PRO LEGE NR.4/2002 -...
132
Transcript of PRO LEGE NR.4/2002 -...
I
PRO LEGE NR.4/2002
CUPRINS
EUROPA UNITĂ – SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE
Pag.
I. Competenţa Ministerului Public European ................................................................. 5
II. România şi reforma în justiţie ................................................................................... 13
III. Spaţiul judiciar European .......................................................................................... 16
IV. Tratatele constitutive şi structura Uniunii Europene ................................................. 27
x
x x
ANALIZE, STUDII, COMENTARII
Ilie Picioruş Asistenţa judiciară internaţională în materie penală ...........................
36
Valerică Dabu Parchetul Naţional Anticorupţie - o nouă instituţie judiciară .............
41
Anton Răşcanu Opinii referitoare la aplicarea prevederilor art.8 din Legea nr.543
din 4 octombrie 2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea
unor măsuri şi sancţiuni ......................................................................
48
Alexandru Fîciu Cercetarea prealabilă în cazul sesizării Comisiei de disciplină a
Ministerului Public..............................................................................
51
Jurcă Ilie Virgil
Distincţia dintre infracţiunea de omor, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte şi ucidere din culpă în cazurile rănirii sau
împuşcării mortale cu arme de foc. Omor, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte sau ucidere din culpă? .....................................
54
Marius Vasile
Consideraţii privind schimbarea încadrării juridice în cursul
urmăririi penale ..................................................................................
59
Constantin Sima
Probleme ale urmăririi penale (I) .......................................................
66
Ilie Pascu
Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe
o perioadă determinată .......................................................................
70
Alexandru Ţuculeanu
Încetarea de drept a măsurilor preventive ..........................................
76
Prof.dr.Tudor Drăganu - la 90 de ani ................................................. 81
CRONICA
.............................................................................................................
83
RECENZII:
A.Ţuculeanu, C.Sima, D.Ciuncan – Arestarea preventivă,
Ed.”Lumina Lex”, Bucureşti 2002 .....................................................
85
JURISPRUDENŢA CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE
Secţia penală .................................................................................................................................. 86
Secţia civilă ................................................................................................................................... 103
II
COLEGIUL DE REDACŢIE
Maria Despina Mihai - prim-adjunct al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, coordonator
Gloria Badea - procuror şef adjunct al Secţiei judiciară civilă;
Angela Nicolae - procuror şef al Secţiei reprezentare şi cooperare
internaţională;
Emil Butuceanu - procuror şef al Secţiei judiciară penală;
Aurel Filip - procuror şef adjunct al Secţiei analiză, studii, control şi
perfecţionare profesională;
Gheorghe Muscalu - procuror şef al Secţiei combatere a corupţiei şi a
criminalităţii organizate;
Ilie Picioruş - procuror şef al Secţiei urmărire penală şi criminalistică;
Vasile Teodorescu - procuror şef al Biroului de criminologie
Redactor şef - Constantin Sima, procuror şef al Serviciului Analiză,
studii şi documentare juridică
III
PRO LEGE No.4/2002
CONTENU
L'EUROPE UNIE - L'ESPACE DE LIBERTÉ, SECURITÉ ET JUSTICE
Pag.
I. La Competence du Ministere Public Europeen .......................................................... 5
II. La Roumanie et la reforme en justice ...................................................................... 13
III. L'espace judiciaire Europeen ................................................................................... 16
IV. Les traités de l'Union Européene ............................................................................. 27
x
x x
ANALYSES, ETUDES, COMMENTAIRES
Ilie Picioruş L'assistance judiciaire internationalle en matière pénale ................... 36
Valerică Dabu
Le Parquet National Anticorruption - une nouvelle institution
judiciaire ............................................................................................
41
Anton Răşcanu
Des avis concernant l'application des prévisions de l'art.8 de la Loi
no.543 du 4 octobre 2002 concerment la grâce de quelque peines et
la supprimation de quelques mesures et sanctions ............................
48
Alexandru Fîciu
L'enquete préalable dans le cas de la réclamation de la Comission
de discipline du Ministère Public ......................................................
51
Jurcă Ilie Virgil
La distinction entre l'infraction de meurtre, les heurtes ou des torts
impliquant la mort et la meurtre de faute dans les cas d'offence ou
de fussillade mortelle avec des armes de feu. Meurtre, heurtes ou
des torts causant la mort ou la meurtre de faute?
............................................................................................................
54
Marius Vasile
Des considerations concernant l'encadrement juridique pendant la
poursuite pénale .................................................................................
59
Constantin Sima
Des problemes de la poursuite pénale I .............................................
66
Ilie Pascu
La mesure de sûreté de l'interdiction de revenir à la maison de la
famille pour une periode déterminé ...................................................
70
Alexandru Ţuculeanu
La fin de droit des mesures préventives .............................................
76
Prof.dr.Tudor Drăgan – à 90 ans ........................................................
81
CHRONIQUE
.............................................................................................................
83
Analyses:
A.Ţuculeanu, C.Sima, D.Ciuncan – Détention préventive, Editions
“Lumina Lex”, Bucarest, 2002 ...........................................................
85
LA JURISPRUDENCE DE LA COUR SUPRÊME DE LA JUSTICE
La Section pénale ............................................................................................................. 86
La Section civile ............................................................................................................. 103
IV
PRO LEGE No.4/2002
CONTENTS
THE UNITED EUROPE – THE SPACE OF LIBERTY, SECURITY AND JUSTICE
Page.
I. Competence of the European Public Ministry............................................................. 5
II. Romania and the justice reform.................................................................................. 13
III. European judicial space.............................................................................................. 16
IV. Constitutive treaties and structure of European Union.............................................. 27
x
x x
ANALYSES, STUDIES, COMMENTARIES
Ilie Picioruş International judicial assistance in criminal matters ..........................
36
Valerică Dabu National Anti-Corruption Prosecutor's Office – a new judicial
institution.............................................................................. .............
41
Anton Răşcanu Opinions referring to the application of the provisions of art. 8 in
the Law no.543 of 4 October 2002 regarding the pardoning of some
penalties and the removal of some measures and sanctions ...............
48
Alexandru Fîciu Preliminary inquiry in the case of informing the disciplinary board
of the Public Ministry .........................................................................
51
Jurcă Ilie Virgil
Distinction between the crimes of homicide, death causing injuries
or hurtings and murder of second degree in the cases of injuries or
deadly shooting by fire arms. Homicide, death causing injuries or
hurtings or murder of second degree?.................................................
54
Marius Vasile
Considerations regarding the changing of the judicial framing
during the criminal prosecution ..........................................................
59
Constantin Sima
Questions of the criminal prosecution (I) ..........................................
66
Ilie Pascu
The safety measure of the interdiction to return to the family
dwelling place for a determined period ..............................................
70
Alexandru Ţuculeanu
Lawfully ceasing of preventive measures ..........................................
76
Prof.Dr.Tudor Drăganu at the age of 90 years ................................... 81
CHRONICLE
.............................................................................................................
83
Reviews:
A.Ţuculeanu, C.Sima, D.Ciuncan – Preventive arrest, “Lumina lex”
Publishing House, Bucharest, 2002 ....................................................
85
JURISPRUDENCE OF THE SUPREME COURT OF JUSTICE
Criminal section ............................................................................................................................. 86
Civil section ................................................................................................................................... 103
5
COMPETENŢA MINISTERULUI PUBLIC EUROPEAN
Tănase Joiţa
Procuror general al Parchetului
de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
Printre problemele democraţiilor moderne, lupta împotriva criminalităţii
transnaţionale, în special economico-financiare, constituie una din preocupările primordiale.
Tratatul de la Amsterdam a dat Uniunii Europene o definiţie, care reprezintă în acelaşi
timp un obiectiv de atins, „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”. Necesitatea de a lupta
împotriva criminalităţii organizate a determinat majoritatea ţărilor europene să-şi adapteze
legislaţia şi să realizeze o cooperare dinamică, deşi există un hiatus între intenţiile proclamate
şi actele ce ar trebui să urmeze. Cu toată dezvoltarea considerabilă a cooperării internaţionale
din ultimii ani, procesul penal rămâne marcat de un model naţional, fiecare popor fiind tentat
să-şi considere sistemul de drept cel mai bun.
În epoca contemporană, numeroase state europene, în cadrul politicii lor penale, s-au
preocupat pentru reducerea infracţionalităţii economico-financiare prin coordonata legislativă,
atât în plan normativ substanţial, cât şi procedural, respectiv, prin incriminarea unor fapte de
corupţie, fraudă, spălarea banilor, etc., statuarea unor reguli procesuale referitoare le
urmărirea şi judecarea acestora, crearea de instituţii specializate.
În procesul evaluării criminalităţii economico-financiare, statele membre ale Uniunii
Europene acordă un interes semnificativ preîntâmpinării apariţiei unor forme noi de
manifestare a acesteia, scop în care şi-au concertat efortul în protecţia intereselor financiare
privind fondurile alocate de Comunitatea Europeană.
Comisia a considerat că în vederea creării instituţiei Ministerului Public European
care va revoluţiona clasicele metode de cooperare judiciară în materie penală, este nevoie de o
amplă dezbatere la nivel european, astfel încât magistraţi, profesori de drept, funcţionari de
stat să îşi expună punctele de vedere, să semnaleze eventualele incoerenţe ale propunerii,
eventuale sugestii de îmbunătăţire a ei, astfel încât să se poată pune pe picioare o instituţie cu
The European Public Prosecutor should, according to the Commission's
proposals, exert its functions in connection with a number of crimes the central
nucleus of which is constituted by the ones mentioned by the Convention of
Brussels, dated 26 July 1995, regarding the protection of the European
Community's financial interests and by its two protocols. These are fraud,
corruption and money laundering, to which other crimes could also be added, such
as the ones provided in Corpus Juris. Furthermore, rules of general criminal law
referring to penalties, criminal responsibility (of the legal person included),
prescription, are needed.
For defining such crimes and rules of general criminal law it is highly
necessary to identify the legal method and instruments, which is actually one of the
most debated questions at the Community level.
6
adevărat eficace şi nu un mecanism birocratic. Din acest motiv, „Cartea Verde” a fost
difuzată mediilor amintite începând din luna decembrie 2001, au fost organizate mai multe
seminarii, conferinţe, mese rotunde având ca obiect analiza critică a fiecăruia din cele 18
puncte cheie redactate sub formă de chestionar în documentul amintit. Comentariile primite
de autorii documentului, fie direct, fie în urma unor astfel de întâlniri, vor fi avute în vedere
pentru îmbunătăţirea lui şi întocmirea unui proiect de modificare a Tratatului Comunităţii
Europene (art. 280), cel mai târziu la începutul anului 2003.
Din această perspectivă, Ministerul Public European va fi „responsabil pentru
depistarea, anchetarea şi aducerea în faţa instanţei a autorilor infracţiunilor care prejudiciază
interesele financiare ale Comunităţii, iar în exercitarea atribuţiilor de procuror, în faţa
instanţelor naţionale ale statelor membre, va instrumenta orice infracţiune, conform
reglementărilor legislaţiei comunitare în vigoare”.
Astfel, au fost definite de la început principiile de acţiune ale instituţiei Procurorului
European, respectiv cantonarea competenţelor la o anume jurisdicţie expres conferită, legată
de interesele financiare ale comunităţii, oriunde în cadrul său, potrivit principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Din punct de vedere al dreptului comunitar vor fi reglementate doar un minim de
reguli pentru funcţionarea Procurorului European, principiul general fiind dat de aplicarea
legii naţionale, cu excepţia unor cauze în care vor fi incidente norme comunitare.
Rezultă că, sistemele naţionale vor rămâne nucleul structurii legale penale privind
protecţia împotriva infracţiunilor financiare ce depăşesc frontierele statelor, Procurorul
European, asigurând doar o centralizare a anchetei penale.
Competenţa materială a puterilor, legătura cu sistemele penale şi de procedură penală
naţionale propuse, au suscitat interes dar şi preocupare pentru înlăturarea inadvertenţelor şi
armonizarea punctelor de vedere.
Una dintre marile propuneri ridicate de cele două versiuni ale Corpus Juris şi acum de
Cartea Verde, este crearea unui Minister Public European, al cărui rol fundamental este
coordonarea cercetărilor transnaţionale în cazul infracţiunilor care influenţează, în special,
interesele financiare ale Uniunii Europene.
Mai întâi, aceasta înseamnă, diminuarea dificultăţilor simţite de-a lungul
funcţionării regulilor cooperării judiciare. În prezent, pentru a investiga o fraudă în obţinerea
subvenţiilor comunitare în România, dar unde trebuie îndeplinite demersuri de investigaţie în
altă parte, în alte ţări din Europa, sunt de pus în mişcare mecanisme actuale de cooperare
judiciară, în special comisiile rogatorii. Această instituţie a reprezentat un instrument necesar
în cooperarea juridică internaţională, dar eficienţa sa a lăsat întotdeauna de dorit, iar
diversitatea de reguli procesuale au făcut-o, uneori, inaplicabilă.
În privinţa incriminărilor comune, Comisia acordă preferinţă unei armonizări cu un
grad ridicat a legislaţiilor statelor membre, iar în aplicarea principiului legalităţii, Procurorul
European nu va putea fi însărcinat cu efectuarea urmăririi penale decât în cazul unor
infracţiuni precis stabilite, respectiv, cele împotriva intereselor financiare comunitare.
Procurorul European va urma, conform propunerilor Comisiei, să îşi exercite
funcţiile în legătură cu un set de infracţiuni dintre care nucleul central îl constituie cele
menţionate în Convenţia de la Bruxelles din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţii Europene şi cele două protocoale ale sale. Acestea sunt frauda,
corupţia şi spălarea banilor, la care s-ar mai putea adăuga şi alte infracţiuni, ca de exemplu
cele prevăzute în Corpus Juris. De asemenea, este nevoie de reguli de drept penal general
referitoare la pedepse, răspunderea penală (inclusiv a persoanei juridice), prescripţie.
Pentru definirea acestor infracţiuni şi reguli de drept penal general, trebuie
identificată metoda şi instrumentele juridice, or această problemă este una dintre cele mai
dezbătute la nivel comunitar.
7
O unificare legislativă, printr-un fel de „Cod penal european”, aşa cum propunea
Corpus Juris, nu este acceptată la nivel politic de statele membre şi nici de Comisie,
considerând că ar fi o soluţie disproporţională faţă de obiectivul urmărit.
Pentru a da eficienţă activităţii Ministerului Public European, s-a propus trecerea, în
primă fază, în competenţa Procurorului European a infracţiunilor de fraudă la fondurile
comunitare, corupţie şi spălare a capitalurilor.
1. Frauda – la bugetul comunităţii cuprinzând fraudele la resurse proprii şi cheltuieli
Printre formele grave de criminalitate transnaţională cu care se confruntă în manieră
crescândă Uniunea Europeană, frauda la bugetul comunitar ocupă un loc special.
După cum arată rapoartele regulate ale Comisiei Europene, ea este estimată la mai
mult de un miliard de euro. Desigur, alte forme de criminalitate, precum terorismul, traficul
de fiinţe umane sau traficul de droguri sunt în mod special odioase, dar această fraudă
„comunitară” este foarte adesea fapta unei organizaţii criminale implicată în aceste forme de
criminalitate şi ea aduce un prejudiciu chiar credibilităţii instituţiilor europene.
Astfel, mai multe instrumente au fost adoptate de către Statele membre privind
protecţia penală a intereselor financiare, în special la Convenţia din 26 iulie 1995.
Pe de altă parte, natura specială a atingerii intereselor comunitare nu permite, în stat,
o represiune penală eficace, datorită divizării spaţiului penal european.
Aşa cum subliniază Comisia Europeană :
„(....) în faţa a cincisprezece sisteme judiciare penale diferite, Comunitatea nu
dispune decât de mijloace foarte limitate pentru a asigura o protecţie a intereselor financiare
comunitare efective şi echivalente în Statele membre, precum a fost fixată prin tratate. În
configuraţia actuală, oricât de eficace ar fi coordonarea administrativă pe care o procură
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), urmăririle penale rămân nesigure. Într-
adevăr, Comunitatea nu dispune de instrumente care completează acţiunea de prevenire şi de
anchetă administrativă prin intermediul unei funcţii de urmărire penală”.
Ori, aceste dificultăţi se vor mări odată cu creşterea numărului Statelor membre şi a
numărului de operatori şi de administraţii implicate în gestiunea fondurilor comunitare.
Acesta este motivul pentru care, atât comitetul de experţi independenţi precum şi
comitetul de supraveghere al OLAF, au recomandat în 1999 crearea unui Procuror European
competent pentru lupta împotriva fraudei, în prelungirea lui „Corpus Juris”.
Convenţia şi Cartea Verde definesc frauda în ceea ce priveşte cheltuielile ca fiind
orice act intenţionat sau de omisiune, privind :
- utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente false, incorecte sau incomplete,
care au ca efect alocarea neconformă sau reţinerea eronată a fondurilor de la bugetul
general al Comisiei Europene sau al bugetelor gestionate de sau pentru Comunităţile
Europene;
- neprezentarea informaţiilor prin violarea unei obligaţii specifice, cu acelaşi efect;
- repartizarea unor astfel de fonduri pentru alte destinaţii decât cele pentru care au fost
repartizate iniţial.
Frauda în ceea ce priveşte veniturile este definită ca fiind orice act intenţionat sau
de omisiune, privind:
- utilizarea sau prezentarea de falsuri, declaraţii sau documente incomplete sau
incorecte, care au ca efect reducerea ilegală a resurselor aferente bugetului general al
Comunităţii Europene sau a bugetelor gestionate de sau pentru Comunităţile
Europene;
- neprezentarea informaţiilor prin violarea unei obligaţii specifice, cu acelaşi efect;
- aplicarea incorectă a unui beneficiu obţinut legal, cu acelaşi efect.
Analiza legislaţiei româneşti în legătură cu frauda împotriva intereselor financiare
ale Comunităţii europene, evidenţiază asemănări importante cu modul de reglementare a
8
fraudei în Convenţia PIF, fără însă a avea pretenţia că actuala reglementare este
acoperitoare.
Codul penal reglementează infracţiunile de înşelăciune, fals şi deturnare de fonduri.
Înşelăciunea – art. 215 Cod penal
- Infracţiunea de înşelăciune este dreptul comun în materie de “fraudă” în dreptul
românesc.
- Urmarea imediată, condiţionată de elementul circumstanţial – “dacă s-a pricinuit o
pagubă” este foarte generală, nu interesează în patrimonial cui s-a produs paguba
(privat sau public, naţional sau extranaţional), nu interesează ce tip de interes
patrimonial a fost afectat (dacă este vorba de taxe, subvenţii sau un interes patrimonial
privat).
- Infracţiunea se comite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos
material injust (evitarea unei pierderi este echivalată de jurisprudenţă cu obţinerea
unui folos).
- Dacă infracţiunea se comite prin folosirea unui înscris fals, se aplică regulile
concursului de infracţiuni.
- Dacă infracţiunea se comite prin folosirea unor “documente inexacte sau incomplete”,
care prin doar acest caracter nu pot fi considerate false, vom fi numai în prezenţa art.
215 alin. 1 Cod penal
În concluzie, art. 215 Cod penal acoperă dispoziţiile art. 1 pct. 1 lit. a, prima ipoteză
din Convenţia PIF (utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente inexacte sau
incomplete).
În varianta “documente false” – art. 215 Cod penal este acoperitor dacă se aplică în
concurs una din infracţiunile de fals în înscrisuri.
În schimb nu acoperă ipotezele 2 şi 3 din art. 1 pct. 1 lit. a şi respective b
(necomunicarea unei informaţii şi deturnarea de fonduri).
Infracţiunile de fals în înscrisuri (art. 288-293 Cod penal)
Prin aceste infracţiuni sunt acoperite următoarele situaţii :
- falsificarea unui înscris oficial;
- falsificarea unui înscris sub semnătură privată;
- folosirea unui înscris oficial fals;
- folosirea unui înscris sub semnătură privată fals;
- prezentarea de declaraţii false;
Nu se face distincţie în funcţie de conţinutul informaţiilor false cuprinse în înscris
sau declaraţie, cu excepţia informaţiilor privind identitatea persoanei, al căror fals este
incriminat distinct în art. 293 C.p.
Falsul sau uzul de fals, se comite în vederea producerii unor consecinţe juridice (cu
nuanţa de la art. 288 C.p.), fără a interesa ce tip de consecinţe juridice (oricare).
În cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri din Codul penal roman, legătura dintre
acţiunile de falsificare sau de prezentare a unui act fals şi de producere a unor consecinţe
juridice este de la mijloc la scop.
Infracţiunile de fals în înscrisuri reglementate de Codul penal roman, nu au drept
urmare o pagubă materială, sunt infracţiuni de pericol.
În cazul infracţiunilor de fals care au ca obiect un înscris oficial, definiţia înscris
oficial din art. 150 alin 2 C.p face trimitere la art. 145 C.p, (înscris care emană de la una din
unităţile la care se referă art. 145 C.p). Art. 145 defineşte noţiunea de public, incluzând orice
persoană juridică ce prezintă “interes public”.
9
Sub aspectul compatibilităţii, faptele menţionate la art. 1 pct. 1 lit. a şi b, prima
ipoteză şi pct. 3 din Convenţia PIF pot fi încadrate într-una din infracţiunile de fals/uz de fals,
în concurs cu infracţiunea de înşelăciune, cel puţin dacă documentele false sunt sub semnătură
privată sau emană de la autorităţi/instituţii/persoane juridice publice sau de interes public
româneşti. Dacă ele emană de la organisme publice străine, situaţia este aceeaşi numai dacă
se admite că art. 145 C.p. le cuprinde şi pe acestea.
Deturnarea de fonduri – art. 3021 Cod penal
Este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată fiind o perturbare a activităţii
economico-financiare sau o pagubă unei unităţi din cele prevăzute la art. 145 Cod penal.
În cazul deturnării de fonduri prevăzută la art. 1 pct. 1 lit. a şi b, a treia ipoteză, nu se
cere ca ea să fie urmată de vreun alt rezultat decât deturnarea în sine, considerată socialmente
periculoasă.
În concluzie, art. 3021 nu acoperă dispoziţia din art. 1 pct. 1 lit. a şi b, a treia
ipoteză, în măsura în care pretinde dovedirea unei pagube sau perturbări.
Definirea noţiunii de “public” din art. 145 C.p poate pune unele probleme, fără a
înlătura posibilitatea de armonizare a textului de lege.
Pentru armonizarea legislaţiei sale cu cea a Comunităţii Europene, România va
elabora o lege specială privind combaterea fraudelor la fondurile comunitare.
A fost elaborat şi aprobat de către Guvern un Memorandum privind instituirea unui
grup de lucru interinstituţional, format din reprezentanţii tuturor instituţiilor implicate în lupta
împotriva combaterii fraudei care aduce prejudicii intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene.
Acest grup de lucru va elabora o lege care va transpune prevederile acestei
Convenţii.
Calendarul activităţilor grupului de lucru preconizează ca legea să fie funcţională la
jumătatea anului 2003.
2. Corupţia sub forme pasive şi active şi spălarea de capitaluri cunosc o amplă şi
modernă reglementare în legislaţia penală română.
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie şi Legea nr.
503/2002 privind organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie, prevăd un set
de infracţiuni de corupţie, asimilate corupţiei sau în legătură cu corupţia care răspund
conţinutului constitutiv şi cerinţelor esenţiale privind corupţia pasivă şi activă, aşa cum este
reglementată de art. 4 din Protocolul la Convenţia din 1995.
Deosebit de art. 5 din Protocolul la Convenţia din 1995, infracţiunile de corupţie din
legislaţia penală română, nu îşi pierd în nici un caz autonomia, fiind pedepsite ca infracţiuni
principale.
Suplimentar, Legea nr. 78/2000, prevede în cazul infracţiunilor de corupţie, măsura
de siguranţă a confiscării speciale a banilor, bunurilor sau valorilor folosite pentru corupţie.
Calitatea de funcţionar aşa cum este prevăzută de art. 147 Cod penal răspunde
cerinţelor, organismele comunitare constituind, în înţelesul legii penale române, instituţii de
interes public.
De asemenea, Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
oferă atât sub aspect substanţial cât şi procesual instrumente eficace şi în deplină concordanţă
cu cerinţele înscrise în Cartea Verde.
Se poate spune că acestea sunt infracţiunile care atrag cel mai mult atenţia
instituţiilor comunitare competente în timpul ultimilor zece ani UCLAF şi din 1999 OLAF.
Este cât se poate de firesc ca acestea să fie primele infracţiuni către progresul investigaţiilor
cu caracter european.
10
În deplin acord cu propunerile Comisiei Europene crearea instituţiei procurorului
european constituie un salt calitativ. Procurorul european ar trebui să fie competent să
urmărească şi alte infracţiuni legate de protejarea intereselor financiare comunitare, cum ar fi :
a. Frauda în materia circulaţiei de piaţă
Ideea de a introduce la nivel comunitar o infracţiune în materie de fraudă la dreptul
pieţelor publice ni se pare pertinentă, în condiţiile în care incriminarea înşelăciunii se
dovedeşte mai puţin eficace, în măsura în care dovada prejudiciului material este greu de
realizat.
b. Asocierea în vederea comiterii de infracţiuni
Astfel cum o demonstrează de câţiva ani activitatea operaţională a Comisiei şi a
statelor membre, cel mai adesea, criminalitatea organizată este la originea atingerilor aduse
intereselor financiare comunitare. Este important să se aibă în vedere specificul participaţiei la
o organizaţie criminală, în scopul pregătirii săvârşirii altor infracţiuni comune. Nu este
necesar să se ajungă la realizarea unui prejudiciu financiar comunitar pentru a reprima
activităţile celor ce se ocupă de aceasta şi care dispun de manieră structurată, de mijloacele
necesare atingerii acestui scop.
c. Abuzul în serviciu
Atingerile aduse intereselor financiare de către funcţionari nu implică totdeauna
procurarea unui avantaj pentru aceştia, ca în cazul corupţiei. Din acest motiv, ar putea fi avută
în vedere o eventuală incriminare mai generală şi cu titlu subsidiar a abuzului în serviciu prin
care se aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor.
Trebuie să constituie infracţiune, fapta unui funcţionar însărcinat cu administrarea
intereselor financiare comunitare, care cu intenţie aduce atingere acestora, abuzând de puterile
ce i-au fost atribuite în acest scop.
d. Nerespectarea secretului profesional
Se poate defini ca infracţiune comunitară, revelarea de către un agent public, cu
încălcarea unui secret profesional, a unei informaţii dobândite în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu acestea, dacă prin aceasta se aduce sau se poate aduce atingere
intereselor financiare comunitare.
Cu excepţia cazului de la litera a), legislaţia penală română răspunde cerinţelor, chiar
dacă sensul unor noţiuni sau expresii nu se suprapun exact prin conţinut şi sens.
Pentru a analiza complet problema competenţei Procurorului European, trebuie amintit
că propunerea Comisiei a întrevăzut posibilitatea depăşirii protecţiei penale a intereselor
financiare, pentru a prevedea mai ales o protecţie penală generală a funcţiei publice europene,
care a fost avută în vedere încă de la începutul anilor 1970. O astfel de alegere ar fi putut
conduce, la o competenţă mai generală – adică fără a avea neapărat legătură cu interesele
financiare ale Comunităţilor – abuzul în serviciu şi revelarea secretului profesional sau chiar
să atribuie procurorului european competenţă în urmărirea mai multor infracţiuni precum
furtul simplu al efectelor personale în cadrul instituţiilor, atingerile aduse protecţiei de date
sau favoritismul în aplicarea dreptului comunitar. Considerăm că o lărgire excesivă a
competenţelor Procurorului European ar putea influenţa negativ eficienţa acţiunilor sale.
Totuşi, pentru a finaliza acest comentariu privind competenţa materială a
Ministerului Public European trebuie precizat că, în protecţia intereselor financiare, nu a fost
avut în vedere un alt fenomen foarte discutat în perioada pe care o traversăm : cel referitor la
contrafacerea monedei EURO şi infracţiunile conexe.
Cred că motivele pentru care acest tip de criminalitate nu este considerată la acest
nivel, sunt cunoscute : este vorba de problemele abordate la nivelul celui de al treilea pilon, în
timp ce problema fraudelor din resursele proprii şi din cheltuieli este materia abordată până
acum la nivelul primului pilon.
11
Independent de distribuirea competenţelor interne comunitare între diferite instituţii,
indiferent că este vorba de materia primului sau al celui de la treilea pilon, se pare că după
ianuarie 2002, protecţia monedei EURO ţine definitiv de protecţia intereselor financiare (şi, în
acelaşi timp, politice) comunitare şi trebuie să circule în lista infracţiunilor enumerate în
competenţele Ministerului Public European.
În faza actuală, mi se pare mai convenabilă şi prudentă opţiunea de armonizare
legislativă, de trimiterea aprecierii cazurilor la regulile dreptului intern al statelor. Se va
continua dispunerea unui tablou de infracţiuni care va fi supus regulilor specifice spaţiului
judiciar european. Uniunea Europeană va putea sau va trebui chiar să dispună de nişte limite
materiale pentru aceste incriminări chiar să facă acelaşi lucru pentru demarcarea sancţiunilor,
dar statele membre vor legifera în dreptul intern acest set de infracţiuni.
Sub aspectul competenţei materiale nu poate fi evitată problema suprapunerii de
competenţe între procurorul European şi Eurojust.
Decizia ce instituia Eurojust-ul îi consacră competenţa pentru „fraudă, corupţie şi
infracţiuni contra intereselor financiare ale Comunităţii Europene”
Ori, aşa cum este propusă în Cartea Verde, competenţa materială a Procurorului
European înglobează acelaşi domeniu de infracţiuni. Este oare o suprapunere de competenţe ?
Pentru o corectă interpretare trebuie plecat de la următoarea realitate: a. una dintre
entităţi posedă competenţă pentru cercetare şi cealaltă pentru coordonare, ceea ce înseamnă
că toate cazurile de infracţiuni cuprinse în competenţa Procurorului European vor putea
deveni câmpul de intervenţie pentru Eurojust. Într-adevăr, există anumite infracţiuni care, deşi
pasibile de a fi încadrate în competenţa materială a Procurorului European, vor putea fi
trimise jurisdicţiilor naţionale dată fiind valoarea lor micşorată, ceea ce va impune în mod
necesar o coordonare a celor două instituţii.
b. Competenţele materiale consacrate faţă de acţiunea potenţială a lui Eurojust sunt vaste
(înglobând diverse tipuri de infracţiuni penale şi, după părerea noastră, uşor dispersate).
c. Pentru procurorul European competenţa materială nu se circumscrie decât protecţiei
intereselor financiare ale Comunităţii.
Autoritatea Eurojust depinde, în mare parte de bunăvoinţa Statelor membre. Într-
adevăr, acestea pot decide să nu urmeze cererile lui Eurojust, deşi trebuie să-i comunice
decizia lor şi raţiunile care o motivează.
În plus, Statele membre sunt chiar scutite în unele cazuri de a indica aceste raţiuni
(motive de securitate, bună desfăşurare a anchetelor sau siguranţa unei persoane).
Procurorul European prevede „un ansamblu coerent de puteri”, ale cărui acte trebuie
validate pe întreg spaţiul comun şi supuse controlului jurisdicţional (în sarcina unui judecător
naţional) recunoscut de toată comunitatea, deci asupra autorităţii sale judiciare nu se ridică
semne de întrebare.
Pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene România şi-a
exprimat disponibilitatea să coopereze cu instituţiile Uniunii Europene pentru a se
asigura protecţia efectivă şi echivalentă a intereselor financiare ale acesteia.
Regulamentele nr. 2988/1995 EC şi nr. 2185/1996/EC, privind protejarea intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene vor deveni direct aplicabile în România, în momentul
aderării.
Legislaţia naţională, prin norme juridice, în parte precizate deja, reglementează
domeniul luptei contra fraudei şi al protejării intereselor financiare şi economice ale statului,
cum ar fi :
12
- Codul Penal – republicat în 1997 – sancţionează infracţiunile economice şi financiare;
- Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României – sancţionează frauda vamală şi
contrabanda;
- Legea contabilităţii nr. 82/1991 – cuprinde prevederi privind răspunderea civilă şi
penală a contabilului în cazul unor înregistrări contabile frauduloase;
- Legea finanţelor publice nr. 72/1996 – stabileşte răspunderea civilă şi, după caz, penală
a ordonatorului de credite în cazul în care acesta prejudiciază statul prin gestionare
nelegală a fondurilor care îi sunt puse la dispoziţie;
- Legea nr. 64/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997 privind
controlul fiscal – reglementează efectuarea verificărilor de natură fiscală la nivelul
contribuabilului;
- Ordonanţa nr. 11/1996 privind executarea silită a creanţelor statului în cazul neplăţii
impozitelor şi taxelor şi a recuperării sumelor cheltuite în mod nelegal.
De asemenea, la nivel instituţional se poate asigura o deplină coordonare şi eficienţă a
activităţii specifice de prevenire şi sancţionare a fraudelor la fondurile comunitare.
Luxemburg – Sediul Curţii Europene de Justiţie
13
ROMÂNIA ŞI REFORMA ÎN JUSTIŢIE
Constantin Sima
procuror şef serviciu
Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
Angajată profund în realizarea celui mai important obiectiv politic şi economic al
acestui început de mileniu - integrarea europeană – România a trecut la punerea în practică a
unui amplu program de reforme, la armonizarea legislaţiei cu normele comunitare.
Pe planul justiţiei – care face obiectul intervenţiei noastre - numeroşi experţi au
constatat două aspecte negative: o influenţă prea mare a executivului asupra justiţiei şi o
escaladare a fenomenului corupţiei.
Credem că soluţionarea acestor probleme - independenţa justiţiei şi combaterea
corupţiei - este extrem de importantă pentru viitorul României, pentru integrarea ei europeană
astfel încât acestea trebuie să stea şi în atenţia experţilor Comisiei pentru Democraţie prin
Drept care avizează lucrările de revizuire a Constituţiei României.
În vederea combaterii corupţiei, cu concursul larg al experţilor europeni, România a
înfiinţat recent o instituţie judiciară specifică: Parchetul Naţional Anticorupţie.
Având autonomie faţă de celelalte unităţi ale Ministerului Public, lucrând sub
coordonarea procurorului general al României, având ca obiect de activitate infracţiunile de
corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie şi infracţiunile conexe, noul parchet
are o mai mare mobilitate în luarea deciziilor, un înalt grad de specializare ceea ce va duce,
fără îndoială, la o eficienţă ridicată.
Combaterea acestui fenomen, care în România nu este atât de mare pe cât este
evidenţiat de mass-media, este totuşi un proces dificil şi îndelungat.
Iată de ce este important să asigurăm stabilitatea instituţiilor judiciare, legislaţiei
penale şi, nu în ultimul rând, să asigurăm independenţa nu numai a magistraţilor de la
instanţe, ci şi a celor de la parchet.
O primă garanţie efectivă a independenţei justiţiei ar fi dată de consacrarea, de această
dată expresă, a principiului “separaţiei puterilor în stat”.
De la publicarea faimoasei opere a lui Montesquieu “L'esprit des lois”, situaţia nu s-a
modificat, în sensul că pentru buna funcţionare a instituţiilor statului capitalist democratic,
este esenţial ca puterile care corespund celor trei funcţii principale ale statului – de a legifera,
de a administra (de a aplica legile) şi de a soluţiona conflictele de drept (de a restabili ordinea
- point of view presented at the 52nd
plenary meeting of the Commission in
Venice, of 17 – 18 October, 2002.
The prosecutors'independence constitutionally enshrined ans strengthened through
a number of legislative guarantees, as provided by the REC (2000) 19
Recommendation of the European Council, is a measure with direct results on the
fighting against criminality in general and corruption in particular.
14
de drept) – să fie separate, adică nici una din acestea să nu fie condiţionată sub nici un aspect
(organizatoric, financiar, ierarhic etc.) de o altă putere.
Acest principiu este general recunoscut astăzi ca fiind un principiu fundamental nu
numai de organizare politică, dar şi de structurare a raporturilor dintre instituţiile statului şi a
fost verificat, de altfel, nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor
constituţii dintre cele mai diverse, dar a fost validat totodată şi de practică, fiind singurul în
măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrul dintre puteri.
Independenţa procurorilor consacrată constituţional şi întărită printr-o serie de garanţii
legislative, aşa cum este prevăzută de Recomandarea REC (2000) 19 a Consiliului Europei
este o măsură cu rezultate directe asupra combaterii criminalităţii în general şi corupţiei în
special.
De altfel, independenţa membrilor Ministerului Public nu este un fapt singular.
În Portugalia art.221 din Constituţie consacră independenţa parchetului faţă de puterea
executivă şi celelalte puteri ale statului iar şeful suprem al parchetului este procurorul general
şi nu ministrul justiţiei; totodată ministrul poate să ceară unui procuror informaţii cu privire la
o cauză numai prin intermediul procurorului general.
În Spania şeful parchetului este numit de rege şi nu este obligat să dea ascultare
Guvernului.
În Scoţia şi ţările nordice ministerul public este la fel de independent, mai puţin în
Finlanda unde trebuie să urmeze instrucţiunile ministrului justiţiei.
În sfârşit, potrivit Constituţiei suedeze ministerul public este absolut independent de
Guvern.
Încă de la înfiinţarea ministerului public în Franţa, Ayrault susţinea că independenţa
procurorilor este cea mai bună garanţie a unei corecte funcţionări a justiţiei.
Nu întâmplător în 1997, preşedintele Jacques Chirac a cerut sprijin în vederea
înfăptuirii unei reforme a justiţiei care să stabilească independenţa totală a Ministerului
Public.
O reformă în justiţie nu poate neglija statutul social al magistratului, asigurarea unei
poziţii adecvate acestuia în societate, pe baza unei politici salariale corespunzătoare sarcinilor
şi responsabilităţii sale.
Ar fi greu de conceput independenţă decizională şi angajament ferm în combaterea
criminalităţii în condiţiile în care magistraţii au standard de viaţă redus.
În ceea ce priveşte influenţa executivului asupra justiţiei este de notorietate că, fie în
prezenţa, fie în absenţa consacrării in terminis a principiului constituţional al separării
puterilor în stat fiecare guvern încearcă, prin diverse mijloace, să-şi asigure o influenţă eficace
asupra instituţiilor care asigură înfăptuirea actului de justiţie.
Două din aceste mijloace sunt extrem de importante: politica de cadre şi alocarea
mijloacelor financiare necesare funcţionării acestor instituţii.
Dacă în privinţa alocării mijloacelor financiare se recunoaşte guvernelor o libertate de
decizie – cenzurată de forul legislativ – este de necontestat principiul că statele trebuie să ia
măsuri pentru a permite atât membrilor instanţelor judecătoreşti, cât şi Ministerului Public să
îşi îndeplinească îndatoririle şi responsabilităţile profesionale în condiţiile prevăzute de statut,
de legea de organizare şi cu mijloace bugetare suficiente.
Încă şi mai importantă pentru îndeplinirea misiunii sociale a magistraţilor, pentru
realizarea obiectivelor lor profesionale este asigurarea unei politici de cadre imparţială,
echitabilă.
Recrutarea, promovarea şi schimbarea membrilor Ministerului Public şi instanţelor
trebuie să se facă conform unor proceduri juste şi imparţiale, excluzând intervenţia oricărui
element partizan sau corporatist şi orice discriminare.
15
Desfăşurarea carierei, promovările şi mobilitatea membrilor Ministerului Public – care
în majoritatea statelor nu beneficiază de garanţiile de inamovibilitate acordate judecătorilor –
trebuie să fie fondate pe criterii cunoscute şi obiective precum competenţa şi experienţa.
Acestea sunt, în opinia noastră, câteva principii de la care trebuie să pornească
reforma în justiţie în orice stat şi care, într-o formă sau alta, trebuie consacrate, cu garanţii, şi
în legile fundamentale ale statelor.
Şcoala San Giovani Evanghelista – Locul de desfăşurare a reuniunilor plenare
ale Comisiei de la Veneţia
16
SPAŢIUL JUDICIAR EUROPEAN1
Conf. univ. dr. Vasile Păvăleanu
Prim procuror adjunct
Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava
Edificarea unei Europe Unite presupune, printre altele, şi crearea unui spaţiu judiciar
european aplicabil tuturor cetăţenilor Uniunii Europene.
Dar acest demers este dificil, şi implică acţiuni convergente pentru armonizarea
legislaţiilor statelor membre a Uniunii Europene, apoi crearea unui drept penal şi procesual
penal uniform, care să asigure un cadru adecvat pentru acţionarea, cu mai multă eficacitate,
împotriva criminalităţii la nivel comunitar.
Proiectul Spaţiului Judiciar european a fost lansat în anul 1995 de M. Francesco De
Angelis şi încredinţat unui grup de experţi care şi-a desfăşurat activitatea în perioada
noiembrie 1995 – mai 1996, iar rezultatul cercetărilor de specialitate s-a concretizat într-un
ansamblu de reguli penale limitate la protecţia penală a intereselor financiare ale Uniunii
Europene, destinate a asigura, într-un spaţiu judiciar european unificat, o reprimare mai justă,
mai simplă şi mai eficace.
Dispoziţiile penale menţionate sunt cuprinse în 35 de articole, grupate în două părţi,
una consacrată dreptului penal cu 17 articole şi alta procedurii penale cu 18 articole.
În ce priveşte prima parte, consacrată dreptului penal, sunt prevăzute opt
infracţiuni în articolele 1-8, iar alte 9 se referă la: pedepse, elementul moral, eroare,
răspunderea penală individuală, răspunderea penală a conducerii unităţii, răspunderea penală a
persoanelor juridice, cuantumul pedepsei, circumstanţe agravante şi pedepsele prevăzute în
cazul concursului de infracţiuni.
Primul articol prevede fraudarea bugetului comunitar
1. Este definită ca infracţiune frauda afectând bugetul Comunităţilor europene în
materia cheltuielilor ca şi în privinţa veniturilor, când una din faptele următoare a fost comisă
intenţionat, prin imprudenţă sau neglijenţă gravă:
a) prezentarea autorităţii competente a unor declaraţii incomplete, inexacte sau bazate
pe documente false, privind fapte importante (pentru a obţine un ajutor sau o subvenţie ori
pentru lichidarea unei obligaţii fiscale) putând prejudicia bugetul comunitar;
The project of the European Judicial Area was launched by M.Francesco
De Angelis in the year 1995 and entrusted to a group of experts who carried out
their activity in the period between November 1995 and May 1996, the result of the
specialized investigations being materialized in an ensemble of criminal rules
confined to the criminal protection of the European Union financial interests and
intended to provide, within a unified European judicial area, a juster, simpler and
more effective repression.
17
b) omisiunea de a furniza informaţii asupra aceloraşi fapte autorităţilor competente
prin încălcarea obligaţiei de a informa;
c) deturnarea fondurilor comunitare privind o subvenţie sau un ajutor obţinut
regulamentar.
2. Nu se pedepseşte cel care a verificat sau a completat declaraţii ori renunţă la cererea
formulată pe baza documentelor false, sau informează autorităţile asupra faptelor pe care a
omis să le semnaleze, înainte ca fapta să fi fost descoperită de autorităţi.
Articolul 2 se referă la frauda în materia încheierii de afaceri Este definită ca infracţiune frauda comisă cu prilejul unei proceduri de adjudecare în
domeniul afacerilor, dacă faptele de fraudă sunt susceptibile de a aduce atingere intereselor
financiare ale comunităţilor.
Frauda constă în acordul ascuns asupra ofertelor concurenţilor, sau ameninţarea,
promisiunea sau înşelarea concurenţilor, ori în înţelegerea cu funcţionarul însărcinat cu
adjudecarea.
Articolul 3 prevede corupţia
1. În sensul prezentului text termenul funcţionar desemnează orice funcţionar, atât
«european», cât şi «naţional».
Prin «funcţionar european» se înţelege:
a) orice persoană care are calitatea de funcţionar sau agent angajat prin contract în
sensul Statutului funcţionarilor Comunităţilor europene;
b) orice persoană pusă la dispoziţia Comunităţilor europene, de statele membre sau de
orice organism public sau privat, care îndeplineşte funcţii echivalente celor pe care le exercită
funcţionarii sau alţi agenţi ai Comunităţilor europene.
Expresia «funcţionar naţional» este interpretată prin raportare la noţiunea de
«funcţionar» sau «ofiţer public» din dreptul naţional al statului membru unde persoana în
cauză se prezintă în această calitate în scopul aplicării dreptului său penal.
2) Sunt definite ca infracţiuni faptele de corupţie pasivă şi de corupţie activă care
prejudiciază, sau sunt susceptibile de a prejudicia interesele financiare ale comunităţilor
europene.
3) Prin corupţie pasivă se înţelege fapta unui funcţionar de a pretinde sau de a accepta,
direct sau prin intermediar, pentru el sau pentru altul, oferte, promisiuni sau orice alte avantaje
de orice natură:
a) pentru a îndeplini un act al funcţiei sau un act în exercitarea funcţiei sale în sens
contrar atribuţiilor oficiale;
b) pentru a se abţine de a îndeplini un act potrivit funcţiei sale sau un alt act în
exercitarea funcţiei sale, deşi îndatoririle oficiale îi cer îndeplinirea.
4) Prin corupţie activă se înţelege fapta oricărei persoane de a face sau de a da, direct
sau prin intermediar, oferte, promisiuni sau orice alte avantaje, de orice natură, unui
funcţionar, în propriul interes sau în interesul unui terţ:
a) pentru a îndeplini un act al funcţiei, sau un act în exercitarea funcţiei sale, în sens
contrar atribuţiilor oficiale;
b) pentru a se abţine de la îndeplinirea unui act potrivit funcţiei sale, sau un act în
exercitarea funcţiei sale cu toate că atribuţiile oficiale îi cer îndeplinirea.
Abuzul în serviciu (art. 4)
1) Este definită ca infracţiune fapta funcţionarului comunitar care:
a) fie decide acordarea unei subvenţii, a unui ajutor sau a unei scutiri de impozit în
favoarea unei persoane care n-are dreptul;
18
b) fie intervine direct sau indirect, în acordarea unei subvenţii, a unui ajutor sau a unei
scutiri de impozit întreprinzătorilor sau în legătură cu operaţii în care există orice interes
personal.
2. Sancţiunea va trebui să fie agravată dacă paguba cauzată depăşeşte 100.000 ECU.
Deturnarea de fonduri (art. 5)
1. Este definită ca infracţiune abuzul de încredere al funcţionarilor comunitari în
exercitarea atribuţiilor de administrare a fondurilor provenind de la bugetul comunitar.
Infracţiunea constă în fapta funcţionarului comunitar autorizat de a dispune de fonduri
provenind de la bugetul comunitar, sau de a-şi asuma obligaţii în numele comunităţii, de a
abuza de prerogativele sale cauzând un prejudiciu intereselor celui care i le-a încredinţat.
2. Sancţiunea va trebui să fie agravată dacă prejudiciul produs va depăşi 100.000 ECU.
Divulgarea secretului de serviciu (art. 6)
1. Constituie infracţiune divulgarea nelegală a secretului de serviciu de către un
funcţionar, dacă secretul face obiectul unei informaţii obţinută în exercitarea sau în virtutea
activităţii profesionale a acestuia, mai ales dacă procedura priveşte controlul încasărilor, sau
acordarea de ajutoare sau subvenţii.
2. Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care legea sau regulamentul impune sau
autoriză divulgarea secretului, ori dacă există consimţământul persoanei ce deţine secretul.
Spălarea şi tăinuirea (art. 7)
1. Este definită ca infracţiune spălarea rezultatelor sau a profitului infracţiunilor
prevăzute în articolele 1-6.
Prin spălare se înţelege:
a) Schimbarea sau transferarea bunurilor provenind dintr-o activitate infracţională
prevăzută în aliniatul precedent sau din participarea la o asemenea activitate în scopul
disimulării sau ascunderii originii ilicite a bunurilor sau ajutarea oricărei persoane care este
implicată în această activitate de a scăpa de consecinţele juridice ale acestor acte;
b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mişcării sau
proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor provenind dintr-o activitate infracţională
prevăzută în aliniatul precedent sau din participarea la o asemenea activitate.
2. Constituie infracţiune tăinuirea rezultatelor sau a profitului provenit dintr-o
infracţiune din cele prevăzute în art. 1-6.
Prin tăinuire se înţelege dobândirea, deţinerea sau folosirea bunurilor provenind dintr-
o activitate infracţională prevăzută în aliniatul precedent sau participarea la o asemenea
activitate.
Asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 8)
1. Constituie infracţiune asocierea în vederea deturnării de fonduri în detrimentul
bugetului comunitar.
2. Prin asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni se înţelege fapta prin care două sau
mai multe persoane se asociază, înfiinţând o organizaţie adecvată, în vederea săvârşirii uneia
sau mai multor infracţiuni prevăzute în art. 1-7.
Pedepse (art. 9)
1. Sunt prevăzute ca pedepse principale comune tuturor infracţiunilor prevăzute în
articolele 1-8:
a) pentru persoanele fizice, pedeapsa privativă de libertate pentru o durată de până la 5
ani şi/sau amenda până la un milion ECU, putând fi sporită până la de 5 ori maximul prevăzut
pentru infracţiune;
b) pentru asociaţii punerea sub supraveghere judiciară pe o durată de până la 5 ani
şi/sau amenda până la 1 milion ECU, putând fi sporită până la de 5 ori maximul prevăzut
pentru infracţiune;
c) confiscarea instrumentelor, rezultatelor şi profitului infracţiunii;
19
d) publicarea hotărârii de condamnare;
2. Sunt prevăzute ca pedepse complementare pentru aceleaşi infracţiuni:
a) pentru delictul prevăzut de art. 1, excluderea subvenţiilor viitoare pe o durată de cel
mult 5 ani;
b) pentru delictul prevăzut de art. 2, excluderea pieţelor viitoare pe o durată de cel
mult 5 ani;
c) pentru delictele prevăzute în art. 3-6 interzicerea funcţiei publice comunitare şi
naţionale pe o durată de până la 5 ani.
Elementul moral (art. 10) Pentru toate infracţiunile prevăzute în art. 1-8 este necesară săvârşirea faptei cu
intenţie, cu intenţie sau dol, cu excepţia fraudei comunitare (art. 1) pentru care este suficientă
imprudenţa, imprudenţa gravă sau neglijenţa gravă.
Eroarea (art. 11)
1. Eroarea asupra elementelor esenţiale ale infracţiunii exclude dolul, imprudenţa
gravă putând fi totuşi sancţionată în cazul fraudei comunitare (art. 1).
2. Eroarea asupra prohibiţiei sau interpretării legii exclude responsabilitatea în cazul
unei erori inevitabile pentru un om prudent şi rezonabil. Dacă eroarea era evitabilă, sancţiunea
va fi diminuată ceea ce exclude posibilitatea pentru judecător de a pronunţa maximul pedepsei
prevăzute (art. 9).
Răspunderea penală individuală (art. 12)
1. Orice persoană poate fi declarată responsabilă de săvârşirea infracţiunilor prevăzute
de art. 1-8, în calitate de autor, instigator sau complice;
a) autor al infracţiunii este cel care săvârşeşte faptele incriminate sau care participă în
calitate de coautor la săvârşirea infracţiunii;
b) instigator al infracţiunii este cel care, prin oferire, promisiune, ameninţare, ordin,
abuz de autoritate sau de putere ar putea determina săvârşirea infracţiunii sau dă instrucţiuni
pentru săvârşirea ei;
c) complice al infracţiunii este cel care, cu ştiinţă, ajută sau asistă, uşurând pregătirea
ori consumarea acesteia.
Răspunderea penală a conducerii unităţii (art. 13)
1. În cazul în care una din infracţiunile prevăzute în art. 1-8 a fost săvârşită în numele
unităţii de o persoană supusă autorităţii acesteia, sunt deopotrivă responsabile penal,
conducătorii unităţii, sau orice altă persoană având putere de decizie sau de control în cadrul
unităţii, care, în cunoştinţă de cauză au dat ordine, permit săvârşirea faptei sau omit
exercitarea controalelor necesare.
2. În cazul delegării de autoritate, răspunderea penală nu este valabilă decât dacă este
parţială, precisă şi specială, dacă corespunde unei organizări necesare a unităţii şi dacă
persoanele delegate sunt realmente în situaţia de a îndeplini atribuţiile delegate. Această
delegare nu exclude responsabilitatea generală de control, de supraveghere şi de alegere a
personalului, şi nu priveşte domeniile proprii conducerii unităţii, cum ar fi organizarea
generală a muncii în cadrul unităţii.
Răspunderea penală a persoanelor juridice (art. 14)
1. Sunt de asemenea responsabile de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 1-8,
asociaţiile având personalitate juridică, cum ar fi cele care au calitate de subiect de drept şi
sunt titularul unui patrimoniu autonom, dacă infracţiunea a fost comisă în numele persoanei
juridice printr-un organ, un reprezentant sau orice persoană care acţionează în numele său,
având putere de decizie, de drept sau de fapt.
2. Răspunderea penală a persoanei juridice nu o exclude pe cea a persoanei fizice,
autor, instigator sau complice ai aceleiaşi fapte.
Cuantumul pedepsei (art. 15)
20
Pedepsele aplicabile infracţiunilor prevăzute în art. 1-8 trebuie să fie pronunţate în
raport de gravitatea faptei, a vinovăţie autorului şi de gradul de participare la infracţiune. Se
vor avea în vedere conduita anterioară a făptuitorului, eventuala stare de recidivă,
personalitatea sa, mobilul, situaţia economică şi socială şi în special, eforturile sale pentru
repararea prejudiciului cauzei.
Circumstanţe agravante (art. 16)
1. Constituie agravante următoarele circumstanţe:
a) producerea rezultatului fraudulos urmărit;
b) suma totală a fraudei sau a profitului urmărit prin infracţiune depăşeşte 200.000
ECU;
c) infracţiunea s-a comis printr-o asociere de răufăcători.
2. În cazul reţinerii de circumstanţe agravante, se aplică în mod obligatoriu pedeapsa
privativă de libertate, sau, dacă este cazul, punerea sub supraveghere judiciară, şi durata
maximă a pedepsei prevăzute este sporită până la 7 ani.
Pedepsele prevăzute în cazul concursului de infracţiuni (art. 17)
1. În cazul în care aceeaşi persoană trebuie să răspundă pentru mai multe infracţiuni
prevăzute în art. 1-8, se va aplica o singură pedeapsă, determinată pe baza sancţiunii care a
fost prevăzută pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorată până la de 3 ori;
pedeapsa astfel determinată nu va putea depăşi suma sancţiunilor care au fost aplicate pentru
fiecare infracţiune.
2. Dacă aceeaşi faptă constituie o infracţiune potrivit reglementării comunitare şi a
celei naţionale se va aplica prima reglementare.
3. În orice alt caz de concurs, autoritatea competentă trebuie să ţină cont, în
determinarea sancţiunii, de sancţiunile deja aplicate pentru aceeaşi faptă.
Cea de-a doua parte este consacrată procedurii penale
Statutul şi compunerea Ministerului Public European (art. 18)
1. În vederea cercetării, urmăririi, judecării şi executării hotărârilor de condamnare
privind infracţiunile prevăzute în art. 1-8, ansamblul teritoriilor statelor membre a Uniunii
Europene constituie un spaţiu judiciar unic.
2. Ministerul Public European este o autoritate a Comunităţii Europene, responsabilă
pentru cercetarea, urmărirea, trimiterea în judecată, exercitarea acţiunii publice în faţa
instanţei de judecată şi executarea hotărârilor privind infracţiunile prevăzute în art. 1-8. El
este independent atât faţă de autorităţile naţionale, cât şi faţă de organele comunitare. 3. Ministerul Public European este alcătuit dintr-un Procuror General European ale
cărui servicii sunt instalate la Bruxelles şi din procurori europeni delegaţi ale căror birouri
sunt instalate în capitala fiecărui stat membru, sau în oricare alt oraş în care îşi are sediul
tribunalul competent pentru aplicarea art. 26.
4. Ministerul Public European este indivizibil şi solidar:
a) indivizibilitatea implică faptul că orice act îndeplinit de unul din membrii săi este
considerat îndeplinit valabil de Ministerul Public European; că toate actele de competenţa
M.P.E. (mai ales posibilităţile de investigaţie enumerate în art. 20) pot fi îndeplinite de oricare
din membrii săi; şi că, cu acordul Procurorului General European sau în caz de urgenţă sub
controlul său, fiecare procuror european delegat îşi poate exercita atribuţiile pe teritoriul
oricărui stat membru; în colaborare cu serviciile procurorului european delegat instalat în
acest stat membru;
b) solidaritatea dintre diferiţi procurori europeni delegaţi impune o obligaţie de
asistenţă.
21
5. Faţă de Ministerul Public European, Ministerele Publice naţionale sunt ţinute la fel
de o obligaţie de asistenţă.
Sesizarea Ministerului Public European şi punerea în mişcare a acţiunii publice
(art. 19)
1. Ministerul Public European trebuie să fie informat cu privire la toate faptele care pot
constitui una din infracţiunile prevăzute în art. 1-8, atât de autorităţile naţionale (poliţie,
procurori, judecători de instrucţie, agenţi ai administraţiei naţionale din cadrul Fiscului sau a
Vămilor) cât şi de organele comunitare competente, cum este Unitatea de coordonare a luptei
antifraudă (UCLAF).
El poate fi informat şi prin denunţul oricărui cetăţean sau prin plângerea Comisiei.
Autorităţile naţionale au obligaţia de a sesiza parchetul european cel mai târziu până în
momentul «punerii sub acuzare» în sensul art. 29 paragraful 2, sau luarea măsurilor de
constrângere, cum sunt mai ales arestarea, percheziţiile şi sesizările sau punerea sub ascultări
telefonice.
2. Dacă ancheta efectuată de o autoritate naţională ajunge la concluzia existenţei uneia
din infracţiunile prevăzute de art. 1-8, dosarul trebuie să fie transmis de îndată Ministerului
Public European.
3. Denunţarea faptelor se poate face prin oricare mijloc din cele menţionate, iar M.P.E.
poate fi sesizat oficial de autorităţile naţionale, sau se poate sesiza din oficiu.
4. Decizia de urmărire pentru deschiderea unei informaţii, poate fi luată de M.P.E.,
care stabileşte întinderea fraudei. Ţinut de legalitatea urmăririi, M.P.E. trebuie să o exercite
numai dacă este dată una din infracţiunile prevăzute de art. 1-8. El poate totuşi, prin decizie
motivată special să comunice de îndată organului sau persoanei care l-a sesizat, a denunţat
infracţiunea serviciilor sale sau a făcut plângere;
a) fie că a trimis autorităţilor naţionale infracţiunile de o gravitate redusă sau care
afectează în principal interesele naţionale;
b) fie clasarea cauzei dacă acuzatul şi-a recunoscut vina, a reparat paguba şi restituie,
dacă este cazul, fondurile primite nelegal;
c) fie acordarea autorizaţiei de transmitere autorităţii naţionale, care a făcut cerere,
potrivit condiţiilor enumerate în art. 22 paragraful 2b.
Atribuţiile de investigare ale Ministerului Public European (art. 20)
1. În vederea stabilirii adevărului şi a punerii cauzei în stare de judecată M.P.E.
conduce, investeşte şi dezinvesteşte investigaţiile privind infracţiunile prevăzute în art. 1-8.
Atribuţiile sale sunt împărţite între Procurorul General European, procurorii europeni
delegaţi, şi dacă este cazul, autorităţile naţionale desemnate în acest scop, potrivit regulilor
care urmează:
2. Atribuţiile proprii ale Parchetului General European, privesc:
a) conducerea generală a investigaţiilor şi delegarea lor unuia sau mai multor procurori
europeni delegaţi în condiţiile şi limitele prevăzute în art. 20 paragraful 3;
b) coordonarea investigaţiilor efectuate, atât de procurorii europeni delegaţi, cât şi de
serviciile de poliţie naţionale şi administraţiile naţionale competente şi dacă este cazul, de
UCLAF; această coordonare poate lua forma de îndrumări orale sau scrise ale serviciilor în
cauză;
c) evocarea cauzelor în care ancheta evidenţiază că ele privesc în totalitate sau în parte
infracţiunile prevăzute în art. 1-8.
3. Pot fi exercitate, fie de Procurorul General European, fie delegate P.E.D., în cazul
anchetei privind infracţiuni prevăzute în art. 1-8, oricare din următoarele atribuţii:
a) interogarea suspectului, cu respectarea condiţiilor enumerate în art. 29;
b) adunarea documentelor şi/sau darea informaţiilor necesare anchetei şi, dacă este
cazul, deplasarea la locul săvârşirii infracţiunii;
22
c) poate cere judecătorului de a dispune o expertiză în condiţiile prevăzute în art. 31;
d) percheziţii, sesizări şi ascultări telefonice dispuse potrivit art. 25, cu autorizarea
judecătorului sau sub controlul său, cu respectarea drepturilor acuzatului (art. 31);
e) audierea martorilor care acceptă cooperarea cu justiţia şi dacă este cazul, obligarea
martorilor de a se prezenta în condiţiile menţionate în art. 25;
f) aducerea învinuirilor la cunoştinţa acuzatului, cu respectarea drepturilor menţionate
în art. 29;
g) cererea de arestare preventivă sau punerea sub control judiciar, pentru o perioadă de
cel mult 6 luni, care se poate prelungi cu 3 luni, dacă există motive temeinice de a se reţine că
acuzatul a comis una din infracţiunile prevăzute în art. 1-8 sau motive rezonabile de a
presupune necesitatea de a împiedica săvârşirea unei asemenea infracţiuni sau de a fugi după
săvârşirea acesteia; această cerere, scrisă şi motivată, trebuie adresată autorităţii judiciare
naţionale competente să aplice regulile prevăzute în art. 24 şi 25, executarea acestor măsuri
fiind organizată în ţara în care a avut loc arestarea.
4. Atribuţiile delegate P.E.D. pot face obiectul unei subdelegări parţiale în limita
competenţei după materie şi după timp, adresată unei autorităţi naţionale (autoritate de
urmărire, poliţie sau orice altă administraţie competentă cum ar fi fiscul sau vama) care
trebuie să respecte ansamblul regulilor rezultând din Corpus Juris.
Terminarea fazei preparatorii (art. 21) 1. Dacă se estimează că investigaţiile s-au terminat, procurorul european delegat
dispune, sub controlul Procurorului general european, fie luarea unei decizii de neurmărire, fie
de trimiterea cauzei la instanţa de judecată.
2. Decizia de neurmărire este comunicată Comisiei europene, acuzatului şi oricărui
organ sau persoane care au informat M.P.E., denunţat infracţiunea serviciilor sale sau
formulat plângerea împotriva acestuia, în sensul prevăzut în art. 19 paragraful 4.
3. Decizia de trimitere, comunicată în aceleaşi condiţii ca neurmărirea (art. 21
paragraful 2), cuprinde numele şi adresa acuzatului, descrierea faptelor şi calificarea lor, cu
indicarea instanţei de trimitere. Ea este supusă controlului autorităţii judiciare naţionale
competente conform regulilor prevăzute în art. 25, care, după verificarea regularităţii
procedurii, sesizează instanţa de judecată competentă şi trimite acuzatului o citaţie precizând
locul şi ora prezentării sale.
Exercitarea şi stingerea acţiunii publice (art. 22)
1. Pentru infracţiunile prevăzute în art. 1-8, M.P.E. exercită acţiunea publică pe lângă
instanţa de judecată (desemnată în art. 26) potrivit regulilor în vigoare în statul în care se
exercită. Partea vătămată naţională poate, dacă este cazul, să exercite acţiunea publică în
aceleaşi condiţii dacă interesele naţionale sunt aceleaşi în cauză. În acest caz, notificările şi
convocările sunt, de asemenea, adresate părţii vătămate naţionale şi dosarul ei se comunică în
timp util.
2. Pentru aceleaşi infracţiuni, acţiunea publică se stinge, cu excluderea oricărei măsuri
naţionale de graţiere sau amnistie, prin moartea prevenitului (sau dizolvare dacă acţionează în
grup), prescripţie sau tranzacţie:
a) în ceea ce priveşte prescripţia, termenul este de 5 ani, calculat din ziua în care s-a
comis infracţiunea, dacă în acest interval, nu s-a făcut nici un act de investigare sau de
urmărire; dacă s-a efectuat în acest interval, infracţiunea nu se prescrie decât după 5 ani de la
ultimul act. În orice ipoteză, notificarea învinuiţilor sau a suspecţilor întrerupe prescripţia.
b) în ceea ce priveşte împăcarea, este exclusă în cazul recidivei, portului de armă,
folosirea documentelor falsificate sau dacă cuantumul fraudei este superior sau egal cu 50.000
ECU. În alte cazuri, ea poate fi propusă de autorităţile naţionale Ministerului Public
European, atât în cauze de competenţă naţională (potrivit art. 19 paragraful 4a), cât şi pentru
cauze de competenţă europeană, în următoarele condiţii: pârâtul îşi recunoaşte liber vinovăţia,
23
autorităţile dispun de indicii suficiente de vinovăţie pentru a motiva trimiterea în judecată,
hotărârea de împăcare este făcută publică, acordul la care s-a ajuns respectă principiul
proporţionalităţii. În caz de refuz, dacă are loc, M.P.E. trebuie să evoce cauza.
Executarea hotărârilor (art. 23)
1. Atunci când hotărârea de condamnare rămâne definitivă este trimisă de îndată prin
M.P.E. autorităţilor statului membru desemnat ca loc de executare a hotărârii, unele pedepse
cum ar fi confiscarea, privarea de drepturi sau publicarea hotărârii putând fi puse în executare
într-un loc sau în mai multe locuri diferite de cel de detenţie. M.P.E. este responsabil, alături
de autoritatea naţională competentă pentru a dispune şi controla punerea în executare a
hotărârii dacă aceasta nu se face din oficiu. În principiu executarea pedepselor este cârmuită
de regulile în vigoare în statul membru desemnat ca loc de executare a hotărârii. Totuşi
M.P.E. veghează la aplicarea următoarelor reguli comune pe întregul teritoriu al Statelor
Uniunii Europene:
a) întreaga perioadă de detenţie executată de acuzat în cauza privind aceleaşi fapte, în
oricare stat şi în orice moment al procedurii este dedusă din pedeapsa închisorii pronunţată de
instanţa de judecată;
b) nimeni nu poate fi urmărit sau condamnat într-un stat membru într-o cauză privind
o infracţiune prevăzută în art. 1-8 pentru care a fost achitat, sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă, în oricare din Statele membre ale Uniunii Europene;
c) orice hotărâre de condamnare pentru o infracţiune prevăzută în art. 1-8 trebuie luată
în considerare în determinarea pedepsei potrivit regulilor prevăzute în art. 17 pentru concursul
de infracţiuni.
2. M.P.E. autorizează, dacă este cazul, transferul, dacă persoana condamnată la o
pedeapsă privativă de libertate cere să fie încarcerată într-un alt stat membru decât cel
desemnat prin hotărârea de condamnare.
Competenţa după locul săvârşirii faptei (art. 24)
1. În spaţiul judiciar unic prevăzut în art. 18 paragraful 1, competenţa după locul
săvârşirii faptei se exercită potrivit următoarelor reguli:
a) membrii M.P.E. desemnaţi de Procurorul General European pentru efectuarea
urmăririi şi conducerea investigaţiilor într-o cauză, în condiţiile prevăzute în art. 18 şi
următoarele sunt competenţi pe întregul teritoriu al Uniunii Europene (art. 18 paragraful 4a);
b) mandatul de arestare european, dispus la cererea M.P.E. de un judecător naţional
potrivit art. 20 paragraful 2e, este executoriu pe întregul teritoriu, persoana astfel arestată
poate fi transferată pe teritoriul statului în care prezenţa sa este necesară ( în timpul fazei
preparatorii sau a celei de judecată);
c) hotărârile pronunţate cu privire la infracţiunile definite mai sus, de instanţele
oricărui stat membru, sunt executorii pe întregul teritoriu al Uniunii.
2. Dacă investigaţiile necesită, sub orice formă, asistenţa judiciară a unui stat terţ
M.P.E. cere autorităţii naţionale a locului unde sunt principalele condiţii de investigaţii de a
adresa o cerere statului terţ, conform procedurii prevăzută de instrumentele juridice, naţionale
şi internaţionale, în vigoare.
Faza preparatorie (art. 25)
Faza preparatorie a procesului cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 1-8 este
deschisă de primele acte de investigaţii conduse de M.P.E. care dispune trimiterea în judecată
(art. 21 paragraful 3). Cât timp durează această fază, garanţia judiciară este asigurată de un
judecător independent şi imparţial denumit «judecător de drepturi» desemnat de fiecare stat
membru din cadrul instanţei locului unde se află un procuror european delegat. Acest
judecător este de asemenea competent să se pronunţe cu privire la constituirea de parte civilă
a Comisiei conform art. 30 şi de a dispune, dacă este cazul, măsuri asiguratorii privind faptele
24
care fac obiectul urmăririi, dacă existenţa obligaţiei nu este contestată în mod serios şi dacă
asemenea măsuri sunt necesare conservării intereselor civile şi proporţional cu acestea.
2. În cursul anchetei privind infracţiunile prevăzute în art. 1-8, sunt admise măsurile
coercitive enumerate în art. 20 paragraful 3. Totuşi orice măsură restrictivă sau privativă de
drepturi şi libertăţi fundamentale recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului
luate în cursul acestei faze împotriva unui martor sau a acuzatului trebuie să fie mai întâi
autorizată de judecătorul de drepturi, care controlează legalitatea şi temeinicia măsurii cu
respectarea principiilor necesităţii şi proporţionalităţii; un control ulterior în 48 de ore fiind
totuşi admis în caz de urgenţă, îndeosebi dacă există indicii privind riscul dispariţie, dacă
infracţiunea este în curs de săvârşire sau dacă suspectul intenţionează să se sustragă justiţiei.
3. La sfârşitul fazei preparatorii, dacă dispune trimiterea cauzei în judecată potrivit art.
21 paragrafele 1 şi 3, Procurorul general european supune această decizie judecătorului de
drepturi care verifică regularitatea întregii proceduri, înlăturând dacă este cazul, unele probe
obţinute prin încălcarea regulilor prevăzute în art. 32 şi sesizează instanţa de trimitere potrivit
regulilor stabilite în art. 26.
Faza de judecată (art. 26)
1. Infracţiunile prevăzute în art. 1-8 sunt judecate de instanţele naţionale, independente
şi imparţiale, desemnate de fiecare stat membru potrivit regulilor de competenţă după materie
din dreptul intern şi situate în localitatea unde se află stabilit procurorul european delegat.
Instanţele se compun în mod obligatoriu din judecători de profesie, pe cât posibil specializaţi
în domeniul economic şi financiar şi nu din simpli juraţi sau consilieri.
2. Fiecare cauză este judecată în statul membru a cărui instanţă pare a fi cea mai
apropiată de interesul unei bune administrări a justiţiei, eventualele conflicte de jurisdicţie
fiind rezolvate potrivit regulilor prevăzute în art. 28.
Principalele criterii de alegere sunt următoarele:
a) statul unde se află majoritatea probelor;
b) statul de reşedinţă sau de naţionalitate al acuzatului (sau a principalilor acuzaţi);
c) statul în care impactul economic al infracţiunii este cel mai important.
3. În aplicarea regulii generale a subsidiarităţii dreptului naţional (art. 35), instanţele
naţionale trebuie să se refere la regulile din codul european şi, în caz de lacună, să aplice legea
naţională. În orice ipoteză, ele sunt ţinute să motiveze pedeapsa cu referire la circumstanţele
particulare specifice fiecărei cauze, în aplicarea regulilor prevăzute în art. 15-17.
Recursul la instanţele naţionale (art. 27)
1. Orice hotărâre de condamnare pronunţată împotriva unei persoane declarată
vinovată de o infracţiune prevăzută în art. 1-8 trebuie să poată face obiectul unui apel al
condamnatului, care să ducă la rejudecarea cauzei, în drept şi în fapt, de către o instanţă
superioară aparţinând statului în care condamnarea a fost pronunţată în primă instanţă prin
aplicarea, ca la instanţa de prim grad, a regulilor stabilite în Codul european, şi în caz de
lacună, în legea naţională.
2. Apelul este deopotrivă deschis, în caz de achitare totală sau parţială, Ministerului
Public European şi Comisiei.
3. În cazul în care a declarat apel numai condamnatul, instanţa sesizată nu-i poate
majora pedeapsa.
Recursul la Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (art. 28)
1. Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe în materia infracţiunilor prevăzute
în art. 1-8 în trei cazuri:
a) cu titlu prejudicial asupra interpretării Codului şi a eventualelor măsuri aplicabile;
b) la cererea unui stat membru sau a Comisiei pentru orice neînţelegere privind
aplicarea codului;
25
c) la cererea M.P.E. sau a unei autorităţi judiciare naţionale asupra conflictelor de
competenţă privind aplicarea regulilor stabilite de principiul teritorialităţii europene, în ceea
ce priveşte Ministerul Public (art. 18 şi 24), care reprezintă garanţia judiciară pentru instanţele
naţionale (art. 25-27).
2. Dacă apare o problemă de interpretare sau un conflict de competenţă în faţa unei
instanţe a unui stat membru, această instanţă poate cere Curţii de Justiţie să se pronunţe
asupra acestei probleme, dacă apreciază că o decizie asupra chestiunii este necesară pentru a
da propria sa hotărâre.
3. Dacă o asemenea problemă sau conflict se invocă sau apare într-o cauză aflată în
faţa unei instanţe naţionale a cărei hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional de
drept intern, această instanţă este ţinută să sesizeze Curtea de Justiţie.
Drepturile acuzatului (art. 29)
1. În orice proces deschis pentru o infracţiune prevăzută în art. 1-8, acuzatul
beneficiază de drepturile de apărare care îi sunt acordate de art. 6 din Convenţia Europeană a
drepturilor omului şi de art. 10 din Pactul internaţional al O.N.U. privind drepturile civile şi
politice.
2. O persoană nu poate fi ascultată ca martor ci trebuie considerată acuzată plecând de
la orice act de constatare, denunţând sau evidenţiind existenţa indiciilor grave şi concordante
de vinovăţie a faptei sale, şi cel mai târziu, până la primul interogatoriu luat de o autoritate
trebuie să i se aducă la cunoştinţă existenţa acestor indicii.
3. De la primul interogatoriu, acuzatul are dreptul de a cunoaşte conţinutul probelor
existente împotriva lui, dreptul de a fi asistat de apărătorul ales de el şi dacă este cazul, de un
interpret. I se recunoaşte dreptul la tăcere.
Drepturile comisiei ca parte civilă (art. 30)
1. Comisia europeană, în măsura în care Comunitatea este victima unui prejudiciu
produs direct printr-o infracţiune prevăzută în art. 1-8, se poate constitui parte civilă în faţa
judecătorului competent, fie în timpul fazei preparatorii, fie la începerea fazei de judecată. Ea
poate cere judecătorului să ia măsuri de conservare şi de a dispune, dacă este cazul, repararea
prejudiciului.
2. Constituirea de parte civilă, când este declarată acceptabilă, conferă Comisiei
drepturile şi prerogativele unei părţi în proces; comunicarea dosarului, notificarea actelor de
procedură, asistenţa unui avocat, prezenţa la audiere, participarea la administrarea probei,
exercitarea căilor de recurs, în ceea ce priveşte interesele civile (art. 27).
Sarcina probei (art. 31)
1. Orice persoană acuzată de o infracţiune prevăzută de art. 1-8 este prezumată
nevinovată până la stabilirea vinovăţiei în mod legal printr-o hotărâre definitivă intrată în
puterea lucrului judecat.
2. Sub rezerva obligaţiilor de a prezenta unele documente putând proveni din dreptul
naţional sau din dreptul comunitar, nimeni nu este obligat de a contribui în mod activ, direct
sau indirect, la stabilirea propriei sale vinovăţii.
Probele admise (art. 32)
1. Sunt admise în statele membre ale Uniunii Europene următoarele probe:
a) mărturiile fie directe, fie prezentate la audiere printr-o comunicare audio-vizuală,
dacă martorul se află într-un alt stat membru, fie prezentate de M.P.E. sub forma unui «proces
verbal de audiere» acesta din urmă implicând ca audierea să fie făcută în faţa unui judecător,
în prezenţa apărătorului, şi să i se acorde posibilitatea de a pune întrebări, în sfârşit, ca apariţia
să fie înregistrată video;
b) interogatoriile acuzatului fie direct, fie efectuate de M.P.E. sub forma unui «proces
verbal european de interogare» implică ca audierea să fie făcută în faţa unui judecător, cu
asistarea acuzatului de un apărător ales căruia i s-a prezentat dosarul în timp util şi cel mai
26
târziu în 48 de ore înainte de interogare, şi dacă este cazul, de un interpret, în sfârşit ca
operaţia să fie înregistrată video;
c) declaraţiile acuzatului, independent de orice interogatoriu, dacă au fost făcute în faţa
autorităţii competente (M.P.E. sau judecător), dacă acuzatul a fost avertizat în prealabil despre
dreptul său la tăcere şi de asistenţa unui apărător ales şi dacă declaraţiile au fost înregistrate
prin orice mijloc;
d) documentele prezentate de un expert-contabil desemnat de o instanţă competentă
dintre persoanele fizice sau juridice figurând pe o listă europeană agreată de statele membre,
la propunerea M.P.E., fie în cursul fazei preparatorii, fie la începutul fazei de judecată;
e) documentele pe care acuzatul a fost obligat să le prezinte într-o anchetă preliminară
administrativă sau în ipoteza în care o asemenea obligaţie va fi însoţită de sancţiuni penale.
2. Prezentele dispoziţii nu exclud aplicabilitatea altor mijloace de probă considerate ca
admisibile faţă de dreptul naţional în vigoare în statul a cărui instanţă de judecată este
sesizată.
Excluderea probelor obţinute prin încălcarea regulilor de drept (art. 33)
1. În cazul urmăririi pentru o infracţiune prevăzută în art. 1-8, orice probă trebuie să fie
înlăturată dacă a fost obţinută de organele comunitare sau naţionale, cu încălcarea drepturilor
fundamentale consacrate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a regulilor
europene stabilite prin art. 31 şi 32, sau prin încălcarea dreptului naţional aplicabil, fără a fi
justificată prin regulile europene menţionate.
2. Dreptul naţional aplicabil pentru determinarea problemei de a cunoaşte dacă proba a
fost obţinută legal sau nelegal trebuie să fie dreptul ţării unde proba a fost obţinută. Dacă o
probă a fost obţinută în mod legal în sensul menţionat, nu se va putea interzice utilizarea
probei prin simplul fapt că obţinerea ar fi nelegală în ţara folosirii ei. Dar oricând se va putea
interzice folosirea unei astfel de probe administrată conform dreptului ţării unde ea a fost
obţinută, cu încălcarea dreptului consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau
a regulilor europene (art. 31 şi 32).
Publicitatea şi secretul (art. 34)1.
1. Investigaţiile efectuate sub conducerea M.P.E. sunt secrete şi autorităţile care
participă la aceste investigaţii sunt ţinute să respecte secretul profesional.
2. Audierile de către judecătorul de drepturi pot fi făcute în public dacă majoritatea
părţilor consimt, afară de cazul când publicitatea este de natură să dăuneze bunei desfăşurări a
anchetei, intereselor unui terţ, ordinii publice sau bunelor moravuri. În orice ipoteză, se
interzice mass-mediei de a publica în cursul procesului informaţii privind mijloacele de
probă.
3. Judecata trebuie să fie publică însă accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei
şi publicului, în totalitate sau într-o parte a procesului, în condiţiile prevăzute de art. 6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Această publicitate poate include înregistrarea şi difuzarea audiovizuală a procesului
dacă dreptul naţional al statului respectiv o prevede şi în condiţiile pe care le impune.
Subsidiaritatea dreptului naţional în raport cu codul european (art. 35)
Corpul de reguli menţionate mai sus în dreptul substanţial (art. 1-17) şi în procedură
(art. 18-34) este aplicabil pe întregul teritoriu al statelor membre a Uniunii Europene. În caz
de lacună a codului, legea aplicabilă este cea a locului unde infracţiunea este urmărită, se
trimite în judecată sau, dacă este cazul, cea a locului de executare a pedepsei.
27
TRATATELE CONSTITUTIVE ŞI STRUCTURA UNIUNII EUROPENE
dr.Paula C.Pantea
Procuror şef serviciu
Ideea unei Europe Unite, care - după unii autori - are multiple rădăcini istorice a
căpătat o formă concretă abia după cel de-al doilea război mondial, în urma aşa numitelor
„Tratate ale Comunităţii”.
Este important de amintit, în acest sens, discursul ţinut de prim-ministrul
englez Winston Churchill, la 19 septembrie 1946, la Universitatea din Zurich, când şi-a
prezentat opiniile sale privind necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el
vedea un parteneriat Franţa –Germania, ca o primă etapă.
Astfel, la 18 aprilie 1951 se semnează la Paris tratatul care instituie
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 25 iulie
1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg), era deschis aderării altor state şi a fost semnat pentru o durată de 50 de ani de la
data intrării sale în vigoare.
În iunie 1955 cele şase state membre s-au reunit la Messina, punând bazele
celorlalte două comunităţi europene, respectiv Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), tratatele
care instituiau aceste comunităţi fiind semnate ulterior la 25 martie 1957. Ele au intrat în
vigoare după ce au fost ratificate de statele membre, la 1 ianuarie 1958.
Ultimele două tratate au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată.
Cele două noi comunităţi, care se alăturau primei aparţineau unei noi generaţii.
Ele aveau un pronunţat caracter supranaţional şi competenţe sporite.
Deşi, la constituirea celor trei comunităţi, nu a fost clar exprimată în tratate
intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele cele
Thus, the treaty instituting the European Community of Coal and Steel (CECO)
was signed in Paris on 18 April 1951 and came into force on 25 July 1952. It
reunited six European states (France, Western Germany, Italy, Belgium, the
Netherlands and Luxemburg), was opened to other states'accession and was signed
for a duration of 50 years since its coming into force.
In June, 1955, the six member states met at Messina, they laying the
foundations of the other two European communities, namely the Economic
European Community (C.E.E.) and the European Community of Atomic Energy
(C.E.E.A. or Euratom), the treaties establishing these communities being
subsequently signed on 25 March, 1957. They came into force after having been
ratified by the member states on 1 January, 1958.
Although when establishing the three communities the intention of creating
the common market was not clearly expressed in the treaties, this was taken into
account as one of the most important objectives to be achieved; at the same time it
was also intended to constitute the political union by of way merging these
communities, which was proved by the communities'evolution and creation of the
European Union through the Treaty of Maastricht, that was also intended to achieve
such objectives.
28
mai importante ce urmau a fi realizate, urmărindu-se şi constituirea uniunii politice prin
fuzionarea acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea Uniunii
Europene prin Tratatul de la Maastricht, care şi-a propus şi realizarea acestor obiective.
Instituirea celor trei comunităţi europene a reprezentat doar începutul unui
proces complex a cărui evoluţie s-a desfăşurat în două direcţii: creşterea numărului statelor
membre şi perfecţionarea instituţională.
Numărul de membri a crescut continuu, ajungându-se la 1 ianuarie 1986 la
existenţa a 12 state membre ale Comunităţilor europene.
Aderarea Marii Britanii, refuzată de două ori de Franţa, a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1973 şi a devenit efectivă la finele anului 1977, după expirarea perioadei de
tranziţie.
La 1 ianuarie 1981 a intrat în vigoare şi aderarea Greciei.
La scurt timp după constituirea celor 3 comunităţi europene, statele membre au
început să-şi unească eforturile în vederea realizării unei uniuni europene veritabile.
Obiectivul fiind greu de atins, dintru început, s-a adoptat politica paşilor mărunţi, o primă
măsură fiind unificarea instituţiilor comunitare.
Este important de semnalat, în această orientare, Tratatul semnat la Bruxelles –
la 8 aprilie 1965 prin care se instituia un Consiliu Unic şi o Comisie Unică, pentru cele trei
comunităţi.
O serie de documente şi tratate semnate după anul 1980 au creat premisele
adoptării, în anul 1986, a Actului Unic European, cel mai important document adoptat
imediat după semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor europene.
El reuneşte într-un singur document dispoziţiile privind reforma instituţiilor
europene şi extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind
cooperarea în domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.
Actul unic european este considerat ca un moment important de relansare
instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea
Uniunii Europene.
O fază decisivă a procesului integrării europene, a început o dată cu semnarea,
de către cei 12 membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992 a Tratatului de
Maastricht privind instituirea Uniunii Europene. Este important de subliniat faptul că
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul de la Maastricht nu se substituie Comunităţilor, ci
le înglobează la un nivel superior, acestea fiind menţinute şi chiar dezvoltate prin dispoziţiile
tratatului.
Uniunea Europeană, privită ca sinteză a celor trei comunităţi, nu are
personalitate juridică, reprezentând mai mult un concept politic.
Comunităţile europene îşi păstrează personalitatea juridică, putând să se
angajeze şi să angajeze statele membre în plan economic, Uniunea Europeană putându-se
angaja numai în plan politic.
În concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină
pe trei piloni:
- Comunităţile europene (primul pilon);
- politica externă şi de securitate comună (al doilea pilon);
- cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (al treilea pilon).
Această structură este diferită şi evoluată faţă de cea instaurată prin Actul Unic
European care cuprinde doar două elemente: comunităţile europene şi cooperarea politică.
Prin tratatul de la Maastricht, structura Uniunii a devenit mai unitară, având în
vedere faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie Uniunea.
29
1. Primul pilon consacră fundamentele Uniunii în sensul că aceasta este
întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare
instituite de Tratat.
Cu privire la acest pilon, tratatul cuprinde reglementări detaliate privind:
- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor
comunităţii;
- definirea cetăţeniei Uniunii Europene;
- noile competenţe conferite comunităţii în domenii ca: sănătate publică,
cultură, protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret;
- realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
2. Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică externă şi de securitate
comună, reglementând dispoziţii referitoare la:
- obiectivele politicii externe şi de securitate comună şi metodele sale;
- domeniile în care se instituie „poziţii comune” precum şi cele ce fac
obiectul unor acţiuni comune cu caracter de constrângere;
- procedurile şi competenţele în domeniul reprezentării externe a Uniunii
Europene.
Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind problemele de securitate şi apărare
reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările anterioare.
3. Al treilea pilon instituie cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, cuprinzând dispoziţii privind:
- procedurile de cooperare interguvernamentală;
- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în
comunităţi;
- regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne şi obiectivele avute în vedere de Uniune în acest domeniu;
- mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.
Deşi de o importanţă majoră, Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima
fază a evoluţiei construcţiei europene, el constituind doar „o etapă nouă în procesul de creare
a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei” (art. A – tratat). Astfel, în chiar
cuprinsul tratatului se prevedea posibilitatea revizuirii, în următorii ani, a dispoziţiilor privind
modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre.
În acest sens, Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a
adus elemente semnificative în reforma instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării în
perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea de noi state, în special din centrul şi estul
Europei.
În prezent, de la un număr iniţial de 6 state, Uniunea s-a extins la 15 state
membre, cu o populaţie totală de 370 de milioane de persoane, care au statutul de cetăţeni ai
Uniunii.
Potrivit art. 8 (1) din Tratatul Uniunii Europene, se instituie o cetăţenie a
Uniunii. Este cetăţean al Uniunii, orice persoană care are cetăţenia unui stat membru:
“Art. 8A – (1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se
stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi a condiţiilor
prevăzute de prezentul tratat şi de măsurile luate pentru aplicarea lui (...).
Art. 8B – (1) Orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu
este cetăţean al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul
membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”.
Pe lângă Tratatele Uniunii, există şi alte tratate de drept internaţional între
statele europene, cel mai important fiind Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(C.E.D.O.).
30
Prin C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale se adoptă un anumit standard al
drepturilor omului, care are efecte majore asupra ordinii constituţionale a statelor membre.
Împreună cu Tratatele Unionale, C.E.D.O. formează, „lato sensu”, baza
dreptului comunitar.
În ceea ce priveşte analiza sistemului instituţional al Uniunii Europene, trebuie
pornit de la art. 41 al Tratatului Comunităţii Europene, conform căruia realizarea misiunilor
încredinţate Comunităţii este asigurată de următoarele instituţii:
- un Parlament European;
- un Consiliu;
- o Comisie;
- o Curte de Justiţie;
- o Curte de Conturi.
Şi totuşi, dacă privim structura sistemului instituţional comunitar într-o viziune
piramidală, se impune concluzia că locul Consiliului European se află în vârful acestei
piramide, celorlalte instituţii revenindu-le sarcina de a pune în aplicare orientările generale
stabilite de acesta.
Consiliul European, organ comunitar ce reuneşte şefii de state şi guverne
comunitare nu a fost prevăzut de tratatele iniţiale, fiind rezultatul unui proces istoric. El a fost
reglementat prin Actul Unic European (art. 2) şi prin Tratatul de la Maastricht (art. D).
Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi
defineşte orientările politice generale.
Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Comunităţilor
Europene, compus din miniştrii competenţi, denumit, după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Maastricht, „Consiliul Uniunii Europene”.
Astfel, diferenţele dintre cele două organe comunitare au la bază mai multe
criterii: sub aspectul componenţei (Consiliul European este compus numai din şefii de state
sau de guverne ai ţărilor membre, pe când Consiliul Uniunii Europene este compus din
miniştrii de externe sau alţi miniştri ai statelor membre); sub aspectul funcţionalităţii
(Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Uniunii Europene, dar nu şi
invers); sub aspectul atribuţiilor pe care le exercită (Consiliul European stabileşte
orientările de bază ale politicii comunitare, în timp ce Consiliul Uniunii Europene
îndeplineşte atribuţii normative).
Conceput iniţial ca un simplu organ consultativ, Parlamentul European a
devenit o instituţie cu o importanţă tot mai mare în cadrul sistemului instituţional comunitar.
Denumirea de Parlament European este consacrată din punct de vedere juridic
de Actul Unic European din 1986 şi a fost menţinută şi de Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam. Aceste tratate i-au întărit şi mai mult puterea, prin reglementarea procedurii
codeciziei.
Conform definiţiei stabilită prin tratatele iniţiale, Parlamentul European este
instituţia compusă din reprezentanţii popoarelor statelor reunite în Comunităţi (art. 20 –
Tratatul C.E.C.O., art. 137 – Tratatul C.E.)
Numărul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între
statele membre au fost modificate succesiv, prin aderarea noilor membri în Uniunea
Europeană.
Numărul total al reprezentanţilor aleşi este în prezent de 626. Prin Tratatul de
la Nisa s-a stabilit că, în perspectiva extinderii Uniunii Europene, Parlamentul European va
avea 732 de membri. Tot cu acest prilej s-a stabilit necesitatea unei redistribuiri a numărului
de locuri, prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari, în favoarea celor mici şi
mijlocii.
31
Există unele incompatibilităţi între calitatea de reprezentant în Parlamentul
European şi alte funcţii în cadrul organelor comunitare sau guvernelor naţionale.
Durata mandatului parlamentar este stabilită la cinci ani şi coincide cu
perioada de legislatură a Parlamentului European.
Toate reuniunile Parlamentului se desfăşoară în cele 11 limbi oficiale ale
Comunităţii, prin interpretare simultană. Tot astfel, toate documentele Parlamentului sunt
traduse şi tipărite în cele 11 limbi oficiale.
În ceea ce priveşte atribuţiile Parlamentului European, conform modificărilor
şi completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare, acestea ar putea fi grupate în :
atribuţii normative, atribuţii în cadrul procedurii de desemnare a Comisiei, atribuţii de control
şi atribuţii în domeniul adoptării bugetului.
Puterea normativă a Parlamentului European se exercită în mod schematic,
după patru proceduri legislative în funcţie de natura propunerii în discuţie: consultarea,
cooperarea, codecizia şi avizul conform.
Procedura consultării – reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie
a Parlamentului în cadrul procesului decizional. Conform acestei proceduri, Consiliul poate să
adopte un act, pe baza propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului.
Consultarea presupune o singură lectură din partea Parlamentului şi emiterea
unui aviz consultativ.
Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea
actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziţii.
Consultarea este obligatorie pentru câteva domenii de activitate comunitare:
politica agricolă, libera mişcare a bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător etc.
Consultarea este facultativă când se referă la acele măsuri legislative adoptate
de Comisie în baza atribuţiilor legislative conferite de Consiliu.
Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European şi presupune
două lecturi, de către Parlament şi Consiliu, ale textului ce urmează să fie adoptat. Ea se
aplică ori de câte ori tratatul face referire la aceasta.
Codecizia – a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, fiind reglementată
în art. 189-B din Tratatul Comunităţii Europene. Prin intermediul acestei proceduri,
Parlamentul European devine asociat Consiliului în adoptarea actelor juridice comunitare, în
diverse domenii: piaţa internă, libera circulaţie a forţei de muncă, cercetarea, cultura etc.
Procedura codeciziei este lungă şi complexă, având la bază trei lecturi ale
textului realizate prin trei trimiteri şi retrimiteri ale textului între Consiliu şi Parlament.
Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a
Consiliului de către Parlament, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor ce îl
compun.
Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European şi viza două
situaţii distincte:
- cererile de aderare de noi state europene;
- încheierea acordurilor de asociere cu state terţe.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht, procedura avizului este extinsă la noi
domenii.
Art. 158 din Tratatul Comunităţii Europene (modificat prin Tratatul de la
Maastricht) asociază Parlamentul European la procedura de numire a preşedintelui şi a
celorlalţi membri ai Comisiei. Conform acestor reglementări, Parlamentul European trebuie să
fie consultat de către guvernele statelor membre înainte ca acestea să desemneze, de comun
acord, preşedintele Comisiei.
32
Parlamentul European are, de asemenea, posibilitatea de a decide demisia
Comisiei în bloc, prin aprobarea unei moţiuni de cenzură, cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate.
Sancţiunea se poate aplica Comisiei la iniţiativa unui grup politic parlamentar
sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului.
Un rol esenţial revine Parlamentului în domeniul adoptării bugetului.
Adoptarea bugetului Comunităţilor Europene este rezultatul unei proceduri de codecizie între
Consiliu şi Parlament. Această procedură a evoluat concomitent cu evoluţia regimului
financiar.
În domeniul controlului politic, în afara atribuţiilor tradiţionale (atribuţii de
informare, atribuţii sancţionatorii) Tratatul de la Maastricht a adus o extindere a atribuţiilor
Parlamentului, adăugând tehnici noi de control la dispoziţia acestuia: dreptul de anchetă,
dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre,
exprimând cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale.
El este autoritatea interguvernamentală ce exprimă legitimitate statală,
exercitând funcţii multiple în cadrul sistemului comunitar.
Consiliul este format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat.
Guvernele naţionale au posibilitatea să împuternicească atât miniştrii, cât şi alţi
demnitari cu rang superior, care să le reprezinte interesele la nivelul Consiliului.
În principiu, miniştrii Afacerilor Externe sunt consideraţi principalii
reprezentanţi ai statelor membre în Consiliu – în formaţiunea denumită „afaceri generale”.
Fiecare ministru participant la lucrările Consiliului răspunde în faţa
Parlamentului ţării sale pentru prestaţia sa, însă deciziile luate nu pot fi modificate.
Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene sunt reglementate
atât prin dispoziţii ale tratatelor comunitare, cât şi prin dispoziţii cuprinse în Regulamentul
interior al Consiliului.
Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută la
îndeplinirea activităţilor sale : Secretariatul General, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi,
Comitetele specializate (ex.: comitetul monetar, comitetul politic, comitetul de coordonare
etc.).
Preşedinţia Consiliului este exercitată prin rotaţie de fiecare stat membru
pentru o durată de 6 luni după o ordine fixată de tratate, într-un ciclu de 6 ani, fiecare stat
deţinând preşedinţia în cealaltă jumătate calendaristică a anului (de regulă, preşedinţia se
schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie ale fiecărui an).
Consiliul se întruneşte lunar în compunerea miniştrilor de externe, însă mai au
loc şi alte reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate.
Tratatele comunitare asigură Consiliului importante atribuţii în coordonarea
politicilor economice generale ale statelor membre şi îl investesc cu o competenţă normativă
de principiu, fiind considerat veritabilul legiuitor comunitar.
În evoluţia procesului comunitar, democratizarea procesului decizional tinde
însă ca Parlamentul European să fie asociat cât mai mult cu exercitarea funcţiei normative.
Consiliul îndeplineşte şi funcţii executive, putând exercita el însuşi unele
dintre competenţele de execuţie.
Importante atribuţii sunt conferite Consiliului cu privire la politica externă şi
de securitate comună şi cu privire la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
33
Comisia Uniunii Europene – poate fi considerată organul executiv comunitar,
având un caracter supranaţional, care a evoluat odată cu progresul construcţiei europene.
Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de către cetăţeni ai statelor
membre, Comisia trebuind să cuprindă cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru, fără ca
numărul comisarilor având cetăţenia aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi.
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii.
În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la
nici un guvern şi de la nici un organism.
Independenţa membrilor Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele
membre, în sensul că fiecare stat membru se angajează să respecte această independenţă, să
nu caute să-i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor.
Independenţa Comisiei este garantată şi prin faptul că, din punct de vedere
politic, răspunde numai în faţa Parlamentului European.
Principiul de funcţionare al Comisiei este colegialitatea, ceea ce înseamnă că
hotărârile sunt luate printr-o decizie colectivă, membrii comisiei fiind responsabili în comun
de măsurile adoptate.
Principalele atribuţii ale Comisiei, în vederea asigurării şi dezvoltării pieţei
comune sunt menţionate în art. 155 al Tratatului Comunităţii Europene şi se referă în esenţă
la:
- formularea de recomandări şi avize asupra materiilor care fac obiectul
tratatului;
- participarea la formularea actelor Consiliului şi Parlamentului European;
- exercitarea competenţelor conferite de Consiliu.
Funcţiile care au cunoscut un proces evolutiv mai pronunţat sunt cele
referitoare la participarea Comisiei la puterea normativă în cadrul procesului comunitar
(funcţia de decizie şi de execuţie).
În cadrul structurii Uniunii Europene, organele jurisdicţionale comunitare
ocupă un loc preponderent.
Sistemul judiciar comunitar reprezintă un ansamblu de mecanisme
jurisdicţionale, în care Curtea de Justiţie ocupă un loc central, însă nu exclusiv.
Organizarea jurisdicţională comunitară este complexă, presupunând
repartizarea competenţelor jurisdicţionale între Curtea de Justiţie şi jurisdicţiile naţionale.
Preocuparea de a asigura eficacitatea sistemului judiciar comunitar fără a
aduce atingere suveranităţii judiciare a statelor membre, a dus la o dublă repartizare a
competenţelor.
Astfel, în plan material aplicarea dreptului comunitar este împărţită între
jurisdicţiile naţionale şi Curtea de Justiţie, competenţa jurisdicţiilor naţionale fiind extinsă în
totalitatea litigiilor care pun în cauză aplicarea dreptului comunitar ce rezultă din dispoziţii
exprese ale tratatelor.
În plan funcţional însă, interpretarea dreptului comunitar revine Curţii de
Justiţie, prin mecanismul judiciar instituit de tratatele comunitare.
Pe lângă Curtea de Justiţie funcţionează Tribunalul de primă instanţă, creat
în 1985 prin Actul Unic European, ca un organism menit să preia o parte din competenţele
Curţii, sub rezerva unui recurs în faţa Curţii cu privire la aspectele de drept, în condiţiile
stabilite de statut.
În plan instituţional, Tribunalul de primă instanţă nu este o nouă jurisdicţie la
nivel comunitar, el făcând parte integrantă din Curtea de Justiţie.
Începând din 1995, Curtea de Justiţie este compusă din 15 judecători. Aceştia
îşi desemnează dintre ei, pentru trei ani, preşedintele. Mandatul poate fi reînnoit.
34
În componenţa Curţii de Justiţie intră un număr de 9 avocaţi generali care au
obligaţia, acţionând cu deplină imparţialitate şi independenţă, să prezinte concluziile lor
motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie.
Judecătorii sunt numiţi prin acordul statelor membre, pe o perioadă de 6 ani.
Curtea de Justiţie, al cărei sediu a fost stabilit la Luxemburg, se reuneşte de
obicei în sesiuni plenare.
În cadrul Curţii de Justiţie funcţionează şase camere, dintre care patru sunt
compuse din trei judecători, iar două din cinci judecători.
Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze: faza scrisă şi faza orală.
Faza scrisă începe cu depunerea unei plângeri prin care se introduce acţiunea.
Preşedintele va încredinţa cauza unei camere pentru cercetări prealabile şi va desemna un
judecător raportor, care va întocmi un raport de audienţă cuprinzând descrierea faptelor şi
consideraţiile părţilor.
În faza orală, părţile îşi susţin cauza în cadrul unei audieri publice în faţa
judecătorilor, neavând voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocaţi.
În final, Curtea, deliberând numai în compunere impară, va pronunţa o
hotărâre pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susţinerilor părţilor şi a
concluziilor formulate de avocatul general. Nu sunt admise opinii separate.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, Curtea de Justiţie garantează nu numai
respectarea, ci şi aplicarea unitară a dreptului comunitar. Astfel, ea exercită:
1. Funcţia de justiţie administrativă, în scopul protejării subiectelor de drept
împotriva eventualelor acţiuni ilegale sau păgubitoare ale instituţiilor comunitare. În această
categorie se includ:
- acţiunile privind legalitatea actelor adoptate de instituţiile comunitare;
- recursul în anulare, prin care pot fi atacate actele emise de Consiliu şi
Comisie precum şi de Parlamentul European, acte care produc efecte faţă de terţi;
- recursul prejudiciar (în interpretare) prin care Curtea se pronunţă asupra
interpretării tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile comunitare.
2. Funcţia de justiţie constituţională este exercitată de Curtea de Justiţie
atunci când la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat membru, formulează avize
conform reglementărilor comunitare.
3. Funcţia de justiţie internaţională este exercitată de Curte în soluţionarea
unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept internaţional. Curtea este competentă a
statua asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatului, dacă
acest diferend îi este supus în virtutea unui compromis.
4. Funcţia de instanţă de recurs este exercitată cu prilejul soluţionării
recursurilor introduse împotriva tribunalului de primă instanţă.
Un loc important în sistemul instituţional comunitar îl ocupă Curtea de
Conturi. Această instituţie nu a fost prevăzută în tratatele de constituire a celor trei
Comunităţi Europene, fiind creată prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la
Bruxelles, din 22 iulie 1975, ca urmare a cererii Parlamentului European.
Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost ridicată la rangul de
instituţie comunitară alături de Parlament, Consiliu şi Comisie.
Curtea de Conturi este compusă din 15 membri, aleşi dintre persoanele care
aparţin sau au aparţinut în ţările lor, instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare
deosebită pentru această funcţie.
Membrii Curţii îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii.
35
Numirea lor este făcută de Consiliu, în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European, pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit.
Este important de subliniat faptul că, Curtea de Conturi nu este un organism
jurisdicţional.
Cea mai importantă funcţie a Curţii de Conturi este funcţia de control al
tuturor veniturilor şi cheltuielilor comunităţii, respectiv a Bugetului General al Comunităţii.
De asemenea, ea examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor
oricărui organism creat de Comunitate, în maniera în care actul fondator nu exclude acest
control. Acest control asupra veniturilor şi cheltuielilor comunitare asigură bunul
management financiar comunitar, prin evaluarea rezultatelor obţinute în raport cu prognozele.
Putem vorbi şi de o funcţie consultativă a Curţii de Conturi, care trebuie să fie
consultată de către celelalte instituţii comunitare cu privire la orice proiect comunitar din sfera
financiară şi bugetară.
La solicitarea acestor instituţii, Curtea emite avize consultative, în vederea
adoptării unor acte juridice.
Ele nu sunt avize conforme, deci destinatarul lor nu este legat de conţinut, însă
solicitarea lor este obligatorie.
Ca o concluzie la cele arătate se poate susţine că Uniunea Europeană constituie
o nouă ordine de drept în plan internaţional, pentru a cărei funcţionare statele şi-au limitat
drepturile suverane, în anumite domenii, şi ai cărei subiecţi sunt nu doar statele membre, ci şi
naţionalii acestora.
Caracterul special al acestei noi ordini de drept este ilustrat prin faptul că
persoanele fizice şi juridice, cetăţeni ai oricărui stat membru al Uniunii Europene, pot invoca
în mod direct dreptul comunitar.
Acest lucru este o consecinţă a faptului că dreptul comunitar devine direct
aplicabil o dată cu acceptarea tratatelor comunitare, în momentul aderării la Uniunea
Europeană.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a calificat tratatele ca fiind
“Constituţia” Comunităţii Europene.
În 1993, România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a ratificat
C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale. (Trebuie menţionat faptul că potrivit jurisprudenţei Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene, “Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” nu este
direct aplicabilă Uniunii, însă trebuie luată în consideraţie în interpretarea dreptului
comunitar).
De asemenea, prin Legea nr. 20/1993 (Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie
1993) România a ratificat Acordul European de Asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte.
Acest acord a intrat în vigoare în 1995. Acordul European instituie asocierea
României la Uniunea Europeană şi stabileşte formele dialogului politic permanent.
La 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.
La 25 martie 1998, Comisia Europeană a aprobat Parteneriatele pentru
Aderare pentru cele zece ţări candidate din Europa centrală şi de est, elemente centrale ale
strategiei consolidate de primire.
Parteneriatul pentru aderare se concentrează pe pregătirea României în vederea
îndeplinirii în totalitate a criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European la Copenhaga
(1993).
Ca răspuns la Parteneriatul pentru Aderare a fost elaborat Planul Naţional de
Adoptare a Acquis-ului Comunitar, care impune introducerea dreptului comunitar în
vigoare (a acquis-ului) în ordinea de drept a statului candidat.
36
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ
Ilie Picioruş
Procuror şef secţie
Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
Trăim într-o lume globalizată în care frontierele ţin mai mult de istorie şi asistăm la un
intens trafic de persoane şi capitaluri.
În acest context, criminalitatea a devenit un fenomen universal. Lupta contra
traficanţilor de droguri şi de arme, contra reţelelor de prostituţie a devenit un obiectiv major şi
o prioritate pentru justiţia din toate ţările lumii. De aici, necesitatea eficientizării sistemelor de
justiţie penală naţionale, pe de o parte, şi a cooperării autorităţilor judiciare naţionale, pe de
altă parte.
România acordă la cererea unui alt stat asistenţa cea mai amplă în orice procedură
privitoare la infracţiuni a căror reprimare este, în momentul solicitării asistenţei, de
competenţa autorităţilor judiciare ale statului străin solicitant.
În domeniul asistenţei judiciare în materie penală România a încheiat tratate bilaterale
cu: Albania, Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Coreea de Nord, fosta RDG, Grecia, Italia, fosta
Iugoslavie, Maroc, Mongolia, Polonia, Tunisia, Turcia, fosta URSS, Franţa, Ungaria, Belgia,
Moldova, S.U.A., Canada, Cuba, China, Algeria, Armenia şi Siria.
De asemenea, România a adoptat Legea nr.704/2001 privind asistenţa judiciară
internaţională în materie penală care cuprinde , practic, normele conţinute de Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptată la Strasbourg la 20.04.1959 şi de
Protocolul adiţional adoptat la Strasbourg la 17.03.1978, ratificate prin Legea nr.236/1998.
Asistenţa judiciară poate avea ca obiect:
a) notificarea actelor de procedură în procesul penal;
b) efectuarea comisiilor rogatorii;
c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;
d) cazierul judiciar;
e) măsuri referitoare la executarea pedepsei (amânarea, suspendarea, întreruperea) şi la
liberarea condiţionată;
Criminality has become a universal phenomenon. The fight against the
traffickers in drugs and arms, against the prostitution networks, has become a major
objective and a priority for the justice of all countries of the world. Hence, the
necessity of making the national criminal justice systems efficient, on the one hand,
and of the national judicial authorities'co-operation, on the other hand.
Romania grants, at the request by another state, the amplest assistance in
any procedure related to crimes the repression of which falls, at the time of
assistance request, under the competence of the foreign requesting state's judicial
authorities.
37
f) cererea de urmărire;
g) alte forme de cooperare.
Asistenţa judiciară poate fi refuzată:
a) dacă cererea se referă la infracţiuni considerate de statul român ca fiind infracţiuni
politice sau conexe la asemenea infracţiuni;
b) dacă îndeplinirea cererii este de natură să aducă atingere siguranţei naţionale,
ordinii de drept sau altor interese;
c) dacă fapta care motivează cererea face în România obiectul unei proceduri penale
împotriva aceleiaşi persoane sau dacă a fost pronunţată o hotărâre penală asupra aceleiaşi
fapte.
Din practica Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în această materie,
rezultă că majoritatea cererilor de asistenţă judiciară internaţională vizează comisii rogatorii şi
comunicarea unor soluţii adoptate de autorităţile judiciare străine.
Cererile de asistenţă judiciară adresate autorităţilor române se îndeplinesc potrivit
dreptului procesual român.
Asistenţa judiciară este de două feluri:
1) activă, când statul român adresează unui stat străin o cerere de asistenţă judiciară;
2) pasivă, când statului român i-a fost adresată de un stat străin o cerere de asistenţă
judiciară.
Prin acte de procedură se înţeleg: citaţiile, alte acte de urmărire penală, hotărârile
judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de atac, plata amenzilor şi a cheltuielilor de
procedură.
Comunicarea actelor de procedură primite de la un stat solicitant, va putea fi efectuată
prin simpla lor transmitere către destinatar.
Dovada comunicării se va transmite statului solicitant.
Citaţia destinată unei persoane urmărite care se află în România va fi transmisă
autorităţilor române cu cel puţin 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare.
Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de întrajutorare
care constă în delegarea de putere pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei
autorităţi de acelaşi fel dintr-un alt stat, mandatată să îndeplinească în locul şi în numele său
unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Obiectul cererii de comisie rogatorie îl poate constitui:
a) îndeplinirea actelor de urmărire, precum: localizarea şi identificarea persoanelor şi
obiectelor, ascultarea inculpatului şi a celorlalte părţi, confruntările, percheziţiile, sechestrele,
confiscările, cercetările locale, expertizele, transmiterea de informaţii prin supravegheri de
telecomunicaţii, înregistrările audio-video, ridicarea secretului bancar, comercial, al
corespondenţei şi altele;
b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;
c) comunicarea de documente.
Însă obiectul comisiei rogatorii are şi limitări. În acest sens, potrivit dispoziţiilor
art.132 din Codul de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor
preventive, încuviinţarea probatoriilor, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau
măsuri procesuale nu pot face obiectul comisiei rogatorii.
Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor sau a documentelor dacă acestea
îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.
Obiectele şi originalele documentelor comunicate de statul român îi vor fi restituite cât
mai curând de statul solicitant, afară de cazul în care statul român renunţă la ele. Dacă statul
solicitant cere în mod expres, statul român îl va informa despre locul şi data îndeplinirii
comisiei rogatorii şi poate încuviinţa ca reprezentanţi ai acestui stat să asiste la îndeplinirea
cererii.
38
Din practica Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie rezultă că în
majoritatea cazurilor cererile de comisie rogatorie primite din străinătate vizează: audieri de
persoane, identificarea şi blocarea conturilor bancare, furnizarea listingurilor telefonice,
ridicări de acte, efectuarea de percheziţii.
Martorul şi expertul au dreptul să li se avanseze de către statul solicitant sumele
necesare transportului şi cazării.
Martorul sau expertul care nu a răspuns citaţiei nu va putea fi supus nici unei sancţiuni
sau măsuri coercitive.
De asemenea, nici o persoană care va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor
statului român pentru a răspunde aici de fapte pentru care se află în urmărire penală nu poate
fi nici urmărită, nici deţinută pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare
plecării sale de pe teritoriul statului străin şi care nu sunt menţionate în citaţie.
Orice persoană deţinută a cărei prezenţă în calitate de martor este cerută de statul
solicitant va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat unde va avea loc audierea, cu
condiţia înapoierii sale în termenul indicat de către statul român.
Transferarea poate fi refuzată dacă:
a) persoana deţinută nu consimte;
b) prezenţa sa este necesară într-un proces penal pe teritoriul statului solicitat;
c) transferarea sa este susceptibilă să-i prelungească detenţia;
d) alte considerente se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.
Perioada în care persoana deţinută a fost transferată va fi dedusă din durata privării
sale de libertate.
Statul român va comunica statului străin solicitant extrase de pe cazierul judiciar care
îi va fi cerut într-o cauză penală.
De asemenea, statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre
hotărârile penale ce se referă la cetăţenii acestui stat. Aceste informaţii vor fi comunicate cel
puţin o dată pe an.
Cererea de urmărire priveşte persoana care, după ce a săvârşit o infracţiune pe
teritoriul statului solicitant, se refugiază pe teritoriul unui alt stat, de unde nu poate fi
extrădată.
Statul român va face cunoscută urmarea dată cererii de urmărire şi va transmite
statului solicitant o copie de pe soluţia adoptată.
Cererile de asistenţă judiciară se formulează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele
date:
a) autoritatea de la care emană;
b) obiectul;
c) autoritatea solicitată;
d) calificarea infracţiunii;
e) elementele de identificare a persoanei în cauză (numele şi prenumele, data şi locul
naşterii, domiciliul sau reşedinţa, etc.).
În plus, cererile mai cuprind:
a) în cazul comunicării actelor de procedură, natura actului sau a hotărârii, numele şi
adresa destinatarului;
b) în cazul comisiilor rogatorii, orice precizări utile asupra împrejurărilor de fapt ale
cauzei, numele şi prenumele, precum şi domiciliul persoanelor ce trebuie audiate, întrebările
ce trebuie puse etc.
Cererile de asistenţă judiciară formulate de un stat străin se adresează:
a) Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, dacă se referă la acte în faza de
urmărire penală;
b) Ministerului Justiţiei, dacă se referă la activitatea de judecată;
39
c) Ministerului de Interne, când se solicită date din cazierul judiciar.
Răspunsurile vor fi comunicate pe aceeaşi cale oficială.
În caz de urgenţă, cererile de comisii rogatorii formulate de autorităţile judiciare
străine pot fi adresate direct autorităţilor judiciare române corespunzătoare ca nivel ierarhic.
Totodată, cererile vor fi transmise în copie la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie sau Ministerul Justiţiei, după caz.
În acest din urmă caz, cererile pot fi transmise şi prin INTERPOL.
Cererile de asistenţă judiciară şi documentele anexate adresate statului român vor fi
însoţite de o traducere în limba engleză sau franceză, dacă prin înţelegeri bilaterale sau
multilaterale nu se prevede altfel.
Orice refuz de asistenţă judiciară va fi motivat şi comunicat de urgenţă statului
solicitant, restituindu-se totodată înscrisurile ce i-au fost trimise.
Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea cererilor de asistenţă judiciară vor fi suportate
de statul solicitat, cu excepţia celor ocazionate de chemarea şi înfăţişarea martorilor şi
experţilor, ce vor fi suportate de statul solicitant.
Tratatele bilaterale încheiate de statul român cu alte state anterior menţionate, precum
şi Legea nr.704/2001 cuprind regulile generale aplicabile asistenţei judiciare internaţionale în
materie penală.
Aceste dispoziţii se completează cu cele cuprinse în convenţii internaţionale încheiate
pe anumite domenii strict determinate.
Astfel, Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal
adoptată la Roma la 24.06.1995 şi ratificată prin Legea nr.149/1997 cuprinde normele ce
reglementează modul de repatriere a bunurilor care prezintă importanţă pentru arheologie,
istorie, literatură, artă sau ştiinţă ce au făcut obiectul infracţiunii de furt sau unui export ilegal.
Convenţia face referire atât la procedura propriu-zisă de urmat, cât şi la eventualele măsuri de
conservare care se impun a fi luate de statul solicitat pe teritoriul căruia se află bunul.
Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27.01.1999 ratificată prin
Legea nr.27/2002 conţine, pe lângă aspecte ce ţin de dreptul substanţial şi norme procedurale
ce privesc asistenţa judiciară internaţională în acest domeniu. Din acest ultim punct de vedere
statele au obligaţia de a-şi acorda reciproc asistenţa cea mai largă posibilă în combaterea
infracţiunilor ce formează obiectul reglementării (corupţia). Asistenţa nu poate fi refuzată
motivându-se secretul bancar. Dacă dreptul său intern o cere, partea poate solicita ca ridicarea
secretului bancar să fie autorizată de un judecător, procuror sau de o altă autoritate, după caz.
Convenţia asupra substanţelor psihotrope, adoptată la Viena în 1971 şi Convenţia
contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena în 1988,
ratificate prin Legea nr.118/1992, cuprind atât reglementările de ordin substanţial în domeniu,
dar şi norme referitoare la asistenţa judiciară internaţională. În acest sens, convenţia stabileşte
posibilitatea autorităţilor judiciare naţionale de a colabora între ele, dar şi cu organismele
internaţionale (ONU, OMS) în lupta contra traficului ilicit de droguri.
Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8.11.1990, ratificată prin Legea nr.263/2002
rezervă un întreg capitol (III) cooperării internaţionale în această materie.
Aceste din urmă reglementări privesc:
a) asistenţa reciprocă pentru identificarea şi descoperirea instrumentelor, produselor şi
altor bunuri susceptibile de confiscare;
b) transmiterea, chiar în absenţa unei cereri, către alte părţi, a unor informaţii asupra
unor produse ce provin din spălarea banilor;
c) blocarea sau indisponibilizarea conturilor bancare pentru a preveni orice operaţiune,
transfer sau înstrăinare de bunuri;
40
d) executarea măsurii confiscării dispusă de o autoritate judiciară din alt stat.
Acest scurt comentariu s-a dorit un demers şi, în acelaşi timp, o provocare într-un
domeniu relativ nou şi mai puţin cunoscut, care este asistenţa judiciară internaţională.
Tot mai mult, în cauzele pe care le cercetăm apar elemente de extraneitate, ceea ce
face să apelăm tot mai des la diversele forme de asistenţă judiciară internaţională.
Integrarea europeană este un proces în plină evoluţie şi se referă la toate domeniile de
acţiune, inclusiv cel juridic. Din acest punct de vedere asistenţa judiciară internaţională este o
„antecameră” a integrării.
În acest context, procesul de uniformizare a regulilor în domeniul juridic este un
fenomen predictibil, ceea ce va conduce la simplificarea procedurilor judiciare.
Reuniune plenară a Comisiei de la Veneţia
41
PARCHETUL NAŢIONAL ANTICORUPŢIE - O NOUĂ INSTITUŢIE JUDICIARĂ
Conf.univ.dr. Dabu Valerică
Dr. Boboc Enoiu Tudor
Înfiinţarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 aprobată prin Legea
nr. 503/2002 a unei structuri specializate în prevenirea şi combaterea infracţiunilor de
corupţie, răspunde cerinţelor perioadei de tranziţie pe care o parcurgem, fiind în concordanţă
cu dispoziţiile constituţionale, care privesc locul şi rolul statului, al serviciilor publice şi
private în asigurarea unui cadru economic, social şi politic corespunzător.
Asigurarea condiţiilor necesare funcţionării acestei noi structuri, corelarea actului
normativ în cauză cu dispoziţiile Codului penal, Codului de procedură penală, precum şi ale
altor legi speciale în materie, în mod deosebit ale Constituţiei, tratatelor şi convenţiilor la
care România a aderat, vor fi de natură să ducă la înfăptuirea scopului propus. Prezentul act
normativ, prin instituţiile noi promovate, prin modificările aduse Codului de procedură penală
constituie un serios început de reformă, care credem că va cuprinde întregul sistem penal cu
implicaţii deosebite asupra siguranţei relaţiilor comerciale.
În preambulul Convenţiei civile asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4
noiembrie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002, se subliniază
că, corupţia reprezintă o ameninţare gravă pentru supremaţia dreptului, a democraţiei şi a
drepturilor omului, echităţii şi justiţiei sociale, împiedică dezvoltarea economică şi pune în
pericol funcţionarea corectă şi echitabilă a economiilor de piaţă. Convinse de importanţa
contribuţiei dreptului civil şi deci şi a dreptului comercial la luptă împotriva corupţiei, mai
ales prin facilitarea unei despăgubiri echitabile celor care au suferit o pagubă, statele
membre ale Consiliului Europei, celelalte state ale Comunităţii Europene au adoptat
convenţia mai sus citată. Prin această Convenţie se urmăreşte stabilirea unor proceduri
pentru repararea pagubelor rezultate din acte de corupţie, situaţie ce prezintă interes şi pentru
comercianţi.
Pe de altă parte, este unanim admis că, actele de corupţie afectează buna funcţionare
nu numai a serviciului public, ci şi a serviciului privat, care la rândul lor, influenţează pozitiv
sau negativ realizarea drepturilor şi obligaţiilor comerciale. În art. 1 din această Convenţie se
prevede: “Fiecare parte prevede în dreptul său intern mijloace eficiente în favoarea
persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le
permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune
interese.” Iar în art. 8 al aceleiaşi Convenţii se prevede: “Fiecare parte prevede în dreptul său
intern că orice contract sau clauză a unui contract al cărui obiect este un act de
According to the criminal Convention on corruption, ratified through the
Law no.27/2002, the fight against corruption has got international dimensions, in
which the National Anti-Corruption Prosecutor's Office, as an independent
specialized authority, is assigned particular tasks, inclusively in providing, under
the law, of international commercial relations free from corruption acts.
42
corupţie este lovit de nulitate. Fiecare parte prevede în dreptul său intern că orice
contract al cărui consimţământ a fost viciat de un act de corupţie poate cere tribunalului
anularea acestui contract, fără prejudicierea dreptului său de a cere daune interese”. De
altfel, această convenţie obligă statele semnatare să instituie proceduri civile consecutive
unui act de corupţie, proceduri aplicabile şi în domeniul dreptului comercial.
Parchetul Naţional Anticorupţie este conceput ca o principală instituţie care trebuie să
asigure împotriva corupţiei, libertatea comerţului, a concurenţei loiale, şi, în general, a unui
mediu comercial sănătos.
Dacă observăm competenţa materială a Parchetului Naţional Anticorupţie, vom
constata că majoritatea infracţiunilor sunt legate de acte şi fapte de comerţ, or numai o bună
funcţionare a acestei instituţii, contribuie la asigurarea unui mediu comercial corespunzător.
Potrivit Convenţiei penale privind corupţia, ratificată prin Legea nr. 27/2002, lupta
împotriva corupţiei, a căpătat dimensiuni internaţionale, în care Parchetul Naţional
Anticorupţie, ca autoritate independentă specializată îi revin sarcini deosebite, inclusiv în
asigurarea potrivit legii a unor relaţii comerciale internaţionale lipsite de acte de corupţie.
În spiritul acestor considerente, vom prezenta unele reflecţii pe marginea actului
normativ mai sus enunţat.
Astfel, potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, al cooperării şi controlului
reciproc al acestora1 consacrat de Constituţie şi alte acte normative internaţionale, credem că
la art. 1 pct. 4 din Ordonanţă ar fi trebuit eliminate prin legea de aprobare următoarele cuvinte
“sub autoritatea ministrului justiţiei”. Ca urmare, socotim că pct. 4 al art. 1 din Ordonanţă ar
fi putut avea următorul conţinut: “Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează potrivit
principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic.”.
Până la o eventuală modificare a Constituţiei prin care să se scoată Ministerul Public
de sub autoritatea ministrului justiţiei, dispoziţia constituţională din articolul 131 pct. 1 este
respectată prin prevederile art. 1 pct. 3 din Ordonanţa în care se dispune că Parchetul Naţional
Anticorupţie este situat în Ministerul Public ca o structură autonomă sub coordonarea
Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care la rândul său
îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei.
Având în vedere necesitatea unui Parchet cât mai la adăpost de influenţe2 de orice fel
care să aibă o autoritate şi responsabilitate pe măsură, credem că Legea nr. 92/1992, cât şi
Ordonanţa nr. 43/2002 pot fi modificate în sensul că Procurorul General al Parchetului de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Procurorul General al Parchetului Naţional Anticorupţie,
să fie numiţi de Preşedintele României, cu acordul majorităţii calificate a Parlamentului, pe o
perioadă de 6 ani prevăzută în Ordonanţă, ceea ce socotim că nu ar contravenii chiar
actualelor prevederi ale Constituţiei.
Controlul celorlalte puteri asupra Ministerului Public şi în mod deosebit asupra
Parchetului Naţional Anticorupţie ar fi indicat să se realizeze numai:
- de către Curtea Supremă de Justiţie şi instanţele judecătoreşti conform legii;
1 În art. 20 al Convenţiei penale privind corupţia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 (ratificată de
Parlamentul României prin Legea nr. 27 din 15 ianuarie 2002), se face referire la respectarea acestui principiu,
astfel: “art. 20 – Autorităţi specializate. Fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca
persoane sau entităţi să fie specializate în lupta împotriva corupţiei. El va dispune de independenţa necesară
în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părţii, pentru a–şi putea exercita funcţiile în mod
eficace şi liber de orice presiune ilicită. Părţile veghează ca personalul respectivelor entităţi să dispună de o
pregătire şi de resurse financiare adaptate funcţiilor pe care le exercită.”. Astfel, şi din acest articol rezultă
obligaţia adoptării de reglementări prin care să se asigure independenţa necesară entităţilor specializate în lupta
împotriva corupţiei, deci şi Parchetului Naţional Anticorupţie. 2 V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura “Global Lex” Bucureşti 2000, p. 47;
V. Dabu. Drept Constituţional şi Instituţii Publice – Editura S.N.S.P.A., Bucureşti 2001, filele 34-40.
43
- de către Preşedintele României, la numire odată la 6 ani cu aprobarea
Parlamentului şi la eliberarea din funcţie, tot cu aprobarea Parlamentului, dar
numai în cazuri clare exhaustiv prevăzute de lege; dispoziţiile art. 8 pct. 1 din
Ordonanţă, prin care la recomandarea ministrului justiţiei, Consiliul Superior al
Magistraturii propune Preşedintelui României eliberarea din funcţie a Procurorului
General al Parchetului Naţional Anticorupţie, ni se par criticabile deoarece:
- ministrul justiţiei este numit pe funcţia sa după o procedură cu o
puternică tentă politică, având şi o responsabilitate politică odată cu
Guvernul; or subordonarea Parchetului Naţional Anticorupţie
ministrului justiţiei ar fi de natură să creeze suspiciuni sau chiar
influenţe discutabile;
- neprecizându-se cazurile când procurorul general poate fi eliberat
din funcţie, pot apărea abuzuri pe fondul unei stări de nesiguranţă în
funcţie, cu toate implicaţiile acestora:
- folosirea cuvântului “recomandare” în loc de “propunere” este
discutabilă, deoarece “recomandarea” este mai mult decât o
“propunere” cu atât mai mult când vine de la o autoritate ierarhică
a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Posibilitatea ca
ministrul justiţiei să facă o singură recomandare pentru numire
Procurorului General al Parchetului Naţional Anticorupţie,
prevăzută de art. 8 pct. 1 din Ordonanţă, poate afecta atribuţia
Consiliului Superior al Magistraturii de a “alege” şi ”propune”.
- de către Parlament prin evaluarea anuală a raportului de activitate al Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi semestrială a Parchetului Naţional
Anticorupţie, cu posibilitatea eliberării din funcţie pe calea unei moţiuni în cazuri
clare şi limitativ prevăzute de lege;
- de către societatea civilă, prin publicarea raportului anual şi respectiv, semestrial în
Monitorul Oficial.
De asemenea, credem că în art. 3 lit. “e” din Ordonanţă ar fi fost necesară înlocuirea
cuvântului “anual” cu “semestrial”, astfel “e) elaborarea raportului semestrial privind
activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia în faţa Parlamentului,
nu mai târziu de primul trimestru al anului viitor.”
La articolul 3 lit. “d” din Ordonanţă socotim că ar fi fost necesară înlocuirea sintagmei
“legislaţiei penale” cu cuvântul “legislaţiei”, astfel “d) studierea cauzelor care generează şi a
condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea
eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei;”. Credem că aceasta este
necesară deoarece:
- circumscrierea sferei propunerilor pe care trebuie să le facă Parchetul Naţional
Anticorupţie, numai la domeniul “legislaţiei penale” ni se pare că nu este în
concordanţă cu locul şi rolul acestuia în sistemul justiţiei îndeosebi în prevenirea şi
combaterea actelor de corupţie;
- cauzele şi condiţiile care favorizează corupţia ţin şi de imperfecţiunile
procedurilor judiciare, penale, comerciale, civile, administrative şi fiscale, precum
şi ale altor legi din domeniul bancar, comercial, financiar, vamal, fiscal etc., or
potrivit art. 202 al. ultim din Codul de procedură penală: ”Organul de urmărire
penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au
determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii…”
- biroul constituit potrivit art. 5 pct. 3 din Ordonanţă pentru studierea cauzelor care
generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia, nu se poate limita numai la a
sesiza imperfecţiunile legislaţiei penale.
44
La art. 8 pct. 2 din Ordonanţă credem că s-ar fi impus o altă procedură de numire şi
eliberare din funcţie a procurorilor la Parchetul Naţional Anticorupţie, deoarece dispoziţiile
acestuia sunt discutabile sub cel puţin două aspecte:
- aşa cum a fost reglementată numirea în funcţie a procurorilor la acest parchet pare
a fi pur administrativă, şi fără concurs instituit prin lege, ceea ce nu este la adăpost
de critică;
- eliberarea procurorilor din funcţia de procuror la acest parchet, nu trebuie să fie
discreţionară, ci numai în caz de abateri prevăzute expres şi limitativ de lege, cu
respectarea procedurii legale în materie.
Ca urmare, art. 8 pct. 2 ar fi putut fi reformulat astfel: “Procurorii Parchetului
Naţional Anticorupţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani, după confirmarea pe funcţie la 3
luni de la concurs, cu posibilitatea prelungirii încadrării în funcţie cu acordul lor, şi
eliberaţi din funcţie potrivit legii de ministrul justiţiei, la propunerea Procurorului General al
Parchetului Naţional Anticorupţie, avizată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie”.
Introducerea în text a cuvintelor “potrivit legii” presupune că procurorii nu pot fi
eliberaţi din funcţie decât conform procedurii disciplinare, deci motivat şi cu toate garanţiile
prevăzute de lege conform principiului stabilităţii pe funcţie.
Potrivit art. 10 din Ordonanţă se introduce o nouă instituţie, respectiv cea a “ofiţerului
de poliţie judiciară” care “efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere,
supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie, cu
excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului.”. ”Actele întocmite de
ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele
acestuia.” (art. 10 pct. 4 teza II).
Referitor la aceste dispoziţii, prin coroborare cu prevederile Codului de procedură
penală se poate afirma că:
a) instituţia ofiţerului de poliţie judiciară prevăzută de Ordonanţa nr. 43/2002 este o
instituţie nouă respectiv, aceea a unui “organ de cercetare penală, al Poliţiei Judiciare a
Parchetului Naţional Anticorupţie “; în acest sens, în art. 10 pct. 1 teza II se arată “… în
cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie judiciară constituind
poliţia judiciară a Parchetului Naţional Anticorupţie”;
b) în sistemul organelor de cercetare penală prevăzut de art. 201 din Codul de
procedură penală, ofiţerul de poliţie judiciară din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie are
un statut juridic special cu privire la relaţiile de subordonare precum şi la competenţa
materială, personală şi teritorială;
c) statutul juridic special al ofiţerilor de poliţie judiciară prevăzut în ordonanţă,
presupune competenţa generală a organelor de cercetare penală conferită de Codul de
procedură penală, la care se adaugă competenţa specială acordată acestora de Ordonanţa nr.
43/2002; aceasta înseamnă că ofiţerii de poliţie judiciară pot efectua şi orice act de cercetare
penală în constatarea şi urmărirea penală a oricăror altor infracţiuni decât cele date în
competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie sau altor organe, situaţii în care le sunt
aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală.
d) Ofiţerii de poliţie judiciară au competenţa teritorială, materială şi personală în
raport de competenţa structurii din care fac parte, respectiv Parchetul Naţional Anticorupţie
sau “Serviciile Parchetului Naţional Anticorupţie care funcţionează la nivelul parchetelor de
pe lângă curţile de apel”.
e) Ofiţerii de poliţie judiciară nu se confundă cu “investigatorii sub acoperire”
prevăzuţi la art. 17 din Ordonanţa nr. 43/2002 care sunt ofiţeri de poliţie din cadrul
Ministerului de Interne, special desemnaţi în acest scop, ce pot efectua investigaţii numai
45
cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie;
investigatorii sub acoperire au un alt statut prevăzut de lege.
f) Ofiţerii de poliţie judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare din
Ministerul de Interne nici o altă însărcinare în afara unor situaţii şi momente excepţionale. În
aceste cazuri, calitatea lor de ofiţer de poliţie judiciară se suspendă prin ordin al Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, până la încetarea situaţiei
excepţionale care a determinat primirea altor însărcinări.
g) Ofiţerii de poliţie judiciară efectuează două categorii de acte de cercetare penală. O
primă categorie de acte o constituie actele de cercetare penală ce pot fi efectuate de orice
organ de cercetare penală al poliţiei conform Codului de procedură penală, acte ce trebuie
efectuate “sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din
Parchetul Naţional Anticorupţie“. Aceste acte se efectuează în numele ofiţerilor şi în calitatea
de organ de cercetare penală, cum ar fi: audieri de martori, confruntări, ridicări de acte,
percheziţii etc., pentru infracţiunile, altele decât cele date în competenţa obligatorie a
procurorului. O a doua categorie de acte de cercetare penală o constituie acele acte de
cercetare penală efectuate de ofiţerul de poliţie judiciară, “din dispoziţia scrisă a
procurorului” şi în numele procurorului, referitor la infracţiunile date în competenţa
obligatorie de urmărire penală a procurorului, cu excepţia celor date în competenţa
exclusivă a procurorului.
Efectuarea de acte de cercetare penală, din a doua categorie, este o excepţie de la
prevederile art. 207 din Codul de procedură penală, excepţie al cărei temei legal îl constituie:
- dispoziţiile art. 217 al. 4 din Codul de procedură penală “În cauzele în care
urmărirea penală se efectuează de procuror3 acesta poate dispune ca anumite acte
de cercetare penală să fie efectuate de organele de poliţie”.
- prevederile art. 10 pct. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
“Dispoziţiile procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie sunt obligatorii
pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele întocmite de ofiţerii
de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele
acestuia.”
h) Socotim că ofiţerii de poliţie judiciară nu pot efectua în numele procurorului, -
chiar în baza dispoziţiilor scrise a acestuia -, acte de urmărire penală prevăzute în mod expres
de Codul de procedură penală a fi făcute de procuror (de pildă, emiterea ordonanţei de
arestare, a mandatului de arestare, a autorizaţiei de percheziţie, avizarea prelungirii duratei
arestării etc.).
Soluţia adoptată în art. 11 din Ordonanţa nr. 43/2002 cu privire la includerea în
structură şi folosirea exclusivă de “Specialişti cu înaltă calificare în domeniile economic,
financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor
aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală” este bine venită pentru creşterea calităţii
actului de urmărire penală şi stabilirea adevărului în mod operativ; astfel sunt depăşite
greutăţile actuale ce ţin de tergiversarea verificărilor financiar-contabile, calitatea acestora,
lipsa de fonduri pentru plata expertizelor etc.
Coroborând dispoziţiile acestui articol cu cele ale procedurii penale, socotim că actele
întocmite de specialiştii în cauză, au regimul constatărilor tehnico-ştiinţifice prevăzute de art.
112-115 din Codul de procedură penală. Aceasta nu exclude, ci ar fi indicat, ca aceşti
specialişti de înaltă calificare să aibă şi calitatea de experţi. Referitor la forma, conţinutul,
motivarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, participarea părţilor etc., ar fi indicat ca
prin Regulamentul de aplicare a Ordonanţei (conform art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a
3 Conform art. 13 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 “Procurorii specialişti din cadrul
Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor
prevăzute în Legea nr. 78/2000.”.
46
Guvernului nr. 43/2002) sau prin completarea Ordonanţei, să se prevadă reglementări precise
pentru asigurarea respectării principiilor procesului penal a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului4.
În art. 13 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se dispune
“Procurorii specializaţi în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod
obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.”.
Prin acest articol a fost abrogat implicit art. 22 din Legea nr. 78/2000 prin care se
dispunea că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror numai în cazul
infracţiunilor prevăzute de Secţiunea a II-a a capitolului III (art. 6-9) din Legea nr. 78/2000,
respectiv cele prevăzute de art. 254-257 din C.pen.. Ca urmare, competenţa procurorului de a
efectua urmărirea penală în mod obligatoriu a fost extinsă de la infracţiunile prevăzute de art.
254 – 257 din C.pen., la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
În art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se dispune: “Persoana
care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în
competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit
astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de
lege.”. Această dispoziţie are o valoare incontestabilă în procesul de înfăptuire a justiţiei şi de
reeducare a celor care au săvârşit astfel de infracţiuni şi au înţeles să participe activ la acest
proces. O astfel de prevedere legală, cât nu este extinsă şi la alte infracţiuni, poate apărea ca
fiind contrară dispoziţiilor art. 16 pct. 1 din Constituţie în care se dispune : “Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări.”
De pildă, infracţiunile prevăzute în secţiunile 3 şi 4 din Legea nr. 78/2000, dacă nu au
fost săvârşite “în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase
necuvenite”, sunt cercetate după procedura obişnuită, iar autorii acestora nu pot beneficia de
prevederile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. De asemenea, autorii
unor infracţiuni grave, cum ar fi delapidarea, înşelăciunea, spălare de bani, tâlhăria,
falsificarea de monede sau alte valori, abuzul în serviciu etc., care în timpul urmăririi penale
denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane, nu
beneficiază de o dispoziţie similară de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de
lege, ceea ce presupune o inechitate.
Ca urmare, credem că dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
43/2000 ar trebui preluate şi în Codul penal, prin extindere la toate infracţiunile, având în
vedere importanţa unei astfel de reglementări, atât pentru prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, cât şi pentru reeducarea autorului faptei penale.
În art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000, la pct. 1 şi 2 se dispune:
“1. În cazul infracţiunilor atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa
Parchetului Naţional Anticorupţie se aplică dispoziţiile art. 118 din Codul penal privind
confiscarea bunurilor. 2) Dacă bunurile care fac obiectul infracţiunilor prevăzute la alin. (1)
nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor, în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.”.
Referitor la acest articol s-ar putea crede că dispoziţiile de la pct. 2 sunt o adăugare la
art. 118 din Codul penal şi că ar contraveni prevederilor art. 41 din Constituţie “Protecţia
proprietăţii private” şi ale art. 135 “Proprietatea”, respectiv “Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate.” “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Caracterul licit al dobândirii se prezumă”; “Proprietatea privată este, în condiţiile legii,
inviolabilă.”
4 De pildă, participarea părţilor la stabilirea obiectivelor constatării tehnico-ştiinţifice, a unui specialist sau expert
numite de parte la efectuarea acesteia, audierea părţilor de către specialişti şi verificarea apărărilor acestora etc.
47
După opinia noastră prevederile art. 22 pct. 2 din Ordonanţă sunt constituţionale
astfel:
- confiscarea echivalentului în bani, sau a bunurilor dobândite în locul bunurilor obiect
al infracţiunilor atribuite în competenţa Parchetul Naţional Anticorupţie este o prevedere
expresă a legii5 în deplină concordanţă cu art. 72 pct. 3 lit. “k” din Constituţie, în care se
dispune că prin legea organică se reglementează “regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii”.
- de asemenea, credem că sunt respectate şi dispoziţiile art. 41 pct. 2 teza a II-a din
Constituţie în care se dispune “Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”.
- Ordonanţele de urgenţă prevăzute de art. 114 din Constituţie sunt date de Guvern în
procesul de delegare constituţională, atât în domeniul legii ordinare cât şi al legii organice,
al cărei domeniu de reglementare este stabilit tot constituţional. Ca urmare, ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului, emise potrivit Constituţiei, au valoarea juridică a unei legi organice.
- conform art. 41 pct. 8 din Constituţie bunurile “rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
Deci stabilirea dacă se confiscă numai bunul rezultat nemijlocit din infracţiuni ori şi
echivalentul lui în bani sau bunurile dobândite în locul acestuia (rezultatul mijlocit) este de
domeniul legii organice; ca urmare şi din acest punct de vedere dispoziţiile Ordonanţei în
cauză sunt constituţionale.
Evident, dispoziţiile art. 22 pct. 2 din Ordonanţă sunt aplicabile numai atunci când
bunul produs al infracţiunii sau echivalentul în lei ori bunul înlocuitor al acestuia, nu se
încredinţează părţii vătămate în repararea prejudiciului suferit.
Conform art. 20 din Constituţie prevederile actualei Ordonanţe de urgenţă trebuie să
fie în concordanţă nu numai cu Constituţia României dar şi cu Convenţia penală privind
corupţia din 27.01.1999, ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002,
precum şi cu Convenţia civilă asupra corupţiei ratificată de România prin Legea nr. 147 din 1
aprilie 2002.6 Ca urmare, discuţii pe marginea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 se pot face şi cu privire la alte dispoziţii ale acesteia, dar cu toate
acestea nu putem să nu observăm încă odată că instituirea Parchetului Naţional Anticorupţie
şi noutăţile juridice aduse se înscriu pe coordonatele unei adevărate reforme în justiţie.
5 Potrivit Constituţiei, ordonanţa de urgenţă are natura juridică a unei legi.
6 De pildă, corupţia în sectorul privat este sancţionată conform art. 258 din Codul penal, cu pedepse ale căror
limite se diminuează cu o treime. O astfel de dispoziţie penală ni se pare că nu este în concordanţă cu Convenţia
penală privind corupţia, care nu face nici o deosebire între corupţia în sectorul privat şi corupţia în sectorul
public, cum de altfel nici cu prevederile art. 16 din Constituţia României. Pentru ca mediul economic, politic
social să fie sănătos, credem că nu se mai impune diferenţa de tratament juridic a corupţiei, după cum este în
sectorul public sau privat.
48
OPINII REFERITOARE LA APLICAREA PREVEDERILOR ART.8 DIN LEGEA
NR.543 DIN 4 OCTOMBRIE 2002 PRIVIND GRAŢIEREA UNOR PEDEPSE ŞI
ÎNLĂTURAREA UNOR MĂSURI ŞI SANCŢIUNI
Anton Răşcanu
Prim procuror
Parchetul de pe lângă
Tribunalul Ialomiţa
Prin prevederile art.1 din respectivul act normativ au fost graţiate în întregime
pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de
instanţele de judecată.
Excepţiile de la aplicarea prevederilor de graţiere sunt stabilite prin prevederile art.4
care se referă la persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă sau la
cei ce sunt recidivişti prin condamnări anterioare.
Sunt, de asemeni, exceptaţi, conform art.4 alin.2, cei cărora li s-au aplicat pedepse
sau măsuri educative pentru anumite infracţiuni prevăzute de Codul penal sau legile speciale,
expres menţionate în actul de graţiere.
Domeniul de aplicare al actului de clemenţă este, de asemeni restrâns şi prin
prevederile art.8, potrivit cărora, dispoziţiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi
sancţiunile aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate până la data publicării ei
în Monitorul Oficial.
Aşa cum este formulat, textul acestui articol de lege comportă discuţii în opinia
noastră, sub două aspecte :
- în primul rând, sub aspectul aplicării sale, de către instanţele de
judecată, în redactarea actuală şi
- în al doilea rând, din punctul de vedere al conformităţii sale cu
unele prevederi don Constituţia României.
The manner in which the text, respectively the sintagm “final decisions
pronounced till the date of publication” was drawn up leaves place to assign two
meanings to the said wording.
In one interpretation, it could be accepted that the pardoning concerns
those judicial decisions that were pronounced previously but that remained final till
the publication date of the clemency act; in this case the pardoning law could be
applied to those sanctions ordered through final decisions till the date of 3 October
2002 inclusive. Consequently, a person convicted under a final decision for a
crime not exempted from pardoning could not benefit by the pardoning law
provisions if the decision remained final on 4 October 2002 or on any other later
date.
In another interpretation, it could however be considered that the sintagm
“final judicial decisions, pronounced till the publication date“ takes into account
those decisions pronounced till the date of 3 October 2002 inclusive, regardless of
the date when these remained or will remain final.
In another interpretation, it could however be considered that the sintagm “final judicial
decisions, pronounced till the publication date“ takes into acount those decisions pronounced till the
date of 3 October 2002 inclusive, regardless of the date when these remained or will remain final.
49
a. Din examinarea textului citat din actul de clemenţă rezultă că legiuitorul a înţeles
să instituie, drept criteriu de aplicare, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Modul în care este redactat textul, respectiv sintagma „hotărâri definitive pronunţate
până la data publicării”, lasă loc de atribuirea a două sensuri pentru respectiva formulare.
Într-o interpretare, s-ar putea accepta că graţierea vizează acele hotărâri judecătoreşti
pronunţate anterior, dar care au rămas definitive până la data publicării actului de clemenţă; în
acest caz, legea de graţiere va putea fi aplicată acelor sancţiuni dispuse prin hotărâri definitive
până la data de 3 octombrie 2002 inclusiv. Prin urmare, o persoană condamnată definitiv
pentru o infracţiune neexceptată de la graţiere, nu va putea beneficia de prevederile legii de
graţiere dacă hotărârea a rămas definitivă la data de 4 octombrie 2002 sau la orice altă dată
ulterioară.
În altă interpretare însă, s-ar putea considera că sintagma „ hotărâri judecătoreşti
definitive, pronunţate până la data publicării”, are în vedere acele hotărâri pronunţate până la
data de 3 octombrie 2002 inclusiv, indiferent de data la care acestea au rămas ori vor rămâne
definitive.
În ce ne priveşte, considerăm că trebuie însuşită această din urmă accepţie a
sintagmei. In favoarea acestei opinii se poate invoca însuşi specificul formulării. Astfel, actul
de graţiere se referă la „hotărâri definitive pronunţate până la 3 ...”; în opinia noastră,
utilizarea termenului „pronunţate”, nu s-a făcut pentru a crea o aparenţă pleonastică
exprimării, întrucât este cunoscut că orice hotărâre judecătorească a trecut prin faza
pronunţării.
Este, credem, materializată intenţia legiuitorului de a accentua, în această formă de
exprimare, că actul de graţiere se referă la acele hotărâri care au fost pronunţate până la data
de 3 octombrie 2002, indiferent de data ulterioară la care ele au rămas să vor rămâne
definitive.
b. Referindu-ne la cel de al doilea aspect care vizează constituţionalitatea
prevederilor art.8 din Legea nr.543 din 4 octombrie 2002, va trebui să luăm în considerare
efectele pe care le are sau le va avea în aplicare acelaşi criteriu instituit de legiuitor la care ne-
am referit anterior şi anume – „hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate până la data
publicării ...”.
Dacă în argumentarea anterioară, ne refeream la două variante de aplicare de către
instanţe a respectivelor prevederi, în comentariul de urmează avem însă în vedere o
consecinţă deosebit de importantă a aplicării acestui text şi anume – inegalitatea de tratament
juridic.
Este cunoscut că, indiferent de data comiterii unei infracţiuni, procesul penal are o
desfăşurare în timp, iar finalizarea sa este rezultanta mai multor factori de natură obiectivă sau
subiectivă. Este posibil ca, infracţiuni comise la aceeaşi dată, de către acelaşi autor sau de
către autori diferiţi, să fie urmărite penal, respectiv, judecate şi soluţionate definitiv la date
diferite.
În unele cazuri, nesoluţionarea unei cauze penale este în relaţie directă cu
comportamentul judiciar al persoanei inculpate care, poate participa la proces sau se poate
sustrage procedurilor judiciare urmărind tergiversarea acestora. Situaţii de similitudine au
fost avute în vedere prin prevederile art.6 din Lege care exceptează de la graţiere persoanele
care s-au sustras de la executare sau pe cele care au început executarea, dar ulterior s-au
sustras.
În alte cazuri însă, nesoluţionarea unei cauze penale este obiectiv neimputabilă
persoanei urmărită penal sau aflată în curs de judecată. Este situaţia, spre exemplu, a celor
care, din motive de sănătate nu pot participa la procesul penal în oricare din fazele acestuia.
Alte categorii de împrejurări ce pot concura la nesoluţionarea operativă a unei cauze
penale pot fi : lipsa de operativitate a unui organ judiciar ( poliţie, parchet, instanţă),
50
dificultăţi în îndeplinirea procedurilor de citare cu alte părţi procesuale decât inculpatul,
nedepunerea la timp a unor rapoarte de expertiză, amânările solicitate în instanţă pe motive
pur formale de către apărătorii părţii adverse, amânarea pronunţării unor hotărâri din nevoia
obiectivă a judecătorilor de a se edifica pe deplin etc. Toate aceste categorii de situaţii
reprezintă doar unele din împrejurările menite să întârzie nejustificat de mult, uneori,
soluţionarea unei cauze penale.
Ele au însă ca element comun faptul că, persoanei urmărită sau judecată într-un proces
penal nu-i poate fi reproşabilă nici una din situaţiile enumerate, iar dacă una din aceste
împrejurări are o pondere semnificativă în fondul de timp necesar soluţionării unui dosar, -
este inechitabil ca, urmarea acestui fapt să-i fie defavorabilă inculpatului care nu a contribuit
prin nimic la întârzierea soluţionării respectivei cauze.
Potrivit reglementării la care ne referim, este posibil ca un inculpat care s-a sustras,
atât urmăririi penale sau judecăţii, sau ambelor faze ale procesului penal, dar a fost în cele din
urmă condamnat definitiv până la data de 3 octombrie 2002 să fie graţiat, în timp ce un altul,
care a participat de fiecare dată la procedurile judiciare, să nu fie graţiat, pentru simplul motiv
că hotărârea sa de condamnare nu a rămas definitive din considerente ce nu-i sunt imputabile.
În aceste condiţii, situaţia tipică la care ne referim, conduce, nu doar la o inegalitate de
tratament judiciar, în raport cu cei doi subiecţi ai procesului penal, ci la o reală inechitate.
Nu poate fi acesta spiritul unui act normativ de clemenţă.
Este motivul pentru care, considerăm necesară referirea la prevederile art.16 alin.1 din
Constituţia României, potrivit cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”.
În opinia noastră, textul art.8 din Legea nr.543/2002 creează situaţii care, prin
specificul lor, pot conduce la inegalitate vădită în faţa legii.
Soluţia ce se impune este ca respectivele prevederi legale să fie declarate
neconstituţionale de către singurul organ abilitat – Curtea Constituţională a României.
Ce înseamnă însă ca efect, lipsirea Legii nr.543/2002 de acest text ?
Neexistând expres menţionat vreun criteriu al domeniului de aplicare a legii de
graţiere, urmează ca aceasta să-şi producă efectele în temeiul principiului activităţii legii
penale consacrat de art.10 din Codul penal. Aceasta înseamnă ca prevederile de graţiere să fie
aplicabile tuturor persoanelor, indiferent de data condamnării sau a rămânerii definitive a
hotărârii, dar pentru infracţiuni săvârşite până la data de 3 octombrie 2002.
Este singurul criteriu obiectiv de aplicare a acestui act de graţiere.
Nota redacţiei:
Prin decizia nr.89 din 27 februarie 2003, Curtea Constituţională a admis cu majoritate
de voturi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.543/2002 potrivit
cărora sunt exceptate de la graţiere pedepsele aplicate prin hotărâri nedefinitive la data
apariţiei acestei legi (4 octombrie 2002).
51
CERCETAREA PREALABILĂ ÎN CAZUL SESIZĂRII
COMISIEI DE DISCIPLINĂ A MINISTERULUI PUBLIC
Alexandru Fîciu
procuror inspector
Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
Magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi
pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului instituţiei.
Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor este reglementată în titlul VII
al Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată.
În articolul 124 al acestui act normativ se prevede că acţiunea disciplinară, în cazul
abaterilor săvârşite de procurori, se exercită de Ministrul Justiţiei sau de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Acţiunea disciplinară se exercită în termen de 30 de zile de la data înregistrării actului
de cercetare prealabilă, dar nu mai târziu de un an de la data săvârşirii abaterii disciplinare.
Articolul 125 alineat 1 din Legea nr.92/1992 precizează expres obligativitatea
efectuării cercetării prealabile în vederea exercitării acţiunii disciplinare.
Cercetarea prealabilă se dispune de către titularul acţiunii disciplinare şi se efectuează
în termen de 60 de zile de la data înregistrării constatării abaterii.
Pentru procurori, cercetarea prealabilă se efectuează de către procurori inspectori din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, anume delegaţi pentru fiecare caz
în parte.
Delegarea o face, pentru fiecare caz în parte, titularul acţiunii disciplinare, respectiv
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În mod normal, în situaţii obiective (absenţa din ţară, sănătate precară, etc.), delegarea
procurorului inspector ar trebui să o poată face şi prim-adjunctul procurorului general sau
adjunctul său, persoane care în situaţiile menţionate îi preiau temporar atribuţiile.
Până în prezent, acest punct de vedere nu a fost însuşit în practica comisiei de
disciplină din cadrul Ministerului Public, fiind obligatorie efectuarea delegării exclusiv de
către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
The preliminary inquiry is performed by inspector-prosecutors of the
Prosecutor's Office attached to the Supreme Court of Justice who are exclusively
appointed by the prosecutor general.
The inspector-prosecutor, finding out that the prosecutor also committed
other disciplinary misbehaviours, considers himself invested with the other
misbehaviours and informs the board about all misbehaviours the perpetration of
which was proved, the preliminary inquiry being concluded with a report which
the inspector- prosecutor submits to the prosecutor general.
The inspector-prosecutor, prior to drawing up the report, calls the
prosecutor and informs him about the preliminary inquiry result, recording this in
on official-report.
52
În cuprinsul alineatului 4 al aceluiaşi articol se prevede că pe parcursul cercetării
prealabile vor fi stabilite faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite,
existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, cât şi orice alte date concludente.
Totodată, se menţionează obligativitatea ascultării celui în cauză şi verificarea tuturor
apărărilor magistratului cercetat.
În situaţia în care acesta refuză să facă declaraţii sau să se prezinte la cercetări,
împrejurările respective, care nu sunt de natură a împiedica finalizarea cercetării prealabile,
vor fi consemnate de către procurorul inspector delegat în conţinutul unui proces-verbal.
Dacă pe parcursul efectuării cercetării prealabile, procurorul inspector constată că
magistratul verificat a comis şi alte abaterii disciplinare în afara celei pentru care a fost iniţial
delegat, propune sesizarea comisiei numai pentru aceasta sau pentru toate abaterile depistate
şi documentate?
Într-un atare caz, procurorul inspector se consideră a fi investit şi cu cercetarea
prealabilă a celorlalte abateri disciplinare, propunând în referatul său sesizarea comisiei
pentru ansamblul constatărilor sale, cu condiţia ca fiecare dintre acestea să fie temeinic
probate.
Potrivit legii, procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele efectuate în
cursul cercetării prealabile şi să solicite probe în apărarea sa.
În cursul cercetării prealabile, procurorul inspector delegat poate folosi ca material
probator şi acte întocmite de către structurile din teritoriu ale Ministerului Public (tabele,
situaţii ale lucrărilor, procese-verbale etc.), sau este obligat să efectueze personal toate
verificările necesare?
Procurorul inspector examinează actele respective dar reverifică personal conţinutul
acestora, întocmind totodată şi documente care să ateste activităţile depuse pentru fiecare caz
în parte.
O atare conduită este imperativă mai ales în situaţia unor abateri disciplinare vizând
aspecte strict profesionale, unde eventualele situaţii redactate de unităţile locale trebuiesc
reverificate lucrare cu lucrare.
În practica Serviciului Inspecţie din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie, la încheierea cercetării prealabile, procurorul inspector desemnat să o efectueze îi
prezintă magistratului în cauză constatările sale şi actele care stau la baza acestora, iar în cazul
în care procurorul nu are de făcut obiecţiuni şi nu solicită probe noi în apărarea sa,
menţionează toate aspectele de mai sus în cuprinsul unui proces-verbal semnat şi de către
persoana care a făcut obiectul verificărilor.
De asemenea, articolul 3 alineatul 5 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Comisiei de Disciplină a Ministerului Public, adoptat prin Ordinul nr.8 din 11 februarie 1998
al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prevede că în
toate cazurile, conducerile parchetelor şi, după caz, ale secţiilor, sunt obligate să întocmească
o caracterizare a procurorului cercetat, pe o perioadă de timp semnificativă, care să cuprindă
date privind volumul şi calitatea activităţii desfăşurate, comportarea în serviciu şi societate.
Caracterizarea respectivă este întocmită de către conducerea unităţii în cadrul căreia
magistratul cercetat îşi desfăşoară activitatea, dar este vizat şi de către organul ierarhic.
Uneori, şi această structură redactează o caracterizare distinctă, în special în cazurile
în care aprecierile vizând persoana respectivă sunt diametral opuse.
La finalizarea cercetării prealabile, procurorul inspector care a efectuat-o întocmeşte
un referat cuprinzând constatările şi concluziile sale, pe care îl prezintă cu propuneri
corespunzătoare, împreună cu întreg dosarul cauzei, Procurorului General al Parchetului de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În situaţia în care la finalizarea cercetării prealabile, procurorul inspector constată că
magistratul cercetat a săvârşit una sau mai multe abateri disciplinare, îi aduce la cunoştinţă
53
acest lucru şi consemnează aspectul menţionat în cuprinsul procesului-verbal a cărui
întocmire este obligatorie înainte de redactarea referatului prin care se propune exercitarea
acţiunii disciplinare.
În cazul în care se ajunge la concluzia că nu se impune sesizarea comisiei de
disciplină, conducerea Ministerului Public adoptă alte măsuri privind procurorul cercetat
(atenţionarea sa printr-o notă observatorie, punerea sa în discuţia colectivului de magistraţi
etc.).
Aceste măsuri sunt dispuse prin comunicări scrise, fiind puse în aplicare, de regulă, de
către structurile din teritoriu ale Ministerului Public, respectiv Parchetele de pe lângă Curţile
de Apel.
Veneţia – Piaţa San Marco
54
DISTINCŢIA DINTRE INFRACŢIUNEA DE OMOR, LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI
CAUZATOARE DE MOARTE ŞI UCIDERE DIN CULPĂ ÎN CAZURILE RĂNIRII
SAU ÎMPUŞCĂRII MORTALE CU ARMELE DE FOC.
OMOR, LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE SAU
UCIDERE DIN CULPĂ?
Colonel magistrat Jurcă Ilie Virgil
Parchetul Militar Constanţa
O parte însemnată a activităţii procurorilor militari se derulează pentru cercetarea
împrejurării rănirii sau împuşcării mortale ca urmare a manevrării imprudente a armelor de
foc aflate în dotarea militarilor.
Soluţiile Curţii Europene îi obligă pe procurorii militari ca să examineze într-un mod
extrem de atent cazurile în care agenţii autorităţii provoacă moartea dacă se folosesc în mod
deliberat, mijloace mortale.
Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă1 implică efectuarea unei forme de anchetă
eficiente care să lămurească dacă s-au îndeplinit toate precauţiile în manevrarea armelor de
foc, pe care am fi în drept ca să le aşteptăm de la asemenea profesionişti.
Chestiunea pe care o abordăm a suscitat, de-a lungul timpului, o practică neunitară,
deoarece pare să-i fi preocupat pe judecătorii militari sau civili, care au soluţionat asemenea
speţe problema diferenţierii infracţiunii de omor, săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei
indirecte de infracţiunea de ucidere din culpă.
Jurisprudenţa constantă a instanţei supreme2 apreciază că atunci când se face uz de
armă se acţionează cu intenţie de omor, dacă victima este împuşcată într-o zonă vitală, chiar
dacă nu s-a urmărit producerea rezultatului mortal, motivându-se că s-a acceptat producerea
acestor urmări pe care autorul nu le-a prevăzut3.
Cert este că sunt situaţii în care este destul de greu de a deosebi, în fapt, crima de omor
de culpa care a cauzat moartea prin împuşcare cu arma de foc. Intenţia de a omorî poate să
rezulte, de multe ori, ex re, adică din însuşi faptul material (res in se ibsa dolum habet).
Soluţia pare a fi oarecum exagerată fiindcă a stabili intenţia numai ex re înseamnă a avea în
vedere manifestările exterioare (acţiunea, inacţiunea) doar printr-un singur element de fapt –
natura mijlocului folosit şi aptitudinea lui de a produce moarte (revolver, puşcă, bombă) fără a
1 Vincent Berger – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, R.A. “Monitorul Oficial”, 1997, p.9 – 11. 2 Dorin Ciuncan, Uzul de armă în mod legal, în Revista de drept penal nr.3/1996, p.103.
3 Jurisprudenţa instanţei supreme, în Practică judiciară penală, vol. III, pag. 23.
When one makes use of weapon, he acts with the intention of murder if the
victim is shot in a vital zone, even if producing the deadly result was not intended
because the occurrence of these consequences which the author did not foresee was
accepted.
55
mai examina procesele psihice ale vinovăţiei care înconjoară activitatea făptuitorului (a nu
vedea copacii din cauza pădurii).
S-a arătat că4 orice mişcare voluntară a corpului trebuie susţinută în permanenţă de un
minimum coeficient psihic, prin urmare pe baza elementelor de fapt ale speţei urmează a se
stabili intenţia de a ucide.
Într-o speţă soluţionată de Tribunalul Suprem, Col. penal, Decizia nr. 259/1964,
publicată în C.D./1964, pag. 364, s-a statuat că nerespectarea instrucţiunilor de folosire a
armei nu exclude intenţia de a ucide, dacă se dovedeşte că autorul, după somarea victimei a
tras mai multe focuri de armă, ochind într-o regiune vitală a corpului5.
Mai recent, Secţia Militară a Tribunalului Suprem a statuat prin Decizia nr. 46/1987,
publicată în R.R.D. nr. 8/1988, pag. 77 – 78 că fapta militarului în termen care, în timpul unei
întreceri neregulamentare cu un alt militar la încărcarea pistoalelor mitralieră aflate asupra lor
declanşează focul şi împuşcă pe celălalt militar, constituie infracţiunea de ucidere din culpă,
iar nu infracţiunea de omor în măsura în care nu se dovedeşte că a acţionat cu intenţia de a
ucide.
Din datele speţei rezultă că inculpatul militar în termen, a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de omor pentru că împreună cu un alt militar au hotărât să se întreacă la
încărcarea armelor, motiv pentru care s-au aşezat faţă în faţă. Şi-au încărcat pistoalele
mitralieră ţinându-le cu ţevile îndreptate unul spre celălalt şi, în timpul întrecerii, unul din ei,
cu mişcări automate, a dezasigurat arma, a manevrat închizătorul, a apăsat pe trăgaci,
declanşând o împuşcătură mortală.
Determinant, în delimitarea intenţiei indirecte de culpă, într-un asemenea caz, au fost
împrejurările anterioare, concomitente şi ulterioare săvârşirii faptei, care au fost de natură să
confirme susţinerea constantă a autorului că nu a acţionat cu intenţia de a ucide ci din culpă,
în condiţiile nerespectării dispoziţiilor regulamentare referitoare la mânuirea armamentului6.
Într-o altă speţă controversată7 Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite, - prin
Decizia nr. 31/14.XI.1990 respingând recursul în anulare promovat împotriva soluţiei
pronunţate de Tribunalul Neamţ şi confirmată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Penală –
Decizia nr. 1351/1990, a statuat că fapta inculpatului, membru al unei formaţiuni de gărzi
patriotice, care fiind în post de pază la întreprindere şi aflat sub influenţa băuturilor alcoolice,
cunoscând că victima are o teamă de armele de foc, în glumă pentru a o speria, a ameninţat-o
că trage şi a îndreptat pistolul mitralieră spre aceasta, după care a făcut manevrele necesare
introducerii cartuşului pe ţeavă şi a apăsat pe trăgaci, împuşcând-o mortal, constituie
infracţiunea de omor, comis cu intenţie indirectă, întrucât a prevăzut rezultatul şi, deşi, nu l-a
urmărit, l-a acceptat.
Nu a fost acceptat punctul de vedere argumentat în recursul în anulare, potrivit cu care
relaţiile de prietenie dintre cei doi, atitudinea şi modul de manifestare a inculpatului în
momentele premergătoare şi ulterioare comiterii faptei – a dorit ca să facă o glumă, iar după
împuşcarea victimei şi-a pus mâinile în cap şi a început ca să se lamenteze – precum şi faptul
că era sub influenţa alcoolului şi nu avea deprinderile necesare privitoare la mânuirea şi
funcţionarea armei, impun concluzia că rezultatul s-ar fi produs din culpă.
Soluţia Curţii Supreme de Justiţie suscitată este corectă întrucât, în speţă, faţă de
modul periculos al săvârşirii faptei se poate aprecia cu certitudine, că inculpatul în
4 Prof. Univ. dr. George Antoniu – Elementul material din norma de incriminare, în R.D.P. nr. 2/1999, pag.
21 şi următoarele. 5 În reglementarea actuală art. 47 din Legea nr. 17/1996, privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor sunt
enumerate limitativ situaţiile ce permit uzul de armă. 6 A se vedea, dr. Ioan Griga – Consideraţii privind delimitarea intenţiei indirecte de culpa fără prevedere,
în PRO LEGE nr. 1/1996, pag. 42 – 45 şi D. Ciuncan, nota 1 – 4. 7 dr. Ioan Griga, Delimitarea intenţiei indirecte de neglijenţă, în RDP nr. 4/1995, pag 112 şi Nicolae Ionescu –
Omor sau ucidere din culpă în RDP nr. 4/1995, pag. 114 – 118.
56
succesiunea obişnuită a executării focului, a acţionat înlănţuit şi, având discernământul
păstrat, a executat o împuşcătură mortală, în aşa fel încât era elementară producerea
rezultatului şi acceptarea lui (dolus ex re ). Mobilul cu care a acţionat are consecinţă numai cu
privire la individualizarea pedepsei, iar starea de ebrietate, este, în cauză, o agravantă8.
Într-o altă speţă9 Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite – a statuat că fapta
inculpatului militar în termen, aflat în serviciul de santinelă, care, pe întuneric, sesizând că de
postul său se apropie caporalul de schimb, a dezasigurat pistolul mitralieră cu care era
înarmat, a introdus cartuş pe ţeavă şi, fără să mai someze, a tras în acel militar, de la circa 2
metri, împuşcându-l mortal în cap, constituie infracţiunea de omor iar nu aceea de ucidere din
culpă. S-a considerat că modul în care a acţionat acel militar demonstrează faptul că el a
prevăzut rezultatul, respectiv împuşcarea victimei şi, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat
posibilitatea producerii lui, infracţiunea comisă fiind aceea de omor.
Intenţia evidentă de a ucide10
a fost reţinută în legătură cu fapta unui inculpat –
gardian public – care în timp ce se afla în serviciul de pază de la un combinat, după ce a avut
o altercaţie cu un coleg, agitat, a încărcat pistolul, l-a îndreptat spre victimă şi a tras asupra ei,
de la o distanţă care nu presupunea împrăştierea sau devierea aleatorie a proiectilului,
împuşcând-o mortal.
Dimpotrivă, s-a considerat că11
fapta unui ostaş, militar în termen, de a efectua, în
prezenţa altuia, manevre repetate de introducere şi expulzare a cartuşului pe ţeava pistolului
mitralieră îndreptată spre acesta din urmă şi de a apăsa pe trăgaci cu consecinţa împuşcării
mortale a victimei, nu constituie, în sine, temei suficient pentru încadrarea juridică a faptei în
infracţiunea de omor, dacă se dovedeşte că manevrarea armei s-a făcut în joacă, inculpatul
apăsând pe trăgaci, crezând că pârghia este asigurată, iar după împuşcarea victimei a avut
manifestări de disperare, fiind în bune relaţii cu aceasta.
Această soluţie de speţă, a fost îmbrăţişată, fără rezerve, de către parchetele şi
instanţele militare care au statuat că pe baza elementelor de fapt anterioare şi ulterioare ale
speţei luate în ansamblu, există posibilitatea de a se aprecia că operaţiunile prealabile de
manevrare “în joacă”, “în glumă”, “din neglijenţă” a mecanismelor de tragere ale pistolului
mitralieră (dezasigurare, armarea cu introducerea cartuşului pe ţeavă şi apăsarea pe trăgaci)
urmate de lovirea victimei cu proiectilul declanşat, nu exclud posibilitatea ca fapta să fie
caracterizată ca ucidere din culpă.
Din acest punct de vedere mişcările automate (automatismele cazone) sunt, la origine,
acte conştiente şi voluntare care prin repetare au devenit inconştiente, dar ele rămân acte cu
relevanţă penală. Multe din asemenea acţiuni, care atrag răspunderea penală din culpă, au la
bază tocmai lipsa de atenţie, de diligenţă, controlul insuficient asupra unor acte automate,
spontane12
.
Astfel într-un dosar soluţionat la Parchetul militar Constanţa (nr. 388/P/1996) plt. P.L.,
de la Inspectoratul de poliţie al judeţului Constanţa a fost trimis în judecată pentru ucidere din
culpă.
Subofiţerul cu o vechime în poliţie de 5 ani, era încadrat la formaţiunea pentru
combaterea crimei organizate. În imediata apropiere a sediului Inspectoratului de poliţie din
8 Dorin Ciuncan – notă la articolul Consideraţii privind delimitarea intenţiei indirecte la culpa fără
prevedere în PRO LEGE nr. 1/1996, pag. 45-46 şi RRD nr. 4/1972, pag. 167. 9 Curtea Supremă de Justiţie, Decizia penală nr. 1/29.01.1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
anul 1996, Editura Proema Baia Mare, 1997, pag. 161-162. Speţa este citată şi de prof. univ. dr. Gheorghiţă
Mateuţ în articolul Distincţia dintre infracţiunea de omor şi alte infracţiuni, publicat în RDP nr. 1/2000, pag. 32. 10
Curtea Supremă de Justiţie, sentinţa penală 505/1999 în R.D.P. nr. 1/2001, pag. 147. 11
Curtea Supremă de Justiţie – Decizia nr. 29/18.02.1991, pronunţată în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2
şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, publicată de V. Bogdănescu în Probleme de drept din Deciziile
Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, Edit. Orizonturi Bucureşti, 1993, pag. 358-360. 12
G. Antoniu – Infracţiunea şi pedeapsa, în RDR nr. 1/2000 pag. 15 şi următoarele.
57
Constanţa se află o sală de sport destinată antrenamentelor pentru menţinerea condiţiei fizice
necesare poliţiştilor, sală în care unii din aceştia, fac şi antrenamente individuale, după
preferinţă, folosind aparatura specifică existentă acolo. În timp, sala respectivă, care are
intrare direct din stradă a ajuns să fie frecventată şi de unii tineri civili sub explicaţia unei
acomodări speciale la antrenamente în practicarea unor mijloace de autoapărare.
La data de 18 octombrie 1996, după rezolvarea treburilor de serviciu, plt. P.L. s-a
prezentat, direct, la sala de sport având asupra sa cele două arme pe care le purta, în mod
obişnuit, fără a se despărţi de ele, un pistol marca “Makarov” şi un revolver pentru cartuşe cu
gaze.
După ce a îmbrăcat echipamentul de sport sub pretextul că astfel le-ar fi putut
supraveghea mai bine, subofiţerul a adus cele două arme în sala de sport propriu-zisă, unde le-
a pus pe o masă aflată imediat în stânga uşii de intrare în sala cu aparatură pentru
antrenamente.
După ora 17,00, conform înţelegerii ce a avut-o cu civilul de 27 ani B.Gh., care
frecventa de mai multă vreme sala respectivă, fiind şi un companion de antrenament al
subofiţerului, acesta a intrat în sală să vadă dacă era acolo poliţistul.
Plt. P.L., care ştia că civilul trebuie să vină, a intenţionat să-l sperie cum de altfel s-a
dovedit că o mai făcuse şi în alte rânduri. El şi-a luat pistolul “ Makarov” de pe masă şi l-a
aşteptat pe cel care urma ca să intre în sală, după primul colţ de perete înainte de intrarea
propriu-zisă. Când a apărut B. Gh., poliţistul a manevrat arma din reflex şi a declanşat o
împuşcătură mortală.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă,
prev. de art. 178 alin. 2 din Codul penal, iar instanţa – Tribunalul Militar Bucureşti – prin
sentinţa penală nr. 253/29 aprilie 1997 (dosar penal nr. 15/P/1997) l-a condamnat pe P.L.,
pentru această infracţiune la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare.
Recent, Curtea Supremă de Justiţie13
l-a condamnat la 1 an şi jumătate de închisoare
pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte pe poliţistul I.N. care, în urmă cu şase ani, a
împuşcat mortal un militar în termen, pe care l-a confundat cu un dezertor.
S-a reţinut că la 2 mai 1996, în timpul unei ample acţiuni desfăşurate de poliţia
Capitalei pentru prinderea unui dezertor, poliţiştii de la mai multe secţii din Bucureşti au
primit misiunea de a-l captura pe soldatul C.L., care, după ce a dezertat a ucis doi subofiţeri,
aflaţi în patrulare.
Plt. maj. I.N. a primit misiunea de a verifica zona “Big Berceni” – Sura Mare şi l-a
observat pe soldatul P.T., pe trotuar, la câţiva metri în faţa sa. Deşi nimic din atitudinea acelui
militar nu exprima o stare de pericol, poliţistul, considerându-l suspect, i-a cerut ca să se
legitimeze. Militarul în termen s-a oprit, a dus mâna la buzunarul din faţă a cămăşii, (unde
ulterior a fost găsit carnetul său de serviciu) după care, brusc, s-a răzgândit şi, fără a spune
ceva, a rupt-o la fugă.
Poliţistul a început să-l urmărească pe soldat şi, după ce l-a somat verbal a tras un foc
de avertisment în aer şi apoi un alt foc, în direcţia, fugarului. Glontele l-a lovit pe acesta în
omoplat şi la scurt timp a murit.
Iniţial poliţistul a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 10 ani închisoare
pentru omor, iar în urma apelului declarat, Curtea Militară de Apel a hotărât menţinerea
încadrării juridice a faptei în art. 174 alin. 1 din Codul penal. Procurorii militari au recurat
hotărârea iar completul de trei judecători ai Curţii Supreme de Justiţie a decis achitarea
poliţistului pe temeiul art. 10 lit. e din Codul de procedură penală.
S-a motivat că inculpatul a tras asupra victimei pentru a o imobiliza, prin rănire la
membrele inferioare, crezând că era persoana urmărită pentru uciderea colegilor săi şi nu
trebuia să o lase să scape. 13
Decizia nr. 11/11 februarie 2002, nepublicată, pronunţată în dosarul penal nr. 41/2001.
58
Din oficiu, Procurorul General a promovat recurs în anulare cerând condamnarea
subofiţerului pentru infracţiunea de omor, fapta pentru care fusese trimis în judecată.
Prin Decizia nr. 11/11 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, completul de nouă
judecători a hotărât, în mod definitiv, că această faptă a poliţistului constând în folosirea
armei cu consecinţe mortale, oricât de regretabilă ar fi, nu constituie omor ci infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 din Codul penal.
S-a arătat că situaţia de tensiune deosebită în care s-a aflat poliţistul în cursul urmăririi
victimei, despre care a avut impresia că putea fi persoana ce omorâse doi poliţişti, nu
îndreptăţeşte să se considere că s-a folosit pistolul din dotare în scopul de a împuşca mortal pe
victimă, ci doar dorinţa sa ca prin focul ce l-a tras să oprească victima din fugă.
Veneţia – Canal Grande
59
CONSIDERAŢII PRIVIND SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE
ÎNCURSUL URMĂRIRII PENALE
Marius Vasile - procuror
Parchetul de pe lângă
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti
În cursul urmăririi penale, dispoziţia procurorului de schimbare a încadrării juridice a
faptei săvârşite de învinuit este întemeiată, în mod obişnuit, pe prevederile articolului 238
Cod procedură penală, cu denumirea marginală "Extinderea cercetării penale". Această
practică a organelor Parchetului a fost criticată în mod justificat, întrucât, deşi articolului 238
Cod procedură penală este cuprins în Secţiunea II a Capitolului IV, intitulată "Desfăşurarea
urmăririi penale", textul legal amintit se referă exclusiv la schimbarea încadrării juridice a
faptei inculpatului, nu şi a învinuitului. Ceea ce se pierde din vedere cu prilejul încadrării
juridice a faptei săvârşite de învinuit sau inculpat este faptul că dispoziţiile articolului 238
Cod procedură penală se coroborează cu dispoziţiile articolului 257 Cod procedură penală şi
articolelor 250-254 Cod procedură penală. Astfel, potrivit articolului 253 Cod procedură
penală, organul de cercetare penală are obligaţia să procedeze din nou la prezentarea
materialului de urmărire penală dacă a efectuat noi acte de cercetare penală sau dacă constată
că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei. Întrucât dispoziţiile articolelor
250-254 C.pr.pen. stabilesc procedura prezentării materialului de urmărire penală
inculpatului nu şi învinuitului, aceste texte legale se completează în mod firesc cu dispoziţiile
articolului 238 C.pr.pen., rezultând astfel că în situaţia în care, după prezentarea materialului
de urmărire penală, organul de cercetare penală constată că trebuie schimbată încadrarea
juridică a faptei inculpatului, face propunere în acest sens, pe care o înaintează procurorului
pentru a decide. Dacă procurorul a admis propunerea organului de cercetare penală şi a dispus
schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, organul de cercetare penală va proceda
potrivit articolului 253 C.pr.pen. la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală
inculpatului. Dacă procurorul a respins propunerea organului de cercetare penală de
schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, apare în mod evident că nu se
mai impune reluarea procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală. Oricum
corecta interpretare a articolului 253 C.pr.pen. presupune că organul de cercetare penală
trebuie să procedeze la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală inculpatului nu
după ce constată că "trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei", cum apare în
redactarea textului de lege, ci numai după ce organul de cercetare penală a înaintat
Changing of judicial framing during the criminal prosecution must be
performed with observance of all trial-related rules in order not to bring damage to
the rights of the blamed person or of the defendant.
60
procurorului o propunere de schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, iar
această propunere a fost admisă de procuror.
Prezentarea din nou a materialului de urmărire penală inculpatului în situaţia în care
organul de cercetare penală doar constată necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei,
fără ca aceasta să se fi realizat efectiv, apare ca lipsită de raţiune, textul legal în cauză fiind
redactat defectuos. Deşi dispoziţiile articolelor 250-254 C.pr.pen. se referă la prezentarea
materialului de urmărire penală inculpatului doar de către organul de cercetare penală, trebuie
avut în vedere şi dispoziţiile articolului 209 alin.2 C.pr.pen. şi ale articolului 218 alin.3
C.pr.pen., ce consacră că procurorul poate să efectueze personal orice act de cercetare sau de
urmărire penală, astfel încât reiese că prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului
se face fie de către organul de cercetare penală fie de procuror, dacă acesta consideră necesar
şi în mod obligatoriu în situaţia prevăzută de articolul 209 alin.3 C.pr.pen..
În orice caz trebuie reţinută că în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală
numai procurorul poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat,
nu doar la propunerea organului de cercetare penală, cum prevede articolul 238 C.pr.pen., ci şi
din oficiu în virtutea dispoziţiilor cuprinse de articolul 209 alin.2 şi 3 C.pr.pen. şi articolul
218 alin.3 C.pr.pen..
În nici un caz organul de cercetare penală nu poate dispune schimbarea încadrării
juridice a faptei inculpatului.
Prin Decizia nr.24/23.02.1999, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile articolului 257 C.pr.pen., considerând că
lăsarea la latitudinea procurorului a oportunităţii prezentării materialului de urmărire penală
învinuitului aduce atingere principiul egalităţii în faţa legii consacrat de articolul 24 din
Constituţia României.
Urmare admiterii acestei excepţii procurorul are obligaţia de a prezenta învinuitului
materialul de urmărire penală în toate cazurile nu doar atunci când consideră necesar.
Din conţinutul articolului 257 C.pr.pen. reiese că numai procurorul poate prezenta
învinuitului materialul de urmărire penală, nu şi organul de cercetare penală, iar dispoziţiile
procesuale penale trebuie interpretate în mod restrictiv, nefiind posibilă analogia cu
reglementarea procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală inculpatului, întrucât
prin aceasta s-ar extinde aplicarea unei dispoziţii procesuale penale la alte ipoteze decât cele
prevăzute de lege.
Dispoziţiile articolului 257 C.pr.pen. statuează că în ipoteza prezentării de procuror a
materialului de urmărire penală învinuitului se va urma procedura stabilită de articolul 250 şi
următoarele C.pr.pen., referitoare la procedura de prezentare a materialului de urmărire penală
inculpatului. Faptul că articolul 257 C.pr.pen. face trimitere doar la aplicare dispoziţiilor
articolelor 250-254 C.pr.pen., fără a face referire explicit la prevederile articolului 238
C.pr.pen., nu înseamnă că această ultimă prevedere legală este inaplicabilă în procedura
prezentării materialului de urmărire penală învinuitului, întrucât după cum am menţionat
anterior, dispoziţiile articolului 257 C.pr.pen. fac trimitere expresă la procedura stabilită de
dispoziţiile articolelor 250-254 C.pr.pen., iar aplicarea articolului 253 C.pr.pen. nu se poate
realiza decât prin coroborarea cu dispoziţiile articolului 238 C.pr.pen..
Această interpretare ne permite să apreciem că în cursul urmăririi penale chiar dacă nu
a fost pusă în mişcare acţiunea penală, numai procurorul poate dispune, în temeiul articolului
238 C.pr.pen. raportat la articolul 253 şi articolul 257 C.pr.pen., schimbarea încadrării juridice
a faptei învinuitului, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală
dacă se constată fapte sau împrejurări noi în sarcina învinuitului sau date cu privire la
participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acestei fapte.
Din cele de mai sus reiese, că regula generală, că în cursul urmăririi penale indiferent
dacă a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală, schimbarea încadrării juridice a faptei
61
săvârşită de învinuit sau inculpat poate fi dispusă doar de procuror, din oficiu sau la
propunerea motivată a organului de cercetare penală. Acelaşi raţionament este valabil şi în
cazul extinderii cercetării penale, procurorului fiind singurului organ de urmărire penală
competent să dispună acest lucru din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală,
indiferent dacă a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală.
În ceea ce priveşte actul procesual prin care procurorul dispune extinderea cercetării
penale sau schimbarea încadrării juridice a faptei învinuitului sau inculpatului, considerăm că,
faţă de tăcerea legii procedurale penale, acesta nu poate fi decât rezoluţie, întrucât în articolul
203 alin.1 C.pr.pen. se arată că organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau
măsurilor procesuale prin ordonanţă doar atunci când legea prevede expres aceasta, iar în
celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.
De asemenea, potrivit articolului 203 alin.3 C.pr.pen., cu referire la articolul 238
C.pr.pen., propunerea pe care organul de cercetare penală o înaintează procurorului cu privire
la extinderea cercetării penale sau schimbarea încadrării juridice a faptei învinuitul/inculpatul
trebuie să fie motivată (de regulă sub forma unui referat).
Cazurile în care procurorul poate dispune schimbarea încadrării juridice sau
extinderea cercetării penale Din cuprinsul articolului 238 C.pr.pen. coroborat cu articolul 253 şi 257 C.pr.pen.
reiese că organul de cercetare penală poate propune procurorului schimbarea încadrării
juridice sau extinderea cercetării penale dacă constată împrejurări sau fapte noi în sarcina
inculpatului sau învinuitului sau date cu privire la participarea la săvârşirea faptei şi a unei
alte persoane. Distingem deci următoarele situaţii:
a) Dacă sunt constatate acte materiale sau fapte noi în sarcina învinuitului sau
inculpatului, organul de cercetare penală trebuie să facă procurorului propunere atât cu
privire la extinderea cercetării penale pentru faptele noi, cât şi cu privire la schimbarea
încadrării juridice a faptei, fiind aplicabile după caz dispoziţiile relative la concursul de
infracţiuni sau infracţiunea consumată.
b) Dacă se descoperă împrejurări noi ce pot conduce la schimbarea încadrării
juridice, organele de cercetare penală vor propune doar schimbarea încadrării juridice, nu şi
extinderea cercetării penale, întrucât aceste elemente de fapt nu presupune efectuarea unor
acte de cercetare suplimentare, ci doar împietrează asupra corectei încadrări juridice a faptei
învinuitului sau inculpatului, atrăgând incidenţa dispoziţiilor referitoare la starea de recidivă
sau pluralitatea intermediară de infracţiuni.
c) În situaţia în care se constată date cu privire la participarea la săvârşirea faptei şi a
unei alte persoane, organul de cercetare penală va trebui să propună extinderea cercetării
penale cu privire la acea persoană, cât şi schimbarea încadrării juridice a faptei inclusiv în
situaţia în care participarea unui alt făptuitor la săvârşirea infracţiunii a determinat schimbarea
competenţei materiale sau personale de soluţionare a cauzei sau ar trage incidenţa unei
circumstanţe agravante, indiferent că este cea generală, prevăzută de articolul 75 alineatul 1
litera c Cod penal sau una specială cuprinsă în conţinutul agravant al infracţiunii respective
(ex.artoclil 209 alineat 1 lit.a Cod penal).
Revenind asupra problemei extinderii cercetării penale, se poate constata din
conţinutul articolului 238 Cod procedură penală că, dacă acţiunea penală a fost pusă în
mişcare, doar procurorul poate dispune extinderea cercetării penale, la propunerea organului
de cercetare penală. Totuşi, procurorul va putea dispune şi din oficiu această măsură, întrucât
potrivit articolului 209 alineat 2 Cod procedură penală, procurorul poate să efectueze orice
acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, iar din dispoziţiile articolului 218
alineat 3 Cod procedură penală, reiese că procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act
de cercetare penală sau să îl efectueze personal, nici unul din aceste texte legale
62
necondiţionând posibilitatea procurorului de a efectua orice act de cercetare sau urmărire
penală de existenţa unei propuneri formulate de organele de cercetare penală.
Problema care se pune este dacă organele de cercetare penală pot dispune ele însele
extinderea cercetării penale în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Aşa
cum am arătat anterior dispoziţiile articolului 238 Cod procedură penală nu trebuie aplicate
izolat ci prin referire la prevederile articolului 253 şi ale articolului 257 Cod procedură penală
(acesta din urmă în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală). Aparent
articolului 253 Cod procedură penală se referă doar la prezentarea din nou a materialului de
urmărire penală după schimbarea încadrării juridice a faptei nu şi după extinderea cercetării
penale, întrucât în textul articolului 253 Cod procedură penală nu este inserat în mod expres
acest act. Din examinarea atentă a dispoziţiilor articolului 253 Cod procedură penală se
constată că în realitate acesta prevede două cazuri în care se impune prezentarea din nou a
materialului de urmărire penală: primul este cel în care s-a realizat schimbarea încadrării
juridice a faptei, iar al doilea este cel în care organul de cercetare penală a efectuat „noi acte
de cercetare penală”.
Or, extinderea cercetării penale în accepţiunea articolului 238 Cod procedură penală
presupune tocmai lărgirea sferei de efectuare a actelor de cercetare penală care se realizează
prin efectuarea unor noi acte de cercetare penală, cu privire la împrejurări sau fapte noi sau cu
privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei.
În fapt, extinderea cercetării penale se materializează prin efectuarea de noi acte de
cercetare penală.
Se constată, astfel, că articolul 253 Cod procedură penală impune obligativitatea
prezentării din nou a materialului de urmărire penală şi în cazul în care după punerea în
mişcare a acţiunii penale s-a dispus extinderea cercetării penale folosind o altă formulare
decât cea din articolul 238 Cod procedură penală, însă cu conţinut identic cu aceasta.
Astfel, putem conchide, prin prisma dispoziţiilor articolului 238 Cod procedură
penală, cu referire la articolul 253 Cod procedură penală şi articolul 257 Cod procedură
penală, că şi în ipoteza în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală extinderea cercetării
penale poate fi dispusă doar de procuror la propunerea motivată a organului de cercetare
penală sau chiar în lipsa acestuia (ex officio). Practica organelor de cercetare penală de a
dispune ele însele extinderea cercetării penale în cazul în care nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală, apare astfel ca fiind nelegală.
În situaţia în care în cursul urmăririi penale organul de cercetare penală va dispune el
însuşi extinderea cercetării penale sau schimbarea încadrării juridice, procurorul va trebui, ca
în temeiul articolului 220 Cod procedură penală, să infirme aceste acte ale organului de
cercetare penală, întrucât acestea sunt efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale mai sus
menţionate.
De asemenea, toate actele şi măsurile procesuale ulterioare şi aflate în raport de
cauzalitate cu extinderea cercetării penale sau schimbare încadrării juridice dispuse de organul
de cercetare penală vor fi lipsite de efecte juridice, ex tunc, (din momentul efectuării actului
respectiv), conform principiului „resoluto iuris dante, resolvitur ius accipientis”, întrucât
nulitatea unui act procesual subsecvente aflate într-o strânsă legătură cauzală cu actul
procesual prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice sau extinderea cercetării penale.
Pentru actele subsecvente, nulitatea operează indirect (nu derivă din îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de articolul 197 Cod procedură penală), efectul rezultând din însuşi raportul de
cauzalitate1.
Pentru a înlătura neajunsurile omisiunii legii procesuale penale de a statua expres
efectul extensiv al nulităţii, este indicat ca procurorul, prin rezoluţie motivată, să dispună
1 N.Volonciu, Drept procesual penal, vol.I, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1987, p.317.
63
infirmarea actelor şi măsurilor procesuale subsecvente schimbării încadrării juridice sau
extinderea cercetării penale, dispuse de organele de cercetare penală.
Consecinţele schimbării încadrării juridice a faptei învinuitului sau inculpatului
Trebuie făcută distincţia între următoarele situaţii:
1) Schimbarea de încadrare juridică are loc anterior punerii în mişcare a acţiunii
penale. Organul de urmărire penală are obligaţia, conform articolului 6 alineat 2 şi 3 Cod
procedură penală să aducă la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului schimbarea încadrării
juridice a faptei (sau noua încadrare juridică, precum că textul articolului 6 alineat 3 al
Codului de procedură penală nu conţine formularea „schimbarea încadrării juridice” ci
„încadrarea juridică”), consemnând aceasta într-un proces-verbal, pentru a da posibilitatea
părţilor să-şi exercite în mod deplin drepturile procesuale şi să administreze probele necesare
în raport cu noua încadrare juridică a faptei respectându-se astfel principiul garantării
dreptului la apărare a învinuitului sau inculpatului, instituit de articolul 6 Cod procedură
penală, întrucât prin schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai gravă sau mai
uşoară, învinuitul sau inculpatul trebui să-şi reorganizeze apărarea în raport cu noua încadrare
juridică dată faptei ce i se impută, pentru că în funcţia de încadrarea juridică, legea prevede o
anumită sancţiune penală, şi tot în raport cu aceasta se determină competenţa materială a
organelor judiciare.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu i se aduce la cunoştinţă schimbarea
încadrării juridice, toate actele procedurale subsecvente acestuia vor fi lipsite de eficienţa
juridică, întrucât sunt lovite de nulitate relativă în condiţiile prevăzute de articolul 197 alineat
1 şi 4 Cod procedură penală cu referire la articolul 2 Cod procedură penală. Actele şi
măsurile procesuale anterioare schimbării încadrării juridice nu sunt lipsite de eficienţa
juridică, ci se menţin întrucât nu au produs nici o vătămare a drepturilor procesuale ale
învinuitului sau inculpatului, ce nu ar putea fi înlăturate decât prin anularea actelor sau
măsurilor respective. Prin aducerea la cunoştinţa învinuitului sau inculpatului a schimbării
încadrării juridice, acestora li s-a oferit posibilitatea de a-şi reorganiza apărarea în funcţie de
noua încadrare juridică a faptei, fiind îndeplinite astfel exigenţele articolului 6 Cod procedură
penală privind garantarea dreptului la apărare.
2) Schimbarea încadrării juridice a faptei intervine după punerea în mişcare a
acţiunii penale. În această situaţie, respectivul act procesual nu mai trebuie urmat de
întocmirea unui proces verbal în care se consemnează aducerea la cunoştinţă învinuitului sau
inculpatului a schimbării încadrării juridice, ci potrivit articolului 253 Cod procedură penală
se va proceda la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală inculpatului, prilej cu
care, conform dispoziţiilor articolului 253 Cod procedură penală raportat la articolul 250 litera
a) Cod procedură penală, I se va arăta inculpatului şi noua încadrare juridică a faptei săvârşite.
Nici în acest caz nu se pune problema nulităţii actelor şi măsurilor procesuale efectuate până
în momentul schimbării încadrării juridice a faptei, întrucât după prezentarea din nou a
materialului de urmărire penală, inculpatul are posibilitatea, conform articolului 250 Cod
procedură penală, în raport cu noua încadrare juridică să formuleze cereri noi sau declaraţii
suplimentare, asigurându-se acestuia posibilitatea să îşi realizeze apărarea.
Schimbarea încadrării juridice sau extinderea cercetării penale (la propunerea
organului de cercetare penală sau din oficiu) pot fi dispuse de procuror nu doar prin rezoluţie
ci şi prin ordonanţă, însă numai în cazul în care se dispune prin ordonanţa respectivă, în
temeiul articolul 265 alineat 1 Cod procedură penală, restituirea cauzei la organele de
cercetare penală în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, nefiind încălcate
dispoziţiile procesuale ce reglementează garantarea dreptului la apărare al învinuitului sau
inculpatului, întrucât urmează ca acestuia să i se aducă la cunoştinţă de către organele de
urmărire penală schimbarea încadrării juridice, cu prilejul refacerii sau completării urmăririi
penale sau prezentării din nou a materialului de urmărire penală. Aducerea la cunoştinţă
64
învinuitului sau inculpatului a schimbării încadrării juridice poate fi realizată atât de organele
de cercetare penală cât şi de procuror.
De asemenea, schimbarea încadrării juridice poate fi dispusă de procuror şi prin
rechizitoriu, în condiţiile existenţei unei pluralităţi de infracţiuni sau infractori, însă doar cu
privire la o faptă pentru care se dispune (prin acelaşi act de sesizare) disjungerea cauzei şi
restituirea dosarului nou format organului de cercetare penală, (sau de ce nu, menţinerea
acestuia de către procuror care va efectua el însuşi urmărirea penală) în vederea completării
sau refacerii urmării penale, nefiind afectata prin aceasta dreptul la apărare al învinuitului sau
inculpatului.
În ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune supusă regimului
oficialităţii, într-una pentru care este necesară plângere prealabilă, vor fi aplicabile dispoziţiile
articolului 286 alineat 1 Cod procedură penală având în vedere şi dispoziţiile articolului 238
Cod procedură penală cu referire la articolul 253 şi articolul 257 Cod procedură penală.
Astfel, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă
formulează plângere prealabilă. În caz afirmativ, organul de cercetare penală înaintează
procurorului propunerea de schimbare a încadrării juridice (sau acesta o dispune din oficiu),
urmând a se continua cercetarea penală sau a se trimite instanţei competente (după caz). În
cazul în care partea vătămată declară că nu formulează plângere prealabilă, organul de
cercetare penală propune procurorului schimbarea încadrării juridice a faptei (sau acesta o
dispune din oficiu), urmând ca organul de cercetare penală să înainteze dosarul cauzei
procurorului în vederea încetării urmăririi penale sau trimiterii dosarului cauzei instanţei
competente.
O chestiune controversată în practica organelor Parchetului o reprezintă aplicabilitatea
dispoziţiilor articolului 238 Cod procedură penală în situaţia în care urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în conformitate cu dispoziţiile articolului 209
alineat 3 Cod procedură penală.
O opinie frecvent întâlnită în practica recentă este aceea că în situaţia menţionată,
dispoziţiile articolului 238 Cod procedură penală sunt inaplicabil, întrucât acest text este de
strictă interpretare şi aplicare, presupunând în prealabil schimbării încadrării juridice sau
extinderii cercetării penale, în mod obligatoriu, existenţa unei propuneri în acest sens a
organelor de cercetare penală.
Această teză nu poate fi acceptată întrucât interpretarea logică, prin argumentul “per a
contrario” (astfel spus interpretarea normei juridice în sens restrictiv) este funcţională pentru
toate normele dreptului procesual penal, având în vedere caracterul coercitiv al acestuia, iar pe
de altă parte interpretarea normelor procesuale penale prin folosirea argumentelor de
interpretare logică este temperată de principiul interpretării sistematice, care presupune
clarificarea sensului unei norme juridice prin corelarea ei cu alte norme juridice aparţinând
aceleaşi ramuri de drept sau unor ramuri diferite.
Realizând o interpretare a dispoziţiilor articolului 238 Cod procedură penală, articolul
257 şi articolul 209 alineat 3 Cod procedură penală, prin folosirea conjugată a metodei de
interpretare sistematică (în fapt prin corelarea cu dispoziţiile articolului 209 alineat 2 Cod
procedură penală şi ale articolului 218 alineat 3 Cod procedură penală) şi a argumentului de
interpretare logică “a fortiori” în varianta “a majori ad minus” (cine poate mai mult poate şi
mai puţin) se ajunge la concluzia că, dacă procurorul poate dispune schimbarea încadrării
juridice sau extinderea cercetării penale şi din oficiu, în cazul în care urmărirea penală în
cauză nu se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, cu atât mai mult procurorul va
putea dispune din oficiu cele două măsuri procesuale, în cazul în care urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către acesta, întrucât, pe plan judiciar, este supraordonat
organelor de cercetare penală. Pe de altă parte, aceste din urmă organe, în ipoteza prevăzută
de articolul 209 alineat 3 Cod procedură penală, nici nu au competenţa de a efectua acte de
65
cercetare penală, cu excepţia actelor ce nu suferă amânare (conform articolului 213 Cod
procedură penală) sau a actelor efectuate din dispoziţia expresă, în acest sens a procurorului
(conform articolului 219 alineat 1 şi 2 Cod procedură penală).
Nota redacţiei: Dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală, schimbarea încadrării
juridice nu se poate face prin rezoluţie ci prin ordonanţă.
Un act procesual cu forţă juridică superioară nu poate fi modificat printr-un act
procesual cu forţă juridică inferioară (C.S.).
Prof.dr.Rodica Mihaela-Stănoiu, ministrul justiţiei,
participând la lucrările Comisiei de la Veneţia
66
PROBLEME ALE URMĂRIRII PENALE
(I)
Constantin Sima
Procuror şef serviciu
Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
1. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, potrivit art.6
alin.3 C.pr.pen., despre fapta de care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Interpretări contradictorii s-au dat pe marginea prevederilor art.6 alin.5 din Codul de
procedură penală potrivit cărora organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit
sau inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.
Astfel, unele instanţele au dispus, în temeiul art.333 Cod procedură penală restituirea
la procuror a unor cauze, reţinând că în faza de urmărire penală au fost încălcate dispoziţiile
legale referitoare la dreptul la apărare, prevăzute de art.6 alin.5 C.pr.pen.1
Prevederile art.6 alin.5 C.pr.pen. trebuie coroborate cu prevederile art.23 alin.5 din
Constituţia României, art.171 alin.2 (cazurile de asistenţă juridică obligatorie) şi 197 alin.2
C.pr.pen. (cazurile de nulitate absolută).
În conformitate cu textul constituţional învinuirea trebuie adusă la cunoştinţă în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, numai în cazul reţinerii sau arestării.
Întrucât în art.197 alin.2 C.pr.pen. nu sunt prevăzute şi dispoziţiile referitoare la
încunoştinţarea învinuitului sau a inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre
dreptul de a fi asistat de un apărător, despre fapta pentru care este învinuit şi încadrarea
juridică a acesteia înseamnă că încălcarea acestor dispoziţii legale nu atrage nulitatea absolută
a actului respectiv, normele procedurale fiind de strictă interpretare2.
Aşadar, organul de urmărire penală are obligaţia încunoştinţării învinuitului sau
inculpatului înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnând aceasta în procesul verbal de ascultare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în
1 Tamara Manea, Interpretarea dispoziţiilor art.6 alin.5 Cod procedură penală, Dreptul nr.12/1995, p.66.
2 I.Dumitru, Consecinţele nerespectării prevederilor art.6 din Codul de procedură penală, Dreptul
nr.5/1995, p.35.
No statement from the blamed person or the defendant must be obtained
prior to this being informed of his right to be assisted by a defender.
As regards the presentation of the criminal prosecution material, this
constitutes a trial-related guarantee for the defendant that he may take knowledge
of the criminal prosecution material administered in the cause, may make claims
for his defence and may raise the exceptions provided by law.
67
art.171 alin.2 C.pr.pen. asistenţa juridică obligatorie şi 23 alin.(5) din Constituţia României
când învinuirea se aduce la cunoştinţă în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu3.
De la învinuit sau inculpat nu trebuie să se obţină nici o declaraţie înainte de a i se fi
adus la cunoştinţă că are dreptul să fie asistat de un apărător.
În practică organele de urmărire penală au consemnat uneori realizarea acestei
obligaţii într-un proces verbal semnat de învinuit, întocmit imediat după începerea urmăririi
penale sau alte ori au cerut învinuitului sau inculpatului să consemneze la începutul declaraţiei
pe care acesta o scrie personal, că i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a fi asistat
de un apărător4.
2. Prezentarea materialului de urmărire penală
În ceea ce priveşte prezentarea materialului de urmărire penală acesta constituie o
garanţie procesuală pentru inculpat că poate lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală
administrat în cauză, poate formula cereri în apărarea sa şi poate ridica excepţiile prevăzute de
lege.
În practică s-a decis că este îndeplinită procedura prevăzută în art.250 C.pr.pen., dacă
din procesul verbal rezultă că organele de cercetare penală a adus la cunoştinţa inculpatului
învinuirea, acesta a fost întrebat asupra ei şi s-au consemnat răspunsurile date de inculpat.
Nerespectarea prevederilor art.250 - 254 atrage nulitatea hotărârii numai dacă s-a
produs o vătămare intereselor inculpatului, o atare vătămare nu justifică restituirea cauzei
procurorului5.
Prin decizia nr.24 din 23 februarie 19996 Curtea Constituţională a declarat
neconstituţionale prevederile art.257 C.pr.pen. care lăsau prezentarea materialului de urmărire
penală, în cazul în care urmărirea se făcea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, la
aprecierea procurorului concretizată de legiuitor în expresia "dacă socoteşte necesar".
Doctrina şi jurisprudenţa sunt însă unanime în a considera că neprezentarea
materialului de urmărire penală nefiind prevăzută pentru cazurile enumerate în art.197 alin.2
C.pr.pen. nu este sancţionată cu nulitatea absolută ci cu o nulitate relativă care operează
numai în cazul în care s-a produs inculpatului o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt
mod decât prin anularea actului7.
Despre o asemenea vătămare este aproape imposibil de a se vorbi, deoarece omisiunea
organului de urmărire penală poate fi îndreptată de către instanţă, care este în măsură să
asigure inculpatului posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, inculpatul
putând, atât la începutul judecăţii cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, să formuleze
cereri noi şi să propună noi probe în apărarea sa8.
O decizie de restituirea a cauzei la procuror în temeiul art.333 C.pr.pen., motivată de
neasigurarea asistenţei juridice în cursul cercetării penale (art.6 C.pr.pen.) neaudierea
învinuitului de către procuror şi neprezentarea materialului de urmărire penală apare total
nejustificată câtă vreme textul art.254 C.pr.pen. exonerează de această obligaţie organul de
urmărire penală atunci când inculpatul este dispărut, s-a retras de la chemarea înaintea
organului de cercetare penală sau nu locuieşte în ţară.
3 A se vedea Viorel Paşca, Exercitarea dreptului la apărare şi sancţiunea încălcării sale, Dreptul nr.3/1995,
p.77. 4 I.Amarie, Obligaţiile organului de urmărire penală de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat că are
dreptul de a fi asista de un apărător în tot cursul procesului, Dreptul nr.1/1999, p.63. 5 T.S., d.î.3/1972, RRD nr.6/1972, p.117; T.S., s.p., d.2999/1975, RRD nr.7/1976, p.62.
6 Publicată în Monitorul Oficial nr.136 din 1 aprilie 1999.
7 Gr.Teodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea Iaşi, 1998, p.115.
8 Vasile Papadopol, Notă la decizia nr.923/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, s.I pen., în Culegere de practică
judiciară pe anul 1997, Editura Holding Reporter, 1998, p.243.
68
3. Condiţia premisă a infracţiunii de denunţare calomnioasă
În practica parchetelor s-a pus problema dacă instanţa de judecată poate fi sesizată de
procuror pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă fără să se verifice, în
prealabil dacă învinuirea este mincinoasă şi fără să se dea o soluţie în această cauză.
Astfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, prin rechizitoriul nr.577/2000 din
22.01.2001 a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de
denunţare calomnioasă prev.de art.259 alin.1 C.pen.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că a sesizat organul de urmărire penală de săvârşirea
de către G.P. în calitate de agent ecologic, a unor fapte de corupţie, ataşând în dovedirea
denunţului, mai multe declaraţii ale unor persoane.
Fără a verifica dacă învinuirea este reală sau mincinoasă Parchetul de pe lângă
Tribunalul Tulcea a sesizat instanţa cu săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă.
Judecătoria Măcin, prin sentinţa penală nr.120/26 aprilie 2001 în baza art.259 alin.1
C.pen. l-a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, iar în baza art.250 alin.2 C.pen., l-a
condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, urmând să execute pedeapsa de 1 an închisoare.
Prin decizia nr.263 din 16 octombrie 2001 Tribunalul Tulcea a desfiinţat în totalitate
hotărârea instanţei de fond şi a dispus restituirea cauzei la procuror pentru verificarea
învinuirii cu care inculpatul sesizase iniţial organul de urmărire penală.
Soluţia instanţei de apel este corectă.
Infracţiunea de denunţare calomnioasă cuprinde obligatoriu o situaţie premisă:
învinuirea mincinoasă.
Chiar dacă textul art.259 nu precizează cine constată că învinuirea făcută prin denunţ
sau plângere este mincinoasă, este evident că învinuirea trebuie verificată.
Stabilirea caracterului mincinos al denunţului - s-a precizat de multă vreme în
doctrină9 - se face fie de organul de urmărire penală, când infracţiunile denunţate sunt de
competenţa sa, fie de instanţa de judecată, când denunţul mincinos a dus la trimiterea în
judecată a celui denunţat.
Caracterul calomnios al denunţului nu poate fi dovedit dacă faptul denunţat nu a fost
cercetat în fond.
Acţiunea penală se pune în mişcare numai atunci când s-a stabilit că faptele denunţate
sunt mincinoase, fie prin soluţia dată de organul de urmărire penală, fie prin hotărârea de
achitare a instanţei de judecată.
Evident, se cere ca în cazul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă, să se
dovedească că inculpatul - autorul denunţului calomnios - a fost de rea credinţă adică a ştiut în
momentul introducerii denunţului că acesta nu corespunde adevărului şi că în realitate
persoana denunţată este nevinovată10
.
Dacă în urma verificărilor făcute se constată că faptele afirmate în denunţ sau plângere
sunt adevărate nu se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă11
.
Aşadar, procurorul nu poate sesiza instanţa pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare
calomnioasă dacă netemeinicia învinuirii, caracterul mincinos al acesteia nu a fost stabilit în
prealabil fie de către organul de urmărire penală, fie de către instanţa de judecată12
.
9 Ghe.Dărângă, G.Navrot, Unele probleme privind infracţiunea de denunţare calomnioasă, Justiţia Nouă,
nr.11/1963, p.42. 10
N.Hogaş, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, Justiţia Nouă, nr.6/1961, p.144. A se vedea, în acelaşi
sens, O.Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, Revista Română de Drept, nr.8/1972, p.35. 11
T.j.Ilfov, d.p. nr.483 din 30 mai 1969, Revista Română de Drept, nr.10/1969, p.179. 12
O.Loghin, T.Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa" SRL, Bucureşti,
1966, p.386.
69
Hotărârea instanţei de fond este greşită şi sub aspectul de a fi condamnat pe inculpat la
două pedepse diferite pentru săvârşirea faptei în ambele variante de incriminare: art.259 alin.1
şi 259 alin.2.
Săvârşirea simultan a diferitelor modalităţi normative ca şi săvârşirea faptelor succesiv
dar în baza aceleiaşi rezoluţii nu constituie o pluralitate de infracţiuni ci o infracţiune unică13
.
13
Nicoleta Iliescu în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972,
p.174.
70
MĂSURA DE SIGURANŢĂ A INTERDICŢIEI
DE A REVENI ÎN LOCUINŢA FAMILIEI PE O PERIOADĂ DETERMINATĂ
Conf.univ.Ilie Pascu
1. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată a fost inclusă în
sistemul măsurilor de siguranţă prin Legea nr.197 din 20001 care a completat dispoziţiile
cuprinse în Titlul VI din partea generală a Codului penal care reglementează acest sistem de
sancţiuni, prin introducerea art.1181.
Potrivit acestui nou text, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată se poate lua pe o durată de până la 2 ani, la cererea persoanei vătămate, faţă de
persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, dacă
instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru
ceilalţi membri ai familiei.
Această măsură de siguranţă este destinată să înlăture o stare de pericol specifică
decurgând din situaţia personală a infractorului pusă în evidenţă prin lovire sau orice alte acte
de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor de familie.
Înţelesul expresiei „membru de familie” este cel prevăzut în dispoziţiile art.1491
Cod
penal, introdus prin aceeaşi lege modificatoare nr.197 din 2000 şi care priveşte „soţul sau ruda
apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul”.
Ne exprimăm părerea că definiţia legală dată expresiei „membru de familie” este
deficitară, deoarece se referă numai la „soţ sau rudă apropiată, dacă aceasta locuieşte sau
gospodăreşte împreună cu făptuitorul”, neglijând astfel realitatea că, în prezent, datorită
condiţiilor economice şi sociale precare multe cupluri trăiesc în uniuni libere, deseori între
aceste persoane care, indiscutabil din punct de vedere sociologic alcătuiesc o familie, dar care
din punctul de vedere al legii penale – sunt sancţionate mai blând, deşi gradul de pericol
social este la fel de ridicat ca şi în cazul soţilor.
Este neîndoielnic o carenţă a legii penale române care restrânge familia doar la
relaţiile bazate pe căsătorie, în profundă discordanţă cu reglementările internaţionale şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că familia cuprinde şi
relaţiile „de facto” între persoane care convieţuiesc în afara căsătoriei.
2. Luarea măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei nu poate interveni decât
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) Fapta săvârşită să constituie o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii
unui membru de familie.
1 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 568 din 15 noiembrie 2000.
This safety measure is intended to remove a specific state of danger
resulting from the criminal's personal situation made evident by injuries or any
other violent actions causing physical or psychic sufferings, committed against his
family members.
71
Referitor la această condiţie, datorită modului de redactare a textului art.1181
Cod
penal, este posibilă formularea a două opinii: prima, care să considere că măsura interdicţiei
de a reveni în locuinţa familiei se poate lua numai în caz de comitere a infracţiunii de loviri
sau alte violenţe, prevăzută în art.180 Cod penal; a doua, care să promoveze soluţia că măsura
de siguranţă poate fi incidentă în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni contra integrităţii
corporale sau sănătăţii (art.180-182) dacă subiectul pasiv este un membru de familie.
În sprijinul primei opinii se poate invoca, în primul rând, textul în discuţie (art.1181)
care se referă explicit numai la „loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice şi psihice”. În al doilea rând, această opinie poate fi susţinută şi cu argumente de
tehnică legislativă şi soluţii de practică judiciară. Din examinarea unor norme de incriminare
observăm că legiuitorul când a dorit să includă ca element ori circumstanţă agravantă în
conţinutul unor infracţiuni complexe una din faptele contra integrităţii corporale sau sănătăţii
descrise în art. 180-182 Cod penal, a prevăzut explicit aceasta . Spre exemplu, în art.250
alin.2 Cod penal este incriminată purtarea abuzivă, varianta agravată, care constă în lovirea
sau alte acte de violenţă săvârşite faţă de o persoană, de către un funcţionar public în
exerciţiul atribuţiunilor de serviciu. Doctrina penală cât şi practica judiciară sunt unanime în
a aprecia că în această normă de incriminare se absoarbe legal numai infracţiunea prevăzută
în art.180 Cod penal. Dacă prin săvârşirea de către un funcţionar a actelor de lovire s-a cauzat
victimei o vătămare corporală ori o vătămare corporală gravă, va exista un concurs de
infracţiuni între purtarea abuzivă, varianta agravată (art.250 alin.2), şi vătămarea corporală
(art.181) sau vătămarea corporală (art.182), după caz2.
Cea de a doua opinie se poate întemeia pe raţionamente şi procedee logice în sensul că
dacă măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei se poate lua fără
îndoială în cazul comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu atât mai mult aceasta se
justifică în situaţia săvârşirii infracţiunilor de vătămare corporală şi vătămare corporală gravă
pentru că numai în acest fel se poate realiza mai eficient scopul măsurii şi anume acela de a
preveni săvârşirea violenţelor între membrii familiei3. Această a doua opinie o considerăm
corectă.
De asemenea, în legătură cu condiţia pe care o examinăm, ne putem întreba dacă în
ipoteza săvârşirii altor infracţiuni prin întrebuinţarea de violenţe, cum ar fi de exemplu:
tâlhăria sau violul în situaţiile în care sunt comise împotriva unui membru de familie ori relele
tratamente aplicate minorului (art.306 C. pen) săvârşite prin bătăi, torturi, lovire, etc. se poate
lua măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei. Ne exprimăm părerea că şi în cazul
săvârşirii unor astfel de infracţiuni măsura poate fi luată având în vedere, în special, scopul
urmărit a fi realizat prin luarea acestei măsuri de siguranţă.
b) Infracţiunea săvârşită să prezinte un anumit grad de pericol social concret. Legea
cere ca infractorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an.
Se poate pune problema dacă instanţa decide interdicţia de a reveni în locuinţa
familiei, cel condamnat trebuie să execute pedeapsa numai în regim de detenţie ori se poate
acorda suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea sub supraveghere sau
dispune executarea pedepsei la locul de muncă.
În lipsa unor specificări în textul art. 1181 Cod penal se ajunge la concluzia că măsura
de siguranţă se poate lua, dacă făptuitorul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin
un an pentru infracţiunea săvârşită, lăsând la latitudinea instanţei de judecată să aprecieze
2 A se vedea în acest sens C. Bulai, A Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, curs selectiv pentru
examenul de licenţă; Ed.Trei, Bucureşti, 2001, pag.439; O. Loghin, T. Toader, Drept penal, partea specială,
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti,2001, pag.395; P. Epure, V. Pătulea, note la dec. pen.
nr.402/1980 şi la dec. pen. nr.807/1980 ale Tribunalului Argeş, RRD nr.6/1981, pag 75-79. 3 I.Pascu, Drept penal, partea generală, Editura Europa Nova, vol.II, Bucureşti, 2001, pag.266.
72
dacă pedeapsa aplicată va urma să fie executată în regim de detenţie sau suspendată
condiţionat ori sub supraveghere sau executată la locul de muncă.
c) Prezenţa infractorului în locuinţa familiei să constituie un pericol grav pentru
ceilalţi membri ai familiei. Pericolul rezultă, pe de o parte, din gravitatea infracţiunii săvârşite,
iar pe de altă parte, din comportamentul, în general, al făptuitorului faţă de membrii familiei.
Pentru constatarea acestei condiţii instanţa de judecată trebuie să ţină seama de toate
datele referitoare la cazul instrumentat, să aibă în vedere dacă făptuitorul dispune de condiţii
de locuinţă în altă parte, dacă prin luarea măsurii de siguranţă relaţiile dintre făptuitor şi
membrii familiei se pot agrava existând posibilitatea săvârşirii de alte acte de violenţă ca o
răzbunare, etc.
d) Să existe o cerere din partea persoanei vătămate prin care să solicite instanţei să
interzică făptuitorului să revină în locuinţa familiei.
Legea lasă la latitudinea părţii vătămate să-şi exprime voinţa în ceea ce priveşte luarea
măsurii de siguranţă pentru că ea poate aprecia cel mai bine oportunitatea măsurii. Credem că
legiuitorul nu a avut în vedere o simplă cerere a persoanei vătămate de a solicita luarea
măsurii ci o cerere în conţinutul căreia titularul ei să aducă elemente sau date din care să
rezulte o temere justificată că rămânerea sau revenirea făptuitorului în locuinţa familiei va
duce la săvârşirea de noi fapte de violenţă împotriva membrilor acesteia.
3. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei se poate lua pe o perioadă de până la 2
ani (art.1181, partea finală Cod penal). Legiuitorul a stabilit numai limita maximă a duratei
măsurii lăsând posibilitatea instanţei să decidă în fiecare caz concret, durata exactă a măsurii.
Din examinarea conţinutului celorlalte măsuri de siguranţă reţinem că unele dintre ele
se iau pe o durată nedeterminată cum sunt: obligarea la tratament medical (art.113), internarea
medicală (art.114), interzicerea unei funcţii sau profesii (art.115), expulzarea (art.117); altele
pe durată determinată dar cu posibilitatea prelungirii duratei dacă starea de pericol continuă să
existe, cum este interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art.116); altele care se dispun
pentru totdeauna cum este confiscarea specială (art.118) şi, în sfârşit, altele care pot fi luate în
mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii cum sunt: obligarea la tratament
medical, internarea medicală şi confiscarea specială.
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată nu poate fi
inclusă în nici una din categoriile de măsuri de siguranţă clasificate mai sus pentru că nu se
poate lua provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, nu se poate prelungi dincolo de
durata stabilită de instanţă chiar dacă starea de pericol ce a generat-o nu a dispărut.
Ne exprimăm opinia că aşa cum este reglementată această măsură în art.1181 Cod
penal, devine uneori lipsită de eficienţă practică deoarece poate fi luată numai faţă de
persoana condamnată; or, raţiunea unei asemenea măsuri trebuie să fie aceea de a putea fi
dispusă, în mod provizoriu, şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, pentru a înlătura
imediat pericolul pe care prezenţa făptuitorul îl creează pentru ceilalţi membrii ai familiei.
Luarea măsurii numai după condamnare în condiţiile în care procesul penal, uneori durează
foarte mult timp, îşi pierde practic eficacitatea. De asemenea, faptul că măsura nu mai poate fi
prelungită dincolo de durata stabilită de instanţă, chiar dacă pericolul persistă, duce la
nerealizarea în totalitate a scopului pentru care această măsură de siguranţă fiinţează în lege.
4. Sub aspectul conţinutului, măsura de siguranţă prevăzută în art. 1181 Cod penal,
constă în interdicţia pronunţată de instanţa de judecată faţă de cel condamnat de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată. În lege nu sunt prevăzute alte dispoziţii care să
precizeze noţiunile, de aceea credem că măsura vizează atât interdicţia pentru persoana
condamnată de a reveni cu titlul permanent în locuinţă, cât şi revenirea temporară, dat fiind că
starea de pericol decurge din prezenţa acestuia în locuinţa familiei4.
4 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache. Instituţii de drept penal, curs selectiv pentru examenul de licenţă cu
ultimele modificări ale Codului penal, Editura Trei, Bucureşti, 2001, pag.256.
73
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei fiind o măsură de siguranţă care se ia pe o
durată determinată, nestabilirea duratei în hotărârea instanţei face ca aceasta să fie nelegală.
5. În privinţa executării măsurii examinate trebuie subliniat faptul că în Codul de
procedură penală nu sunt prevăzute dispoziţii în acest sens. Credem că este o omisiune a
legiuitorului pentru că acesta a reglementat punerea în executare a tuturor celorlalte măsuri de
siguranţă. În lipsa unor dispoziţii speciale apreciem că măsura de siguranţă a interdicţiei de a
reveni în locuinţa familiei se va executa după executarea pedepsei principale a închisorii şi
după stingerea executării acesteia prin modalităţile prevăzute de lege5.
Dacă inculpatul se găsea în stare de libertate în momentul când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă, măsura de siguranţă operează şi pe intervalul dintre data când
hotărârea a rămas definitivă şi data începerii executării pedepsei ori în cazul unei eventuale
amânări sau întreruperi a executării pedepsei închisorii.
Când persoana faţă de care s-a luat măsura locuia împreună cu membrii familiei, ea
este obligată să părăsească locuinţa de îndată ce hotărârea a rămas definitivă.
Pentru că legea nu face nici o menţiune în privinţa consecinţelor nerespectării
interdicţiei impuse prin hotărârea instanţei de judecată, se ridică problema de a şti care va fi
sancţiunea aplicabilă condamnatului care nu se supune acestei măsuri.
În doctrina penală s-a afirmat că dat fiind similitudinile existente între măsura de
siguranţă analizată şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi
reglementată în art.116 C. pen., soluţia legală a fi fost completarea art.271 alin.4 C. pen. cu
această ipoteză6. Cum legiuitorul nu a făcut acest lucru, singura soluţie ar fi condamnarea
făptuitorului pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, atunci când revenirea în
locuinţă s-a făcut împotriva voinţei persoanei vătămate prin infracţiune şi la a cărei cerere s-a
dispus luarea măsurii de siguranţă. S-a susţinut că astfel de soluţie nu poate acoperi toate
situaţiile de nerespectare a măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei avându-se în
vedere, în special, împrejurarea în care locuinţa este folosită de persoana vătămată prin
infracţiune dar şi de alţi membri de familie, caz în care unul dintre aceştia ar încuviinţa
revenirea condamnatului în locuinţă, în sarcina lui, nu s-ar mai putea reţine violarea de
domiciliu7.
Luând în seamă conţinutul măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată, scopul urmărit prin luarea acestei măsuri, cât şi specificul stării de
pericol, ne exprimăm părerea că în toate cazurile în care condamnatul revine în locuinţa
familiei fără consimţământul sau permisiunea persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii,
se face vinovat de comiterea faptei de violare de domiciliu chiar dacă un alt membru de
familie şi-a dat acordul pentru ca cel condamnat să revină în locuinţa familiei. Ne întemeiem
opinia pe considerentul că atâta vreme cât instanţa a constatat, la cererea persoanei vătămate,
că prezenţa condamnatului în locuinţa familiei prezintă o stare de pericol, nici un alt membru
al familiei nu are vocaţia de a permite revenirea în locuinţă a persoanei faţă de care s-a dispus
măsura de siguranţă. Dacă am aprecia că acordul dat de un alt membru de familie decât
persoana vătămată, de a reveni condamnatul în locuinţa familiei, deşi aceasta era interzisă prin
hotărârea instanţei, ar face ca măsura să fie uşor eludată fără a se putea aplica o sancţiune.
Soluţia legală de viitor propusă în literatura de specialitate după care nesocotirea
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei să constituie o modalitate de săvârşire a infracţiunii
de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prevăzute în art. 271 alin.4 C. pen., alături de
sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art.112 lit.c) şi d) C. pen., o
apreciem a nu fi de natură să conducă la determinarea respectării măsurii de către cel
împotriva căruia a fost luată având în vedere că pedeapsa este extrem de redusă (închisoarea
5 Ibidem.
6 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op.cit., pag.256.
7 Florin Streteanu, Modificări recente ale legii penale, R.D.P. nr.2/2001, pag.99.
74
de la o lună la 3 luni sau cu amenda) în raport cu situaţia care se creează ca urmare a
nesocotirii interdicţiei.
6. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, toate măsurile de siguranţă cu excepţia
confiscării speciale, sunt revocabile; ele nu pot dura decât atâta timp cât dăinuieşte starea de
pericol; dacă aceasta a încetat măsura va fi revocată.
Din examinarea conţinutului art.1181 C. pen. reţinem că legiuitorul nu face nici o
referire în privinţa revocării interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată. Tăcerea legiuitorului poate fi interpretată fie ca o omisiune, scăpare, fie că a dorit
ca măsura să nu se revoce, ea să funcţioneze pe întreaga durată stabilită de instanţa de
judecată. Considerăm că prima ipoteză este credibilă având în vedere concepţia legiuitorului
român în privinţa celorlalte măsuri de siguranţă pentru care a prevăzut posibilitatea revocării
în cazul când starea de pericol care a generat luarea lor a dispărut. De aceea apreciem că în
situaţia când starea de pericol care a constituit temei al interdicţiei de a reveni în locuinţa
familiei a dispărut, instanţa la cererea persoanei vătămate, poate revoca măsura înainte de
expirarea duratei pentru care a fost dispusă, deoarece scopul sancţiunii a fost realizat şi nimic
nu mai justifică menţinerea interdicţiei impuse.
După cum se observă, dispoziţiile art.1181 C. pen., în actuala formulare, nu oferă
soluţii la toate problemele pe care le ridică măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei
pe o perioadă determinată, de aceea apreciem că se impune o îmbunătăţire a reglementării
acestei măsuri de siguranţă sub următoarele aspecte:
a) Luând în seamă raţiunea instituirii măsurii şi natura pericolului pentru societate pe
care îl prezintă făptuitorul, s-ar impune ca în lege să se prevadă că măsura poate fi luată în
mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau judecăţii;
b) Având în vedere că pentru toate măsurile de siguranţă, în Codul de procedură
penală sunt prevăzute dispoziţii privind executarea acestora, se impune ca şi pentru interdicţia
de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată să se adopte aceeaşi soluţie;
c) Deoarece s-ar putea interpreta, din modul de formulare al textului art.1181 C. pen.,
că măsura pe care o examinăm poate fi luată numai faţă de persoana condamnată la pedeapsa
închisorii de cel puţin un an „pentru loviri sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei”, adică numai în cazul comiterii faptei
prevăzute la art 180 C. pen., socotim ca necesară introducerea în text şi a expresiei „precum şi
cele care au produs o vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii”.
d) Întrucât expresia „săvârşite asupra membrilor de familie”, folosită în textul art.1181
C. pen., ar putea conduce la interpretarea că în ipoteza comiterii actelor de violenţă asupra
unei pluralităţi de victime (membrii de familie), s-ar reţine o singură infracţiune complexă,
soluţie indiscutabil neavută în vedere de legiuitor, considerăm că această expresie trebuie
înlocuită cu expresia „săvârşite asupra unui membru de familie”.
e) Pentru că legea a omis să prevadă care sunt consecinţele nerespectării interdicţiei
impuse condamnatului prin hotărârea instanţei de judecată şi având în vedere soluţia adoptată
de legiuitor în cazul celorlalte două măsuri tot restrictive de drepturi (interzicere unei funcţii
sau profesii – art. 115 C. pen. şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi – art. 116 C.
pen.), credem că s-ar impune ca în art.271 C. pen. să se prevadă, ca o modalitate distinctă de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, ipoteza în care nu a fost respectată interdicţia de a
reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată şi să se instituie o pedeapsă în limite mai
ridicate decât pedeapsa pentru nerespectarea măsurilor de siguranţă prevăzute la art. 115 şi
art.116 C. pen;
f) Având în vedere că pentru toate celelalte măsuri restrictive de drepturi prevăzute în
sistemul măsurilor de siguranţă, legea a instituit posibilitatea revocării lor, dacă instanţa
constată că starea de pericol care a determinat luarea acestora nu mai există ori s-a diminuat
încât nu mai poate duce la săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală, se impune ca şi
75
în reglementarea măsurii pe care pe care o analizăm să se prevadă o astfel de posibilitate, în
sensul că măsura poate fi revocată din oficiu sau la cererea persoanei vătămate;
g) Introducerea în sistemul măsurilor de siguranţă a interdicţiei prevăzută la art. 1181
C. pen. care nu poate fi luată decât dacă făptuitorului i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea
de cel puţin un an, se impune şi modificarea art. 111 alin.3 C. pen.;
h) Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată fiind o
măsură restrictivă de drepturi, locul ei în structura Codului penal, este imediat după
reglementarea „interzicerii de a se afla în anumite localităţi”.
Prof.Antonio La Pergola (dreapta), preşedintele Comisiei de la Veneţia şi
François Luchaire, fost preşedinte al Consiliului Constituţional al Franţei,
doi prieteni ai României
76
ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURILOR PREVENTIVE
Alexandru Ţuculeanu Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie
În art.140 şi art.350 C.proc.pen. sunt prevăzute anumite situaţii când, în mod
obligatoriu, măsurile preventive încetează prin voinţa legii, fără să fie nevoie de îndeplinirea
altei condiţii.
Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive constituie un ansamblu de garanţii
ce a fost instituit pentru asigurarea caracterului provizoriu (temporar) al măsurilor preventive.
Încetarea de drept a măsurilor preventive reprezintă un obstacol legal împotriva
menţinerii acestora. Aşadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de
drept, textul fiind imperativ, organul judiciar este obligat să dispună desfiinţarea măsurii1.
Art.140 C.proc.pen. formează norma generală în materie şi se completează cu art.350
C.proc.pen. care reglementează alte cazuri de încetare de drept a măsurii arestării preventive.
Secţiunea I
Cazurile prevăzute de art.140 C.proc.pen.
1. Încetarea de drept a măsurilor preventive la expirarea termenelor prevăzute de lege
sau stabilite de organele judiciare (art.140 alin.1 lit.a din C.p.p.).
Acest caz de încetare a măsurilor preventive poate interveni atât în cursul urmăririi
penale cât şi în cursul judecăţii.
Dispoziţiile art.140 lit.a din C.proc.pen. nu necesită ample comentarii având în vedere
că este logic ca la expirarea duratei legale ori a celei stabilite de organele judiciare, libertatea
individuală să-şi recapete toate atributele.
Astfel, conform art.140 alin.1 lit.a teza I-a C.proc.pen. reţinerea va înceta la expirarea
celor 24 de ore, arestarea preventivă a învinuitului va înceta la expirarea celor 5 zile, arestarea
preventivă a inculpatului va înceta la expirarea celor 30 de zile, obligarea de a nu părăsi
localitatea va înceta la expirarea celor 30 zile.
Organul judiciar poate stabili termene mai scurte decât cele prevăzute de lege. La
expirarea acestor termene potrivit art.140 alin.1 lit.a teza a II-a C.proc.pen. măsura
preventivă va înceta de drept. 1 I.Neagu. Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997, p.320
The cases of lawfully ceasing of the preventive measures constitute an
ensemble of guarantees instituted to ensure the provisional (temporary) character of
the preventive measures.
77
2.a) Încetarea de drept a măsurilor preventive în caz de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale (art.140 alin.1 lit.b teza I-a şi a II-a C.proc.pen.).
Acest caz are incidenţă exclusiv în faza de urmărire penală. Încetarea urmăririi penale
este reglementată în art.242 şi urm. C.proc.pen., iar scoaterea de sub urmărire penală este
reglementată în art.249 şi urm. C.proc.pen.
Deşi scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale sunt cuprinse în
cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive, art.245 alin.1 lit.a şi art.249 alin.2
C.proc.pen. menţionează termenul de revocare a măsurii preventive. Termenul folosit ni se
pare mai corect deoarece revocarea unei măsuri preventive semnifică dispariţia unuia din
temeiurile care justifică menţinerea măsurii preventive astfel cum sunt arătate în art.10
C.proc.pen.
Potrivit art.140 alin.3 C.proc.pen., după revocarea măsurii arestării preventive,
procurorul dispune din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală punerea de
îndată în libertate a învinuitului ori inculpatului reţinut sau arestat preventiv şi trimite
administraţiei locului de deţinere o copie de pe ordonanţă, care trebuie să cuprindă menţiunile
arătate în textul amintit.
Conform art.243 alin.ultim C.proc.pen. respectiv art.249 alin.2 C.proc.pen. când
încetarea urmăririi penale şi scoaterea de sub urmărire penală se referă la un învinuit sau
inculpat arestat preventiv procurorul trebuie să se pronunţe în termen de 24 ore de la primirea
dosarului.
Decizia procurorului luată în conformitate cu art.140 alin.1 lit.a şi b teza I şi II
C.proc.pen. este executorie, şi se comunică în conformitate cu art.140 alin.ultim C.proc.pen.
administraţiei locului de deţinere. Plângerea formulată potrivit art. 275-278 C.proc.pen. nu
suspendă executarea.
2.b) Încetarea de drept a măsurilor preventive în caz de încetare a procesului penal ori
de achitare (art.140 alin.1 lit.b teza a III-a şi a IV-a C.proc.pen.).
Dispoziţiile legale menţionate au incidenţă în faza judecăţii, în primă instanţă, în apel
ori în recurs.
Cazurile de încetare a procesului penal sunt reglementate în dispoziţiile art.11 pct.2
lit.b cu referire la art.10 lit.f-j din C.proc.pen. iar cele de achitare sunt prevăzute în art.11
pct.2 lit.a cu referire la art.10 lit.a-e din C.proc.pen.
Potrivit art.350 alin.2 din C.proc.pen., în aceste cazuri instanţa dispune punerea în
libertate a inculpatului arestat.
Conform dispoziţiilor art.350 alin.2 rap. la art.350 alin.4 C.proc.pen., în caz de
achitare sau încetare a procesului penal hotărârea instanţei de punere de îndată în libertate a
inculpatului arestat preventiv, este executorie. Aşadar, apelul sau recursul nu suspendă
executarea.
Există obligaţia ca instanţa să comunice dispoziţia de punere de îndată în libertate a
inculpatului administraţiei locului de deţinere care va cuprinde menţiunile arătate în art.140
al.ultim C.proc.pen.(art.350 alin.5 C.proc.pen.şi art.140 alin.ultim C.proc.pen.).
3.a) Încetarea de drept a măsurii arestării preventive în cazul când, înainte de
pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătate
maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii
(art.140 alin.2 teza I-a C.proc.pen. ).
Acest caz de încetare de drept a măsurilor preventive se referă atât la faza urmăririi
penale cât şi la faza judecăţii în primă instanţă, având în vedere că legea stabileşte raportarea
momentului atingerii jumătăţii din maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea ce
face obiectul învinuirii, la etapele anterioare pronunţării hotărârii de condamnare în primă
instanţă.
78
Instanţa se pronunţă prin încheiere iar procurorul prin ordonanţă. Plângerea împotriva
ordonanţei procurorului nu suspendă executarea. Potrivit art.141 C.proc.pen., încheierea
instanţei poate fi atacată cu recurs. În acest caz, recursul suspendă executarea.
În faza apelului şi recursului, devin incidente dispoziţiile art.350 alin.5 C.proc.pen.
referitoare la cazul inculpatului condamnat în primă instanţă a cărei reţinere şi arestare
preventivă devin egale cu pedeapsa pronunţată în primă instanţă chiar dacă hotărârea nu este
definitivă.
Referitor la sintagma “jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea care
face obiectul învinuirii” trebuie avut în vedere maximul prevăzut de lege pentru forma simplă
ori forma agravantă a infracţiunii, fără a se ţine cont de eventualele cauze de agravare ori de
atenuare a pedepsei.
În ipoteza schimbării încadrării juridice trebuie avut în vedere maximul pedepsei
prevăzut de lege pentru noua infracţiune care face obiectul învinuirii.
3.b) Încetarea de drept a măsurii arestării preventive în alte cazuri anume prevăzute de
lege (art.140 alin.2 teza a II-a C.proc.pen.).
Aceste cazuri sunt reglementate în dispoziţiile art.350 C.p.p2.
Secţiunea a- II-a
Cazurile prevăzute de art.350 C.proc.pen.
1. Instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci
când pronunţă o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării
preventive (art.350 alin.3 lit.a C.proc.pen.).
Raţiunea textului este firească deoarece, pedeapsa aplicată fiind mai mică ori egală cu
durata măsurii privative de libertate, dispare temeiul legal al unei privări de libertate.
Textul art.350 alin.3 lit.a din C.proc.pen. trebuie raportat la art.88 C.pen., care se
referă la computarea arestării preventive şi a reţinerii.
2. Instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci
când pronunţă o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, cu
suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă (art.350 alin.3
lit.b C.proc.pen.).
În aceste situaţii, având în vedere că instanţa optează pentru executarea pedepsei într-o
modalitate neprivativă de libertate, continuarea privării de libertate devine lipsită de raţiune.
3. Instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv,
atunci când pronunţă o pedeapsă cu amendă (art.350 alin.3 lit.c C.proc.pen.).
Şi în acest caz este evident că instanţa, optând pentru pedeapsa amenzii, orice privare
de libertate nu se mai justifică.
Asemenea ipoteză poate fi consecinţa schimbării încadrării juridice ori reţinerii în
cursul judecăţii a unor împrejurări care, în sensul art.72 C.pen., justifică alegerea pedepsei
amenzii sau atunci când textul incriminator prevede pedepse alternative.
Hotărârea pronunţată de prima instanţă, potrivit art.350 alin.3 lit.a-c C.proc.pen. este
executorie şi se comunică în conformitate cu art.350 alin.5 C.proc.pen. administraţiei locului
de deţinere. Apelul sau recursul nu suspendă executarea.
4. Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de
îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate deşi hotărârea nu
este definitivă (art.350 alin.6 C.proc.pen.).
Această situaţie este întâlnită în faza judecăţii în căile de atac (apel şi recurs).
Chiar dacă hotărârea nu este definitivă, prin sentinţa primei instanţe, se soluţionează
raportul juridic de drept penal, astfel încât, după momentul atingerii, prin privarea de libertate, 2 I.Neagu. op.cit., p.321
79
a pedepsei aplicate de prima instanţă, dispare practic raţiunea de a prelungi starea de arest
preventiv. Asupra cazului în discuţie instanţa se pronunţă prin încheiere.
Pentru acest ultim caz, în art.350 C.proc.pen., nu se precizează caracterul executoriu al
hotărârii. Această precizare numai era necesară deoarece această încheiere neputând fi atacată
separat cu recurs şi numai odată cu fondul este executorie.
Instanţa comunică administraţiei locului de deţinere copie de pe dispozitiv sau un
extras, ce va cuprinde menţiunile prevăzute de art.140 alin.ultim C.proc.pen.
Secţiunea a-III-a
Aspecte procedurale
Art.140 alin.3 C.proc.pen.şi art.350 alin.5 şi alin.6 C.proc.pen. reglementează
aspectele legate de procedura punerii în libertate a celor arestaţi în cazul existenţei situaţiilor
de încetare de drept a măsurilor preventive.
Potrivit art.140 alin.ultim C.proc.pen., în cazurile arătate, procurorul ori, după caz,
instanţa de judecată, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui privat de
libertate, trimiţând administraţiei locului de reţinere ori de deţinere o copie de pe ordonanţă
sau dispozitiv ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru
identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data
ordonanţei sau al hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.
Încetarea de drept a stării de arest preventiv în cursul urmăririi penale poate avea loc
fie din oficiu, fie la informarea organului de cercetare penală, obligaţia dispunerii punerii în
libertate revenind procurorului; nu este exclusă varianta unei cereri de constatare a încetării de
drept a stării de arest preventiv formulată chiar de persoana privată de libertate. Asupra
încetării de drept a măsurii preventive procurorul se pronunţă prin ordonanţă. Ordonanţa este
executorie (art.275 alin.ultim C.proc.pen. precizează că introducerea unei plângeri nu
suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii luate).
În cursul judecăţii obligaţia revine instanţei care dispune asupra măsurilor preventive
din oficiu ori la cererea procurorului sau a persoanei arestate, hotărârea instanţei, pronunţată
potrivit art.350 C.proc.pen. fiind executorie. Actul procesual prin care se constată existenţa
unuia din cazurile de încetare de drept a stării de arest preventiv este, după caz, încheiere,
sentinţă ori decizie în funcţie de momentul procesual în care se dispune asupra aspectului
menţionat.
În conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.1 C.proc.pen. încheierea dată în primă
instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei măsuri
preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.
Potrivit art.141 alin.ultim C.proc.pen. recursul declarat împotriva încheierii primei
instanţe prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive nu este suspensiv de executare.
Textul lasă să se înţeleagă că recursul declarat împotriva încheierii primei instanţe prin
care s-a dispus încetarea unei măsuri preventive este suspensiv de executare.
În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate3 s-a arătat că dispoziţiile art.141
C.proc.pen. referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive sunt în contradicţie cu
dispoziţiile art.140 alin.2 şi 3 C.proc.pen., deoarece datorită efectului suspensiv al recursului
hotărârea judecătorească nu mai are caracter executoriu.
S-ar putea obiecta că, sub aspectul caracterului obligatoriu al dispoziţiei de punere în
libertate a persoanei arestate, legiuitorul a instituit un regim diferenţiat pentru încheieri,
respectiv sentinţe sau decizii.
3 I.Neagu.op.cit., p.323
80
Hotărârea instanţei, pronunţată conform art.350 C.proc.pen. este executorie, având în
vedere că sentinţa sau decizia constituie rezultatul deliberării instanţei asupra fondului cauzei.
Prin încheiere instanţa nu se pronunţă asupra fondului cauzei ci se pronunţă exclusiv
în legătură cu un aspect incident legat de starea de arest preventiv.
Cu toate acestea, fiind în cadrul aceleiaşi reglementări şi ţinând seama de funcţiunea şi
finalitatea prevederilor art.140 C.proc.pen., trebuie să admitem şi este logic să fie aşa, ca în
câmpul de aplicare a acestor dispoziţii procedurale să nu existe situaţii care să conducă la
inechităţi vădite.
Dacă nu am recunoaşte şi recursului contra încheierii instanţei prin care se dispune
asupra încetării unei măsuri preventive, în conformitate cu art.141 C.proc.pen., efectul
nesuspensiv de executare, s-ar ajunge la situaţia ca hotărârea instanţei pronunţată în cazul
reglementat de art. 140 alin.2 teza 1 C.proc.pen.să nu fie executorie.
Ar însemna ca, în cursul urmăririi penale ordonanţele procurorului să fie executorii în
toate cazurile ce vizează incidenţa prevederilor art.140 C.proc.pen. pe când în cursul judecăţii
hotărârile instanţei pronunţate în temeiul art.140 C.proc.pen., să nu aibe totdeauna acest
caracter, ceea ce desigur nu poate fi acceptat.
Se impune intervenţia urgentă a legiuitorului pentru ca aceste reglementări să fie puse
în acord.
În proiectul Legii privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală,
conţinutul art.141 alin. ultim C.proc.pen. a fost corectat în sensul că, în ceea ce priveşte
efectul nesuspensiv de executare al recursului, alături de cazul luării unei măsuri preventive a
fost adăugat şi cazul încetării de drept a arestării preventive.
Pentru rezolvarea cu celeritate a cauzei, termenul de recurs a fost redus de la 3 zile la
24 ore şi s-a prevăzut un termen limită pentru judecarea recursului (3 zile).
81
RENUMITUL SPECIALIST DE DREPT PUBLIC
PROF.DR.TUDOR DRĂGANU, LA 90 DE ANI
Împlinirea unei vârste demne de invidiat – 90 de ani – ne oferă onorantul prilej de a
surprinde câteva momente din biografia unui profesor care reprezintă o pildă de modestie şi
înţelepciune pentru întreaga cultură juridică românească: prof. univ dr. TUDOR DRĂGANU.
Născut la Năsăud, în 1912, distinsul specialist de drept public se stabileşte la Cluj în
1919, an în care tatăl său, profesorul Nicolae Drăganu, este numit prorector al universităţii
clujene.
Doctor în drept în 1934 al Universităţii din Cluj, devine asistent la Facultatea de drept
din 1937 până în 1943, apoi conferenţiar (1941-1946) şi profesor (1946-1977) al acestei
universităţi de prestigiu, de care şi-a legat destinul, iată, aproape 70 de ani.
Şef al catedrei de drept constituţional între anii 1966-1997, profesorul Tudor Drăganu
a fost şi este conducător de doctoranzi. După pensionare, a fost numit profesor consultant al
Facultăţii de Drept, calitate pe care o deţine şi în prezent.
În calitate de conferenţiar, iar apoi de profesor, a ţinut cursuri la disciplinele : drept
constituţional, drept administrativ şi dreptul transporturilor, în cadrul Facultăţii de Drept a
universităţii clujene.
De asemenea, a fost numit prin decret al preşedintelui Republicii Franceze, Valery
Giscard d'Estaing, profesor asociat la Facultatea de Drept a Universităţii “Panthéon –
Sorbonne” din Paris (1977), unde a ţinut cursuri şi seminarii.
Studiile domniei sale în domeniul dreptului constituţional şi administrativ sunt
contribuţii fundamentale la construcţia ideii de stat de drept.
A publicat în total 130 de lucrări de specialitate, din care se remarcă Cursul de drept
constituţional, din 1943, publicat la Cluj, şi Tratatul de drept constituţional, publicat la
Editura Didactică şi Pedagogică în 1972 (lucrare distinsă de Academia Română cu premiul
“Simion Bărnuţiu” 1974); Cursurile de Drept constituţional şi instituţii publice, publicate la
Târgu Mureş, în 1993 (vol. I) şi 1995 (vol.II), respectiv la Bucureşti, în 1998 (Editura Lumina
Lex).
Din monografiile profesorului, le amintim pe cele mai cunoscute : Actele de drept
administrativ, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959 – premiată cu premiul II al Ministerului
Învăţământului, Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului judecătoresc
potrivit Legii nr.1/1967, Editura Dacia, Cluj, 1970, Structures et institutions constitutionelles
des pays socialistes européenes, Editura “Economică”, Paris, 1981, Studii de drept
constituţional (în colaborare cu Ion Deleanu), Editura Dacia, Cluj, 1975, Supremaţia legii,
Editura Dacia, Cluj, 1982, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România
până în 1916, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1991, Introducere în teoria şi practica statului
de drept, Editura Dacia, 1992, Cluj-Napoca, Declaraţiile de drepturi ale omului şi
repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Bucureşti, 1998.
Beneficiind de o binemeritată reputaţie internaţională în domeniul juridic, profesorul
Tudor Drăganu a îndeplinit între anii 1967-1969 funcţia de vicepreşedinte al Comisiei pentru
problemele juridice, parlamentare şi drepturile omului a Uniunii Interparlamentare, pentru ca
în perioada 1969 – 1973 să fie chiar preşedintele acestei comisii.
In egală măsură apreciat şi în ţară, prestigiosul profesor a făcut parte din delegaţia
română la Conferinţele Ţărilor Europene, a Canadei şi SUA pentru Securitate şi Cooperare,
organizate la Helsinki (1975) şi Viena (l976), la această ultimă conferinţă fiind ales preşedinte
al Comisiei Politice.
82
Membru al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative cu sediul la Bruxelles
încă din 1966, a fost ales membru de onoare (1995) şi apoi preşedinte de onoare (1998) al
Institutului Român de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu”, cu sediul la Sibiu.
Doctor honoris causa al Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (1997) şi al
Universităţii din Oradea (1998), profesorul Tudor Drăganu a fost distins cu Premiul de
excelenţă, Diploma de onoare şi Medalia de merit a Uniunii Juriştilor din România pe 1997 şi
este Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca (1998).
Chiar şi numai aceste secvenţe sunt suficiente pentru a da măsura unei personalităţi ce
inspiră o profundă admiraţie juriştilor din întreaga ţară.
Cariera universitară de excepţie a profesorului Tudor Drăganu este dublată de calităţi
umane, apreciate de toţi cei care-l cunosc şi care, într-o măsură sau alta, direct sau indirect,
prin intermediul scrierilor sale, i-au fost discipoli. Prin prisma acestor realizări, modestia
deosebită de care dă dovadă Profesorul, care a reprezentat vreme de decenii şi încă reprezintă
unul dintre pilonii principali ai ştiinţei dreptului public, este cu atât mai remarcabilă.
Dascăl desăvârşit pentru numeroasele generaţii de jurişti ce s-au perindat pe băncile
facultăţii clujene, un mare jurist, domnia sa este un exemplu de erudiţie, de adevărat
cercetător ştiinţific în domeniul dreptului.
La mulţi ani, domnule profesor !
83
C R O N I C A
1. În zilele de 17 şi 18 octombrie 2002 a avut loc la Veneţia cea de-a 52-a sesiune
plenară a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept. Comisia de la Veneţia, denumirea
sub care este cunoscut acest for al democraţiei şi dreptului, a luat fiinţă în primele zile după
căderea zidului Berlinului. Ea a jucat un rol esenţial în adoptarea constituţiilor conform
normelor patrimoniului constituţional european în partea centrală şi orientală a continentului.
Iniţial concepută ca un instrument de inginerie constituţională de urgenţă în contextul
tranziţiei democratice, ea a evoluat progresiv către o instanţă de reflecţie independentă
recunoscută internaţional.
Comisia asistă mutaţiile care afectează în permanenţă societatea şi care se traduc în
norme fundamentale, în principal constituţionale.
Comisia a luat în discuţie, între altele proiectul de lege asupra partidelor politice, legii
electorale şi statutului drepturilor din Moldova, evoluţia situaţiei din Transnistria, rezultatul
reuniunii grupului de lucru asupra revizuirii Constituţiei în România, reforma structurilor
federale în Mexic, proiectul de lege asupra mediatorului în Luxemburg.
Din partea României au participat Rodica Mihaela Stănoiu, ministrul justiţiei, Dan
Hazaparu şi Constantin Sima.
*
* *
În zilele de 18 şi 19 noiembrie la Palatul Parlamentului, Sala Drepturilor Omului s-a
desfăşurat Conferinţa “Ministerul Public European”, organizat de Parchetul Naţional
Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul Special
Anticorupţie din Spania.
Au participat d-l Tănase Joiţa, procuror general, d-na Maria Despina Mihai,
prim-adjunct al procurorului general, lider al proiectului Phare-RO 99 privind Convenţia de
înfrăţire între ministerele publice din România şi Spania, d-l Carlos Jimenz Villarejo, procuror
şef, Parchetul Special Anticorupţie, d-l Ioan Amarie, procuror general al Parchetului Naţional
Anticorupţie, d-l Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România, d-l
Joaquim Gonzalez, şeful Uniunii de Magistraţi OLAF, d-l Victor Ponta, şeful Corpului de
Control al Primului Ministru.
S-au luat în discuţie statutul juridic, structura şi organizarea internă a Ministerului
Public European, dreptul penal material aplicabil, controlul jurisdicţional asupra actelor
procurorului european, competenţele în raport cu dreptul intern al statelor.
*
* *
Raporturile dintre Curtea Constituţională şi Parlament în statul de drept au făcut
obiectul unui seminar internaţional desfăşurată în zilele de 29 şi 30 noiembrie 2002, la Palatul
Parlamentului, Sala Drepturilor Omului, organizat de Fundaţia Română pentru Democraţie
prin Drept, Curtea Constituţională şi Camera Deputaţilor, cu participarea Comisiei de la
Veneţia.
84
Au participat Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Nicolae Popa,
preşedintele Curţii Constituţionale, Tănase Joiţa, procuror general, Ioan Muraru, avocatul
poporului, Ioan Alexandru, decanul facultăţii de Administraţie Publică, chestor Dumitru
Sorescu, prim adjunct al Inspectoratului General al Poliţiei Române, Mihai Constantinescu,
consilier prezidenţial, Ionel Olteanu, vicepreşedinte al Camerei Juridice a Camerei
Deputaţilor, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Constantin Bulai judecători la Curtea
Constituţională, conf.dr.Simina Tănăsescu, Universitatea din Bucureşti, Lech Garlicki,
judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Polonia), Armando Marques Guedes,
Ex-Preşedinte al Curţii Constituţionale a Portugaliei, Peter Kresak, profesor la Universitatea
din Bratislava, Franc Testen, judecător la Curtea Supremă de Justiţie din Slovenia, Angel
Sanches Navarro, director adjunct al Centrului de studii politice şi constituţionale din Spania,
Juan Lopez Aguilar, membru al Parlamentului spaniol, profesor de drept constituţional,
Gianni Buquicchio, secretar general al Comisiei de la Veneţia, Serguei Kouznetsov,
expert al Comisiei de la Veneţia.
Au fost abordate teme privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
numirea judecătorilor, sesizarea Curţilor Constituţionale, caracterul deciziilor pronunţate,
opozabilitatea acestora, posibilitatea de respingere de către Parlament a deciziilor pronunţate
de Curtea Constituţională.
Referatele susţinute vor fi publicate într-o broşură.
85
RECENZII
Alexandru Ţuculeanu, Constantin Sima, Dorin Ciuncan
- Arestarea preventivă –
Editura Lumina lex, Bucureşti, 2002
Prin grija prestigioasei editurii juridice “Lumina lex”, în a doua jumătate a anului 2002
a apărut o lucrare consacrată celei mai contestate instituţii procesual penale din dreptul
românesc: arestarea preventivă.
Într-un moment în care Parlamentul discuta tezele care vor fi avute în vedere la
revizuirea Constituţiei României, când numeroase voci susţin reglementarea luării acestei
măsuri în exclusivitate de către instanţele judecătoreşti, nu şi de procurori, autorii pun la
dispoziţia practicienilor prima monografie completă consacrate arestării preventive.
Prima parte a lucrării prezintă detaliat legislaţia şi jurisprudenţa care se referă la
măsura arestării preventive, reglementări internaţionale privitoare la ocrotirea libertăţii
individuale, garanţiile constituţionale ale libertăţii individuale, garanţiile prevăzute de Codul
de procedură penală, jurisprudenţa referitoare la calitatea de magistrat a procurorului şi
prerogativele acestuia de a dispune arestarea preventivă în raport de prevederile Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului.
S-a considerat util ca după prezentarea textelor în vigoare să se prezinte şi textele din
proiectul de lege privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală aflat în
prezent în dezbaterea Parlamentului.
S-a acordat o atenţie deosebită aspectelor practice, reflectate în legislaţie şi
jurisprudenţă privitoare la posibilitatea luării, prelungirii, înlocuirii, revocării, încetării
măsurilor preventive şi controlului legalităţii luării acestor măsuri.
Partea a doua a lucrării cuprinde o serie de studii şi comentarii, însoţite de un amplu
aparat bibliografic referitoare la aspectele controversate ale aplicării prevederilor legale care
reglementează măsurile preventive, a conformităţii prevederilor Codului de procedură penală
cu dispoziţiile Constituţiei României şi sancţionării nerespectării dispoziţiilor legale privind
măsurile preventive.
Ultimul capitol este consacrat observaţiilor făcute de autori la proiectul de lege privind
modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
Lucrarea este concepută ca un instrument util tuturor practicienilor dreptului şi este
menită să ofere o orientare precisă, lipsită de echivoc, în noianul de comentarii şi aprecieri
contradictorii ocazionate de modificările legislative ale ultimilor ani.
PROCUROR
Gheorghe Mocuţa
86
JURISPRUDENŢA CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE
OPIS ALFABETIC
SECŢIA PENALĂ
Acţiunea civilă – 16
Contopire de pedepse – 2
Confiscare specială – 5
Certificat de conducere ambarcaţiune – 11
Contestaţie la executare – 17
Daune morale – 14
Expulzare – 4
Evaziune fiscală – 12
Furt calificat – 7
Fals în declaraţii – 13
Internare medicală – 3
Incompatibilitate – 15
Luare de mită – 9
Omor – 6
Părăsire loc accident – 10
Pericol social – 1
Sustragere de la vămuire – 12
Tâlhărie – 8
Vătămare corporală din culpă - 11
87
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
1. PERICOL SOCIAL.ART.181 C.PROC.PEN.FURT CALIFICAT.RECIDIVĂ
Fapta de a sustrage, pe timp de noapte, dintr-un automobil un radiocasetofon, de
către un recidivist condamnat anterior tot pentru furt calificat, nu este lipsită de pericol
social, chiar dacă valoarea bunului sustras este redusă.
Decizia Secţiei penale nr.2765 din 30 mai 2001.
Prin sentinţa penală nr.138 din 22 martie 2000 a Judecătoriei Curtea de Argeş,
inculpatul M.M. a fost achitat, în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b1 C.proc.pen.
şi la art.181 C.pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în rt.208 raportat la art.209
lit.e şi g, cu aplicarea art.37 lit.b C.pen.
Inculpatul a fost trimis în judecată reţinându-se că, în seara zilei de 24 octombrie
1999, a sustras dintr-un autoturism un radiocasetofon în valoare de 120.000 de lei.
Instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpat, prin conţinutul ei concret şi prin
atingerea minimă adusă patrimoniului persoanei vătămate, nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni.
Tribunalul Argeş, prin decizia penală nr.538 din 4 iulie 2000, a respins apelul declarat
de procuror, sentinţa rămânând definitivă.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art.181 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul
ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
La stabilirea corectă a gradului e pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea
produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Din verificarea lucrărilor cauzei se constată că, într-adevăr, inculpatul prin fapta sa a
creat o pagubă redusă, de 120.000 de lei; din cuprinsul art.181 C.pen. rezultă însă că instanţa
trebuia să analizeze cumulativ toate aspectele enumerate în textul de lege menţionat, în
evaluarea gradului de pericol social al faptei neputând face abstracţie de împrejurările în care
aceasta a fost săvârşită, de conduita şi persoana inculpatului.
În afară de faptul că inculpatul a săvârşit sustragerea pe timp de noapte şi într-un loc
public, ceea ce vădeşte o reală periculozitate socială, din actele dosarului rezultă că anterior
inculpatul a fost condamnat în 1997 la un an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
de furt calificat şi apoi la un an închisoare pentru o altă infracţiune de aceeaşi natură.
În raport cu cele menţionate se constată că instanţele, în aprecierea pericolului social
al faptei au avut în vedere numai valoarea redusă a pagubei, nu şi comportarea inculpatului,
faţă de care condamnările anterioare nu şi-au îndeplinit rolul preventiv şi educativ.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-au casat hotărârile atacate iar
inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare.
88
2. CONTOPIRE DE PEDEPSE.RECIDIVĂ.ART.39 C.PEN.
În cazul recidivei prevăzute în art.37 alin.1 lit.a C.pen., dacă făptuitorul nu începuse
executarea pedepsei anterioare la data săvârşirii noii infracţiuni, contopirea se efectuează
între pedepsele luate în întregimea lor, conform art.39 alin.1, iar nu între noua pedeapsă şi
restul neexecutat din pedeapsa anterioară la data sesizării instanţei.
Decizia Secţiei penale nr.2342 din 9 mai 2001.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa penală nr.330 din 26 octombrie 2000, a condamnat pe
inculpatul P.R. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art.208 raportat la
art.209 alin.1 lit.a, g şi i, cu aplicarea art.37 lit.a C.pen.
În baza art.39 alin.2 din acelaşi cod, pedeapsa a fost contopită cu restul neexecutat din
pedeapsa aplicată printr-o condamnare anterioară, constatându-se că inculpatul se află în
executarea acelei pedepse.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 7 martie 2000, împreună cu alte persoane,
inculpatul a pătruns prin escaladare în magazia unei societăţi comerciale de unde a sustras
diferite bunuri.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr.2 din 10 ianuarie 2001, a respins
apelurile declarate de procuror şi de inculpat.
Prin recursul de faţă, procurorul a criticat hotărârile cu privire la greşita aplicare a
art.39 alin.2 C.pen.
Recursul este fondat.
La data de 6 martie 2000, când a săvârşit infracţiunea dedusă judecăţii, inculpatul nu
începuse executarea pedepsei aplicate anterior, astfel încât erau aplicabile prevederile art.39
alin.1, şi nu cele ale art.39 alin.2 C.pen., contopirea făcându-se conform art.34 şi 35 din
acelaşi cod, între pedepsele luate în întregimea lor.
În consecinţă, recursul a fost admis, dispunându-se contopirea conform
considerentelor ce preced.
3. INTERNARE MEDICALĂ.REVOCARE
În raport cu prevederile art.437 şi 434 C.proc.pen., pentru a se dispune revocarea
măsurii de siguranţă a internării medicale este necesar ca, pe baza unei expertize medico-
legale, să se constate că temeiurile care au impus luarea acestei măsuri au încetat,
cerându-se şi avizul unităţii sanitare unde se află cel internat.
Decizia Secţiei penale nr.2411 din 11 mai 2001.
Prin sentinţa nr.431 din 4 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a admis
cererea petentului O.O. şi a dispus revocarea măsurii de siguranţă a internării medicale la care
acesta a fost obligat prin sentinţa nr.188/1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Apelul declarat de procuror a fost respins prin decizia nr.532 din 10 octombrie 2000 a
Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală.
Procurorul a declarat recurs cu motivarea că revocarea măsurii de siguranţă s-a dispus
fără efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se fi stabilit că măsura nu mai este
necesară întrucât bolnavul s-a însănătoşit.
Recursul este fondat.
89
Potrivit art.114 alin.1 C. pen., măsura de siguranţă a internării medicale se ia atunci
când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol
pentru societate, măsura durând până la însănătoşirea acestuia.
În cauză, măsura internării medicale s-a luat pe baza concluziilor expertizei medico-
legale psihiatrice efectuate la cererea procurorului, în dosarul nr.2680/1997 al Parchetului de
pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care cel în cauză era urmărit pentru tentativă la infracţiunea
de omor săvârşită la 3 decembrie 1996.
Revocarea măsurii de internare medicală s-a dispus fără să se verifice, în conformitate
cu dispoziţiile art.437 C.proc.pen., dacă temeiurile pentru care măsura a fost luată au încetat.
Ca şi prima instanţă, instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin luarea în considerare a
unor acte medico-legale dintr-o altă cauză, în care inculpatul a fost condamnat la închisoare,
cu obligarea la tratament medical, potrivit art.113 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de
tâlhărie, comisă după ce a fugit din instituţia medicală în care fusese internat pe baza sentinţei
penale nr.188/1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală.
Aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, prin expertiza medico-legală pe baza
căreia s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical, nu s-a constatat că acesta s-a
însănătoşit ci, dimpotrivă, s-a constatat că este bolnav, având din această cauză un
discernământ diminuat şi s-a recomandat să fie obligat la tratament medical pe timpul
executării pedepsei.
Ţinând seama de pericolul grav pentru societate pe care îl prezintă petentul datorită
bolii psihice de care suferă şi văzând dispoziţiile legale menţionate, precum şi prevederile
art.434 C.proc.pen., se impune, în vederea soluţionării cererii de revocare a măsurii de
internare medicală, să se dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice şi să
se solicite avizul unităţii sanitare în care acesta a fost internat.
În consecinţă recursul procurorului a fost admis, iar decizia atacată şi sentinţa de
revocare a măsurii de siguranţă au fost casate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanţă.
4. EXPULZARE.NECESITATEA LUĂRII MĂSURII
În cazul persoanei intrate ilegal în ţară, care se prezintă sub identităţi false,
foloseşte paşapoarte falsificate şi deţine substanţe explozive şi muniţie, se impune luarea
măsurii de siguranţă a expulzării.
Decizia Secţiei penale nr.1008 din 27 februarie 2001.
Prin sentinţa nr.12 din 10 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti , secţia I-a penală, a
condamnat pe inculpatul K.R., cetăţean străin, la pedeapsa rezultantă de un an şi 6 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de trecere frauduloasă a frontierei, fals privind
identitatea şi nerespectarea regimului materiilor explozive.
Totodată, în baza art.117 C.pen., s-a dispus expulzarea inculpatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 27 aprilie 1999, urmare unor percheziţii, s-a constatat că inculpatul a
pătruns ilegal în România în anul 1997. Totodată, s-au găsit focoase de grenade, capse
pirotehnice, amorse cu aprinzător şi fitil pirotehnic, substanţe explozive, grenade, expertizarea
lor relevând că sunt în stare de funcţionare şi fac parte din categoria materialelor explozive,
iar grenadele constituie muniţie de infanterie.
90
S-a mai reţinut că inculpatul, neavând paşaport, în schimbul a 4000 de mărci germane,
a obţinut de la un conaţional două paşapoarte pe care şi-a aplicat fotografiile sale, acte cu care
s-a legitimat sub nume figurând în paşapoarte.
Prin decizia penală nr.280 din 1 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a
penală, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat, dispunând, între altele,
înlăturarea aplicării art.117 C.pen.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, care este fondat.
Privitor la măsura de siguranţă a expulzării prevăzută în art.117 C.pen., se constată că
aplicarea acestei măsuri de siguranţă este justificată faţă de numeroasele fapte penale grave
săvârşite pe teritoriul ţării şi de persoana inculpatului, care a intrat ilegal în ţară, prezentându-
se constant sub o identitate falsă.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-au majorat pedepsele şi s-a
dispus expulzarea inculpatului.
5 . CONFISCARE SPECIALĂ.LUCRURI PRODUSE PRIN FAPTA
PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ
Paguba produsă părţii vătămate neconstituită parte civilă, al cărei corespondent
valoric nu a intrat în patrimoniul făptuitorului, cum este prejudiciul cauzat prin
degradarea unui bun al părţii vătămate, nu poate face obiect al confiscării prin obligarea
făptuitorului la plata echivalentului bănesc al pagubei.
Decizia Secţiei penale nr.818 din 16 februarie 2001.
Prin sentinţa nr.435 din 4 iulie 2000, a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a
II-a penală, cei 3 inculpaţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul cauzat acesteia
nefiind recuperat.
În temeiul art.118 lit.a C.pen., s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a sumei de
25.000.000 de lei, reprezentând prejudiciul cauzat părţii vătămate.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 11 ianuarie 2000, au luat părţii vătămate, prin
violenţă, autoturismul pe care acesta îl conducea ca taximetrist. După săvârşirea faptei unul
dintre inculpaţi a condus autoturismul, avariindu-l, paguba cauzată prin aceasta părţii
vătămate fiind de 25.000.000 de lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr.449/A din 12 septembrie
2000, a admis apelurile declarate de inculpaţi şi a redus pedepsele, menţinând celelalte
dispoziţii ale sentinţei.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate în ceea ce priveşte măsura confiscării
dispusă de prima instanţă şi menţinută în apel.
Potrivit prevederilor art.118 lit.a C.pen., sunt supuse confiscării speciale lucrurile
produse prin fapta prevăzută de legea penală.
În cauză, însă, prin fapta inculpaţilor nu s-a produs vreun lucru care să fie supus
confiscării speciale.
Prin infracţiune s-au produs prejudicii datorate degradării autoturismului părţii
vătămate, aceasta putându-se constitui parte civilă conform art.15 alin.1 C.proc.pen.
Din dosar rezultă că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi
instanţa a luat act de declaraţia acesteia.
91
Neconstituirea de parte civilă nu reprezintă un temei legal pentru confiscarea în
folosul statului a contravalorii pagubei suferite de partea vătămată, motiv pentru care
recursurile au fost admise şi s-a înlăturat aplicarea art.118 lit.a C.pen.
6. OMOR. TENTATIVĂ.INTENŢIE DE A UCIDE
Trimiterea prin poştă a unui colet părţii vătămate, conţinând material exploziv, şi
un mecanism de declanşare a exploziei, cu urmarea producerii, prin explozie, a unor
leziuni vindecabile în 5-6 zile de tratament medical, reflectă intenţia făptuitorului de a
ucide, împrejurarea că leziunile nu au pus în pericol viaţa victimei fiind lipsită de
relevanţă.
Decizia Secţiei penale nr.2432 din 15 mai 2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, prin sentinţa nr.673 din 24 octombrie 2000, a
condamnat pe inculpatul C.D. la 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art.20 raportat la art.174 şi art.175 lit.a şi e C.pen.
şi la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de nerespectarea regimului materialelor explozive
prevăzută în art.280 alin.1 şi 4 din acelaşi cod, raportat la art.31 din Legea nr.126/1995.
În baza art.33 lit.a şi a art.34 lit.b C.pen., instanţa a contopit pedepsele dispunând ca
inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Instanţa a reţinut că, la 12 iulie 1999, partea vătămată a deschis un colet expediat prin
poştă de inculpat, moment în care s-a produs o puternică explozie, iar fragmente ale coletului
capcană i-au provocat tăieturi şi excoriaţii necesitând 5-6 zile de îngrijiri medicale.
S-a reţinut că inculpatul a confecţionat, în condiţii artizanale, explozibilul pe bază de
nitroceluloză şi nitroglicerină, a conceput apoi un dispozitiv care folosea ca sursă de
alimentare electrică mai multe baterii, plasând toate aceste obiecte într-un colet poştal trimis
părţii vătămate.
Prin expertiza criminalistică efectuată în cauză s-a stabilit că fragmentele proiectate de
explozie puteau secţiona vase de sânge importante sau produce vătămări grave unor persoane
aflate în zonă
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr.35 din 25 ianuarie 2001,
a respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat cu motivarea că nu a săvârşit fapta cu intenţia de a ucide
şi, în subsidiar, că pedeapsa este prea grea, nu este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că substanţa explozivă folosită, produs
fabricat industrial şi nu artizanal, precum şi mecanismul confecţionat pentru producerea
exploziei erau apte să lezeze zone vitale ale corpului, iar inculpatul recurgând la acest mijloc
a prevăzut rezultatul faptei sale şi, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat posibilitatea uciderii
victimei, ceea ce din punctul de vedere al vinovăţiei corespunde săvârşirii faptei cu intenţie.
În asemenea cazuri numărul zilelor de îngrijiri medicale şi împrejurarea că leziunile nu
au pus în primejdie viaţa victimei au mai puţină semnificaţie în stabilirea intenţiei de a ucide.
De asemenea, la stabilirea pedepselor instanţele au aplicat corect criteriile generale de
individualizare a pedepsei, iar reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante
nu se justifică în raport cu gradul de pericol social concret al faptei şi al făptuitorului.
În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost respins.
92
7. FURT CALIFICAT CARE A PRODUS CONSECINŢE DEOSEBIT DE
GRAVE.SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE, CA URMARE A INTERVENIRII
UNEI LEGI PENALE MAI FAVORABILE, ÎN FURT CALIFICAT FĂRĂ
CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE.PEDEAPSĂ
În cazul în care, după condamnarea în primă instanţă a inculpatului pentru
săvârşirea unei infracţiuni care a produs consecinţe deosebit de grave, intervine o lege
penală mai favorabilă, potrivit căreia consecinţele infracţiunii săvârşite de inculpat nu mai
sunt considerate deosebit de grave, instanţa de apel sau cea de recurs, schimbând
încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, trebuie să modifice, totodată, şi
pedeapsa aplicată de prima instanţă, aplicând inculpatului o pedeapsă mai uşoară.
Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul arătat trebuie făcută şi în cazul
în care durata pedepsei aplicate conform vechii încadrări juridice se situează între limitele
de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări.
Decizia Secţiei penale nr.2831 din 1 iunie 2001.
Prin sentinţa penală nr.319 din 20 septembrie 2000, Tribunalul Hunedoara a
condamnat, între alţii, pe inculpaţii L.T. şi A.P., la 10 ani şi, respectiv, 7 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art.208 raportat la art.209 alin.1 lit.a, g, i şi
alin.3, cu aplicarea art.109 C.pen. pentru cel din urmă inculpat.
Instanţa a reţinut că inculpaţii au furat, la 24 mai 2000, de la partea vătămată, în
condiţiile agravante menţionate, suma de un milion de lei şi un kg de bijuterii din aur.
Prin decizia penală nr.9/A din 11 ianuarie 2001, Cutea de Apel Alba Iulia a admis
apelurile inculpaţilor şi a schimbat încadrarea juridică prin eliminarea aplicării art.209 alin.3
C.pen., dar a menţinut pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată de prima instanţă.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpaţi, cu privire la individualizarea
pedepsei de către instanţa de apel în urma schimbării încadrării juridice a faptelor, sunt
fondate.
Instanţa de apel, aplicând prevederile legii penale mai favorabile, ca urmare a
modificării art.146 C.pen. prin Ordonanţa de urgenţă nr.207/2000, a schimbat în mod corect
încadrarea juridică a faptelor de furt cu consecinţe deosebit de grave reţinute în sarcina
inculpaţilor, în infracţiunea de furt calificat fără asemenea consecinţe, dar a menţinut, totuşi,
pedepsele aplicate de prima instanţă.
Or, schimbarea încadrării juridice prin înlăturarea agravantei privind consecinţele
deosebit de grave trebuia să aibă ca efect şi o nouă individualizare a pedepselor, în sensul
reducerii duratei acestora.
În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-au aplicat pedepse mai uşoare, în limitele
noii încadrări juridice.
8. TÂLHĂRIE
Smulgerea telefonului prins la centura părţii vătămate constituie o însuşire prin
întrebuinţarea de violenţe, actul smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voinţa
acesteia, iar nu o simplă luare din posesie, neviolentă, a lucrului.
93
Decizia Secţiei penale nr.1569 din 23 martie 2001.
Prin sentinţa nr.360 din 5 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a
condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art.211
alin.2 lit.d şi e C.pen.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 19 iunie 2000, aflat pe refugiul unei staţii
RATB, în timp ce partea vătămată încerca să se urce într-un tramvai, inculpatul s-a apropiat
prin spate şi, prin surprindere, i-a smuls telefonul mobil pe care aceasta îl avea prins de
centură, după care a fugit.
Prin decizia nr.632 din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a
penală, a respins apelul declarat de inculpat.
Inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei nu este
corectă, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
Recursul este nefondat.
Referitor la caracterizarea faptei ca infracţiune de tâlhărie, sub aspectul întrebuinţării
de violenţe, prin smulgerea telefonului prins de centura părţii vătămate, inculpatul a înfrânt,
evident, voinţa acesteia, ceea ce constituie un act de violenţă, aşa cum corect au reţinut
instanţele.
În consecinţă, recursul a fost respins.
9. LUARE DE MITĂ.FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL
Luarea de mită săvârşită de un inspector din cadrul oficiului de protecţie a
consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale, în scopul
de a nu aplica amenzi contravenţionale pentru neregulile constatate, se încadrează în
prevederile art.254 alin.2 C.pen., deoarece făptuitorul a săvârşit infracţiunea în calitatea sa
de funcţionar cu atribuţii de control.
Decizia Secţiei penale nr.540 din 2 februarie 2001.
Prin sentinţa penală nr.34 din 16 februarie 1999, rămasă definitivă prin neapelare,
Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpaţii P.N. şi B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de
luare de mită prevăzută în art.254 alin.1 C.pen.
Instanţa a reţinut că, în perioada 1996-1998, cei doi inculpaţi, inspectori în cadrul
Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Prahova, au pretins şi primit, în mod
repetat, produse alimentare de la unităţile controlate, pentru a nu le aplica sancţiuni
contravenţionale.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, este
fondat.
Potrivit art.254 alin.2 C.pen., infracţiunea de luare de mită este agravată dacă este
săvârşită de un funcţionat cu atribuţii de control.
Din datele cauzei rezultă, cum, de altfel, a reţinut şi instanţa, că inculpaţii au îndeplinit
funcţia de inspectori de specialitate în cadrul O.J.P.C. Prahova, având atribuţii de control în
toate locurile de producţie şi comercializare a produselor şi serviciilor, constatând
contravenţiile şi aplicând amenzile prevăzute de lege.
94
Aşadar, faptele inculpaţilor, funcţionari cu atribuţii de control, de a pretinde şi primi
foloase, în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle lor de serviciu constituie
infracţiunea de luare de mită prevăzută în art.254 alin.2 C.pen.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi inculpaţii au fost condamnaţi în baza
textului de lege menţionat.
10. PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI DE CIRCULAŢIE.
TENTATIVĂ DE OMOR PRIN LOVIREA CU UN VEHICUL. CONDIŢII DE
EXISTENŢĂ A INFRACŢIUNII PREVĂZUTE ÎN ART.38 DIN DECRETUL
Nr.328/1966
Lovirea unei persoane cu un vehicul, cu intenţia de a o ucide, urmată de părăsirea
locului faptei, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu şi infracţiunea de
părăsire a locului accidentului.
Această din urmă infracţiune nu subzistă dacă lovirea victimei s-a produs ca
urmare a intenţiei făptuitorului de a o agresa, deoarece prin accident se înţelege
producerea în mod neintenţionat a morţii sau vătămării corporale ori a sănătăţii unei
persoane; sub acest aspect, prin variantele alternative ale infracţiunii prevăzute în finalul
art.38 din Decretul nr.328/1966, şi anume ca accidentul să constituie infracţiune ori să fie
produs ca urmare a unei infracţiuni se înţeleg infracţiunile privind circulaţia pe drumurile
publice, iar nu alte infracţiuni, cum este cea de omor săvârşită prin călcarea victimei cu un
vehicul.
Decizia Secţiei penale nr.2878 din 5 iunie 2001.
Prin sentinţa penală nr.148/S din 28 aprilie 2000 a Tribunalului Braşov, inculpatul
C.R. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută
în art. 20 raportat la art.174 şi la art.175 lit.i C.pen. şi a infracţiunii de părăsire a locului
accidentului prevăzută în art.38 din Decretul nr.328/1966.
Instanţa a reţinut că, la 5 iulie 1997, inculpatul şi partea vătămată, aflaţi pe un drum
public, s-au lovit reciproc, inculpatul folosind un levier şi o ţeavă metalică, cu care însă nu a
reuşit decât să lovească o altă persoană aflată în apropiere.
Văzând că nu reuşeşte să lovească partea vătămată, inculpatul, strigând că o va omorî,
s-a urcat în tractorul cu care venise, a pornit motorul şi a început să urmărească pe partea
vătămată care a fost lovită şi apoi călcată de tractor, suferind leziuni craniene.
După săvârşirea faptei inculpatul a părăsit locul agresiunii.
Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr.224/Ap din 1 noiembrie 2000, a admis
apelul inculpatului şi a dispus achitarea acestuia în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10
lit.d C.proc.pen. pentru părăsirea locului accidentului.
Recursul declarat de procuror împotriva deciziei este nefondat.
Potrivit art.38 din Decretul nr.328/1966, constituie infracţiune părăsirea locului
accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, de către oricare dintre conducătorii
vehiculelor angajate într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat moartea,
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii vreunei persoane, sau dacă accidentul constituie
infracţiune, ori s-a produs ca urmare a unei infracţiuni
Prin fapta de părăsire fără drept a locului accidentului sunt puse în pericol două valori
sociale, şi anume siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi activitatea organelor judiciare.
95
În consecinţă, această obligaţie impusă conducătorilor de autovehicule – de a rămâne
la locul accidentului – se justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au provocat
accidentul, al identificării persoanelor vinovate de producerea lui şi, pe cale de consecinţă, a
tragerii la răspundere a acestora.
Rezultă că elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiunea de părăsire –
ilicită – a locului accidentului, acţiune ce are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru
valorile sociale ocrotite.
Pe de altă parte, infracţiunea prevăzută în art.38 din Decretul nr.328/1966 se
săvârşeşte cu intenţie.
Există intenţie, atunci când făptuitorul îşi dă seama că prin părăsirea locului
accidentului se creează o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei şi, totodată, se împiedică
ori se îngreunează activitatea organelor judiciare în legătură cu acel accident, iar nu în
legătură cu o altă faptă ce constituie infracţiune.
În consecinţă, pentru existenţa infracţiunii nu este, deci, necesară intenţia de sustragere
de la urmărire, ci de zădărnicire a unor constatări utile.
Din probele administrate în cauză rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că
inculpatul, urmărind să se răzbune pe partea vătămată şi nereuşind să o facă pe altă cale, s-a
urcat la volanul tractorului, a urmărit-o şi în cele din urmă, după ce a efectuat un viraj, a
călcat-o tangenţial, cauzându-i leziuni în zona craniană.
Astfel, reacţia inculpatului de a pleca de la locul unde a încercat să ucidă partea
vătămată, folosindu-se în acest scop de vehicul, nu poate avea înţelesul de părăsire a locului
accidentului în sensul cerut de legiuitor, deoarece în cauză nu s-a periclitat siguranţa
circulaţiei rutiere şi nici nu s-a urmărit împiedicarea identificării inculpatului, de vreme ce la
locul faptei s-au aflat doi martori oculari care au urmărit direct şi nemijlocit desfăşurarea
conflictului.
Aşa fiind, nici sub aspectul laturii subiective a infracţiunii nu se poate reţine intenţia
inculpatului de a împiedica organele judiciare de a constata modul de comitere a accidentului
de circulaţie, pentru că, în speţă nu a avut loc un accident în sensul definit de legiuitor,
lovirea părţii vătămate nefiind accidentală, în timpul rulării autovehiculului, ci intenţionată, ca
o reacţie de răzbunare împotriva părţii vătămate.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
11. CERTIFICAT DE CONDUCERE A UNEI AMBARCAŢIUNI
EXPIRAT.VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ.ÎNCADRARE JURIDICĂ
Conducerea unei ambarcaţiuni de agrement fără certificat corespunzător, având ca
urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale a unei persoane, constituie infracţiunea
complexă prevăzută în art.115 alin.1 şi 2 din Decretul nr.443/1972, iar nu infracţiunea
prevăzută în art.108 alin.1 din decret, care sancţionează conducerea unei nave fără brevet
sau certificat corespunzător, în concurs cu infracţiunea de vătămarea corporală gravă din
culpă prevăzută în art.184 alin.2 şi 4 C.pen.
Decizia Secţiei penale nr.2356 din 9 mai 2001.
Prin sentinţa penală nr.1 din 30 iunie 2000, Tribunalul Galaţi a schimbat încadrarea
juridică dată faptei în actul de sesizare, din infracţiunile prevăzute în art.115 alin.2 din
96
Decretul nr.443/1972 şi art.184 alin.2 şi 4 C.pen., în infracţiunea prevăzută în art.115 alin.2
din Decretul nr.443/1972 şi a condamnat pe inculpatul P.I. pe baza acestui text de lege.
Instanţa a reţinut că, la 15 august 1998, inculpatul a condus pe Dunăre o ambarcaţiune
de agrement cu motor, într-o zonă în care se desfăşura un concurs de înot.
La un moment dat, inculpatul a luat în ambarcaţiune mai mulţi înotători, iar unul s-a
prins de bordul ambarcaţiunii, cu consimţământul inculpatului. La pornirea motorului paletele
elicei au lovit piciorul părţii vătămate provocându-i leziuni grave care au necesitat pentru
vindecare 120-140 de zile de îngrijiri medicale.
S-a stabilit că inculpatul era posesorul unui permis de conducere pentru ambarcaţiuni
de agrement cu motor a cărui valabilitate expirase la data de 10 mai 1989, cu 9 ani mai înainte
de producerea accidentului.
Instanţa a motivat că fapta inculpatului, de a conduce o ambarcaţiune cu motor cu
permis de conducere expirat şi de a accidenta o persoană cu consecinţa producerii unor leziuni
ce au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de îngrijiri medicale constituie infracţiunea
complexă prevăzută în art.115 alin.2 din Decretul nr.443/1972.
Prin decizia penală nr.1/A din 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Galaţi a respins
apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat, prin care se susţine că încadrarea juridică corectă era
aceea prevăzută în art.184 alin.2 şi 4 C.pen. şi art.108 alin.1 din Decretul nr.443/1972, ceea ce
ar fi permis aplicarea art.81 C.pen. privind suspendarea condiţionată a pedepsei, nu este
fondat.
Potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr.443/1972, sunt nave în înţelesul legii, navele
maritime, fluviale şi alte nave de navigaţie interioară, inclusiv ambarcaţiunile mici, precum şi
aparatele plutitoare, cu sau fără propulsie. Prin urmare, inculpatul a condus o ambarcaţiune ce
constituie navă potrivit legii.
Din examinarea prevederilor din capitolul 3 din decret, referitor la personalul de
navigaţie, rezultă că cei care participă la navigaţia civilă trebuie să posede brevete sau
certificate de capacitate ce se obţin prin promovarea unor examene.
Din adresele Căpităniei Portului Călăraşi rezultă că pentru conducerea tipului de
ambarcaţiune care a fost angajată în accident inculpatul trebuia să posede certificat de
capacitate şi că acesta dobândise un astfel de certificat în 1986, a cărui valabilitate a expirat în
1989.
În ce priveşte încadrarea juridică a faptei, potrivit art.108 alin.1 din decret, la care se
referă recurentul, conducerea unei nave de către o persoană fără brevet sau certificat de
capacitate corespunzător constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3
ani.
Din modul în care este redactat textul rezultă că fapta nu este o infracţiune de rezultat;
existenţa sa nefiind condiţionată de producerea unui rezultat, simpla conducere a
ambarcaţiunii în condiţiile arătate constituie infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art.115 alin.1 şi 2 din decret, dacă faptele prevăzute în art.108
au avut ca urmare un accident de navigaţie constând, între altele, în vătămarea corporală gravă
a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani.
Rezultă, aşadar, că fapta prevăzută în acest text de lege este o infracţiune complexă,
care reuneşte fapta prevăzută în art.108 alin.1 din decret, precum şi pe cea prevăzută în
art.184 alin.2 şi 4 C.pen.
În cauză inculpatul a comis fapta a cărei elemente se regăsesc întocmai în prevederile
menţionate, constând în conducerea unei nave cu certificat de capacitate expirat, care a avut
urmare vătămarea corporală gravă a unei persoane.
Prin urmare, încadrarea juridică dată faptei de instanţe este corectă, motiv pentru care
recursul a fost respins.
97
12. SUSTRAGEREA BUNURILOR DE LA VĂMUIRE.EVAZIUNE FISCALĂ.
CONTRAVENŢIE
Infracţiunea de evaziune fiscală este fapta contribuabilului de a se sustrage de la
plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului. Nerespectarea reglementărilor
fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea unor bunuri de la operaţiile de vămuire,
constituie contravenţie vamală, iar nu infracţiunea de evaziune fiscală.
Decizia Secţiei penale nr.409 din 29 ianuarie 2001.
Prin sentinţa penală nr.1 din 9 martie 1999, Curtea de Apel Cluj a condamnat, între
alţii, pe inculpata B.E., notar public, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală
prevăzută în art.12 din Legea nr.87/1994.
Instanţa a reţinut că, în luna iulie 1997, inculpata a folosit adeverinţa de repatriere
eliberată unui cetăţean al Republicii Moldova şi, prin încheierea fictivă a contractului de
vânzare-cumpărare a unui autoturism, s-a sustras de la plata taxelor vamale în sumă de
26.833.735 de lei.
Recursul declarat de inculpată este fondat.
Art.1 din Legea nr.87/1994 defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea
contribuabililor, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor, fondurilor speciale de stat şi fondurilor speciale
extrabugetare.
Art.2, 4 şi 5 din aceeaşi lege enumera, în categoria contribuabili, acele persoane fizice
sau juridice care efectuează activităţi, permanente sau temporare, generatoare de venituri
impozabile şi care au obligaţia să declare veniturile realizate şi să le evidenţieze în registre sau
alte documente prevăzute de lege.
Fapta incriminată în art.12 din Legea nr.87/1994 este definită ca fiind sustragerea de la
plata obligaţiilor fiscale prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a
sursei impozabile ori taxabile, sau efectuarea oricăror operaţiuni în acest scop.
Ca atare, subiect activ al infracţiunii prevăzute în art.12 din Legea nr.87/1994 poate fi
contribuabilul, cel care realizează venituri impozabile.
Inculpata, în speţă, nu a săvârşit fapta în calitate de contribuabil, care să fi omis să
declare veniturile, ci ca persoană care a urmărit înmatricularea autoturismului fără plata
taxelor vamale, nerespectând reglementările în domeniul vamal.
În acest sens, art.7 din Legea nr.87/1994 prevede că nerespectarea reglementărilor
fiscale în domeniul vamal, prin sustragerea bunurilor de la operaţiile de vămuire, în scopul
neachitării taxelor vamale sau al diminuării acestora se sancţionează potrivit legii.
În consecinţă, sancţionarea faptelor în domeniul vamal trebuie făcută conform
reglementărilor vamale, şi anume cele din Legea nr.141/1997 (Codul Vamal), Hotărârea
Guvernului nr.626/1997 (Regulamentul Vamal) şi alte norme legale speciale, potrivit cărora
faptele de felul celei săvârşite de inculpată constituie contravenţie.
Reţinându-se că fapta de sustragere de la vămuire a autovehiculului nu este prevăzută
de legea penală, în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b C.proc.pen. s-a dispus
achitarea inculpatei.
13. FALS ÎN DECLARAŢII.ART.45 DIN LEGEA NR.26/1990
Cererea, neîntemeiată, de a se opera o menţiune în Registrul Comerţului pe baza
unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, verificată şi avizată de funcţionarii Oficiului
98
Registrului Comerţului şi de judecătorul delegat, nu are caracterul unui fals în declaraţii în
sensul prevederilor art.45 din Legea nr.26/1990 şi art.292 C.pen., de vreme ce înregistrarea
menţiunii nu se poate face decât cu avizul Oficiului Registrului Comerţului şi din
dispoziţia judecătorului delegat, cererea, în sine, nefiind de natură a produce consecinţe
juridice.
Decizia Secţiei penale nr.2882 din 5 iunie 2001.
Prin sentinţa penală nr.817 din 19 martie 1997 a Judecătoriei Braşov, inculpata C.L. a
fost achitată în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C.proc.pen., pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzută în art.45 din Legea nr.26/1990 raportat la art.292 C.pen.
Instanţa a reţinut că, la 18 ianuarie 1995, la cererea inculpatei, Camera de Comerţ şi
Industrie Braşov – Oficiul Registrului Comerţului – a înscris menţiunea de excludere a
asociatei N.L. din Societatea Comercială C & N. Ca urmare a acestei operaţiuni, societatea a
funcţionat cu inculpata figurând asociat unic.
Pentru înregistrarea menţiunii, inculpata a depus la Registrul Comerţului sentinţa
civilă nr.301 din 23 ianuarie 1994 a Tribunalului Braşov, pe baza căreia judecătorul delegat a
dispus înregistrarea, deşi hotărârea nu era definitivă.
Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr.431/A din 17 iunie 1997, a respins apelul
declarat de procuror.
Recursul procurorului a fost admis prin decizia penală nr.397/R din 10 decembrie
1997 a Curţii de Apel Braşov şi, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b1 C.proc.pen. şi
la art.181 C.pen., a dispus achitarea inculpatei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut vinovăţia inculpatei în
săvârşirea infracţiunii, însă a apreciat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu există, este fondat.
În conformitate cu prevederile art.45 din Legea nr.26/1990, persoana care, cu rea
credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o
menţiune în registrul comerţului, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Pentru existenţa acestei infracţiuni se cer întrunite, cumulativ, trei condiţii, şi anume :
să se facă o declaraţie inexactă; pe baza declaraţiei inexacte să se fi făcut înregistrarea;
declaraţia inexactă să fi avut un rol determinant în efectuarea operaţiunii respective.
În speţa dedusă judecăţii se constată că în nici una din cererile scrise de inculpată nu
se face menţiune că sentinţa ar fi definitivă, sau că a formulat cerere în calitate de asociat
unic.
Dată fiind importanţa înscrierilor în Registrul Comerţului, cererea şi actele depuse de
solicitanţi trebuie să urmeze o procedură prealabilă, în cadrul căreia funcţionarii acestei
instituţii trebuie să le verifice şi să constate dacă îndeplinesc sau nu condiţiile legale, după
care judecătorul delegat urmează să dispună sau nu, prin încheiere, înregistrarea menţiunilor
solicitate în Registrul Comerţului.
În speţă, deşi sentinţa civilă ataşată de inculpată cererii sale nu conţine menţiunea
„definitivă”, nici funcţionarii însărcinaţi cu verificarea actelor şi nici judecătorul delegat nu au
observat că sentinţa nu avea aplicată această menţiune, considerând că actele depuse sunt în
regulă.
Infracţiunea de fals în declaraţii nu s-a consumat prin simplul fapt că inculpata a depus
la Registrul Comerţului sentinţa civilă care nu era definitivă, solicitând înscrierea menţiunilor
din această hotărâre, deoarece nu a avut un rol determinant în producerea de consecinţe
juridice, de vreme ce funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi judecătorul delegat
99
aveau obligaţia să verifice acest aspect, iar în lipsa menţiunii, conform art.6 din Legea
nr.26/1991, erau obligaţi să respingă cererea inculpatei.
În consecinţă, achitarea inculpatei dispusă de prima instanţă şi menţinută de instanţa
de apel este legală şi temeinică, motiv pentru care, în urma casării deciziei instanţei de recurs,
această soluţie a fost menţinută.
14. DAUNE MORALE.OBLIGAREA SOLIDARĂ A INCULPAŢILOR
În cazul săvârşirii infracţiunii cauzatoare de daune morale de către mai mulţi
făptuitori, aceştia sunt ţinuţi solidar răspunzători pentru despăgubiri, iar nu separat fiecare
pentru o parte din suma totală stabilită.
Decizia Secţiei penale nr.2255 din 3 mai 2001.
Prin sentinţa penală nr.428 din 17 noiembrie 1998, Judecătoria Zărneşti a condamnat
pe inculpaţii E.O. şi P.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de nerespectare a măsurilor de
protecţie a muncii prevăzută în art.23 raportat la art.25 din Legea nr.5/1965 şi de vătămare
corporală din culpă prevăzută în art.184 alin.2 şi 4 C.pen.
Totodată, inculpaţii au fost obligaţi să plătească solidar cu partea responsabilă
civilmente S.C. Celohar Zărneşti 50 milioane de lei cu titlu de daune morale părţii civile, după
cum urmează: inculpatul E.O. 30 de milioane de lei, iar inculpata P.L. 20 de milioane de lei.
S-a reţinut că, la 28 aprilie 1995, din cauza nerespectării din culpă a dispoziţiilor
privind protecţia muncii, inculpaţii au accidentat partea civilă care a suferit leziuni ce au
necesitat 6 luni de îngrijiri medicale, rămânând cu o infirmitate fizică permanentă, amputarea
braţului stâng.
Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr.295 din 2 aprilie 1999, a respins apelurile
declarate de inculpaţi.
Prin decizia penală nr.718 din 16 noiembrie 1999, Curtea de Apel Braşov a admis
recursurile declarate de inculpaţi şi a redus pedeapsa aplicată inculpatei E.O.
Totodată, a redus cuantumul daunelor morale la 10, şi respectiv, 5 milioane de lei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Din actele medicale aflate la dosar rezultă că victima, în vârstă de 23 de ani, a suferit
leziuni grave care i-au diminuat considerabil capacitatea de muncă, iar infirmitatea ce i s-a
cauzat i-a produs traume psihice şi necesitatea efectuării unui efort suplimentar pentru a se
reintegra în societate, ceea ce presupune şi cheltuirea unor sume de bani.
Spitalizările, operaţiile la care a fost supusă, infirmitatea permanentă au ca urmare
privarea părţii vătămate de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, ceea ce duce la concluzia
că reducerea cuantumului daunelor morale de către instanţa de recurs nu este justificată, suma
stabilită de prima instanţă reprezentând o compensare judicioasă a suferinţelor fizice şi
psihice pe care aceasta le suportă.
Se mai constată că instanţa a greşit dispunând ca inculpaţii să plătească fiecare o cotă
din despăgubiri.
Potrivit art.1003 C.civ., când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor
persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire.
În raport cu prevederile art.998 şi 1003 C.civ., răspunderea civilă a celor doi inculpaţi
este integrală şi solidară, fiecare dintre ei putând fi urmărit de partea civilă pentru recuperarea
întregii sume, iar nu a unor cote părţi.
100
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a menţinut cuantumul despăgubirilor
stabilit de prima instanţă şi s-a dispus obligarea solidară a inculpaţilor şi părţii responsabile
civilmente la plata acestora.
15. INCOMPATIBILITATE.JUDECĂTOR CARE A PARTICIPAT ÎN DOUĂ
RÂNDURI LA JUDECAREA ÎN APEL A ACELEIAŞI CAUZE
În cazul admiterii apelului inculpatului şi trimiterea cauzei la prima instanţă
pentru rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefiind legal citat,
judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel poate participa la judecarea
apelului declarat contra sentinţei date în urma rejudecării, deoarece el nu se află în una
din situaţiile prevăzute în art.47 alin.1 C.proc.pen., şi nici nu şi-a exprimat anterior părerea
cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.
Decizia Secţiei penale nr.2690 din 25 mai 2001.
Prin sentinţa penală nr.39 din 14 februarie 2000, Tribunalul Bihor, rejudecând cauza
în urma admiterii apelului inculpatului R.R. împotriva sentinţei penale nr.88/1999 a aceleiaşi
instanţe, a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunile prevăzute în art.215 alin.1, 2 şi 3
şi în art.282 alin.2 raportat la art.284 C.pen.
Prin decizia penală nr.132/A din 29 iunie 2000, Curtea de Apel Oradea a respins ca
nefondat apelul declarat de procuror.
Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs, susţinând că inculpatul a fost
greşit achitat şi există cazul de incompatibilitate al judecătorului P.N. care a făcut parte din
cele două complete care au judecat cauza în apel.
Recursul este fondat în ceea ce priveşte achitarea inculpatului, din probe rezultând că
acesta a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, se constată că, în adevăr,
judecătorul P.N. a participat la judecarea apelului declarat de inculpat împotriva sentinţei
penale nr.88/1999 a Tribunalului Bihor, cât şi la judecarea apelului împotriva sentinţei penale
nr.39/2000 a aceleiaşi instanţe.
Din decizia penală nr.231/A din 15 octombrie 1999 a Curţii de Apel Oradea rezultă
însă că apelul declarat de inculpat a fost admis, s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate şi
rejudecarea cauzei de către prima instanţă, deoarece la data soluţionării cauzei inculpatul nu a
fost legal citat şi nu s-a putut prezenta în instanţă.
Aşadar, judecătorul P.N., deşi a făcut parte din completul de judecată, nu s-a pronunţat
asupra fondului cauzei, în apel fiind soluţionat numai aspectul privind citarea legală a
inculpatului.
În consecinţă, judecătorul nu şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia care putea fi
dată în cauză, astfel că nu era incompatibil să participe la judecarea aceleiaşi cauze din nou în
apel, cum greşit se susţine în recursul procurorului.
16. ACŢIUNE CIVILĂ. OBLIGAREA INCULPATULUI LA DESPĂGUBIRI ÎN
APELUL PROCURORULUI
În cazul în care prin sentinţă acţiunea civilă a fost respinsă, iar partea civilă, având
capacitatea de exerciţiu deplină, nu atacă sentinţa cu apel, în urma admiteri recursului
procurorului nu se poate dispune obligarea inculpatului la despăgubiri.
101
Decizia Secţiei penale nr.313 din 24 ianuarie 2001.
Prin sentinţa penală nr.247 din 22 octombrie 1999, Tribunalul Vrancea a condamnat
pe inculpatul L.V. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută în art.180 alin.2, prin
schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art.20 raportat
la art.174 C.pen.
Cererea de despăgubiri formulată de partea civilă a fost respinsă.
Prin decizia penală nr.102 din 6 martie 2000 a Curţii de Apel Galaţi, s-a admis apelul
declarat de procuror, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea
de omor prevăzută în art.20 raportat la art.174 C.pen. şi, totodată, a fost obligat la plata sumei
de 4 milioane de lei cu titlu de despăgubiri civile către partea vătămată.
Recursul declarat de inculpat este fondat, între altele în ceea ce priveşte soluţionarea
laturii civile a cauzei.
În apelul declarat de procuror, instanţa nu putea obliga pe inculpat la plata unor
despăgubiri, în lipsa apelului exercitat de partea civilă, în această materie acţionând principiul
disponibilităţii. Chiar dacă potrivit art.18 alin.1 C.proc.pen. procurorul poate susţine în faţa
instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată, în speţă această dispoziţie nu are
incidenţă în lipsa apelului părţii civile, care nu este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
17. CONTESTAŢIE LA EXECUTARE.LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ
ADOPTATĂ DUPĂ RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII DE
CONDAMNARE.ART.15 C.PEN.
În urma modificării art.146 C.pen., prin majorarea la 2 miliarde de lei a valorii
pagubei materiale peste care o infracţiune se consideră că a produs consecinţe deosebit de
grave, contestaţia la executare introdusă în temeiul art.15 C.pen. şi art.458 C.proc.pen. este
admisibilă, aplicarea legii penale mai favorabile fiind facultativă, iar nu obligatorie.
La soluţionarea contestaţiei trebuie să se aibă în vedere infracţiunea săvârşită,
persoana condamnatului, conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul
executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă.
Decizia Secţiei penale nr.67 din 9 ianuarie 2002.
Prin sentinţa penală nr.177 din 22 iunie 2001 a Tribunalului Vrancea, a fost respinsă
contestaţia la executare formulată de condamnatul B.C. prin care a solicitat reducerea, în
temeiul Ordonanţei nr.207/2000 de modificare a unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de
procedură penală, a pedepsei de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.84din 10
martie 2000 a aceluiaşi tribunal pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat cu
consecinţe deosebit de grave prevăzută în art.26 raportat la art.208 şi art.209 alin.1 lit.a şi g şi
alin.ultim C.pen.
Pentru a respinge contestaţia la executare, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite
cerinţele art.15 C.pen. şi ale art.458 C.proc.pen., întrucât prin legea nouă nu au fost stabilite
pedepse mai uşoare pentru infracţiunea de furt calificat, iar sancţiunea aplicată este mai mică
decât maximul special prevăzut de legea modificatoare.
Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, prin decizia nr.381 din 28 august 2001, a respins
apelul condamnatului.
Recursul declarat de condamnat este nefondat.
102
În conformitate cu dispoziţiile art.15 alin.2 C.pen., când după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul
special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită de persoana
condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării
pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei. Pedeapsa nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea
acestei pedepse, proporţional cu micşorarea maximului special, prevăzut pentru infracţiunea
săvârşită.
Potrivit art.458 C.proc.pen., în cazul intervenirii unei legi penale noi care prevede o
pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia măsuri de îndeplinire a dispoziţiilor
art.15 C.pen.
Din analiza celor două texte, ca şi din titlul marginal al art.15 C.pen., rezultă că în
cazul pedepselor definitive aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ şi că,
în cadrul contestaţiei la executare, referitor la persoana condamnată se impun a fi efectuate
dovezi de bună conduită.
Prin dispoziţiile art.I pct.5 din Ordonanţa de urgenţă nr.207/2000 privind modificarea
şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală a fost redefinit înţelesul
expresiei de „consecinţe deosebit de grave” prevăzut în art.146 C.pen., avându-se în vedere o
pagubă materială mai mare de un miliard de lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzată,
între altele, unei persoane fizice sau juridice. Acest plafon valoric a fost majorat la 2 miliarde
de lei prin Legea nr.456/2001 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă nr.207/2001.
Potrivit celor două acte legislative, textul art.209 C.pen. a fost modificat în sensul
introducerii alineatului 3 prin care a fost încriminat furtul unor categorii de bunuri, iar la
acelaşi articol alineatul 3 referitor la furtul cu consecinţe deosebit de grave devenit alineatul 4.
Rezultă, deci, că nu au fost operate modificări ale limitelor de pedeapsă, ci a fost
redefinit înţelesul termenului arătat de art.146 C.pen., ceea ce înseamnă că prin creşterea
plafonului valoric de la 50.000.000 la 2 miliarde de lei, faptele de furt săvârşite sub imperiul
legii vechi nu ar mai putea fi socotite că au produs consecinţe deosebit de grave decât dacă s-
ar depăşi noul plafon stabilit de legiuitor ori s-ar dovedi producerea unei perturbări deosebit
de grave a activităţii unei persoane fizice sau juridice.
Ca atare, noua dispoziţie fiind mai favorabilă în sensul art.13 din Codul penal, aceasta
poate constitui pentru cauzele în curs de judecată temei de schimbare a încadrării juridice
dintr-o infracţiune cu consecinţe deosebit de grave, în alta mai uşoară, iar în cauzele definitiv
judecate, motiv pentru persoanele aflate în executarea pedepsei, de introducere a contestaţiei
la executare potrivit textelor menţionate, în cadrul căreia se impun a fi administrate dovezile
de bună conduită cerute de lege.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că prin sentinţa penală nr.84
din 10 martie 2000 a Tribunalului Vrancea, inculpatul a fost condamnat pentru complicitate la
infracţiunea de furt calificat prevăzută în art.26 raportat la art.208 şi art.209 alin.1 lit.a şi g şi
alin.3 C.pen., reţinându-se că, în cursul lunii aprilie 1999, pe timp de noapte, împreună cu un
coinculpat, în baza unei înţelegeri prealabile, l-au ajutat pe autor să pătrundă în incinta
depozitului unei societăţi comerciale şi să sustragă bunuri în valoare de 642.448.205 de lei.
În cursul procesului, inculpatul a avut o atitudine nesinceră şi necooperantă.
Faţă de infracţiunea săvârşită, de persoana inculpatului, de conduita acestuia după
pronunţarea hotărârii şi de timpul scurs de la începerea executării pedepsei - 1 iulie 1999,
soluţia instanţei de fond de menţinere a pedepsei este concordantă cu dispoziţiile legale.
În consecinţă, recursul condamnatului contestator a fost respins.
103
JURISPRUDENŢA CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE
OPIS ALFABETIC
SECŢIA CIVILĂ
Acţiune în revendicarea bunurilor preluate de stat în mod abuziv – 10
Anulare decizie curatelei – 13
Donaţie – 2
Evacuare – 3
Conflict de competenţă - 14, 15, 17
Conflict negativ de competenţă – 16
Declararea judecătorească a abandonului de copii – 8, 9
Împărţeala bunurilor comune – 7
Locuinţă preluată de la stat – 1
Moştenitor sezinar – 6
Nulitate – 4
Suspendarea judecătorească – 11, 12
Sechestru judiciar – 18
Suspendarea judecăţii recursului – 20
Uzucapiune - 5
104
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
1. Locuinţă preluată de stat, cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de Legea
nr.4/1973. Nevalabilitatea titlului de preluare
Dacă locuinţa era proprietate indiviză, nu exista obligaţia de înstrăinare impusă de
art. 5 şi 56 din Legea nr. 4/1973, astfel încât preluarea imobilului de către stat, pentru
neîndeplinirea acestei obligaţii de către unul dintre coindivizari, s-a făcut fără titlu valabil.
Secţia civilă, decizia nr. 1466 din 7 martie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 2243 din 28 decembrie 1999, Tribunalul Mureş a respins ca
nefondată acţiunea prin care reclamanta a solicitat să se restituie imobilul preluat de stat prin
decizia administrativă nr. 24 din 25 ianuarie 1982, emisă în temeiul art. 5 şi 56 din Legea nr.
4/1973, să se dispună radierea din Cartea funciară a dreptului de proprietate a statului şi
reînscrierea dreptului foştilor proprietari, numiţii R.I. şi I.R., a căror succesoare este
reclamanta.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în
temeiul art. 5 şi 56 din Legea nr. 4/1973, în condiţiile în care fosta proprietară, numita I.R. nu
şi-a îndeplinit obligaţia de a înstrăina în termen de un an una dintre cele două locuinţe pe care
le avea în proprietate.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin decizia civilă nr. 32 A din 16 iunie 2000, a respins
apelul ca nefondat.
Recursul declarat de reclamantă este întemeiat.
Imobilul în litigiu a fost proprietatea soţilor R.I. şi I.R., autorii reclamantei. În urma
decesului numitului R.I., la 17 ianuarie 1982, proprietatea asupra imobilului a devenit
indiviză între numita I.R, în calitate de soţie supravieţuitoare şi copii, astfel cum rezultă din
certificatul de moştenitor depus în cauză. Deci, la data preluării imobilului de către stat, prin
decizia administrativă nr. 25 din 25 ianuarie 1982, autoarea reclamantei, numita I.R., pe
numele căreia s-a făcut preluarea, nu era unică proprietară asupra locuinţei.
Or, în aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973, care se referă la obligaţia de
înstrăinare a uneia dintre cele două locuinţe, noţiunea de locuinţă trebuia înţeleasă în sensul
art. 8 din această lege, ceea ce înseamnă că obligaţia de înstrăinare impusă proprietarului nu
putea fi îndeplinită decât dacă acesta deţinea în proprietate exclusivă locuinţa, pentru a
dispune în totalitate asupra ei. În situaţia unei proprietăţi indivize, există cote-părţi ideale şi
proprietarul nu poate dispune decât de acestea, iar nu de bun în integralitatea lui.
În consecinţă, întrucât, la data preluării de către stat, imobilul se afla în stare de
indiviziune, nu exista obligaţia de înstrăinare a autoarei reclamantei, obligaţie care s-ar fi
putut naşte numai după sistarea stării de indiviziune.
Având în vedere că decizia de preluare a imobilului de către stat a fost emisă cu
nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 4/1973, se va admite recursul şi în fond acţiunea.
2. Donaţia unui imobil preluat de stat în mod abuziv. Ineficacitate. Lipsa calităţii
procesuale a donatarului de a revendica bunul invocând nevalabilitatea titlului de
proprietate al statului cât timp donatorul este în viaţă
105
Donaţia având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974,
consimţită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu
conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova acţiune în revendicarea
imobilului de la stat, această calitate aparţinând donatorului.
Secţia civilă, decizia nr. 5789 din 19 decembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 26 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a
civilă, a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta L.E.P., în contradictoriu cu
C.G.M.B., având ca obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul revendicat, care a
aparţinut părinţilor reclamantei, numiţii W.W. şi K.W., a fost preluat de stat cu titlu.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 21 din 18 ianuarie
2001, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a admis
acţiunea, cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea art. 36
din Constituţia din 1965, art. 13 şi 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art.
480 din Codul civil.
Recursul declarat de pârât este fondat pentru motivul de ordine publică referitor la
lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
În speţă, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1976, în temeiul art. 2 alin. 1
din Decretul nr. 223/1974, în condiţiile în care, numitului W.W., tatăl reclamantei, i s-a
aprobat plecarea definitivă din ţară.
La data de 20 iulie 1998, în faţa notarului din Mannheim, numitul W.W. a întocmit o
ofertă de donaţie în favoarea reclamantei cu privire la imobilul în litigiu, asupra căruia se
considera proprietar. La 8 noiembrie 1999, în faţa aceluiaşi notar, reclamanta a acceptat
donaţia.
Pe de altă parte, la data de 6 iulie 1982, numita K.W., mama reclamantei, a decedat.
Or, în litigiul de faţă, reclamanta a invocat drept cauză juridică a acţiunii în
revendicare, atât actul de donaţie încheiat cu tatăl său, cât şi devoluţiunea succesorală legală
de pe urma mamei sale, susţinând generic că „titlul statului nu este valabil”, fără să indice
care este acest titlu şi în ce constă nevalabilitatea lui.
În ceea ce priveşte contractul de donaţie, se reţine că, în materia actelor translative de
proprietate, aşa cum este şi contractul de donaţie, cel ce înstrăinează bunul trebuie să fie şi
proprietarul lui. Prin donaţie, care este un contract solemn, donatorul îşi micşorează în mod
irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul donatarului cu acelaşi drept. În
speţă, întrucât decizia administrativă din 1976, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, a avut
efect constitutiv de drepturi în favoarea statului, bunul pretins donat reclamantei în anul 1999
nu se mai afla în patrimoniul donatorului W.W., astfel încât donaţia, în lipsa efectului
translativ de drept real, este ineficientă din punct de vedere juridic şi nu poate constitui temei
al acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte dreptul invocat de reclamantă, ca având izvorul în succesiunea de
pe urma defunctei sale mamei, este de observat că reclamanta nu a făcut nici o dovadă cu
privire la acceptarea moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Cum prin prezenta acţiune în justiţie nu a fost expres contestată decizia administrativă
prin care imobilul a fost preluat de stat, cum acţiunea nu a fost formulată şi de tatăl
reclamantei, numitul W.W., care în calitate de fost proprietar avea calitatea de a contesta în
justiţie preluarea imobilului, şi cum reclamanta nu a făcut dovada acceptării în termen a
succesiunii defunctei sale mame, recursul declarat de pârât se va admite, se va casa decizia
106
curţii de apel, iar, în fond, se va respinge apelul şi se va menţine sentinţa tribunalului, ale
cărei considerente vor fi înlocuite în sensul celor arătate.
3. Evacuare. Prelungirea contractelor de închiriere în condiţiile O.U.G. nr.
40/1999
Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999, prelungirea de drept a contractelor de
închiriere operează, de la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, şi în cazul în care
foştii proprietari sau succesorii acestora redobândesc imobilele preluate de stat.
Secţia civilă, decizia nr. 3874 din 25 septembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 5392 din 5 aprilie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor V.N., V.A., V.A.A., prin care au solicitat
evacuarea pârâţilor P.D., P.J., P.D, în temeiul art. 21 din Legea nr. 114/1996.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că, deşi reclamanţii sunt proprietari ai
întregului apartament în baza unor contracte autentice de vânzare-cumpărare, încheiate în anul
1997 şi 1998, contractul de închiriere al pârâţilor a fost prelungit până la data de 18 aprilie
1999, prin efectul Legii nr. 17/1994.
Prin decizia civilă nr. 1475 din 11 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV- civilă, prin decizia nr. 545 din 9 februarie
2000, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia tribunalului, a schimbat în tot sentinţa în
sensul că a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâţilor.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că efectele prelungirii
contractului de închiriere în baza Legii nr. 17/1994 au încetat la data de 18 aprilie 1999, iar
prevederile O.U.G. nr. 40/1999 nu sunt aplicabile, deoarece pârâţii nu au notificat, potrivit art.
9 alin. 2 şi art. 10 alin. 2 din această ordonanţă, actualilor proprietari intenţia de a încheia un
nou contract de închiriere pentru spaţiul de locuit din care s-a cerut evacuarea lor.
Prin decizia civilă nr. 2717 din 8 septembrie 2000 , aceeaşi curte de apel a admis
contestaţia în anulare formulată de pârâţi împotriva deciziei civile nr. 545 din 9 februarie
2000.
Rejudecând recursul, prin decizia civilă nr. 494 din 22 februarie 2001, curtea de apel a
admis recursul reclamanţilor, menţinând, în esenţă, motivarea din decizia anterioară care a
format obiectul contestaţiei în anulare.
Împotriva deciziei civile nr. 494 din 22 februarie 2001 s-a declarat recurs în anulare,
pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
În motivarea recursului în anulare, procurorul general a susţinut că instanţa de recurs a
aplicat greşit prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, neobservând că reclamanţii, în
calitate de proprietari, erau obligaţi să-i notifice pe chiriaşi, în vederea încheierii unui nou
contract de închiriere, sub sancţiunea prelungirii de drept a vechiului contract de închiriere.
Recursul în anulare este fondat.
Din actele dosarului se reţine că pârâţii erau titularii contractului de închiriere nr.
51754 din 30 august 1990, imobilul fiind la acea dată parţial proprietate de stat, deci supus
normelor privind închirierea locuinţelor, cuprinse în Legea nr. 5/1973.
Acest contract de închiriere a fost prelungit prin efectul Legii nr. 17/1994 pentru o
durată de 5 ani, respectiv până la 18 aprilie 1999.
107
Prin O.U.G. nr. 40/1999, intrată în vigoare la 8 aprilie 1999, deci înainte de expirarea
contractului de închiriere, s-a produs o nouă prorogare legală a duratei contractelor de
închiriere pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţă, aflate în curs de derulare.
Potrivit art. 7 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, prelungirea de drept a contractelor de
închiriere operează şi în cazul în care foştii proprietari, precum şi succesorii acestora,
redobândesc imobilele preluate de stat.
Prin urmare, în momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999, precum şi la data
introducerii acţiunii în evacuarea pârâţilor, contractul de închiriere era în curs de derulare,
durata lui expirând la 18 aprilie 2002.
Or, dispunând evacuarea pârâţilor din locuinţa pe care o ocupau în calitate de chiriaşi,
curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o
soluţionare greşită a cauzei pe fond.
4. Nulitatea contractului de vânzare –cumpărare. Repunerea părţilor în situaţia
anterioară. Restituirea de către vânzător a preţului actualizat
După anularea contractului de vânzare –cumpărare, încheiat în baza Legii nr.
112/1995, cumpărătorul, care nu a cunoscut pericolul evicţiunii din partea fostului proprietar
căruia i s-a restituit, prin hotărâre judecătorească, imobilul preluat în mod abuziv de stat,
este îndreptăţit nu doar la restituirea preţului plătit, dar şi la actualizarea acestuia în raport
cu rata inflaţiei.
Secţia civilă, decizia nr. 4929 din 26 octombrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 4017 din 27 martie 2000, Judecătoria Timişoara a admis
acţiunea reclamanţilor M.C. şi M.E., prin care au solicitat obligarea pârâtului C. L. M. T. la
plata despăgubirilor reprezentând actualizarea preţului încasat şi restituit de pârât, ca urmare
a anulării contractului de vânzare –cumpărare a unui imobil care a fost restituit fostului
proprietar prin hotărâre judecătorească.
Prima instanţă a considerat că acţiunea este întemeiată, având în vedere dispoziţiile
art. 970 şi 1084 din Codul civil.
Apelul pârâtului a fost respins de Tribunalul Timiş, prin decizia nr. 2596 din 13
octombrie 2001.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 379 din 19 februarie 2001, a admis
recursul declarat de pârât, a casat ambele hotărâri şi în fond a respins acţiunea ca
neîntemeiată.
În motivarea deciziei, curtea a reţinut că, dată fiind hotărârea judecătorească prin care
s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, instanţele trebuiau să
aplice principiul „fraus omnia corumpit” şi „quod nullum est nullum producit effectum”.
Potrivit art. 1340 din Codul civil, nimeni nu-şi poate constitui un drept din propriul delict şi
nu poate invoca propria turpitudine. Reclamanţii cunoşteau, la data cumpărării, pericolul
evicţiunii, iar suma plătită drept preţ a intrat, potrivit Legii nr. 112/1995, într-un cont special,
din care sunt despăgubiţi foştii proprietari, nu este purtătoare de dobânzi şi nu poate
determina vreo îmbogăţire a reclamantului.
Recursul în anulare declarat împotriva acestei decizii este fondat.
În conformitate cu art. 970 alin. 2 din Codul civil, convenţiile obligă părţile nu numai
la ce este expres prevăzut în ele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa.
108
După anularea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul răspunde potrivit art.
1339 din Codul civil şi, în consecinţă, trebuie să restituie preţul primit. Prevederea legală din
art. 1340 din Codul civil scuteşte vânzătorul de restituirea preţului numai dacă cumpărătorul,
„la facerea vânzării” cunoştea pericolul evicţiunii, ceea ce nu s-a dovedit în cauză. De altfel,
vânzătorul a şi restituit preţul către reclamanţi.
Suma restituită nu mai corespundea însă cu suma plătită drept preţ al imobilului,
datorită inflaţiei intervenite între timp.
Drept urmare, acţiunea reclamanţilor este întemeiată, deoarece aceştia au dreptul să li
se restituie, la valoarea actualizată, preţul plătit pentru imobilul a cărui proprietate au
pierdut-o.
5. Uzucapiune. Intervertirea posesiei comune în posesie exclusivă
În cazul unei proprietăţi indivize, coproprietarii sunt presupuşi că stăpânesc bunul
împreună, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a
fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de către un coindivizar;
viciul echivocităţii posesiei poate fi însă înlăturat prin acte din care să rezulte intenţia fermă
a unuia dintre coindivizari de a se comporta ca proprietar exclusiv.
Secţia civilă, decizia nr. 5703 din 14 decembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 263 din 6 aprilie 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a
civilă, a respins ca nefondată acţiunea prin care reclamanta M.L. a solicitat ca, în
contradictoriu cu pârâţii C.I., C.N., G.L., C.J., S.D., să se constate că autoarea sa C.M. a
dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani imobilul succesoral rămas după decesul numitei M.C.,
intervenit în anul 1958. În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că a locuit în imobil
împreună cu autoarea sa C.M. şi cu soţul acesteia şi au efectuat reparaţii la imobil, exercitând
o posesie continuă şi netulburată timp de peste 33 de ani.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada
intervertirii posesiei, întrucât reparaţiile şi îmbunătăţirile aduse imobilului nu reprezintă, prin
ele însele, acte de negare a coproprietarilor pârâţi, în sensul art. 1858 pct. 2 Cod civil, ci
conferă coindivizarului care le-a efectuat un drept de creanţă împotriva celorlalţi.
Prin decizia civilă nr. 513 A din 25 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a III-a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a
admis acţiunea, constatând că C.M., autoarea reclamantei, a dobândit în proprietate prin
uzucapiune imobilul în litigiu, ca urmare a intervertirii posesiei comune în posesie exclusivă
în nume de proprietar. În acest sens, s-a reţinut că perceperea fructelor civile, închirierea în
nume propriu a imobilului şi efectuarea de lucrări de construcţii şi reparaţii sunt acte care
dovedesc posesia exclusivă faţă de pârâţii intimaţi, care, la rândul lor, nu au dovedit că
reclamanta ar fi făcut vreun act din care să rezulte că a renunţat la dreptul astfel câştigat.
Recursul declarat de pârâtele C.I. şi C.N. este nefondat pentru următoarele
considerente:
În primul rând, pârâtele au arătat că au dobândit o cotă parte ideală de 3/5 din imobilul
în litigiu, care a fost înscris la administraţia financiară pe numele tuturor părţilor din proces,
că reparaţiile imobilului s-au efectuat cu banii primiţi de coindivizari cu titlu de indemnizaţie
de asigurare, iar reparaţiile au fost făcute fără consimţământul acestora, ceea ce demonstrează
că pârâtele nu şi-au delăsat proprietatea, ci doar au îngăduit folosirea imobilului.
Acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Instituţia uzucapiunii presupune o posesie neviciată, adică utilă, ceea ce înseamnă că
trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. În cazul
109
unei proprietăţi indivize, coproprietarii sunt presupuşi că stăpânesc bunul împreună, motiv
pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune. Viciul echivocităţii posesiei poate fi însă înlăturat
prin acte din care să rezulte intenţia fermă a unuia dintre coindivizari de a se comporta ca
proprietar exclusiv.
În speţă, reclamanta a făcut dovada posesiei exclusive în persoana sa şi a autoarei sale,
în termenul de uzucapiune prevăzut de lege.
În acest sens, , în mod corect, instanţa de apel a reţinut că s-a produs o intervertire a
posesiei comune (animus condomini) în posesie exclusivă (animus domini) prin acte precum
închirieri, încasări de venituri, achitări de impozite, efectuarea unor lucrări de construcţii şi
reparaţii esenţiale la imobil, care a fost refăcut în procent 70%.
De aceea, este fără relevanţă, în speţă, faptul că drepturile indivize ale recurentelor –
pârâte sunt stabilite prin certificate de moştenitor, deoarece acestea nu constituie titluri de
proprietate, ci doar atestă calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale.
În al doilea rând, recurentele - pârâte au susţinut că, în speţă, s-au aplicat greşit
dispoziţiile art. 1847 şi 1890 din Codul Civil, deoarece nu s-a făcut dovada unei posesii utile,
continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi exclusive în termenul de prescripţie de 30 de
ani.
Şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Când unul dintre moştenitori stăpâneşte exclusiv, sub nume de proprietar, un bun
succesoral, în condiţiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de
proprietate asupra acelui bun. Aceasta rezultă din prevederile art. 729 din Codul civil, din al
cărui conţinut se desprinde, printre altele, ideea că împărţeala nu poate fi cerută atunci când
unul dintre moştenitori opune prescripţia.
Faţă ce considerentele expuse, recursul pârâtelor C.I şi C.N. urmează să fie respins.
6. Moştenitor sezinar. Necesitatea acceptării moştenirii
Întrucât art. 689 şi art. 700 din Codul civil nu fac nici o deosebire între moştenitorul
sezinar şi cel nesezinar, rezultă că descendentul sau ascendentul se bucură de sezină, numai
dacă a acceptat succesiunea în termenul şi în modalităţile prevăzute de aceste dispoziţii
legale.
Secţia civilă, decizia nr. 5787 din 19 decembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 541 din 4 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a
admis acţiunea în revendicare formulată de B.V. şi a obligat pe pârâţi să-i lase în deplină
proprietate şi paşnică folosinţă imobilul preluat de stat în condiţiile art. 1 lit. d) din Decretul
nr. 111/1955, care a aparţinut numitului G.A. Totodată instanţa a respins excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantului.
Această sentinţă a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III- a civilă
care, prin decizia nr. 1A din 8 ianuarie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de
pârâţi.
Cu referire la calitatea procesuală a reclamantului, instanţele au reţinut că acesta este
moştenitor testamentar al numitei A.G., care, la rândul ei este moştenitoare legală a
defunctului ei soţ G.M., potrivit certificatelor de moştenitor depuse în cauză. În ceea ce-l
priveşte pe G.M., fiul fostului proprietar G.A., instanţele au reţinut că acesta, fiind
moştenitor sezinar, avea de drept posesiunea succesiunii, potrivit art. 653 din Codul civil,
110
astfel încât nu se impunea dezbaterea succesiunii şi eliberarea unui certificat de moştenitor,
fiind relevante actele de stare civilă prin care s-a demonstrat gradul de rudenie.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs pârâţii, reiterând, printre alte motive,
excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului.
Recursurile pârâţilor sunt fondate.
Potrivit art. 653 alin. 1 din Codul civil, descendenţii şi ascendenţii au de drept
posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului.
Aşadar, regula generală este că, orice moştenitor, afară de descendenţi şi ascendenţi,
trebuie să ceară trimiterea în posesiune pentru a se bucura de folosinţa efectivă a averii
succesorale.
Trimiterea în posesiune nu influenţează decât asupra posesiunii moştenirii, care este
dobândită de moştenitorul fără sezină. Cât priveşte proprietatea averii succesorale, ea trece
asupra moştenitorului fără sezină în momentul decesului autorului său, întocmai ca asupra
moştenitorului care are sezina.
Prin urmare, între sezină şi mecanismul de transmisiune al succesiunii nu se poate face
nici o legătură, sezina nefiind susceptibilă de a avea înrâurire asupra modalităţilor de
acceptare sau renunţare la succesiune.
De aceea, art. 700 din Codul civil, care prevede că dreptul de a accepta succesiunea se
prescrie într-un termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii, nu face nici o distincţie după
cum moştenitorii sunt sezinari sau nesezinari.
Descendentul sau ascendentul se bucură deci de sezină numai dacă a acceptat
succesiunea, în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil şi în modalităţile prevăzute de
art. 689 din Codul civil.
Rezultă că este greşit punctul de vedere al instanţelor care au considerat că nu este
necesar să se facă dovada acceptării succesiunii defunctului G.A., pe motiv că fiul său, G.M.
avea de drept posesiunea succesiunii, potrivit art. 653 din Codul civil.
În consecinţă, se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârilor pronunţate şi
reluarea judecăţii în faţa primei instanţe, în vederea administrării de probe cu privire la
acceptarea succesiunii defunctului G.A., de către fiul său G.M.
7. Împărţeala bunurilor comune ale soţilor printr-o tranzacţie încheiată în
timpul procesului de divorţ. Admisibilitatea unui partaj suplimentar, pe cale
judecătorească, pentru bunurile care nu au făcut obiectul tranzacţiei
Efectele tranzacţiei încheiate de soţi, în timpul procesului de divorţ, cu privire la
anumite bunuri comune nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune, astfel încât este
admisibilă acţiunea unuia dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale
judecătorească, a bunurilor comune la care nu se referă tranzacţia.
Secţia civilă, decizia nr. 5599 din 10 decembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 4582 din 12 aprilie 2001, Judecătoria Constanţa, a admis
excepţia de inadmisibilitate şi a respins cererea formulată de reclamantă în temeiul art. 36 din
Codul familiei, prin care aceasta a solicitat împărţirea părţilor sociale deţinute de pârât la
diferite societăţi comerciale la care este acţionar, precum şi a dividendelor pe care le-a obţinut
în baza acestei calităţi. În motivare, instanţa a reţinut că nu mai pot fi formulate nici un fel de
pretenţii cu privire la împărţeala bunurilor comune, deoarece părţile au încheiat o tranzacţie în
cursul procesului de divorţ.
111
Prin decizia civilă nr. 1905 din 18 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis
apelul formulat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza spre judecare,
cu motivarea că acţiunea este admisibilă, deoarece tranzacţia nu se referă la bunurile care fac
obiectul judecăţii.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 253/C din 27 februarie 2001, a
admis recursul declarat de pârât, a casat decizia tribunalului şi a respins ca nefondat apelul,
menţinând soluţia primei instanţe.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 din
Codul de procedură civilă, pentru încălcarea esenţială a legii care a determinat o soluţionare
greşită a cauzei pe fond. În esenţă, se susţine că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art.
969, 1704, 1709 şi 1710 din Codul civil, întrucât, din aceste dispoziţii legale, rezultă că forţa
tranzacţiei încheiată de părţi poate fi invocată numai cu privire la bunurile pe care le-a avut în
vedere, iar efectele ei nu se pot prelungi şi asupra altor bunuri, cum sunt cele a căror partajare
a fost solicitată de reclamantă prin acţiune.
Recursul în anulare este fondat.
Prima instanţă şi instanţa de recurs au interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1704
din Codul civil, pe baza cărora şi-au motivat hotărârile.
Astfel, textul se referă, alternativ, la două ipoteze:
Prima ipoteză, în sensul că „tranzacţia este un contract prin care părţile termină un
proces început”, se regăseşte în speţă şi a fost rezolvată conform art. 271 din Codul de
procedură civilă.
A doua ipoteză, în sensul că tranzacţia „preîntâmpină un proces ce poate să se nască”
(art. 943, 945, 947, 1179 din Codul civil), nu este însă aplicabilă în speţă.
În consecinţă, posibilitatea efectuării unui partaj suplimentar de bunuri comune este
admisibil, neexistând nici o prevedere legală care să-l interzică.
Prin urmare, respingerea acţiunii ca inadmisibilă este greşită, astfel încât recursul în
anulare se va admite.
8. Declararea judecătorească a abandonului de copii
În cazul în care tatăl copilului a fost condamnat pentru infracţiunea de omor deosebit
de grav săvârşită asupra mamei copilului, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1 din
Legea nr. 47/1993 pentru declararea judecătorească a abandonului de copii, deoarece, prin
suprimarea vieţii mamei copilului şi prin executarea pedepsei, tatăl copilului a determinat
încetarea imputabilă a oricăror legături părinteşti.
Secţia civilă, decizia nr. 3231 din 27 iunie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 392 din 26 iunie 2000, Tribunalul Cluj, Secţia civilă, a admis
acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor
Copilului Cluj în contradictoriu cu H.P. şi Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi a declarat
abandonat minorul H.P. fiul lui H.P. şi H.T.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că minorul provine dintr-o familie
dezorganizată, mama acestuia fiind decedată ca urmare a comiterii infracţiunii de omor
deosebit de grav săvârşită de tatăl minorului ce se află în executarea unei pedepse privative de
libertate.
După săvârşirea infracţiunii de omor şi condamnarea lui H.P., minorul a rămas în
îngrijirea bunicii paterne care ulterior a fost internată într-un cămin de bătrâni, iar în anul
112
1998 a decedat. Prin Hotărârea nr. 597 din 14 iulie 1994 a Comisiei pentru Protecţia Copilului
de pe lângă Consiliul judeţean Cluj, s-a luat măsura internării în Casa de Copii Preşcolari
Gherla, având în vedere lipsa oricăror posibilităţi de îngrijire, creştere şi educare a minorului
în familie.
Ţinând seama de această situaţie de fapt, tribunalul a apreciat că sunt întrunite
prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1993 şi, în temeiul art. 2 din această lege, a admis acţiunea
şi a declarat abandonul judiciar al minorului H.P.
Apelul formulat împotriva acestei sentinţe de tatăl minorului, pârâtul H.P., a fost
admis de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, care, prin decizia nr. 29 din 30 ianuarie 2002, a
schimbat în tot sentinţa şi, în fond, a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că tatăl minorului se află în
penitenciar, în executarea unei pedepse privative de libertate, situaţie în care nu are
posibilitatea întreţinerii unor legături cu copilul, din motive ce nu se încadrează în cele ce pot
fi interpretate ca fiind imputabile pârâtului. De asemenea, curtea de apel a reţinut că, de
altfel, pârâtul păstrează legăturile cu copilul său prin corespondenţă.
Recursul declarat de reclamantă este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1993, copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire
ori încredinţat, în condiţiile legii, unei persoane fizice, poate fi declarat abandonat prin
hotărâre judecătorească, dacă părinţii s-au dezinteresat de el în mod vădit o perioadă mai
mare de 6 luni. Alin. 2 al aceluiaşi art. 1 prevede că prin dezinteres se înţelege încetarea
imputabilă a oricăror legături care să dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale.
Din examinarea probelor administrate în cauză se constată că, printr-o sentinţă penală
definitivă, pârâtul H.P. a fost condamnat la 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
omor deosebit de grav şi se găseşte în executarea pedepsei privative de libertate în
Penitenciarul Bucureşti-Jilava, victima fiind mama minorului, H.T. În prezent , minorul se
află internat în Casa de Copii Preşcolari Gherla.
Prin suprimarea vieţii mamei copilului şi prin executarea pedepsei pentru infracţiunea
de omor, pârâtul H.P. a determinat încetarea oricăror legături dintre părinte şi copil; întrucât
această faptă îi este exclusiv imputabilă, în mod greşit instanţa de apel a decis că nu se
impune măsura de ocrotire solicitată de reclamantă şi care este în interesul minorului.
Corespondenţa purtată între pârâtul aflat în penitenciar şi minor nu demonstrează
existenţa unor raporturi părinteşti normale care implică posibilitatea, dar şi obligaţia
permanentă a pârâtului de a veghea la îngrijirea, creşterea şi educarea minorului, astfel încât,
soluţia instanţei de apel de a respinge cererea de declarare a abandonului este greşită.
9. Declararea judecătorească a abandonului de copii
Dacă, în timpul liberării condiţionate, mama copilului aflat într-un centru de
plasament s-a dezinteresat de acesta, în sensul art. 1 din Legea nr. 47/1993, copilul poate fi
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească.
Secţia civilă, decizia nr. 5642 din 12 decembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 313 din 2 octombrie 2000, Tribunalul Suceava, Secţia civilă, a
declarat abandonată minora S.A. născută la 23 martie 1997.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că părinţii minorii, pârâţii S.I. şi L.S., care
mai au încă 4 copii, toţi instituţionalizaţi, nu dispun de condiţii materiale şi locative, iar după
condamnarea lor în 1998 pentru furt, minora a rămas în centrul de plasament unde nu a fost
vizitată de mama sa L.S. nici după liberarea condiţionată. S-a reţinut că pârâtul S.I. se află în
penitenciar în executarea pedepsei privative de libertate.
113
Prin decizia nr. 26 din 20 iunie 2001, Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, a admis
apelul pârâţilor, a schimbat sentinţa şi în fond a respins cererea de declarare judecătorească a
abandonului minorei, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr.
47/1993, neexistând dezinteresul părinţilor din cauza condamnării lor la o pedeapsă privativă
de libertate.
Recursul declarat de reclamantă este fondat.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 47/1993 copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de
ocrotire socială sau medicală de stat sau private ori încredinţat, în condiţiile legii, unei
persoane fizice, poate fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, dacă părinţii s-au
dezinteresat de el în mod vădit o perioadă mai mare de 6 luni. Alin. 2 al aceluiaşi art. 1
prevede că prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături care să
dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale.
În cauză, din referatele de anchetă socială rezultă că minora şi încă alţi 4 fraţi, rezultaţi
din relaţiile de concubinaj dintre S.I. şi L.S., care trăiesc la limita promiscuităţi, din cerşit şi
furt, locuind împreună cu alte trei familii, într-o casă insalubră, au fost instituţionalizaţi în
anul 1998, când ambii au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate.
Deşi la sfârşitul anului 1999, cu un an înainte de introducerea cererii de declarare
judecătorească a abandonului, mama a fost liberată condiţionat, aceasta i-a luat acasă numai
pe cei 4 fraţi, aflaţi în centrul de plasament, ia pe minora S.A. a lăsat-o în centrul de
plasament, unde nu a vizitat-o niciodată şi nici nu a depus cerere de externare, pentru a fi
analizată posibilitatea minorei de reintegrare în familie.
Rezultă că, în speţă, este îndeplinită condiţia prevăzut de Legea nr. 47/1993 privind
declararea judecătorească a abandonului, astfel încât, ca urmare a admiterii recursului, decizia
tribunalului va fi modificată în sensul respingerii apelului ca nefondat.
II. DREPT PROCESUAL CIVIL
10.Acţiune în revendicarea bunurilor preluate de stat în mod abuziv introdusă
anterior Legii nr. 10/2001. Continuarea judecăţii
Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu sunt considerate ca inadmisibile acţiunile de
drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat, aflate pe rolul
instanţelor, ci se dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să poată apela şi
la prevederile acestei legi, dacă renunţă la judecată ori dacă solicită suspendarea cauzei.
Secţia civilă, decizia nr. 5230 din 16 noiembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 303 din 22 noiembrie 2000, Tribunalul Argeş a admis în parte
acţiunea în revendicarea unui imobil preluat de stat fără titlu.
Prin decizia civilă nr. 42/A din 21 mai 2001, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile
declarate de pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea
reclamanţilor ca inadmisibilă.
S-a reţinut că, avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevăd o
procedură jurisdicţională diferită de cea de drept comun, este inadmisibil ca judecarea unei
cauze civile să fie fundamentată în drept pe temeiuri juridice diferite; în plus, legea specială
are precădere faţă de reglementarea de drept comun.
Recursul reclamanţilor este fondat.
114
Instanţa de apel, fără a respecta dispoziţiile procedurale privind judecata apelului, a
dat o interpretare greşită prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, care a intrat în vigoare în
intervalul cuprins între judecata în primă instanţă şi judecata în apel.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu sunt considerate ca inadmisibile acţiunile de
drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv de stat, aflate pe rolul
instanţelor, ci se dă posibilitatea celor care au urmat calea dreptului comun să poată apela şi la
prevederile acestei legi, dacă renunţă la judecată ori dacă solicită suspendarea cauzei.
De aceea, interpretarea dată de instanţa de apel nu corespunde intenţiei legiuitorului,
care a adoptat un act normativ reparatoriu pentru toţi cei ce şi-au pierdut imobilele în mod
abuziv, oferind o cale mai lesnicioasă şi mai rapidă, fără însă a limita accesul liber la justiţie
consacrat de art. 21 din Constituţie.
Prin urmare, recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă spre
rejudecare la instanţa de apel.
11. Suspendarea judecăţii acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-
cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995. Aplicarea art. 47 alin. 1 din Legea nr.
10/2001
Suspendarea judecăţii, în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, poate fi
dispusă, la cererea persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii, şi atunci când obiectul
judecăţii îl constituie nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.
112/1995.
Secţia civilă, decizia nr. 3729 din 14 septembrie 2001
Prin încheierea din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a-IV-a civilă, a
suspendat judecata apelului în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reţinând că
apelanta - reclamantă a solicitat suspendarea judecăţii, pentru a urma calea prevăzută de
această lege în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv de către stat.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta, invocând motivul de casare
prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, susţinând că soluţionarea acţiunii în
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este
premergătoare procedurii administrative privind restituirea bunurilor, instituită prin Legea nr.
10/2001, astfel încât nu putea fi dispusă suspendarea judecăţii în baza art. 47 alin. 1 din
aceeaşi lege.
Recursul este nefondat.
Este adevărat că alin. 2 al art. 47 din Legea nr. 10/2001 suspendă procedura specială
de restituire prevăzută de această lege până la soluţionarea prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă a acţiunilor în nulitate fondate pe dispoziţiile art. 46.
Această normă se aplică însă în procedura de restituire enunţată şi nicidecum în
procesul civil de constatare a nulităţii care, fiind caracterizat de disponibilitate, dă dreptul
reclamantului, ca persoană interesată, să oprească cursul judecăţii, prin suspendare, în temeiul
art. 47 alin. (1) din lege.
Disponibilitatea îşi are aplicare cu atât mai mult cu cât procedura de restituire
prevăzută de Legea nr. 10/2001 circumscrie, în afara restituirii în natură, şi alte măsuri
reparatorii pentru care cel îndreptăţit poate opta şi, ca atare, îl pot determina să ceară
suspendarea judecăţii procesului civil.
115
12. Suspendarea judecăţii în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Domeniu de aplicare
Întrucât suspendarea judecăţii în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
presupune existenţa unei acţiuni în curs de judecată pornită direct în justiţie, potrivit Codului
de procedură civilă, este nelegală încheierea instanţei de recurs care a suspendat judecata
având ca obiect plângerea împotriva hotărârii comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr.
112/1995.
Secţia civilă, decizia nr. 3686 din 12 septembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 1238 din 24 martie 2000, Judecătoria Călăraşi a respins
plângerea formulată de reclamanţii L.N., L.S., S.S.M., P.C., N.N., Z.E., C.C., prin care
aceştia au contestat Hotărârea nr. 41 din 13 septembrie 1996 a Comisiei Judeţene Dâmboviţa
pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 569/A din 7 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Călăraşi,
s-a admis apelul contestatorilor şi în fond contestaţia, s-a anulat în parte hotărârea
comisiei, stabilindu-se că aceştia au dreptul al despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1997, în
timp ce contestatorii P.C., V.M., M.V. nu au un asemenea drept fiind excluşi de la moştenirea
autorilor lor B.G. şi B.M.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii L.N., L.S., P.C., V.M şi
M.V., precum şi pârâtul Consiliul Judeţean Dâmboviţa.
Contestatorii L.N. şi L.S. şi-au retras recursul, iar contestatorii P.C., V.M., şi M.V. au
solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 3 aprilie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a-IV-a civilă a
dispus suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu
motivarea că este un caz special de suspendare legală a judecăţii, la cererea persoanei
îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Recursul declarat de contestatorii L.N., L.S., S.S., N.M., P.C., C.C. şi Z.E. împotriva
acestei încheieri este fondat.
Potrivit art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prevederile acestei legi sunt aplicabile şi
acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând
la judecată sau solicitând suspendarea cauzei.
Acest text a introdus în legislaţia civilă un nou caz de suspendare a judecăţii, diferit de
cazurile generale de suspendare reglementate de art. 241-244 din Codul de procedură civilă
care reprezintă dreptul comun în materie.
Deşi textul prevede că suspendarea intervine datorită manifestării de voinţă expresă a
persoanei îndreptăţite (astfel cum aceasta este definită de art. 3 din aceeaşi lege), suspendarea
are ca premisă existenţa unei acţiuni civile în curs de judecată, adică un proces pornit direct în
justiţie, conform Codului de procedură civilă.
În speţă, se constată că părţile în proces nu au declanşat o acţiune de drept comun, ci o
procedură specială, în cadrul căreia obiectul judecăţii îl constituie plângerile formulate
împotriva Hotărârii nr. 41 din 13 decembrie 1996 pronunţată de Comisia Judeţeană
Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care părţile în litigiu au parcurs
procedura administrativ-jurisdicţională instituită prin această lege specială.
Întrucât legiuitorul a îngăduit numai suspendarea acţiunilor în curs de judecată în
accepţiunea acestei noţiuni potrivit dreptului comun, rezultă că, în mod nelegal, instanţa de
recurs a oprit cursul judecăţii, aplicând art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 într-un alt
domeniu decât cel permis de acest text.
116
13. Anularea deciziei de instituire a curatelei. Competenţa instanţelor
judecătoreşti
Competenţa de a decide anularea deciziei de instituire a curatelei, ca act
administrativ, aparţine instanţelor judecătoreşti, iar nu autorităţii tutelare.
Acţiunea în anularea deciziei de instituire a curatelei este admisibilă, chiar dacă,
între timp, curatela a încetat.
Secţia civilă, decizia nr. 2694 din 25 mai 2001
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul C.I., în contradictoriu cu Primăria
oraşului Eforie, a solicitat anularea deciziei de curatelă nr. 2 din 7 ianuarie 1999, emisă de
pârâtă, cu motivarea că are discernământ, iar instituirea curatelei a fost făcută la cererea fiicei
sale T.V., cu rea-intenţie, în scopul de a se prezenta în procesul de rezoluţiune a contractului
de întreţinere pe care l-a încheiat cu C.E.
Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 21 decembrie 1999, Tribunalul Constanţa, Secţia de
contencios administrativ, a respins ca inadmisibilă acţiunea, în considerarea faptului că
dosarul având ca obiect rezoluţiunea contractului a fost soluţionat, situaţie în care a încetat şi
curatela instituită în acest scop. Totodată, potrivit art. 157 din Codul familiei, competenţa de a
dispune asupra măsurii instituite revine autorităţii tutelare.
Prin decizia civilă nr. 139 din 31 mai 2000, Curtea de Apel Constanţa a respins ca
nefondat apelul declarat de reclamant.
Recursul reclamantului este fondat, pentru următoarele considerente:
În mod greşit instanţele au soluţionat cauza în alt cadru procesual decât cel fixat de
reclamant, apreciind acţiunea ca inadmisibilă.
Astfel, în raport cu obiectul cererii, nu avea semnificaţie eventuala încetare a curatelei
şi nici faptul că, potrivit art. 157 din Codul familiei, pentru a dispune în acest sens,
competenţa aparţine autorităţii tutelare. Cauza trebuia soluţionată prin cercetarea existenţei
sau nu a motivelor de nulitate invocate de reclamant şi a efectelor juridice pe care le-ar avea
o asemenea sancţiune a actului atacat; din aceeaşi perspectivă trebuie analizată şi competenţa
jurisdicţională ce ar determina admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii.
Din acest punct de vedere, urmează a se reţine că actul juridic atacat are
caracteristicile unui act administrativ supus atât controlului administrativ, cât şi controlului
judiciar, în baza art. 1 din Legea nr. 29/1990. De aceea, dispoziţiile art. 160 din Codul
familiei, care prevăd expres necesitatea controlului ierarhic, nu pot exclude controlul judiciar
asupra actelor emise de autoritatea tutelară.
Prin urmare, se impune casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la
prima instanţă.
14. Conflict de competenţă. Răspunderea materială a militarilor
Potrivit art. 30 alin.1 şi 2, art. 31 alin. 1 şi 3 şi art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr.
121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, instanţa judecătorească poate fi
sesizată numai după epuizarea procedurii administrative şi administrativ-jurisdicţionale
prealabile prevăzute de această ordonanţă.
117
Secţia civilă, decizia nr. 4265 din 10 octombrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 1763 din 22 februarie 2001, Judecătoria Ploieşti a admis
contestaţia formulată de S.I. împotriva deciziei de imputare emisă de comandantul unităţii
militare, a exonerat pe contestator de plata sumei imputate, reprezentând impozit aferent
ajutorului la trecerea în rezervă, şi a dispus restituirea către acesta a sumelor astfel reţinute.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis de Tribunalul Prahova, Secţia
civilă, care, prin decizia nr. 721 din 18 aprilie 2001, a casat sentinţa judecătoriei şi a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Curţii de Apel Ploieşti,
Secţia de Contencios Administrativ.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 78 alin. (2) raportate
la art. 5 din Legea nr. 188/1999 şi art. 4 din Legea nr. 29/1990.
La rândul său, Curtea de Apel Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 142 din 6 iunie 2001, şi-
a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova, cu motivarea că, în speţă, nu sunt
aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, deoarece acest act normativ a intrat în vigoare la 8
ianuarie 2000, în timp ce S.I. a fost disponibilizat anterior acestei date, în luna octombrie
1999, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 7/1998.
În soluţionarea conflictului negativ de competenţă, se reţin următoarele:
Potrivit art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a
militarilor, aceştia răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu
calitatea de militari.
Spre deosebire de legislaţia muncii, care, în prezent, nu mai prevede căi administrative
sau administrativ-jurisdicţionale de atac, prealabile sesizării instanţei, O.G. nr. 121/1998
reglementează asemenea căi de atac.
Astfel, art. 30 alin. 1 şi 2 prevede că persoana care consideră că imputarea sau
reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, poate face contestaţie în cel mult 30
de zile de la comunicarea sub semnătură a deciziei de imputare. Contestaţia se depune la
unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis
decizia de imputare. Acest text, derogator de la dreptul comun, instituie o cale prealabilă de
atac, care poate fi caracterizată drept una administrativă.
În conformitate cu art. 31 alin. 1 şi 3, împotriva hotărârii dată de comandantul unităţii
sau de şeful care a emis decizia de imputare, cel nemulţumit poate face plângere în cel mult
15 zile de la comunicarea hotărârii, plângere ce se soluţionează de comisia de jurisdicţie a
imputaţiilor, în cel mult 60 de zile de la înregistrare. Acest text instituie, la rândul lui, o cale
de atac administrativ-jurisdicţională, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.
Caracterul imperativ al parcurgerii acestor două căi de atac rezultă din prevederile art.
43 ale ordonanţei, potrivit cărora, în situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac,
persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile ordonanţei consideră că au fost
lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Prin urmare, se va stabili competenţa soluţionării contestaţiei în favoarea
comandantului unităţii militate în cauză.
15. Conflict de competenţă. Stabilirea competenţei teritoriale a judecătoriei
pentru soluţionarea conflictelor de drepturi
Potrivit art. 2 lit. a) şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, competenţa soluţionării
conflictelor de drepturi revine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea cu
personalitate juridică ce a emis decizia de imputare contestată.
118
Secţia civilă, decizia nr. 3675 din 11 septembrie 2001
Prin încheierea nr. 3196 din 14 aprilie 2001, Judecătoria Cluj-Napoca şi-a declinat
competenţa soluţionării contestaţiei formulate de M.N. împotriva deciziei de imputare, emisă
de pârâta S.C. „T”. S.A. Cluj, în favoarea Judecătoriei Alba-Iulia, pe a cărei rază teritorială se
află unitatea fără personalitate juridică, respectiv şantierul care constituie locul de muncă al
contestatorului.
Judecătoria Alba-Iulia, prin sentinţa civilă nr. 2702 din 15 mai 2001, şi-a declinat
competenţa în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, reţinând că acesta este competentă,
deoarece sediul unităţii cu personalitate juridică se află în Cluj-Napoca.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două judecătorii, se reţin
următoarele:
Art. 2 lit.a) din Legea nr. 168/1999 defineşte termenul de „unitate” ca fiind persoana
juridică care utilizează muncă prestată de salariaţi, iar potrivit art. 72 din aceeaşi lege, cererile
referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti pe a
cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea.
Prin urmare, competenţa soluţionării conflictelor de drepturi revine instanţei în a cărei
circumscripţie îşi are sediul unitatea cu personalitate juridică, respectiv Judecătoriei Cluj-
Napoca, în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâta S.C. „T” S.A. Cluj-Napoca, care a emis
şi decizia de imputare.
16. Conflict negativ de competenţă în soluţionarea unei cereri de revizuire
Potrivit art. 322 alin. 1 din Codul de procedură civilă, competenţa soluţionării cererii
de revizuire revine instanţei care a soluţionat cauza în fond.
Atunci când instanţa de recurs procedează la respingerea recursului sau admite
recursul, casează decizia dată în apel şi, respingând apelul, menţine hotărârea instanţei de
fond, nu se poate considera că a evocat fondul, astfel încât competenţa soluţionării cererii de
revizuire revine primei instanţe care, prin hotărâre definitivă, a soluţionat cauza în fond.
Secţia civilă, decizia nr. 4090 din 8 octombrie 2001
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 10296 din 30 iulie 1999, a admis contestaţia
formulată de S.M. împotriva dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă emisă de S.C.
„T.” S. A. Iaşi, în baza art. 130 lit. a) din Codul muncii, pe care a anulat-o, a dispus
reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior şi a obligat unitatea la despăgubiri.
Tribunalul Botoşani, Secţia civilă, prin decizia nr. 478 din 14 martie 2000, a admis
apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în totalitate sentinţa atacată, în sensul că a respins ca
nefondată contestaţia.
Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, prin decizia nr. 1895 din 11 iulie 2000, a admis
recursul declarat de contestator împotriva deciziei tribunalului, pe care a casat-o şi,
respingând apelul pârâtei, a menţinut sentinţa Judecătoriei Iaşi.
Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. „T” S. A. Iaşi a formulat cerere de revizuire
întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, susţinând că declaraţia
fostului lider sindical A.D., autentificată de notarul public, este falsă, iar instanţa de recurs şi-
a bazat în cea mai mare parte soluţia pe această declaraţie.
119
Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 4396 din 30 noiembrie 2000, a declinat
competenţa de soluţionare a cererii de revizuire în favoarea Judecătoriei Iaşi, cu motivarea că,
potrivit art. 323 din Codul de procedură civilă, cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa
care a dat hotărârea definitivă şi a cărei revizuire se cere, respectiv la instanţa care a soluţionat
fondul cauzei.
La rândul său, Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 11710 din 20 iunie 2001, şi-a
declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Suceava, cu motivarea că această instanţă, prin
hotărârea a cărei revizuire se cere, a casat decizia tribunalului, reţinând o altă stare de fapt
decât instanţa de apel şi, evocând fondul, a respins apelul declarat împotriva sentinţei.
Din examinarea conflictului de competenţă ivit, se reţin următoarele:
Potrivit art. 322 alin. 1 din Codul de procedură civilă, poate forma obiect al cererii de
revizuire o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi o
hotărâre dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Prin urmare, pentru a se putea cere revizuirea hotărârii date de instanţa de recurs,
legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie
stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare,
fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, dar , în oricare
dintre ipoteze, să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care
fusese aleasă până în cel moment.
Or, o astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de recurs procedează la
respingerea recursului, după cum nu se poate considera că a fost evocat fondul nici atunci
când această instanţă admite recursul, casează decizia dată în apel şi, respingând apelul,
menţine hotărârea primei instanţe, căci printr-o astfel de măsură, nu a fost cu nimic afectată
rezolvarea dată iniţial fondului pricinii.
Stabilind că poate forma obiect al cererii de revizuire hotărârea prin care s-a soluţionat
fondul cauzei, în mod corelativ legiuitorul a reglementat competenţa în această materie,
prevăzând că retractarea unei asemenea hotărârii se poate dispune de instanţa care a
pronunţat-o.
În speţă, instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă, respectiv instanţa care a
soluţionat fondul cauzei este Judecătoria Iaşi, deoarece, prin hotărârea dată în recurs, nu a fost
evocat fondul.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 2 din Codul de procedură
civilă, urmează a se stabili în favoarea Judecătoriei Iaşi competenţa de soluţionare a cererii de
revizuire.
Secţia civilă, decizia nr. 4090 din 8 octombrie 2001
17. Conflict de competenţă privind judecata recursurilor în materia conflictelor
de muncă. Hotărâre pronunţată de judecătorie în primă instanţă, după intrarea în
vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000. Aplicarea în timp a legii de procedură
Chiar dacă, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, s-a modificat competenţa
materială a instanţelor în materia conflictelor de muncă, astfel încât, potrivit art. 2 pct. 1 lit.
b¹ din Codul de procedură civilă, conflictele de muncă se soluţionează în primă instanţă de
tribunale cu recurs la curţile de apel, competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorie, chiar şi după intrarea în vigoare a acestei modificări,
revine tribunalului.
120
Secţia civilă, decizia nr. 5851 din 20 decembrie 2001
Prin decizia civilă nr. 1455/R din 28 septembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a
III-a civilă, a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a
recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 5308 din 14 mai 2001, pronunţată de
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În motivare, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b¹ din Codul de procedură
civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, tribunalele au devenit instanţe
care pot soluţiona în fond litigiile de muncă. De asemenea, art. 725 pct. 2 din Codul de
procedură civilă prevede că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei
instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe, ceea ce înseamnă că,
în cazul în care dispoziţiile legii noi au intrat în vigoare înainte de sesizarea instanţei
competente potrivit legii vechi, cererea de recurs se va îndrepta la instanţa competentă potrivit
legii noi.
În speţă, întrucât sentinţa judecătoriei a fost pronunţată după intrarea în vigoare a
noilor norme de competenţă în materia litigiilor de muncă, recursul urmează a fi soluţionat de
curtea de apel, iar nu de către tribunal.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 3181 din 19 noiembrie
2001, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că, în speţă,
în lipsa unei dispoziţii tranzitorii speciale, sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 3 din Codul de
procedură civilă, care consacră principiul potrivit căruia calea de atac se judecă de instanţa
imediat superioară din punct de vedere ierarhic. Prin urmare, recursul împotriva unei sentinţe
pronunţate de judecătorie şi care, potrivit legii, nu este supusă apelului, se judecă de tribunal.
Din examinarea conflictului negativ de competenţă se reţin următoarele:
Prin acte normative succesive, s-au adus mai multe modificări reglementărilor legale
în materia competenţei materiale a instanţelor de soluţionare a conflictelor de muncă.
Astfel, într-o primă etapă, prin O.U.G. nr. 179/1999, s-a stabilit că la unele instanţe
vor funcţiona secţii pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, iar la instanţele cu un volum
mic de asemenea cauze se vor constitui complete specializate.
Prin art. IV alin. 1 din această ordonanţă de urgenţă, s-a prevăzut că acele cauze care
au ca obiect judecarea în fond a unor litigii de muncă, aflate pe rolul judecătoriilor, vor fi
trecute la completele care judecă conflictele şi litigiile de muncă din cadrul judecătoriei
respective, imediat după înfiinţarea acestora.
În alin. 2 al acestui articol s-a prevăzut că apelurile declarate până la data înfiinţării
noilor instanţe, precum şi cele aflate în curs de judecată vor fi soluţionate de instanţele legal
sesizate.
Prin ultimul alineat al acestui articol s-a stabilit, printr-o normă de competenţă
specială, cu caracter derogator şi tranzitoriu, că recursurile declarate sau aflate în curs de
judecată vor fi trecute la secţiile care judecă conflicte şi litigii de muncă din cadrul
tribunalelor; deci, prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a prevăzut expres ca recursul
să se judece de instanţa care soluţionase şi apelul, iar nu de instanţa ierarhic superioară.
La scurt timp după această modificare, a fost adoptată Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, prin care s-a suprimat calea de atac a apelului în această
materie.
Prin O.U.G. nr. 138/2000, art. 2 din Codul de procedură civilă a fost completat, în
sensul că, la pct. 1, s-a introdus lit. b¹, prin care s-a stabilit că tribunalele vor judeca în primă
instanţă conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. De
asemenea, prin O.U.G. nr. 59/2001, s-a dat un nou conţinut art. 3 pct. 3 din Codul de
121
procedură civilă, astfel încât, ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în alte
cauze prevăzute de lege.
Aceste dispoziţii legale, prin care se atribuie curţilor de apel competenţa de a soluţiona
recursurile în materia conflictelor de muncă, nu sunt însă aplicabile în speţă, deoarece fondul
pricinii nu a fost judecat de tribunal, în cadrul competenţei acordată de legiuitor prin
modificările aduse Codului de procedură civilă, ci de judecătorie ca instanţă care anterior avea
competenţa de a judeca în fond litigiile de muncă.
Întrucât legiuitorul nu a adoptat o normă de competenţă tranzitorie cu caracter
derogator, cum a făcut-o prin art. IV alin. final din O.U.G. nr. 179/1999, nu se poate considera
că, în măsura în care, în prezent, curţile de apel au devenit instanţe de recurs în materia
conflictelor de muncă, ele ar fi competente să soluţioneze nu numai recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, ci şi pe cele îndreptate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, deoarece s-ar încălca dispoziţiile legale prin
care este consacrat principiul potrivit căruia recursul se judecă de instanţa imediat ierarhic
superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
Or, în conformitate cu acest principiu, atât prin dispoziţiile art. 2 pct. 3 din Codul de
procedură civilă, cât şi prin cele ale art. 23 alin. ultim din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, legiuitorul a stabilit că tribunalele , ca instanţe de recurs, judecă
recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului.
De altfel, se constată că legiuitorul a urmărit consecvent respectarea acestui principiu,
atunci când a stabilit căile de atac şi instanţele competente să le judece, şi doar în mod
excepţional s-a abătut, printr-o normă tranzitorie, care însă a conţinut expres derogarea de la
dreptul comun.
Faţă de considerentele expuse, în speţă, urmează a se stabili competenţa de soluţionare
a recursului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
18. Sechestru judiciar. Condiţii.
Potrivit art. 600 alin. 2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul
sechestrat, deci a administratorului - sechestru, este obligatorie pentru instanţă.
Secţia civilă, decizia nr. 5112 din 7 noiembrie 2001
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 23 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, Secţia civilă, a
admis acţiunea introdusă de M.A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa şi a instituit sechestrul judiciar
asupra imobilului situat în Constanţa, până la soluţionarea acţiunii în revendicare a acestui
imobil.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 220/C din 11 iulie 2001, a respins ca
nefondat apelul declarat de pârât, reţinând că, în speţă, s-a dovedit necesitatea luării acestei
măsuri, întrucât imobilul revendicat, care intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001,
poate fi înstrăinat de pârât.
Recursul declarat de pârât este întemeiat.
122
Potrivit art. 598 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat
prin O.U.G. nr. 138/2000, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să
încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această
măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.
De asemenea, potrivit art. 600 alin. 2 din acelaşi cod, paza bunului va fi încredinţată
persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane
desemnate de instanţă, sau chiar deţinătorului bunului.
Rezultă, aşadar, că desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul sechestrat,
deci a administratorului - sechestru, este obligatorie pentru instanţă.
Întrucât, în speţă, prima instanţă, a cărei hotărâre a fost menţinută în apel, nu a
desemnat persoana căreia i se încredinţează bunul sechestrat, hotărârile pronunţate sunt
nelegale, astfel încât vor fi casate, iar cauza trimisă spre o nouă judecată primei instanţe.
123
19. Acţiune în revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat. Dreptul
unui copărtaş de a introduce acţiunea în revendicare pentru recunoaşterea cotei-părţi
ideale din dreptul asupra bunului indiviz
În principiu, acţiunea în revendicare nu poate fi exercitată decât de proprietarul
exclusiv al bunului, ceea ce înseamnă că trebuie introdusă de toţi copărtaşii.
Cu toate acestea, ca o aplicaţie că fiecare copărtaş este considerat a avea asupra
cotei sale un adevărat drept de proprietate, susceptibil de înstrăinare, i se recunoaşte
protecţia acestui drept pe cale judiciară, inclusiv posibilitatea folosirii acţiunii în
revendicare, pentru readucerea dreptului în patrimoniul său. În acest caz, revendicarea n-ar
putea însă tinde decât la recunoaşterea cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului indiviz.
Secţia civilă, decizia nr. 2569 din 18 mai 2001
Prin sentinţa civilă nr. 824 din 30 septembrie 1999, Tribunalul Constanţa, Secţia
civilă, a admis acţiunea prin care R.M. şi R.I., în contradictoriu cu Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor, Municipiul Constanţa, prin primar, şi R.A. "Exploatarea Domeniului
Public şi Privat" Constanţa, au revendicat un imobil preluat de stat în baza Decretului nr.
223/1974.
Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, prin decizia nr. 220 din 2 octombrie 2000, a
admis apelurile declarate de pârâţi şi a respins ca inadmisibilă acţiunea, cu motivarea că,
întrucât reclamanţii pretind doar o cotă de 5/8 din dreptul de proprietate, revendicarea bunului
doar de către aceştia, iar nu împreună cu ceilalţi coindivizari, este inadmisibilă.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat.
În esenţă, aceştia au susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că situaţia care
particularizează speţa este una de excepţie, creată prin preluarea bunului în integralitate de
către stat, ceea ce a însemnat pierderea de către reclamanţi a calităţii lor procesuale de a-şi
apăra dreptul, inclusiv exercitarea acţiunii de partaj.
În principiu, acţiunea în revendicare nu poate fi exercitată decât de proprietarul
exclusiv al bunului, ceea ce înseamnă că trebuie introdusă de toţi copărtaşii. Nu mai puţin,
unul sau o parte din copărtaşi nu are, înainte de efectuarea împărţelii, exerciţiul unei
asemenea acţiuni.
Cu toate acestea, ca o aplicaţie că fiecare copărtaş este considerat a avea asupra cotei
sale un adevărat drept de proprietate, susceptibil de înstrăinare, i se recunoaşte protecţia
acestui drept pe cale judiciară, inclusiv posibilitatea folosirii acţiunii în revendicare, pentru
readucerea dreptului în patrimoniul său. În acest caz, revendicarea n-ar putea însă tinde decât
la recunoaşterea cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului indiviz.
Indiscutabil, admiterea unei asemenea acţiuni este condiţionată de existenţa unui
interes legitim şi actual.
În speţă, reclamanţii justifică acest interes, deoarece trecerea bunului în patrimoniul
statului a avut ca urmare pierderea cotei-părţi ideale de drept, cu consecinţa înlăturării lor de
la exerciţiul oricărei acţiuni de apărare a dreptului, inclusiv a acţiunii de împărţeală, de natură
să prefacă dreptul indiviz într-un drept diviz şi exclusiv.
Prin urmare, soluţia instanţei de a respinge, pe cale de excepţie, acţiunea în
revendicare este nelegală.
124
20. Suspendarea judecăţii apelului potrivit art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Cerere formulată de mandatar
Cererea de suspendare a cauzei, nefiind un act de dispoziţie, poate fi făcută de
mandatar, în temeiul unei procuri judiciare.
Secţia civilă, decizia nr. 3143 din 22 iunie 2001
Prin încheierea din 20 martie 2001, Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, a
suspendat judecarea apelurilor, în temeiul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta, susţinând, printre altele, că în
mod greşit instanţa de apel a luat act de declaraţia mandatarei şi a dispus suspendarea cauzei,
deoarece mandatara nu avea împuternicire în acest sens.
Recursul este nefondat.
Având în vedere procura judiciară depusă la dosar, rezultă că mandatara a fost
împuternicită inclusiv cu dreptul de a face acte de dispoziţie, respectiv să încheie o tranzacţie.
Or, solicitarea suspendării cauzei se încadra în limitele mandatului, fiind un simplu act
de conservare sau administrare, astfel că susţinerea privind depăşirea limitelor mandatului
este nefondată.
De asemenea, în condiţiile în care recursul a fost formulat în baza aceleiaşi
împuterniciri, se impune precizarea că suspendarea dispusă de o instanţă conform art. 47 alin.
(1) din Legea nr.10/2001 poate înceta în condiţiile art. 245 pct. 1 din Codul de procedură
civilă, printr-o simplă cerere de redeschidere a procedurii, având în vedere că, prin această
reglementare, s-a instituit o normă de favoare pentru persoana îndreptăţită la restituire.
125
Drepturile de protecţie instituite prin Legea nr.8 din 14 martie 1996 interzic orice
reproducere ulterioară fără consimţământul expres al autorului.
Cu condiţia de a fi conforme bunelor uzanţe, de a nu contraveni exploatării normale a
operei şi, nu în ultimul rând, de a nu prejudicia pe autor sau pe titularul dreptului de
exploatare sunt permise:
- reproducerea operei în cadrul procedurilor judiciare sau administrative, în măsura
justificată de scopul acestora;
- utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critice ori
cu titlul de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justificată întinderea citatului;
- utilizarea de extrase destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea
pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ de scurte extrase, în măsura justificată
de scopul urmărit;
- reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase în cadrul arhivelor
instituţiilor culturale sau ştiinţifice care funcţionează fără scop lucrativ.
Drepturile noastre de editare încetează cu tipărirea manuscrisului în ” Pro lege” sau în
termen de cel mult un an de la data acceptării operei.
Punctele de vedere susţinute în lucrările prezentate nu reflectă, cu necesitate, poziţia
Ministerului Public.
Exprimarea unor soluţii constructive, chiar controversate, reprezintă, suntem convinşi,
o contribuţie la instaurarea statului de drept.
Au fost operate unele modificări de formă pentru necesităţi stilistice şi în, câteva
cazuri, articolele au fost condensate din lipsa de spaţiu tipografic.
REDACTOR:
Procuror şef serviciu
CONSTANTIN SIMA
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
Bd.Libertăţii nr.12-14, sector 5, Bucureşti
Telefon: 4102881 sau
4101904/2214
Tehnoredactare computerizată
Margareta Rusu
![Frauda [read only]-1](https://static.fdocumente.com/doc/165x107/587ce0d01a28abff0b8b6bf7/frauda-read-only-1.jpg)
