuni, nemaifiind nevoie de cea de-a doua conduită,
manifestată separat, cerințele legii sunt astfel îndeplinite (de pildă, datele
furnizate de către martorul-denunțător a făcut posibilă prinderea în flagrant
delict a făptuitorului, în timp ce primea mită de la un investigator sub
acoperire, acesta fiind o așa-zisă ,,rudă” a martorului-denunțător3).
2. Deci, potrivit considerentelor instanței supreme:
atunci când există o cauză penală unică, având ca obiect una sau
mai multe infracţiuni concurente comise de către martorul-denunţător,
acesta beneficiază de cauza legală de reducere a pedepsei; aceeași soluție și
în ipoteza în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai
multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii;
în situația unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect
infracţiuni concurente, martorul-denunțător va beneficia de cauza de
atenuare a pedepsei pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în
care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare
dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul
lor procesual;
efectul cauzei modificatoare de pedeapsă (sus-menționate) nu se
va produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite
sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un
raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.
3 Direcția Națională Anticorupție, Serviciul teritorial Galați, Rechizitoriul nr.
82/P/2009 din 3 decembrie 2009 (http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=1386,
http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=1420, ambele site-uri accesate la 11 mai 2018),
confirmat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, S.pen., prin Dec. pen. nr. 3062/2012
(http://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B
0%5D.Value=100000000249768, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery
%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=91821, http://www.pna.ro/comunicat.x
html?id=3561, site-uri accesate la 11 mai 2018).
PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI. RĂNIREA CA SITUAŢIE
PREMISĂ A INFRACŢIUNII. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
In interpreting and applying the provisions of art. 338 par. (1) of
the new Criminal Code regarding the offense of leaving the
accident, the term "injury" provided in art. 75 lett. b) the second
sentence of the Government Emergency Ordinance no. 195/2002
on public roads, republished, as subsequently amended and
supplemented, shall be interpreted as traumatic injuries or
damage to a person's health, whose severity is assessed by days of
medical care (at least one day) or is circumscribed by to one of the
consequences provided in art. 194 par. (1) lett. a), c), d) and e) of
the same code.
Key words: traffic accident, offense, leaving the accident site,
injury, premise.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul
cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
5/2018
Completul
pentru
dezlegarea
unor
chestiuni
de drept în
materie
penală
1. Codul penal
2. Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002 privind
circulaţia pe
drumurile publice1,
republicată, cu
modificările și
completările
ulterioare
1. Art.
338 alin.
(1)
2. Art. 75
lit. b) teza
a II-a
Dezlegarea
unor chestiuni
de drept cu
privire la
,,rănire” ca
situaţie
premisă a
infracţiunii de
părăsire a
locului
accidentului
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 24 aprilie 2018,
a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.
Î.C.C.J.) nr. 5/2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la
,,rănire” ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului.
Obiectul chestiunii de drept:
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.
198 Gheorghe Ivan
,,Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza
a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia
pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin.
(1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?”
Dispoziții legale incidente:
– Art. 338 alin. (1) din Codul penal, având denumirea marginală
,,Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor
acestuia”, cu următorul conținut:
,,(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a
procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul
vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de
către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere,
implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
7 ani.”
– Art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002:
,,Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut
originea într-un asemenea loc;
b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane
ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale (sublinierea
noastră Gh. Ivan);
c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare;
d) Abrogată.”
Dec. Î.C.C.J. nr. 5/2018 – dispozitiv:
Prin Dec. nr. 5/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
sesizarea formulată de către C. Ap. Bacău, S. pen. și pentru cauze cu minori,
în dosarul nr. 8.618/279/2016, și a stabilit că:
<<În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din
Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului,
stabileşte că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de ,,leziuni
traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din
urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 199
penal”.>>
Argumentele Î.C.C.J.:
Infracţiunea de părăsire a locului accidentului este prevăzută în art.
338 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), acesta regăsindu-se
în Partea specială titlul VII (Infracţiuni contra siguranţei publice),
capitolul II (Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice).
Sintagma ,,accident de circulaţie” este definită de dispoziţiile art. 75
lit. a)-c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Potrivit cauzei justificative speciale prevăzute în art. 338 alin. (3) lit.
a) C.pen.2, ,,nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale”.
Per a contrario, fapta constituie infracţiune numai în ipoteza în care
accidentul produce consecinţe vătămătoare asupra unei persoane.
Dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. b)-d) C.pen. prevăd şi alte
împrejurări în care fapta nu constituie infracţiune (cauze de tipicitate
negativă sau de excludere a infracţiunii):
,,conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport,
transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară
în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat
datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare
a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se
înapoiază imediat la locul accidentului” [lit. b) din articolul sus-menționat];
,,conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară
anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul
unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în
vederea întocmirii documentelor de constatare” [lit. c) din același articol];
,,victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul
anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie” [lit. d)
din articolul sus-menționat].
Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute în art. 338 alin.
(1) C.pen. este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe
drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în
accidentul rutier. În subsidiar, sunt protejate şi relaţiile sociale privind
înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta
asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar şi asupra tragerii
la răspundere a persoanelor vinovate.
2 A se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul
Juridic, București, 2016, p. 225-228.
200 Gheorghe Ivan
Infracţiunea are o situaţie premisă ce constă în producerea unui
accident de circulaţie.
Elementul material al laturii obiective a infracţiunii sus-menționate
constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în
două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea
efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune neîntoarcere la
locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art.
338 alin. (3) lit. b) şi c) C.pen., ori neoprirea la locul accidentului.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi
pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.
Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea
imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei
(ex re).
În ceea ce priveşte latura subiectivă, se constată că fapta poate fi
comisă cu intenţie (directă sau indirectă). Desigur, pentru a fi întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii, autorul trebuie să aibă şi
reprezentarea ,,rănirii” uneia sau a mai multor persoane (deşi această urmare
a accidentului se produce din culpă), deoarece, independent de comiterea
infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C.pen.,
,,rănirea” constituie o condiţie de tipicitate a infracţiunii de părăsire a
locului accidentului [prevăzute în art. 338 alin. (1) din același cod].
Este important să nu se facă o confuzie între: pe de o parte,
elementul material al infracţiunii prevăzuteîn art. 338 alin. (1) C.pen., care
constă în părăsirea fără încuviinţare a locului accidentului şi care se comite
cu intenţie directă sau indirectă, iar, pe de altă parte, producerea
accidentului de circulaţie, care constituie situaţia premisă a infracţiunii
sus-menționate şi care, întotdeauna, are loc din culpă. De asemenea,
urmarea imediată a aceleiași infracţiuni, care constă într-o stare de pericol,
nu trebuie confundată cu urmările produse prin accidentul de circulaţie
(deces, rănirea uneia sau a mai multor persoane).
Dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. nu prevăd cu exactitate
condiţiile în care producerea unui accident de circulaţie generează obligaţia
de a nu părăsi locul accidentului, aşa încât definirea acestei infracţiuni se
face prin trimitere la legislaţia extrapenală, respectiv Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002, care constituie reglementarea-cadru în materia
circulaţiei pe drumurile publice.
Drept urmare, elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsire a
locului accidentului sunt stabilite prin interpretarea sistematică a
prevederilor relevante din cele două acte normative.
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 201
Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. se completează cu cele
ale art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, în ceea ce
priveşte definiţia ,,accidentului de circulaţie”. Luând în considerare cauza
justificativă specială prevăzută în art. 338 alin. (3) lit. a) din codul
sus-menționat, rezultă că situaţia premisă a infracţiunii are în vedere, în mod
necesar, consecinţe vătămătoare, constând în decesul sau rănirea uneia sau a
mai multor persoane.
Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în
accepţiunea art. 338 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 75 lit. b) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi considerată
săvârşită cu întrunirea tuturor elementelor de tipicitate decât atunci când
este realizată şi cerinţa obiectivă a rănirii, ce caracterizează, alături de alte
elemente, situaţia premisă a acestei infracţiuni.
Noţiunea de ,,rănire” nu are o definiţie juridică. Nu este explicată în
Codul penal în titlul X al Părții generale (,,Înţelesul unor termeni sau
expresii în legea penală”) şi nici în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002. Pe de altă parte, această noţiune nu a dobândit un
înţeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă (problema are
caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de
incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prin
reglementarea acesteia în art. 338 din codul sus-menționat). Prin această
modificare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, odată cu intrarea
în vigoare a noului Cod penal, legiuitorul a ales să nu utilizeze noţiuni
consacrate, prin referire la urmările specifice infracţiunilor contra integrităţii
corporale sau sănătăţii [art. 193 alin. (1) C.pen. lovirea sau alte violenţe;
art. 196 din același cod vătămarea corporală din culpă, care face trimitere
la urmările prevăzute în art. 193 alin. (2) din codul sus-menționat şi la art.
194 C.pen. vătămarea corporală].
Anterior, conform art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002, condiţiile accidentului de circulaţie erau prevăzute
chiar în conţinutul normei de incriminare: ,,accident de circulaţie în urma
căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca
urmare a unei infracţiuni”.
Se constată, aşadar, că, în vechea reglementare, legiuitorul a utilizat
sintagma vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane care,
prin Decizia în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007)3, a fost interpretată
în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
202 Gheorghe Ivan
îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări
prevăzute în art. 182 alin. (2) din Codul penal anterior (din 1969), care
reglementa infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Prin introducerea art. 338 alin. (1) în noul Cod penal, tiparul de
incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului a fost modificat
prin eliminarea necesităţii ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor
persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni.
Elementele de caracterizare a accidentului de circulaţie nu au mai fost
prevăzute în noul Cod penal, urmând să se aplice dispoziţiile art. 75 lit. b)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Dată fiind această modificare legislativă, dar şi modificarea
conţinutului constitutiv al infracţiunilor de vătămare corporală şi vătămare
corporală din culpă, la care decizia pronunţată în interesul legii făcea
trimitere, luând în considerare dispoziţiile art. 4741 din noul Cod de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.), se constată că Decizia
pronunţată în recurs în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) nu mai
produce efecte. Drept urmare, dezlegarea dată prin această decizie nu mai
este aplicabilă în interpretarea normei de incriminare cuprinsă în art. 338
alin. (1) C.pen.
Faptul că, potrivit legii noi, legiuitorul a ales să nu mai condiţioneze
existenţa infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) din codul sus-menționat
de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane nu constituie un argument concludent, în sensul că a dorit să
extindă incidenţa infracţiunii la orice accident de circulaţie, indiferent de
gravitatea şi urmările acestuia. Intenţia legiuitorului nu poate fi interpretată,
în sensul unei extinderi nelimitate, indiferent de caracterizarea accidentului
de circulaţie, deoarece noile condiţii nu au mai fost prevăzute în noul Cod
penal, dar se regăsesc în dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 195/2002. În realitate, legiuitorul a ales să impună limitele
prevăzute de această normă specială, care reglementează condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească accidentul de circulaţie, printre care se regăseşte
şi aceea privind decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane.
În altă ordine de idei, s-ar putea considera că definirea noţiunii de
,,rănire” se poate realiza prin interpretarea teleologică, respectiv prin
raportare la valorile sociale protejate şi scopul incriminării. În acest sens
sunt considerate relevante opiniile exprimate în doctrină referitor la
infracţiunea prevăzută în art. 338 alin. (1) C.pen., potrivit cărora:
– ,,valoarea socială protejată se deduce din raţiunea incriminării. În
principal, se urmăreşte reprimarea unui comportament susceptibil să
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 203
afecteze înfăptuirea justiţiei, prin îngreunarea aflării adevărului. În
subsidiar, textul are ca obiectiv diminuarea consecinţelor accidentului de
circulaţie prin implicarea activă a participantului la respectivul accident de
circulaţie”4;
– ,,cuprinderea unor asemenea fapte în sfera ilicitului penal a fost
necesară, altfel siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ar fi fost periclitată
în mod indirect prin posibilitatea participanţilor la un accident rutier de a
(...) pleca de la locul faptei, îngreunând astfel sau făcând imposibilă tragerea
la răspundere (penală sau civilă) a persoanelor vinovate”5.
Pornind de la obiectul juridic al infracţiunii de părăsire a locului
accidentului şi de la raţiunea incriminării – inclusiv prezervarea mijloacelor
de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de
producerea accidentului –, s-ar putea considera că prin introducerea art. 338
alin. (1) C.pen., legiuitorul a înţeles să aibă în vedere orice urmări, inclusiv
cele de o gravitate redusă, neevaluate printr-un număr de zile de îngrijiri
medicale6.
Totuşi, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula
interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că
dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare şi, nu în ultimul rând,
că trebuie să se ţină seama de necesitatea interpretării acestor dispoziţii în
acord cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare, cu
atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a României a stabilit că norma
de incriminare cuprinsă în dispoziţiile art. 338 alin. (1) C.pen. este
constituţională, respectând condiţiile de previzibilitate.
Aplicând principiul interpretării după scopul normei (interpretare
teleologică), s-ar putea considera că norma de incriminare vizează orice
situaţie care ar putea genera o vătămare fizică a unei persoane. Acesta poate
constitui un argument de lege ferenda, însă o atare concluzie este
îndepărtată de conţinutul textului de lege în vigoare şi, implicit, de voinţa
legiuitorului, care nu caracterizează accidentul de circulaţie de o manieră
generală, prin referire la simpla implicare a unor persoane în evenimentul
rutier, ci indică o urmare concretă – rănirea, ce reprezintă producerea unui
rezultat vătămător pentru integritatea corporală a uneia sau a mai multor
4 S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014, p.
612. 5 C. Rotaru, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, p. 433. 6 O opinie în acest sens a fost, de altfel, formulată în doctrină (a se vedea C. Rotaru,
op. cit., p. 436).
204 Gheorghe Ivan
persoane.
În acest context este considerat relevant şi punctul de vedere al
specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii ,,Nicolae
Titulescu” din Bucureşti, potrivit căruia: ,,condiţiile principiului legalităţii
incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să
fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici
extensiv, nici restrictiv (lex stricta); din esenţa principiului legalităţii rezultă
că legea penală se interpretează restrictiv”.
Or, interpretarea teleologică conduce la o concluzie contrazisă chiar
de către textul analizat, aşa încât nu poate fi primită. Mergând pe această
linie de gândire s-ar ajunge la concluzia că, exceptând situaţiile prevăzute în
art. 338 alin. (3) C.pen., obligaţia conducătorului vehiculului de a nu părăsi
locul unde s-a produs evenimentul rutier ar fi nelimitată, deoarece pentru a
evita tragerea la răspundere penală, indiferent de urmările aparente ale
accidentului, conducătorul vehiculului ar trebui să nu părăsească locul unde
s-a produs evenimentul rutier, pentru ca, mai apoi, să se stabilească dacă a
avut loc sau nu un accident de circulaţie în sensul art. 338 alin. (1) din codul
sus-menționat cu referire la art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Prioritar, înainte de aplicarea oricărei alte metode de interpretare a
dispoziţiei legale, se impune interpretarea literală, pornind de la sensul
cuvintelor folosite.
În conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative7,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare: ,,dacă o noţiune sau
un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia
acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul
dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi
devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.”
Cum nu este vorba despre utilizarea unei terminologii juridice,
înţelesul noţiunii de rănire nefiind explicat prin norme de drept substanţial
penal şi nici consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă, definirea acestui
termen utilizat într-o prevedere legală de incriminare nu poate fi alta decât
aceea din limbajul obişnuit, pornind de la înţelesul curent al noţiunii.
Această concluzie este susţinută şi de prevederile art. 36 alin. (3) şi (4) din
Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: ,,termenii de specialitate pot fi utilizaţi
numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate la care se referă
reglementarea”; ,,redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în
7 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 205
înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea
regionalismelor”; ,,redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu
uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia”.
Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracţiunii prevăzute în art.
338 alin. (1) C.pen., pentru a indica urmările accidentului de circulaţie,
legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conţinutul
infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovire, suferinţe
fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrităţii
corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noţiunii de
rănire este unul extrem de larg, care include orice suferinţă fizică ce a fost
cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea
acesteia.
Dimpotrivă, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (în
continuare DEX)8, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o
,,ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui
agent distrugător; leziune, plagă”. În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit
noţiuni cu înţeles mai larg, de tipul ,,lovire” [consacrată în art. 193 alin. (1)
C.pen., ce constituie urmarea cea mai uşoară (minimală) a unei agresiuni
corporale], conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din
același cod face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 presupune o anumită specificitate şi gravitate.
Diferenţele de înţeles între noţiuni, astfel cum sunt definite în DEX,
evidenţiază faptul că rănirea constituie o vătămare fizică de o anumită
consistenţă, diferită de simpla lovire sau de rezultatul acţiunii de lovire, ceea
ce conduce la concluzia că, pentru a caracteriza accidentul de circulaţie,
legiuitorul nu a avut în vedere suferinţele fizice minore.
Aceste diferenţe sunt evidenţiate de definiţiile date în DEX9, după
cum urmează:
<<LOVÍRE, loviri, s. f. Acţiunea de a (se) lovi şi rezultatul ei. <•>
Infracţiune care constă în atingerea corpului unei persoane prin acte de
violenţă fizică.
LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) atinge cu
putere, a (se) izbi. <•> Tranz. A bate. <•> Tranz. Fig. A aduce prejudicii,
pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. şi refl. A (se) atinge (fără violenţă). 3.
Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de ... <> Expr. A se lovi
cu capul de pragul de sus = a dobândi experienţă în urma unor întâmplări
nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în ţintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5.
Refl. recipr. (Înv.; despre ţări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre
8 DEX, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 1005. 9 A se vedea p. 662, 1005, 1010.
206 Gheorghe Ivan
stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a
copleşi. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. <> Expr. A se lovi
ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. <•> Refl.
recipr. A se lupta. - Din sl. loviti "a vâna, a prinde, a pescui".
A LOVÍ ~ésc 1. tranz. 1) A atinge cu putere. 2) A atinge în mod
violent (şi repetat), producând durere (cu mâna sau cu un obiect). 3) A
atinge din întâmplare (fără violenţă).
RĂNÍRE, răniri, s. f. Acţiunea de a (se) răni şi rezultatul ei. - V.
răni.
RĂNÍRE s. (MED.) (livr.) lezare, (pop.) vătămare.
RÁNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei
fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă.
RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a
continuităţii materiei.
RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material
solid sub acţiunea unor solicitări mecanice; a despărţi (intenţionat) un obiect
în două sau în mai multe bucăţi
RĂNÍ, rănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană, a (se)
vătăma. <•> Tranz. Fig. A produce cuiva o durere morală, a-l îndurera
sufleteşte; a jigni, a ofensa. - Din sl. raniti.
A RĂNÍ ~ésc tranz. 1) A vătăma printr-o rană; a leza; a traumatiza.
2) fig. A îndurera printr-o traumă psihică; a traumatiza. / <sl. Raniti
RĂNÍ vb. (MED.) (livr.) a (se) leza, (rar) a (se) vulnera, (pop.) a (se)
vătăma, (reg.) a (se) săgni, (Transilv. şi Ban.) a (se) prizări, (înv.) a (se)
plăgui. (S-a ~ la mână.).>>
Drept urmare, noţiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu poate avea ca înţeles orice suferinţă
fizică ori atingerea minimă adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei
persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune.
Deşi gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătăţii
victimei nu este condiţionată, în mod expres, de evaluarea prin zile de
îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, terminologia folosită de către
legiuitor conduce la concluzia că este vorba despre o consecinţă de o
anumită gravitate, superioară ca intensitate urmării specifice acţiunii de
lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 alin. (1) C.pen., deci pentru a fi
îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 este necesar să se stabilească, cel puţin, producerea
unei leziuni traumatice cuantificată printr-un număr de zile de îngrijiri
medicale, ceea ce ar corespunde urmărilor specifice infracţiunii prevăzute în
art. 193 alin. (2) din codul sus-menționat.
Părăsirea locului accidentului. Rănirea ca situaţie premisă a… 207
O asemenea concluzie a fost exprimată şi în doctrină, în sensul că:
,,noţiunea de rănire subliniază ideea de leziune corporală, motiv pentru care
ar trebui să existe cel puţin o zi de îngrijiri medicale în ceea ce o priveşte pe
victimă, astfel încât fapta să fie tipică; credem că aceasta este singura
interpretare raţională; rănirea este mai aproape de leziunea traumatică
prevăzută în art. 193 alin. (2) NCP (noul Cod penal, adăugirea noastră), o
simplă echimoză nu implică per se necesitatea unor îngrijiri medicale”10.
În concluzie, ,,rănirea”, în sensul dispoziţiilor art. 338 alin. (1)
C.pen. cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002 nu constă în orice suferinţă fizică, ci, cel puţin, în leziuni
traumatice sau în afectarea sănătăţii unei persoane, urmări a căror gravitate
este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi), după caz, în una
din urmările prevăzute în art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din codul
sus-menționat. Această interpretare corespunde sensului comun al
termenului de ,,rănire”, astfel cum este enunţat de către DEX, ceea ce
asigură respectarea condiţiei de previzibilitate a legii penale, având în
vedere că noţiunea de ,,rănire” reprezintă un reper obiectiv de conformare a
conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate
considera că prin această explicitare a normei de incriminare, obligaţia de a
nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului
auto.
Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce
caracterizează accidentul de circulaţie ca situaţie premisă (latura obiectivă a
infracţiunii), dar şi a posibilităţii inculpatului de a constata existenţa
urmărilor (latura subiectivă a infracţiunii) constituie chestiuni ce ţin de
stabilirea situaţiei de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza
materialului probator, ce trebuie efectuate de către instanţa de judecată
învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel
abstract, a tiparului de incriminare a infracţiunii prevăzute în art. 338 alin.
(1) C.pen. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării
unor chestiuni de drept, conform art. 475 C.pr.pen.
De lege ferenda se impune intervenţia legiuitorului fie prin
modificarea art. 338 alin. (1) C.pen., prin menţionarea în conţinutul normei
de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecinţelor
accidentului de circulaţie, fie prin definirea noţiunii de ,,rănire” în titlul X al
Părții generale a Codului penal. Necesitatea acestui demers este susţinută şi
de raţiuni de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de
art. 338 alin. (1) din codul sus-menționat, în care nu se menţionează
10 S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, op. cit., p. 614.
208 Gheorghe Ivan
urmările accidentului de circulaţie, în conţinutul alin. (2) al aceluiaşi articol,
care reglementează infracţiunea de modificare a stării locului sau de a şterge
urmele accidentului de circulaţie (sancţionată cu aceeaşi pedeapsă), se face
vorbire expresă de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau
mai multor persoane.
Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, este necesară corelarea de către
legiuitor a celor două alineate ale art. 338 C.pen. [alin. (1), respectiv alin.
(2)11], de vreme ce au în vedere aceeași accepțiune a ,,accidentului de
circulație”.
2. Până atunci, conform considerentelor instanței supreme, prin
,,accident de circulaţie”, în materie penală, se înțelege acel eveniment care a
avut ca urmare decesul sau rănirea (vătămarea) uneia sau a mai multor
persoane, aceasta din urmă având sensul de leziuni traumatice sau de
afectare a sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de
îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori este circumstanțiată de către una dintre
urmările prevăzute în art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) C.pen.12; lit. b) a
articolului menționat anterior nu intră în această ecuație, întrucât vizează
leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, și nu cel puțin
o zi.
11 ,,Art. 338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor
acestuia
[…]
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica
starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea
sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără
acordul echipei de cercetare la faţa locului (sublinierea noastră Gh. Ivan).
[…]” 12 ,,Art. 194. Vătămarea corporală
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
[…]”
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL
LEGII
INEXISTENȚA CERINȚEI PRIVITOARE LA IDENTIFICAREA
PREALABILĂ A BUNURILOR APARŢINÂND PERSOANEI
ÎMPOTRIVA CĂREIA SE DISPUNE LUAREA UNEI MĂSURI
ASIGURĂTORII. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
Where precautionary measures are instituted in the criminal
proceedings, it is not necessary to indicate or prove or
individualize the assets on which the precautionary measure is
established.
Key words: goods, insurance measure, appeal in the interest of law,
seizure.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
19/2017
Completul
competent
să judece
recursul în
interesul
legii
1. Codul de
procedură
penală
2. Legea nr.
241/2005 pentru
prevenirea şi
combaterea
evaziunii fiscale
3. Legea nr.
78/2000 pentru
prevenirea,
descoperirea şi
sancţionarea
faptelor de
corupţie
4. Legea nr.
656/2002 pentru
prevenirea şi
sancţionarea
spălării banilor,
precum şi pentru
1. Art. 249-
252
2. Art. 11
3. Art. 20
4. Art. 32
Interpretarea şi
aplicarea unitară
a dispoziţiilor art.
249-252 din
Codul de
procedură penală,
art. 11 din Legea
nr. 241/2005, art.
20 din Legea nr.
78/2000 și art. 32
din Legea nr.
656/2002
210 Gheorghe Ivan
instituirea unor
măsuri de
prevenire şi
combatere a
finanţării
terorismului
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie
2017, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare
Dec. Î.C.C.J.) nr. 19/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
<<Identificarea unui punct de vedere neunitar cu privire la caracterul
obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanţă în
cursul judecăţii, când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are
niciun bun în patrimoniu, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare
prevede o astfel de obligaţie, cum sunt: cauzele în care persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitatea de exerciţiu
restrânsă, cauzele ce au ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute
de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale1, cu modificările ulterioare, prin raportare la art. 11 din aceeaşi lege,
infracţiunile de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism,
potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării terorismului2, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi în cauzele care au ca obiect infracţiuni de
corupţie şi asimilate infracţiunilor de corupţie, prevăzute în capitolul III din
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie3, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum dispune
art. 20 din acest din urmă act normativ.>>
Dispoziții legale incidente:
1. Constituţia României, republicată:
─ ,,Art. 53. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie
2012. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 211
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
2. Codul de procedură penală:
─ ,,Art. 19. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
[...]
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii
acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a
părţii responsabile civilmente.
[...]
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit
dispoziţiilor legii civile.”
─ ,,Art. 249. Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului,
în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri
asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a
evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a
bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse
ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a
cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri
mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei
amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau
confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului
ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce
urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin
infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua
212 Gheorghe Ivan
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile
civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul
urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la
cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele
judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în
cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau
instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile
exceptate de lege.”
─ ,,Art. 250. Contestarea măsurilor asigurătorii
(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă
persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data
comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la
îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul
cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea
celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere
motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de
la soluţionarea contestaţiei.
(51) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin.
(1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre
competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile
alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii
luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de
judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană
interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în
termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă
publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la
înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 213
(8) După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestaţie
potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii
asigurătorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie.”
─ ,,Art. 2501. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul
judecăţii
(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri
asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de
judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă
persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la
pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz,
la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de
apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu
dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48
de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră
preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o
măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de
cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a
luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de
executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare,
în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a
părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele se
aplică în mod corespunzător.”
─ ,,Art. 251. Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la
îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către
organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire
penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată,
după caz.”
─ ,,Art. 252. Procedura sechestrului
(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să
identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul,
la evaluatori sau experţi.
(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase,
mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de
214 Gheorghe Ivan
muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul
sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit
profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice
de îndată.
(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu
acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie
bancară.
(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi
colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de
ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale,
procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior,
dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii
definitive.
(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3),
precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul
constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea
banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau
ridicate, putându-se numi un custode. (...)”
3. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale:
─ ,,Art. 11
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege,
luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
4. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie:
─ ,,Art. 20
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în
prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
5. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării terorismului:
─ ,,Art. 32
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 215
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de
finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”
6. Codul de procedură civilă:
─ ,,Art. 2
(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun
în materie civilă.
(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte
materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii
contrare.”
─ ,,Art. 953. Condiţii de înfiinţare
(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este
constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte
că a intentat cerere de chemare în judecată.
[...]”
─ ,,Art. 954. Procedura de soluţionare
(1) (...) Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra
cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul.
[...]”
Dec. Î.C.C.J. nr. 19/2017 dispozitiv:
Prin Dec. nr. 19/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii declarat de către Curtea de Apel Braşov și a
statuat că:
,,Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu
este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze
bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Fiind vorba despre o situaţie obiectivă (lipsa bunurilor din
patrimoniul suspectului sau inculpatului) ce poate fi întâlnită relativ
frecvent în practică, modul de soluţionare a chestiunii de drept ce face
obiectul sesizării este de interes şi pentru situaţiile în care luarea măsurilor
asigurătorii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată,
precum şi pentru ipotezele prevăzute de lege în care asemenea măsuri
asigurătorii se dispun asupra bunurilor altor persoane şi ale persoanei
216 Gheorghe Ivan
responsabile civilmente.
Instanţa4 care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că
luarea măsurii asigurătorii depinde de existenţa unor bunuri în patrimoniul
persoanei vizate de către sechestru. Dacă ar fi acceptat acest punct de
vedere, ar trebui să se înţeleagă că punerea în executare a măsurii
sechestrului trebuie analizată ca o situaţie premisă a luării măsurii
sechestrului, şi nu ca o consecinţă a dispunerii măsurii.
Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală (în continuare
C.pr.pen.) ori din Codul de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.) nu
susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura
sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru,
art. 954 C.pr.civ., vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi
individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul.
Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea
măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora
este lăsată la latitudinea judecătorului ori a procurorului, fiind susţinută şi
de doctrina din materia procesual civilă: ,,În ce priveşte forma cererii, art.
954 alin. (1) teza a doua C.pr.civ. prevede că nu există obligativitatea
individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită
înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la
momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să
cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune
fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului
este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare
tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau
sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii
suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub
sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o
protecţie provizorie într-un timp util. Determinarea bunurilor ce vor fi puse
sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a
măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi
eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul
sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea
bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către
creditor etc.”5
Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi
introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie
4 În speță, Curtea de Apel Brașov. 5 V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat
şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1.134, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1.270.
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 217
indicate de către cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de
necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României,
republicată (art. 53 din aceasta) şi nici de regulile procesului echitabil.
Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor
categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi
proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care
judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este
prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau a
procurorului.
Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să
stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care
măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca
modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului
persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se
impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi
restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de
modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca
decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia
decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
(denumită în continuare Convenție), cât şi din art. 53 alin. (2) din
Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără
a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere
este exprimat în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(Încheierea nr. 195/2016, pronunţată în dosarul nr. 988/1/2016, şi,
respectiv, Încheierea nr. 394/2016, pronunţată în dosarul nr. 1.757/1/2016),
apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii,
inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în
vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare
a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor
sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii
civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în
principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute
în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori
pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în
confiscarea unor bunuri. Totuşi, ,,(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă
ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul
218 Gheorghe Ivan
unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a
sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală,
în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici
problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac
obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui
sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din
Convenţie], care nu este aplicabil în speţă”6. În aceste condiţii, un prim
aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul
sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii,
în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane
sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o
atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri
asigurătorii.
Analizând prevederile art. 249 alin. (2) C.pr.pen., în raport cu
celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că
textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează
obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în
patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au
fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat în art. 249 alin. (1)
din codul sus-menționat, este unul de interes social general, rezultă că unde
textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non
distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată
includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu
există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor
asigurătorii instituite.
Deşi se poate considera că textul art. 254 C.pr.pen.7 se referă, în
mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor
6 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a V-a, cauza D. contra Germaniei,
Hotărârea din 8 septembrie 2006, disponibilă pe site-ul https://www.legalis.ro [a se vedea și
site-ul https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2015/06/DOGMOCH-v.-GERMANY.pdf
(accesat la 16 mai 2018)].
În sensul relevat, V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), op. cit., p. 1.253. 7 ,,Art. 254. Poprirea
(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii
responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în
mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii
prin care se înfiinţează sechestrul.
(2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după
caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 219
bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente,
constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu
împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei
bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura,
întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest
patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare,
mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo
dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor
asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art.
249 alin. (1) din același cod.
De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea
sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii
unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate,
existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului,
altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza
instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare,
aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea
măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 C.pr.pen.
Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, art. 251 şi art. 252 din
codul sus-menționat rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii
este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau
instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa
la îndeplinire. Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, art. 254 şi art.
255 din același cod, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor
supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii
dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia
organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori
a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în
sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti8, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse
de către instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin.
(6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală9, cu
modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că
măsurile asigurătorii dispuse de către instanţele judecătoreşti sau de către
termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de
cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.” 8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie
2011. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.
220 Gheorghe Ivan
alte organe competente ,,se duc la îndeplinire în conformitate cu
dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător”.
În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi
punerea în executare a acesteia, se reţine că, prin Decizia nr. 24/2016 a
Curţii Constituţionale a României10, textul art. 250 alin. (6) C.pr.pen. a fost
declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea
contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră
preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei
căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii
contravine drepturilor consacrate de către art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi
art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost
introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii
asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa
de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou
articol, 2501, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin.
(51)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat11.
Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) C.pr.pen. menționează
expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a
hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar
maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii,
legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect referitor la opinia exprimată de către
prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor
verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul
măsurilor asigurătorii dispuse se constată că dispoziţiile care
reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul
penal, cuprinse în capitolul III al titlului V din Partea generală a Codului de
procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor
aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum
nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau a organului de
urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la
identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura
10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016. 11 Este vorba de Codul de procedură penală.
Inexistența cerinței privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor… 221
asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în
raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de
către art. 249 alin. (1) C.pr.pen., acestea reprezintă proceduri temporare,
care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl
vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare
condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine
necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii
asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din
patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în
mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii
procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile
şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care
aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la
aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei
sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor
asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în
cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu
dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen., instituirea de măsuri asigurătorii
este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este
ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu
privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii
măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în
patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este
prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit
de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept
analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia
legală nu poate fi decât aceea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor
de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura
trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale
impuse de către art. 249 alin. (7) C.pr.pen. şi de legile speciale
(infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr.
241/2005, precum și acelea prevăzute în art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi
în art. 20 din Legea nr. 78/2000).
Notă aprobativă. Într-adevăr, dispozițiile legale în vigoare nu
222 Gheorghe Ivan
prevăd nicio condiție privitoare la identificarea prealabilă a bunurilor
aparţinând persoanei împotriva căreia se dispune luarea măsurii
asigurătorii. Deci, în prima etapă, procurorul, în cursul urmăririi penale,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau
la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul
judecăţii, poate dispune luarea măsurii asigurătorii, prin ordonanţă sau,
după caz, prin încheiere motivată, fără să indice sau să dovedească ori să
individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie;
în a doua etapă, organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia
organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori
a instanţei de judecată, după caz, procedează la identificarea şi evaluarea
bunurilor supuse măsurii asigurătorii.
PRELUNGIREA ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL
URMĂRIRII PENALE. TERMENUL ÎN CARE TREBUIE DEPUSĂ
PROPUNEREA PROCURORULUI SE CALCULEAZĂ PE ZILE
LIBERE, ȘI NU PE ZILE CURENTE. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
According to art. 235 par. (1) of the Criminal Procedure Code, the
prosecutor's proposal to extend the preventive arrest together
with the case file shall be submitted to the judge of rights and
freedoms at least 5 days before the expiry of the preventive arrest.
The 5 day period referred to in the aforementioned article shall be
calculated in accordance with art. 269 par. (1), (2) and (4) of the
Criminal Procedure Code. So, when calculating the term, it is not
counted as the day on which the term begins to run, nor the day
when it is fulfilled, and if the last day of this term falls on a
non-working day, the term expires at the end of the first preceding
business day.
Key words: prolongation of preventive arrest, prosecutor's
proposal, procedural deadline, substantial term, days off, current
days.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
20/2017
Completul
competent
să judece
recursul în
interesul
legii
Codul de
procedură penală
Art. 235
alin. (1)
Interpretarea şi
aplicarea unitară
a dispoziţiilor
art. 235 alin. (1)
din Codul de
procedură penală
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 17 noiembrie
2017, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare
Dec. Î.C.C.J.) nr. 20/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
<<Modalitatea de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de
prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi
libertăţi [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală], respectiv aceasta
224 Gheorghe Ivan
este aceea prevăzută în dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (4) din același cod sau
aceea prevăzută în dispoziţiile art. 271 din codul sus-menționat.>>
Dispoziții legale incidente:
Art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, având denumirea
marginală ,,Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi
penale”, cu următorul conținut:
,,(1) Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu
dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.”
Dec. Î.C.C.J. nr. 20/2017 dispozitiv:
Prin Dec. nr. 20/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii
de Apel Târgu Mureş și a statuat că:
,,Termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de
procedură penală se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din
Codul de procedură penală.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi
compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură
penală; desfăşurarea în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale
şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Aceasta
este raţiunea pentru care printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act
procesual sau procedural să fie valabil se înscrie şi condiţia privitoare la
timpul în care trebuie să se înfăptuiască un astfel de act.
Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face
cu ajutorul instituţiei procedurale a termenelor.
Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor
acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se
realizează prin fixarea de către lege a unui interval de timp înăuntrul căruia
sau după atingerea căruia să se poată îndeplini un act procesual sau înfăptui
un act procedural.
Termenul operează asupra drepturilor, facultăţilor sau îndatoririlor
subiecţilor procesuali pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal.
În funcţie de natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora
sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene
substanţiale.
Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termenul în… 225
sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se
includ în sfera procesului penal.
Termenele substanţiale, spre deosebire de cele procedurale, sunt
reglementate în considerarea unor drepturi sau interese extraprocesuale.
În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele procedurale
pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii timpului, şi de
regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii
timpului.
În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în
dilatorii, peremptorii şi orânduitorii (de recomandare). Această clasificare
este specifică termenelor procedurale şi se face în raport cu sancţiunea care
intervine în cazul nerespectării termenului.
În considerentele Deciziei nr. 336/2015 a Curţii Constituţionale a
României (paragr. 26)1, prin care a fost soluţionată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.), s-a reţinut:
,,Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă
din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de
procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea
fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale
ale art. 268 alin. (1)-(3) (din același cod, adăugirea noastră – Gh. Ivan)2, şi
anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste
termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare”.
În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale (menționată
mai sus) s-a statuat că termenul are natura juridică a unui termen
peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de
prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel
puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură
să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual
penale ale art. 268 alin. (1) C.pr.pen., sancţiunea pentru nerespectarea
acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a
depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. 2 ,,Art. 268. Consecinţele nerespectării termenului
(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut
peste termen.
(2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen,
expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare,
dispoziţiile privitoare la nulităţi.”
226 Gheorghe Ivan
absolută a actului făcut peste termen.
Or, cele două sancţiuni, decăderea (ca sancţiune procedurală
proprie) şi nulitatea (ca sancţiune procedurală derivată ce decurge din
decădere) sunt specifice doar termenelor procedurale, astfel cum a reţinut
şi Curtea Constituţională a României la paragr. 26 al Deciziei nr.
336/20153.
În partea finală a art. 269 alin. (1) C.pr.pen. legiuitorul a prevăzut o
excepţie (în afară de cazul când legea dispune altfel), însă această excepţie
vizează momentul de la care începe să curgă termenul, iar nu modalitatea
de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în alin.
(2)-(4) ale aceluiaşi articol.
În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut în art.
235 alin. (1) C.pr.pen. este un termen procedural, minim, de regresiune şi
se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din același cod, respectiv
în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul
şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui
termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile
lucrătoare anterioare.
Notă aprobativă. 1. Termenul de 5 zile prevăzut în art. 235 alin. (1)
C.pr.pen. nu este unul substanțial, ci unul procedural.
În doctrină4 s-a relevat că termenele substanțiale protejează unele
drepturi sau interese extraprocesuale, cum ar fi termenele referitoare la
măsurile preventive – acela de cel mult 30 de zile în care un inculpat poate
fi privat de libertate –, prin care este ocrotit dreptul persoanei la libertatea
fizică.
Dimpotrivă, termenele procedurale apără interese
procedurale/procesuale, printre care și acela de disciplinare a activității
procesual penale5, în sensul ca aceasta să-și urmeze cursul său firesc, cât
mai operativ, fără obstacole, până la finalizare.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015. 4 N. Iliescu, Termenele (Acte procesuale și procedurale comune), în ,,Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz ş.a., vol.
I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 386. 5 Această activitate cuprinde ambele acte specifice procesului penal, atât pe cele
procesuale (de exemplu, propunerea procurorului de prelungire a arestării preventive), cât și
pe acelea procedurale (de pildă, referatul în care procurorul și-a materializat manifestarea sa
de voință privitoare la propunerea sus-menționată); primele acte sunt manifestări de voință ale
organului judiciar sau ale altor persoane interesate într-o cauză penală, iar acelea din a doua
categorie reflectă punerea în executare a primelor.
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termenul în… 227
2. Relativ la clasificarea termenelor procedurale în dilatorii,
peremptorii şi orânduitorii (de recomandare), tot în doctrină6 s-au făcut
următoarele sublinieri:
a) termenele dilatorii sunt acelea care nu permit efectuarea unui act
procesual/procedural decât la împlinirea sau după expirarea duratei sale [de
exemplu, citaţia se consideră comunicată la împlinirea termenului stabilit
de către organul judiciar, dacă destinatarul nu se prezintă pentru
comunicarea citaţiei în interiorul acestui termen (art. 261 C.pr.pen.7)].
Sancțiunea, în caz de nerespectare, este nulitatea actului prematur [art. 268
alin. (3) din același cod];
b) termenele peremptorii ordonă efectuarea unui act numai în
interiorul lor [cum ar fi termenul de 20 de zile în care se poate face
6 N. Iliescu, op. cit., p. 387. 7 ,,Art. 261. Înmânarea citaţiei altor persoane
(1) Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei
rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte
corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite
de discernământ.
(2) Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau
într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citaţia se predă administratorului,
portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.
[…]
(4) În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat să se
intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când persoana citată
nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare care trebuie
să cuprindă:
a) anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;
b) numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;
c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui
înştiinţat;
d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
e) menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;
f) menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care
destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;
g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea
citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la
împlinirea acestui termen (sublinierea noastră – Gh. Ivan);
h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
[…]”
228 Gheorghe Ivan
plângere împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată
(art. 340 C.pr.pen.)]8. Depășirea lor atrage decăderea, precum și nulitatea
actului tardiv [art. 268 alin. (1) din același cod];
c) termenele orânduitorii recomandă îndeplinirea unui act [de
pildă, termenul în care pot fi depuse înscrisuri în cazul recunoaşterii
învinuirii (art. 377 C.pr.pen.)]9. Nerespectarea lor nu determină nicio
sancțiune10.
3. Fiind un termen procedural, termenul de 5 zile prevăzut în art.
235 alin. (1) C.pr.pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) din
același cod11, și nu conform art. 271 din codul sus-menționat12, aplicabil
exclusiv termenelor substanțiale13.
8 ,,Art. 340. Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în
judecată
(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă
sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile
de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,
potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a
face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care
trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării
modului de rezolvare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
[…]
(5) În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate,
numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă,
situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data
restituirii (sublinierea noastră – Gh. Ivan).” 9 ,,Art. 377. Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
(1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1),
instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate.
(2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asupra
cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru
prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen.
[…]” 10 Autorul sus-citat opinează însă că pot fi aplicate sancțiuni disciplinare
personalului oficial în caz de neglijență [cum ar trebui să se întâmple, bunăoară, în ipoteza în
care judecătorul nu redactează hotărârea în cel mult 30 de zile de la pronunțare potrivit art.
406 alin. (1) C.pr.pen.)]. 11 ,,Art. 269. Calculul termenelor procedurale
(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul
prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune
altfel.
(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la
care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
[…]
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale. Termenul în… 229
Așadar, termenul supus analizei noastre se calculează pe zile libere,
și nu pe zile curente, ca în cazul termenului substanțial; prin urmare, nu vor
intra în durata termenului ziua în care începe să curgă termenul (momentul
inițial), nici ziua în care se împlineşte (momentul final)14.
4. Reamintim că prin Decizia nr. 336/2015, Curtea Constituţională
a României a constatat că <<dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de
procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea
termenului ,,cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării
preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură
penală”>>.
(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la
sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.” 12 ,,Art. 271. Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de
drepturi
În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de
drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata
acestuia.” 13 Mai este incident și următorul text din Codul penal:
,,Art. 186. Calculul timpului
(1) La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar
anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare
datei de la care au început să curgă.
(2) Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este
divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica
asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În
acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din
aplicarea fracţiei.
(3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile alin. (2), transformarea făcându-se între ani şi luni.” 14 A se vedea, pe larg, N. Iliescu, op. cit., p. 388, 391.
FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR INEXISTENȚA
CALITĂȚII DE PARTE RESPONSABILĂ CIVILMENTE.
ADMISIBILITATE
ABSTRACT
In the criminal proceedings, the Fund for the insurance of insured
persons in the case of compulsory insurance against civil liability
for motor vehicle injuries insured in a bankrupt insurance
company does not have the status of a civil party.
Keywords: motor vehicle accidents, compulsory insurance of civil
liability, insured, insurer, bankruptcy, insurers' guarantee fund,
civilly responsible party, criminal trial.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
26/2017
Completul
competent
să judece
recursul în
interesul
legii
Codul de
procedură penală
Art. 86 Interpretarea şi
aplicarea unitară
a dispoziţiilor
art. 86 din
Codul de
procedură
penală
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie
2018, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare
Dec. Î.C.C.J.) nr. 26/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
<<Stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de
garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă
pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o
societate de asigurare aflată în faliment, respectiv limitele răspunderii în
procesul penal.>>
Dispoziții legale incidente:
Art. 86 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală
,,Partea responsabilă civilmente”, cu următorul conținut:
,,Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau
convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
Fondul de garantare a asiguraţilor – inexistența calității de parte… 231
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces
este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.”
Dec. Î.C.C.J. nr. 26/2017 dispozitiv:
Prin Dec. nr. 26/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și a statuat că:
,,În procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul
asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în
faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Fondul de garantare a asiguraţilor s-a constituit ca persoană juridică
de drept public, administrată de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul
protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui
asigurător şi pentru plata despăgubirilor/indemnizaţiilor rezultate din
contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii.
Anterior, acesta era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat expres prin art.
41 lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor
(denumit în continuare Fondul)1. În expunerea de motive a emiterii actului
normativ, care constituie cadrul general de reglementare, este subliniat rolul
Fondului pe piaţa asigurărilor de a crea un impact pozitiv asupra întăririi
încrederii ,,consumatorului” de asigurări şi de a asigura o bună funcţionare
şi stabilitate a pieţei asigurărilor, în general, precum şi un grad de
predictibilitate a evoluţiei fiecărui asigurător în parte. În aceste condiţii,
protecţia oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă şi mai
rapidă decât aceea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând
obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.
Prin urmare, funcţia Fondului este aceea de a plăti
despăgubiri/indemnizaţii creditorilor de asigurări ai societăţilor de asigurare
aflate în faliment într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, iar
resursele sale financiare sunt constituite din contribuţiile pe care asigurătorii
autorizaţi de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv
sucursalele acestora care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat
membru al Uniunii Europene, sunt obligaţi să le vireze, în condiţiile Legii
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015.
232 Gheorghe Ivan
nr. 213/2015, dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a
contribuţiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităţilor,
din recuperarea creanţelor Fondului, sume din alte surse stabilite potrivit
legii, împrumuturi de la instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare,
prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului (art. 5 din Legea nr.
213/2015).
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, creditorii de
asigurări, beneficiari ai despăgubirilor, sunt: persoana asigurată, care este
persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu
asigurătorul-debitor prin încheierea contractului de asigurare; beneficiarul
asigurării, respectiv terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de
asigurare, asigurătorul-debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca
urmare a producerii riscului asigurat; persoana păgubită (în cazul asigurării
de răspundere civilă), şi anume, persoana îndreptăţită să primească
despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc
acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Cum societăţile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de
control şi supraveghere prin care se urmăreşte crearea şi menţinerea unei
situaţii financiare solide a profesioniştilor în domeniu, a fost adoptată Legea
nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi
lichidarea voluntară în activitatea de asigurări2, republicată, cu modificările
ulterioare.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă3, cu modificările şi completările
ulterioare, dispoziţiile referitoare la falimentul societăţilor de asigurare4 au
fost preluate în integralitate în titlul II, capitolul IV din acest act normativ.
Astfel, prin art. 344 lit. d) din Legea nr. 85/2014, printre altele, şi secţiunile
1-3 ale capitolului III din Legea nr. 503/20045.
Întrucât Legea nr. 503/2004 are ca obiect de reglementare doar
procedura de redresare financiară a societăţilor de asigurare prevăzută în art.
4-27, o parte din această procedură, şi anume aceea referitoare la condiţiile
de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, a fost preluată de
Legea nr. 213/2015 prin dispoziţiile art. 11-18.
Prin urmare, cadrul normativ şi regulile pentru plata despăgubirilor
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 14 decembrie
2004. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. 4 Aceste dispoziții existau în Legea nr. 503/2004. 5 Secțiunile sus-menționate au fost abrogate prin art. 344 lit. d) din Legea nr.
85/2014, alături de capitolul IV şi art. 83 (tot din Legea nr. 503/2004).
Fondul de garantare a asiguraţilor – inexistența calității de parte… 233
de către Fond sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise
falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorilor de asigurări în
cadrul acestei proceduri. Dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata
sumelor cuvenite de la Fond se naşte la data publicării deciziei prin care
Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării
de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare. Totodată, de la data
rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului,
Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în
vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.
Calitatea de garant al Fondului, în vederea plăţii despăgubirii
creditorilor de asigurări, este evidenţiată atât prin denumire, cât şi prin
dispoziţiile legale ce îi sunt aplicabile. Nicăieri, în cuprinsul Legii nr.
213/2015 ori al altui act normative nu se prevede subrogarea de drept a
Fondului în drepturile şi obligaţiile procesuale ale societăţii de asigurare, în
cazul existenţei pe rol a unei acţiuni în pretenţii pornite împotriva acesteia.
Dimpotrivă, legea prevede o procedură
administrativă/necontencioasă pe care potenţialii creditori din contractele de
asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de
societatea de asigurare aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere
scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative.
Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor
de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista
creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează
să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se înaintează comisiei
speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse. În aceea din
urmă ipoteză se emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate
formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de
Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la comunicare.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate
urma separat şi concomitent şi procedura de faliment a asigurătorului
prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale, care se
bucură de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, prin valorificarea
activelor debitoarei falite, cu excepţia situaţiei în care creanţa i-a fost
achitată de Fond.
Existenţa unei societăţi de asigurare în faliment, ce are într-un
proces penal calitatea de parte responsabilă civilmente şi deci calitatea de
234 Gheorghe Ivan
subiect de drept, nu permite adoptarea soluţiei pronunţate de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3/2010 a Secţiilor Unite6,
conform căreia, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii
(atribuţii preluate în prezent de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din
România – BAAR) are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi
obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin
accidente de vehicule neasigurate, întrucât decizia priveşte ipoteza în care
nu există o societate de asigurare, vehiculele nefiind asigurate.
Mai mult, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015, singura situaţie
de subrogare a Fondului este în drepturile creditorilor de asigurări şi
nicidecum în obligaţiile asigurătorilor, până la concurenţa sumelor pe care
le-a plătit din disponibilităţile sale, sens în care poate înregistra la masa
credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice
sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale,
pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după
momentul deschiderii procedurii falimentului.
De aceea, Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr.
16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor7 ce a abrogat Ordinul
preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru
punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare prevede expres
la art. 9 alin. (2) că acesta nu preia funcţiile unui asigurător, iar la art. 29
prevede că titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificat
în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare
silită prevăzute de lege se transmite Fondului în vederea verificării lui şi,
după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond.
Prin Decizia nr. 1/20168, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în cazul asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă
civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin
infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile
legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, partea responsabilă
civilmente este acea persoană care, potrivit legii civile, are obligaţia legală
sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în
solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă
6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie
2010. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.
Fondul de garantare a asiguraţilor – inexistența calității de parte… 235
în proces şi este parte în procesul penal. Pornind de la această definiţie este
de reţinut că nici dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi nici cele ale Legii nr.
85/2014 nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului,
neexistând, aşadar, nicio dispoziţie legală în baza căreia această calitate să îi
fie atribuită Fondului sau, în egală măsură, atât societăţii de asigurare, cât şi
Fondului.
Or, în absenţa unei dispoziţii legale, în condiţiile în care societatea
de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente, iar deschiderea
procedurii falimentului împotriva acesteia nu are ca efect încetarea calităţii
de subiect de drept, nu există niciun temei legal în baza căruia calitatea de
parte responsabilă civilmente a societăţii de asigurare să îi fie transferată
Fondului sau în baza căruia Fondul să fie introdus în procesul penal, ca a
doua parte responsabilă civilmente.
Nici din punct de vedere convențional, Fondului nu-i revine vreo
obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind, aşa
cum s-a arătat, doar un garant în ceea ce priveşte plata de
indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi
obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se
constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această
entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.
Aşadar, în cazul Fondului există o societate de asigurare, care are
calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept,
împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din
disponibilităţile Fondului se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către
creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile
dintre creditorii de asigurări şi Fond se derulează în cadrul procedurii
speciale reglementate în capitolul III din Legea nr. 213/2015, iar nu în
cadrul procesului penal.
În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015, care
are drept scop protejarea creditorilor de asigurări, legiuitorul a pornit de la
premisa că Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în
procesul penal şi, neavând această calitate, este ,,în drept să efectueze plăţi”
creditorilor de asigurări, părţi civile în procesul penal, anterior finalizării
acestuia.
Protecţia creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată
imediată a despăgubirilor din disponibilităţile Fondului, în limita plafonului
de garantare, necondiţionat de finalizarea procesului penal sau a procedurii
falimentului şi independent de suspendarea de drept a acţiunilor judiciare
prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia. Celeritatea în plata
despăgubirilor şi inexistenţa obligaţiei de a parcurge un proces judiciar
236 Gheorghe Ivan
constituie elementele centrale ale mecanismului de protecţie a creditorilor
de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 şi prin constituirea Fondului.
Prin urmare, din perspectiva celor expuse, prin raportare la
conţinutul normei legale ce defineşte noţiunea de parte responsabilă
civilmente, reiese că protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele
insolvenţei unui asigurător se realizează de către Fond prin intermediul unei
proceduri special reglementate legislativ, iar nu prin atragerea acestuia în
procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.
Notă aprobativă. Într-adevăr, numai legea civilă stabilește în sarcina
unei persoane (fizice sau juridice) obligaţia legală sau convenţională de a
repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat
prin infracţiune. De pildă, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă
auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și
tarmvaie, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132/20179 prevede că asigurătorul
are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite
suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat;
așadar, având această obligație, asigurătorul devine parte responsabilă
civilmente în procesul penal.
9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017.
CEREREA DE RECUNOAŞTERE A UNEI HOTĂRÂRI STRĂINE DE
CONDAMNARE CARACTER INCIDENTAL ÎN CADRUL
OPERAȚIUNII DE CONTOPIRE. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
The application for recognition of a conviction for imprisonment
sentenced by a court to a foreign court by the convicted person in
Romania for the purpose of combining with punishments enforced
by the Romanian courts and the deduction of the duration
executed abroad, is an incidental request for the jurisdiction of the
court to deal with the merger application.
Keywords: incidental application, jurisdiction, merger, recognition
of foreign judgments.
Decizia
Î.C.C.J.
Completul
Î.C.C.J.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
vizate
Obiectul cauzei
Dec.
Î.C.C.J.
nr.
1/2018
Completul
competent
să judece
recursul în
interesul
legii
Legea nr.
302/2004
privind
cooperarea
judiciară
internaţională în
materie penală
Art. 1401
alin. (2)
Interpretarea şi
aplicarea unitară a
dispoziţiilor art.
1401 alin. (2) din
Legea nr.
302/2004 privind
cooperarea
judiciară
internaţională în
materie penală
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 19 martie 2018,
a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare Dec.
Î.C.C.J.) nr. 1/2018 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
<<Calificarea şi competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere
a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii pronunţate de către o
instanţă străină, formulată de către condamnat în vederea contopirii cu
pedepse aplicate de către instanţele române şi deducerii duratei executate în
străinătate.>>
238 Gheorghe Ivan
Dispoziții legale incidente:
Art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală1, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, având denumirea marginală ,,Recunoaşterea
hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât
cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte
judiciare emise de autorităţile străine”, cu următorul conținut:
,,Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea
producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a
pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs,
de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de
judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.”
Dec. Î.C.C.J. nr. 1/2018 dispozitiv:
Prin Dec. nr. 1/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii
de Apel Bucureşti și a statuat că:
,,Cererea de recunoaştere a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă străină, formulată de
persoana condamnată, aflată în România, în vederea contopirii cu pedepse
aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în străinătate,
este o cerere incidentală de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea
cererii de contopire.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Legea nr. 302/2004 (denumită și legea specială) reglementează,
prin titlul V, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a
ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe,
înţelegând prin stat terţ statul care nu este membru al Uniunii Europene,
conform art. 130 alin. (2) lit. d) din aceeași lege, iar, prin titlul VI,
cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea
Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de
libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.
Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a din legea sus-menționată, care
este integrat în capitolul I, denumit ,,Dispoziţii generale” al titlului V,
dispoziţiile capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaştere şi
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 239
executare”, din acelaşi titlu V se aplică şi în relaţia cu statele membre ale
Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.
Prin urmare, prevederile art. 1401 Legea nr. 302/2004, cu
denumirea marginală ,,Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în
vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie
a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine” din
cuprinsul capitolului III, intitulat ,,Proceduri speciale de recunoaştere şi
executare”, al titlului V din legea specială sunt incidente atât în ipoteza în
care instanţele române recunosc hotărâri judecătoreşti pronunţate de către
autorităţile judiciare ale unui stat care nu este membru al Uniunii
Europene, cât şi în ipoteza hotărârilor judecătoreşti în materie penală
pronunţate de către autorităţile judiciare ale unui stat care este membru al
Uniunii Europene, cu condiţia ca prin recunoaşterea hotărârii străine să se
urmărească producerea altor efecte juridice decât cel al executării în regim
de detenţie a pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru cea din urmă
ipoteză, ca legea specială să nu conţină dispoziţii contrare.
Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea
producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a
pedepsei se poate realiza, conform art. 1401 alin. (2) din legea specială, pe
cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în
faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se
află cauza spre soluţionare.
Sintagma ,,proces penal în curs” se interpretează în sensul că
recunoaşterea, pe cale incidentală, a unei hotărâri penale străine este
posibilă inclusiv în faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive,
după cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată în interesul legii de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite2, prin raportare la
dispoziţiile art. 119 din Legea nr. 302/2004 (în forma în vigoare la data
pronunţării deciziei).
De altfel, în forma actuală a legii speciale, art. 1401 alin. (3) teza I
din Legea nr. 302/2004 prevede că, în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2),
lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine,
dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate
contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate
ori la reintegrarea sa.
Dispoziţii speciale privind faza de executare a hotărârilor penale
sunt prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din secţiunea 1, intitulată
,,Schimbări în executarea unor hotărâri”, a capitolului III, denumit ,,Alte
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 1 iunie 2011.
240 Gheorghe Ivan
dispoziţii privind executarea”, din titlul V (,,Executarea hotărârilor
penale”) al Codului de procedură penală (în continuare C.pr.pen.). Potrivit
acestui text legal, o persoană condamnată poate solicita modificarea
pedepsei dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării
pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului
de infracţiuni. Aceste dispoziţii legale trebuie interpretate prin raportare la
art. 40 alin. (2) şi (5) din Codul penal, care prevede că dispoziţiile
referitoare la contopirea pedepselor se aplică şi în cazul în care, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat
mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă,
urmând a se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Aşadar, solicitarea având ca obiect constatarea existenţei
concursului între infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea prin
hotărâri pronunţate de către instanţe din România şi hotărâri pronunţate de
către autorităţi judiciare străine şi contopirea pedepselor, pentru ca, în final,
să se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv perioada de timp executată în
străinătate, se încadrează, în drept, în dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. a)
C.pr.pen., fiind o cerere de modificare de pedepse.
Cererea de contopire a pedepselor constituie o cerere principală,
vizând pedepsele aplicate cu titlu definitiv prin hotărâri judecătoreşti
române şi hotărâri judecătoreşti străine, cu consecinţa recunoaşterii
efectelor acestei situaţii juridice în planul tratamentului sancţionator, în
principal, în privinţa deducerii duratei de timp anterior executate din
pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce compun concursul de infracţiuni,
acesta fiind interesul demersului judiciar al persoanei condamnate.
Simpla împrejurare că cererea de modificare a pedepsei ţine de faza
executării unei hotărâri de condamnare pronunţate în România nu îi
conferă caracterul unei cereri prin care se solicită executarea în România a
unei pedepse pronunţate în străinătate.
Deopotrivă, faptul că se dispune mai întâi recunoaşterea hotărârii
străine şi, apoi, se contopesc pedepsele nu are nicio înrâurire asupra
obiectului principal al procesului, întrucât, dacă nu s-ar recunoaşte
hotărârea penală străină, nu s-ar putea deduce perioada executată în
străinătate din pedeapsa rezultantă stabilită ca urmare a operaţiunii juridice
a contopirii.
În acest context, întrucât cererea de recunoaştere a unei hotărâri
judecătoreşti străine are în vedere producerea de efecte juridice, altele
decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, respectiv deducerea din
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 241
pedeapsa rezultantă şi a perioadei executate în străinătate, aceasta are
caracter incidental raportat la cererea principală care vizează modificarea
pedepsei.
În consecinţă, în situaţia analizată nu sunt aplicabile dispoziţiile art.
142 alin. (2) din Legea nr. 302/20043, care reglementează recunoaşterea şi
punerea în executare a hotărârii judecătoreşti străine şi care atrag
competenţa exclusivă a curţii de apel, ci dispoziţiile art. 1401 alin. (2) din
aceeaşi lege care prevăd procedura recunoaşterii, pe cale incidentală, a
unor hotărâri judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice,
altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, text legal care
stabileşte totodată că revine instanţei învestite cu soluţionarea cererii
principale competenţa de a dispune asupra recunoaşterii hotărârii
pronunţate de către autorităţile judiciare străine.
Problema de drept a fost examinată şi prin Decizia nr. 15/2015 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală4, în care s-a menţionat că ,,omisiunea
legiuitorului român de a include prevederi exprese, în cadrul titlului VI,
care să permită recunoaşterea dispoziţiilor din hotărârea judecătorească
pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituţii
de tipul liberării condiţionate, nu conduce la imposibilitatea recunoaşterii
acestor dispoziţii, ci, dimpotrivă, la recunoaşterea acestora conform art.
1401 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor titlului VI al Legii nr.
302/2004 rezultă că art. 142 alin. (2) din aceeași lege prevede competenţa
exclusivă a curţii de apel în cazul procedurii speciale a recunoaşterii şi
punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine, procedură prevăzută
de secţiunea a 3-a, intitulată ,,Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în
3 ,,Art. 142. Competenţa autorităţilor judiciare române
[…]
(2) Atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată se află pe
teritoriul României, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti
transmise de statul emitent este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie
teritorială domiciliază persoana condamnată. În cazul în care persoana condamnată nu are
domiciliul pe teritoriul României, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti. Atunci când
persoana condamnată se află în România, în executarea unei pedepse, competenţa
recunoaşterii şi punerii în executare aparţine curţii de apel în a cărei circumscripţie
teritorială se află instanţa locului de deţinere.
[…]” 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 24 iunie 2015.
242 Gheorghe Ivan
cazul în care persoana condamnată se află în România”, din capitolul II al
aceluiaşi titlu VI al legii.
Sub un prim aspect, este de remarcat că, prin procedura specială
evocată (art. 159-163)5, se instituie dreptul exclusiv al statului străin
emitent de a transmite, din oficiu sau la cererea persoanei condamnate,
hotărârea şi certificatul în vederea recunoaşterii şi punerii în executare a
hotărârii judecătoreşti străine. În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art.
160 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în conformitate cu care, dacă înainte
de soluţionarea cauzei, statul emitent îşi retrage certificatul, instanţa
respinge cererea ca nesusţinută. Prin prisma scopului în care s-a instituit
această procedură specială, dispoziţiile art. 161 alin. (3) din legea specială
prevăd că, în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanei
condamnate, parchetul competent poate solicita darea în urmărire, potrivit
Codului de procedură penală.
De asemenea, în conformitate cu art. 163 alin. (1) din legea
specială, curtea de apel, ca instanţă exclusiv competentă potrivit art. 142
alin. (2) (din aceeași lege), poate renunţa la dreptul de punere în executare
a pedepsei atunci când constată imposibilitatea practică de a pune în
executare pedeapsa, deoarece persoana împotriva căreia s-a emis mandatul
de executare a pedepsei nu este găsită sau persoana condamnată a evadat
din penitenciarul în care executa pedeapsa.
Aşadar, din interpretarea coroborată a textelor legale mai
sus-menţionate reiese cu evidenţă că scopul urmărit prin procedura specială
a recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine, reglementată de secţiunea a
3-a a capitolului II al titlului VI al Legii nr. 302/2004, este acela al
executării de către persoana ce se află pe teritoriul României a pedepsei
aplicate de către autorităţile judiciare străine.
Or, după cum rezultă cu evidenţă şi din alin. (21) al art. 1401 din
Legea nr. 302/2004, introdus prin Legea nr. 236/20176 (care a modificat şi
completat legea menționată anterior), recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie
pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime
sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte
au fost confirmate de către statul străin, urmând a fi dedusă perioada
executată efectiv.
Se mai remarcă faptul că, potrivit Legii nr. 302/2004, curtea de apel
dobândeşte atribuţii specifice instanţei de executare, respectiv de
5 Aceste articole sunt situate în secțiunea a 3-a sus-menționată. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie
2017.
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 243
modificare a pedepsei, numai dacă ulterior recunoaşterii unei hotărâri
judecătoreşti străine acelaşi stat emitent transmite o nouă cerere de
recunoaştere a unei hotărâri privind aceeaşi persoană, potrivit art. 160 alin.
(7) coroborat cu art. 154 alin. (13) lit. b) din aceeași lege, ceea ce
înseamnă, per a contrario, că pentru celelalte situaţii caracteristice materiei
executării competenţa se va stabili potrivit normelor de drept comun în
materie.
Notă aprobativă. Argumentele instanței supreme sunt clare și
covingătoare. Așadar, recunoaşterea unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii pronunţată de către o instanţă străină, formulată de
către persoana condamnată, aflată însă în România, în vederea contopirii
acelei pedepse cu o pedeapsă aplicată de către o instanţă română şi a
deducerii duratei executate în străinătate, se realizează pe cale incidentală
de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de contopire. Dar
recunoașterea se poate efectua și de către procuror, în cursul urmăririi
penale, tot numai pe cale incidentală.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII
CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI
MINORUL-SUSPECT/INCULPAT. NECITAREA PERSOANELOR
PREVĂZUTE ÎN ART. 505 ALIN. (1) DIN NOUL COD DE
PROCEDURĂ PENALĂ LA ORICE ASCULTARE SAU
CONFRUNTARE. NECONSTITUȚIONALITATE
ABSTRACT
When the suspect or defendant is a juvenile who has not reached
the age of 16, any hearing or confrontation of the minor, the
criminal investigative body cites his parents or, as the case may be,
the guardian, curator or person in care or supervision of the child
temporarily the minor, as well as the general direction of social
assistance and child protection in the locality where the hearing
takes place [art. 505 par. (1) of the new Criminal Procedure
Code].
On the contrary, if the suspect or accused is a juvenile who has
reached the age of 16, the citation of the parents or other persons
mentioned above is only ordered if the criminal investigative body
considers it necessary [art. 505 par. (2) of the new Criminal
Procedure Code].
The provisions of art. 505 par. (2) of the new Criminal Procedure
Code, as well as the phrase "who has not reached the age of 16"
from the content of par. (1) of the same article are
unconstitutional.
Keywords: citation, defendant, minor, unconstitutionality, persons
called to the criminal prosecution body, suspect.
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,
procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare
și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare
criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
e-mail: [email protected]; [email protected].
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 245
Decizia C.C.R. Actul normativ
vizat
Dispoziții
criticate
Obiectul cauzei
Dec. C.C.R. nr.
102/2018
Codul de
procedură
penală
Art. 505
alin. (1)
și (2)
Excepția de
neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 505 alin.
(1) și (2) din Codul de
procedură penală
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2018, a
fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.
C.C.R.) nr. 102/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 505 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:
Art. 505 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, cu
următorul conținut:
,,Art. 505. Persoanele chemate la organul de urmărire penală
(1) Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16
ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire
penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana
în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea
unde se desfăşoară audierea.
(2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani,
citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de
urmărire penală consideră necesar.
[…]”
Dec. C.C.R. nr. 102/2018 - dispozitiv:
Prin Dec. nr. 102/2018, Curtea Constituțională a României, cu
unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituţionalitate ridicată de
către M.-I. D. în dosarul nr. 22.750/245/2016/a1 al Judecătoriei Iaşi, S. pen.
şi a constatat că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură
penală, precum şi sintagma ,,care nu a împlinit 16 ani” din conținutul alin.
(1) al aceluiași articol sunt neconstituţionale.
Argumentele C.C.R.:
În considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa
referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a
reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în
246 Gheorghe Ivan
legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de
tragere la răspundere penală a acestora.
Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei
răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din noul Cod penal (în
continuare C.pen.), vârsta minorităţii în trei perioade distincte:
a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei
răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ
şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea,
excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască
prevederile legii penale;
b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei
răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic,
respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii
infracţiunii. Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică
şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe
care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa neconstrânsă de a le săvârşi. Cu privire la acest aspect trebuie arătat
că pentru aceste categorii de minori, expertiza este obligatorie, sens în
care, potrivit art. 184 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.), în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta
între 14 şi 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în
momentul comiterii faptei;
c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă
această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi
dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente
periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate
nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al
faptelor penale comise de către minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1)
C.pr.pen., atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o
îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate
fi şi un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârşirii
infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei
este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.
Din analiza normelor juridice care reglementează limitele
răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta şi discernământul
reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 247
care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală.
Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de
legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului1, care
reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V
(din această lege), intitulat ,,Protecţia copilului care a săvârşit o faptă
penală şi nu răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de către
comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea
specializată.
În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de
procedură penală, în capitolul III din titlul IV al Părţii speciale, a reluat o
mare parte a dispoziţiilor din Codul de procedură penală anterior (în
continuare C.pr.pen. din 1969), însă textele privind procedura specială
trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din
Partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din
Partea specială. Potrivit art. 504 C.pr.pen., urmărirea şi judecarea
infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a
hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu
completările şi derogările prevăzute în acest capitol şi în secţiunea a 8-a a
cap. I din titlul V al Părţii generale.
Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare
procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire şi
judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin
faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi
experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale
acordate de lege.
Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure
minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa
prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.
Noul Cod de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile
instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în Partea generală,
titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi art. 244), intitulată
,,Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor”
(indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani), se
prevede că: reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un
minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de
libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014,
cu modificările și completările ulterioare.
248 Gheorghe Ivan
disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin.
(2) C.pr.pen.]; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării
preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune
asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3)
din același cod]; când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui
minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod
obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243
alin. (4) din codul sus-menționat]; regimul special de detenţie al minorilor
se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile
preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică,
psihică sau morală (art. 244 C.pr.pen.).
În capitolul III din titlul IV al Părţii speciale a noului Cod de
procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori
minori (art. 504-520), sens în care, potrivit art. 505 alin. (1) din acest cod,
când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la
orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală
citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din
localitatea unde se desfăşoară audierea.
Spre deosebire de art. 505 alin. (1) C.pr.pen., potrivit alin. (2) al
aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a
împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune
numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
Se constată că o astfel de reglementare diferenţiată a regimului
juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte
justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât,
potrivit art. 114 C.pen., toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani,
ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative.
În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a României a
reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă
neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat,
din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea
se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept2, iar remediul
2 Dec. C.C.R. nr. 62/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
49 din 25 februarie 1994).
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 249
constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii
discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului3.
În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare
nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz,
neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea
beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu
eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat.
Aşadar, sintagma ,,fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16
alin. (1) din Constituţia României, republicată, priveşte două ipoteze
normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în
mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat
mai sus.
Or, în cauza de faţă, se constată existenţa unei discriminări a
suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de
suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în
vedere natura măsurii procesuale în discuţie, se reţine că legiuitorul a
apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) C.pr.pen.,
prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde
penal, potrivit art. 113 alin. (3) C.pen. Dimpotrivă, în această ipoteză
normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de
minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care
nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul
este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţia
României, republicată. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor,
indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi
garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de
către organele de urmărire penală. De aceea, se observă că dispoziţiile
legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta
fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare,
de persoanele prevăzute în art. 505 alin. (1) C.pr.pen.
Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat
accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută în art. 505
alin. (1) C.pr.pen., indiferent de vârstă.
Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare,
deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) C.pr.pen., la
judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau,
3 A se vedea, în acest sens: Dec. C.C.R. nr. 685/2012 (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012); Dec. C.C.R. nr. 164/2013 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013); Dec. C.C.R. nr. 681/2014
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).
250 Gheorghe Ivan
după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi
îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în
privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea
specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter
unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o
situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când
ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală,
acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt
ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea,
dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului,
precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare (ambele articole fiind
din Codul de procedură penală) îl obligă pe minor la respectarea anumitor
proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia
dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa).
Or, prezenţa persoanelor sus-menţionate contribuie atât la respectarea
drepturilor stabilite de către lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale
reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, republicată.
Totodată, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2)
C.pr.pen., citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) din același articol se
dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu
poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării,
apreciată unilateral de către organul de urmărire penală, şi interesul
superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră
un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să
prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire
la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/19904,
în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă
socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile
administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor
prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele-părţi
recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că
a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu
simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i
se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre
acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor
săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau
4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 251
de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi
susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a)
C.pr.pen., minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de
asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia,
în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau
audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi
16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în
îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi
drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot
decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales.
Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene
(privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate
sau acuzate în cadrul procedurilor penale)5 urmăreşte instituirea unor
norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care
să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de
18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale,
sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi
exercite dreptul la un proces echitabil6. În acest sens, au fost instituite noi
garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie
furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în
considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor7. Aşa fiind,
directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie
informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând
posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în
conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a
fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale
procedurii, altele decât şedinţele de judecată8. De aceea, în conformitate cu
prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de
titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt
prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie9.
Pentru considerentele de mai sus, se constată că dispoziţiile art. 505
alin. (2) C.pr.pen. sunt neconstituţionale.
Totodată, se constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) C.pr.pen., în
mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1)
5 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L132 din 21 mai 2016. 6 A se vedea considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. 7 Considerentul (18) al preambulului directivei. 8 A se vedea art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv) din directivă. 9 A se vedea considerentul (59) al preambulului directivei.
252 Gheorghe Ivan
din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale10, republicată,
care prevede că, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi
asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare,
pentru argumentele mai sus arătate, Curtea Constituțională a României îşi
va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin.
(1) din codul sus-menționat.
Luând în considerare observaţiile de mai sus, potrivit cărora, pentru
respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice
ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este
necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului
sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar
minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a
copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, se constată că, pentru
restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca
neconstituţională şi a sintagmei ,,care nu a împlinit 16 ani” din
cuprinsul art. 505 alin. (1) C.pr.pen.
În concluzie, în toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în
art. 505 alin. (1) C.pr.pen. este aceea a citării persoanelor expres
nominalizate şi că, numai în mod excepţional, se poate deroga de la
această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar
periclita, în mod substanţial, pe baza unor circumstanţe obiective,
procedurile penale.
Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, potrivit art. 49 din Constituția
României, republicată11, statul, prin organele sale (legislative, executive,
judecătorești), are obligația de a acorda minorilor (indiferent de vârstă și în
10 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie
2010, cu modificările ulterioare. 11 ,,Art. 49. Protecţia copiilor şi a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav
ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,
moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a
ţării.”
Minorul-suspect/inculpat. Necitarea persoanelor prevăzute în art. 505… 253
mod egal) un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor.
2. Relevăm faptul că dispozițiile art. 505 alin. (1) și (2) C.pr.pen. au
corespondent parțial în cele ale art. 481 alin. (1) și (2) din Codul de
procedură penală anterior (din 1969)12; potrivit acestei din urmă
reglementări, organul de urmărire penală (mai exact procurorul) avea
obligația citării persoanelor menționate în lege numai la efectuarea
prezentării materialului de urmărire penală și doar dacă minorul avea
vârsta sub 16 ani13; la celelalte ascultări sau confruntări, nu.
12 ,,Art. 481. Persoanele chemate la organul de urmărire
Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice
ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar,
citează serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, precum și pe părinți, iar când este
cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea
prezentării materialului de urmărire penală.
[…]” 13 A se vedea Gh. Ivan, Minor. Necitarea părinţilor la prezentarea materialului de
urmărire penală, în ,,Revista de drept penal” nr. 4/2001, p. 115-116.
NEREGLEMENTAREA DURATEI MAXIME A CONTROLULUI
JUDICIAR ÎN APEL. NECONSTITUȚIONALITATE
ABSTRACT
According to art. 2151 par. (8) of the new Criminal Procedure
Code, during the trial at first instance, the total duration of the
judicial review may not exceed a reasonable period and in any
case not exceed 5 years from the time of the referral.
The phrase "at first instance" in art. 2151 par. (8) of the new
Criminal Procedure Code is unconstitutional.
Keywords: appeal, judicial control, trial, preventive measure,
unconstitutionality, first instance.
Decizia
C.C.R.
Actul normativ
vizat
Dispoziții
criticate
Obiectul cauzei
Dec. C.C.R.
nr. 79/2018
Codul de procedură
penală
Art. 2151 alin.
(8)
Excepția de
neconstituționalitate
a dispozițiilor art.
2151 alin. (8) din
Codul de procedură
penală
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, a
fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.
C.C.R.) nr. 79/2018 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:
Art. 2151 alin. (8) din Codul de procedură penală, cu următorul
conținut:
,,Art. 2151. Durata controlului judiciar
[…]
(8) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului
judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate
depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.
[…]”
Dec. C.C.R. nr. 79/2018 - dispozitiv:
Prin Dec. nr. 79/2018, Curtea Constituțională a României, cu
Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel… 255
unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituţionalitate ridicată de
către D.P. A. şi N.A. în dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi
(3.231/2015)] al Curţii de Apel Bucureşti, S. a II-a pen. şi a constatat că
sintagma ,,în primă instanţă” cuprinsă în art. 2151 alin. (8) din Codul de
procedură penală este neconstituţională.
Argumentele C.C.R.:
Autorii excepţiei critică dispoziţiile art. 2151 alin. (8) din noul Cod de
procedură penală (în continuare C.pr.pen.) din perspectiva faptului că durata
totală a măsurii preventive a controlului judiciar este limitată la 5 ani de la
momentul trimiterii în judecată doar în cursul judecăţii în primă instanţă,
ceea ce face ca în apel să nu fie reglementată nicio durată maximă a acestei
măsuri preventive.
Plecând de la aceste susţineri, se observă că, prin Dec. C.C.R. nr.
712/20141, s-a analizat, din perspectivă constituţională, lipsa termenelor şi a
duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi aceea
a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse, constatând că
nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii
fundamentale. Cu acel prilej, s-a reţinut că măsura controlului judiciar
reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi libertăţi
fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată,
libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea
economică, reglementate în art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art.
45 din Constituţia României, republicată.
S-a constatat că, deşi ingerinţa generată de instituţia controlului
judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea
instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi
penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim
urmărit, este nediscriminatorie şi necesară într-o societate democratică,
pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este însă
proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, s-a reţinut că
măsura nu asigură un just echilibru între interesul public şi acela individual,
întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul
proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53
din Constituţia României, republicată, presupune caracterul excepţional al
restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce
implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce
autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015.
256 Gheorghe Ivan
lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este
logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care
a provocat-o.
Totodată, s-a relevat că prevederile din noul Cod de procedură penală
ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau
nici termenul pentru care putea fi dispusă şi nici durata maximă a acestei
măsuri, reţinând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a
dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate
de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. S-a reţinut
că, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea
restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii
afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar
substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.
Se observă că, urmare a pronunţării Dec. C.C.R. nr. 712/2014,
precitată, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală2, prin care a reglementat termenul şi durata maximă
pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar
pentru etapele procesuale ale urmăririi penale şi a judecăţii în primă
instanţă, fără însă a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru
etapa procesuală a apelului. Se constată că diferenţa de reglementare a
determinat însăşi instanţa judecătorească – Curtea de Apel Bucureşti, S. a
II-a pen. – să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza
durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporţionalităţii
acesteia raportată la elementele specifice cauzei.
Astfel, Curtea Constituțională a României urmează să stabilească
dacă, în calea de atac, evaluarea proporţionalităţii măsurii controlului
judiciar, fără existenţa unui termen maxim legal pentru care măsura
poate fi dispusă, este suficientă.
Referitor la proporţionalitatea duratei măsurii preventive a
controlului judiciar, s-a statuat că aceasta se analizează din două
perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri
preventive, s-a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se
circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care
măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie
situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul
dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Analiza proporţionalităţii
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie
2014.
Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel… 257
obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când aceea a
proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate
să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context,
legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii
fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul
urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în
consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi
arestul la domiciliu3 nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea
Constituțională a României a relevat că, nereglementând expres, la nivel
constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul
urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul
constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în
cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului4.
Totodată, în jurisprudenţa Curții Constituționale a României, s-a
reţinut că art. 241 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. reglementează ca primă
modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor
prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de către organele
judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în
contextul dispoziţiilor art. 241 C.pr.pen. în ansamblul său, reiese necesitatea
existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate
fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau
neprivativă de libertate5.
Aşa fiind, măsurile preventive trebuie limitate în timp prin
reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de
faza procesuală în care acestea se pot lua. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor
preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a
acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care
acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o
durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă
procesuală, atunci acesta are obligaţia stabilirii unei durate maxime a
acestora pentru fiecare fază procesuală.
Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, se
observă că, potrivit art. 2151 alin. (6) C.pr.pen., în cursul urmăririi penale,
durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă
pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani,
3 A se vedea Dec. C.C.R. nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015). 4 Dec. C.C.R. nr. 17/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
261 din 13 aprilie 2017), paragr. 48 şi 49. 5 A se vedea, în acest sens, Dec. C.C.R. nr. 712/2014, cit. supra, paragr. 25.
258 Gheorghe Ivan
respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea mai mare de 5 ani. De asemenea, potrivit art. 2151 alin. (8)
din același cod, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a
controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate
cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. În
legătură cu acestea din urmă dispoziţii, este de menționat că, deşi nu este
prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră
preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a
controlului judiciar în cursul judecăţii se calculează nu de la debutul acestei
faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, aşadar, durata în
care cauza s-a aflat în camera preliminară.
Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat distinct faza procesuală a
judecării cauzei în primă instanţă de aceea a apelului, capitolul II al titlului
III din Partea specială a noului Cod de procedură penală, având denumirea
marginală ,,Judecata în primă instanţă”, iar capitolul III al titlului III din
acelaşi act normative, având denumirea marginală ,,Apelul”. Astfel, se
observă că durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este
reglementată de către legiuitor în ceea ce priveşte etapele procesuale ale
urmării penale, camerei preliminare şi judecăţii în primă instanţă, dar nu şi
în ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului. Un argument în acest sens îl
reprezintă şi faptul că, în ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la
domiciliu şi aceea a arestului preventiv, deşi legiuitorul nu a reglementat
expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa
procesuală a apelului, a prevăzut totuşi momentul când aceste măsuri
încetează de drept, chiar şi în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art.
241 alin. (11) lit. b) din codul sus-menționat, dispoziţii aplicabile doar în
ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, arestarea
preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata
măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.
Or, având în vedere cele anterior reţinute de instanţa de contencios
constituţional, rezultă că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia
constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar
şi pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naştere dreptului
organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă,
pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea
nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de
conţinutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art.
25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţia României,
republicată, precum şi art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Nereglementarea duratei maxime a controlului judiciar în apel… 259
Plecând de la cele anterior expuse, este de relevant că, potrivit
dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, deciziile
pronunţate de către instanţa de contencios constituţional sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte
toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Totodată,
decizia prin care Curtea Constituţională a României, în exercitarea
controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este
obligatorie şi produce efecte erga omnes, şi nu numai inter partes litigantes.
Mai mult, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Dec. Plenului C.C.R. nr.
1/19956 sau Dec. C.C.R. nr. 1.415/20097, instanța constituțională a reţinut că
puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile
Curţii Constituţionale a României, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru
efectul general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi.
Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că
lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a
controlului judiciar şi aceea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse
determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin.
(1) din Constituţia României, republicată, Parlamentul sau Guvernul, după
caz, avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este
proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţia sus-menționată,
autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul,
aceeași Lege fundamentală stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai
presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie.
Faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a
reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa
procesuală a apelului determină o nesocotire a Dec. C.C.R. nr. 712/2014,
precitată, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din
Constituţia României, republicată.
Reţinând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale8, republicată,
Curtea Constituţională a României este garantul supremaţiei Constituţiei şi
6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie
2009. 8 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie
2010, cu modificările ulterioare.
260 Gheorghe Ivan
unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, se constată că este
competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create9 (a
se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).
Aşadar, se observă că adoptarea de către legiuitor a unor norme
contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale a României,
prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de
neconstituţionalitate, încalcă art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.
Notă aprobativă. Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit durata maximă a
controlului judiciar, precum şi a controlului judiciar pe cauţiune, în cursul
judecății în apel. De lege ferenda, aceeași soluție se impune [ca în cazul
celor două măsuri preventive privative de libertate (respectiv arestarea
preventivă şi arestul la domiciliu)]: încetarea de drept în apel, dacă durata
măsurii preventive neprivative de libertate a controlului judiciar sau a
controlului judiciar pe cauţiune a atins durata pedepsei pronunţate în
hotărârea de condamnare.
9 A se vedea, mutatis mutandis, Dec. C.C.R. nr. 1.018/2010 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE
A DREPTURILOR OMULUI
PROCES ECHITABIL. APĂRARE CU ASISTAREA UNUI
APĂRĂTOR. IMPOSIBILITATEA UNUI AVOCAT DE A SE APĂRA
SINGUR ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE ÎMPOTRIVA SA
ABSTRACT
The rules on compulsory legal assistance in criminal proceedings
by courts are designed not to limit the defense, but to protect the
defendant by guaranteeing effective defense; the defendant, even if
he is a lawyer, can be better defended by a professional lawyer
experienced in law, who is not marked by the emotional burden
that presses the accused and can offer him a lucid, calm and
effective defense.
Keywords: fair trial, equality of arms, accused with legal training,
ex officio lawyer.
În fapt1 – Reclamantul, avocat, a făcut obiectul unei proceduri penale
pentru insultarea unui judecător.
În cererea sa adresată C.E.D.O., reclamantul s-a plâns că hotărârile
tribunalelor naționale prin care i s-a interzis să-și asigure singur apărarea și
prin care a fost obligat să fie reprezentat de către un avocat au încălcat art. 6 §
1 și 3 lit. c) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția).
A. Observații preliminare privind conținutul și contextul cererii
reclamantului. Prezenta cauză s-a referit la câmpul de aplicare al dreptului
acuzaților cu pregătire juridică de a-și asigura propria apărare. Totuși,
reclamantul era suspendat din Baroul Avocaților la momentul desfășurării
Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro
Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza
C. de M. contra Portugaliei [MC]-56402/12, Hotărârea din 4 aprilie 2018, disponibilă în
limba română pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-
182842%22]} (accesat la 23 mai 2018).
262 Remus Jurj-Tudoran
procedurilor contestate în fața tribunalelor naționale și, prin urmare, nu putea
acționa în calitate de avocat în propria sa cauză.
Mai mult, reclamantul a prezentat anterior o cerere bazată pe plângeri
similare, care a condus la adoptarea Deciziei din 15 noiembrie 2001, cauza C.
de M. contra Portugaliei (dec.), 48188/992. În această decizie, C.E.D.O. a
constatat că de vreme ce era adevărat că exista o regulă generală potrivit
căreia avocații puteau acționa în persoană în fața unui tribunal, instanțele
competente erau, cu toate acestea, îndreptățite să considere, făcând uz de
marja lor de apreciere, că interesele justiției cereau desemnarea unui
reprezentant pentru un avocat care era acuzat de comiterea unei infracțiuni și
care putea, prin urmare, din același motiv, să nu se afle în poziția de a evalua
în mod corespunzător interesele în joc sau să nu-și poată asigura în mod
efectiv propria apărare. Așadar, C.E.D.O. a respins cererea, ca vădit
nefondată, pe motiv că apărarea reclamantului a fost asigurată în mod
corespunzător și că nu i-au fost încălcate drepturile la apărare garantate de
către art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenţie.
B. Examinarea caracterului pertinent și a celui suficient al motivelor
care sprijină legislația portugheză aplicată în prezenta cauză. Având în
vedere libertatea considerabilă de alegere a mijloacelor pe care le-o conferea
statelor jurisprudența constantă a C.E.D.O. pentru a se asigura că sistemele lor
judiciare sunt în conformitate cu cerințele dreptului garantat de către art. 6 § 3
lit. c) din Convenţie și ținând seama că scopul intrinsec al acestei prevederi
legale este să contribuie la asigurarea echității procedurilor penale ca întreg,
standardele adoptate de către aceste state și evoluțiile internaționale nu erau
unele determinante.
Tribunalele naționale au reflectat cu fidelitate motivarea urmată de
către Curtea Constituțională portugheză, Curtea Supremă și Curțile de Apel
timp de mulți ani. Ele au subliniat faptul că: regulile privind asistența
juridică obligatorie în procedurile penale aplicate de către acestea erau
concepute să nu limiteze acțiunea apărării, ci să-l protejeze pe acuzat, prin
garantarea unei apărări efective; apărarea acuzatului în cadrul
procedurilor penale ținea de interesul publicului și nu se putea renunța la
dreptul de a fi apărat de către un avocat; prevederile pertinente ale Codului
de procedură penală reflectau premisa potrivit căreia acuzatul ar fi fost
apărat mai bine de către un jurist profesionist cu experiență în avocatură,
care nu era marcat de povara emoțională care îl apăsa pe acuzat și care
putea să-i ofere o apărare lucidă, calmă și efectivă.
2 Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:
[%2248188/99%22]} (accesat la 23 mai 2018).
Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător. Imposibilitatea… 263
Decizia prin care tribunalele portugheze îi cereau reclamantului să fie
reprezentat de către un avocat era o condiție a legislației comprehensive care
urmărea să protejeze persoanele acuzate prin garantarea unei apărări efective
în cazurile în care era posibilă aplicarea unei pedepse privative de libertate.
Mai mult, un stat membru putea considera în mod legitim că un acuzat, cel
puțin ca regulă generală, era mai bine apărat dacă era asistat de un
avocat apărător calm și pregătit din punct de vedere tehnic și că până și un
apărător cu experiență în avocatură, cum este reclamantul, putea să nu-și
asigure o apărare efectivă în propria sa cauză, pentru că era afectat personal
de către acuzațiile înaintate. Legitimitatea unor asemenea considerente era cu
atât mai convingătoare de vreme ce, în prezenta cauză, acuzatul fusese
suspendat din Barou, nefiind, așadar, un avocat înregistrat în mod
corespunzător și interzicându-i-se să ofere asistență juridică pentru terți. Mai
mult, reclamantul a fost acuzat de insultarea unui judecător. Având în vedere
rolul special al avocaților în administrarea justiției și, în acest context,
obligațiile deosebite care le revin cu privire la conduita lor, au existat motive
rezonabile să se considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și
calmă necesară, potrivit dreptului portughez, pentru a-și administra apărarea
în mod efectiv.
Mai mult, caracterul deosebit de restrictiv al legislației portugheze, din
perspectiva unui acuzat ca reclamantul, nu conducea la concluzia că acesta era
privat de orice mijloc de a-și alege modul de administrare și de participare
efectivă la propria sa apărare. Dacă în baza legii portugheze privind procedura
penală apărarea juridică tehnică îi era rezervată avocatului, legislația relevantă
îi conferea acuzatului mai multe mijloace de a participa și de a interveni
personal în cadrul procedurilor.
Acuzatul avea dreptul de a fi prezent la toate etapele procedurilor care
îl vizau, de a face declarații sau de a păstra tăcerea cu privire la conținutul
acuzațiilor imputate și de a prezenta observații, declarații și cereri în care
putea aborda probleme juridice și factuale care, fără a fi semnate de către un
avocat, erau anexate la dosar. Mai mult, el putea să revoce orice măsură pusă
în aplicare în numele său. De altfel, legea portugheză prevedea că acuzatul era
ultima persoană care se putea adresa instanței după ce se încheiau pledoariile
orale și înainte de pronunțarea hotărârii.
În cele din urmă, dacă acuzatul nu era mulțumit de avocatul desemnat
din oficiu, el putea solicita înlocuirea acestuia în baza unui motiv valid.
Persoanele acuzate erau, de asemenea, libere să instruiască un avocat ales de
către acestea, în care aveau încredere și cu care ar fi putut conveni în privința
unei strategii de apărare în cauza lor. De vreme ce persoanele acuzate, odată
condamnate, trebuiau să suporte costurile reprezentării obligatorii, ele puteau
264 Remus Jurj-Tudoran
solicita asistență juridică în cazul în care nu ar fi putut suporta aceste costuri.
Astfel, reclamantul a trebuit să plătească modesta sumă de 150 euro pentru
reprezentarea sa de către un apărător din oficiu, iar această sumă nu a fost
plătită niciodată.
Așadar, în ciuda cerinței de a fi asistat de către un avocat, pentru un
acuzat ca reclamantul exista, în practică, o marjă relativ largă de influențare a
modului de administrare a apărării sale în procedurile penale desfășurate
împotriva lui, precum și de participare activă în propria sa apărare.
Scopul esențial al regulii portugheze a reprezentării juridice obligatorii
în procedurile penale era să se asigure administrarea adecvată a justiției și un
proces echitabil care să respecte dreptul acuzatului la egalitatea armelor.
Având în vedere întregul context procedural în care era aplicată cerința
reprezentării obligatorii și ținând seama de marja de apreciere de care se
bucurau statele membre cu privire la alegerea mijloacelor prin care să se
asigure faptul că era garantată apărarea unui acuzat, motivele furnizate în
sprijinul cerinței asistenței obligatorii în general și în prezenta cauză au fost
relevante și suficiente deopotrivă.
C. Echitatea procesului în general. Apărarea reclamantului a fost
asigurată de către avocatul său din oficiu.
În ceea ce-l privește, reclamantul nu a participat la ședințele de
judecată pentru a-și prezenta versiunea proprie a faptelor sau interpretarea
proprie a dispozițiilor legale relevante și, prin urmare, a decis în mod deliberat
să nu participe în mod efectiv la apărarea sa alături de avocatul care îl
reprezenta. El nu a comunicat cu acesta și nici nu a încercat să îi ofere
instrucțiuni sau să stabilească împreună cu aceasta cum ar trebui să-i fie
administrată apărarea. Chiar dacă nu avea o relație bazată pe încredere cu
avocata și o suspecta de lipsă de experiență, el nu a contestat calitatea muncii
ei sau calificările acesteia în fața tribunalelor naționale și nici nu a susținut că
aceasta a comis vreo eroare procedurală. Mai mult, el nu a desemnat un alt
avocat la alegere, cu care ar fi putut conveni o strategie de apărare.
În plus, faptul că reclamantul a fost acuzat pentru a doua oară de
insultarea unui judecător, ceea ce putea conduce la aplicarea unei pedepse
privative de libertate de patru luni și cincisprezece zile, nu putea fi considerat
un lucru minor. Având în vedere circumstanțele și natura infracțiunii de a
cărei comitere a fost acuzat reclamantul, nu a fost nerezonabil ca instanțele
naționale să considere că reclamantului îi lipsea abordarea obiectivă și calmă
necesară, în baza dreptului portughez, pentru ca un acuzat să-și administreze
propria apărare.
Proces echitabil. Apărare cu asistarea unui apărător. Imposibilitatea… 265
Nu a existat niciun motiv concludent să se pună la îndoială faptul că
apărarea reclamantului prestată de către avocatul din oficiu a fost asigurată în
mod corespunzător, în circumstanțele cauzei, sau să se considere că
desfășurarea procedurilor de către tribunalele naționale a fost inechitabilă în
vreun fel. Observațiile reclamantului și cererile sale repetate adresate
C.E.D.O. au demonstrat că principala sa preocupare nu consta în procedurile
penale în discuție, ci în dorința de a-și impune poziția de principiu împotriva
asistenței juridice obligatorii prevăzute de dreptul portughez.
În drept – Articolul 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenţie.
Concluzie: nicio încălcare (nouă voturi la opt).
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE
JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE
(MAREA CAMERĂ) ÎN CAUZA C-537/16 (20 MARTIE 2018).
PRINCIPIUL NE BIS IN IDEM. NATURA PENALĂ A SANCȚIUNII
ADMINISTRATIVE. EXISTENȚA ACELEIAȘI INFRACȚIUNI.
ARTICOLUL 52 ALINEATUL (1) DIN CARTA DREPTURILOR
FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE. RESTRÂNGERI
IMPUSE PRINCIPIULUI NE BIS IN IDEM. CONDIȚII
ABSTRACT
National legislation should not allow the continuation of a criminal
administrative criminal proceedings against a person as a result of
illicit conduct that constitutes the constituent elements of market
manipulation for which a final criminal conviction has already
been pronounced against him, in so far as that conviction is,
having regard to the damage caused to society by the offense
committed, capable of reversing the offense in an effective,
proportionate and dissuasive manner.
The ne bis in idem principle guaranteed by art. 50 of the Charter
of Fundamental Rights of the European Union confers on
individuals a right directly applicable to a dispute such as the
main one.
Key words: criminal financial penalties, criminal offenses,
manipulation of the capital market, ne bis in idem.
În cauza C-537/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară
formulată, în temeiul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene,
de către Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)1, s-a solicitat
interpretarea art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(denumită în continuare Carta), citit în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro
Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu (accesat la 24 mai 2018).
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 267
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
Convenția).
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G. Real
Estate SA, în lichidare, domnul S. R. și M. International SA, pe de o parte, și
Commissione Nazionale per le Società e la Borsa (Comisia Națională pentru
Societăți și Bursă, Italia) (denumită în continuare Consob), pe de altă parte, în
legătură cu legalitatea unei sancțiuni administrative pecuniare care le-a fost
aplicată ca urmare a unor încălcări ale legislației privind manipulările pieței.
Cadrul juridic
Convenția Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, intitulat „Dreptul de a nu
fi judecat sau pedepsit de două ori”2, prevede:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile
aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale
acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea
procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte
noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul
articolului 15 din Convenție.”
Dreptul Uniunii Europene În conformitate cu art. 5 din Directiva 2003/6/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale
informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață)3, statele
membre interzic oricărei persoane să se implice în manipulări ale pieței.
Comportamentele care constituie manipulări ale pieței sunt prevăzute în art. 1
pct. (2) din directiva menționată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din această directivă:
„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale,
statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua
măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni
2 Cu privire la o analiză asupra principiului ne bis în idem în practica Curții
Europene a Drepturilor Omului, a se vedea, pe larg, M. Mazilu-Babel, C.I. Făt, C. Grigoraș,
Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem,
disponibilă pe site-ul https://www.juridice.ro/486233/hotararea-cedo-pe-care-trebuie-sa-o-
stiti-in-2017-cele-50-de-umbre-ale-lui-ne-bis-in-idem.html (accesat la 24 mai 2018). 3 JO 2003, L 96, p. 16, ediție specială, 06/vol. 5, p. 210.
268 Remus Jurj-Tudoran
administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor adoptate
pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile
în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”
Dreptul italian Articolul 185 din Decretul legislativ nr. 58 (privind intermedierea
financiară, în sensul art. 8 și 21 din Legea nr. 52 din 6 februarie 1996) din 24
februarie 1998 (denumit în continuare TUF), intitulat „Manipulările pieței”4,
prevede:
„1. Se pedepsește cu închisoarea de la un an la șase ani și cu amendă
de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane de a difuza
informații false sau de a efectua tranzacții simulate sau alte procedee de
inducere în eroare susceptibile în mod concret să provoace o modificare
sensibilă a prețului unor instrumente financiare.
2. În cazul în care, ținând seama de gravitatea faptei, de
circumstanțele personale ale autorului infracțiunii sau de importanța
produsului sau a beneficiului obținut, amenda este insuficientă, chiar dacă
s-a aplicat maximul acesteia, instanța o poate spori până la triplul valorii
sale sau până la o sumă egală cu de zece ori valoarea produsului sau a
beneficiului obținut în urma infracțiunii.”
Articolul 187 ter TUF, intitulat „Manipulările pieței”, are următorul
cuprins:
„1. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale aplicabile în cazul în
care fapta constituie infracțiune, se pedepsește cu o sancțiune administrativă
pecuniară de la 20.000 de euro la 5.000.000 de euro fapta oricărei persoane
de a difuza prin mijloacele de informare, inclusiv prin internet sau prin orice
alt mijloc, informații, zvonuri sau știri false ori înșelătoare care oferă sau
sunt susceptibile să ofere indicații false sau înșelătoare despre instrumentele
financiare.
[…]
3. Fără a aduce atingere sancțiunilor penale în cazul în care fapta
constituie infracțiune, se pedepsește cu sancțiunea administrativă pecuniară
prevăzută la alineatul 1 fapta oricărei persoane care efectuează:
[…]
c) tranzacții sau ordine de tranzacționare prin recurgerea la procedee
de inducere în eroare sau la orice altă formă de înșelăciune sau stratagemă;
[…]
4 Legislația română specifică este Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente
financiare şi operaţiuni de piaţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213
din 29 martie 2017.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 269
5. Atunci când, ținând seama de circumstanțele personale ale
autorului sau de importanța produsului sau a beneficiului obținut ori de
efectele produse pe piață, sancțiunile administrative pecuniare prevăzute la
alineatele precedente nu sunt adecvate, nici chiar dacă se aplică maximul
acestora, se sporesc până la triplul valorii lor sau până la o sumă egală cu de
zece ori valoarea produsului sau a beneficiului obținut în urma faptei ilicite.
[…]”
Articolul 187 decies TUF, intitulat „Raporturile cu autoritățile
judiciare”, prevede:
„1. În cazul în care are cunoștință de săvârșirea uneia dintre
infracțiunile prevăzute în capitolul II, Ministerul Public informează de îndată
președintele [Consob].
2. Președintele [Consob] transmite Ministerului Public, prin raport
motivat, documentația primită în exercitarea activității de control în cazul în
care sunt identificate elemente care permit să se prezume existența unei
infracțiuni. Transmiterea actelor către Ministerul Public are loc cel târziu la
încheierea activității de constatare a încălcărilor dispozițiilor prevăzute în
capitolul III din prezentul titlu.
3. [Consob] cooperează cu autoritatea judiciară, inclusiv prin
intermediul schimbului de informații, cu scopul de a facilita constatarea
încălcărilor menționate în prezentul titlu, inclusiv în cazul în care aceste
încălcări nu constituie o infracțiune.
[…]”
Articolul 187 duodecies alin. (1) TUF, intitulat „Relațiile dintre
procedura penală și procedurile administrativă și de opoziție”, prevede:
„Procedura administrativă de constatare și procedura de opoziție […]
nu pot fi suspendate pentru motivul că este pendinte procedura penală având
ca obiect aceleași fapte sau fapte de a căror constatare depinde soluția
respectivă.”
În conformitate cu articolul 187 terdecies TUF, intitulat „Executarea
pedepselor pecuniare și a sancțiunilor pecuniare în procesul penal”:
„Atunci când pentru aceeași faptă a fost aplicată împotriva
făptuitorului sau a persoanei juridice o sancțiune administrativă pecuniară
(…) achitarea pedepsei pecuniare și a sancțiunii pecuniare aferente
infracțiunii este limitată la partea care excedează cuantumului perceput de
autoritatea administrativă.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
Prin Decizia din 9 septembrie 2007, Consob a aplicat domnului R.,
precum și societăților M. International și G. Real Estate, o sancțiune
270 Remus Jurj-Tudoran
pecuniară administrativă în cuantum de 10,2 milioane de euro, la plata căreia
i-a obligat în solidar pe cei menționați.
Potrivit deciziei sus-menționate, domnul R., în perioada în discuție în
litigiul principal, a săvârșit fapte de manipulare care urmăreau să atragă
atenția asupra titlurilor R. MediaGroup SpA și, pe această cale, să susțină
cotațiile acestor titluri în scopuri personale. Consob a considerat că aceste
conduite au avut drept consecință o evoluție anormală a titlurilor menționate
și că, prin urmare, acestea întruneau elementele constitutive ale unor
manipulări ale pieței în sensul art. 187 ter alin. (3) lit. c) TUF.
Sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal a
fost contestată de către domnul R. și de către societățile M. International și G.
Real Estate la Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia).
Prin Hotărârea din 2 ianuarie 2009, această instanță a admis în parte acțiunea,
reducând cuantumul sancțiunii administrative pecuniare menționate la 5
milioane de euro. Toate părțile din litigiul principal au declarat recurs
împotriva hotărârii respective la Corte suprema di cassazione (Curtea de
Casație, Italia).
Conduitele descrise la pct. 12 din hotărârea menționată anterior au
determinat, de asemenea, începerea urmăririi penale împotriva domnului R.,
care a condus la condamnarea acestuia printr-o Hotărâre a Tribunale di Roma
(Tribunalul din Roma, Italia) din 10 decembrie 2008 prin care s-a admis
acordul de recunoaștere a vinovăției la o pedeapsă de patru ani și șase luni
închisoare, în temeiul art. 185 TUF. Această pedeapsă a fost redusă ulterior la
trei ani, apoi stinsă prin amnistie. Hotărârea respectivă a rămas definitivă.
În acest context, instanța de trimitere arată că, în ordinea juridică
italiană, principiul ne bis in idem nu se aplică raporturilor dintre sancțiunile
penale și sancțiunile administrative. Această instanță are totuși îndoieli, după
Hotărârea pronunțată de către Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) la 10
decembrie 2008, cu privire la compatibilitatea procedurii privind o sancțiune
administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal cu art. 50 din Cartă,
interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În acest sens,
potrivit instanței menționate, în pofida faptului că această hotărâre este
asimilată, în ordinea juridică italiană, unei hotărâri penale de condamnare,
sancțiunea administrativă pecuniară în discuție în litigiul principal aplicată, în
temeiul art. 187 ter din TUF, este de natură penală, în accepțiunea art. 4 din
Protocolul nr. 7 la Convenție, astfel cum este interpretat de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) în
Hotărârea din 4 martie 2014, cauza G.S. și alții contra Italiei5. Instanța de
5 Disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-
141370%22]} (accesat la 25 aprilie 2018).
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 271
trimitere arată că conduitele reproșate domnului R. în cadrul acestei proceduri
administrative sunt aceleași cu cele pe baza cărora i-a fost aplicată sancțiunea
penală.
În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a
hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii
Europene (denumită în continuare C.J.U.E.) următoarele întrebări preliminare:
„1) Prevederile art. 50 [din Cartă], interpretate în lumina art. 4 din
Protocolul nr. 7 la Convenție, a jurisprudenței în această materie a C.E.D.O.
și a reglementării naționale, se opun posibilității de a iniția o procedură
administrativă având ca obiect o faptă (conduită ilicită de manipulare a
pieței) pentru care aceeași persoană a fost condamnată penal printr-o
hotărâre irevocabilă?
2) Instanța națională poate aplica direct principiile dreptului Uniunii
Europene în legătură cu principiul ne bis in idem, în temeiul art. 50 [din
Cartă], interpretat în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, a
jurisprudenței în această materie a C.E.D.O. și a reglementării naționale?”
Referitor la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare, C.J.U.E. a constatat următoarele:
− Potrivit precizărilor cuprinse în Decizia de trimitere, art. 187 ter din
TUF a fost adoptat în scopul transpunerii dispozițiilor Directivei 2003/6 în
dreptul italian. Astfel, procedura administrativă în discuție în litigiul principal
și sancțiunea administrativă pecuniară prevăzută la acest articol (187 ter)
aplicată domnului R. constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii
Europene, în sensul art. 51 alin. (1) din Cartă. Prin urmare, acestea trebuie,
printre altele, să respecte dreptul fundamental de a nu fi judecat sau
condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, garantat de către art. 50
din Cartă.
− În plus, astfel cum confirmă art. 6 alin. (3) din Tratatul Uniunii
Europene, drepturile fundamentale recunoscute de către Convenție constituie
principii generale ale dreptului Uniunii Europene și deși art. 52 alin. (3) din
Cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor
garantate de către Convenție, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele
pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp
cât Uniunea Europeană nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal
în ordinea juridică a Uniunii Europene (C.J.U.E.: Hotărârea din 26 februarie
2013, Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105, pct. 44, Hotărârea din 15 februarie
2016, N., C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 45, precum și jurisprudența
citată).
272 Remus Jurj-Tudoran
− Potrivit explicațiilor cu privire la art. 52 din Cartă, alin. (3) al acestui
articol este destinat să asigure coerența necesară între Cartă și Convenție,
„fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii Europene și Curții de
Justiție a Uniunii Europene” (C.J.U.E.: Hotărârea din 15 februarie 2016, N.,
C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 47, Hotărârea din 14 septembrie 2017, K.,
C-18/16, EU:C:2017:680, pct. 50, precum și jurisprudența citată).
Prin urmare, examinarea întrebării adresate trebuie să se realizeze din
perspectiva drepturilor fundamentale garantate de către Cartă și în special a
art. 50 din aceasta (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie
2017, O. și B., C-217/15 și C-350/15, EU:C:2017:264, pct. 15, precum și
jurisprudența citată).
Articolul 50 din Cartă prevede că „nimeni nu poate fi judecat sau
condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat în cadrul Uniunii Europene, prin hotărâre judecătorească
definitivă, în conformitate cu legea”. Astfel, principiul ne bis in idem interzice
cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură
penală, în sensul acestui articol pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași
persoane (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 26 februarie 2013,
Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105, pct. 34).
Cu referire la natura penală a procedurilor și a sancțiunilor În ceea ce privește aprecierea naturii penale a procedurilor și a unor
sancțiuni, precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că,
potrivit jurisprudenței C.J.U.E., sunt pertinente trei criterii:
− calificarea juridică a faptei ilicite în dreptul intern,
− natura însăși a faptei ilicite,
− gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă
să o suporte6.
Deși este de competența instanței de trimitere să aprecieze, în lumina
acestor criterii, dacă procedurile și sancțiunile penale și administrative în
discuție în litigiul principal prezintă o natură penală, în sensul art. 50 din
Cartă, C.J.U.E., pronunțându-se asupra unei trimiteri preliminare, poate totuși
oferi precizări destinate să orienteze instanța națională în interpretarea pe care
aceasta o va efectua7.
6 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C-489/10,
EU:C:2012:319, pct. 37, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Å. F., C-617/10, EU:C:2013:105,
pct. 35). 7 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2014, M., C-146/14 PPU,
EU:C:2014:1320, pct. 79 și jurisprudența citată.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 273
În speță, trebuie să se precizeze de la bun început că, în considerarea
criteriilor amintite la pct. 28 din prezenta hotărâre, calificarea penală a
procedurilor penale și a pedepsei închisorii, menționate la pct. 14 din prezenta
hotărâre, cărora le-a fost supus domnul R., nu este contestată. În schimb, se
pune problema dacă sancțiunea administrativă pecuniară și procedura
administrativă în discuție în litigiul principal sunt sau nu sunt de natură
penală, în accepțiunea art. 50 din Cartă. În această privință, relativ la primul
criteriu, din dosarul de care dispune C.J.U.E. reiese că dreptul național
califică procedura care a condus la aplicarea acestei din urmă sancțiuni drept
procedură administrativă.
Totuși, aplicarea art. 50 din Cartă nu se limitează numai la procedurile
și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci se
extinde – independent de o astfel de calificare – la procedurile și la sancțiunile
care trebuie considerate ca având o natură penală, în temeiul celorlalte două
criterii prevăzute mai sus.
În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, referitor la natura însăși a
faptei ilicite, acesta presupune să se verifice dacă sancțiunea în discuție
urmărește în special o finalitate represivă8. Rezultă de aici că o sancțiune care
are o finalitate represivă prezintă o natură penală, în accepțiunea art. 50 din
Cartă, și că simpla împrejurare că aceasta urmărește și o finalitate preventivă
nu este de natură să îi înlăture calificarea de sancțiune penală. Astfel, după
cum a arătat avocatul general la pct. 64 din concluzii, este în însăși natura
sancțiunilor penale ca acestea să aibă ca obiect atât reprimarea, cât și
prevenirea comportamentelor ilicite. În schimb, o măsură care se limitează la
a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită vizată nu prezintă o natură penală.
Referitor la al treilea criteriu, trebuie să se arate că o sancțiune
administrativă pecuniară care poate să atingă un cuantum de până la zece ori
mai mare decât valoarea produsului sau a beneficiului obținut prin
manipulările pieței prezintă un grad de severitate ridicat, care este susceptibil
să întărească analiza potrivit căreia această sancțiune este de natură penală, în
accepțiunea art. 50 din Cartă, aspect a cărui verificare este totuși de
competența instanței de trimitere.
Cu privire la existența aceleiași infracțiuni
Rezultă din însăși formularea art. 50 din Cartă că acesta interzice
judecarea sau condamnarea aceleiași persoane mai mult de o singură dată
8 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 iunie 2012, B., C-489/10,
EU:C:2012:319, pct. 39.
274 Remus Jurj-Tudoran
pentru aceeași infracțiune9. Așa cum arată instanța de trimitere în cererea sa
de decizie preliminară, diferitele proceduri și sancțiuni de natură penală în
discuție în litigiul principal vizează aceeași persoană, și anume domnul R.
Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., criteriul pertinent pentru aprecierea
existenței aceleiași infracțiuni este cel al identității faptelor materiale,
interpretat drept existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil
legate între ele, care au condus la achitarea sau la condamnarea definitivă a
persoanei vizate10. Astfel, art. 50 din Cartă interzice aplicarea, pentru fapte
identice, a mai multor sancțiuni de natură penală la capătul diferitor proceduri
desfășurate în aceste scopuri.
În plus, calificarea juridică, în dreptul național, a faptelor și interesul
juridic protejat nu sunt relevante în scopul constatării existenței aceleiași
infracțiuni, în măsura în care întinderea protecției conferite de către art. 50 din
Cartă nu poate varia de la un stat membru la altul.
În speță, instanța de trimitere arată că aceleași conduite, constând în
manipulări care urmăreau să atragă atenția publicului asupra titlurilor R.
MediaGroup, au fost reproșate domnului R. atât în procedura penală care a
condus la condamnarea sa penală definitivă, cât și în procedura privind
sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală în discuție în litigiul
principal.
Deși, așa cum susține Consob în observațiile sale scrise, aplicarea unei
sancțiuni penale la capătul unei proceduri penale, precum aceea în discuție în
litigiul principal, necesită, spre deosebire de sancțiunea administrativă
pecuniară de natură penală menționată, un element subiectiv, trebuie să se
arate că împrejurarea potrivit căreia aplicarea sancțiunii penale respective
depinde de un element constitutiv suplimentar în raport cu sancțiunea
administrativă pecuniară de natură penală nu este, în sine, de natură să repună
în discuție identitatea faptelor materiale vizate. Sub rezerva verificării de către
instanța de trimitere, sancțiunea administrativă pecuniară de natură penală și
procedura penală în discuție în litigiul principal par astfel să aibă ca obiect
aceeași infracțiune.
În aceste condiții, rezultă că reglementarea națională în discuție în
litigiul principal permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală (accepțiunea art. 50 din
Cartă) împotriva unei persoane precum domnul R., ca urmare a unor
9 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 5 aprilie 2017, O. și B., C-217/15
și C-350/15, EU:C:2017:264, pct. 18. 10 Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 18 iulie 2007, K., C-367/05,
EU:C:2007:444, pct. 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 16 noiembrie 2010,
M., C-261/09, EU:C:2010:683, pct. 39 și 40.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 275
conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale unor manipulări ale
pieței pentru care a fost deja pronunțată o condamnare penală definitivă
împotriva sa. Or, un astfel de cumul de proceduri și de sancțiuni constituie o
restrângere a dreptului garantat de către articolul sus-menționat.
În legătură cu justificarea restrângerii dreptului garantat de către
art. 50 din Cartă
În paragr. 42 și următoarele, C.J.U.E. a amintit că, în Hotărârea din 27
mai 2014, S. (C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, pct. 55 și 56), a statuat că o
restrângere a principiului ne bis in idem, garantat de către art. 50 din Cartă,
poate fi justificată în temeiul art. 52 alin. (1) din aceasta.
Conform art. 52 alin. (1) teza I din Cartă, orice restrângere a
exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de către aceasta trebuie să
fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.
Potrivit celei de-a doua teze a alineatului menționat, prin respectarea
principiului proporționalității pot fi impuse restrângeri ale drepturilor și
libertăților numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund
efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de către Uniunea
Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
În speță, este cert că posibilitatea cumulării procedurilor și a
sancțiunilor penale, precum și a procedurilor și a sancțiunilor administrative
de natură penală este prevăzută de lege.
Mai mult, o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul
principal respectă substanța art. 50 din Cartă, întrucât permite un asemenea
cumul de proceduri și de sancțiuni numai în condiții limitativ stabilite,
asigurând astfel că dreptul garantat la acest articol (50) nu este repus în
discuție ca atare.
Relativ la aspectul dacă restrângerea principiului ne bis in idem care
rezultă dintr-o reglementare națională precum aceea în discuție în litigiul
principal răspunde unui obiectiv de interes general, aceasta reiese din dosarul
de care dispune C.J.U.E., în sensul că această reglementare urmărește să
protejeze integritatea piețelor financiare ale Uniunii Europene și încrederea
publică în instrumentele financiare. Având în vedere importanța pe care
jurisprudența C.J.U.E.11 o acordă, în scopul realizării acestui obiectiv,
combaterii încălcărilor privind interdicția de manipulare a pieței, un cumul de
proceduri și de sancțiuni de natură penală poate să se justifice atunci când
aceste proceduri și aceste sancțiuni vizează, în vederea realizării unui
11 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V.
R., C-45/08, EU:C:2009:806, pct. 37 și 42.
276 Remus Jurj-Tudoran
asemenea obiectiv, scopuri complementare având ca obiect, eventual, laturi
diferite ale aceluiași comportament infracțional vizat, aspect a cărui verificare
este de competența instanței de trimitere.
În această privință, în materie de infracțiuni legate de manipulările
pieței, pare legitim ca un stat membru să asigure, pe de o parte, descurajarea
și reprimarea oricărei încălcări, indiferent dacă este sau nu este intenționată, a
interdicției privind manipulările pieței prin aplicarea unor sancțiuni
administrative stabilite, dacă este cazul, în mod forfetar și, pe de altă parte,
descurajarea și reprimarea unor încălcări grave ale unei astfel de interdicții,
care sunt deosebit de nefaste pentru societate și care justifică adoptarea unor
sancțiuni penale mai severe.
Cu referire la respectarea principiului proporționalității, în paragr.
46 din prezenta hotărâre, C.J.U.E. a constatat că acesta impune ca un cumul
de proceduri și de sancțiuni prevăzut de o reglementare națională precum
aceea în discuție în litigiul principal să nu depășească limitele a ceea ce este
adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de către
această reglementare, fiind clar că atunci când este posibilă alegerea între mai
multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la aceea mai puțin
constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie
disproporționate în raport cu scopurile vizate12.
În acest context, C.J.U.E. a amintit că, în temeiul art. 14 alin. (1) din
Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28
ianuarie 2003 coroborat cu art. 5 din aceasta, statele membre dispun de o
libertate de alegere a sancțiunilor aplicabile împotriva persoanelor
răspunzătoare de manipulări ale pieței13.
În lipsa unei armonizări a dreptului Uniunii Europene în materie,
statele membre sunt astfel îndrituite să prevadă atât un sistem în care
încălcările interdicției privind manipulările pieței pot face obiectul unor
proceduri și al unor sancțiuni doar o singură dată, cât și un sistem care permite
un cumul de proceduri și de sancțiuni. În aceste condiții, proporționalitatea
unei reglementări naționale precum aceea în discuție în litigiul principal nu
poate fi pusă în discuție de simplul fapt că statul membru în cauză a ales să
prevadă posibilitatea unui astfel de cumul decât cu riscul de a priva acest stat
membru de această libertate de alegere.
12 Se citează, în acest sens, C.J.U.E.: Hotărârea din 25 februarie 2010, M. F.,
C-562/08, EU:C:2010:93, pct. 43, Hotărârea din 9 martie 2010, ERG și alții, C-379/08 și
C-380/08, EU:C:2010:127, pct. 86 și Hotărârea din 19 octombrie 2016, EL-EM-2001,
C-501/14, EU:C:2016:777, pct. 37 și 39, precum și jurisprudența citată. 13 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 23 decembrie 2009, S. P. G. și V.
R., C-45/08, EU:C:2009:806, pct. 71 și 72.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în… 277
Cu privire la cumulul de sancțiuni autorizat de reglementarea în
discuție în litigiul principal, aceasta pare să se limiteze să prevadă în art. 187
terdecies din TUF că, în cazul în care, pentru aceleași fapte, au fost aplicate o
amendă penală și o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală,
achitarea celei dintâi este limitată la partea care excedează cuantumului celei
de-a doua. Or, în măsura în care acest art. 187 terdecies pare să vizeze numai
cumulul unor pedepse pecuniare, iar nu cumulul unei sancțiuni administrative
pecuniare de natură penală cu o pedeapsă cu închisoarea, rezultă că articolul
menționat nu garantează faptul că severitatea ansamblului sancțiunilor
aplicate se limitează la ceea ce este strict necesar în raport cu gravitatea
infracțiunii vizate.
Prin urmare, rezultă că o reglementare națională precum aceea în
discuție în litigiul principal care autorizează, după o condamnare penală
rămasă definitivă, continuarea unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală depășește ceea ce este strict necesar
pentru realizarea obiectivului vizat la paragr. 46 din prezenta hotărâre, aspect
a cărui verificare este totuși de competența instanței de trimitere.
Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că
pedeapsa definitivă pronunțată în aplicarea art. 185 din TUF poate, eventual,
să fie stinsă ulterior prin efectul unei amnistii, după cum pare să se fi
prezentat situația în cauza principală. Astfel, decurge din art. 50 din cartă că
de protecția conferită de principiul ne bis in idem trebuie să beneficieze
persoanele care au fost deja achitate sau condamnate printr-o hotărâre penală
definitivă, inclusiv, în consecință, persoanele cărora li s-a aplicat, printr-o
astfel de hotărâre, o sancțiune penală care a fost stinsă ulterior prin efectul
unei amnistii. Prin urmare, o asemenea împrejurare este lipsită de relevanță
pentru a aprecia caracterul strict necesar al unei reglementări naționale
precum cea în discuție în litigiul principal.
Cu privire la a doua întrebare În paragr. 65-67 din prezenta hotărâre, C.J.U.E., în conformitate cu o
jurisprudență constantă14, a relevat că dispozițiile dreptului primar care impun
obligații precise și necondiționate, întrucât nu necesită pentru punerea lor în
aplicare nicio o intervenție ulterioară a autorităților Uniunii Europene sau a
autorităților naționale, generează în mod direct drepturi în privința
justițiabililor (a se vedea, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969,
14 Se citează, în acest sens, C.J.U.E., Hotărârea din 1 iulie 1969, B. și C. D., 2/69 și
3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2001, B.,
C-390/98, EU:C:2001:456, pct. 91.
278 Remus Jurj-Tudoran
B. și C. D., 2/69 și 3/69, EU:C:1969:30, pct. 22 și 23, precum și Hotărârea din
20 septembrie 2001, B., C-390/98, EU:C:2001:456, pct. 91).
Or, dreptul pe care art. 50 din Cartă îl conferă particularilor nu este
însoțit, potrivit însuși modului de redactare a acestuia, de nicio condiție și,
prin urmare, este direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
În această privință, Curtea a amintit că a recunoscut deja efectul direct
al art. 50 din Cartă, afirmând, la pct. 45 din Hotărârea din 26 februarie 2013,
Å. F. (C-617/10, EU:C:2013:105), că, atunci când examinează
compatibilitatea unor dispoziții de drept intern cu drepturile garantate de
Cartă, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale,
dispozițiile dreptului Uniunii Europene are obligația de a asigura efectul
deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea
oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi
necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale
legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1. Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări
naționale care permite continuarea unei proceduri privind o sancțiune
administrativă pecuniară de natură penală contra unei persoane ca
urmare a unor conduite ilicite care întrunesc elementele constitutive ale
unor manipulări ale pieței pentru care a fost deja pronunțată o
condamnare penală definitivă împotriva sa, în măsura în care această
condamnare este, ținând seama de prejudiciul cauzat societății prin
infracțiunea săvârșită, de natură să reprime această infracțiune în mod
efectiv, proporțional și disuasiv.
2. Principiul ne bis in idem garantat de către art. 50 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conferă particularilor un
drept direct aplicabil în cadrul unui litigiu precum cel principal.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE
APEL
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL
2015, ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ1
NELEGITIMITATEA FORMULĂRII PLÂNGERII ÎMPOTRIVA
SOLUŢIEI DE CLASARE SAU DE RENUNŢARE LA URMĂRIREA
PENALĂ DE CĂTRE O ALTĂ PERSOANĂ DECÂT ACEEA
VĂTĂMATĂ PRIN INFRACȚIUNE
ABSTRACT
Only the quality of an injured person in the meaning of the
provisions of art. 336 par. (1) of the new Criminal Procedure
Code, attracts the legitimacy of formulating the complaint against
the decision to classify or waive the criminal prosecution
according to art. 340 par. (1) of the same code.
However, in the present case, the applicant B.L. he is not the
injured person, and the attacked solution has not damaged his
legitimate interests. This is the father of the injured person, but he
filed the complaint in his own name, without having any authority
from the injured person.
Key words: the injured person, the complaint against the decision
to renounce or prosecute, the complaint against non-infringement
or non-adjudication.
I. Prezentare speță. Prin plângerea formulată de către petentul B.L.,
înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. 452/57/2015, a fost atacată
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,
procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare
și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare
criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel
Alba Iulia, Buletinul Jurisprudenței, de A.I. Paștiu, A.Gh. Mocan, M.A. Motolea
(coordonatori) ș.a., 2015.
280 Gheorghe Ivan
Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. (…)/P/2014,
menţinută prin Ordonanța procurorului general al aceluiaşi parchet nr.
(...)/(…)/(…)/2014.
În expunerea motivelor, petentul a invocat următoarele: instituţiile
statului ,,înşală” şi ,,păcălesc” cetăţenii României, promiţându-le locuri de
muncă în străinătate; numitul M.D., în calitate de comisar-şef de poliţie din
L., i-a agresat fiica, persoana vătămată B.M., şi a injuriat-o; martorii au dat
declaraţii mincinoase de frica intimatului.
Potrivit art. 341 alin. (2) din noul Cod procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), au fost înaintate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia notele scrise întocmite, anexându-se dosarul nr. (…)/P/2014 şi
lucrarea nr. (…)/(…)/(...)/2014 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Alba Iulia.
La termenul de judecată din 9 septembrie 2015, petentul B.L. a depus
la dosar plângerea formulată de către persoana vătămată B.M., aceasta
susţinând, în esenţă, că organele judiciare nu i-au ,,făcut dreptate”, nici chiar
Curtea de Apel Alba Iulia, că a fost bătută şi injuriată de către făptuitorul
M.D., pe considerentul că a parcat neregulamentar, că avocatul angajat nu a
făcut demersurile necesare pentru a o apăra şi că se constituie parte civilă faţă
de făptuitor cu suma de 700 euro daune morale pentru suferinţele încercate,
precum şi că în situaţia în care făptuitorul achită această sumă de bani tatălui
său, B.L., ea îşi retrage plângerea de faţă.
Potrivit actelor şi lucrărilor existente la dosar, judecătorul de cameră
preliminară din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:
Prin Ordonanţa nr. (…)/P/2014 din 19 noiembrie 2014, Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia a dispus, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a),
art. 315 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) lit. b) şi i) C.pr.pen., clasarea cauzei
privind comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin.
(1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.) şi purtare abuzivă prevăzută în
art. 296 alin. (1) din același cod [art. 250 alin. (1) şi (3) din Codul penal
anterior (în continuare C.pen. din 1969)], sesizate de către persoana vătămată
B.M., domiciliată în L., județul H.
În motivarea ordonanţei sus-menționate, procurorul-anchetator a
reţinut că persoana vătămată B.M. a formulat o sesizare cu privire la faptul că,
în urma formulării unei plângeri penale faţă de comisarul-şef de poliţie
M.D. – comandantul Poliției L. –, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor (de
lovire sau alte violențe) prevăzute în art. 180 alin. (2) C.pen. din 1969 şi în
art. 250 alin. (1) şi (3) din același cod, iar dosarul a fost soluţionat prin
netrimiterea acestuia în judecată – soluţie menţinută prin ordonanţa
Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare sau… 281
procurorului general, precum şi prin încheierea judecătorilor din cadrul Curţii
de Apel Alba Iulia.
Împotriva Ordonanţei nr. (…)/P/2014 din 19 noiembrie 2014 a depus
plângere petiţionarul B.M., care o consideră drept netemeinică şi nelegală,
susţinând, în esenţă, că s-au săvârşit infracţiunile descrise în sesizare.
Prin Ordonanţa nr. (…)/(…)/(…)/2014 din 19 decembrie 2014 a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,
plângerea petiţionarului B.M. a fost respinsă, ca neîntemeiată.
S-a reţinut de către procurorul general, pe baza lucrărilor dosarului,
că soluţia a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale care garantează
drepturile persoanei vătămate, astfel încât ordonanţa este temeinică şi legală.
În mod întemeiat, procurorul-anchetator a relevat că: acţiunea penală nu
poate fi exercitată împotriva comisarului-şef M.G.D., deoarece o sesizare
similară a fost soluţionată de către procuror prin Ordonanţa nr. (…)/P/2013
din 28 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia; soluţia
respectivă de netrimitere în judecată a fost menţinută de către judecător prin
Sentinţa penală nr. (…) din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia,
aceasta având autoritate de lucru judecat în raport cu noua sesizare.
Prin formularea unei plângeri penale, nu pot fi cenzurate soluţiile
dispuse de către magistraţi în cauzele pe care le-au instrumentat, indiferent
care ar fi natura lor. Cenzurarea unei soluţii dispuse de către aceştia se poate
realiza numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege; în caz contrar,
se încalcă principiul independenţei puterii judecătoreşti.
În lipsa unor dovezi de interferenţă exterioară actului de deliberare
propriu-zis, un procuror în cursul unei anchete nu este îndreptăţit să facă
aprecieri în legătură cu justeţea unor hotărâri judecătoreşti.
Deci, în mod justificat s-a reţinut că magistraţii, care s-au pronunţat
în cauzele în care persoana vătămată a avut interes, nu au săvârşit nicio faptă
de natură penală.
Prin urmare, în mod legal s-a statuat că, în cauză, nu poate fi
exercitată acţiunea penală împotriva comisarului-şef M.G.D., despre care s-a
afirmat că a comis infracţiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.
180 alin. (2) C.pen. din 1969 (art. 193 C.pen.) şi purtare abuzivă prevăzută în
art. 250 C.pen. din 1969 (art. 296 C.pen.), deoarece există un impediment la
punerea în mişcare a acţiunii penale acela prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. i)
C.pr.pen. [în legătură cu o sesizare similară judecătorul s-a mai pronunţat, în
sensul că ofiţerul de poliţie nu a comis infracţiunile descrise de către
persoana vătămată; acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare nici împotriva
magistraţilor care au soluţionat cauzele în care persoana vătămată avea
interes și despre care s-a afirmat că au comis infracţiunea de abuz în serviciu
282 Gheorghe Ivan
prevăzută în art. 246 C.pen. din 1969 (art. 297 C.pen.)], precum și acela
prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (magistraţii şi-au îndeplinit
corespunzător sarcinile de serviciu).
Împotriva ordonanţei procurorului general (sus-menționate), în
temeiul art. 341 C.pr.pen., petenţii B.L. şi B.M. au formulat plângerile penale
deduse prezentei judecăţi.
Prealabil analizării pe fond a motivelor invocate în plângerile penale
de către petenţii B.L. şi B.M., judecătorul de cameră preliminară din cadrul
curţii de apel va analiza cu prioritate excepţia inadmisibilităţii plângerii
petentului B.L., respectiv excepţia tardivităţii plângerii petentei B.M., excepţii
invocate de către Ministerul Public raportat la dispoziţiile art. 340 C.pr.pen.
A. În ceea ce priveşte plângerea petentului B.L.V., judecătorul de
cameră preliminară din cadrul curţii de apel a relevat următoarele:
Potrivit art. 336 alin. (1) C.pr.pen., ,,orice persoană poate face
plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin
acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”.
Conform art. 340 alin. (1) din codul sus-menționat, ,,persoana a cărei
plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală,
dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339
poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul
de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă”2.
Din economia dispoziţiilor legale menționate mai sus rezultă că
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi
măsurile de urmărire penală să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie
a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice
persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o
măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a
unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiţie este reglementat de către
legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dispusă se poate adresa judecătorului
de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în
primă instanţă.
Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, pe de o parte, că, în cauza ce
formează obiectul dosarului nr. (…)/P/2014, calitatea de persoană vătămată o
2 În prezent, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. are următorul conținut:
(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă
sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile
de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni,
potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă (sublinierea noastră Gh. Ivan).”
Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare sau… 283
deţine B.M., care a formulat plângere. În acea plângere s-a arătat, în esenţă,
că: la data de 5 ianuarie 2013, persoană vătămată B.M. a fost lovită şi
ameninţată de către comisarul-șef de poliţie M.G.D.; plângerea penală faţă de
acesta, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 180 alin. (2) şi în
art. 250 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1969, a fost soluţionată prin netrimitere în
judecată, soluţie menţinută prin ordonanța procurorului general, precum şi
prin încheierea judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia, activitatea
care în opinia petentei este defectuoasă.
Petentul B.L. nu este persoană vătămată, iar prin ordonanța atacată nu
i-au fost vătămate interesele legitime. Acesta este tatăl persoanei vătămate,
însă a formulat plângerea în nume propriu, fără a avea vreo împuternicire de
la persoana vătămată.
În atari condiţii, plângerea petentului B.L. apare ca fiind formulată de
către o persoană fără calitate, urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă, în
conformitate cu art. 341 alin. (6) lit. a) C.pr.pen.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) din Codul de
procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), va fi obligat
petentul să plătească în favoarea statului suma de 50 lei cheltuieli judiciare.
B. Cu referire la plângerea petentului B.M., judecătorul de cameră
preliminară din cadrul curţii de apel a reţinut următoarele:
Din economia dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C.pr.pen. rezultă că
plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată
se formulează, în termen de 20 de zile de la comunicare. Acesta este un
termen procedural, iar neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege
atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste
termen.
În cauză, potrivit procesului-verbal de comunicare, petiţionarei B.M.
i s-a comunicat, la data de 9 ianuarie 2015, Ordonanţa nr.
(….)/(…)/(…)/2014 din 19 decembrie 2014 a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care plângerea
petiţionarului B.M. împotriva Ordonanţei nr. (…)/P/2014 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu
menţinerea ordonanţei atacate.
Petiţionara a depus plângere la judecătorul de cameră preliminară din
cadrul curţii de apel, la data de 9 septembrie 2015, prin intermediul tatălui
său, petentul B.L., cu mult peste termenul prevăzut în art. 340 alin. (1)
C.pr.pen. şi calculat potrivit art. 269 din același cod. Or, în acest context,
plângerea petiţionarei B.M. împotriva Ordonanţei Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Alba Iulia emisă în dosarul nr. (…)/P/2014, la data de 19
noiembrie 2014, și menţinută prin Ordonanţa procurorului general al
284 Gheorghe Ivan
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. (…)/(…)/(…)/2014 din
19 decembrie 2014 este tardivă, urmând a fi respinsă, ca atare, potrivit art.
341 alin. (6) lit. a) C.pr.pen.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C.pr.pen. din 1969,
a fost obligată petenta să plătească în favoarea statului suma de 50 lei
cheltuieli judiciare.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Înch. pen. nr. 92/2015)
II. Notă parțial aprobativă. Este de adăugat că plângerea împotriva
soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – numai de clasare3 – se
3 În prezent, soluțiile de renunţare la urmărirea penală nu pot fi atacate cu plângeri de
către persoanele vătămate, acestea fiind supuse obligatoriu verificării și confirmării
judecătorului de cameră preliminară de către procuror.
Procedura de control este prevăzută în următorul text din noul Cod de procedură
penală:
,,Art. 318. Renunţarea la urmărire penală
[…]
(10) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată
sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de
acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un
procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este
verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face
de către procurorul general al acestui parchet (sublinierea noastră Gh. Ivan).
(11) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia
funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege special.
(12) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată
potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor,
suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare,
în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de
la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă
(sublinierea noastră Gh. Ivan).
(13) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi
dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).
(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în
camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea
procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare
(sublinierea noastră Gh. Ivan).
(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei
de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de
urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge
cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de
confirmare, judecătorul de cameră preliminară (sublinierea noastră Gh. Ivan):
Nelegitimitatea formulării plângerii împotriva soluţiei de clasare sau… 285
poate formula nu numai de către persoana lezată prin infracțiunea săvârșită,
adică de către persoana vătămată, astfel cum este definită în art. 79 C.pr.pen.4,
ci și de către orice altă persoană, dacă este îndeplinită condiția prevăzută în
art. 336 alin. (1) din același cod, și anume i s-a adus o vătămare intereselor
sale legitime prin soluțiile menționate anterior.
a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror
pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare
acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;
b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.
(16) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15)
este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de
renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de
motivul invocat.” 4 ,,Art. 79. Persoana vătămată
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se
numeşte persoană vătămată.”
INFRACŢIUNEA DE REZULTAT. NELEGALITATEA DISJUNGERII
ACŢIUNII CIVILE DE CEA PENALĂ
ABSTRACT
If the offense for which the prosecution is prosecuted is a criminal
offense, it is unlawful to resolve the civil side when the extent of
the damage is contested.
Key words: civil action, criminal action, disjunction, material
offense, offending offense.
I. Prezentare speță. Prin Încheierea de şedinţă din data de 4 martie
2015, emisă în dosarul nr. (…)/(…)/2015 al Tribunalului Sibiu, a fost disjunsă
acţiunea civilă formulată de către părţile civile SC F.L.I. IFN şi VFS R. IFN
SA faţă de inculpaţii R.C., M.A., D.P., L.G.N. şi F.E., precum şi acţiunea
penală şi aceea civilă în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.A.W. Această
măsură este criticabilă pentru următoarele considerente:
Cu ocazia soluţionării unei cauze penale, în care inculpaţii sunt trimişi
în judecată pentru săvârșirea infracţiunii de înşelăciune, stabilirea întinderii
prejudiciului produs prin fapta reţinută în sarcina lor constituie un important
criteriu ce îşi găseşte reflectarea în ceea ce priveşte latura penală a cauzei,
referitor la vinovăţia fiecărui inculpat, dar şi pe planul tragerii la răspundere
penală, în procesul individualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea
consecinţelor păgubitoare, întrucât, în funcţie de cuantumul prejudiciului,
fapta are anumite limite de pedeapsă.
În acest context, este nelegală modalitatea de soluţionare a cauzei
aleasă de către judecătorul instanţei de fond, de vreme ce inculpaţii au
contestat prejudiciul reţinut în sarcina lor, prejudiciu care este un element
constitutiv al infracţiunii calificate de înşelăciune.
Nu este admisibilă, în cazul infracţiunilor de rezultat, disjungerea şi
soluţionarea distinctă a urmării imediate, adică a rezultatului faptei, întrucât
însăşi existenţa infracţiunii depinde de producerea şi întinderea prejudiciului.
Prejudiciul este un element care se impune a fi stabilit cu certitudine la
momentul soluţionării laturii penale a cauzei, deoarece reprezintă, în cazul
infracţiunii de înşelăciune, un element constitutiv al acesteia, dar şi un criteriu
de individualizare judiciară a pedepsei, durata pedepsei fiind influenţată şi de
valoarea prejudiciului, alături de celelalte criterii prevăzute în art. 74 din noul
Cod penal (în continuare C.pen.).
Raportat la cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) Cod
procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de
Infracţiunea de rezultat. Nelegalitatea disjungerii acţiunii civile de cea… 287
către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism – Biroul teritorial Sibiu şi inculpaţii D.P., L.G.N., R.C. și M.A.
împotriva sentinței Tribunalului Sibiu (pronunțată pe fond referitor la latura
penală), pe care a desființat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Sibiu.
S-au menţinut actele efectuate de către instanţa de fond până la
termenul din data de 4 martie 2015.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec.
pen. nr. 814/A/2015)
II. Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, înșelăciunea îmbracă o formă
agravată dacă a produs consecințe deosebit de grave, adică a cauzat o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei (art. 2561 raportat la art. 244 și 183
C.pen.)1.
Pe de altă parte, forma tipică a înșelăciunii [art. 244 alin. (1) C.pen.]
subzistă numai dacă s-a pricinuit o pagubă2.
Deci, la infracțiunile materiale sau de rezultat, cum este și aceea de
înșelăciune, este necesară stabilirea urmării imediate, aceasta fiind o condiție
de existență a infracțiunii3.
1 ,,Art. 2561. Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
Dacă faptele prevăzute la art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art.
249-251 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege se majorează cu jumătate (sublinierea noastră Gh. Ivan).”
,,Art. 244. Înşelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră Gh. Ivan).
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”
,,Art. 183. Consecinţe deosebit de grave
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei.” 2 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 228,
235. 3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 77.
288 Gheorghe Ivan
În fine, la individualizarea pedepsei, instanța trebuie să aibă în vedere
în mod obligatoriu și natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii, potrivit art. 74 C.pen.4
2. Deși în art. 26 alin. (5) din noul Cod de procedură penală se prevede
că ,,încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă”, totuși
instanța de apel a ținut seama de prevederile art. 408 din același cod5,
desființând sentința instanței de fond, și nu încheierea din data de 4 martie
2015.
4 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii
(sublinierea noastră Gh. Ivan);
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine
seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.” 5 ,,Art. 408. Hotărârile supuse apelului
(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor
când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor.”
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL JUDECĂRII ÎN
LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE ȘI ARESTATE PROVIZORIU
ÎN STRĂINĂTATE, ÎN TEMEIUL UNUI MANDAT EUROPEAN DE
ARESTARE. ÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE
A CERERII. LEGEA APLICABILĂ
ABSTRACT
There is no proof of communication of the conviction sentence to
the petitioner M.G.M., missing in Romania, according to art. 95
par. (3) in relation to art. 92 par. (2) lett. b) of Law no. 302/2004
on International Judicial Cooperation in Criminal Matters but
only on the mandate to execute the prison sentence and therefore
there is no information on the case file that the person arrested
abroad under a European arrest warrant informed that he / she is
entitled, as appropriate:
a) in the exercise of an appeal, according to the Criminal
Procedure Code; or
b) to re-examine the case, according to the above-mentioned code.
The Court of First Instance rightly held that the petitioner's
request to reopen the criminal proceedings was made within the
statutory time of art. 466 par. (3) of the new Criminal Procedure
Code.
Also, correctly, the first instance court held that the new criminal
procedural provisions are relevant in the case, and not those of
art. 5221 of the previous Criminal Procedure Code (since 1969), as
requested by the petitioner M.G.M.
However, the first instance wrongly assessed the non-fulfillment of
the conditions laid down in art. 466 of the new Criminal
Procedure Code, respectively the admissibility of the request for
reopening the criminal proceedings.
Keywords: international judicial cooperation in criminal matters,
person in absentia, European arrest warrant, reopening of
criminal proceedings.
I. Prezentare speță. Prin Sentinţa penală nr. (…)/2015, pronunţată de
către Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, în baza art. 469 alin. (4)
din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a fost respinsă,
ca nefondată, cererea de redeschidere a procesului penal formulată de către
petenta M.G.M., deţinută în Penitenciarul G., judeţul C., ce fusese
290 Gheorghe Ivan
condamnată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată în dosarul penal
nr. (…)/(…)/2013, şi prin Sentinţa penală nr. (…)/2014, pronunţată în
dosarul penal nr. (…)/(…)/2014.
În temeiul art. 275 alin. (2) C.pr.pen., a fost obligată
petenta-condamnată M.G.M. la plata sumei de 555 lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
Pentru a pronunţa sentința sus-menționată, instanţa a reţinut
următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către Judecătoria
Sebeş în dosarul penal nr. (…)/(…)/2013, definitivă prin nerecurare, a fost
condamnată petenta M.G.M. la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) din Codul penal
anterior (în continuare C.pen. din 1969), în dauna persoanelor vătămate
M.O., M.C. şi M.E.M., toţi cu domiciliul în comuna P., satul P., str. C., nr.
…, judeţul A.
În temeiul art. 81 şi art. 82 C.pen. din 1969, instanţa a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei1, pe o perioadă de 3 ani, și i-a
atras atenţia inculpatei cu privire la dispoziţiile art. 83 din același cod.
În baza art. 71 C.pen. din 1969, i-a fost interzis inculpatei M.G.M.
drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din același cod.
În conformitate cu art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, s-a dispus
suspendarea executării pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate
a executării pedepsei principale (de un an).
Prin sentinţa penală nr. (…)/2014, pronunţată de către Judecătoria
Sebeş în dosarul penal (…)/(…)/2014, definitivă prin neapelare, a fost
condamnată petenta M.G.M. la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de abandon de familie prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal
(în continuare C.pen.).
În temeiul art. 44 alin. (1) C.pen., instanţa a constatat că fapta pentru
care a fost trimisă în judecată inculpata M.G.M. în prezenta cauză este în
stare pluralitate intermediară faţă de fapta pentru care a fost condamnată prin
Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către Judecătoria Sebeş în
dosarul penal nr. (…)/(…)/2013, definitivă la data de 18 iunie 2013.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind noul Cod penal)2 coroborat cu art. 83 C.pen. din
1 Instituția suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a fost preluată în noul
Cod penal (cu privire la critica opțiunii legiuitorului, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept
penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 262). 2 ,,Art. 15
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 291
1969, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an
închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, pronunţată de către
Judecătoria Sebeş.
În aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/20123 raportat la art. 44 alin. (1)
şi art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., s-a contopit pedeapsa de 1 an închisoare,
aplicată prin Sentinţa penală nr. (…)/2013, cu pedeapsa de 6 luni închisoare,
aplicată prin prezenta hotărâre, inculpata urmând a executa pedeapsa de 1 an
şi 2 luni închisoare.
La data de 13 iunie 2013, s-a emis mandatul de executare a pedepsei
închisorii nr. (…)/2013, iar ulterior, în baza solicitărilor formulate, mai exact,
la data de 7 noiembrie 2014, faţă de inculpata M.G.M. au fost emise
mandatul european de arestare nr. (…)/2014 şi cererea de dare în urmărire
internaţională nr. (…)/2014.
În momentul întocmirii mandatului european de arestare, prin
completarea formularului-anexă la Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală4, republicată (în forma în vigoare la
data emiterii mandatului), la lit. d) s-a menţionat: „Hotărârea pronunţată în
lipsă şi persoana în cauză a fost citată personal la data de 24 iunie 2014 şi,
prin urmare, informată cu privire la data şi locul stabilite pentru procesul în
urma căruia a fost pronunţată hotărârea şi a fost informată că poate fi
pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces”; în aceste
condiţii, potrivit pct. 3.4. din același formular-anexă, urma ca hotărârea să fie
înmânată personal fără întârziere după predare, iar persoana să fie informată
cu privire la dreptul de rejudecare a cauzei sau cu privire la promovarea unei
căi de atac.
La data de 12 martie 2015, inculpata a fost arestată provizoriu în F.,
în temeiul mandatului european de arestare, după cum rezultă din copia
hotărârii date de către Curtea de Apel din T., la data de 24 martie 2015. Din
copia acestei hotărâri nu rezultă că ar fi fost avute în vedere anumite garanţii
(1) Măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului
penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
(2) Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1),
inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din
1969.” 3 ,,Art. 10
Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi
atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea
nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai
favorabilă.” 4 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, cu
modificările și completările ulterioare.
292 Gheorghe Ivan
procesuale, condamnata M.G.M. fiind predată în baza mandatului european
de arestare şi avându-se în vedere că, la audierea din 17 martie 2015, aceasta
s-a opus la predare.
Condamnata a fost predată autorităţilor judiciare române, la data de
15 mai 2015, dată de la care se află în executarea pedepsei, conform fişei de
detenţie.
Analizând cererea de redeschidere a procesului penal formulată de
către petenta-condamnată M.G.M. pentru judecarea în lipsă, în temeiul art.
466 C.pr.pen., instanţa a relevat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C.pr.pen., purtând denumirea
marginală „Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa
persoanei condamnate”, ,,persoana condamnată definitiv care a fost judecată
în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din
ziua în care a luat la cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a
desfăşurat un proces penal împotriva sa”.
Textul alin. (2) al articolului sus-menționat explicitează (spre
deosebire de vechea reglementare) ce anume se înţelege prin sintagma
„judecată în lipsă”. Astfel: „Este considerată judecată în lipsă persoana
condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun
alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a
lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa
instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a
desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat
oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea,
potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la
declararea lui ori şi-a retras apelul”. Rezultă cu evidenţă faptul că
legiuitorul român, prin noile dispoziţii procesual penale s-a îndepărtat de
vechea reglementare, menționând expres în textul legii condiţiile în care se
consideră că o persoană a fost judecată în lipsă. Aplicarea noilor dispoziţii
procesuale penale se impune, de vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 3 din
Legea nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ,,legea nouă se aplică de
la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor
judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi”. Or, în ceea ce
priveşte procedura de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în
lipsa persoanei condamnate nu există nicio excepţie prevăzută în cuprinsul
legii de punere în aplicare.
Este de menționat că, pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de
redeschidere a procesului penal pentru judecarea în lipsă a persoanei
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 293
condamnate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în art.
469 alin. (1) C.pr.pen., şi anume:
a) cererea să fie formulată în termen şi de către o persoană dintre cele
prevăzute în art. 466;
b) să fie invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului
penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea să nu fi fost
prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care să
fi fost judecată definitiv.
După cum s-a precizat mai sus, este considerată judecată în lipsă
persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în
niciun alt mod oficial despre acesta. Deopotrivă, nu se consideră judecată în
lipsă persoana condamnată care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei
de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras
apelul.
Procedura prevăzută în art. 466 alin. (1) C.pr.pen. a fost instituită de
către legiuitor pentru a-i garanta inculpatului – care a lipsit pe întreaga durată
a procedurii penale – dreptul la un proces echitabil, care implică, printre
altele, şi dreptul de a-şi face o apărare directă şi efectivă.
Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în
legislaţia internă, cât şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenția) care, în art. 6
paragr. 3, prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi şi dreptul
de a interoga martorii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(denumită în continuare C.E.D.O.) a statuat în jurisprudenţa sa că prezenţa
inculpatului este, în principiu, obligatorie la soluţionarea cauzei.
De la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se admit şi
excepţii, și anume atunci când respectarea acestei regului ar conduce la
amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în
absenţa sa5.
Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui
mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi
restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă
la unul dintre termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi
atunci când a avut cunoştinţă, în orice mod, despre desfăşurarea judecăţii. A
interpreta altfel dispoziţiile legale, ar însemna a recompensa sustragerea de la
5 C.E.D.O., cauza P. contra Franţei, precum și cauza C. contra Italiei.
294 Gheorghe Ivan
judecarea cauzei şi a da posibilitatea condamnatului să se prevaleze de
propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.
Un prim aspect care trebuie lămurit de către instanţă este cel referitor
la excepţia tardivităţii formulării cererii invocată de către reprezentantul
persoanelor vătămate. Referitor la această excepţie, instanţa urmează să o
respingă, având în vedere faptul că petenta-condamnată M.G.M. a fost
predată autorităţilor române la data de 15 mai 2015, iar aceasta a depus la
poştă cererea de redeschidere, la data de 3 iunie 2015, deci în interiorul
termenului de o lună, care este prevăzut în art. 466 alin. (3) C.pr.pen.,
aplicabil în cauză.
Petenta-condamnată M.G.M. nu beneficiază de prevederile art. 466
alin. (1) teza I C.pr.pen.6 – persoana condamnată nu a fost citată la proces şi
nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta –, în condiţiile în
care ea a luat cunoştinţă de cele două procese penale.
Astfel, în dosarul penal nr. (…)/(…)/2013 se află două declaraţii ale
petentei-condamnate prin care aceasta arată că i s-a a dus la cunoştinţă pentru
ce infracţiune este cercetată penal, că a înţeles drepturile pe care le are şi
doreşte un termen să consulte un avocat. De asemenea, tot în cele două
declaraţii aceasta şi-a indicat adresa din P., satul P., nr. …, județul …
Inculpata-petentă M.G.M. a fost citată în continuare de către organele
de urmărire penală şi de către instanţă la adresa indicată în faza de urmărire
penală, conform dovezilor de îndeplinire a procedurilor de citare aflate la
dosarul de fond al judecătoriei. De asemenea, aceasta a fost citată la sediul
instanţei şi la sediul consiliului local.
În dosarul penal nr. (…)/(…)/2014 se află un proces-verbal încheiat
de către grefier prin care se arată că s-a luat legătura telefonic cu petenta
M.G.M., aflată în F., şi i s-a comunicat faptul că a fost trimisă în judecată
pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, iar aceasta şi-a indicat
adresa din R., unde să îi fie comunicate actele de procedură, precum și adresa
tatălui ei, numitul M.G., cu adresa în localitatea P., strada H., nr. (…), județul
A.
În dosarul sus-menționat se află dovada de primire a citaţiei, semnată
de către M.G.D., fratele petentei M.G.M.
Un aspect care mai trebuie menţionat se referă la faptul că în ambele
dosare au fost achitate cheltuielile de judecată, conform dovezilor primite de
la Direcția Generală a Finanțelor Publice B.
Concluzionând, instanţa a arătat faptul că petentei-condamnate nu i se
aplică nici prevederile art. 466 alin. (1) teza a II-a C.pr.pen.7, neputându-se
6 Este vorba de alin. (2) al articolului sus-menționat. 7 Ibidem.
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 295
reţine lipsa sa justificată de la procesul penal pornit împotriva sa sau vreo
imposibilitate obiectivă de a încunoştinţa instanţa, de vreme ce aceasta nu a
prezentat nicio dovadă în acest sens.
Este adevărat că în reglementarea anterioară – art. 5221 din Codul de
procedură penală din 1969 (în continuare C.pr.pen. din 1969) – noţiunea de
judecată în lipsă a primit o interpretare mai extinsă, conform practicii
judiciare, având în vedere Decizia nr. 5424/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţia penală, precum şi legislaţia internaţională, însă în prezent
noţiunea de „judecată în lipsă” este definită de către legiuitor, iar instanţa
este ţinută de verificarea cazurilor expres prevăzute de lege în prezent.
Faţă de cele ce preced, instanţa a constatat că potrivit accepţiunii date
noţiunii de „judecare în lipsă” de noua reglementare – cuprinsă în art. 466
alin. (2) C.pr.pen. –, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sub
nici o formă neputându-se reţine că petenta-condamnată nu a fost citată la
proces.
Împotriva Sentinţei penale nr. (…)/2015, pronunţată de către
Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, a declarat apel în termenul
prevăzut în art. 410 alin. (1) C.pr.pen., condamnata M.G.M., solicitând,
personal şi prin apărătorul ales, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi,
rejudecându-se cauza, admiterea cererii de redeschidere a procesului penal cu
privire la cele două dosare.
În susţinerea apelului s-a arătat că prima instanţă a dat o interpretare
greşită prevederilor art. 466 alin. (2) C.pr.pen.
Cu privire la dosarul nr. (…)/(…)/2013, s-a precizat că instanţa a făcut
referire la o declaraţie a condamnatei-apelante M.G.M. prin care i s-a adus la
cunoştinţă infracţiunea pentru care este cercetată şi drepturile acesteia,
declaraţie care nu este dată în faţa instanţei, ci în faza urmăririi penale, când
inculpata nu era trimisă în judecată şi nu avea cum să aibă cunoştinţă oficial
despre dosarul ce se va judeca în instanţă.
Referitor la faptul că inculpata M.G.M. şi-ar fi dat o adresă, unde a
fost citată, s-a susţinut că inculpata niciodată nu a semnat că a luat la
cunoştinţă despre un termen de judecată în ceea ce priveşte respectivul dosar.
Relativ la dosarul nr. (…)/(…)/2014, s-a menționat că instanţa a
reţinut că există un proces-verbal încheiat între grefierul instanţei şi
inculpată, însă i s-a comunicat doar faptul că este trimisă în judecată pentru
infracţiunea de abandon de familie, fără a se face referire la vreun termen de
judecată, astfel că acest proces-verbal nu complineşte textul de lege care
prevede expres aducerea la cunoştinţa părţii a termenului procesului.
S-a mai invocat faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut că
inculpata a ştiut despre desfăşurarea celor două procese, întrucât a plătit
296 Gheorghe Ivan
cheltuielile de judecată, în realitate acestea fiind achitate de către fratele
inculpatei, în timp ce aceasta era deja arestată.
Din punct de vedere procedural, s-a subliniat că pentru primul dosar
legea mai favorabilă este vechea reglementare, care la art. 522 C.pr.pen. din
1969 prevedea, ca şi condiţii necesare pentru redeschiderea unui dosar, doar
existenţa unui mandat european şi ca judecata să fi fost în lipsă.
Dacă nu se apreciază că legea mai favorabilă este vechea
reglementare, dispoziţiile art. 466 alin. (2) C.pr.pen. sunt îndeplinite în
integralitatea lor, întrucât inculpata nu a fost prezentă la judecată, nu a ştiut
despre respectivele procese, luând la cunoştinţă despre existenţa lor doar la
momentul în care a fost expulzată în baza mandatului de arestare.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma celor
expuse, precum şi din oficiu conform art. 417 C.pr.pen., Curtea de Apel Alba
Iulia a relevat următoarele:
La dosarul cauzei nu există dovada comunicării sentinţei de
condamnare către petenta M.G.M., conform art. 95 alin. (3) raportat la art. 92
alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, ci doar a mandatului de executare a
pedepsei închisorii şi, prin urmare, la dosar nu există informaţii cu privire la
faptul că persoanei predate i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul, după caz:
a) la exercitarea unei căi de atac, potrivit Codului de procedură
penală; sau
b) la rejudecarea cauzei, conform codului sus-menționat.
Se observă astfel că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că
cererea petentei de redeschidere a procesului penal a fost formulată în
termenul legal prevăzut în art. 466 alin. (3) C.pr.pen., potrivit căruia, ,,pentru
persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a
dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare,
termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea în
ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare”.
De asemenea, în mod corect, prima instanţa a reţinut că în cauză sunt
incidente noile dispoziţii procesuale penale, şi nu cele ale art. 5221 C.pr.pen.
din 1969, cum se solicită de către apelanta M.G.M., întrucât potrivit
dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,
,,legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate
pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei
legi”, iar în ceea ce priveşte procedura de redeschidere a procesului penal în
cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate nu există nicio excepţie
prevăzută în cuprinsul legii de punere în aplicare.
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 297
Chestiunea esenţială pentru dezlegarea pricinii este înţelesul noţiunii
de ,,persoană judecată în lipsă”, în accepțiunea art. 466 alin. (2) C.pr.pen.
Potrivit acestui text de lege, este considerată „judecată în lipsă”: „Persoana
condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun
alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a
lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa
instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a
desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat
oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea,
potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la
declararea lui ori şi-a retras apelul”.
C.E.D.O., în jurisprudenţa sa8 a subliniat că, în interpretarea art. 6 din
Convenţie (referitoare la dreptul la un proces echitabil): ,,Când legislaţia
naţională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană
trebuie, în momentul în care află de procedură, să poată determina ca o
instanţă, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzaţiilor
ce i-au fost aduse”. S-a arătat că ,,o procedură de judecată în contumacie nu
este, în esenţă, întotdeauna contrară textului Convenţiei, dacă celui în cauză
i s-au respectat drepturile apărării, între care cel de a fi citat personal şi
informat asupra cauzei şi naturii acuzaţiei şi, atunci când nu şi-a exprimat
fără echivoc voinţa de a nu participa în proces, de a obţine posibilitatea să
fie rejudecat în prezenţa sa, fără să fie obligat să probeze că nu a dorit să se
sustragă justiţiei sau că absenţa s-a datorat unor cauze de forţă majoră”.
Situaţia este diferită atunci când autorităţile l-au tratat pe inculpat ca
fugar şi l-au judecat în contumacie, deşi nu fusese notificat personal asupra
acuzaţiei şi acesta nu renunţase într-o manieră incontestabilă la dreptul său de
a compărea. În cauza S. contra Italiei, C.E.D.O. a constatat încălcarea
dreptului prevăzut în art. 6 din Convenţie, în ipoteza în care statele nu oferă o
procedură efectivă de rejudecare a cauzei în prezenţa celui vizat.
În Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală
s-a arătat că ,,este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la
judecată, nu a avut cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut cunoştinţă de
proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei”.
În cauza de faţă, în dosarul nr. (...)/(…)/2013 inculpata M.G.M. a fost
citată în cursul urmăririi penale la adresa de domiciliu din P.J., nr. (...),
județul A., precum şi prin afişare la Consiliul local al comunei P.
8 Cauza C. contra Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985.
298 Gheorghe Ivan
Inculpata nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele de judecată,
fiind citată la aceeaşi adresă din satul P.J., unde a locuit până la plecarea sa
din ţară, precum şi prin afişare la consiliul local.
Se observă că în cauză prima instanţă a apreciat în mod eronat cu
privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 466 C.pr.pen., respectiv
la admisibilitatea cererii de redeschidere a procesului penal. Astfel, pe de o
parte, instanţa a constatat că nu există probe la dosarul cauzei care să ateste în
mod cert faptul că inculpatul s-ar fi sustras de la urmărirea penală efectuată
împotriva sa sau de la judecarea cauzei. Pe de altă parte, admisibilitatea
cererii de redeschidere a procesului penal se analizează exclusiv raportat la
faza de judecată, fie în primă instanţă, fie în apel.
În opinia instanței de apel, citarea inculpatei potrivit dispoziţiilor
legale în vigoare la data desfăşurării procesului nu justifică a se concluziona
că acesta s-ar fi sustras de la judecată sau, cu atât mai mult, că ar fi avut
cunoştinţă de proces.
Independent de legala sa citare, astfel cum s-a arătat anterior, raportat
la jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce prezintă importanţă pentru a se considera
că un acuzat a fost judecat în lipsă este aceea ca acesta să nu fi fost informat
personal despre procedurile întreprinse împotriva lui, neavând cunoştinţă de
proces.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată: ,,Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Relativ la dosarul nr. (...)/(…)/2014, se observă că situaţia este
diferită, întrucât, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, la fila (...) din dosarul
cauzei se află un proces-verbal încheiat de către grefier prin care se arată că
s-a luat legătura telefonic cu inculpata M.G.M., care se afla în Franţa şi căreia
i s-a comunicat faptul că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de abandon de familie, iar acesta şi-a indicat locația din România
unde să îi fie comunicate actele de procedură, și anume adresa tatălui ei.
Prin urmare, inculpata a fost încunoştiinţată de proces, iar ulterior a
fost legal citată la adresa comunicată telefonic, astfel că nu se poate reţine că
autorităţile au tratat-o pe inculpată ca fugară şi au judecat-o în contumacie,
aceasta fiind notificată personal asupra acuzaţiei, de unde rezultă că a
renunţat într-o manieră incontestabilă la dreptul său de a compărea.
Concluzionând, raportându-se la dispoziţiile art. 6 din Convenţie, care
garantează dreptul la un proces echitabil şi la interpretarea dată acestui articol
de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa (care recunoaşte un drept la redeschiderea
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa… 299
procedurilor în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării
voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru
a-şi face apărările), instanţa de apel a subliniat:
În cauza ce formează obiectul dosarului nr. (...)/(…)/2013 privind pe
condamnata M.G.M. sunt îndeplinite condiţiile referitoare la admisibilitatea
cererii de redeschidere a procesului penal, iar persoanei judecate în lipsă care
a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca ulterior
condamnării o instanţă să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra
temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept, întrucât aceasta nu a avut cunoştinţă
de procesul pornit împotriva sa şi nu rezultă că ar fi renunţat în mod
neechivoc la dreptul său de a fi prezentă în instanţă şi de a se apăra sau că s-a
sustras judecăţii.
Totodată, cum la dosar nu există dovada comunicării sentinţei de
condamnare către petentă, dar nici a faptului că persoanei predate i s-a adus
la cunoştinţă că are dreptul, după caz: la exercitarea unei căi de atac, potrivit
Codului de procedură penală, sau la rejudecarea cauzei, conform conform
codului sus-menționat, se constată că deşi petenta M.G.M. nu a declarat
apelul în termenul prevăzut în art. 411 alin. (1) C.pr.pen. (nedeclarare
determinată de o cauză temeinică de împiedicare), cererea de redeschidere a
procesului penal este admisibilă şi prioritară calificării acesteia ca o cerere de
repunere în termenul de apel.
Pentru considerentele ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit.
a) C.pr.pen., instanţa de apel a admis apelul declarat de către inculpata
M.G.M. împotriva Sentinţei penale nr. (…)/2015, pronunţată de către
Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015, a desfiinţat în parte sentinţa
penală atacată şi, judecând cauza:
A. În baza art. 469 alin. (3) C.pr.pen., a admis cererea de redeschidere
a procesului penal formulată de către persoana-condamnată M.G.M., deţinută
în Penitenciarul G., cu privire la cauza în care a fost condamnată definitiv în
dosarul nr. (...)/(…)/2013 al Judecătoriei Sebeş.
B. În temeiul art. 469 alin. (7) din codul sus-menționat, a constatat
desfiinţată de drept Sentinţa penală nr. (…)/2015 a Judecătoriei Sebeş,
pronunţată în dosarul nr. (...)/(…)/2013.
C. Potrivit art. 470 C.pr.pen., a trimis cauza, ce formează obiectul
dosarului (...)/(…)/2013, Judecătoriei Blaj pentru rejudecare.
Referitor la cauza ce formează obiectul dosarului nr. (...)/(…)/2014,
reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute în art.
466 C.pr.pen., instanţa de apel a menţinut dispoziţiile Sentinţei penale nr.
(…)/2015, pronunţată de către Judecătoria Blaj în dosarul nr. (…)/(…)/2015.
300 Gheorghe Ivan
Statuând în acest mod şi având în vedere faptul că inculpata M.G.M.
se află în executarea pedepsei rezultante de 1 an şi 2 luni închisoare, aplicate
prin Sentinţa penală nr. (...)/2014, pronunţată de către Judecătoria Sebeş în
dosarul nr. (…)/(…)/2014, urmare a contopirii pedepsei de 6 luni închisoare
cu pedeapsa de 1 an închisoare [aplicată prin Sentinţa penală nr. (...)/2013,
pronunţată de către Judecătoria Sebeş în dosarul nr. (...)/(…)/2013, sentinţă
desfiinţată prin prezenta decizie], instanța de apel a constatat că situaţia
juridică a condamnatei-inculpată M.G.M. nu poate fi soluţionată în prezenta
cauză, ci doar prin formularea unei contestaţii la executarea hotărârii de
revocare a suspendării condiţionate şi de contopire a pedepsei [respectiv
Sentinţa nr. (...)/2014], conform dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.
Așa fiind, în baza art. 275 alin. (3) din codul sus-menționat,
cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec.
pen. nr. 1062/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, numai în dosarul din 2013
erau îndeplinite condiţiile referitoare la admisibilitatea cererii de redeschidere
a procesului penal.
2. Relativ la celălalt dosar, condamnata-inculpată M.C.M. a fost citată
la proces şi a luat și cunoştinţă în mod oficial despre acesta, astfel că nu se
poate susține că a fost judecată în lipsă.
Totuși, instanța de apel trebuia să clarifice situația juridică a
condamnatei-inculpate, și nu să o ,,amâne”, mai ales că una dintre pedepsele
componente cu durata cea mai mare nu mai putea face obiectul executării,
iar cealaltă pedeapsă (de 6 luni închisoare) era aproape executată la data
pronunțării deciziei sus-menționate (11 noiembrie 2015), având în vedere că
executarea ei începuse în România la data de 15 mai 2015, fără a mai pune la
socoteală și faptul că, la data de 12 martie 2015, condamnata-inculpată fusese
arestată provizoriu în Franța, în temeiul mandatului european de arestare,
perioada arestării provizorii deducându-se obligatoriu din aceea a pedepsei
aplicate de către instanțele române.
GRUPUL INFRACŢIONAL ORGANIZAT ȘI TRAFICUL DE
MIGRANŢI. CONDIȚII DE REALIZARE. CALITATEA DE SUBIECT
PASIV
ABSTRACT
The accusation of establishing an organized criminal group, as
provided in art. 7 of the Law no. 39/2003 on the prevention and
combating of organized crime requires verification of the
fulfillment of the conditions for the realization of this group, as
well as the analysis of the constitutive elements of the offense with
the same name.
The passive issue, in the case of migrant trafficking, is the state, as
it is the holder of the value affected by the offense, namely the
respect of the legal regime of the border crossing by the migrants.
Key words: organized crime group, crime, migrant trafficking.
I. Prezentare speță. Prin Sentinţa penală nr. (...)/2015, pronunţată de
către Tribunalul Alba în dosarul penal nr. (...)/(…)/2013:
1. Au fost respinse cererile formulate de către inculpaţii S.N. şi J.G. de
schimbare a încadrării juridice a faptei prevăzute în art. 71 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a
României1 în infracţiunea prevăzută în art. 263 alin. (1) din noul Cod penal (în
continuare C.pen.)2.
În baza art. 386 din noul Cod procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în
sarcina inculpatului S.N. din infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr.
39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate3 în
infracţiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C.pen.4 cu aplicarea art. 5 din
același cod privitor la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei , precum şi din infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) în infracţiunea
1 În prezent, articolul sus-menționat este abrogat. 2 Este vorba de fapta de trafic de migranți. 3 Actualmente, articolul sus-menționat este abrogat. 4 Prin acest text legal s-a incriminat, în noul Cod penal, constituirea unui grup
infracțional organizat.
302 Gheorghe Ivan
prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5
din acest din urmă cod5.
2. S-a dispus condamnarea inculpatului J.G. la pedepsele de:
a) 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 referitor la recidivă şi art. 5
din același cod, precum şi interzicerea, pe o durată de 1 an, a exercitării
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din codul sus-menționat6,
ca pedeapsă complementară;
b) 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracțiunii prevăzute în art. 263
alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 şi art. 5 din același
cod, precum şi interzicerea, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din codul sus-menționat, ca pedeapsă
complementară.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) C.pen.7, au fost
contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare,
la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să
execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi interzicerea pe o
durată de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din același
cod, ca pedeapsă complementară.
În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis inculpatului J.G., cu titlu
de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a)
şi b) C.pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi
până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau
considerată ca fiind executată.
5 Articolul 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și art. 35 alin. (1) C.pen. conțin dispoziții
privitoare la infracțiunea continuată. 6 ,,Art. 66. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi
(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în
interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
[…]” 7 Potrivit acestor texte legale:
în caz de concurs de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se
aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite;
tot în caz de concurs de infracțiuni, dacă s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 303
Potrivit art. 399 C.pr.pen., a fost menţinută măsura preventivă a
controlului judiciar luată faţă de inculpatul J.G.
Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 72 alin. (1) C.
pen., s-a computat din pedeapsa principală durata reţinerii şi a arestării
preventive de la 24 ianuarie 2013 la 13 decembrie 2013.
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen.8, s-a confiscat de la inculpatul
J.G. suma de 500 euro.
3. S-a dispus condamnarea inculpatului S.N., deţinut în Penitenciarul
A., la pedepsele de:
a) 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, precum şi
interzicerea, pe o durată de 1 an, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66
alin. (1) lit. c) din codul sus-menționat, ca pedeapsă complementară;
b) 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 263
alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din același cod,
precum şi interzicerea, pe o durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prevăzute
în art. 66 alin. (1) lit. c) din codul sus-menționat, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) C.pen., au fost
contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare,
la care s-a adăugat sporul de 6 luni închisoare, urmând ca în final inculpatul să
execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi interzicerea, pe o
durată de 2 ani, a exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. c) din
același cod, ca pedeapsă complementară.
În temeiul art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de
pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. c) din
același cod, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi
până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau
considerată ca fiind executată.
Potrivit art. 399 C.pr.pen., a fost menţinută măsura arestării preventive
luată faţă de inculpatul S.N.
Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. raportat la art. 72 alin. (1)
C.pen., s-a computat din pedeapsa principală durata arestării preventive de la
data de 30 septembrie 2014 la zi.
8 ,,Art. 112. Confiscarea specială
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
[…]
e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
[…]”
304 Gheorghe Ivan
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C.pen., s-a confiscat de la inculpatul
S.N. suma de 15.350 euro [obţinută în urma săvârşirii faptelor (câte 2.500
euro de la fiecare din cei șase migranţi şi 150 euro de la migrantul K.N.,
acesta fiind returnat autorităţilor bulgare, după ce a fost prins la T.M.].
4. S-a constatat că persoanele vătămate K.N., A.G., T.M., C.N., T.N.,
G.S. și Y.K. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
5. În conformitate cu art. 274 alin. (2) C.pr.pen., au fost obligaţi
inculpaţii J.G. și S.N. fiecare la plata sumei de 14.793 lei cu titlu cheltuieli
judiciare către stat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., suma de 1.050 lei reprezentând
onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru persoanele vătămate şi suma
de 231,50 lei reprezentând onorariu interpret a fost avansată din fondurile
Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa sentința sus-menționată, prima instanţă a reţinut
următoarele:
Inculpaţii S.N., J.G. şi R.A., în cursul anului 2012, au constituit o
grupare infracţională, având ca obiect traficul de migranţi pe relaţia
S.L.–T.-B.-R.–vestul E., cu destinaţia finală F.
Migranţii proveneau din S.L., ţară pe care au dorit să o părăsească din
cauza situaţiei social-economice. Gruparea era coordonată de către inculpatul
S.N., cetăţean francez de origine srilankeză, acesta realizând un mecanism
care în schimbul obţinerii unor avantaje materiale substanţiale a facilitat
introducerea în R. a grupurilor de migranţi, cazarea lor temporară şi apoi
trecerea acestora în U., activităţi comise împreună cu ceilalţi inculpaţi, dar sub
coordonarea sa.
Inculpatul S.N. a fost cel care s-o ocupat de racolarea migranţilor
(conaţionali de-ai săi), de organizarea transportului, cazării şi trecerii
frauduloase a frontierei de către aceştia, precum şi de tot ceea ce înseamna
organizarea acestor activităţi. Rolul şi contribuţia celorlalţi inculpaţi a fost de
a asigura îndrumarea şi călăuzirea migranţilor spre punctele de trecere a
frontierei, respectiv de a-l susţine pe inculpatul S.N. în acţiunile sale. Mai
mult, S.N. era cel care obţinea principalele sume de bani provenite de la
migranţi şi care îi plătea pe ceilalţi membri ai grupării.
Pe parcursul şederii migranţilor în R. ori în situaţia identificării lor în
zona de frontieră, de către autorităţi, cetăţenii srilankezi au fost învăţaţi de
către inculpatul S.N. să îşi decline o altă identitate, prestabilită, dar nereală, şi
să susţină că intenţionau să solicite obţinerea statutului de azilant, întrucât în
cazul identificării migranţilor, autorităţile au obligaţia de a-i conduce până la
un mijloc de transport în comun cu recomandarea să se prezinte la un centru
de cazare a migranţilor.
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 305
Inculpatul J.G. îl cunoştea pe inculpatul S.N., cei doi întâlnindu-se în
urmă cu mai mulţi ani în timp ce se aflau în detenţie în F. şi ulterior după
eliberare au rămas în relaţii amicale.
La începutul lunii august 2012, cetăţeanul francez S.N. a venit în R. şi
s-a deplasat la B., unde se afla la acel moment inculpatul J.G., care îşi vizita
părinţii. S.N. i-a propus lui J.G. să-l însoţească în G., de unde urma să preia
mai multe persoane, migranţi, şi avea nevoie de el pentru a-i indica drumul
spre R. şi zona de frontieră N.V., precum şi ca antemergător. Inculpatul J.G. a
acceptat şi l-a chemat în G. şi pe vărul său, învinuitul (suspectul, potrivit
noului Cod de procedură penală) R.A., deplasându-se cu autoturismul celui
din urmă până în A.
În G., inculpatul S.N. intrase anterior în legătură cu șapte migranţi
srilankezi, care plecaseră din ţara lor, ajunseseră în T. şi de acolo ilegal în G.
Pentru suma de 2.500 euro de persoană, S.N. le-a promis că-i va îndruma şi
călăuzi să ajungă în F. Din suma solicitată, migranţii i-au dat fiecare în avans
sume cuprinse între 150 şi 800 euro, urmând ca diferenţa să o achite în
momentul ajungerii în F.
Din G. cei 7 migranţi au fost transportaţi cu autoturismul marca Mazda
cu numărul de înmatriculare (...), aparţinând inculpatului S.N. Odată cu
aceştia au plecat şi inculpatul J.G., şi învinuitul R.A., dar cu autoturismul lor,
aceştia având rol de antemergători şi călăuze. La graniţa greco-bulgară,
migranţilor li s-a indicat de către inculpatul S.N. pe unde să treacă frontiera pe
jos, apoi au fost preluaţi din nou de către acesta în B.
Ajunşi în B., inculpatul J.G. şi învinuitul R.A. au îndrumat şi escortat
ca antemergători autoturismul lui S., în care se aflau migranţii, spre punctul de
trecere a frontierei de la N.V. Inculpatul S.N., după consultarea cu J.G., le-a
arătat migranţilor pe unde să traverseze graniţa bulgaro-română în mod ilegal.
Migranţii au fost însă interceptaţi de către organele Poliţiei de Frontieră N.V.,
fiind conduşi la sediu pentru audieri. Asupra lor nu aveau documente, astfel
că identitatea acestora a fost stabilită pe baza declaraţiilor lor, respectiv: Y.K.,
K.N., A.G., T.M., C.N., T.N. şi G.S.
În acelaşi timp, poliţia bulgară i-a identificat în apropierea frontierei pe
J.G., R.A. şi S.N., ocazie cu care având informaţii despre interceptarea
migranţilor, au constatat că cei trei ar fi implicaţi în activitatea de trafic de
migranţi, motiv pentru care i-au reţinut pentru cercetări.
În B., cei doi cetăţeni români (J.G. și R.A.), precum şi cetăţeanul
francez (S.N.) au fost cercetaţi şi judecaţi, alături de cei șapte migranţi, care
au fost returnaţi în B. din România. La dosar a fost depusă un extras din
sentinţa pronunţată de către Judecătoria din oraşul G.T., din care rezultă că
306 Gheorghe Ivan
J.G., R.A. şi S.N. şi-au recunoscut faptele şi au fost condamnaţi fiecare la câte
o pedeapsă de 3 luni închisoare cu suspendarea executării.
Pentru actele materiale constând în călăuzirea şi îndrumarea
migranţilor pentru a intra ilegal în R. din B., Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în continuare
D.I.I.C.O.T.) Serviciul teritorial A.I. a dispus disjungerea cauzei faţă de
inculpaţii J.G., S.N. şi învinuitul R.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
constituire a grupului infracţional organizat în vederea săvârşirii infracţiunii
de trafic de migranţi, cercetările fiind continuate într-un alt dosar penal.
După ce au fost eliberaţi din arestul preventiv executat în B., la un
interval de câteva zile, inculpații J.G. şi S.N. s-au reîntâlnit în B. Întrucât,
după eliberare, migranţii au rămas în B., iar învinuitul R.A. nu a mai voit să
participe la săvârşirea faptelor, inculpatul S.N. a iniţiat din nou demersuri
pentru a-i trece ilegal în R. În acest scop, acest inculpat i-a cerut lui J.G. să
găsească un şofer care, în schimbul unei sume de bani, să se deplaseze în B.
cu un autoturism pe care i-l va pune la dispoziţie pentru a prelua cei şapte
migranţi rămaşi acolo.
Inculpatul J.G. l-a contactat astfel pe inculpatul R.I., căruia i-a
prezentat propunerea cetăţeanului francez (S.N.), cei trei întâlnindu-se astfel,
iar discuţiile dintre au fost traduse de către primul inculpat. R.I. a acceptat ca,
în schimbul sumei de 2.000 de euro, să se deplaseze în B. cu un autoturism
procurat de către inculpatul S.N., marca BMW, cu numărul (...), înmatriculat
în A., care avea un portbagaj modificat, prevăzut cu o ascunzătoare. Cu acest
autoturism urma să-i transfere clandestin pe cei șapte migranţi din B. în R.
Pentru a justifica deţinerea şi conducerea acelui autovehicul peste frontieră,
inculpații J.G. şi S.N. i-au întocmit un contract de vânzare-cumpărare
inculpatului R.I., prin care acesta devenea proprietar, deși în realitate nu se
întâlnise cu proprietarul scriptic al autoturismului şi nu-i dăduse acestuia
suma de 1.000 de euro, cât era preţul trecut în contract.
Așadar, s-a constituit grupul infracţional format din inculpații S.N.,
J.G. şi R.I., grupare condusă de către primul inculpat (S.N.) şi având ca obiect
de activitate săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi. Rolul fiecărui
membru a fost bine stabilit, inculpatul S.N. fiind cel care a organizat şi care a
fost implicat în activităţile constând în: procurarea unui autoturism pentru
deplasarea în B., preluarea celor șapte migranţi srilankezi, trecerea acestora în
mod fraudulos, cazarea lor în B. şi în R. şi transportarea acestora mai departe
spre F. Inculpatul J.G. l-a cooptat pe inculpatul R.I. şi i-a dat indicaţii, cu
privire la ceea ce urma să facă, la trecerea prin punctele de frontieră; aceștia
au ţinut ulterior legătura telefonic, primul inculpat (J.G.) fiind tot timpul la
curent cu activităţile inculpaților R.I. şi S.N., dându-le sfaturi şi participând
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 307
activ la săvârşirea faptelor. Rolul inculpatului R.I. a fost ca, sub îndrumarea
celorlalţi doi inculpaţi, să efectueze mai multe curse (șapte) cu autoturismul
pus la dispoziţie, din B. în R., transportând de fiecare dată, ascuns în
portbagaj, câte un migrant, pe care îl caza și-i plătea cazarea din banii daţi de
către inculpatul S.N.
Astfel, inculpatul R.I. s-a deplasat în B. împreună cu inculpatul S.N.,
cu autoturismul marca BMW. În B., ei au ajuns în oraşul D., unde se aflau
cazaţi cei șapte migranţi. Unul câte unul aceştia au fost preluaţi cu
autoturismul marca BMW condus de către inculpatul R.I. şi trecuţi în R. În
acest timp, inculpatul S.N. a rămas în B. Primii trei migranţi au fost introduşi
în ţară prin punctele de frontieră N.V. şi V.V. După ce inculpatul R.I. i-a cazat
iniţial la un hotel din M. pe primii doi migranţi, pentru o noapte și l-a adus şi
pe cel de-al treilea migrant, acesta i-a cazat pe toţi la un motel din B.
Următorii trei migranţi au fost introduși în R., tot ascunşi în portbagajul
autoturismului marca BMW, de către inculpatul R.I., care i-a trecut prin
punctul de frontieră de la G., iar pe urmă i-a cazat la un hotel din C. Costul
pentru cazările migranţilor a fost suportat de către inculpatul S.N., care i-a dat
banii necesari inculpatului R.I. Odată cu al şaselea migrant a trecut din R. în
B. şi inculpatul S.N.
Inculpatul R.I. s-a întors în B. şi l-a preluat şi pe cel de-al şaptelea
migrant srilankez, K.N. Înainte de a ajunge la punctul de trecere a frontierei
de la T.M., migrantul a fost introdus în ascunzătoarea din portbagajul
autoturismului marca BMW. Cu ocazia controlului autovehiculului, migrantul
a fost depistat de către organele de poliţie, pe care l-au reţinut pentru cercetări,
alături de inculpatul R.I. Acestuia i s-a întocmit un dosar penal la Parchetul de
pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, care a fost conexat la prezenta cauză,
după infirmarea soluţiei iniţiale. Al şaptelea migrant srilankez a fost returnat
în B., rămânând în R. ceilalţi șase.
Este de menţionat că inculpatul R.I., după ce a fost prins trecând
fraudulos pe cel de-al şaptelea migrant, a refuzat să mai participe, nemaifiind
implicat în activităţile ulterioare desfăşurate de către ceilalţi doi inculpaţi
vizând scoaterea ilegală din ţară, pe la frontiera de vest, a migranţilor.
Ulterior, inculpatul S.N. i-a reîntâlnit pe cei șase migranţi srilankezi,
continuând îndrumarea şi călăuzirea acestora spre F.
La data de 30 septembrie 2012, inculpatul S.N. i-a cazat pe cei șase
srilankezi pentru două nopţi la motelul ,,D.” din S., unde la recepţie s-a
înregistrat doar el. În cele două zile, inculpatul S.N. l-a vizitat la locuinţa sa
din S. pe inculpatul J.G., întâlnindu-se cu el şi în oraş, ocazie cu care l-a
încunoștințat despre cazarea migranţilor şi intenţia de a-i scoate din ţară pe la
frontiera din vest. În acest scop, în baza rezoluţiei infracţionale luate,
308 Gheorghe Ivan
inculpatul S.N. i-a solicitat din nou lui J.G. să-i îndrume şi să-i călăuzească pe
migranţi în vederea trecerii frontierei de vest a R. Pentru a alege cel mai
potrivit loc pe unde să treacă ilegal graniţa, inculpatul J.G. l-a transportat cu
autoturismul său pe inculpatul S.N. până în zona de frontieră de la V.
De la motelul ,,D.” din S., unde au fost cazaţi, cei șase migranţi au fost
transportaţi de către cetăţeanul francez, inculpatul S.N., în seara de 2
octombrie 2012, cu autoturismul său marca Mazda cu numărul (...) spre
graniţa de vest, pe sectorul A. Cu alt autoturism, s-a deplasat în aceeaşi
direcţie inculpatul J.G., în calitate de călăuză şi antemergător, care de la A.
spre punctul de trecere a frontierei V., a fost urmat de autoturismul condus de
către S.N. În jurul orei 0.45, în localitatea C.C., autoturismul Mazda a fost
verificat de către organele poliţiei de frontieră, fiind identificaţi cetăţeanul
francez S.N. şi cei șase migranţi, respectiv T.S.R., K.U., L.N., L.K., S.A.,
N.J., aceştia din urmă neavând asupra lor niciun document, identitatea
fiindu-le stabilită pe baza propriilor declaraţii.
După ce au fost audiaţi de către Poliţia de Frontieră C.C., migranţii au
fost îndrumaţi de către poliţişti să se adreseze Centrului Regional de Cazare şi
Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din T. cu cerere de azil. Aceştia nu au
urmat însă îndrumările autorităţilor, ci s-au reîntâlnit cu inculpatul S.N., care
i-a călăuzit, trecându-i din nou peste graniţă în U., iar apoi i-a dus până în F.
După trecerea frontierei spre ţările din vest, inculpatul J.G. s-a
interesat în acele zile de situaţia migranţilor, fiind informat prin telefon de
către inculpatul S.N. şi concubina sa. În discuţiile telefonice purtate,
inculpatul J.G. a insistat să-i fie trimişi banii care i se cuvin pentru contribuţia
sa la ajungerea în F. a migranţilor. Astfel, la data de 11 octombrie 2012, de pe
numele numitei S.R., concubina inculpatului S.N., a fost trimisă, prin Western
Union, suma de 500 de euro, pe numele lui J.G.
Totodată, inculpatul J.G. a fost cel care i-a dat inculpatului R.I. suma
de 1.000 de lei pentru a achita amenda cu caracter administrativ aplicată
acestuia iniţial de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele.
În convorbirile purtate cu inculpatul S.N., de mai multe ori, inculpatul
J.G. i-a cerut acestuia să-i trimită şi pentru inculpatul R.I. banii pe care i-a
promis şi pe care nu i-a dat acestuia pentru participarea la trecerea migranţilor
din B. în R., conform înţelegerii.
Faptele inculpaţilor sunt dovedite cu următoarele mijloace de probă:
procesul-verbal de sesizare din oficiu, încheiat la data de 2
octombrie 2012, prin care organele de poliţie, în baza informaţiilor existente,
s-au sesizat în legătură cu traficul de migranţi desfăşurat de către gruparea
infracţională;
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 309
procesul-verbal din 2 octombrie 2012 în care se consemnează
efectuarea unor acte premergătoare9 de către organele de poliţie. Din acesta
reiese că: la data sus-menționată, inculpatul S.N. era cazat la motelul „D.” din
S., alături de alte persoane, respectiv grupul de șase migranţi, care nu se
înregistraseră la recepţie; în jurul orei 11.30, acest inculpat s-a întâlnit cu
inculpatul J.G., la locuinţa din S. a celui din urmă, cei doi făcând apoi
cumpărături la magazinul L.; în jurul orei 18.30, cei doi s-au reîntâlnit,
împrejurare în care inculpatul J.G. a urcat în autoturismul cetăţeanului francez
şi a setat o adresă pe dispozitivul GPS al acestuia; în aceeaşi seară, atât
autoturismul inculpatului S.N., cât şi cel al inculpatul J.G. s-au deplasat spre
A., fiind monitorizate de către poliţie; la o benzinărie OMV de pe şoseaua de
centură a A., cetăţeanul francez l-a aşteptat pe inculpatul J.G., iar de acolo
până la C.C. maşina condusă de către inculpatul S.N. a urmat-o pe cea a
inculpatului J.G.; în C.C. o patrulă a poliţiei de frontieră a verificat
autoturismul lui S.N., în care alături de acesta au fost identificate încă șase
persoane de origine srilankeză;
procesul-verbal încheiat la 3 octombrie 2013 din care rezultă că
organele de poliţie au verificat camera de la motelul „D.”, în care fuseseră
cazaţi inculpatul S.N. şi cei șase migranţi;
procesul-verbal din 3 octombrie 2012 privind stabilirea identităţii
inculpatului S.N., la care sunt ataşate copii după documente de identitate ale
acestuia, care au fost obţinute prin ofiţerul de legătură francez;
declaraţiile migranţilor, aceştia fiind audiaţi prin interpret autorizat,
în care susţin că: au ajuns ilegal din S.L. în T. şi de acolo în G., unde l-au
cunoscut pe inculpatul S.N. şi el de origine srilankeză; acesta, în schimbul
sumei de 2.500 de euro pentru fiecare, le-a promis că îi va duce în F.; au
plecat din G. cu un autoturism al lui S.N., iar în faţa lor era o dubiţă în care se
aflau doi români; au intrat ilegal din G. în B., iar la frontiera bulgaro-română
li s-a arătat de către cetăţeanul francez pe unde să treacă în R.; au fost prinşi
de către poliţia de frontieră română şi li s-au luat declaraţii;
declaraţia martorului M.C., administrator al motelului „D.” din S.,
unde inculpatul S.N. i-a cazat pe cei șase migranţi;
declaraţia martorului G.N., cumnatul inculpatului J.G., din care
rezultă că inculpatul J.G. a fost arestat în B. împreună cu un cetăţean francez
pentru că a încercat să treacă mai multe persoane frontiera de stat;
declaraţia martorului J.N., fratele inculpatului J.G., ce a fost audiat
în faza de judecată prin comisie rogatorie. A precizat că inculpatul S.N. l-a
9 În prezent, nu mai există instituția actelor premergătoare efectuate în vederea
începerii urmăririi penale [așa cum era în Codul de procedură penală anterior (din 1969)].
310 Gheorghe Ivan
rugat pe inculpatul J.G. „să-i facă o favoare”, în sensul de a se deplasa cu el în
B. Iniţial inculpatul J.G. a refuzat pe motiv că nu vrea să aibă probleme, dar în
cele din urmă a acceptat. De asemenea, inculpatul J.G. i-a găsit un şofer
inculpatului S.N. pentru a-i transporta pe migranţi din B. în R.;
declaraţia martorului S.T., care l-a pus în legătură pe inculpatul J.G.
cu inculpatul R.I.;
procesele-verbale de efectuare a percheziţiilor domiciliare. La
percheziţia efectuată la locuinţa inculpatului J.G., au fost identificate şi
ridicate un formular şi o chitanţă care atestau încasarea de către acesta a sumei
de 500 de euro, expediată de către concubina inculpatul S.N. prin Western
Union, la data de 11 octombrie 2012;
procesele-verbale întocmite în urma transcrierii convorbirilor
telefonice interceptate, purtate de către inculpaţi şi învinuiţi;
înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Mangalia, respectiv:
a) ordonanţa procurorului din data de 25 octombrie 2012 prin care cei
șapte migranţi au fost scoşi de sub urmărire penală pentru săvârşirea
infracţiunii de trecere ilegală a frontierei de stat prevăzută în art. 70 alin. (1)
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/200110 şi li s-au aplicat amenzi
cu caracter administrativ;
b) referatul de terminare a urmăririi penale întocmit de către organele
de poliţie;
c) procesul-verbal din 5 septembrie 2012 privind depistarea şi
reţinerea celor șapte migranţi;
d) procesul-verbal privind verificările efectuate în B. din care rezultă
că învinuiţii (cetăţenii srilankezi) nu figurează cu intrare/ieşire în acea ţară;
e) informarea autorităţilor bulgare că au depistat trei persoane în
apropierea frontierei, implicate în trecerea frontierei celor șapte cetăţeni
srilankezi, precum şi copii după documentele de identitate ale acestora,
respectiv cărţile de identitate ale inculpaților J.G., R.A. şi S.N.;
f) procesul-verbal de recunoaştere după fotografie a numiţilor R.A. şi
S.N.;
g) adresa Inspectoratului General al Poliției de Frontieră privind
instituirea unor măsuri operative;
i) procesele-verbale de efectuare a percheziţiilor corporale;
j) telegramele şi informările poliţiei de frontieră cu autorităţile bulgare;
10 În prezent, articolul sus-menționat este abrogat. Infracțiunea de trecere frauduloasă
a frontierei de stat se regăsește în art. 262 C.pen.
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 311
k) fotografiile cu momentul trecerii ilegale a frontierei de stat de către
migranţi;
l) fotografia de grup a celor șapte cetăţeni srilankezi;
înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Chişineu-Criş, și anume:
a) procesul-verbal de constatare din 3 octombrie 2012, încheiat de
către Poliţia de Frontieră V., privind depistarea migranţilor şi a inculpatului
S.N.;
b) fişele de cazier ale celor șase migranţi;
c) copiile după documentele de identitate ale inculpatului S.N.;
d) verificarea autoturismului Mazda ce aparţinea inculpatului S.N.;
e) cererile de azil formulate de către cei șase migranţi;
f) înscrisurile referitoare la transferul unor sume de bani din C. şi F. în
beneficiul inculpatului S.N.;
g) declaraţiile date de către cei șase migranţi în care susţin că au plecat
din S.L., la data de 9 august 2012, călătorind până în R. cu avionul, iar de
acolo au trecut ilegal frontierele R., U. şi R.; în ţară, ar fi stat în O. până la
data de 8 octombrie 2012, când s-au întâlnit cu S.N., care le-a promis că-i va
duce în B. pentru a depune documentaţia necesară statutului de azilant;
înscrisurile din dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu
Măgurele, respectiv:
a) ordonanţa procurorului prin care a fost sancţionat cu o amendă cu
caracter administrativ învinuitul R.I., precum şi ordonanţa prim-procurorului
de infirmare a acesteia;
b) procesul-verbal din 28 septembrie 2012 de constatare a infracţiunii,
precum şi planşa-fotografică cu aspecte de la acel moment. În acest
proces-verbal se consemnează, printre altele, şi că migrantul srilankez a
menţionat că a fost ascuns în portbagaj de către conducătorul auto cu puţin
timp înainte de a ajunge la frontieră;
c) procesul-verbal din care rezultă că migrantul srilankez K.N., după
constatarea faptei şi audierea sa, a fost predat de către autorităţile române
celor bulgare;
d) dovada de ridicare a unor obiecte şi înscrisuri;
e) copia după hotărârea judecătorească în limba bulgară, găsită asupra
migrantului srilankez, pronunţată de către instanţa din oraşul G.T., la data de
17 septembrie 2012;
f) declaraţiile învinuitului R.I.;
g) declaraţia în limba engleză a migrantului K.N., tradusă în limba
română, în care a relatat că: alături de alte șase persoane, a călătorit legal din
S.L. până în T., de unde au trecut ilicit în G., apoi au ajuns în B., unde au fost
312 Gheorghe Ivan
arestaţi 45 de zile; după eliberare, a fost preluat de către un cetăţean bulgar şi
un cetățean român, aceștia spunându-i că se va reîntâlni în R. cu ceilalţi șase
conaţionali pentru a continua drumul spre F.; cetăţeanul român l-a ascuns în
portbagajul autoturismului său, unde a fost identificat de către poliţia de
frontieră; ceilalţi șase migranţi au fost trecuţi din B. în R., unul câte unul, de
către cetăţeanul francez S.N.;
i) declaraţia martorei M.M. în care arată că, lucrând ca şi casier la
punctul de trecere a frontierei de la T.M., a observat verificările organelor de
poliţie asupra unui autoturism marca BMW, în portbagajul căruia a fost găsită
o persoană;
j) declaraţiile inculpatului R.I. în care acesta a recunoscut faptele şi a
arătat că prin intermediul inculpatului J.G. l-a cunoscut pe inculpatul S.N.
care i-a propus, ca în schimbul unor sume de bani, să treacă ilegal frontiera de
stat din B. în R. șapte persoane;
k) declaraţiile inculpatului J.G., care recunoaşte parţial faptele, arătând
că: a fost contactat de către inculpatul S.N. pentru a-i găsi un şofer şi a-l însoţi
în G., de unde urma să-şi aducă familia în F. sau G.; a fost condamnat în B.
pentru că l-a ghidat pe inculpatul S.N. şi cei șapte cetăţeni srilankezi în scopul
trecerii frauduloase a frontierei de stat; după eliberare, în B. a fost contactat
din nou de către inculpatul S.N., căruia i-a găsit un alt şofer, pe învinuitul R.I.,
pentru a-i trece ilegal graniţa pe cei șapte migranţi; a intermediat convorbirile
dintre inculpaţii R.I. şi S.N., ghidându-l pe acesta şi cei şapte migranţi din S.
spre graniţa de la A.;
l) declaraţiile inculpatului S.N., care arată că: nu a primit bani de la
migranţi, întrucât aceştia erau rude cu el; inculpatul J.G. l-a ajutat doar cu
găsirea unui şofer şi a tradus discuţiile dintre ei; s-a deplasat la A. pentru ca
migranţii să solicite azil politic, iar inculpatul J.G. i-a arătat drumul până la A.
Susţinerile inculpaţilor S.N. şi J.G. sunt contrazise însă de materialul
probator administrat în cauză, respectiv: declaraţiile migranţilor, care au arătat
că în G. l-au cunoscut pe inculpatul S.N. şi el de origine srilankeză, care în
schimbul sumei de 2.500 de euro pentru fiecare le-a promis că-i va duce în F.;
declaraţiile martorilor audiaţi şi a învinuitului R.I., care au arătat că inculpaţii
S.N. şi J.G. i-au îndrumat şi călăuzit pe cei șapte cetăţeni srilankezi în scopul
trecerii frauduloase a frontierei de stat din B. în R. şi din R. în U.
Instanţa a apreciat că declaraţiile extrajudiciare ale migranţilor (date în
cauză) în care arată că nu au dat bani inculpatului S.N. pentru a-i trece graniţa
sunt nesincere, iar aceştia nu au motivat în niciun fel revenirea asupra
declaraţiilor anterioare.
Referitor la excepţia nulităţii proceselor-verbale întocmite în urma
transcrierii convorbirilor telefonice interceptate, purtate de către inculpaţii
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 313
S.N. şi J.G. în limba franceză, motivat de împrejurarea că acestea nu au fost
traduse de către un traducător autorizat, instanţa a respins-o, ca neîntemeiată.
Interceptarea convorbirilor s-a făcut în baza art. 912 din Codul de procedură
penală anterior (din 1969). Conform art. 913 din acest cod, convorbirile sau
comunicările interceptate şi înregistrate erau redate integral într-un
proces-verbal de către procuror sau de către lucrătorul din cadrul poliţiei
judiciare delegat de către procuror. În cauză, interceptarea şi redarea s-a făcut
de către Serviciul de Operaţiuni Speciale A., singura autoritate ce avea
capacitatea tehnică de a efectua interceptări telefonice, fără ca legea să
prevadă obligativitatea traducerii convorbirilor de către un traducător
autorizat.
Cu privire la cererile formulate de către inculpaţii S.N. şi J.G. de
schimbare a încadrării juridice a faptei prevăzute în art. 71 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 în infracţiunea prevăzută în
art. 263 alin. (1) C.pen., instanţa a respins-o, întrucât din întreg materialul
probator administrat în cauză (la care s-a făcut referire mai sus) rezultă că
inculpaţii au săvârşit fapta de trafic de migranţi în scopul obţinerii unui folos
patrimonial.
Contrar susţinerilor apărătorului inculpatului J.G., acesta a săvârşit
faptele în stare de recidivă postexecutorie faţă de condamnarea de 8 ani
închisoare aplicată de către autorităţile germane şi recunoscută prin Sentinţa
penală nr. (…)/2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Pedeapsa se consideră
executată la data de 14 decembrie 2005, dată de la care se calculează şi
termenul de reabilitare, acesta fiind de 9 ani în acest caz [art. 135 alin. (1) lit.
b) C.pen. din 1969] şi împlinindu-se la data de 14 decembrie 2014; or, faptele
au fost săvârşite în anul 2012.
În temeiul art. 7 paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale şi a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 265/201411, pentru a se stabili care este legea penală mai
favorabilă, trebuie să se procedeze la o comparaţie globală a regimului
represiv al fiecăreia dintre legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda
comparaţiei globale).
Pentru inculpaţi, legea penală mai favorabilă este legea nouă, întrucât
limitele de pedeapsă în cazul infracţiunii de constituire a unui grup
infracțional organizat prevăzute în art. 367 alin. (1) Cod penal sunt de la 1 an
la 5 ani închisoare faţă de acelea (de la 5 ani la 20 ani) prevăzute în legea
veche, respectiv art. 7 din Legea nr. 39/2003. Şi în cazul inculpatului
J.G. – pentru care instanţa a reţinut starea de recidivă, stabilind limitele de
11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
314 Gheorghe Ivan
pedeapsă conform art. 43 alin. (5) C.pen., majorate cu jumătate –, tot legea
nouă este mai favorabilă.
De asemenea, legea nouă este mai favorabilă şi în ceea ce privește
infracţiunea de trafic de migranţi în formă continuată [prevăzută în art. 263
alin. (2) lit. a) C.pen.], pentru care pedeapsa principală este închisoarea de la 3
ani la 10 ani, întrucât infracţiunea continuată se sancţionează, conform art. 36
alin. (1) din același cod, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani.
Astfel:
– În baza art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a
faptelor reţinute în sarcina inculpatului J.G. din infracţiunea prevăzută în art.
7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969 în
infracţiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 41 şi art. 5
din acest din urmă cod, precum şi din infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969 în infracţiunea prevăzută în art.
263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 41 şi art. 5 din
acest din urmă cod;
– În temeiul art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului S.N. din infracţiunea
prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută în art. 367
alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 din același cod, precum şi din infracţiunea
prevăzută în art. 71 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 în infracţiunea
prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5
din acest din urmă cod.
Faptele inculpaţilor S.N. şi J.G. care împreună cu inculpatul R.I. au
constituit un grup infracţional organizat, cu o ierarhie prestabilită, persistenţă
în timp, mod de împărţire a activităţilor şi profitului, în scopul săvârşirii
infracţiunii grave de trafic de migranţi, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute în art.
367 alin. (1) C.pen. raportat la art. 5 din același cod (și cu aplicarea art. 41
C.pen. numai faţă de inculpatul J.G.).
Faptele inculpaţilor S.N. şi J.G. de a îndruma, caza şi călăuzi mai
multe persoane (7), cetăţeni srilankezi, în scopul trecerii frauduloase a
frontierei de stat din B. în R. şi din R. în U., întrunesc elementele constitutive
ale infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen.
cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi a art. 5 din același cod (și cu aplicarea art. 41
C.pen. numai faţă de inculpatul J.G.).
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 315
La individualizarea pedepsei, în conformitate cu prevederile art. 74
C.pen., se va ține seama de gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea
infractorului, care este evaluată după următoarele criterii: împrejurările şi
modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de
pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs
ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul
urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale
ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului
penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială.
Raportat la criteriile sus-menţionate, prima instanţă a apreciat că
faptele inculpaţilor prezintă un grad mare de pericol social, având în vedere
modalitatea de săvârşire a acestora – persistenţa lor în trecerea ilegală a
graniţei a celor șapte migranţi, chiar dacă iniţial au fost condamnaţi în B.,
numărul persoanelor traficate, numărul mare al actelor materiale săvârşite,
starea de recidivă în cazul inculpatului J.G., rolul principal pe care l-a avut
inculpatul S.N. în activitatea infracţională, conduita inculpaţilor care au
recunoscut parţial săvârşirea faptelor, scopul urmărit (obţinerea de bani),
profitarea de situaţia migranţilor care au părăsit ţara lor din cauza războiului
civil.
Cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive luate faţă de
inculpatul S.N., s-a constatat că temeiurile care au determinat luarea acestei
măsuri subzistă, nu s-au modificat până la acest moment procesual şi impun în
continuare măsura privativă de libertate menţionată. În acest sens, s-a avut în
vedere gravitatea deosebită a infracţiunilor de care este acuzat inculpatul,
perioada de timp în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, modul şi
mijloacele de săvârşire, numărul mare al persoanelor traficate, scopul
săvârşirii infracţiunilor (în vederea obţinerii de foloase patrimoniale),
amploarea activităţilor infracţionale desfăşurate (care depăşesc graniţele ţării),
desfăşurarea unor activităţi împărţite şi prestabilite de identificare şi racolare a
unor migranţi , precum şi a unor transportatori care să realizeze transferul
victimelor în străinătate.
Prima instanţă a relevat că pentru buna desfăşurare a procesului penal,
precum şi din perspectiva prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni se impune
menţinerea arestării preventive a inculpatului S.N., această măsură fiind
proporţională cu gravitatea acuzaţiilor şi totodată necesară în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal la care face referire alin. (3) al art. 202
C.pr.pen., precum şi jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a
constatat astfel ca fiind îndeplinit atât caracterul necesar al măsurii privative
316 Gheorghe Ivan
de libertate, cât şi caracterul insuficient al altor măsuri preventive mai puţin
coercitive decât arestarea preventivă.
Este de menționat că, prin declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar,
persoanele vătămate K.N., A.G., T.M., C.N., T.N., G.S. și Y.K. au declarat că
nu se constituie părţi civile în cauză, astfel că prima instanţă a luat act de
manifestarea lor de voinţă.
Împotriva sentinței pronunţate de către prima instanţă au declarat apel
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism (denumită în continuare D.I.I.C.O.T.) – Serviciul teritorial Alba
Iulia, precum şi inculpaţii S.N. şi J.G.
Apelurile au fost declarate în termen şi au fost motivate în scris.
În motivarea apelului, D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia a
criticat sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale, susţinându-se că în
mod greşit prima instanţă i-a aplicat inculpatului S.N. pedeapsa accesorie
prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen., respectiv interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul R., deşi art. 65 alin. (1) din același cod
prevede că pedeapsa accesorie constă în interzicerea exerciţiului drepturilor
prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) C.pen., a căror exercitare a fost
interzisă de către instanţă ca pedeapsă complementară. Din analiza celor două
dispoziţii invocate mai sus rezultă că pedeapsa accesorie a interzicerii
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul R. nu poate fi aplicată.
Totodată, D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia a precizat că
este necesar ca durata pedepsei complementare să fie majorată până la 5 ani.
În motivarea apelului, inculpatul S.N. a criticat sentinţa penală atacată,
subliniind că legea penală mai favorabilă este legea veche, având în vedere
sporul facultativ care se aplică în cazul concursului de infracţiuni.
Relativ la individualizarea judiciară a pedepsei, inculpatul S.N. a
solicitat reducerea acesteia, iar în cazul stabilirii Codului penal anterior ca
lege penală mai favorabilă, urmează să fie luată faţă de el măsura de siguranţă
prevăzută în art. 117 din acest cod, și anume expulzarea cetăţeanului străin.
La rândul său, inculpatul J.G. a criticat sentinţa penală atacată, sub
aspectul laturii penale, solicitând desființarea hotărârii atacate şi rejudecarea
de către Tribunalul Alba pe motiv că judecarea cauzei la această instanţă a
avut loc în lipsa părţilor civile nelegal citate.
Pe de altă parte, inculpatul J.G. a susţinut că faptele nu întrunesc
conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003,
deoarece nu există o structură organizatorică bine definită cu o existenţă
îndelungată în timp şi, pe cale de consecinţă, a solicitat achitarea, iar pentru
actele materiale desfăşurate pe teritoriul B. a solicitat încetarea procesului
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 317
penal, întrucât există o hotărâre definitivă pronunţată de către autorităţile
bulgare.
În fine, inculpatul J.G. a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1)
lit. b) C.pr.pen., pentru săvârşirea infracțiunii de trafic de migranţi prevăzute
în art. 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2001, iar în subsidiar
a solicitat reindividualizarea pedepselor, ca efect al reţinerii de circumstanţe
atenuante, în sensul reducerii lor, având în vedere că legea penală mai
favorabilă este Codul penal anterior.
Apelurile inculpaţilor sunt fondate pentru următoarele considerente:
Inculpaţii nu au contestat starea de fapt, care a fost corect reţinută de
către instanţa de fond.
În cauză nu sunt probe din care să rezulte că inculpaţii au săvârşit
infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art.
7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Constituirea unui grup infracţional organizat este o activitate prin care
este înfiinţată o organizaţie criminală, care vizează săvârşirea unor infracţiuni
dintre cele prevăzute în Legea nr. 39/2003.
Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară
structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuirea acesteia. Existenţa
grupului de persoane are, în cazul pluralităţii constituite, o perioadă de fiinţă,
iar persoanele acţionează în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni, pentru a obţine direct sau indirect un folos material sau
moral. În cazul pluralităţii constituite, legea pretinde conlucrarea mai multor
persoane, de natură să dureze în timp şi cu o pronunţată coeziune, determinată
de un obiectiv comun, concepţie unică şi disciplină statornică a membrilor.
Infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu se confundă
cu pluralitatea ocazională şi nici cu acelea prevăzute în art. 167 şi 323 C.pen.
din 196912, deoarece implică mai multe condiţii intrinseci, cum ar fi
organizarea grupului, reguli de acţiune, o ierarhie a membrilor şi repartizarea
rolurilor acestora, dar şi condiţia specifică referitoare la comiterea vreuneia
dintre infracţiunile grave prevăzute în art. 2 din Legea nr. 39/2003.
Nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format
ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi
care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite
pentru membrii săi.
Fapta la care şi-au adus contribuţia mai multe persoane și prin care se
realizează conţinutul unei infracţiuni se numeşte pluralitate ocazională de
infractori sau participaţie penală.
12 Prin aceste texte legale erau incriminate faptele de complot și asociere pentru
săvârșirea de infracțiuni.
318 Gheorghe Ivan
În cauză, din examinarea stării de fapt rezultă că grupul de infractori a
fost format ocazional în scopul trecerii peste frontieră a unui număr de șapte
migranţi din S.L. Relevantă în acest sens este succesiunea constituirii grupului
de infractori, schimbarea componenţei acestuia. Astfel, pentru trecerea
migranţilor din G. în B. şi din B. în R., grupul a fost format din S.N., J.G. şi
R.A., iar după ce au fost reţinuţi şi condamnaţi la câte 3 luni de închisoare cu
suspendarea executării de către autorităţile bulgare şi eliberaţi, în condiţiile în
care R.A. a refuzat să mai participe la săvârşirea faptelor, a fost cooptat
inculpatul R.I., noul grup de infractori având ca obiectiv trecerea garniţei
bulgaro-române a aceloraşi migranţi care fuseseră returnaţi de către
autorităţile române autorităţilor bulgare. Ulterior, reuşindu-se trecerea numai
a şase migranţi din totalul de şapte de către inculpatul R.I., îndrumarea,
călăuzirea şi transportul lor pe teritoriul R. până în localitatea C.C. s-a realizat
de către inculpaţii S.N. şi J.G., iar la trecerea frontierei de către cei şase
migranţi în Ungaria a participat numai inculpatul S.N.
Formarea celui de-al doilea grup de infractori a fost determinată de
eşuarea activităţii primului grup, aspect care evidenţiază pluralitatea
ocazională. Inculpatul R.I. a fost cooptat pentru o acţiune determinată,
respectiv trecerea frontierei de către migranţi din B. în R., pentru care
inculpatul S.N. i-a vândut fictiv inculpatului R.I. un autoturism care avea
modificări ce permitea transportul migranţilor. Inculpaţii S.N. şi J.G. au evitat
transportul migranţilor din B. în R., deoarece aveau o hotărâre de condamnare
pentru traficul de migranţi pronunţată de către autorităţile bulgare. Inculpatul
R.I., după ce a fost depistat de către autorităţile de frontieră, s-a retras din
grup, activitatea de călăuzire şi îndrumare a migranţilor fiind efectuată numai
de către cei doi inculpaţi.
Dintr-o altă perspectivă, nu a existat o pronunţată coeziune a grupului,
determinată de un obiectiv comun, concepţie unică şi disciplină statornică a
membrilor, iar conlucrarea persoanelor a avut o durată scurtă în timp, fiind
ocazionată numai de trecerea peste frontieră a celor şapte migranţi srilankezi,
aspecte care reliefează împrejurarea că nu a existat o pluralitate constituită de
infractori.
Activitatea de organizare a racolării, îndrumării sau a călăuzirii uneia
sau mai multor persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat,
este inclusă în conţinutul infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 71
alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001.
În concluzie, luând în considerare cele expuse mai sus, se poate
aprecia că nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format din
S.N., J.G. şi R.I., care au acţionat ocazional în scopul trecerii migranţilor în
R., deoarece nu au avut continuitate sau o structură determinată ori roluri
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 319
prestabilite pentru membrii săi şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 396
alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., vor fi achitați inculpaţii
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003.
Critica inculpaţilor privind aplicarea globală a legii penale mai
favorabilă este întemeiată, deoarece, ca urmare a achitării inculpaţilor pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,
Codul penal anterior este legea penală mai favorabilă în condiţiile în care
limitele pedepsei închisorii pentru infracţiunea prevăzută în art. 71 alin. (1)
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 sunt de la 2 la 7 ani, iar
închisoarea prevăzută în art. 263 alin. (2) lit. a) C.pen. este de la 3 la 10 ani.
Pentru inculpatul J.G., care a săvârşit infracţiunea de trafic de migranţi
în stare de recidivă postexecutorie, este mai favorabil Codul penal anterior,
întrucât nu prevede o majorare a limitelor speciale ale pedepsei.
În condiţiile în care s-a apreciat că nu sunt probe din care să rezulte că
inculpaţii au săvârşit infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003, constatându-se totodată că fapta de trafic de migranţi a fost săvârşită
de către trei persoane împreună, se va reţine circumstanţa agravantă prevăzută
în art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.
Potrivit art. 37 alin. (3) C.pen. din 1969, la stabilirea stării de recidivă
se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate,
pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a
fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Întrucât la dosarul cauzei nu există
hotărâri de condamnare a inculpatului S.N., care să fi fost recunoscute de
către autorităţile române, nu se va reţine starea de recidivă a acestuia, deşi din
comunicările ambasadei franceze rezultă că inculpatul a fost condamnat de
către autorităţile franceze la pedeapsa închisorii.
Ca efect al stabilirii legii penale mai favorabile, ţinând seama de starea
de recidivă a inculpatului J.G. şi de antecedentele penale ale inculpatului S.N.,
se va aplica fiecărui inculpat o pedeapsă de câte 2 ani şi 6 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art. 71 alin. (1)
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C.pen. din 1969, impunându-i-se fiecărui inculpat şi pedeapsa accesorie
constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit.
a) teza a II-a şi b) din codul sus-menționat.
Luând în considerare specificul şi modalitatea în care a fost săvârşită
infracţiunea de trafic de migranţi de către cetăţeanul străin S.N., precum şi
menţiunea făcută de către acesta prin motivele de apel, se va dispune
expulzarea acestuia după executarea pedepsei închisorii, potrivit dispozițiilor
art. 117 C.pen. din 1969.
320 Gheorghe Ivan
Critica inculpaţilor prin care au solicitat desfiinţarea sentinţei şi
trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba, pe motiv că judecarea
cauzei a avut loc în lipsa părţilor civile nelegal citate, este neîntemeiată,
întrucât nu a existat constituire de parte civilă în cauză, iar prin rechizitoriu
s-a menţionat că migranţi sunt persoane vătămate și s-a solicitat citarea lor
prin afişare la uşa instanţei, nefiindu-le cunoscute adresele. Dintr-o altă
perspectivă, nu era necesară citarea migranţilor în calitate de persoane
vătămate, deoarece subiectul pasiv, în cazul traficului de migranţi, este statul,
având în vedere că el este titularul valorii afectate prin comiterea infracţiunii,
respectiv asigurarea respectării regimului juridic al tranzitării frontierei de
către migranţi.
Tot astfel, critica privind încetarea procesului penal pentru faptele
săvârşite în B. este neîntemeiată, deoarece inculpaţii nu au fost trimişi în
judecată pentru aceste fapte.
În fine, critica inculpatului J.G. prin care a susţinut că nu săvârşit fapta
de trafic de migranţi este nejustificată, întrucât acesta a participat nemijlocit la
călăuzirea şi îndrumarea migranţilor pe teritoriul R.
În condiţiile în care instanţa a stabilit că legea penală mai favorabilă
este Codul penal anterior, criticile D.I.I.C.O.T. privind durata pedepsei
complementare şi conţinutul pedepsei accesorii aplicate sunt neîntemeiate.
Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 421 pct. 2
lit. a) C.pr.pen., instanţa de apel a admis apelurile declarate de către inculpații
S.N. şi J.G. împotriva Sentinţei penale nr. (...)/2015, pronunţată de către
Tribunalul Alba în dosarul penal nr. (...)/(…)/2013, a desfiinţat sentinţa penală
atacată, sub aspectul laturii penale, şi, procedând la o nouă judecată în aceste
limite:
În aplicarea globală a legii penale, potrivit art. 5 alin. (1) C.pen., a
stabilit ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior.
Prin urmare:
1. L-a condamnat pe inculpatul J.G. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzută în art. 71 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2),
art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.
În temeiul art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, a interzis inculpatului
exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din
același cod.
A computat din durata pedepsei aplicate timpul reţinerii şi arestării
preventive de la 24 ianuarie 2013 la 13 decembrie 2013.
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 321
În baza art. 424 alin. (2) raportat la art. 241 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., a
constatat că măsura preventivă a controlului judiciar a încetat de drept la 12
noiembrie 2015.
Potrivit art. 118 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969, a confiscat de la
inculpatul J.G. suma de 500 euro.
În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.,
l-a achitat pe inculpatul J.G. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui
grup infracţional organizat prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003
cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969.
2. L-a condamnat pe inculpatul S.N. la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de migranţi prevăzute în art. 71 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2)
şi art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969.
În temeiul art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, a interzis inculpatului
exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din
același cod.
A computat din durata pedepsei aplicate timpul reţinerii şi arestării
preventive de la 30 septembrie 2014 la 12 noiembrie 2015.
Potrivit art. 117 alin. (1) C.pen. din 1969, a dispus expulzarea
inculpatului S.N., alias T.K., după executarea pedepsei.
Conform art. 118 alin. (1) lit. d) C.pen. din 1969, a confiscat de la
inculpatul S.N. suma de 15.350 euro.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., l-a
achitat pe inculpatul S.N., alias T.K., pentru săvârşirea infracţiunii de
constituire a unui grup infracţional organizat prevăzute în art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969.
3. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa penală atacată referitoare
la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
4. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C.pr.pen., a respins, ca nefondat,
apelul declarat de către D.I.I.C.O.T. – Serviciul teritorial Alba Iulia.
5. Potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de
către stat în apel rămân în sarcina acestuia.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec.
pen. nr. 1071/A/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. În prezent, pluralitatea constituită de la
art. 367 C.pen.13 nu mai conține cerința săvârșirii unei infracţiuni grave, ci a
13 ,,Art. 367. Constituirea unui grup infracţional organizat
322 Gheorghe Ivan
oricărei infracțiuni14. Așadar, referirea instanței de apel la art. 2 din Legea nr.
39/200315 nu mai este justificată. De altfel, și art. 2 din legea sus-menționată
(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul
grupului.
(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3)
înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a
unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau
mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (sublinierea noastră Gh.
Ivan).” 14 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.
90-91. 15 ,,Art. 2
În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
a) grup infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;
b) infracţiune gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi
următoarele infracţiuni:
1. supunerea la muncă forţată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul
penal;
2. divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304
din Codul penal;
3. ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din
Codul penal;
4. infracţiuni privind concurenţa neloială;
5. infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
6. infracţiuni privind traficul de droguri;
7. infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;
8. infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de
deşeuri şi reziduuri;
9. infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc;
c) infracţiune cu caracter transnaţional – orice infracţiune care, după caz:
1. este săvârşită atât pe teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului acestuia;
Grupul infracţional organizat și traficul de migranţi. Condiții de… 323
face trimitere la grupul definit de către noua lege penală [art. 367 alin. (6)
C.pen.], iar noțiunea de infracțiune gravă este necesară doar la circumscrierea
aceleia de informator.
2. Tot la fel, actualmente, activitatea de organizare a racolării,
îndrumării sau a călăuzirii uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii
frauduloase a frontierei de stat este inclusă în conţinutul infracţiunii de trafic
de migranţi prevăzute în art. 263 alin. (1) C.pen.16 Totuși, este posibilă
constituirea unui grup infracțional organizat, deoarece elementul material al
infracțiunii de trafic de migranți nu presupune participarea organizată a mai
multor persoane la realizarea lui.
2. este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau
controlul său are loc, în tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;
3. este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup infracţional organizat care
desfăşoară activităţi infracţionale în două sau mai multe state;
4. este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe
teritoriul altui stat;
d) informator – persoană care are cunoştinţă despre un grup infracţional organizat
şi furnizează organelor judiciare informaţii sau date relevante pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea săvârşirii unor infracţiuni grave de unul sau mai mulţi membri
ai acestui grup.” 16 ,,Art. 263. Traficul de migranţi
(1) Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea
unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită:
a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tentativa se pedepseşte.”
EXISTENŢA PE ROLUL ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ A
MAI MULTOR PLÂNGERI PENALE AVÂND IDENTITATE DE
PERSOANE ȘI DE OBIECT. REUNIREA ACESTORA, ŞI NU
SOLUŢIONAREA LOR DISTINCTĂ
ABSTRACT
In the case where there are several criminal complaints with the
identity of the person and the object of the criminal investigation
body, it is necessary to reunite them in the criminal investigation,
rather than the separate resolution of each of the complaints,
especially when the chamber judge the preliminary one returned
to the criminal investigating body one of these complaints for the
commencement of the criminal prosecution prior to
pronouncement of the solution in the case subject to this analysis.
Keywords: cases with the same subject matter, ne bis in idem,
bringing together cases, solving the complaint by the preliminary
chamber judge.
I. Prezentare speță. Prin Ordonanţa din 25 mai 2015 a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dată în dosarul
nr. (…)/(…)/(…)/2015, a fost menţinută soluţia adoptată de către procurorul
de caz în dosarul nr. (…)/(…)/2014 [prin Ordonanţa din 21 aprilie 2015 a
aceluiași parchet]. Persoana vătămată a formulat plângere împotriva acestei
soluții, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. (…)/(…)/2015.
Curtea de Apel Alba Iulia, în raport cu dispozițiile art. 341 alin. (2) din
noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a solicitat petentei şi
organului de urmărire penală să depună note scrise cu privire la
admisibilitatea ori temeinicia plângerii pentru termenul de judecată fixat de
către judecătorul de cameră preliminară (învestit cu soluţionarea cauzei).
De asemenea, s-a solicitat procurorului dosarul a cărei soluţie este
contestată.
Petenta a formulat concluzii scrise prin care a solicitat trimiterea
dosarului organului de urmărire penală, deoarece: a achitat debitul, în cursul
procedurii executării silite, fără ca partea acuzată de abuz în serviciu să ţină
seama de acest fapt; lipsa sumei concrete ce se impunea a fi executată silit și
lipsa dovezilor de calcul a sumei de plată susţin teza imposibilităţii executării
silite pentru neîndeplinirea condiţiilor impuse de către legiuitor.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a transmis note scrise
şi dosarul solicitat, exprimându-și și punctul de vedere în legătură cu
Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor plângeri… 325
solicitările instanţei și invocând existenţa cel puţin a unui impediment la
punerea în mişcare a acţiunii penale – acela prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b)
C.pr.pen., respectiv în art. 16 alin. (1) lit. e) din același cod.
Punctual s-a invocat faptul că: executorul judecătoresc nu a săvârşit
nicio faptă prevăzută de legea penală, iar eventualele disfuncţii procesuale se
pot regulariza pe calea contestaţiei la executare; asupra unei sesizări identice
procurorul s-a mai pronunţat în dosarul nr. (…)/(…)/2014 al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia.
În consecinţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a
solicitat respingerea plângerii formulate de către petentă, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Alba Iulia, în procedura instituită potrivit dispozițiilor
art. 341 C.pr.pen., a constatat că există două plângeri având aceleaşi părţi şi
acelaşi obiect, care au fost înregistrate distinct şi soluţionate de către
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin ordonanţe diferite,
acestea din urmă fiind atacate distinct de către petentă, și anume:
1. Ordonanţa din 23 ianuarie 2015, adoptată de către Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel A.I. în dosarul nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută prin
Ordonanţa din 4 martie 2015 a procurorului general al aceluiași parchet în
dosarul nr. (…)/(…)/2015.
2. Ordonanţa din 21 aprilie 2015, adoptată de către Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută
prin Ordonanţa din 25 mai 2015 a procurorului general al aceluiași parchet în
dosarul nr. (…)/(…)/2015 (obiect al prezentei analize).
În prima situaţie (de la pct. 1), este de menționat că, prin Încheierea
penală nr. (…)/CP/2015 din 8 iunie 2015, pronunţată de către Curtea de Apel
Alba Iulia în dosarul nr. (…)/(…)/2015, s-a dispus admiterea plângerii
formulate de către petenta R.R.M. împotriva Ordonanţei din 23 ianuarie 2015,
adoptată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul
nr. (…)/(…)/2014 şi menţinută prin Ordonanţa din 4 martie 2015 a
procurorului general al aceluiași parchet în dosarul nr. (…)/(…)/2015. Potrivit
art. 341 alin. (6) lit. b) C.pr.pen., a fost desfiinţată soluţia atacată şi trimisă
cauza la procuror pentru începerea urmăririi penale.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nu a relevat, în notele
scrise depuse, situaţia actuală a primului dosar, menţionat anterior, aspect ce
denotă că nu a fost soluţionat. Aceasta rezultă şi din atitudinea procesuală
manifestată de către apărătorul petentei la termenul de judecată din data de 20
octombrie 2015, precum şi din conţinutul concluziilor scrise depuse de către
petentă la data de 21 octombrie 2015.
Așadar, în speță, soluţia impusă de situaţia actuală a cauzei este
identică celei adoptate de către Curtea de Apel Alba Iulia prin Încheierea
326 Gheorghe Ivan
penală nr. (…)/CP/2015 din 8 iunie 2015 în dosarul nr. (…)/(…)/2015, pentru
cel puţin următoarele considerente:
– conexarea dosarelor de urmărire penală este impusă de raţiuni de
natură procesuală şi poate interveni doar în faţa organelor de urmărire penală,
dat fiind faptul că nu au efectuat acest demers în perioada în care aveau în
lucru două plângeri cu părţi şi obiect identice asupra cărora au înţeles să
efectueze distinct acte de urmărire penală;
– în dosarul restituit de către Curtea de Apel Alba Iulia prin
pronunţarea soluţiei din data de 8 iunie 2015 nu s-au definitivat procedurile
penale;
– nu operează situaţia invocată de către Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Alba Iulia, respectiv cazul reglementat în art. 16 alin. (1) lit. e)
C.pr.pen., determinat de faptul că asupra unei sesizări identice procurorul s-a
mai pronunţat în dosarul nr. (…)/(…)/2014 al aceluiași parchet, iar soluţia
invocată nu a rămas definitivă pentru a fi în situaţia reglementată de art. 6 din
codul sus-menționat.
Pe fondul criticilor exprimate de către petentă, se observă că: în faza
urmăririi penale nu s-au efectuat acte suficiente care să susţină în mod
convingător soluţia adoptată de către procuror; aceasta nu se sprijină pe
considerente solide, apte să conducă la o înţelegere clară şi efectivă a
motivelor care au condus la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea
penală (se invocă reglementarea civilă incidentă situaţiei analizate ca
modalitate de remediu procesual); nu se referă procurorul de caz la situaţia
invocată de către parte, în sensul achitării debitului pe parcursul derulării
procedurii executării silite, astfel încât soluţia adoptată contravine principiului
reglementat de art. 306 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, pentru realizarea obiectului
urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să
caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor
şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru
limitarea consecinţelor acestora şi să administreze probele cu respectarea
prevederilor art. 100 și 101 din codul sus-menționat.
Curtea de Apel Alba Iulia a achiesat la opinia exprimată în dosarul
analizat anterior la această instanţă, în sensul că procurorul de caz trebuia să
efectueze demersurile adecvate clarificării din punct de vedere juridic a
întregii proceduri derulate în dosarul respectiv şi să stabilească în ce manieră
executorul judecătoresc a depus diligenţele necesare, în limitele prerogativelor
ce-i reveneau, pentru a preîntâmpina situaţia creată. Totodată, procurorul de
caz era obligat să analizeze în concret modalitatea în care executorul
judecătoresc a efectuat actele în dosarul execuţional respectiv, cu atât mai
mult cu cât pare de neînţeles cum a fost continuată procedura de executare
Existenţa pe rolul organului de urmărire penală a mai multor plângeri… 327
silită după ce debitul a fost achitat în integralitate, conform susţinerilor
petiţionarei. În aceste circumstanţe, prin continuarea executării silite,
petiţionara şi-a pierdut imobilul, fiindu-i afectat în mod serios patrimoniul.
Din punctul de vedere al cazurilor reglementate de către legiuitor în
cadrul art. 341 alin. (6) C.pr.pen. raportat la particularităţile acestei situaţii
generate de constatărilor anterior menţionate, soluţia care se impune este
aceea prevăzută în art. 341 alin. (6) lit. b) din același cod, în sensul desfiinţării
soluţiei atacate şi trimiterii cauzei la procuror pentru începerea urmăririi
penale.
(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie,
Înch. pen. nr. 102/CP/2015)
II. Notă aprobativă. Într-adevăr, potrivit art. 341 alin. (6) C.pr.pen.1,
judecătorul de cameră preliminară nu se putea raporta decât la lit. b) din
articolul menționat anterior, urmând ca procurorul de caz să dispună reunirea
celor două cauze penale, conform art. 63 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (3)
din același cod2. De altfel, plângerile formulate de către persoana vătămată,
1 ,,Art. 341. Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
[…]
(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul
de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:
a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la
procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a
pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală (sublinierea noastră Gh.
Ivan);
c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă
prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
[…]” 2 ,,Art. 43. Reunirea cauzelor
(1) Instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate, al
concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
(2) Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie
judecata, în următoarele situaţii:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană;
b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi
instanţe sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect (sublinierea noastră Gh. Ivan)”.
,,Art. 63. Dispoziţii comune
(1) Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în
cursul urmăririi penale.
328 Gheorghe Ivan
având identitate de obiect, trebuiau reunite încă de la început, și nu
instrumentate și soluționate distinct.
Pe de altă parte, atât timp cât nu se pronunțase o hotârâre definitivă
asupra fondului cauzei, iar soluția adoptată de către procuror fusese desființată
de către instanță, nu erau incidente prevederile art. 6 și art. 16 alin. (1) lit. e)
sau i) C.pr.pen.3
[…]” 3 ,,Art. 6. Ne bis in idem
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni
atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu
privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.”
,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu
mai poate fi exercitată dacă:
[…]
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege;
[…]
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori
o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
(sublinierea noastră Gh. Ivan);
[…]
i) există autoritate de lucru judecat;
[…]”
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE
NERESPECTAREA REGIMULUI PRECURSORILOR DE
EXPLOZIVI RESTRICŢIONAŢI. INFRACȚIUNE NOUĂ
ABSTRACT
Recently, it was published in the Official Gazette of Romania, Part
I, Law no. 49/2018 on explosives precursors as well as amending
and completing some normative acts, including provisions
regarding a new offense, namely non-observance of the regime of
restricted explosives precursors.
Key words: offense, Law no. 49/2018, non-observance of the regime
of restricted explosives precursors, the new Criminal Code,
Regulation (EU) no. 98/2013 of the European Parliament and of
the Council of 15 January 2013.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 49/2018 – regimul juridic al precursorilor de explozivi;
– modificarea şi completarea unor acte normative, și
anume: noul Cod penal; noul Cod de procedură
penală; Codul vamal al României; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea
şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative; Legea nr. 535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului; Legea
nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române; Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007
pentru reglementarea modului şi condiţiilor de
Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,
procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare
și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare
criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
e-mail: [email protected]; [email protected].
330 Gheorghe Ivan
valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în
proprietatea privată a statului;
– incriminarea faptei de nerespectare a regimului
precursorilor de explozivi restricţionaţi.
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018,
a fost publicată Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi
pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
Prezintă interes art. 28 pct. 3 și 4 din Legea nr. 49/2018:
<<3. După articolul 346 se introduce un nou articol, articolul 3461,
cu următorul cuprins:
,,ART. 3461
Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi (1) Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul,
punerea la dispoziţie sau utilizarea de precursori de explozivi restricţionaţi,
fără drept, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la unu la
5 ani.
(2) Punerea la dispoziţie cu orice titlu de precursori de explozivi
restricţionaţi persoanelor din rândul publicului larg de către operatori
economici constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7
ani.
(3) Sustragerea precursorilor de explozivi restricţionaţi se pedepseşte
cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”
4. Articolul 347 se modifică şi va avea următorul cuprins: ,,ART. 347
Sancţionarea tentativei Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) şi (3), art. 345
alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (2), precum şi în art. 3461 se
pedepseşte.”>>
Notă aprobativă. I. Reglementare europeană. Legiuitorul român a pus
în aplicare, la nivel național, dispoziţiile cuprinse în Regulamentul (UE) nr.
98/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 ianuarie 2013
privind comercializarea şi utilizarea precursorilor de explozivi [denumit în
continuare Regulamentul (UE) nr. 98/2013]1, cu modificările şi completările
ulterioare.
1 Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 39 din 9 februarie
2013.
Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi… 331
II. Reglementare națională. 1. Cadrul legal. Noua infracțiune, cu
denumirea marginală ,,Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi
restricţionaţi”, a fost introdusă în capitolul III, intitulat ,,Nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive”, din titlul VII, denumit ,,Infracţiuni contra siguranţei publice”, al
Părții speciale a noului Cod penal (în continuare C.pen.).
2. Obiectul juridic special al noii incriminări îl constituie relațiile
sociale privitoare la respectarea regimului precursorilor de explozivi
restricţionaţi.
3. Obiectul material. Infracțiunea prevăzută în art. 3461 C.pen. are ca
obiect material precursorul de exploziv restricţionat, acesta fiind ,,o substanţă
dintre cele enumerate în anexa I la Regulamentul (UE) nr. 98/20132 aflată
2 ,,ANEXA I
Substanţe care nu se pun la dispoziţia persoanelor din rândul publicului larg, izolate
sau în amestecuri ori substanţe care le conţin, cu excepţia cazului în care concentraţia este
egală sau mai mică decât valorile limită stabilite mai jos:
___________________________________________________________________________
| Denumirea substanţei şi numărul | Valoarea limită | Codul din | Codul din |
| de înregistrare al Chemical | | Nomenclatura | Nomenclatura |
| Abstracts Service (CAS RN) | | combinată (NC) | combinată (NC) |
| | | pentru un compus | pentru un amestec |
| | | separat, definit | fără constituenţi (de |
| | | chimic, care | ex. mercur, metale |
| | | îndeplineşte | preţioase sau metale |
| | | condiţiile din nota | de pământuri rare |
| | | 1 la capitolul 28, | sau substanţe |
| | | respectiv 29 din | radioactive) care ar |
| | | NC*1) | duce la clasificarea |
| | | | sub un alt cod |
| | | | NC*1) |
| Peroxid de hidrogen | 12% g/g | 2847 00 00 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 7722 - 84-1) | | | |
| Nitrometan | 30% g/g | 2904 20 00 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 75-52-5) | | | |
| Acid nitric | 3% g/g | 2808 00 00 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 7697-37-2) | | | |
| Clorat de potasiu | 40% g/g | 2829 19 00 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 3811-04-9) | | | |
| Perclorat de potasiu | 40% g/g | 2829 90 10 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 7778-74-7) | | | |
| Clorat de sodiu | 40% g/g | 2829 11 00 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 7775-09-9) | | | |
| Perclorat de sodiu | 40% g/g | 2829 90 10 | 3824 90 97 |
| (CAS RN 7601-89-0) | | | |
| *1) Regulamentul (CE) nr. 948/2009 al Comisiei (JO L 287, 31.10.2009, p. 1). |”
332 Gheorghe Ivan
într-o concentraţie mai mare decât limita maximă corespunzătoare prevăzută
pentru aceasta, respectiv un amestec sau o altă substanţă în care o substanţă
dintre cele enumerate în anexa I la același regulament este prezentă într-o
concentraţie mai mare decât limita maximă corespunzătoare ori, dacă este
cazul, o substanţă aflată sub control national” [art. 1 alin. (3) lit. b) din Legea
nr. 49/2018].
La rândul său, substanţa aflată sub control naţional este acel ,,element
chimic sau o substanţă care conţine un astfel de element chimic ca atare sau
în amestec, existent/existentă în stare naturală sau obţinut/obţinută prin orice
proces de producţie, stabilit/stabilită la nivel naţional, care ar putea fi
utilizat/utilizată pentru fabricarea ilicită de explozivi” [art. 1 alin. (3) lit. c)
din Legea nr. 49/2018].
4. Subiectul activ este necalificat, infracțiunea putând fi săvârșită de
către orice persoană (fizică sau juridică).
5. Subiectul pasiv principal este statul. Poate fi subiect pasiv secundar
operatorul economic în posesia sau detenția căruia se afla legal precursorul de
exploziv restricţionat, dar numai în situația în care acesta a fost sustras3.
3 Potrivit art. 5 din Legea nr. 49/2018, ,,introducerea pe teritoriul României,
scoaterea de pe teritoriul României, producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea,
transportul, tranzacţia, utilizarea, punerea la dispoziţie sau orice altă operaţiune cu
precursori de explozivi restricţionaţi se realizează numai de către operatori economici
(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.
Articolul 6 din legea sus-menționată prevede că ,,din motive de ordine şi siguranţă
publică, în România se interzice operatorilor economici să pună la dispoziţia persoanelor din
rândul publicului larg precursori de explozivi restricţionaţi, în conformitate cu prevederile
art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 98/2013”.
La rândul său, art. 7 din Legea nr. 49/2018 relevă că ,,persoanelor din rândul
publicului larg le este interzis să introducă pe teritoriul României, să deţină sau să utilizeze
precursori de explozivi restricţionaţi, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din
Regulamentul (UE) nr. 98/2013, ori să producă, să experimenteze, să prelucreze sau să
transporte precursori de explozivi restricţionaţi (sublinierea noastră – Gh. Ivan)”.
În fine, art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 98/2013 statuează că ,,precursorii
de explozivi restricţionaţi nu sunt puşi la dispoziţia persoanelor din rândul publicului larg
sau nu sunt introduşi, deţinuţi sau utilizaţi de acestea”. Totuși, potrivit alin. (2) al art. 4 din
același regulament, ,,fără a aduce atingere alineatului (1), un stat membru poate menţine sau
stabili un sistem de acordare de licenţe care să permită ca precursorii de explozivi
restricţionaţi să fie puşi la dispoziţia persoanelor din rândul publicului larg, sau să fie
deţinuţi sau utilizaţi de acestea cu condiţia ca persoanele din rândul publicului larg să obţină
şi, la cerere, să prezinte o licenţă pentru achiziţionarea, deţinerea sau utilizarea acestora
emisă în conformitate cu articolul 7 de o autoritate competentă din statul membru în care
precursorul de exploziv restricţionat urmează să fie achiziţionat, deţinut sau utilizat
(sublinierea noastră – Gh. Ivan)”. Legea nr. 49/2018 nu permite însă persoanelor din rândul
publicului larg să aibă la dispoziție ori să dețină sau să utilizeze precursori de explozivi
restricţionaţi.
Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi… 333
6. A. Latura obiectivă. Elementul material al formei tip a infracțiunii
de nerespectare a regimului precursorilor de explozivi restricţionaţi [art. 3461
alin. (1) C.pen.] se săvârșește, alternativ, prin: producerea, experimentarea,
prelucrarea, deţinerea, transportul, punerea la dispoziţie sau utilizarea de
precursori de explozivi restricţionaţi; aceste atitudini infracționale trebuie
efectuate fără drept.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată pentru ordinea și
siguranța publică.
Raportul de cauzalitate rezultă ex re (din materialitatea faptei).
B. Latura subiectivă. Fapta se săvârșește cu intenție (directă sau
indirectă).
7. Formele infracțiunii. Tentativa se pedepsește.
Consumarea intervine în momentul săvârșirii oricăreia dintre cele șapte
modalități normative ale elementului material.
8. Sancțiunea constă în închisoare de la unu la 5 ani.
9. Forme agravate. Infracțiunea are două forme agravate prevăzute în
alin. (2)-(3) ale art. 3461 C.pen.:
A. Prima formă agravată constă, potrivit alin. (2) al articolului
sus-menționat, în punerea la dispoziţie cu orice titlu de precursori de explozivi
restricţionaţi persoanelor din rândul publicului larg de către operatori
economici.
Forma agravată se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă).
Tentativa se pedepsește.
Sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani.
B. A doua formă agravată consistă, conform alin. (3) al art. 3461 C.pen.,
în sustragerea precursorilor de explozivi restricţionaţi.
Fapta se săvârșește cu intenție (directă sau indirectă). Nu este necesar ca
făptuitorul să urmărească însușirea bunului sustras, adică de a-l lua definitiv din
posesia sau detenția altuia și de a-l trece în stăpânirea sa4.
Tentativa se pedepsește.
Sancțiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
10. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu
de către procuror.
4 A se vedea, cu privire la infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de
înscrisuri, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,
ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 299.
VICTIMELE INFRACŢIUNILOR. NOI MĂSURI DE PROTECŢIE,
PRECUM ȘI O ALTĂ REGLEMENTARE A ÎNCHEIERII UNUI
ACORD DE MEDIERE
ABSTRACT
Recently, it was published in the Official Gazette of Romania, Part
I, Law no. 97/2018 on certain measures for the protection of
victims of crime, including provisions on the conclusion of a
mediation agreement.
Key words: Directive 2012/29 / EU of the European Parliament and
of the Council of 25 October 2012, conclusion of a mediation
agreement, Law no. 97/2018, protection measures, victims of
crime.
Actul normativ Obiectul
Legea nr. 97/2018 – unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor;
– modificarea şi completarea unor acte normative, și
anume: Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri
pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor;
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator.
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 2 mai 2018, a
fost publicată Legea nr. 97/2018 privind privind unele măsuri de protecţie a
victimelor infracţiunilor.
Prezintă interes art. I-III din Legea nr. 97/2018:
<<ART. I
Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se
modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 4 alineatul (1), după litera h) se introduc două noi
litere, literele i) şi j), cu următorul cuprins: ,,i) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
j) autoritatea judiciară la care se vor putea adresa pe viitor pentru
obţinerea de informaţii privind stadiul cauzei, precum şi datele de contact ale
acesteia, dacă victima înţelege să depună o plângere.”
Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă… 335
2. La articolul 4, după alineatul (5) se introduc trei noi alineate,
alineatele (6)-(8), cu următorul cuprins: ,,(6) Cu ocazia primului contact cu autorităţile, victima poate fi
însoţită de către o persoană aleasă de ea în vederea facilitării comunicării cu
acestea.
(7) La depunerea plângerii conform art. 289 din Legea nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările
ulterioare, victima va primi o confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va
cuprinde numărul de înregistrare al plângerii, precum şi date cu privire la
fapta pentru care plângerea a fost depusă.
(8) Dacă victima nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, aceasta
poate cere să primească, ulterior, şi traducerea confirmării scrise prevăzute
la alin. (7).”
[…]
4. După articolul 35 se introduce un nou articol, articolul 351, cu
următorul cuprins: ,,ART. 351
(1) Începând cu data de 1 iunie 2018, sediile nou-construite ale
instanţelor de judecată vor fi dotate cu săli de aşteptare separate pentru
victimele infracţiunilor.
(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2019, în sediile instanţelor de
judecată, vor fi amenajate spaţii de aşteptare separate pentru victimele
infracţiunilor.”
ART. II
La articolul 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificările şi completările
ulterioare, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alineatele (21) şi
(22), cu următorul cuprins:
,,(21) În cauzele penale în care medierea este posibilă în condiţiile
prevăzute la alin. (1) şi (2), aceasta trebuie să se desfăşoare astfel încât
victima să nu se găsească în contact cu făptuitorul, cu excepţia cazului în
care părţile îşi exprimă acordul la încheierea contractului de mediere.
(22) Încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei
infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură
răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în
condiţiile prezentei legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a
instanţei.”
ART. III
Dispoziţiile art. I pct. 2 intră în vigoare la data de 1 iunie 2018.>>
336 Gheorghe Ivan
Notă aprobativă. I. Reglementare europeană. Legea nr. 97/2018
transpune dispoziţiile art. 3 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. i) şi j), art. 5 alin. (1)
şi (3), art. 12 alin. (1) lit. c) şi art. 19 alin. (2) din Directiva 2012/29/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire
a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor
criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului1.
II. Reglementare națională. A. În urma modificărilor şi
completărilor ulterioare, art. 4 din Legea nr. 211/2004 are următorul
conținut:
,,(1) Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa victimele
infracţiunilor cu privire la:
a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau
orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia;
b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;
c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru
exercitarea acestui drept;
d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice
gratuite;
e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile;
f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 113
din Codul de procedură penală2, precum şi de dispoziţiile Legii nr.
682/2002 privind protecţia martorilor, cu modificările ulterioare;
1 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie
2012. 2 ,,Art. 113. Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
(1) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de
martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul
de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă
măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130, care se aplică în mod corespunzător.
(2) Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de
dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate,
ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale
sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o
infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea
legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi
victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.
(3) Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre situaţiile
prevăzute la alin. (2), organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de
protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea
persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în
scris şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.
(4) Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict
necesar pentru desfăşurarea procesului penal.
Victimele infracţiunilor. Noi măsuri de protecţie, precum și o altă… 337
g) condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor
financiare de către stat;
h) dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat
de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu
privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de
procedură penală;
i) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
j) autoritatea judiciară la care se vor putea adresa pe viitor pentru
obţinerea de informaţii privind stadiul cauzei, precum şi datele de contact
ale acesteia, dacă victima înţelege să depună o plângere.
(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoştinţă
victimei de către primul organ judiciar la care aceasta se prezintă.
(3) Victimei i se aduc la cunoştinţă informaţiile prevăzute la alin.
(1) într-o limbă pe care o înţelege. Victimei i se înmânează sub semnătură
un formular care cuprinde informaţiile prevăzute la alin. (1). În cazul în
care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal cu
privire la aceasta.
(4) Dacă victima este cetăţean român aparţinând unei minorităţi
naţionale, i se pot aduce la cunoştinţă informaţiile prevăzute la alin. (1) în
limba sa maternă.
(5) Îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin. (1)-(3) se
consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituţia din
care face parte organul judiciar.
(6) Cu ocazia primului contact cu autorităţile, victima poate fi
însoţită de către o persoană aleasă de ea în vederea facilitării comunicării
cu acestea.
(7) La depunerea plângerii conform art. 289 din Legea nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările
ulterioare, victima va primi o confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va
cuprinde numărul de înregistrare al plângerii, precum şi date cu privire la
fapta pentru care plângerea a fost depusă.
(8) Dacă victima nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, aceasta
poate cere să primească, ulterior, şi traducerea confirmării scrise
prevăzute la alin. (7).”
(5) La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către
reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată,
cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar.
(6) Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi
există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi
prezumată a fi minor.”
338 Gheorghe Ivan
B. Începând cu datele indicate în art. 351 din Legea nr. 211/2004,
sediile nou-construite ale instanţelor de judecată vor fi dotate cu săli de
aşteptare separate pentru victimele infracţiunilor, iar în cele vechi vor fi
amenajate asemenea spaţii.
C. Legiuitorul a precizat natura juridică a încheierii unui acord de
mediere în latura penală a procesului penal – cauză sui-generis care
înlătură răspunderea penală –, având în vedere că existau controverse în
această privință3; cauza sus-menționată operează numai dacă intervine până
la citirea actului de sesizare a instanţei, atât cu privire la infracţiunile pentru
care poate interveni împăcarea, cât și cu referire la acelea pentru care poate
opera retragerea plângerii prealabile. Însă nu este logic și echitabil ca
retragerea plângerii prealabile – manifestare unilaterală de voință – să poată
interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din
Codul penal (în continuare C.pen.)], iar împăcarea [art. 159 alin. (3) teza a
II-a C.pen.] și încheierea unui acord de mediere – manifestări bilaterale de
voință – să opereze numai până la citirea actului de sesizare a instanței4. În
raport cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 397/20165,
legiuitorul nu avea altă soluție.
3 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 208. 4 Idem, p. 209-210. 5 Publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016.
Prin decizia sus-menționată, s-a statuat că ,,încheierea unui acord de mediere cu
privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are
loc până la citirea actului de sesizare a instanţei”. Cu privire la critica acestei statuări, a se
vedea Gh. Ivan, Încheierea unui acord de mediere. Constituționalitate limitată, în ,,Pro Lege”
nr. 3/2016, p. 264-268 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/pro-lege-nr-32016/
(accesat la 16 mai 2018)].
DOCTRINĂ STRĂINĂ
EJN AND LIAISON MAGISTRATES - WHAT STRENGTH AND
OPPORTUNITIES FOR THESE DECENTRALISED NETWORKS?1
Péter POLT, PhD
Prosecutor General of Hungary
professor of law, head of
Department of Criminal Law at
National University of Public Service,
Faculty of Law Enforcement
ABSTRACT
This paper focuses on opportunities, which simplify and widen
direct cooperation in the context of the judicial cooperation of the
EU. Promoting and taking into consideration these opportunities
are particularly relevant now because Directive 2014/41/EU on the
European Investigation Order in criminal matters have
introduced a new regime of cooperation. This specifies strict case
management deadlines where consultation between the issuing and
executing authorities is of paramount importance. All this
demands a closer synergy, so that obstacles of judicial cooperation
could be swiftly eliminated. The complex system created by the EU
for judicial cooperation offers various and simultaneously used
communication channels for consultation and, in general, for
tackling difficulties which emerge during cooperation.
The thematic focus of this paper is on two important components
of networks of the judicial cooperation of the EU: namely on the
strengths and opportunities of the liaison magistrates and the
European Judicial Network. These integral components of these
networks of cooperation, which are particularly strong in bilateral
relations, were established in the second half of the 1990’s. This
was the relatively early era of the judicial cooperation in criminal
matters. These two components fundamentally complete and to a
certain extent relieve the organizational structures functioning at
supranational level. For this reason, their role and significance are
1 This paper is based on the presentation held on the 10th meeting of the Network of
Public Prosecutors of equivalent institutions at the Supreme Judicial Courts of the Member
States of the European Union, Cour de Cassation, Paris, France, 17th May 2018.
340 Péter Polt
undeniable even today. This paper, furthermore, underlines the
significance of the EU’s network-type forms of cooperation.
1. Historical background
The liaison magistrates and the European Judicial Network as
decentralized platforms were created in the development phase of cooperation
in the field of justice and home affairs when the Members States within the
Schengen Area faced global security challenges as a result of the abolished
borders and challenges generated by new, transnational and organized crimes.
The Members States of the EU had to realize that their cooperation based on
the involvement of their central authorities and on bilateral or multilateral
treaties and conventions regarding mutual legal assistance was slow and could
not be considered effective enough without tools enhancing the execution of
MLA requests. The EU has developed a new cooperation scheme to counter
the common challenges that impose risks on the area of freedom, security and
justice in the EU. Beyond the adoption of international conventions and legal
acts enforcing the principle of mutual recognition, the EU has given a
structurally network-based response. A key elements of this were the creation
of platforms which create direct contacts to resolve problems arising in
connection with the use of instruments and which strengthen mutual trust, the
simplification of the exchange of data and information, and the coordination
of activities carried out within the framework of fighting transnational,
organized crimes.
The EU’s networked model relying on informal, direct contacts and
ensuring flexible cooperation allows for the effective cooperation of judicial
practitioners who deal with the greatest variety of aspects of the fight against
transnational organized crime. This, in an innovative way, created an
opportunity for combining the soft tools of diplomatic persuasion, information
sharing and national-law based concrete measures.
Parallel to EU trends and processes, the Member States themselves
tried to find solutions for the improvement of bilateral cooperation mainly in
those fields where they frequently sought or provided legal assistance or
where the significant differences between legal systems resulted in
considerable delays. These efforts were strengthened by the positive
experiences gained from the intensive exchange of liaison officers employed
by law enforcement authorities in accordance with Article 47 of the
Convention implementing the Schengen Agreement.
EJN and liaison magistrates – what strength and opportunities for… 341
2. About Liaison Magistrates
This search for new solutions, in which France and Italy played a key
role within the framework of the bilateral treaty adopted in 1993, led to the
establishment of the position of liaison magistrates and to laying the
foundations of the so-called judicial diplomacy.
In 1996 the Council of the EU formally institutionalized the position
of liaison magistrates in acknowledgment of their activities carried out
effectively for the acceleration of judicial cooperation procedures. By doing
so, for the first time in the history of the EU, an opportunity in terms of
international law was created for magistrates to perform their tasks in the
interest of their Member States but within the framework of the legal system
of another country. Liaison magistrates were naturally performing their tasks
without having any extraterritorial jurisdiction, by fully respecting the
sovereignty and territorial integrity of the receiving States.
Joint actions in the field of judicial cooperation procedures serve as
framework standards for the secondment of liaison officers with special
expertise. Bilateral or multilateral agreements specifying the opportunities of
their cooperation need to be concluded for the employment and use of liaison
magistrates. It must be realized that the positive effects of liaison activities
can primarily be perceived and assessed in view of bilateral relations, in the
context of the judicial contacts between the seconding and receiving States.
Liaison magistrates have a special status: during the time of their
secondment they maintain their status as judges, prosecutors or magistrates
but are also considered to be staff members of the embassies of the appointing
States who enjoy diplomatic immunity. The dual status of theirs further
strengthens their work supporting bilateral cooperation, and they generally
perform their work by being “employed” by the ministries of justice in the
receiving States.
They are entirely involved in the judicial system of the receiving State,
which has several advantages for the Parties concerned by the cooperation.
The personal relations that can be formed in this way can ensure privileged
access to contacts and information which are necessary and essential for
mutual legal assistance. On the other hand, their magistrate status also
guarantees credibility and creates trust for judges, prosecutors and ministry
officials of their receiving States whom they get in direct contact with during
their cooperative work.
Their activity, which is primarily based on a proactive attitude, the
application of soft tools and intervention, contribute to a large extent to the
creation and reinforcement of mutual trust between the judicial authorities of
the States concerned. Moreover, it contributes to the mutual and better
342 Péter Polt
understanding of those differences and unique features of legal systems that
were formerly and most commonly treated as factors preventing cooperation.
I believe that this working method can be considered as one of the greatest
strengths of the system of liaison magistrates.
3. Liaison Magistrates’ Tasks
Opportunities which are available for liaison magistrates in the course
of their work are specified and set forth by bilateral or multilateral treaties and
conventions signed by the seconding and receiving States. The active
intermediary task of liaison magistrates is usually complex.
In addition to improving the efficiency of judicial cooperation in
criminal matters, their mandate may also embrace cooperation tasks relating
to the field of civil law to an extent prescribed the seconding State. This
diversity of tasks may also be interpreted as a further strength of liaison
magistrates.
By providing information about national law and practical advice,
liaison magistrates can support the drafting of well-grounded requests within
the framework of assistance they give for the efficient execution of requests
seeking judicial cooperation. Such assistance is not limited to specific type of
criminal offences.
Liaison magistrates are suitable for this task because they well know
the specific characteristics, terms and definitions of the legal system of the
States concerned and they also know the differences of these legal systems
which may prevent cooperation. In the preparatory phase, they may also help
identifying the competent authority of the requested State that shall be
contacted when it comes to cooperation.
Moreover, liaison magistrates may be involved to resolve problems
arising during the execution of the requests, to remedy the deficiencies
delaying the execution, to implement necessary coordination, to facilitate
timely execution of the requests and to clarify misunderstandings deriving
from language problems. In addition, they may also act as intermediary
persons between judicial authorities concerned by the cases in order to
prevent conflicts of jurisdictions.
Liaison magistrates may also represent their countries’ ministries of
justice at bilateral meetings held in the territory of the receiving States. These
meetings also give an opportunity for the improvement of cooperation and for
sharing experiences gained while working together. Liaison magistrates’
presentations made at trainings and conferences organized by the receiving or
seconding States may help to pinpoint the specific features of different legal
EJN and liaison magistrates – what strength and opportunities for… 343
systems and cooperation procedures. This can highly improve mutual
understanding as well.
Upon the request of their ministry of justice, liaison magistrates may
make comparative analysis of specific issues and topics. As they are
embedded into the structure of embassies, they may complementarily be
involved into the work of embassies and consular services.
4. Relationship with the EU
Having regard to the operation of the EU judicial cooperation system
based on complementarity, it is essential that every actors carry out their
activity coordinated in synergy. Even the bilateral level of legal base relating
to the European Judicial Network2 provides the effective cooperation and the
possibility for the liaison magistrates to connect to the EJN, and at the same
time, they can operate as contact points too, according to the assignment of
the Member States. The contingent duplications and overlaps can be avoided
by the establishment of these interconnections for efforts in the interest of
melting difficulties emerging during the cooperation.
The liaison magistrates can enter into interaction with the Eurojust
operating at supranational level: liaison magistrates can suggest to their
authorities that they should submit cases to the Eurojust and, at the same time,
it can be important for the Eurojust the liaison magistrates seconded to third
countries to be involved. The liaison magistrates system is important
otherwise for the Eurojust, since it itself takes part actively in acceptance and
delegation of the liaison magistrates using (in this way) the advantages from
half judicial and half diplomatic nature of the mediation activity which is very
similar to the national experts thereof.
5. EJN contact points
As abovementioned, the European Union thought to realize the
support of the cooperation of the judicial authorities of the Member States
responsible for general and serious forms of the criminality in a structure of
an easy, horizontal, informal, flexible network of experts, which is acceptable
for everyone. This EU intention has been realized – according to the initiation
2 Council Decision 2008/976/JHA of 16 December 2008 on the European Judicial
Network.
344 Péter Polt
of Belgium – in establishment of the already above-referred Joint Action3 and
later in the Council Decision4, which replaced the previous one.
According to these instruments, contact points of the Network were
assigned among prosecutors, judges and representatives of central authorities
in the Member States, attention to the special characteristics of constitutional
regulations, legal traditions and inner legal assistance systems.
By our days, the EJN functions as a judicial mechanism, which aim is
to promote cooperation with more than 400 assigned contact points of 28
Member States. For selecting contact points it is beneficial to pay attention to
the Recommendation accepted by EJN in 2007, which determines the basic
expectations for the contact points from the point of view of the operation of
the Network. This shall expect professional and personal qualities furthermore
quality of knowing languages.
6. Strength of EJN: Human Element
In my view, the EJN has its biggest strength in human element. The
well operating contacts that are key of the operation of the judicial mechanism
can be ensured by electing experts ready for cooperation and committed to it
eminently. From the point of view of operating contact points it is essentially
important creating personal relationship.
Besides the contact points the representatives of authorities which take
part in decentralized administration by the part of the Member States
providing the presidency tasks, are invited to plenary meetings, which
produces an excellent occasion for increasing awareness relating to claim for
accessing the EJN.
Besides building networks the EJN plenary meetings provide forum
for discussing legal and practical problems emerging in the context of judicial
cooperation and changing experiences that promote to build mutual trust and
better understanding of specialities of each other’s legal systems of various
origins.
Because of strengthening of decentralized legal assistance
relationships and challenges induced by the European Investigation Order
(EIO), the importance of the active intermediary work made in the frame of
the EJN increases continually from the point of view of legal practitioners.
The organizational framework considering the main strength of the EJN and
3 98/428/JHA: Joint Action of 29 June 1998 adopted by the Council on the basis of
Article K.3 of the Treaty on European Union, on the creation of a European Judicial Network. 4 Council Decision 2008/976/JHA of 16 December 2008 on the European Judicial
Network.
EJN and liaison magistrates – what strength and opportunities for… 345
the developed direct, flexible and at the same time transparent working
method. It serves eminently the quick involvement and active contribution.
Let me underline that the EJN contact points – practicing prosecutors,
judges, officers of ministries – have trusted information and experience by
their everyday cooperative work and their feedbacks are precious even for EU
legislation. The further strength of the EJN is that it makes connection
between experts of Member States taking part in judicial cooperation and the
EU decision makers and contributes correcting the application of the EU legal
materials.
Since EJN contact points are committed to the EU developments they
can support national legal practitioners to apply consciously new instruments
building on the principle of mutual recognition and to help the easier
adaptation. They are given important support to it from the Secretariat which
works embedded in the organizational and financial structure of the Eurojust.
Among strengths and possibilities supporting judicial cooperation of
EJN should be mentioned the website maintained by the Network, that by our
days has become unavoidable in the preparation of requests relating to
decentralized cooperation. Besides applying Judicial Atlas using for
identification of competent authorities of the Member States, it can be
mentioned the Compendium and the Judicial Library e-instruments which
make possible the electronic editing of the requests aiming cooperation. The
Judicial Library contains the legal base together with the declarations and
reservations in one place and in thematic order. These web based instruments
has fundamental importance from the viewpoint of the cooperative work of
the practicing judicial professionals. But to achieve this, it is necessary
maintaining information appearing on the web page in an accurate and up to
date state.
A further advantage of EJN is that with the assistance of the
preliminary issues relevant from the point of view of preparing cooperation
requests can be quickly clarified and information regarding the relevant inner
law or national case law can be obtained.
After the request for cooperation has been submitted, the EJN contact
points can assist establishing direct contact with the executing judicial
authority, help obtaining information on the execution of the request or
expedite the execution if it is delayed.
Contact points can also provide local prosecutors and judges with
other useful information related to their tasks in connection with legal
assistance requests.
It must be noted that both the effectiveness of the intermediary activity
of the contact points and the web-based applications have largely contributed
346 Péter Polt
to the special position EJN is occupying in the field of judicial cooperation in
criminal matters. The success of EJN serves as a benchmark and model
world-wide for other judicial networks created with the aim of criminal
cooperation.
The innovative-cooperative approach, which is considered to be the
strength of EJN, has facilitated the establishment of numerous agreements on
cooperation with third countries, other judicial networks and partner
organisations, and thus has broadened the field of cooperation with non-EU
contacts.
EJN, with its strength lying within the field of bilateral relations, has
to work together with other EU-organisations and agencies, in the course of
which they have to try to avoid overlaps. The specific Hungarian
organisational arrangements guarantee that when managing cases involving
cooperation, the activity of EJN and Eurojust is highly coordinated on a
national level. The EJN contact point of the prosecution service is also the
national correspondent of the Hungarian national member of Eurojust and she
is actively involved in the national coordination system of Eurojust. In the
spirit of complementarity and consultation, the EJN contact point of the
prosecution service and the Hungarian national member of Eurojust – in
accordance with the provisions of the EU instruments constituting the legal
basis of the two mechanisms – continuously cooperate with each other in
respect of the allocation of the cases.
7. Strategic objectives
The aforesaid strengths of EJN contribute to the accomplishment of
further objectives. These objectives can be reached by the effectively
cooperating network members and by the judicial authorities of the Member
States only if they work together.
In my view, simplifying cooperation and increasing effectiveness can
be considered such strategic objectives. Joint training activities are similarly
important. Widening one’s knowledge constantly is also indispensible in
international cooperation. Further advantages can be gained by creating a
uniform language and word usage, and these advantages lie in the fact that we
all know the terms and definitions used by substantive and procedural law,
and by this we build up more effective communication channels. To avoid
duplications and parallel work is an objective which can be interpreted even at
structural and legal level in relation to the EJN. With the help of appropriate
organisational solutions and appointment to multiple functions we have to
make sure that the participants of the activities of the different EU judicial
structures can do their jobs at a Member State level in a well-organised,
EJN and liaison magistrates – what strength and opportunities for… 347
transparent and coordinated manner, avoiding duplications in case
management. Finally, I underline the importance of the requirement of
uniform needs assessment and exchange of information.
All these objectives seem to form a strategic framework, which will be
our common task for the future.
8. Conclusions
It is both the justice administration’s and all the MS’s common interest
to maintain the effective system of judicial cooperation, and it is the task of
the prosecutorial and judicial leadership to ensure that the described
decentralised mechanisms can fulfil their designated role in the instruments.
To do so, on a national level we have to select colleagues speaking foreign
languages and showing a strong commitment to cooperation.
With the help of internal organisational trainings and specific
guidelines we have to improve awareness about institutions and mechanisms
aiming at improving judicial cooperation within the European Union even at a
national level.
The EU maintains 14 network-based cooperation at the moment.5 This
is the kind of working method that is accepted in all 28 MS without any
doubt. This kind of cooperative model strengthens the mutual confidence
among European states and cooperation between professionals, vis-à-vis the
hierarchic international models where mostly institutional distrust motivates
the leadership. That is the reason I previously proposed the network-based
EPPO too6.
In order to ensure the use of instruments flexibly serving cooperation,
the professionals have to strengthen the proactive approach and mutual trust.
In internationally related cases the use of EU assistance mechanisms should
5 European Judicial Network in criminal matters; European Judicial Network in civil
and commercial matters; Asset Recovery Offices Platform – AROs Platform; European
network of contact points in respect of persons responsible for genocide and crimes against
humanity; European network for the protection of public figures; Radicalisation Awareness
Network (RAN); Critical Infrastructure Warning Information Network (CIWIN); European
Crime Prevention Network; Informal EU network against trafficking in human beings;
Network of National Experts on Joint Investigation Teams (JITs Network); Contact-point
network against corruption; European Judicial Cybercrime Network (EJCN); European
Network on Victims’ Rights (ENVR); European Judicial Training Network (EJTN). 6 Polt Péter (2016): Prokuratura Evropské unie: Uřad evropského veřejného žalobce.
STATNI ZASTUPITELSTVI 5: pp. 9-15. Polt Péter (2016): Die Europaische
Staatsanwaltschaft-EPPO. OSTERREICHISCHE RICHTERZEITUNG 12: pp. 262-268. Polt
Péter (2015): EPPO: Tendencies and Possibilities. In: Vókó György (szerk.): Tiszteletkötet
Dr. Kovács Tamás 75. születésnapjára. 437 p. Budapest: Országos Kriminológiai Intézet,
2015. pp. 109-120.
348 Péter Polt
become an integral part of the measures taken, since the execution of request
in due time is essential to ensure the success and timeliness of the domestic
investigation and criminal procedure. I believe that with these small steps we,
too, can contribute to the success of the system, which is absolutely essential
and desirable for combating transnational crimes and the achievement of the
common European Judicial Space.
REȚEAUA JUDICIARĂ EUROPEANĂ ȘI MAGISTRAȚII DE
LEGĂTURĂ - CARE SUNT AVANTAJELE ȘI OPORTUNITĂȚILE
ACESTOR REȚELE DESCENTRALIZATE?1
Dr. Péter POLT
Procuror General al Ungariei
Profesor de drept - șef al Departamentului de Drept Penal
al Facultății de aplicare a legii,
Universitatea națională a serviciului public
REZUMAT
Această lucrare pune accent pe oportunități, respectiv pe acelea
care simplifică și sporesc cooperarea directă exercitată în
contextul cooperării judiciare a Uniunii Europene (denumită în
continuare UE). Promovarea și analizarea acestor oportunități
sunt deosebit de relevante acum, deoarece Directiva 2014/41/UE
privind Ordinul european de anchetă în materie penală a introdus
un nou regim privind cooperarea. Aceasta specifică termene
stricte de gestionare a cazurilor, în care consultarea între
autoritățile emitente și cele de executare este de o importanță
capitală. Toate acestea necesită o sinergie mai strânsă, astfel încât
obstacolele apărute în calea cooperării judiciare să poată fi rapid
eliminate. Sistemul complex creat de UE privind cooperarea
judiciară oferă diverse canale de comunicare, utilizate în mod
simultan pentru consultare și, în general, pentru abordarea
dificultăților care apar pe durata cooperării.
Accentul tematic al acestei lucrări privește cele două componente
importante ale rețelelor de cooperare judiciară ale UE, și anume
punctele forte și oportunitățile oferite de magistrații de legătură și
de Rețeaua Judiciară Europeană. Aceste componente integrale ale
acestor rețele de cooperare, care sunt deosebit de puternice în
relațiile bilaterale, au fost stabilite în a doua jumătate a anilor
1990. Aceasta a fost perioada relativ timpurie a cooperării
judiciare în materie penală. Aceste două componente desăvârșesc
și, într-o anumită măsură, degrevează structurile organizaționale
care funcționează la nivel supranațional. Din acest motiv, rolul și
1 Această lucrare se bazează pe prezentarea susținută la cea de-a 10-a reuniune a
Rețelei Procurorilor din cadrul instituțiilor echivalente din cadrul Curților Supreme de Justiție
a statelor membre ale Uniunii Europene, Cour de Cassation, Paris, Franța, 17 mai 2018.
Traducere din limba engleză: Oana-Daniela Machidonschi.
350 Péter Polt
semnificația lor sunt incontestabile chiar și astăzi. Această lucrare
subliniază, cu atât mai mult, importanța formelor de cooperare de
tip ,,rețea” ale UE.
1. Istoric
Magistrații de legătură și Rețeaua Judiciară Europeană, ca platforme
descentralizate de acțiune, au fost create în faza de dezvoltare a cooperării în
domeniul justiției și al afacerilor interne, atunci când statele membre din
spațiul Schengen s-au confruntat cu provocări privind securitatea globală ca
urmare a eliminării frontierelor, precum și cu provocări generate de noua
criminalitate, transnațională și organizată. Statele membre au trebuit să
conștientizeze că această cooperare a lor, bazată pe implicarea autorităților lor
centrale și pe tratatele și convențiile bilaterale sau multilaterale privind
asistența judiciară reciprocă, se desfășura lent și nu putea fi considerată
suficient de eficientă fără instrumentele care să extindă cadrul de executare al
cererilor de asistență judiciară. UE a dezvoltat un nou sistem de cooperare
pentru a face față provocărilor comune care presupun riscuri în spațiul de
libertate, securitate și justiție al UE. Dincolo de adoptarea convențiilor
internaționale și a actelor juridice care pun în aplicare principiul recunoașterii
reciproce, UE a dat un răspuns structurat pe rețea. Elementele-cheie ale
acestuia au fost realizarea unor platforme care să creeze contacte directe
pentru soluționarea problemelor apărute în legătură cu utilizarea
instrumentelor și care să consolideze încrederea reciprocă, simplificarea
schimbului de date și informații și coordonarea activităților desfășurate în
cadrul luptei împotriva criminalității organizate transnaționale.
Modelul de rețea al UE, bazat pe contacte informale și directe și
asigurând o conlucrare flexibilă, permite cooperarea eficientă a practicienilor
din domeniul judiciar care se confruntă cu cea mai mare varietate de aspecte
ale luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere. Acest lucru, într-un
mod inovator, a creat o oportunitate de combinare a instrumentelor maleabile
de convingere diplomatică cu schimbul de informații și măsurile concrete
bazate pe legislația națională.
În paralel cu tendințele și procesele UE, statele membre au încercat să
găsească soluții pentru îmbunătățirea cooperării bilaterale, în special în acele
domenii în care au solicitat sau oferit, în mod frecvent, asistență judiciară, sau
în care diferențele semnificative dintre sistemele juridice au generat întârzieri
considerabile. Aceste eforturi au fost consolidate de experiențele pozitive
obținute în urma schimbului intens de ofițeri de legătură din cadrul
autorităților de aplicare a legii, în conformitate cu art. 47 din Convenția de
punere în aplicare a Acordului Schengen.
Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură - care sunt… 351
2. Despre magistrații de legătură
Această căutare de noi soluții, în care Franța și Italia au jucat un
rol-cheie în cadrul tratatului bilateral adoptat în 1993, a dus la înființarea
funcției de magistrat de legătură și la punerea bazelor așa-numitei diplomații
judiciare.
În 1996, Consiliul UE a instituționalizat în mod oficial funcția de
magistrat de legătură, drept recunoaștere a activităților desfășurate în mod
eficient pentru accelerarea procedurilor de cooperare judiciară. S-a creat prin
aceasta, pentru prima dată în istoria UE, o oportunitate în ceea ce privește
dreptul internațional pentru ca magistrații să-și ducă la îndeplinire sarcinile în
interesul statelor membre, dar în cadrul sistemului juridic al unei alte țări.
Magistrații de legătură își îndeplineau în mod obișnuit sarcinile fără a avea o
jurisdicție extrateritorială, respectând pe deplin suveranitatea și integritatea
teritorială a statelor beneficiare.
Acțiunile comune în domeniul procedurilor de cooperare judiciară
servesc drept standarde cadru pentru detașarea ofițerilor de legătură cu
expertiză specială. Acordurile bilaterale sau multilaterale care specifică
oportunitățile cooperării lor trebuie încheiate pentru angajarea și utilizarea
magistraților de legătură. Trebuie să se înțeleagă că efectele pozitive ale
activităților de legătură pot fi în primul rând percepute și evaluate în raport cu
relațiile bilaterale, în contextul contactelor juridice dintre statele de detașare și
cele de primire.
Magistrații de legătură au un statut special: pe durata detașării lor își
mențin statutul de judecători, procurori sau magistrați, dar sunt totodată
considerați a fi membri ai personalului ambasadelor statelor care i-au numit,
beneficiind prin urmare de imunitate diplomatică. Acest statut dual le
intensifică și mai mult activitatea de sprijin a cooperării bilaterale, ei
desfășurându-și, în general, activitatea ca „angajați” ai ministerelor de justiție
din statele beneficiare.
Aceștia sunt implicați în totalitate în sistemul judiciar al statului
beneficiar, ceea ce are multiple avantaje pentru părțile implicate în cooperare.
Se pot crea relațiile personale în acest mod și se poate asigura un acces
privilegiat la contactele și informațiile necesare și esențiale pentru asistența
juridică reciprocă. Pe de altă parte, statutul lor de magistrat este o garanție a
credibilității și insuflă încredere judecătorilor, procurorilor și reprezentanților
ministerului din statele lor de primire, cu care aceștia intră în contact direct în
munca lor de cooperare.
Activitatea lor, bazată în primul rând pe o atitudine proactivă, pe
aplicarea instrumentelor maleabile și a intervenției, contribuie în mare măsură
la crearea și consolidarea încrederii reciproce între autoritățile judiciare din
352 Péter Polt
statele în cauză. Mai mult, ea contribuie la o înțelegere reciprocă și mai bună
a acelor diferențe și caracteristici unice ale sistemelor juridice, care erau
deseori anterior tratate ca factori care împiedică cooperarea. Consider că
această metodă de lucru reprezintă una dintre cele mai mari forțe ale
sistemului compus din magistrați de legătură.
3. Responsabilitățile magistraților de legătură
Oportunitățile specifice magistraților de legătură pe durata desfășurării
activității lor sunt prezentate și stabilite prin tratate și convenții bilaterale sau
multilaterale, semnate de către statele de unde se face detașarea și de către
cele care îi primesc. Sarcina intermediară activă a magistraților de legătură
este, de obicei, complexă.
În plus, față de sarcina privind îmbunătățirea eficienței cooperării
judiciare în materie penală, mandatul lor poate cuprinde, de asemenea, sarcini
privind cooperarea în domeniul dreptului civil, în măsura în care acest aspect
este prevăzut în legislația statului de unde se detașează. Această diversitate de
sarcini poate fi, de asemenea, interpretată ca o competență suplimentară a
magistraților de legătură.
Prin furnizarea de informații privind legislația națională și activitatea
practică de consiliere, magistrații de legătură pot sprijini elaborarea unor
cereri de asistență bine întemeiate, în vederea executării eficiente a cererilor
de cooperare judiciară. Această asistență nu se limitează la tipuri specifice de
infracțiuni.
Magistrații de legătură dețin competența necesară pentru această
sarcină, deoarece cunosc foarte bine caracteristicile, termenii și definițiile
specifice sistemului juridic al statelor în cauză și cunosc, de asemenea,
diferențele dintre aceste sisteme juridice și modul în care acestea pot
împiedica cooperarea. În faza pregătitoare, aceștia pot contribui, de asemenea,
la identificarea autorității competente din statul căruia i se adresează
solicitarea și care va fi contactată în ceea ce privește cooperarea.
Mai mult, magistrații de legătură pot fi implicați în rezolvarea
problemelor apărute în timpul executării cererilor, în remedierea deficiențelor
care întârzie executarea acestora, în punerea în aplicare a coordonării
necesare, în facilitarea executării în timp util a cererilor și în clarificarea
neînțelegerilor care decurg din problemele de limbaj. În plus, aceștia pot, de
asemenea, să acționeze ca persoane intermediare între autoritățile judiciare,
pentru prevenirea unor eventuale conflicte legate de jurisdicție.
Magistrații de legătură pot reprezenta, de asemenea, ministerele
justiției din țările lor în cadrul reuniunilor bilaterale desfășurate pe teritoriul
statelor beneficiare. Aceste întâlniri oferă, de asemenea, oportunități pentru
Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură - care sunt… 353
îmbunătățirea cooperării și pentru împărtășirea experienței dobândite în
timpul colaborării. Lucrările magistraților de legătură, realizate în cadrul
cursurilor și conferințelor organizate de către statele beneficiare sau de către
statele de unde se face detașarea, aduc un important aport la identificarea
trăsăturilor specifice diferitelor sisteme juridice și a procedurilor de
cooperare. Acest aspect poate duce la îmbunătățirea înțelegerii reciproce.
La cererea ministerului de justiție, magistrații de legătură pot face o
analiză comparativă a problemelor și subiectelor specifice. Întrucât ei sunt
încorporați în structura ambasadelor, acestea pot fi implicate complementar în
activitatea acestora și a serviciilor consulare.
4. Raporturile cu UE
Având în vedere funcționarea sistemului de cooperare judiciară a UE,
bazat pe complementaritate, este esențial ca fiecare parte implicată să își
desfășoare activitatea în aceeași direcție de acțiune. Chiar și nivelul bilateral
al bazei juridice privind Rețeaua Judiciară Europeană [Decizia 2008/976/JAI
(justiție și afaceri interne) a Consiliului privind RJE2 (Rețeaua Judiciară
Europeană)] oferă o cooperare eficientă și posibilitatea ca magistrații de
legătură să se conecteze cu Rețeaua Judiciară Europeană și, în același timp, să
poată opera ca puncte de contact, în funcție de atribuțiile statelor membre.
Dublările și suprapunerile întâmplătoare pot fi evitate prin stabilirea acestor
relaționări, prin eforturile depuse în interesul eliminării dificultăților apărute
în timpul cooperării.
Magistrații de legătură pot intra în interacțiune cu ramura Eurojust
care operează la nivel supranațional: magistrații de legătură pot sugera
autorităților de care aparțin faptul că ar trebui să înainteze cazuri către
Eurojust și, în același timp, poate fi important pentru Eurojust ca magistrații
de legătură detașați/plasați în terțe țări să fie implicați. Sistemul de magistrați
de legătură este important pentru Eurojust, rețeaua participând în mod activ la
admiterea și delegarea magistraților de legătură, folosindu-se în acest fel pe de
o parte, de avantajele provenind din natura juridică a calității pe care o au și,
pe de altă parte, de componenta de natură diplomatică, în cadrul acestei
activități de mediere, foarte asemănătoare cu cea a experților naționali.
5. Puncte de contact RJE
După cum am menționat anterior, Uniunea Europeană își propune să
sprijine cooperarea autorităților judiciare din statele membre, care au în
responsabilitate criminalitatea gravă, printr-o structură reprezentată de o rețea
2 Decizia Consiliului 2008/976/JHA din 16 decembrie 2008 privind Rețeaua
Judiciară Europeană.
354 Péter Polt
de experți cu un sistem de lucru facil, acționând pe orizontală, o structură
informală și flexibilă și care este acceptabilă pentru toată lumea. Această
intenție a UE s-a realizat – în conformitate cu inițiativa Belgiei – prin
instituirea acțiunii comune3 deja menționate și, mai târziu, prin Decizia
Consiliului4, care a înlocuit-o pe cea precedentă.
Conform prevederilor acestor instrumente, punctele de contact ale
rețelei au fost numite din rândul procurorilor, judecătorilor și reprezentanților
autorităților centrale din statele membre, acordându-se o atenție specială
reglementărilor constituționale, tradiției legislative și sistemelor interne de
asistență judiciară.
În zilele noastre, RJE funcționează ca un mecanism judiciar care
vizează promovarea cooperării, având peste 400 de puncte de contact
desemnate din 28 de state membre.
În vederea selectării punctelor de contact, este de dorit să se acorde
atenție Recomandării acceptate de către RJE în 2007, care stabilește cerințele
de bază privind punctele de contact, din punctul de vedere al bunei funcționări
a rețelei. Se așteaptă din partea acestora calități profesionale și personale
deosebite, pe lângă cunoașterea limbilor străine.
6. Forța RJE: factorul uman
În opinia mea, RJE își are cea mai mare forță în factorul uman.
Punctele de contact care desfășoară o bună activitate cu rol esențial în
funcționarea mecanismului judiciar, pot fi asigurate prin desemnarea unor
experți pregătiți în domeniul cooperării și, în mod vădit, dedicați profesiei.
Din perspectiva punctelor de contact care activează, este esențială crearea
unor relații personale.
Alături de punctele de contact, reprezentanții autorităților care fac
parte din administrația descentralizată și careparticipă din partea statelor
membre care îndeplinesc atribuțiile președinției sunt invitați să ia parte la
reuniuni plenare, ceea ce reprezintă o ocazie excelentă pentru creșterea
gradului de conștientizare cu privire la cererile de acces la rețeaua RJE.
Pe lângă aportul adus pentru alcătuirea unei rețele de profesioniști,
reuniunile plenare ale RJE oferă prilejul unui forum pentru discutarea
problemelor juridice și practice apărute în contextul cooperării judiciare și
pentru schimbul de experiență, ceea ce conduce la consolidarea încrederii
3 98/428/JAI: Acțiunea comună din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul
articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind crearea unei Rețele Judiciare
Europene. 4 Decizia Consiliului 2008/976/JHA din 16 decembrie 2008 privind Rețeaua
Judiciară Europeană.
Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură - care sunt… 355
reciproce și la o mai bună înțelegere a caracteristicilor sistemelor juridice de
diferite origini.
Pe baza consolidării relațiilor de asistență juridică descentralizată și a
provocărilor induse de Ordinul European de Anchetă (EIO), importanța
activității intermediare active desfășurate în cadrul RJE crește continuu din
punctul de vedere al practicanților dreptului. Cadrul organizațional are în
vedere principala forță a RJE și dezvoltarea unei metode de lucru directe,
flexibile și transparente în același timp. Aceasta servește unei implicări rapide
și unei contribuții active.
Permiteți-mi să subliniez faptul că punctele de contact ale
RJE – procurorii practicanți, judecătorii, funcționarii ministerelor – se află în
posesia unor informații și a unei experiențe relevante, câștigate prin activitatea
lor de zi cu zi privind cooperarea, iar opiniile lor sunt importante chiar și
pentru legislația UE. Următorul punct forte al RJE este că face legătura între
experții statelor membre care iau parte la cooperarea judiciară și factorii de
decizie din UE și contribuie la rectificarea modului de aplicare a materialelor
juridice ale UE.
Deoarece punctele de contact ale RJE își dedică activitatea dezvoltării
UE, acestea pot sprijini practicienii din domeniul dreptului național să aplice
în mod conștient noi instrumente bazate pe principiul recunoașterii reciproce
și să ajute la o mai ușoară adaptare. Li se acordă un sprijin important din
partea Secretariatului, care funcționează în structura organizatorică și
financiară a Eurojust.
Printre punctele forte și instrumentele care sprijină cooperarea
judiciară a RJE ar trebui să se menționeze site-ul întreținut de rețea, fără care
nu s-ar mai putea realiza pregătirea cererilor privind cooperarea
descentralizată. Pe lângă aplicarea Atlasului Judiciar, pentru identificarea
autorităților competente din statele membre, se pot menționa instrumentele
electronice reprezentate de Compendiul și de Biblioteca Judiciară, care fac
posibilă editarea electronică a cererilor de cooperare. Biblioteca Judiciară
conține baza juridică, împreună cu declarațiile și rezervele stocate într-un
singur loc și în ordine tematică. Aceste instrumente bazate pe web au o
importanță fundamentală din punctul de vedere al activității de cooperare a
profesioniștilor din domeniul justiției. Dar pentru a realiza acest lucru este
necesară menținerea informațiilor care apar pe pagina web într-o formă
corectă și actualizată.
Un alt avantaj al RJE este că, prin asistența problemelor preliminare
relevante din punctul de vedere al pregătirii cererilor de cooperare, pot fi
clarificate rapid și pot fi obținute informații privind legea internă relevantă sau
jurisprudența națională.
356 Péter Polt
După depunerea cererii de cooperare, punctele de contact ale RJE pot
contribui la stabilirea unui contact direct cu autoritatea judiciară de executare,
pot ajuta la obținerea de informații cu privire la executarea cererii sau pot
accelera execuția în cazul în care sunt amânate.
Punctele de contact pot oferi, de asemenea, procurorilor și
judecătorilor locali alte informații utile legate de sarcinile acestora în legătură
cu cererile de asistență judiciară.
Trebuie remarcat faptul că atât eficiența activității intermediare a
punctelor de contact, cât și a aplicațiilor bazate pe web au contribuit în mare
măsură la poziția specială pe care RJE o ocupă în domeniul cooperării
judiciare în materie penală. Succesul RJE servește drept punct de referință și
model global pentru alte rețele judiciare create în scopul cooperării penale.
Abordarea inovatoare și cooperantă, care este considerată ca fiind
puterea RJE, a facilitat stabilirea numeroaselor acorduri de cooperare cu
statele terțe, alte rețele judiciare și organizații partenere și, prin urmare, a
lărgit domeniul de cooperare cu contactele din afara UE.
RJE, prin forța sa manifestată în domeniul relațiilor bilaterale, trebuie
să colaboreze cu alte organizații și agenții ale UE, trebuind să încerce să evite
suprapunerile. Reglementările organizaționale specifice ale Ungariei
garantează că, atunci când se administrează cazuri care implică cooperare,
activitatea RJE și Eurojust este foarte bine coordonată la nivel național.
Punctul de contact RJE al serviciului de urmărire penală este, de asemenea,
corespondentul național al membrului național ungar al Eurojust și este
implicat activ în sistemul național de coordonare al Eurojust. În spiritul
complementarității și consultării, punctul de contact RJE al serviciului de
urmărire penală și membrul național ungar al Eurojust – în conformitate cu
dispozițiile instrumentelor UE care constituie baza juridică a celor două
mecanisme – cooperează în mod continuu între ele cu privire la repartizarea
cazurilor.
7. Obiective strategice
Punctele forte ale RJE contribuie la îndeplinirea obiectivelor
ulterioare. Aceste obiective pot fi atinse de către membrii rețelei care au
cooperat efectiv și de către autoritățile judiciare ale statelor membre numai
dacă lucrează împreună.
În opinia mea, simplificarea cooperării și creșterea eficienței pot fi
considerate astfel de obiective strategice. Activitățile comune de formare sunt
la fel de importante. De asemenea, extinderea cunoștințelor în mod constant
este indispensabilă în cooperarea internațională. Alte avantaje pot fi obținute
prin crearea unui limbaj uniform, iar aceste avantaje constau în faptul că toți
Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură - care sunt… 357
cunoaștem termenii și definițiile utilizate de dreptul material și procedural și,
prin aceasta, construim canale de comunicare mai eficiente. Evitarea
duplicărilor și a muncii paralele reprezintă un obiectiv care poate fi interpretat
chiar și la nivel structural și juridic în ceea ce privește RJE. Cu ajutorul unor
soluții organizaționale adecvate și numirea unor funcții multiple, trebuie să ne
asigurăm că participanții la activitățile diferitelor structuri judiciare ale UE își
pot face munca la nivel de stat membru într-un mod bine organizat,
transparent și coordonat, evitând duplicări în managementul cazurilor. În cele
din urmă, subliniez importanța cerinței de evaluare uniformă a nevoilor și a
schimbului de informații.
Toate aceste obiective par a forma un cadru strategic, care va fi sarcina
noastră comună pentru viitor.
8. Concluzii
Este de interes comun atât pentru sistemul de justiție cât și pentru
statele membre să mențină un sistem de cooperare judiciară eficient, iar ca
lideri ai autorităților centrale ale statelor membre, sarcina noastră este de a ne
asigura că mecanismele descentralizate descrise își pot îndeplini rolul
desemnat în cadrul instrumentelor. Pentru a face acest lucru, la nivel național,
trebuie să selectăm colegii care vorbesc limbi străine și care manifestă un
angajament puternic față de cooperare.
Cu ajutorul instruirilor profesionale interne și al orientărilor specifice,
trebuie să îmbunătățim gradul de conștientizare cu privire la instituțiile și
mecanismele care vizează îmbunătățirea cooperării judiciare în cadrul Uniunii
Europene chiar și la nivel național.
În prezent, UE menține 14 cooperări bazate pe rețea5, ceea ce
reprezintă o metodă de lucru acceptată în toate cele 28 de state membre, fără
nicio îndoială. Acest tip de model de cooperare întărește încrederea reciprocă
dintre statele europene, dar și cooperarea dintre profesioniști, față de modelele
5 Rețeaua Judiciară Europeană în materie penală; Rețeaua Judiciară Europeană în
materie civilă și comercială; Platforma Birourilor de Recuperare a Activelor – platforma
ARO; Rețeaua europeană privind punctele de contact pentru persoanele responsabile de
genocid și crime împotriva umanității; Rețeaua europeană pentru protecția personalităților
publice; Rețeaua de sensibilizare în domeniul radicalizării (RAN); Rețeaua pentru informații
de avertizare cu privire la infrastructura critică (CIWIN); Rețeaua europeană de prevenire a
criminalității; Rețeaua informală UE împotriva traficului de ființe umane; Rețeaua de experți
naționali privind echipele comune de anchetă (rețeaua JITs); Rețeaua privind punctele de
contact împotriva corupției; Rețeaua europeană de criminalitate judiciară (EJCN); Rețeaua
europeană pentru drepturile victimelor (ENVR); Rețeaua europeană de formare judiciară
(EJTN).
358 Péter Polt
internaționale ierarhice. Acesta este motivul pentru care am propus anterior
modelul de rețea EPPO6.
Pentru a asigura utilizarea instrumentelor care servesc în mod flexibil
cooperării, profesioniștii implicați trebuie să consolideze abordarea proactivă
și încrederea reciprocă. În cazurile conexe la nivel internațional, utilizarea
mecanismelor de asistență ale UE ar trebui să devină o parte integrantă a
măsurilor luate, deoarece executarea cererii în timp util este esențială pentru a
asigura succesul și actualitatea investigațiilor interne și a procedurilor penale.
Cred că, prin acești pași mici, și noi putem contribui la succesul sistemului,
absolut esențial și de dorit pentru combaterea infracțiunilor transnaționale și
pentru realizarea unui spațiu judiciar european comun.
6 Polt Péter (2016): Prokuratura Evropské unie: Uřad evropského veřejného žalobce.
STATNI ZASTUPITELSTVI 5: pp. 9-15. Polt Péter (2016): Die Europaische
Staatsanwaltschaft-EPPO. OSTERREICHISCHE RICHTERZEITUNG 12: pp. 262-268. Polt
Péter (2015): EPPO: Tendencies and Possibilities. In: Vókó György (szerk.): Tiszteletkötet
Dr. Kovács Tamás 75. születésnapjára. 437 p. Budapest: Országos Kriminológiai Intézet,
2015. pp. 109-120.
VARIA
FEMEIA-MAGISTRAT
Ramona Daniela BULCU
Procuror − Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Serviciul de documentare și statistică judiciară
ABSTRACT
The essay is a reflection on the condition of the female magistrate
in Romania, but also a message addressed to women-magistrates.
Key words: woman-magistrate, prosecutor, judge.
Trec zi de zi, de mai bine de 15 ani, pe lângă statuia postată pe holul
de la intrarea principală a clădirii în care lucrez, statuie ce întruchipează
justiția. Şi de câte ori o privesc, mă văd ca şi cum m-aş reflecta într-o oglindă,
pentru că şi eu, femeia-magistrat, sunt o reprezentare a ei şi dintr-o dată îmi
străfulgeră prin minte o sumedenie de întrebări, precum: „Cine?”, „Când?” şi
„De ce?” şi-ar fi imaginat justiţia ca fiind o femeie, şi nu un bărbat, de vreme
ce persoana ce împarte dreptatea este definită printr-un substantiv de genul
masculin, și anume cel de magistrat.
Gândul mă poartă în negura timpurilor şi încerc o explicaţie pornind
de la personificarea justiţiei antice, închipuită în Zeiţa Themis. Dar această
primă justificare nu mă mulţumeşte, deoarece realizez că, în acele timpuri,
femeile nu numai că nu puteau îndeplini funcţia de magistrat, dar nici nu
cutezau măcar să viseze la astfel de demnităţi.
Să se fi prefigurat încă de atunci această realitate a zilelor noastre, în
care femeile nu doar că sunt magistraţi, dar chiar deţin ponderea principală în
rândul judecătorilor și procurorilor români? Sau, mai degrabă, cunoscut fiind
faptul că femeile sunt mai răbdătoare, mai consecvente, mai analitice și
totodată mai critice, să se fi concluzionat că acestea trebuie să fie
caracteristicile celei ce imaginează justiţia şi a fost reprezentată prin femeia
legată la ochi şi ţinând în mână o balanţă ale cărei talere se străduieşte să le
menţină într-un echilibru perfect?
e-mail: [email protected].
Acest eseu a fost publicat pe site-ul https://www.universuljuridic.ro/femeia-
magistrat/ (accesat la 17 mai 2018).
360 Ramona Daniela Bulcu
Şi îmi încolţeşte în minte o altă întrebare: „De ce este legată la ochi?”
Poate că, femeie fiind, se ştie că nu este doar aşa cum am descris-o
mai înainte ci, totodată, este și sensibilă, fragilă, emotivă, trăsături ce ar putea
împieta în momentul în care ea ar trebui să încline balanţa în favoarea celui
care are dreptate, şi nu a celui ce ar impresiona-o, sensibiliza-o, dintr-un
motiv sau altul.
Explicaţia rezidă, aşadar, în această reprezentare metaforică a
imparţialităţii pe care trebuie să o manifeste cel desemnat să îndeplinească
actul de justiţie, aşa cum şi-l imagina Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor”, şi
care, neputând accepta că justiţia este altfel decât imuabilă, pentru a nu altera
prin faptele sale această valoare, a preferat să plătească cu viaţa.
Mergând mai departe pe firul roşu al raţionamentului, aşa cum îi stă
bine oricărui bun absolvent de drept, aş spune că de cele mai multe ori justiţia
este legată de mâini, şi nu la ochi, atunci când nu are la îndemână instrumente
legislative puternice pe care să le transforme în veritabile arme de luptă
împotriva nedreptăţilor, infracţionalității, şi spun aceasta amintindu-mi cât de
puternică este, de altfel, femeia. Şi-mi trec prin faţa ochilor mulţime de
personaje întruchipând femei şi mame, totodată, puternice, precum: Agripina
din nuvela „La Vulturi” a lui Galaction şi dârza mumă a lui Ştefan cel Mare
sau mama şugubăţului Nică, ce a reuşit să-i farmece atât lui, cât şi nouă,
copilăria, şi exemplele pot continua. Şi atunci realizez că, într-adevăr,
femeia-magistrat, cu toate că este şi ea femeie, este un caracter tare, o femeie
puternică. Da, chiar foarte puternică, pentru că numai o astfel de femeie nu se
lasă intimidată de ameninţări sau şicanări, numai o astfel de femeie nu pregetă
în faţa unui efort atât de mare de a studia tomuri de acte normative ce se
modifică în intervale extrem de scurte de timp. Numai o astfel de femeie îşi
pune pe plan secundar viaţa personală și familială pentru a-şi exercita cu
profesionalism meseria.
Doar că aceste câteva ipostaze ilustrează prea puţin dificultatea
menţinerii în balanţă a propriului echilibru, pe care femeia-magistrat trebuie
să-l păstreze între carieră și viaţa ei privată, pentru a nu înclina talerul
nejustificat, într-o parte sau în cealaltă.
În momentul în care multe tinere absolvă studiile de drept, îşi doresc
cu nerăbdare să îmbrace roba, neavând însă foarte clar în minte dimensiunea
sacrificiului pe care îl implică această profesie care, deşi nobilă, impune o
serie de interdicţii şi incompatibilităţi cu care nu oricine se poate acomoda.
Și care este consecinţa? Apariţia unor derapaje de la calea dreaptă ce
trebuie urmată permanent, derapaje care fac deliciul presei şi obiect de
dezbatere a unor moderatori și formatori de opinie, situaţii care aruncă asupra
imaginii justiţiei cu noroi. Şi cel mai dramatic este faptul că tot efortul
Femeia-magistrat 361
colectiv pe termen lung al acestui corp profesional este irosit într-o secundă,
urmat de o scădere și mai drastică a încrederii justiţiabilului în cei ce trebuie
să împartă dreptatea.
Şi cum să nu te doară, când îţi exerciţi profesia cu pasiune şi vezi atâta
sete de sacrificiu şi, practic, trece neobservat faptul că şi magistraţii sunt
oameni, şi ei pot comite greşeli şi că oricine are dreptul la o a doua şansă, cu
atât mai mult cu cât o vorbă din bătrâni sună cam aşa: „numai cine nu
munceşte, nu greşeşte!”. De reţinut că m-am referit aici numai la culpă, şi nu
la intenţie, lipsă de profesionalism sau rea-credinţă.
Imaginea boţită a justiţiei de astăzi este un fapt ce trebuie să ne
preocupe atât pe noi, reprezentantele sexului frumos al acestei profesii, dar, în
egală măsură, şi pe colegii de sex opus. Poate că un semnal în rezolvarea
acestei crize de imagine va veni tot de la femeia-magistrat, pentru că justiţia,
aşa cum spuneam la început, este reprezentată de către o femeie.
Conjugarea eforturilor tuturor femeilor de profesie magistrat ar putea
reaşeza din temelii adevăratele valori ale neamului românesc, precum: cinstea,
hărnicia, ospitalitatea, altruismul şi nu în ultimul rând patriotismul, fundament
pe care să se clădească o nouă imagine a justiţiei.
Pornind să aştern pe hârtie aceste câteva gânduri care mă frământă
permanent, mi-am înmuiat condeiul în cerneala sufletului pentru a avea
inspiraţia necesară în dificila și timida mea încercare de a creiona portretul
femeii-magistrat şi sper ca acest eseu să constituie doar o provocare la dialog
și implicare. Vă îndemn, dragele mele colege, să nu depuneţi armele şi,
asemenea unei sensibile, dar aprige Ioana d’Arc a zilelor noastre, să purtaţi
roba preschimbată într-o veritabilă armură și să retezăm capul hidrei numită
injustiţie, pentru a recâştiga prestigiul profesional pe care îl merită majoritatea
covârşitoare a magistraţilor români.
Şi, pentru că aceste rânduri s-au dorit nu doar o reflecţie asupra
condiţiei femeii-magistrat din România, dar şi un mesaj adresat
femeilor-magistrat, închei prin a vă ura ca razele soarelui să vă menţină
inimile calde, adierea vântului să vă revigoreze forţele greu încercate, iar o
stea călăuzitoare să vegheze asupra voastră pentru a putea păstra tot timpul
calea anevoioasă şi sinuoasă a dreptăţii, în clipele în care stihiile vremurilor
s-ar năpusti să vă abată de la acest drum!
CRONICĂ
CEA DE-A X-A REUNIUNE ANIVERSARĂ A REȚELEI NADAL
În perioada 16-18 mai 2018, la Paris, la sediul Curții de Casație a
Republicii Franceze, sub președinția franceză a Rețelei procurorilor generali
de pe lângă Curțile Supreme și șefilor instituțiilor echivalente de pe lângă
Curțile Supreme ale statelor membre ale Uniunii Europene (denumită în
continuare Rețeaua NADAL), a avut loc cea de-a X-a Reuniune aniversară a
acestei rețele.
Manifestarea a fost prezidată de către Jean-Claude Marin, procuror
general al Parchetului General al Curții de Casație al Republicii Franceze.
La acest eveniment aniversar, din delegația Ministerului Public din
România, condusă de către prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România, au mai
făcut parte prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al procurorului general al
parchetului menționat anterior, precum și Nadina Spînu, procuror-șef al
Serviciului de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și
programe din cadrul aceluiași parchet.
În cadrul reuniunii au fost prezentate sistemele de drept din Uniunea
Europeană – sistemul continental, sistemul jurisprudențial (common law) și
sistemul federal –, fiind subliniate atât diversitatea organizării Ministerelor
Publice din cadrul Uniunii Europene, cât și prioritățile comune ale acestora în
prezervarea spațiului european de securitate și justiție.
Procurorul general Augustin Lazăr a fost invitat de către omologul său
francez să prezideze, în cadrul conferinței, sesiunea intitulată ,,Instrumente
europene de cooperare”.
În deschiderea sesiunii, procurorul general Augustin Lazăr a mulțumit
Parchetului General al Curții de Casație al Republicii Franceze pentru
excelenta organizare a acestui important eveniment și, în mod personal,
procurorului general Jean-Claude Marin.
La finalul prezentărilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție din România a realizat o sinteză a
expunerilor și a redat viziunea proprie asupra modului de armonizare a
politicii europene de cooperare judiciară prin instrumentele de cooperare
judiciară: Eurojust, Rețeaua Judiciară Europeană și magistrații de legătură.
Rubrică realizată de Nadina-Magdalena Spînu, procuror-șef serviciu – Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de cooperare judiciară internațională,
relații internaționale și programe, e-mail: [email protected].
Cea de-a X-a reuniune aniversară a rețelei NADAL 363
De asemenea, prof. univ. dr. Augustin Lazăr a susținut o comunicare
intitulată ,,Instrumente de cooperare europeană – 2018”, dedicată Anului
european al patrimoniului cultural, în cadrul căreia a relevat experiența
românească în ceea ce privește cooperarea judiciară și soluționarea unor
cazuri având ca obiect recuperarea bunurilor aparținând patrimoniului
cultural.
O altă sesiune a reuniunii a fost dedicată problematicii noii instituții a
Parchetului European (EPPO), garanțiilor operaționale și perspectivelor
acestuia în spațiul judiciar european, precum și luptei contra fraudei
transfrontaliere.
În cadrul reuniunii, cu sprijinul procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România și prin vot unanim al
Adunării generale a membrilor rețelei NADAL, a fost acceptată participarea
Procuraturii Generale a Moldovei, în calitate de membru-observator la
lucrările rețelei.
Adunarea generală a mai decis, ca urmare a votului membrilor,
demararea procedurilor în vederea creării unui grup de lucru care să
documenteze soluțiile financiare și tehnice necesare construcției unui site
internet al Rețelei NADAL, dedicat eficientizării comunicării între membrii
rețelei, precum și asigurării vizibilității acțiunilor acesteia.
Membrii Rețelei NADAL au concluzionat că:
– principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului trebuie să ghideze permanent statele membre;
– instrumentele moderne de cooperare sunt din ce în ce mai eficient
utilizate;
– combaterea terorismului și cybercriminalității presupune utilizarea
de noi instrumente practice, apte să servească acestui scop, de exemplu, prin
accelerarea accesului la ,,digital evidence”;
– este necesară o abordare realistă a problematicii retenției și
conservării datelor, pentru contracararea amenințărilor reprezentate de către
acțiunile organizațiilor teroriste;
– este salutară crearea EPPO, un important progres în constituirea unei
Europe judiciare, și ar trebui să contribuie la creșterea eficienței luptei
împotriva infracțiunilor date în competența sa;
– 20 de state europene au sprijinit inițiativa înființării EPPO, care
trebuie să devină operațional în 2020, după adaptarea legislațiilor naționale și
introducerea acestei instituții în peisajele judiciare naționale (ceea ce va
constitui o adevărată provocare pentru statele semnatare), selecția staff-ului,
numirea conducătorului, a colegiului director, definitivarea sistemului
364 Nadina-Magdalena Spînu
informațional de management al cazurilor, interconectarea cu bazele de date
naționale;
– deși în prezent competența EPPO se limitează la infracțiuni contra
intereselor financiare ale Uniunii Europene, nu este exclusă pe viitor o
extindere a competenței la infracțiunile de terorism;
– EPPO va fi un organism independent, funcționând la nivel central,
dar și descentralizat, prin procurori delegați din statele membre (care vor
continua și activitatea în plan național). De la nivel central vor fi supervizate
investigațiile realizate la nivel național;
– cooperarea interinstituțională va juca un rol decisiv în activitatea
EPPO, fiind anticipată o colaborare fluidă și productivă cu OLAF, Eurojust,
Europol, precum și cu statele membre care nu participă la constituirea EPPO
(prin semnarea de acorduri de cooperare).
La finalul dezbaterilor Rețelei NADAL, pe temele stabilite (conform
agendei de lucru), s-au făcut câteva precizări legate de importanţa menţinerii
standardelor de cooperare între autorităţile judiciare din statele membre,
realizarea în continuare a unor contacte directe şi permanente între membrii
reţelei, precum şi cu Eurojust. Acest demers se justifică prin prisma
pericolului constant reprezentat de criminalitatea transfrontalieră, care
afectează din ce în ce mai pregnant Uniunea Europeană.
S-a convenit că se impune menținerea unei strânse cooperări între
autorităţile reprezentate în reţea pentru stabilirea agendei finale a următoarei
reuniuni a Rețelei NADAL, care va avea loc la Tallin, Estonia, în perioada
15-17 mai 2019.
De asemenea, s-a procedat la alegerea preşedintelui reţelei, această
calitate revenindu-i doamnei Lavly Perling, procuror general al Estoniei.
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI
JUSTIȚIE DIN ROMÂNIA ȘI PARCHETUL GENERAL AL CURȚII
DE CASAȚIE AL REPUBLICII FRANCEZE. DECLARAȚIE
COMUNĂ DE INTENȚIE
La data de 15 mai 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție din România, prof. univ. dr. Augustin Lazăr,
și procurorul general al Parchetului General al Curții de Casație al Republicii
Franceze, Jean-Claude Marin, au semnat la Paris o Declarație comună de
intenție (denumită în continuare Declarația) între cele două instituții, cu o
durată de cinci ani, având ca scop facilitarea cooperării juridice și judiciare
între Franța și România, prevăzută de mai multe convenții bilaterale în diverse
domenii. Documentul reprezintă prima declarație comună de intenţie între
Ministerul Public din România și cel din Franța și marchează un moment
important în dezvoltarea cooperării judiciare româno-franceze, întemeiată pe
tradiția culturii juridice comune.
Documentul vizează stabilirea unei cooperări regulate în domeniile
juridic și judiciar, atât în materia contenciosului, a problemelor de organizare
și de procedură, cât și a unor schimburi regulate între magistrați. De
asemenea, Declarația stabilește realizarea schimbului de informații între
instituțiile semnatare cu privire la legislația și la jurisprudența fiecăreia dintre
Curțile Supreme. Organizarea de colocvii, seminare și alte reuniuni tehnice și
academice reprezintă un alt obiectiv stabilit prin documentul menționat.
Conform prevederilor declarației, părțile vor elabora un program anual de
cooperare, având posibilitatea de a crea grupuri de lucru și/sau de experți
comuni, stabilindu-se, totodată, sporirea rolului magistraților de legătură din
cele două state în realizarea cooperării instituționale.
În cadrul discuțiilor purtate cu ocazia semnării Declarației, părțile au
reafirmat dorința lor de a consolida instituțiile statului de drept, în mod special
instituțiile judiciare. Printre subiectele abordate a fost și cel al întăririi
independenței justiției și rolului acesteia ca garant al ocrotirii demnității
umane și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale,
subliniindu-se nevoia actuală de a consolida statutul procurorului ca magistrat
independent.
Deopotrivă, s-a exprimat voința fermă a Ministerului Public din România
de a avea o contribuție importantă, potrivit atribuțiilor constituționale și
legale, la construcția instituțiilor Europei viitorului.
Reamintim că procurorul general al Parchetului General al Curții de
Casație al Republicii Franceze, Jean-Claude Marin, la invitația procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din
România, prof. univ. dr. Augustin Lazăr, a efectuat o vizită de lucru în
366 Nadina-Magdalena Spînu
România, în noiembrie 2017, ocazie cu care a susținut la Facultatea de Drept
din cadrul Universităţii din Bucureşti conferinţa cu tema „Parchetul
European”.
IN MEMORIAM
VICTOR SCHERER - PROCUROR ȘI SCRIITOR
S-a născut la 25 aprilie 1927 în municipiul Slatina, județul Olt, într-o
familie de funcționari.
În perioada 1946-1950 a urmat cursurile Facultății de Drept din
București.
În perioada 1951-1952 Victor Scherer și-a desfășurat activitatea ca
avocat în cadrul Colegiului de avocați Slatina.
În anul 1952 a fost numit procuror, activând în cadrul Procuraturii
raionului Râmnicu Vâlcea și apoi în cadrul Procuraturii raionului Slatina.
A fost promovat la Procuratura Generală (în prezent, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) în anul 1954, unde a ocupat succesiv
funcțiile de procuror, procuror-șef birou, procuror-șef adjunct direcție, iar din
anul 1972, procuror-șef al Direcției judiciare pentru cauzele civile până în
anul 1991, când a fost numit consilier al procurorului general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, funcție ocupată până la data
pensionării, în anul 1997.
Victor Scherer a fost membru al Consiliului de conducere și al
Biroului executiv din cadrul Procuraturii Generale.
De-a lungul unei cariere de 45 de ani, mai întâi în organele de
procuratură și apoi în organele de parchet, Victor Scherer a demonstrat
măsura valorii sale mai întâi în domeniul dreptului penal, iar apoi în domeniul
dreptului civil, unde a obținut rezultate excepționale.
Vasta sa cultură juridică a fost completată de o cultură generală de
excepție, probată și de faptul este autorul unor romane inspirate din activitatea
sa de procuror.
A muncit cu pasiune și, prin studiile și materialele documentare
elaborate, a adus o contribuție însemnată la clarificarea unor probleme
juridice controversate.
A publicat articole de specialitate în revistele Procuraturii Generale și
în Revista română de drept.
A reprezentat cu cinste Procuratura Generală în raporturile cu alte
instituții publice.
A avut reale aptitudini de manager, pe care le-a exercitat cu maximă
eficiență la conducerea uneia dintre direcțiile importante din Procuratura
Generală.
A fost apreciat deopotrivă de colegii pe care i-a coordonat și de șefii
ierarhici, activitatea sa fiind calificată anual cu „foarte bine”.
368 Ilie Picioruș
Pentru rezultate excepționale obținute în munca de procuror, a fost
decorat cu Ordinul „Steaua României” și alte 5 medalii ale statului român.
Victor Scherer va rămâne o amintire vie pentru cei care l-au cunoscut
și, deopotrivă, în conștiința instituțională, ca un reper profesional și moral
pentru generațiile viitoare de procurori.
Procuror-şef adjunct secţie Ilie PICIORUŞ