PRO LEGE NR. 1/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege_2018_1.pdf · 265/2014, a...

PRO LEGE NR. 1/2018

Revistă fondată în anul 1952

COMITETUL ȘTIINȚIFIC

• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •

prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.

Tudorel Toader

COMITETUL DE REDACȚIE

• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus

Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct • procuror dr. Tamara Manea, redactor •

procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror Dorinel Oancea, redactor •

procuror Liviu Popescu, redactor

RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI

• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana

Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,

procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța

SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache

CONDIȚII DE PUBLICARE

Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele

condiții minimale:

1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa

[email protected], în Microsoft Word, Century sau Times New

Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.

Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care

manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;

2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de

următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,

instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de

telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,

schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;

3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris

atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale

materialului și să conțină cuvintele cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale

domeniului abordat;

4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să

respecte structura științifică consacrată;

5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate

în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile

bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își

asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele

trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;

6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare

sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,

fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre

publicare;

7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor

articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile

prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând

site-ul http://revistaprolege.ro/.

Redacția „Pro Lege”

Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor

juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării

științifice nr. 6129/2016

PRO LEGE Nr. 1/2018

CUPRINS

EDITORIAL

AUGUSTIN LAZĂR, OVIDIU PREDESCU: Independența

procurorilor și statul de drept …..………………………….

18

DOSAR: Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Unele problematici

LIVIU POPESCU: Oficiul Național de Prevenire și Combatere a

Spălării Banilor: sesizare penală și, ulterior, solicitare de

informații în cadrul unui dosar penal …..………………….

27

REMUS JURJ-TUDORAN: Natura juridică a informării Oficiului

Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Procedura de solicitare de informații de la Oficiul Național

de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor ………….….

33

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE

MIRCEA PETRESCU: Prescripția răspunderii penale în

interpretarea legii penale mai favorabile ………………….

49

DANIELA DEDIU: Scurte considerații referitoare la efectele unei

cererii de consimțământ, în baza principiului specialității în

materia extrădării, asupra cursului prescripției răspunderii

penale ……………………………………………..…...……

61

CRISTIAN ANGHEL: Necesitatea administrării încă din faza de

urmărire penală a probei cu expertiza medico-legală

privind estimarea retroactivă a alcoolemiei și valoarea

probatorie a acesteia ……………………………………..…

68

JUSTINA CONDOIU: Competența Direcției Generale Anticorupție

4 Cuprins

de a efectua acte de cercetare penală …………………………. 88

ANDREI-IOAN DASCĂLU: Posibilitatea excluderii declarațiilor

de martor în cazul incidenței art. 118 din Codul de

procedură penală ………………………………..…….……

95

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului

101

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Punct de vedere asupra

angajării răspunderii civile a statului român în cazul

erorilor judiciare produse atunci când autoritățile judiciare

române pun în executare mandate europene de arestare

emise de către alte state (partea a III-a) ……………………

113

SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ CU

PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE

PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA I) – Rubrică realizată de

AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GEORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

Infracțiunea de executare de lucrări fără autorizație de construire

sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia.

Amânarea aplicării pedepsei ………………………………………..

171


sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia.

Achitare – faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni

176

Executarea de lucrări fără autorizație de construire la imobilul

cuprins în zona de protecție a unui monument istoric de importanță

națională. distrugerea unei locuințe preistorice. Încadrare juridică..

183

Infracțiunile de executare de lucrări fără autorizație de construire

sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia și de

continuare a executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora

de către organele de control competente – concurs real. Amenda ....

188

Distrugerea parțială și degradarea unui monument istoric, datând

din anul 1622. Executarea fără autorizația prevăzută de lege a unor

lucrări la imobilul-monument istoric, precum și efectuarea de

săpături neautorizate în zona unui sit arheologic. Încadrare

juridică. Achitare – necunoașterea de către inculpat a calității de

5 Cuprins

monument istoric al imobilului........................................................... 193


sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia. Stare

de necesitate. Restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii

204

Obiectul material al infracțiunii de distrugere simplă bunul aflat

în coproprietate forțată și situat în zona de protecție a unui

monument istoric. Daune morale.......................................................

212

Distrugerea bunului cultural anterior sustras .................................. 222

PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ: OCROTIREA

PERSOANEI FIZICE – Rubrică realizată de ANTONIA ELEONORA

CONSTANTIN

Punere sub interdicție. Competență teritorială absolută. Domiciliul

persoanei a cărei punere sub interdicție este solicitată. Persoană

internată pe o durată nedeterminată într-o unitate sanitară sau

într-un centru de îngrijire ………….………………………………..

226

Încheierea de suspendare a judecății, în temeiul art. 1551 din Codul

de procedură civilă anterior (din 1865), în vigoare la data începerii

procesului. Expertiza medico-legală psihiatrică. Imposibilitatea

examinării nemijlocite a persoanei de către comisia de medici

specialiști. Refuzul de prezentare la Institutul Național de Medicină

Legală pentru examinare. Efectuarea expertizei pe baza actelor de

la dosarul medical .............................................................................

237

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE –

Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE

DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea

nr. 241/2005. Infracțiune unică. Admisibilitate ..............…………….

243

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN

INTERESUL LEGII

Raportul dintre infracțiunile de evaziune fiscală, fals în înscrisuri

sub semnătură privată și uz de fals. Subzistența primei infracțiuni.

Admisibilitate ………………………………………………………..

252

6 Cuprins

Hotărârea judecătorească de achitare – neconstituire temei al

stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de

libertate. Admisibilitate ……………..………………………………

260

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI –

Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție.

Constituționalitate ..............................................................................

268

Eliminarea fizică a mijloacelor de probă în cazul excluderii juridice

a probelor obținute în mod nelegal. Constituționalitate ....................

282

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

Proces echitabil. Garanții procedurale suficiente care i-au permis

acuzatului dintr-un caz de terorism să înțeleagă verdictul pronunțat

de către o curte cu jurați alcătuită în mod special …………………

288

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII

EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera întâi) în

cauza C-676/16 (17 ianuarie 2018)……………………………….…

292

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de

GHEORGHE IVAN

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL

2015, ÎN MATERIE PENALĂ

Amânarea aplicării pedepsei – o alternativă la condamnare.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei – o alternativă la

executarea unei pedepse …………………………………………….

298

Amenda penală. Necesitatea stabilirii numărului zilelor-amendă … 318

Concursul de infracțiuni. Condamnare potrivit legii vechi și

condamnare potrivit legii noi – situație neacoperită de către

Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României. Urma

papilară – probă indirectă ………...………………….…..…...........

324

Complicitatea prin adeziune tacită la tentativa la infracțiunea de

7 Cuprins

omor. Durata internării într-un centru de detenție, în cazul

incidenței unor cauze modificatoare de pedeapsă .............................

337

Amânarea aplicării pedepsei – obligația de a nu conduce anumite

vehicule stabilite de către instanță …..............................................

354

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN

Ordinul european de anchetă în materie penală ................................ 363

DOCTRINĂ STRĂINĂ

MARTA CARTABIA: Separation of Powers and Judicial

Independence: current challenges……………………………...

373

MARTA CARTABIA: Separarea puterilor și independența

judecătorească: provocări actuale ………………............................

383

JEAN-CLAUDE MARIN: Le Parquet Européen……………………... 394

JEAN-CLAUDE MARIN: Parchetul European ……………………… 412

VARIA

AUGUSTIN LAZĂR: Contribuția profesorului Mina Minovici la

dezvoltarea medicinei legale în țara noastră …………….…

448

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Gheorghe Părăușanu, procuror și învățător ….... 450

The review PRO LEGE No 1/2018

TABLE OF CONTENTS

EDITORIAL

AUGUSTIN LAZĂR, OVIDIU PREDESCU: Independence of

prosecutors and the rule of law …..…………………………

18

CASE FILE: National Office for the Prevention and Control of Money

Laundering. Some issues

LIVIU POPESCU: National Office for the Prevention and Control

of Money Laundering: criminal complaint and subsequent

requesting information in a criminal case ………………….

27

REMUS JURJ-TUDORAN: The legal nature of reporting to the

National Office for the Prevention and Control of Money

Laundering. The procedure for requesting information from

the National Office for the Prevention and Control of Money

Laundering……………………………………………….….

33

STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS

MIRCEA PETRESCU: The statutory limitation of criminal liability

under the more favorable criminal law …………………….

49

DANIELA DEDIU: Brief considerations on the effects of a request

for consent based on the principle of specialty in the matter

of extradition on the course of the statutory limitation of

criminal liability …………………………………..…...……

61

CRISTIAN ANGHEL: The need to administer, ever since the stage

of criminal investigation, evidence with the forensic

expertise on the retrospective assessment of blood alcohol

content and its evidential value …………………………..…

68

JUSTINA CONDOIU: The competence of the General Anticorruption Directorate to perform criminal investigations …………………….………………………………..

88

ANDREI-IOAN DASCĂLU: The possibility to exclude witness

statements in case of the incidence of art. 118 of the Code of

Criminal Procedure ………………………………..………..

95

9 Table of contents

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Execution of the

provisional arrest warrant issued in absence of the

defendant …………………………………………………………..

101

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point of view over the

engaging of civil liability of the Romanian state in case of

judicial errors produced when the Romanian Judicial

Authorities execute European Arrest Warrants issued by

other states (part 3) …………………………………………

113

THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE

THEORETICAL SYNTHESIS OF JUDICIAL PRACTICE ON OFFENSES

AFFECTING CULTURAL HERITAGE (PART I) – Column held by

AUGUSTIN LAZĂR, ELENA GEORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

The offense of execution of construction works without a building or

demolition license or by failing to comply with the provisions

thereof. Stay in enforcing the penalty ……………………………….

171



thereof. Acquittal – an act that does not pose the social danger of

an offense …………………………………………………………………..

176

Execution of construction works without a building license on a

building found in the protection area of a historical monument of

national importance. Destruction of a prehistoric dwelling. Legal

qualification……………………………………….………………………..

183



thereof and the continuation of the execution of the works after an

order for their stop being issued by the competent control

bodies – actual concurrence of offenses. Fine …………………………

188

Partial destruction and degradation of a historical monument

dating back to 1622. Execution of works on the building – historical

monument without the authorization required under the law, as well

as performing unauthorized excavations in the area of an

archaeological site. Judicial qualification. Acquittal – the

defendant not being aware of the quality of historical monument of

the building ..............................................................................

193

10 Table of contents



thereof. State of emergency. Restoring the situation prior to

committing the offense .....................................................................

204

The material object of the offense of simple destruction – the asset

in forced co-ownership and located in the protected area of a

historical monument. Moral damages ..............................................

212

The destruction of a previously stolen cultural object........................ 222

JUDICIAL PRACTICE IN CIVIL MATTERS: THE PROTECTION OF

THE INDIVIDUAL – Column held by ANTONIA ELEONORA

CONSTANTIN

Restriction of legal capacity. Absolute territorial competence. The

domicile of the person whose restriction of legal capacity is

requested. Person admitted for an indefinite period in a health

facility or in a care center………….……………………………..…

226

The court report on suspending the judgment, based on art. 1551 of

the previous Code of Civil Procedure (of 1865) in force at the time

of the commencement of the trial. Forensic psychiatric expertise.

Impossibility of immediate examination of the person by the

committee of physicians – specialists. Refusal to go to the National

Institute of Forensic Medicine for examination. Performing an

expertise based on medical records....................................................

237

FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF

CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN

A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN

CRIMINAL MATTERS

The tax evasion set out by art. 9 par. (1) b) and c) of the Law no.

241/2005. Single offense. Admissibility ..............…………..………..

243

B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE

INTEREST OF THE LAW

The relationship between tax evasion, forgery in private documents

and use of forgery. The subsistence of the first offense. Admissibility

252

Judgment of acquittal – no reason for establishing the unlawful


nature of the provisional measure depriving of liberty. Admissibility 260

FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF

ROMANIA – Column held by GHEORGHE IVAN

Section for the Investigation of the Offenses in the Justice system.

Constitutionality.........................................................................

268

Physical elimination of evidence in case of legal exclusion of

evidence illegally obtained. Constitutionality................................

282

FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN

RIGHTS – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN

Fair trial. Sufficient procedural guarantees that allowed the

defendant in a terrorist case to understand the verdict delivered by

a specially assigned jury court ……………………..…………………

288

FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE

EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN

Decision of the Court of Justice of the European Union (First

Chamber) in the case C-676/16 (17th

January 2018)……………......

292

FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held

by GHEORGHE IVAN

THE JUDICIAL PRACTICE OF ALBA IULIA COURT OF APPEAL IN

THE YEAR 2015, IN CRIMINAL MATTER

Stay in enforcing the penalty – an alternative to conviction.

Conditional suspension in executing the penalty – an alternative to

the execution of a penalty …………………………………………...

298

The criminal fine. The need to set the number of daily-fines ......….. 318

Multiple offenses. Conviction according to the old law and

conviction according to the new law – situation not covered by the

Decision no. 265/2014 of the Constitutional Court of Romania.

Papillary trace – indirect evidence..………………….…..…...........

324

Complicity by tacit adhesion to attempted murder. Duration of

admission to a detention center in the event of reasons altering the

penalty …………………………………………….................................

337


Stay in enforcing the penalty – obligation not to drive certain

vehicles established by the court …...............................................

354

LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN

The European Investigation Order in Criminal Matters .................... 363

FOREIGN DOCTRINE

MARTA CARTABIA: Separation of Powers and Judicial

Independence: current challenges……………………………...

373


judecătorească: provocări actuale ………………………….....

383

JEAN-CLAUDE MARIN: European Prosecutor's Office ………….. 394

JEAN-CLAUDE MARIN: Parchetul European………………….…… 412

VARIA

AUGUSTIN LAZĂR: Contribution of Professor Mina Minovici to

the development of forensic medicine in our country .………

448

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Gheorghe Părăușanu, prosecutor and teacher ….. 450

La revue PRO LEGE No. 1/2018

TABLE DE MATIÈRES

EDITORIAL

AUGUSTIN LAZĂR, OVIDIU PREDESCU: L’indépendance des

procureurs et l’état de droit…..………….………………….

18

DOSSIER: Bureau National pour la Prévention et le Contrôle du

Blanchiment de l’Argent. Quelques problèmes

LIVIU POPESCU: Bureau National pour la Prévention et le

Contrôle du Blanchiment de l’Argent: plainte pénale et,

après, demande de renseignements dans une affaire pénale

27

REMUS JURJ-TUDORAN: La nature juridique de l’information

du Bureau National pour la Prévention et le Contrôle du

Blanchiment de l’Argent. La procédure de la demande de

renseignements adressée au Bureau National pour la

Prévention et le Contrôle du Blanchiment de l’Argent ….….

33

ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –

ANALYSES

MIRCEA PETRESCU: La prescription de la responsabilité pénale

dans l’interprétation de la loi pénale plus favorable ……….

49

DANIELA DEDIU: Brèves considérations à l’égard des effets

d’une demande de consentement, fondée sur le principe de

la spécialité en matière de l’extradition, sur le cours de la

prescription de la responsabilité pénale ……………………

61

CRISTIAN ANGHEL: La nécessité d’administrer, à partir de la

phase de poursuite pénale, la preuve avec l’expertise

médico-légale sur l’estimation rétrospective de l’alcoolémie

et sa valeur probatoire …………………………………..….

68

JUSTINA CONDOIU: La compétence de la Direction Générale

Anti-corruption de mener les enquêtes criminelles ………….

88

ANDREI-IOAN DASCĂLU: La possibilité d’exclure les déclarations de témoin en cas d’incidence de l’art. 118 du Code de procédure pénale ………………………..…………

95

14 Table de matières

MARI-CLAUDIA IVAN, GHEORGHE IVAN: Exécution du

mandat d’arrestation provisoire délivré en l’absence du

prévenu …………………………………………………………….

101

ANTONIA-ELEONORA CONSTANTIN: Point de vue sur

l’engagement de la responsabilité civile de l’Etat roumain

en cas d’erreurs judiciaires produites lorsque les autorités

judiciaires roumaines exécutent des mandats d’arrêt

européens émis par d’autres Etats (3ème

partie) ……………...

113

SYNTHESES THEORIQUES DE PRATIQUE JUDICIAIRE

SYNTHÈSE THÉORIQUE DE PRATIQUE JUDICIAIRE SUR LES

INFRACTIONS QUI PORTENT ATTEINTE AU PATRIMOINE

CULTUREL (PARTIE I) – Rubrique rédigée par AUGUSTIN LAZĂR,

ELENA GEORGIANA HOSU, GHEORGHE IVAN

L’infraction d’exécution des travaux sans autorisation de

construction ou de démolition ou avec le non-respect de ses

dispositions. Suspension du prononcé de la peine ………………….

171



dispositions. Acquittement – acte qui ne pose pas le danger social

d’une infraction …………………………………………………………….

176

Exécution des travaux sans autorisation de construire sur le

bâtiment englobé dans la zone de protection d’un monument

historique d’importance nationale. Destruction d’une maison

préhistorique. Qualification juridique………………………………

183

Les infractions d’exécuter des travaux sans l’autorisation de

construire ou de démolition ou d’ignorer ses dispositions et de

poursuivre l’exécution des travaux après l’ordre de leur arrêt par

les organismes de contrôle compétents - concours réel. L’amende....

188

La destruction partielle et la dégradation d’un monument historique

datant de 1622. L’exécution des travaux sur

l’immeuble – monument historique sans l’autorisation prévue par

la loi, ainsi que la réalisation de fouilles non autorisées dans la

zone d’un site archéologique. Qualification juridique.

Acquittement – ignorance par le prévenu de la qualité de monument

historique de l’immeuble….…………………………………….…...

193




dispositions. Etat de nécessité. Rétablir la situation antérieure à la

commission de l’infraction ...........................................................

204

L’objet matériel de l’infraction de destruction simple – le bien en

copropriété forcée et situé dans la zone de protection d’un

monument historique. Dommages moraux ......................................

212

La destruction de l’objet culturel précédemment volé ...................... 222

LA PRATIQUE JUDICIAIRE EN MATIERE CIVILE: LA PROTECTION

DE L’INDIVIDU – Rubrique réalisée par ANTONIA ELEONORA

CONSTANTIN

Restriction de la capacité juridique. Compétence territoriale

absolue. Le domicile de la personne dont la restriction de la

capacité est demandée. Personne admise pour une durée

indéterminée dans un établissement de santé ou dans un centre de

soins ……………………….………….……………………………..…

226

Le rapport de sursis à la prononciation du jugement, en vertu de

l’art. 1551 du Code de procédure civile antérieur (de 1865), en

vigueur au moment du début du procès. L’expertise médico-légale

psychiatrique. L’impossibilité de l’examen direct de la personne par

la commission de médecins spécialistes. Refus de se présenter à

l’Institut national de médecine légale pour examen. Effectuer une

expertise basée sur les papiers du dossier médical ............................

237

DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET

DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN

MATIERE PENALE

L’évasion fiscale prévue à l’art. 9 par. (1) b) et c) de la Loi no.

241/2005. Infraction unique. Recevabilité ……...............…………..

243

B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS

L'INTERET DE LA LOI

Le rapport entre l’évasion fiscale, la falsification de documents

privés et l’usage de faux. La subsistance de la première infraction.


Recevabilité …………………………………………………………. 252

La décision judiciaire d’acquittement – ne constitue pas une raison

d’établir le caractère illégal de la mesure préventive de privation de

liberté. Recevabilité ……………..………………………………..…

260

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE

LA ROUMANIE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN

Section pour l’Investigation des Infractions de la Justice.

Constitutionnalité.........................................................................

268

Élimination physique des moyens de preuve en cas d’exclusion

légale des preuves obtenues illégalement. Constitutionnalité ..........

282

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS

DE L’HOMME – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Procès équitable. Garanties procédurales suffisantes qui ont permis

au prévenu dans une affaire de terrorisme de comprendre le verdict

prononcé par une cour d’assises spécialement constituée …………

288

DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION

EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN

Arrêt de la Cour de Justice de l'Union Européenne (Premiére

Chambre) dans l’affaire C-676/16 (17 janvier 2018)………...….…

292

DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée

par GHEORGHE IVAN

PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE ALBA IULIA EN

2015, EN MATIERE PENALE

Suspension du prononcé de la peine – une alternative à la

condamnation. La suspension conditionnelle de l’exécution de la

peine – une alternative à l’exécution d’une peine …………………..

298

L’amende pénale. La nécessité d’établir le nombre de

jours-amendes ……………………………………………………………...

318

Le concours d’infractions. Condamnation selon l’ancienne loi et

condamnation selon la nouvelle loi – situation non couverte par la

Décision no. 265/2014 de la Cour Constitutionnelle de la

Roumanie. La trace papillaire – preuve indirecte ………..…...........

324


Complicité par l’adhésion tacite à la tentative de meurtre. Durée de

l’admission dans un centre de détention, en cas d’incidence de

raisons modifiant la peine …………...............................................

337

Suspension du prononcé de la peine – l’obligation de ne pas

conduire certains véhicules établis par la cour de justice ................

354

ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE

IVAN

La décision d’enquête européenne en matière pénale........................ 363

DOCTRINE ETRANGERE

MARTA CARTABIA: La séparation des pouvoirs et

l’indépendance judiciaire: défis actuels ………...…………....

373


judecătorească: provocări actuale ………………………….....

383

JEAN-CLAUDE MARIN: Le Parquet européen ………...………….. 394

JEAN-CLAUDE MARIN: Parchetul European………………….…… 412

VARIA

AUGUSTIN LAZĂR: Contribution du professeur Mina Minovici

au développement de la médecine légale dans notre pays .…

448

IN MEMORIAM

ILIE PICIORUȘ: Gheorghe Părăușanu, procureur et enseignant .... 450

EDITORIAL

INDEPENDENȚA PROCURORILOR ȘI STATUL DE DREPT

Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR Prof. univ. dr. Ovidiu PREDESCU

Procuror general al Parchetului Consilier al procurorului general

de pe lângă Înalta Curte de al Parchetului de pe lângă Înalta

Casație și Justiție Curte de Casație și Justiție

ABSTRACT

There is a clear link between the rule of law and the independence

of prosecutors.

In order to carry out their activity in accordance with the

principles of legality and impartiality, prosecutors must be truly

independent, their independence being part of the independence of

the judiciary.

The rule of law is based on the principle of the supremacy of law,

but it also presupposes the idea of moral, ethical, political and

juridical responsibility.

Key words: judicial authority, independence of prosecutors, Public

Ministry, separation and balance of powers, rule of law.

Există o legătură clară între statul de drept și independența

procurorilor. Ne referim la independența procurorilor pentru că doar astfel

persoanele care au săvârșit infracțiuni pot să fie trimise în judecată, adică

judecătorii să aibă posibilitatea de a se pronunța asupra vinovăției sau

inocenței inculpaților.

Pentru a-și putea desfășura activitatea în conformitate cu principiile

legalității și imparțialității, procurorii trebuie să fie independenți în mod real,

independența lor fiind o parte a independenței justiției. Astfel, potrivit art. 3

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor1,

republicată, cu modificările și completările ulterioare: ,,Procurorii numiți de

e-mail: [email protected], [email protected].

e-mail: [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie

2005.

Independența procurorilor și statul de drept 19

Președintele României se bucură de stabilitate și sunt independenți, în

condițiile legii.”2

Statul de drept se bazează pe principiul supremației legii, dar el

presupune și ideea de responsabilitate morală, etică, politică, juridică.

Responsabilitatea nu înseamnă doar răspundere, ci mai mult, o atitudine de

implicare în stabilirea unui cadru instituțional în care subiecții de drept

constituțional să acționeze conștient, pentru binele comun, să își asume

deciziile luate și să dea dovadă de respect pentru cetățenii pe care îi

guvernează. Responsabilitatea înseamnă bună guvernare.

Buna guvernare reprezintă în egală măsură o garanție a conturării

cadrului juridic adecvat pentru ca persoanele fizice sau juridice, după caz, să

răspundă pentru faptele penale comise, de la cele mai puțin grave și până la

cele extrem de grave. Instituția statului român care trebuie să asigure

judecătorilor posibilitatea de a se pronunța asupra vinovăției persoanelor mai

sus indicate este, fără îndoială, Ministerul Public, adică totalitatea procurorilor

din România.

Ministerul Public nu este un minister în sensul executiv al termenului;

el este alcătuit din procurori care își exercită, conștient și hotărât, atribuțiile

constituționale, în baza unei vocații, în baza unui mandat al societății, iar nu

ca împuternicire din partea vreunei guvernări. În atribuțiile lor, procurorii

români reprezintă interesul public, reprezintă interesele generale ale societății,

nu interese partizane, și refuză controlul politic.

În legătură cu statutul procurorului în țara noastră, din perspectivă

diacronică, relevăm că, prin Legea de organizare judecătorească din 22 august

1938 și prin Legea Înaltei Curți de Casație din 14 septembrie 1939, Parchetul

general al Curții de Casație se compunea dintr-un procuror general și 10

procurori de secție, toți fiind inamovibili în aceleași condiții ca membrii

instanței supreme3.

Constituția României, republicată (în continuare denumită

Constituția), este legea supremă. Rolul și locul procurorilor în sistemul de

2 Problema independenței procurorilor a fost repusă în discuție de unii critici ai

acesteia prin invocarea unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu,

cauza Vasilescu contra României, cauza Pantea contra României), în sensul că procurorii,

acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați mai întâi

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apoi

ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă.

Trebuie arătat că aceste hotărâri au fost pronunțate înainte de 2004, an când a intrat în vigoare

statutul judecătorilor și procurorilor la care ne-am referit mai sus în cuprinsul lucrării. Prin

urmare, acestea nu mai sunt de actualitate, criticile respective fiind nefondate. 3 A. Lazăr, M. Duțu, O. Predescu (coordonatori) ș.a., Ministerul Public – istorie și

perspective, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 53.

20 Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu

putere al statului, așa cum este conceput de Constituție, este indiscutabil și

non-negociabil. Astfel, secțiunea a 2-a, intitulată „Ministerul Public”,

conținând art. 131 și art. 132, este parte a capitolului 6, intitulat „Autoritatea

judecătorească”, care face parte din titlul al III-lea, intitulat ,,Autoritățile

publice”. Prin urmare, legea noastră fundamentală consideră procurorii ca

făcând parte din autoritatea judecătorească, iar nu din autoritatea executivă.

Iar specificul autorității judecătorești este independența.

Şi în Franța procurorii fac parte din autoritatea judecătorească (sunt

numiți magistrații parchetului). Mai mult, într-o decizie recentă4, Consiliul

Constituțional al Franței consideră că legea fundamentală consacră

independența magistraților parchetului și că legislația franceză în materie

asigură punerea de acord între principiul independenței magistraților

parchetului și prerogativele guvernului, cu referire specială la relația dintre

ministrul justiției și procurori, care își desfășoară activitatea sub conducerea și

controlul procurorului ierarhic superior și sub autoritatea ministrului justiției

(art. 5 din Ordonanța nr. 58-1270 din 22 decembrie 1958).

Articolul 132 alin. (1) din Constituție nu se referă în niciun fel la vreo

subordonare a procurorilor unei alte autorități a statului și în niciun caz

ministrului justiției. Procurorii nu sunt supuși „controlului ministrului

justiției”, ci, așa cum precizează legea fundamentală, își desfășoară activitatea

„sub autoritatea ministrului justiției”. Controlul și autoritatea sunt noțiuni

diferite. Întreaga doctrină constituțională românească ulterioară anului 1991 a

analizat această distincție, considerând-o emblematică pentru păstrarea

4 Consiliul Constituțional al Franței, Decizia nr. 2017-680 QPC din 8 decembrie

2017 (Independența magistraților parchetului), disponibilă la adresa http://www.conseil-

constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/les-decisions/acces-par-date/decisions-

depuis-1959/2017/2017-680-qpc/communique-de-presse.150309.html?platform=hootsuite,

accesată la data de 9 decembrie 2017. Precizăm că disputa asupra independenței procurorilor

este veche în Franța. De pildă, fostul președinte al Franței, François Hollande, a promis o

reformă în acest sens, care a rămas însă nefinalizată. Mai mult, în discursul de la Versailles

după învestirea în funcție, președintele Emmanuel Macron a promis o reformă constituțională

în acest domeniu, în special o reformă a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a limita

și mai mult intervenția guvernului în numirea magistraților parchetului. Menționăm că, în

prezent, în Franța numirea procurorilor se face la propunerea ministrului justiției, cu avizul

consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii, prin decret al Președintelui Republicii,

acesta fiind și garantul independenței autorității judecătorești (http://www.agerpres.ro/

externe/2017/12/08/consiliulconstitutional-francez-a-validat-subordonarea-parchetului-fata-de

-ministerul-justitiei-20-00-27, accesat la 9 decembrie 2017). Totodată, relevăm că în Italia,

problema independenței autorității judecătorești este rezolvată la cele mai înalte standarde

europene, și anume: ,,Magistratura constituie o ordine autonomă și independentă de orice

altă putere” (art. 104 din Constituția Italiei. A se vedea Gazzetta Ufficiale della Republica

Italiana, www.gazzettaufficiale.it/dettaglio/codici/costituzione, accesat la 11 decembrie

2017).


independenței procurorului în societatea românească. Ministrul justiției are

atribuții evidente în domeniul elaborării politicii penale a statului, a politicii

de prevenție a criminalității, atribuții care îi conferă o anumită autoritate

asupra politicilor generale ale Ministerului Public, pentru realizarea unei

coerențe instituționale în punerea în practică a politicii generale penale și de

prevenție a infracționalității. De aceea, Constituția vorbește despre

desfășurarea activității procurorilor „sub autoritatea ministrului justiției”. În

acord cu cele de mai sus sunt și prevederile art. 69 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările

ulterioare5. Astfel, atunci când consideră necesar, ministrul justiției, ,,din

proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii,

exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție sau, după caz, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție,

de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism ori de ministrul justiției”. În ceea ce privește controlul

exercitat de ministrul justiției, în alin. (2) al articolului sus-menționat se

prevede că acesta ,,constă în verificarea eficienței manageriale, a modului în

care procurorii își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară

raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în

lucrările de competența parchetelor”. Foarte important de subliniat este că

acest control ,,nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi

penale și soluțiile adoptate”. În fine, conform alin. (3) al art. 69, ministrul

justiției ,,poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorului-șef al Direcției

Naționale Anticorupție informări asupra activității parchetelor și să dea

îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și

combaterea eficientă a criminalității”.

A distorsiona această viziune și a susține că procurorii se află „sub

controlul ministrului justiției” nu face decât să instituie o subordonare a

parchetului unui minister, adică puterii executive. Ce rațiune ar mai fi avut

atunci plasarea art. 131 și art. 132 din Constituție, care reglementează

activitatea Ministerului Public, în contextul capitolului 6 al legii

fundamentale, ce se referă la „autoritatea judecătorească”?

Și tot în capitolul 6 din Constituție, secțiunea a 3-a este dedicată

Consiliului Superior al Magistraturii. Articolul 133 prevede clar, de o manieră

categorică, faptul că acest Consiliu este garantul independenței justiției.

Justiția în România este cea descrisă în capitolul 6, ea nu se limitează doar la

5 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie

2005.


secțiunea 1 a acestui capitol, dedicată instanțelor judecătorești, ci se referă,

explicit, indiscutabil și la secțiunea a 2-a a aceluiași capitol, intitulată

„Ministerul Public”.

Numeroase documente internaționale vorbesc despre independența

procurorilor. Este adevărat faptul că există sisteme constituționale în lume în

care procurorii sunt parte a puterii executive, dar România, stat european de

cultură neolatină, nu face parte din această familie de sisteme constituționale.

Așa cum am văzut mai sus, în România, procurorii sunt magistrați și sunt

tratați de Constituție din punct de vedere al statutului profesional ca făcând

parte din „autoritatea judecătorească”, iar nu din cea executivă.

Recomandările, convențiile, opiniile, studiile și alte tipuri de

documente internaționale, elaborate sub egida Națiunilor Unite, Consiliului

Europei ori Uniunii Europene, se referă distinct la situația în care procurorul

este parte a executivului, respectiv la cea în care procurorul este parte a

„autorității judecătorești”.

Recomandarea Rec (2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei din 6 octombrie 2000 precizează în cadrul pct. 14: „În țările în care

procurorii sunt independenți de guvern, statul trebuie să ia măsuri efective

pentru a garanta că natura și scopul independenței procurorilor este stabilită

prin lege.” Punctul 16 al aceleiași recomandări enunță faptul că: „Procurorii

trebuie, în orice caz, să se găsească în situația de a acuza fără nicio piedică

oficialii publici pentru infracțiuni comise de aceștia, în mod particular pentru

corupție, abuz de putere, violări grave ale drepturilor omului și alte crime

recunoscute de dreptul internațional.”

O preocupare importantă a procurorilor în materia salvgardării ordinii

publice sub aspectul combaterii infracționalității este aceea de apărare a

drepturilor și intereselor legitime ale victimelor infracțiunilor. Astfel, pct. 33

din recomandarea sus-menționată statuează că: „Procurorii trebuie să ia

cunoștință despre preocupările și îngrijorările victimelor atunci când

interesele personale ale acestora sunt afectate și trebuie să promoveze acțiuni

în scopul de a asigura informarea victimelor cu privire la drepturile acestora,

precum și a cursului procedurilor penale.”

Adevărata misiune a procurorului în societate este aceea de a acționa

în slujba victimelor infracționalității, având în vedere, înainte de toate,

drepturile acestora. Și ele sunt drepturi ale omului, mai mult, sunt drepturi ale

celor nevinovați și ale căror drepturi și interese legitime au fost agresate,

distruse, batjocorite de infractori. Obligația Ministerului Public de a respecta

drepturile omului se referă și la persoanele suspecte ori inculpate pentru

săvârșirea de infracțiuni, însă doar în ceea ce privește asigurarea garanțiilor

de desfășurare a unui proces echitabil, de respectare a dreptului la libertate, în


măsura în care acest drept își justifică existența în faza de urmărire penală și

de judecată a procesului penal, și, nu în ultimul rând, prezumția de

nevinovăție. Drepturile inculpaților nu vor fi niciodată mai importante decât

drepturile victimelor, ci invers, pentru că altfel am trăi într-o lume

distorsionată, în care cel care suferă prin infracțiune este sortit să suporte și

umilința unei anchete penale și a unei judecăți care îl pune în inferioritate față

de agresorul său.

Carta de la Roma (adoptată ca urmare a Opiniei nr. 9 din 2014 a

Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni către Comitetul de Miniștri al

Consiliului Europei) arată în cadrul punctelor IV și V: „(…) tendința generală

de întărire a independenței și de asigurare a unei autonomii efective a

parchetelor trebuie încurajată. Procurorii trebuie să fie autonomi în deciziile

pe care le iau și să își îndeplinească sarcinile fără nicio presiune sau

interferență externă, în conformitate cu principiul separației puterilor și

principiului responsabilității.”

Nota explicativă a Cartei de la Roma conține prevederi extinse în

cadrul secțiunii 3.1. cu privire la independența procurorilor. Astfel, pct. 33 din

documentul menționat arată că: „Independența procurorilor – care este

esențială pentru statul de drept – trebuie să fie garantată prin lege la nivelul

cel mai înalt cu putință, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor.”

Punctul 34 enunță: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că

este necesar să se insiste ca «într-o societate democratică, atât instanțele

judecătorești cât și autoritățile de urmărire penală trebuie să rămână libere

de orice presiune politică6». Rezultă că procurorii trebuie să fie autonomi

atunci când iau decizii și atunci când cooperează cu alte instituții, trebuie să

își poată îndeplini îndatoririle liberi de orice presiune externă sau

interferență din partea puterii executive ori din partea parlamentului, ținând

seama de separația puterilor în stat și de responsabilitatea acestora7. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a privit chestiunea independenței

procurorilor în contextul «garanțiilor generale de tipul garanțiilor care

asigură independența funcțională a procurorilor față de ierarhia parchetelor

și controlul jurisdicțional asupra actelor parchetelor8»”.

6 Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Marea Cameră), nr. 14277/04, §

86, cauza Guja contra Moldovei. 7 Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele: Kolevi contra

Bulgariei, nr. 1108/02 din 5 februarie 2010 § 148-149; Vasilescu contra României, nr.

53/1997/837/1043 din 22 mai 1998 § 40-41; Pantea contra României, nr. 33343/96 din 3

septembrie 2003 § 238; Moulin contra Franței, nr. 37104/06 din 23 februarie 2011 § 57. 8 Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kolevi contra Bulgariei,

nr. 1108/02 din 5 februarie 2010, § 142.


„Independența procurorilor nu este o prerogativă ori un privilegiu

conferit în interesul procurorilor, ci o garanție a unei justiții cinstite,

imparțiale și eficiente care să protejeze atât interesele publice cât și cele

private ale persoanelor vizate.” (pct. 35 din documentul sus-menționat).

„Statele trebuie să se asigure că procurorii sunt apți să își

îndeplinească atribuțiile fără intimidări, imixtiuni, hărțuire, interferență

nepotrivită sau expunere nejustificată la răspundere civilă, penală sau de altă

natură.9” (pct. 36 din documentul menționat).

„Procurorii trebuie, în orice situație, să fie în poziția de a trimite în

judecată, fără nicio obstrucție, oficiali publici pentru infracțiunile comise de

aceștia, în mod particular, corupția, folosirea puterii în mod ilegal și violările

grave ale drepturilor omului.”10

Carta de la Roma (pct. XVI) stabilește și faptul că: „Urmăririle penale

ar trebui conduse ferm, dar echitabil.” Fermitatea procurorilor este o trăsătură

specifică rolului social al acestora, iar societatea ar trebui să aprecieze

exemplele de fermitate din partea parchetelor, pentru că această atitudine nu

înseamnă altceva decât intransigență față de cei care încalcă legea penală și o

apărare superioară a victimelor criminalității.

Procedând astfel, Ministerul Public își va asuma independența de care

trebuie să beneficieze potrivit legislației interne, precum și documentelor

internaționale, unele dintre acestea devenite prin ratificare parte a dreptului

intern, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Constituția României.

În consecință, independența astfel conferită se apără cu demnitate,

fermitate și prin instrumente juridice puse la dispoziție de lege.

9 A se vedea Liniile directoare cu privire la rolul procurorilor, adoptate la cel de-al

VIII-lea Congres al Națiunilor Unite cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul

infractorilor, Havana, Cuba, 27 august-7 septembrie 1990, § 4. 10

Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu

privire la rolul procurorilor în sistemul de justiție penală, 6 octombrie 2000, § 16.

DOSAR

OFICIUL NAŢIONAL DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A

SPĂLĂRII BANILOR. UNELE PROBLEMATICI

ABSTRACT

În dosar autorii analizează, prin prisma noii legislații, natura

juridică a informării Oficiului Național de Prevenire și Combatere

a Spălării Banilor, ca autoritate de investigare financiară

administrativă, prin raportare la informările unităților de

investigații financiare similare din Uniunea Europeană,

concluzionându-se că este o formă specială de sesizare,

specializată, asimilată din punct de vedere procedural denunțului

prevăzut în art. 290 din Codul de procedură penală, având ca

obiect fapte de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

Totodată, se concluzionează că oficiul sus-menționat, în legătură

cu infracțiunea de spălare a banilor și/sau infracțiunea de

finanțare a terorismului, nu deține și nu furnizează obiecte sau

înscrisuri care pot servi ca mijloc de probă.

Cuvinte-cheie: denunț, finanțarea terorismului, informare, Oficiul

Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, mijloc de

probă, sesizare, spălarea banilor.

LIVIU POPESCU: Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării

Banilor: sesizare penală și, ulterior, solicitare de informații în cadrul unui

dosar penal …….....……………………………………...………………....………27

REMUS JURJ-TUDORAN: Natura juridică a informării Oficiului Național

de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Procedura de solicitare de

informații de la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării

Banilor …………………..………………………………………...…..……………33

ABSTRACT

The authors analyze in the case file, under the new legislation, the

legal nature of reporting to the National Bureau for the

Prevention and Control of Money Laundering as an

administrative financial investigation authority, by referring to

the reports of similar financial investigation units in the European

26 Dosar: Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor…

Union, and reaching the conclusion that it is a special form of

notification, specialized, assimilated from the procedural point of

view to the denunciation, as set out in art. 290 of the Code of

criminal procedure, and dealing with money laundering or

terrorist financing. They also concluded that the abovementioned

bureau, as regards money laundering and / or terrorist financing,

does not hold nor does it provide any objects or documents that

may serve as means of evidence.

Key words: denunciation, terrorist financing, reporting, the

National Bureau for the Prevention and Control of Money

Laundering, means of evidence, notification, money laundering.

LIVIU POPESCU: National Office for the Prevention and Control of Money

Laundering: criminal complaint and subsequent requesting information in a

criminal case …….....……………………………………...……………….....……27

REMUS JURJ-TUDORAN: The legal nature of reporting to the National

Office for the Prevention and Control of Money Laundering. The procedure

for requesting information from the National Office for the Prevention and

Control of Money Laundering…………………………………...…..……………33

OFICIUL NAŢIONAL DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A

SPĂLĂRII BANILOR: SESIZARE PENALĂ ŞI, ULTERIOR,

SOLICITARE DE INFORMAŢII ÎN CADRUL UNUI DOSAR PENAL

Liviu POPESCU

Procuror-șef serviciu − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Serviciul de documentare și statistică judiciară

În cadrul relațiilor interinstituționale cu Oficiul Național de Prevenire

și Combatere a Spălării Banilor (în continuare O.N.P.C.S.B.) au rezultat

următoarele probleme de drept:

I. „Dacă sesizarea formulată de O.N.P.C.S.B., în baza art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 656/20021, constituie un mod de sesizare a organelor de

urmărire penală în sensul art. 61 sau art. 291 din Codul de procedură

penală (în continuare C.pr.pen.) (sublinierea noastră – L. Popescu)”.

II. „Dacă solicitarea (sublinierea noastră – L. Popescu) de date și

informații formulată în temeiul art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 656/2002

ori în alte cauze penale în care sesizarea nu aparține O.N.P.C.S.B. se poate

realiza prin adresă sau prin ordonanță (sublinierea noastră – L. Popescu) de

predare”.

Față de ambele probleme mai sus-menționate s-a solicitat parchetelor

să comunice date privind propria lor practică.

I. „Majoritatea (sublinierea noastră – L. Popescu) parchetelor au

reținut că sesizarea formulată de către O.N.P.C.S.B. […] este un mod de

sesizare a organelor de urmărire penală în sensul art. 61 din C.pr.pen. și/sau

art. 291 C.pr.pen. (sublinierea noastră – L. Popescu)”2.

Prin referatul Serviciului de îndrumare și control (în continuare S.Î.C.)

nr. 470/V-5 din 26.06.2017 (nepublicat) se concluzionează că „natura

juridică a „sesizării” (sublinierea noastră – L. Popescu) formulate de către

O.N.P.C.S.B. nu mai are relevanță în prezent (sublinierea noastră – L.

Popescu), întrucât, prin Legea nr. 125/2017 […], termenul „sesizare”

prevăzut în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 a fost înlocuit cu termenul

„informare” (sublinierea noastră – L. Popescu).

e-mail: [email protected].

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie

2012, cu modificările și completările ulterioare. 2 Referatul Serviciului de îndrumare și control al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție nr. 470/V-5/2017 din 26 iunie 2017, fila 2 (nepublicat).

28 Liviu Popescu

Astfel, se reține că, în prezent, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002

stipulează:

„Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar

atunci când se constată existența unor indicii de spălare a banilor

(sublinierea noastră – L. Popescu) sau de finanțare a terorismului, va informa

(sublinierea noastră – L. Popescu) de îndată Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție. În situația în care se constată finanțarea

terorismului, va informa (sublinierea noastră – L. Popescu) de îndată

Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare

a terorismului”.

Chiar irelevantă fiind, în opinia S.Î.C., problema de drept nu dispare,

așa că vom avea în vedere:

1. reglementarea, în esență nemodificată, a „sesizării penale” în

vechiul și noul Cod de procedură penală (pe de o parte, în vechiul Cod a se

vedea art. 214, art. 221-223 și art. 227; pe de altă parte, în noul Cod a se

vedea art. 61, art. 289-291);

2. modul de organizare și funcționare similar, în mare, al Agenției

Naționale de Integritate (în continuare A.N.I.) și al O.N.P.C.S.B.

Plecând de la aceste premise, vom reține ca fiind în continuare de

actualitate raționamentul, considerentele și concluzia Deciziei nr. 13/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în

interesul legii, care stipulează:

„Atât activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și aceea de

apreciere a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport

de evaluare (sublinierea noastră – L. Popescu), care se comunică, între altele,

organului de urmărire penală atunci când inspectorul de integritate constată

(sublinierea noastră – L. Popescu) fie existența unor diferențe semnificative,

în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și

veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a

unei incompatibilități.

Deși legea specială folosește termenii de „comunicare” sau

„transmitere” (sublinierea noastră – L. Popescu) în legătură cu rapoartele de

evaluare întocmite de către Agenția Națională de Integritate, în realitate

aceste acțiuni nu pot avea decât semnificația unor sesizări ale organului de

urmărire penală cu privire la săvârșirea unor presupuse infracțiuni de către

persoanele verificate [falsul în declarații prevăzut de art. 292 din Codul

penal (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu) sau conflictul de interese

prevăzut de art. 2531 din Codul penal (anterior, adăugirea noastră – L.

Popescu)].

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor… 29

Ţinând seama de modurile de sesizare prevăzute în art. 221 din Codul

de procedură penală (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu), este evident

că în aceste situații nu putem fi decât în prezența unor denunțuri (sublinierea noastră – L. Popescu), în sensul art. 223 din Codul de procedură

penală (anterior, adăugirea noastră – L. Popescu)”.

Totodată, în cadrul acestui subiect, nu lipsite de interes apreciem că

sunt și următoarele observații:

1. Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală:

a) este sesizat prin:

– plângere;

– denunț;

– actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege (cu

trimitere, implicită, la art. 61 C.pr.pen.);

b) ori se sesizează din oficiu.

2. În ceea ce privește informările O.N.P.C.S.B., excludem, de

principiu, plângerea și sesizarea din oficiu a parchetului (care nu constată în

mod nemijlocit).

3. O.N.P.C.S.B. nu are, potrivit legii sale de organizare și funcționare,

profilul funcțional al organelor de constatare prevăzut de art. 61 alin. (1) lit.

a) și c) C.pr.pen., astfel după cum acesta este conturat prin art. 61 alin. (1) și

(2) din același act normativ3.

În concluzie, vom considera că „informarea” O.N.P.C.S.B. prevăzută

de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 are natura juridică a unei

„încunoștințări despre săvârșirea unei infracțiuni” (art. 290 C.pr.pen.).

Adică a unui denunț.

Pentru că nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu caracterizează

comunicarea A.N.I. (în jurisprudența citată) ca fiind un (alt) mod de sesizare

„asimilat” denunțului, ci chiar „denunț”, nici noi nu o vom face.

3 Articolul 61 C.pr.pen. stipulează:

„(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei

infracțiuni, sunt obligate (sublinierea noastră – L. Popescu) să întocmească un proces-verbal

(sublinierea noastră – L. Popescu) despre împrejurările constatate:

[…]

(2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare

(sublinierea noastră – L. Popescu) a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau

conservare a mijloacelor materiale de probă (sublinierea noastră – L. Popescu). În cazul

infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale

vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor (sublinierea noastră – L. Popescu) și de a-l prezenta de

îndată organelor de urmărire penală.

[…]”

30 Liviu Popescu

II. Pasul următor, după sesizarea penală (pct. anterior).

„Majoritatea parchetelor au solicitat date și informații de la

O.N.P.C.S.B. (…) prin adresă”4, cu motivația, în principal, că art. 170 alin.

(4) C.pr.pen. a fost abrogat.

Articolul 170 alin. (1) C.pr.pen. stipulează:

„În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la

pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un

obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de

urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune (sublinierea

noastră – L. Popescu) persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să

le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă.


„Procurorul dispune (sublinierea noastră – L. Popescu) asupra

actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță

(sublinierea noastră – L. Popescu), dacă legea nu prevede altfel”.

Or, în cazul în analiză, legea (Codul de procedură penală) nu indică

folosirea altui instrument (în speță, „adresa”) procesual penal decât

ordonanța. Pe cale de consecință, această „adresă” nu poate „ține loc” de

ordonanță (pentru că nu există temei normativ, o eventuală substituire

contravine principiului legalității).


„Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit

dispozițiilor prevăzute în prezentul capitol”.

Cadrul procesual al solicitării de informații este fixat prin întrebarea

premisă: art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 656/2002.

Nu orice procuror, oricând, poate solicita aceste relații, ci exclusiv

„procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”.

Adică exclusiv în cadrul unui dosar penal, după începerea urmăririi

penale.

Legea nu reglementează printr-o normă specială modul în care se

realizează „solicitarea de date și relații” de către procuror.

Vom apela, în consecință, la regulile generale.

a) actul de dispoziție al procurorului/instanței prin care se stabilește

(decide) predarea (comunicarea) de date și informații reprezintă un act

procesual penal, întrucât:

„Actul procesual (sublinierea noastră – L. Popescu) este instrumentul

juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele și facultățile

4 Referatul S.Î.C., cit. supra, fila 5.

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor… 31

organelor judiciare (…). Sunt, de exemplu, acte procesuale îndeplinite de

organele judiciare: … (dispoziția, nota noastră – L. Popescu) de a se

administra probatorii (…)”5.

„Înscrisurile în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale

sau a unor măsuri procesuale [ordonanța (sublinierea noastră – L.

Popescu)… rechizitoriul … încheierea de ședință …] sunt simple documente

procedurale (sublinierea noastră – L. Popescu)”6.

Reductio ad absurdum. Presupunând, prin ipoteză, că procurorul a

decis7, exclusiv prin „adresă” (adică fără nicio ordonanță), ca O.N.P.C.S.B.

să-i comunice anumite informații, iar procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată (din oficiu sau la sesizarea

președintelui O.N.P.C.S.B.) că decizia procurorului de caz este neîntemeiată

(de exemplu, pentru că nu este pertinentă în raport cu soluționarea dosarului

penal invocat în adresă), atunci care va fi instrumentul procesual penal prin

care procurorul general va exercita controlul ierarhic?

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție va infirma o „adresă” ?!!

În concluzie, ca manifestare de voință, actul de dispoziție al

procurorului în cadrul unui dosar penal reprezintă un act procesual penal

asupra căruia se va dispune exclusiv prin ordonanță, în conformitate cu

dispozițiile art. 286 alin. (1) C.pr.pen.

Sub acest aspect, abrogarea art. 170 alin. (4) C.pr.pen. (probabil ca

redundant) nu schimbă cu nimic lucrurile8;

b) Comunicarea acestor dispoziții procesuale (adică solicitarea

aducerii la îndeplinire) către destinatar se va realiza în condițiile art. 264 alin.

(1) C.pr.pen., așadar în condițiile prevăzute de lege pentru citare.

5 V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea

generală, vol. V, Editura All Beck, București, 2003, p. 344-345. 6 Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura C.H.

Beck, București, 2012, p. 752. 7 Chiar dacă, în protocolul interinstituțional, ia forma unei rugăminți, în drept este o

decizie a procurorului care urmează a fi adusă la îndeplinire. 8 Articolul 170 alin. (4) C.pr.pen. a fost abrogat prin art. II pct. 33 din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 18/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

389 din 23 mai 2016).

Articolul 170 alin. (4) C.pr.pen. stipula, înainte de abrogare:

„Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuie să

cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce este

obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului

sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie

predate”.

32 Liviu Popescu

Adică, fie prin transmiterea documentului procedural ca atare (ordonanța) în

copie, integral sau în extras9, fie printr-o înștiințare

10 scrisă (adresă despre

actul procesual dispus) și transmisă prin agenții procedurali ai organelor

judiciare, prin poștă, serviciu de curierat sau poliție locală, notă telefonică11

sau telegrafică, în condițiile art. 257 alin. (1) C.pr.pen.

9 V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 373.

10 Gh. Mateuț, op. cit., p. 786.

11 Firește, „notă telefonică” nu înseamnă „convorbire telefonică”, cum, greșit, se mai

interpretează uneori în practică.

Forma scrisă, semnată și ștampilată este singura certificată și oficială, putând

produce consecințe juridice.

NATURA JURIDICĂ A INFORMĂRII OFICIULUI NAȚIONAL DE

PREVENIRE ȘI COMBATERE A SPĂLĂRII BANILOR.

PROCEDURA DE SOLICITARE DE INFORMAȚII DE LA OFICIUL

NAȚIONAL DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A SPĂLĂRII

BANILOR

dr. Remus JURJ-TUDORAN

Procuror − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,


Redactor-șef adjunct − revista ,,Pro Lege”

Examinând legislația europeană în materie, rapoartele întocmite de

instituțiile europene și literatura de specialitate cu privire la problema de drept

care face obiectul analizei, respectiv:

1. „Dacă sesizarea formulată de Oficiul Național de Prevenire și

Combatere a Spălării Banilor (în continuare Oficiul sau O.N.P.C.S.B.), în

baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/20021, constituie un mod de sesizare a

organelor de urmărire penală în sensul art. 61 sau art. 291 din Codul de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.) (sublinierea noastră – R.

Jurj-Tudoran)”;

2. „Dacă solicitarea de date și informații formulată în temeiul art. 8

alin. (5) și (6) din Legea nr. 656/2002 ori în alte cauze penale în care

sesizarea nu aparține O.N.P.C.S.B. se poate realiza prin adresă sau prin

ordonanță (sublinierea noastră – R. Jurj-Tudoran) de predare”,

expun următoarele:

1. Cu privire la prima problemă ridicată, respectiv „dacă

sesizarea/informarea formulată de O.N.P.C.S.B., în baza art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 656/2002, constituie un mod de sesizare a organelor de urmărire

penală în sensul art. 61 sau art. 291 C.pr.pen.”, apreciez că opinia exprimată

anterior2, în sensul că informarea formulată de O.N.P.C.S.B. trebuie

interpretată ca un denunț, conform art. 290 C.pr.pen., este corectă, cu

unele nuanțări, pentru următoarele motive:

– Unitățile de Informații Financiare (FIU – Financial Intelligence Unit)

au apărut ca agenții specializate în analiza informațiilor financiare și în



2012, cu modificările și completările ulterioare. 2 A se vedea L. Popescu, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării

Banilor: sesizare penală și, ulterior, solicitare de informații în cadrul unui dosar penal,

publicat în prezentul număr al revistei, la p. 27-32.

34 Remus Jurj-Tudoran

problematica spălării banilor, care să acționeze ca un filtru pentru informațiile

primite de la instituțiile financiar-bancare și de la alte entități care

intermediază operațiuni patrimoniale, în vederea transmiterii la autoritățile de

aplicare a legii numai a cazurilor în care apar indicii temeinice că se urmărește

o spălare de bani3.

– În anul 1996, Grupul Egmont4 a aprobat definiția Unității de

Informații Financiare (FIU), iar în 2004 a amendat această definiție prin

atribuirea FIU a unui rol important în combaterea finanțării terorismului5.

Astfel, FIU a fost definită ca „Agenție națională centrală responsabilă pentru

recepționarea (și, dacă permite, solicitarea), analizarea și transmiterea

informațiilor (sublinierea noastră – R. Jurj-Tudoran) către autoritățile

competente, a informațiilor financiare comunicate cu privire la bunurile

suspectate a fi produse criminale sau care sunt solicitate de legislațiile sau

reglementările naționale”.

– Prin Decizia nr. 2000/642/JAI a Consiliului din 17 octombrie 2000

privind acordurile de cooperare între unitățile de informații financiare ale

statelor membre în ceea ce privește schimbul de informații6, se reiterează

definiția FIU adoptată de Egmont Group și se statuează că FIU din statele

membre sunt constituite dintr-o singură unitate centralizată în scopul primirii

sau transmiterii informațiilor spre/sau provenind de la organisme

descentralizate. Textul din definiția adoptată de către Egmont Group îl

regăsim și în art. 21 alin. (3) din Directiva a III-a7 care obligă statele membre

8

3 A se vedea, pe larg, R. Jurj-Tudoran, D.D. Șaguna, Spălarea banilor. Elemente de

teorie și practică judiciară, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 180-183. 4 În 1995, agențiile guvernamentale și internaționale au format Grupul Egmont, ca un

organism care să ajute agențiile să coopereze și să schimbe informațiile în domeniul spălării

banilor și ulterior al finanțării terorismului (a se vedea site-ul https://www.egmontgroup.org/,

accesat la 19 februarie 2018). 5 A se vedea Information paper on Financial Intelligence Units and the Egmont

Group, septembrie 2004 (a se vedea http://216.55.97.163/wp-content/themes/bcb/bdf/int_

regulations/egmont/info_paper_final_092003.pdf, accesat la 22 februarie 2018). 6 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 271 din 24 octombrie 2000 (a

se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2000:271:

0004:0006:FR:PDF, accesat la 22 februarie 2018). Această definiție este preluată și în

Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea

produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005 și

ratificată de România prin Legea nr. 420/2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

968 din 4 decembrie 2006), rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din

25 aprilie 2007. 7 Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie

2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării

terorismului (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 309 din 25 noiembrie 2005,

a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:

Natura juridică a informării Oficiului Național de Prevenire și… 35

să se asigure că FIU are acces, în mod direct sau indirect, în timp util, la

informațiile financiare, administrative și de aplicare a legii de care are nevoie

pentru a-și îndeplini sarcinile în mod adecvat.

– Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea,

sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, în

acord cu Recomandarea nr. 29 a FATF, în art. 1 lit. f) definește unitatea de

informații financiare, ca un organism național, central, responsabil cu

primirea (și, în măsura în care se permite, solicitarea), analiza și

transmiterea de informații cu specific financiar către autoritățile

competente, informații:

(i) privind produse susceptibile de a deveni surse potențiale de

finanțare a terorismului; sau

(ii) necesare conform legislației naționale sau normelor în vigoare,

pentru a combate spălarea banilor și finanțarea terorismului.

– De asemenea, Directiva a IV-a9, în art. 32 alin. (3) prevede că

Unitatea de informații financiare, în calitatea sa de unitate centrală națională,

este responsabilă de primirea și analizarea rapoartelor privind tranzacții

suspecte și a altor informații relevante pentru spălarea banilor, infracțiuni

principale asociate sau finanțarea terorismului. Totodată, Unitatea de

informații financiare este responsabilă de comunicarea către autoritățile

competente a rezultatelor analizei sale și a oricăror informații

suplimentare relevante, în cazul în care există motive de a suspecta spălarea

banilor, infracțiuni principale asociate sau finanțări ale terorismului. Aceasta

este în măsură să obțină informații suplimentare de la entitățile obligate.

– Unitățile de informații financiare nu se pot sesiza din oficiu, ci pot fi

sesizate doar de către unitățile raportoare, în baza unor rapoarte de tranzacții

32005L0060&from=EN, accesat la 22 februarie 2018), modificată prin Directiva 2008/20/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 11.03.2008 (publicată în Jurnalul Oficial al

Uniunii Europene, L 76 din 19 martie 2008, a se vedea site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-

content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32008L0020&from=RO, accesat la 22 februarie 2018). 8 În vederea dezvoltării mijloacelor de cooperare între FIU-urile europene, în anul

2006, la nivelul Comisiei Europene s-a înființat un grup informal, denumit Platforma

Unităților de Informații Financiare din UE (The EU Financial Intelligence Units’ Platform).

În anul 2008 au fost emise rapoarte privind bunele practici de feedback în cazurile și

tipologiile de spălare a banilor și finanțarea terorismului, precum și în ceea ce privește

confidențialitatea și protecția datelor în activitatea FIU (a se vedea site-ul www.coe.int). 9 Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai

2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării

terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și

al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a

Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene, L 141/73 din 5 iunie 2015.


suspecte, de către autoritățile de aplicare a legii sau de către o altă unitate de

informații financiare în cadrul cooperării internaționale.

– Unitățile de informații financiare nu sunt numai baze de date10

pentru solicitările efectuate de agențiile de aplicare a legii, ci acestea au ca

funcție și solicitarea de la autoritățile naționale, inclusiv de la autoritățile de

aplicare a legii, de date și informații legate de o analiză a unor tranzacții

financiare suspecte de spălare a banilor, având acces online cu multe dintre

instituțiile importante ale statului.

– Potrivit art. 26 alin. (1)-(3) din Legea nr. 656/2002, Oficiul este un

organ de specialitate, care funcționează în subordinea Guvernului, având ca

obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării

actelor de terorism, iar în acest scop primește, analizează, prelucrează

informații și informează Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

– Potrivit art. 8 din Legea nr. 656/2002:

(1) Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor

(sublinierea noastră – R. Jurj-Tudoran), iar atunci când se constată existența

unor indicii de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, va informa

(sublinierea noastră – R. Jurj-Tudoran) de îndată Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție. În situația în care se constată finanțarea

terorismului, va informa (sublinierea noastră – R. Jurj-Tudoran) de îndată

Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare

a terorismului11

.

(3) Dacă în urma analizării și prelucrării informațiilor primite de

Oficiu nu se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau

de finanțare a terorismului, Oficiul păstrează informațiile în evidență.

(4) Dacă informațiile prevăzute la alin. (3) nu sunt completate timp de

10 ani, ele se clasează în cadrul Oficiului.

(5) După primirea informațiilor, în conformitate cu alin. (1),

procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală și Serviciul

10

Referitor la tehnologiile folosite de FIU, menționăm că pentru depistarea

tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor la nivelul statelor membre U.E. se folosește un

motor de căutare denumit HEMOLIA (Hybrid Enhanced Money Laundering Intelligence,

Investigation, Incrimination and Allerts), care folosește fluxurile de date de intrare pentru a

emite alerte financiare și acordări de prioritate pe bază de risc (a se vedea site-ul

www.hemolia.eu). 11

Legea nr. 125/2017 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 pentru

prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de

prevenire și combatere a finanțării terorismului, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 415 din 6 iunie 2017.


Român de Informații pot solicita Oficiului completarea acestora (sublinierea

noastră – R. Jurj-Tudoran).

(6) Oficiul are obligația de a pune (sublinierea noastră – R.

Jurj-Tudoran) la dispoziție procurorului care efectuează sau supraveghează

urmărirea penală și Serviciului Român de Informații, la solicitarea acestora,

datele și informațiile pe care le-a obținut (sublinierea noastră – R.

Jurj-Tudoran) potrivit dispozițiilor prezentei legi.

– Astfel, așa cum am subliniat, Unitatea de Informații Financiare nu

transmite autorităților de aplicare a legii simple informații financiare colectate

de la unitățile raportoare, ci transmite ,,intelligence”, care sunt informații

prelucrate, în baza unei analize operaționale și/sau strategice în urma căreia

se constată că sunt indicii temeinice privind comiterea unor fapte de spălare a

banilor sau finanțare a terorismului.

– Așa cum rezultă din art. 8 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, dacă în

urma analizării și prelucrării informațiilor primite de Oficiu nu se constată

existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a

terorismului, Oficiul păstrează informațiile în evidență.

– Doar în cazul în care procurorul solicită O.N.P.C.S.B. punerea la

dispoziție a datelor și informațiilor pe care le-a obținut potrivit legii, acesta

va transmite aceste date și informații neprelucrate și care nu vor constitui un

mod de sesizare a organelor judiciare, care sunt deja sesizate printr-un alt

mod, ci doar o simplă transmitere de informații, care pot fi sau nu folosite la

obținerea unor probe, dar nu pot fi folosite ca probe.

– Procurorul poate solicita O.N.P.C.S.B. și completarea informării

inițiale, caz în care are loc o nouă procedură de analiză și întocmirea unei noi

informări, care completează informarea inițială, și nu reprezintă o simplă

transmitere de informații financiare.

Trebuie subliniat că sesizarea a fost definită ca fiind un act procesual

prin care subiectul îndreptățit se adresează organului judiciar cu solicitarea

desfășurării activităților pe care legea i le oferă ca atribuții funcționale12.

Altfel spus, sesizarea înseamnă aducerea la cunoștința organelor judiciare

penale competente a împrejurării săvârșirii unei infracțiuni, în vederea luării

măsurilor procesuale și procedurale prevăzute de lege13.

Având în vedere cele expuse precum și argumentele pe care le vom

aduce în continuare, opinez că în ceea ce privește natura juridică a

12 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paidea,

București, p. 53. A se vedea și N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare, Editura

Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1985. 13 Gh. Mateuț, Procedura penală. Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex,

București, 1997, p. 107 și urm.


informării14

O.N.P.C.S.B., aceasta este o formă specială de sesizare, putem

spune chiar specializată15, asimilată din punct de vedere procedural

denunțului prevăzut de art. 290 C.pr.pen., având ca obiect fapte de spălare

de bani sau de finanțare a terorismului.

Astfel, potrivit art. 290 C.pr.pen., denunțul este încunoștințarea făcută

de o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. În

literatura de specialitate16, denunțul a fost definit ca fiind un act informativ

care se face exclusiv în interesul societății și nu în interesul particular al

denunțătorului. Aceasta spre deosebire de plângere, care se face mai mult în

interesul persoanei vătămate decât în interesul societății.

În același sens s-a pronunțat instanța supremă, cu privire la natura

juridică a actului încheiat de Agenția Națională de Integritate, care a decis că

încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse

infracțiuni, denunțătorul (Agenția Națională de Integritate) acționează în

virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste

organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut

cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu)17

.

Informarea O.N.P.C.S.B. nu poate fi încadrată ca fiind o sesizare din

oficiu a organelor de urmărire penală, întrucât sesizarea din oficiu are un

caracter intern, constând în posibilitatea (dreptul și obligația) organului de

urmărire penală de a se autosesiza, ori de câte ori a luat la cunoștință, prin

orice mijloc, fără vreo intervenție din afară, că s-a săvârșit o faptă prevăzută

de legea penală18. În acest sens, organul de urmărire penală încheie un

proces-verbal (art. 292 C.pr.pen.).

14

Anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 125/2017, termenul folosit de

legiuitor era de ,,sesizare”. Potrivit dicționarului, ,,a sesiza” înseamnă ,,a înștiința o autoritate

(în scris) despre un caz care trebuie cercetat; a se adresa unui organ de jurisdicție pentru

rezolvarea unei pricini. – După fr. ,,saisir” (a se vedea site-ul https://dexonline.ro/definitie/

sesizare, accesat la 29 noiembrie 2017).

A informa înseamnă ,,a da cuiva informații despre ceva sau despre cineva, a face

cunoscut; a înștiința” (a se vedea site-ul https://dexonline.ro/definitie/informare, accesat la 29

noiembrie 2017). 15

Într-o opinie exprimată anterior nu am inclus și asimilarea din punct de vedere

procedural, deoarece termenul de sesizare nu lăsa un loc așa de mare de interpretare ca

termenul de informare. A se vedea, pe larg, R. Jurj-Tudoran, D.D. Șaguna, op. cit., p.

194-199. 16 V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea Noului Cod de

procedură penală, în ,,Revista română de drept” nr. 3/1969, p. 25-26. 17

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, Dec. nr. 113/2015 (a

se vedea site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key

=id&customQuery%5B0%5D.Value=127753, accesat la 22 februarie 2018). 18 Gh. Mateuț, op. cit., p. 13.


Ori, în cazul în care informarea O.N.P.C.S.B. este primul act în

temeiul căruia organul de urmărire penală ia cunoștință de faptul că, în

realitatea obiectivă, s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, acesta va

constitui și actul de sesizare a organului de urmărire penală, întrucât

această informare întrunește toate condițiile denunțului, respectiv: datele

privind identificarea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a

Spălării Banilor (ca persoană juridică), indicarea reprezentantului legal

(președintele O.N.P.C.S.B. și reprezentantul parchetului) ori convențional,

descrierea faptei care formează obiectul informării, precum și indicarea

făptuitorului și a mijloacelor de probă (înscrisurile bancare, vamale, de

cadastru etc.), dacă sunt cunoscute.

Informarea O.N.P.C.S.B. nu se încadrează în modul de sesizare

reglementat de art. 291 C.pr.pen., respectiv ,,Sesizările făcute de persoane

cu funcții de conducere și de alte persoane”, conform căruia ,,orice

persoană cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației

publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor

persoane juridice de drept public, precum și orice persoană cu atribuții de

control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea

unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu,

sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală și să ia măsuri

pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă

să nu dispară”, și nici în modul de sesizare reglementat de art. 61

C.pr.pen., respectiv ca act încheiate de unele organe de constatare,

deoarece, deși este o autoritate publică care are atribuții de control și

sancționare a contravențiilor [art. 28 alin. (5), (6) din Legea nr. 656/2002]

privind neîndeplinirea de către unitățile raportoare a procedurilor de

identificare a clienților și de prelucrare a informațiilor referitoare la spălarea

banilor, atribuțiile de control nu vizează constatarea săvârșirii unor fapte

de spălare a banilor, această constatare rezultând în urma unei analize de

specialitate și nu a unui control tematic sau inopinat.

Însă nu excludem ca în urma unui control privind neîndeplinirea de

către unitățile raportoare a procedurilor de identificare a clienților și de

prelucrare a informațiilor referitoare la spălarea banilor să se constate

existența unor indicii temeinice de săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 31

din Legea nr. 656/2002, respectiv de divulgare de către funcționarii

O.N.P.C.S.B. a informațiilor primite în timpul activității, a informațiilor

deținute în legătură cu spălarea banilor și finanțarea terorismului și de

divulgare de către funcționarii unităților raportoare desemnați a faptei de a

avertiza clienții cu privire la sesizarea Oficiului. În acest caz, se va transmite

parchetului o sesizare în temeiul art. 291 C.pr.pen. și/sau art. 61 C.pr.pen., iar


nu o informare în temeiul art. 8 din Legea nr. 656/2002, cu raportare la

art. 290 C.pr.pen.

În sprijinul opiniei noastre, subliniem că Oficiul Național de Prevenire

și Combatere a Spălării Banilor19, deși este calificat potrivit legislației

internaționale ca un organ de informații financiare, nu poate fi inclus în unul

dintre serviciile secrete20, fiind un organ administrativ21, chiar dacă este situat

în cadrul unei autorități de aplicare a legii (poliție, vamă)22 sau un organ

judiciar (parchet)23, întrucât acesta nu are atribuții de culegere a informațiilor,

ci doar primește informații în domeniul spălării banilor pe care le analizează

și le prelucrează, iar dacă constată că sunt indicii temeinice de spălare a

banilor, informează Parchetul.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, republicată,

Oficiul24 va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când

se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor informează

de îndată25

, în baza deciziei plenului Oficiului26

, Parchetul de pe lângă

19

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor este organizat și

funcționează în baza Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor,

republicată, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării

actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare, ca organ de specialitate cu

personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului, prin

Cancelaria Prim-ministrului, cu sediul în municipiul București. În vechea lege (Legea nr.

21/1999), Oficiul era organizat și la nivel teritorial, corespunzător competenței teritoriale a

curții de apel. 20 FIU Bulgaria face parte din Serviciul de Informații Bulgar. Inițial, deși nu era

prevăzut în legea specială, sesizările Oficiului erau transmise Parchetului în mod secretizat, la

fel ca și în cazul serviciilor de informații. În prezent, acestea au un caracter confidențial,

regim care, potrivit Legii nr. 182/2002 privind informațiile clasificate, nu se încadrează în

categoria informațiilor clasificate. 21

A se vedea, pe larg R. Jurj-Tudoran, D.D. Șaguna, op. cit., p. 184-189. 22

Cu titlu de exemplu, menționăm cazurile Austriei, Portugaliei, Olandei, Finlandei,

Estoniei, Suediei. 23

Cu titlu de exemplu, menționăm cazurile Cipru, Luxemburg. 24 Conform Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Național de

Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Direcția Analiză și Prelucrare a Informațiilor din

cadrul Oficiului are următoarele atribuții principale: a) primește, analizează și prelucrează

cazurile suspecte de spălare a banilor și de finanțare a actelor de terorism, în conformitate cu

metodologia internă, aprobată prin decizie a plenului Oficiului; b) solicită, în condițiile art. 5 din

Lege, oricărei instituții competente, precum și persoanelor menționate la art. 8 din Lege datele și

informațiile necesare verificării, analizei și prelucrării cazurilor suspecte de spălare a banilor

și/sau de finanțare a actelor de terorism; c) întocmește note cu privire la rezultatul prelucrării

informațiilor, pe care le supune dezbaterii plenului Oficiului. 25 În ceea ce privește informarea de îndată, se constată că acest termen îl regăsim și

în alte norme procesuale, inclusiv în Codul de procedură penală (art. 221), fără a se defini

noțiunea de îndată. Potrivit Dicționarului Explicativ al limbii române, de îndată înseamnă


Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații (în cazul

infracțiunii de finanțare a terorismului).

Ca procedură, Plenul Oficiului constată existența unor indicii

temeinice de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, în baza unei analize

efectuate de unul sau mai mulți analiști financiari din cadrul Oficiului, și

decide trimiterea sesizării Parchetului. Direcția analiză și prelucrare a

informațiilor din cadrul Oficiului întocmește actul de informare pe care îl

semnează Președintele Oficiului și eventual contrasemnează reprezentantul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest fel, se

„acoperă” activitatea și responsabilitatea individuală a funcționarului din

cadrul Oficiului care efectuează propriu-zis analiza tranzacțiilor suspecte și

constatarea indiciilor cu privire la existența faptelor de spălare a banilor și de

finanțare a terorismului.

În concluzie, această informare-denunț a Oficiului nu este o condiție

obligatorie27 pentru efectuarea urmăririi penale în cauzele de spălare de bani, iar

urmărirea penală poate fi efectuată și în cazurile în care dosarul este format ca

urmare a formelor clasice de sesizare descrise mai sus.

fără întârziere, imediat. Subliniem că în alte norme din Legea nr. 656/2002 identificăm

anumite termene în care trebuie efectuate anumite activități, cum ar fi obligația raportorilor de

a informa Oficiul de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore, despre tranzacția efectuată, cu

excepția notarilor și avocaților, care au la dispoziție cel mult 3 zile, sau obligația Autorității

Naționale a Vămilor de a comunica Oficiului de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore,

informații de spălare a banilor și finanțare a terorismului ce sunt identificate în cursul

activității specifice. Având în vedere că în norma analizată nu se prevede în subsidiar și

termenul maxim, apreciem faptul că legiuitorul a avut în vedere că se poate depăși termenul

de 24 de ore, dar fără a se prejudicia activitatea Parchetului și obținerea în timp util a datelor

necesare în vederea valorificării informațiilor transmise de Oficiu prin sesizare. 26 Plenul Oficiului este structura deliberativă și de decizie, este format din câte un

reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministerului Justiției, Ministerului

Internelor și Reformei Administrative, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Băncii Naționale a României, Curții de Conturi și Asociației Române a Băncilor și

este numit în funcție pe o perioadă de 5 ani, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

instituțiilor reprezentate. Deciziile Plenului Oficiului se adoptă cu votul majorității membrilor

acestuia. 27 În același sens, a se vedea și Î.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 4072/2008 (a se vedea

site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&

customQuery%5B0%5D.Value=43242, accesat la 22 februarie 2018). În sens contrar, Trib.

Bacău, S. pen., Sent. pen. nr. 318/2001, menționată în Dec. pen. nr. 3621/2004 a Î.C.C.J., S.

pen. (a se vedea site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5

D.Key= id&customQuery%5B0%5D.Value=15561, accesat la 22 februarie 2018).


Trebuie precizat că, nefiind un organ judiciar, Oficiul nu poate furniza

probe în justiție28, ci doar informații de natură financiară, rezultate din analiza

complexă a rapoartelor de tranzacții suspecte transmise de unitățile

raportoare.

Informarea Oficiului fie constituie un punct de plecare într-o anchetă

penală, fie o completare, fie o confirmare a informațiilor obținute de organele

judiciare în cadrul anchetelor deja începute.

Așa cum s-a subliniat de către Europol, informația financiară

prelucrată este o componentă esențială a investigațiilor financiare, furnizând

indicii nu numai despre originea, transferurile, destinația, beneficiarii,

stocarea și utilizarea fondurilor, dar și despre reconstruirea mișcărilor

geografice ale infractorilor, descoperirea locului actual al persoanelor de

interes și recuperarea unor tipuri de date în legătură cu suspecții29

.

Conform raportului Europol din 2017, practicile de lucru și metodele

de înregistrare a informațiilor variază atât de mult în întreaga Uniune

Europeană încât o analiză comparativă este aproape imposibil de efectuat

pentru a evalua eficacitatea regimului de tranzacții suspecte, mai ales că

"utilitatea" informației financiare nu este în sine o cantitate

măsurabilă – întocmirea unui raport de tranzacții suspecte (STR) nu este în

mod necesar echivalent cu o anchetă sau o urmărire penală30.

În practica internațională, actul de sesizare a parchetului sau poliției

de către FIU cu privire la operațiunile suspecte de spălare a banilor îmbracă

forme diferite, de la un simplu raport, întocmit de FIU, până la întocmirea lui

ca o formă de sesizare în conformitate cu dispozițiile codului de procedură

penală31.

28 În același sens, D. Dumitru, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării

Banilor (a se vedea www.xprimm.ro/download/alb_2008/grup1/01_daciana_dumitru_alb_

2008.ppt, accesat la 22 februarie 2018). 29

Raport Europol 2017 Financial Intelligence Group ,,From suspicion to

action – Converting financial intelligence into greater operational impact”, p. 32 (a se vedea

site-ul https://www.europol.europa.eu/publications-documents/suspicion-to-action-converting

-financial-intelligence-greater-operational-impact, accesat la 3 decembrie 2017). 30

Idem, p. 29. 31

A se vedea, pe larg, Brigitte Unger, Henk Addink, Joras Ferwerda, Melissa van

den Broek, Ioana Deleanu, Raportul Proiectului ‘ECOLEF’ The Economic and Legal

Effectiveness of Anti-Money Laundering and Combating Terrorist Financing Policy – Final

Report (a se vedea site-ul http://www2.econ.uu.nl/users/unger/ecolef_files/Final%20ECOLEF

%20report%20(digital%20version).pdf, accesat la 1 decembrie 2017; proiectul este întocmit

în baza datelor furnizate de statele membre în ianuarie 2013. Pentru confirmarea datelor

cuprinse în acest raport am examinat și alte documente internaționale, cum ar fi: European

Commission – Commission staff working document – On improving cooperation between EU

Financial Intelligence units din 26 iunie 2017 (a se vedea site-ul ec.europa.eu/newsroom/


Astfel, în cazul în care FIU cehă (cunoscut și ca Unitatea Analitică

Financiară – FAU) constată fapte care sugerează că s-ar fi comis o infracțiune

de spălare a banilor, va depune o plângere penală în conformitate cu Codul de

procedură penală și va furniza autorității de aplicare a legii toate informațiile

pe care le-a găsit în cursul investigației sale. Raportul FIU este folosit ca

punct de plecare pentru o anchetă polițienească și, mai târziu, în ancheta

procurorului. Prin urmare, nu este folosit ca informație documentară (Section 32 paragraph 1 of the new AML/CFT Law)

32.

În Danemarca, în funcție de natura cazului și de complexitatea

acestuia, FIU va transmite un raport Biroului de urmărire penală pentru crime

grave economice din cadrul Procuraturii Generale sau la poliție, în vederea

efectuării urmăririi penale.

În Estonia, FIU transmite informațiile organelor de anchetă sub forma

unui raport, după ce se efectuează o analiză completă.

În Finlanda, FIU trimite rapoartele către Biroul Național de

Investigații și către poliția locală. În același timp, o copie a dosarelor este

trimisă biroului procuraturii, spre examinare.

În Franța, dacă FIU constată o suspiciune de spălare a banilor, în

conformitate cu art. 40 C.pr.pen. va face o notă informativă, care va trebui să

fie semnată de către directorul său și de către magistratul delegat care este

desemnat să colaboreze cu FIU și care apoi va fi transmisă autorităților de

aplicare a legii.

În Germania, potrivit noii legi de prevenire și combatere a spălării

banilor, intrată în vigoare în iunie 2017, FIU trece din structura poliției

federale BKA în structura autorității vamale, aflată în subordinea Ministerului

Finanțelor33

, sub denumirea de Autoritatea centrală pentru cercetări privind

tranzacțiile financiare. FIU are obligația obținerii și analizării informațiilor în

document.cfm?doc_id=45318, accesat la 30 noiembrie 2017), Parlamentul

European – Fighting tax crimes – Cooperation between Financial Intelligence Units,

disponibil pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2017/598603/

EPRS_STU%282017%29598603_EN.pdf, accesat la 30 noiembrie 2017, Mapping exercise

and gap analysis on FIUs powers and obstacles for obtaining and exchanging information,

disponibil pe site-ul http://ec.europa.eu/transparency/regexpert/index.cfm?do=groupDetail.

groupDetailDoc&id=33583&no=2, accesat la 30 noiembrie 2017, site-ul Băncii naționale din

Italia (a se vedea site-ul https://uif.bancaditalia.it/adempimenti-operatori/segnalazioni-

sos/index.html?com.dot marketing.htmlpage.language=1, accesat la 1 decembrie 2017). 32

A se vedea Raportul Proiectului ‘ECOLEF’, cit. supra, p. 180-181. 33

Legea este disponibilă în limba germană pe site-ul https://www.bundesfinanz

ministerium.de/Content/DE/Downloads/Gesetze/2017-06-24-G-z-Umsetzung-Vierte-Geld

waescherichtlinie.pdf?__blob=publicationFile&v=8, accesat la 30 noiembrie 2017. O

traducere în extras a fost efectuată la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.


legătură cu spălarea de bani sau finanțarea terorismului și transmiterea acestor

informații către oficiile publice competente naționale în scopul identificării,

împiedicării sau cercetării acestor fapte [art. 32 alin. (2) din Legea din iunie

2017]. Autoritățile de urmărire penală competente și Oficiul Federal pentru

Protecția Constituțională (serviciul secret) sunt îndreptățite să solicite

automatizat datele necesare îndeplinirii atribuțiilor de la FIU, dacă acest lucru

nu este interzis de limitările de transmitere. Dacă autoritățile de urmărire

penală au inițiat o procedură de urmărire penală, acestea comunică starea de

fapt împreună cu faptele aferente autorității financiare competente în situația

în care există o tranzacție care ar putea să fie de importanță pentru

administrația financiară, pentru introducerea sau executarea procedurii de

impozitare sau a celei fiscale penale. Dacă autoritatea de urmărire penală

efectuează consemnări în procedura penală pot fi și acestea transmise

autorității financiare. Comunicările și consemnările pot fi utilizate în

procedura de impozitare și în procedura penală pentru fapte fiscale penale

[art. 32 alin. (6) din Lege].

În Italia, după finalizarea analizei financiare, FIU transmite rapoartele

privind tranzacțiile suspecte, însoțite de un raport tehnic, unității monetare

speciale a Poliției Financiare și Procurorului Național Antimafia pentru

investigații ulterioare, dacă este necesar.

De asemenea, notifică autorităților judiciare orice constatări relevante

din punct de vedere penal. FIU închide rapoartele pe care le consideră

nefondate și informează astfel instituția raportoare printr-un flux de

informații.

În Luxemburg, FIU este structură în cadrul Procuraturii din

Luxemburg – Departamentul infracțiunilor economice. FIU Luxemburg

investighează un raport de tranzacții suspecte (în continuare RTS) și

efectuează o analiză de informații, apoi înaintează raportul de analiză către

procurorul competent34

.

În Polonia, Procuratura poate folosi datele FIU în construirea unui

dosar de caz și poate solicita informații de la FIU atunci când acestea susțin o

anchetă în curs.

O particularitate a sistemului fluxului de informații din Portugalia este

dubla raportare a entităților obligate. Aceste entități trebuie să raporteze în

același timp către FIU și către Unitatea Specializată din cadrul Parchetului și,

de asemenea, ele primesc feedback de la ambele instituții.

Parchetul nu începe neapărat o analiză formală penală/judiciară după

primirea rapoartelor, dar verifică propriile baze de date ("procedura

34

Procurorul general (PG) supraveghează Procuratura din Luxemburg (PL) și

Procuratura din Diekirch (PD). Cele două din urmă sunt birourile procurorilor districtuali.


administrativă"). De aceea, parchetul poate să furnizeze FIU informații cu

privire la anchetele formale deja existente, cum ar fi posibilele investigații în

curs de desfășurare. În același timp, FIU își desfășoară propriile investigații

preventive și înaintează rezultatul analizei sale către Unitatea Specializată a

Parchetului, precum și către una dintre unitățile de poliție, în funcție de

competență.

În Slovenia, FIU este de tip administrativ, în cadrul Ministerului

Finanțelor, și acționează ca o casă de compensare între entitățile raportoare și

autoritățile de aplicare a legii. FIU analizează RTS-urile trimise de entitățile

obligate și, dacă stabilește motivele suspiciunii de spălare a banilor, finanțare

a terorismului sau alte infracțiuni, transmite datele colectate ca notificări sau

informații Poliției sau Procuraturii, pentru investigații ulterioare.

În Slovacia, FIU primește majoritatea RTS de la entitățile naționale de

raportare și diseminează analiza către autoritățile de aplicare a legii

corespunzătoare, în conformitate cu prevederile Legii privind AML/CTF

(secțiunile 26 și 28). Majoritatea rapoartelor sunt transmise diferitelor unități

de poliție, sub coordonarea Forței Naționale de Poliție. Atunci când dovezile

sunt solide într-un caz de spălare a banilor, FIU poate propune Parchetului,

printr-o notificare, inițierea de investigații penale.

În Suedia, FIU este o unitate independentă a Consiliului de Poliție

Națională. FIU poate alege să transmită cazurile la Autoritatea Națională de

Procuratură din Suedia sau la unitatea specializată de poliție, Procurorul

General fiind cel care decide dacă poliția sau Autoritatea Națională de

Procuratură va urmări în cele din urmă cazul dar, în general, majoritatea

investigațiilor sunt conduse de un procuror.

În Spania, după primirea și analiza STR, administrația

SEPBLAC – FIU, prin intermediul ofițerilor de legătură de la Poliția

Națională și Garda Civilă, trimite rapoartele de spălare a banilor către

departamentele specializate ale Poliției Naționale.

În ceea ce privește securitatea și confidențialitatea informațiilor

primite, procesate, deținute sau difuzate de FIU, conform FATF – nota

interpretativă la recomandarea 29 (unități de informații financiare),

informațiile trebuie să fie protejate, schimbate și utilizate în condiții de

siguranță numai în conformitate cu procedurile, politicile și legile și

reglementările convenite.

Prin urmare, o FIU trebuie să dispună de reguli care să reglementeze

securitatea și confidențialitatea acestor informații, inclusiv procedurile de

manipulare, stocare, diseminare și protecție a acestora, precum și accesul la

astfel de informații.


FIU ar trebui să se asigure că membrii personalului său dispun de

nivelurile necesare de verificare a securității și de înțelegerea

responsabilităților lor în gestionarea și diseminarea informațiilor sensibile și

confidențiale. FIU ar trebui să se asigure că există acces limitat la facilitățile

și informațiile sale, inclusiv la sistemele informatice.

În opinia mea, nota interpretativă la Recomandarea 29, a FATF, nu

trebuie interpretată în sensul că actul cuprinzând informațiile financiare

prelucrate de FIU în urma analizei se transmite către parchet sau o unitate de

poliție în mod clasificat, ci că aceasta privește confidențialitatea fluxului de

informații în interiorul FIU și între FIU-uri, iar nu între FIU și parchet. În

același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr.

656/2002, care prevăd că informațiile în legătură cu sesizările primite sunt

prelucrate și utilizate în cadrul Oficiului, în regim de confidențialitate.

Aceasta înseamnă că fluxul de informații financiare între autoritățile

de reglementare, autoritățile de supraveghere, FIU-urile, organele de drept și

alte autorități competente din lanțul valoric ar trebui să circule liber și către

toate entitățile în conformitate cu legile, politicile și procedurile interne

existente și ar trebui să fie orientate spre rezultate, nu spre o simplă

procesare35

.

Informațiile financiare și analiza FIU sunt considerate o categorie

specială a surselor de informații, colectate în cadrul unui regim național de

combatere a spălării banilor și finanțare a terorismului. Aceste informații sunt

destinate să fie puse la dispoziția organelor de poliție și, în special, a

anchetatorilor financiari36

.

S-a subliniat că, deși în majoritatea țărilor informațiile RTS sunt

utilizate în scopuri informative, nu sunt utilizate ca dovadă în procedurile

judiciare.

În unele țări, informațiile RTS sunt direct admise în instanță și,

când astfel de situații apar între aceste sisteme diferite, țările ar trebui să

coordoneze și să promoveze utilizarea eficientă a informațiilor37

.

Precizăm că în România, deși informările O.N.P.C.S.B. nu sunt

considerate probe în procesul penal, în practica judiciară a instanțelor aceste

35

FATF report Operational Issues Financial Investigations Guidance June 2012,

disponibil pe site-ul http://www.fatf-gafi.org/media/fatf/documents/reports/Operational%20

Issues_Financial%20investigations%20Guidance.pdf, accesat la 29 noiembrie 2017. 36

Idem, paragr. 62. 37

Idem, p. 63.


sesizări sunt menționate pe aceeași poziție cu sesizările autorităților

financiar-fiscale38

.

2. Cu privire la ce-a de-a doua problemă ridicată, respectiv „dacă

solicitarea de date și informații formulată în temeiul art. 8 alin. (5) și (6) din

Legea nr. 656/2002 ori în alte cauze penale în care sesizarea nu aparține

O.N.P.C.S.B. se poate realiza prin adresă sau prin ordonanță de predare”,

precizăm că aceasta nu poate fi analizată din punct de vedere al dreptului

comparat, fiind particulară unui sistem de drept, fără relevanță asupra

influențării legislației internaționale, însă este cert că în special în cele în care

sistemele în care FIU este de tip administrativ, cum este și O.N.P.C.S.B.,

actele emise de FIU nu sunt probe în instanță, ci constituie doar un mod de

sesizare a organelor de urmărire penală.

În consecință, în opinia mea, având în vedere că ceea ce se solicită

O.N.P.C.S.B. sunt datele și informațiile pe care le-a obținut potrivit

dispozițiilor legii speciale (Legea nr. 656/2002), adică atât informațiile brute,

transmise de unitățile raportoare prin rapoartele de tranzacții suspecte, cât și

informațiile prelucrate în urma analizelor de specialitate și care nu au fost

comunicate parchetului, întrucât nu rezultau indicii de spălare a banilor, care

se păstrează în evidență și care nu sunt probe în instanță, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 170 C.pr.pen. privind predarea obiectelor, înscrisurilor

sau a datelor informatice, întrucât dispoziția legală menționată vizează

doar situațiile în care un obiect sau un înscris poate servi ca mijloc de

probă.

Or, așa cum am subliniat, O.N.P.C.S.B, în legătură cu infracțiunea de

spălare a banilor și/sau infracțiunea de finanțare a terorismului, nu deține și nu

furnizează obiecte sau înscrisuri care pot servi ca mijloc de probă.

În concluzie, ne raliem opiniei majoritare, și anume că solicitarea de

date și informații formulată în temeiul art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr.

656/2002 se efectuează prin adresă.

38

Cu titlu de exemplu, menționăm C. Ap. Craiova, S. pen. și pentru cauze cu minori,

Dec. nr. 961/2016. ,,S-a reținut că, prin sesizarea nr. C/VI/424/25.03.2010 Oficiul Național de

Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a solicitat efectuarea de cercetări penale față de

S.G și S.J. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, constând în aceea că au fost

supuse procesului de spălare a banilor fonduri în valoare totală de aproximativ 60.000 euro,

reprezentând impozitul pe venit aferent fondurilor în valoare de 1.167.119 lei, sustrase din

activitatea P.F.A. S.G. și depuse în numerar, ca aport personal, în conturile SRL, societăți

administrate de învinuita S.J.” De asemenea, s-a mai reținut că și A… – DGFP M., prin

sesizarea nr. 1167/26.04.2011, a solicitat efectuarea de cercetări penale față de învinuitul S.G.

pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 241/2005, înaintând în acest sens raportul de inspecție fiscală întocmit la

P.F.A. S.G.


De asemenea, solicitarea de completare a analizei inițiale care a

determinat sesizarea organului de urmărire penală39

se efectuează tot prin

adresă.

Alta este însă situația în care se cercetează alte infracțiuni, cum ar fi

infracțiunea prevăzută de art. 31 din Legea nr. 656/2002 sau infracțiuni

săvârșite de funcționari din cadrul O.N.P.C.S.B. în legătură cu serviciul sau

alt tip de infracțiuni, cum ar fi cea de favorizare a infractorului sau chiar

complicitate la spălare de bani, caz în care ne raliem opiniei autorului

anterior.

39

Analiza suplimentară va avea valoarea juridică fie a unei completări a sesizării

inițiale, fie a unei noi sesizări, în funcție de aprecierea procurorului de caz, care va avea în

vedere dispozițiile art. 63 raportat la art. 46 C.pr.pen. privind buna desfășurare a urmăririi

penale.

STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –

COMENTARII – ANALIZE

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE ÎN INTERPRETAREA

LEGII PENALE MAI FAVORABILE

Mircea PETRESCU




ABSTRACT

The author analyzes the issue of statutory limitation of criminal

liability under the more favorable criminal law, highlighting the

viewpoints expressed in the doctrine and arguing for his / her own

opinion.

Key words: the Criminal code in force, the more favorable criminal

law, the statutory limitation of criminal liability, the old Criminal

code.

Parchetul XXX a solicitat elaborarea unui punct de vedere „având ca

obiect chestiunea de principiu a întreruperii prescripției răspunderii penale

în interpretarea art. 5 alin. (1) din Codul penal în vigoare (în continuare

C.pen.) cu referire la art. 123 alin. (1) din vechiul Cod penal (în continuare

C.pen. din 1969), respectiv art. 155 alin. (1) C.pen.”

În cuprinsul lucrării se mai menționează că:

„La data de 14 noiembrie 2011, făptuitorul X, având calitatea de

notar public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit, prin

încălcarea legii, un act prin falsificarea acestuia cu prilejul întocmirii, prin

atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Plângerea penală a fost formulată la data de 14 decembrie 2015.

În cauză, prin Ordonanța din 23 martie 2016, s-a dispus începerea

urmăririi penale „in rem” pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzut și pedepsit de art. 246 C.pen. din 1969 cu

aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. și fals intelectual prevăzut și pedepsit de art.

289 C.pen. din 1969 cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen.


50 Mircea Petrescu

Prin Ordonanța din data de 23 martie 2016, s-a dispus, în baza art.

170 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală în vigoare (în continuare

C.pr.pen.), prezentarea, în original, și predarea de către Biroul Notarial, prin

făptuitor, în calitate de reprezentant, a actelor în cauză, fapt realizat sub

emitere de dovadă.

Prin Ordonanța din data de 24 martie 2016, în cauză s-a dispus

efectuarea unei constatări criminalistice grafice.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2016, raportul de constatare

criminalistică a fost adus la cunoștință făptuitorului, în conformitate cu

prevederile art. 172 alin. (12) C.pr.pen., ocazie cu care acesta a contestat

concluziile și a solicitat efectuarea unei expertize criminalistice grafice,

cerere admisă.

Prin Ordonanța din 10 mai 2016, în cauză s-a dispus efectuarea

expertizei.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2016, în conformitate cu prevederile

art. 177 alin. (1) și (2) C.pr.pen., făptuitorului i-au fost aduse la cunoștință

obiectul și întrebările expertizei și i s-a pus în vedere că are dreptul, conform

art. 173 alin. (4) C.pr.pen., la solicitarea unui expert recomandat. În cauză, a

fost efectuată expertiza, fără expert recomandat.

În aceste condiții, ulterior datei de 14 noiembrie 2016, mai exact la

data de 18 ianuarie 2017, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi

penale față de suspectul X, sub încadrarea juridică reținută, adusă la

cunoștință la data de 25 ianuarie 2017.

Speța în cauză (alături de alta similară, în care în interiorul

termenului primar de prescripție s-a dispus doar începerea urmăririi penale

„in rem”) a ridicat discuții privind întreruperea prescripției răspunderii

penale, având în vedere art. 5 alin. (1) C.pen. interpretat prin Decizia Curții

Constituționale nr. 265/20141, cât și prin deciziile pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție adiacente în materie.

Într-o opinie s-a apreciat că prescripția răspunderii penale se

întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel cum

prevede art. 155 alin. (1) C.pen.

Ca atare, conform opiniei sus-menționate, în astfel de situații,

începând de la ordonanța de începere a urmăririi penale „in rem” inclusiv,

orice act de procedură întrerupe prescripția. Autorii acestei opinii susțin că

fundamentul prescripției este, printre altele, pasivitatea organelor de

urmărire penală. Per a contrario, fundamentul întreruperii prescripției este

ieșirea din pasivitate, care se realizează prin acte de procedură.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 martie 2014.

Prescripția răspunderii penale în interpretarea legii penale mai … 51

Deci, norma de întrerupere este o normă mixtă – cu substanță

procesual penală –, astfel că actele de procedură întreruptive sunt guvernate

de procedura în vigoare, care este de imediată aplicabilitate. Cu alte cuvinte,

condițiile prevăzute la art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969 nemaifiind actuale și,

chiar, posibile, se aplică condițiile de la art. 155 alin. (1) C.pen.

Într-o altă opinie, condițiile de la art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969 se

impun și în prezent, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr.

265/2014. Astfel, se impune efectuarea acelor acte de procedură care trebuie

comunicate suspectului (echivalarea învinuitului) sau inculpatului. Şi în

cadrul acestei opinii s-au ridicat discuții în privința naturii actelor de

întrerupere, mai exact care sunt actele care întrerup prescripția.

Într-o părere s-a susținut că, doar începând cu ordonanța de efectuare

în continuare a urmăririi penale față de suspect, adusă la cunoștință,

prescripția este întreruptă.

Într-o altă părere s-a susținut că prin acele acte, care prin natura lor

se impun a fi comunicate suspectului sau inculpatului, și care au fost

comunicate făptuitorului, prescripția este întreruptă (a se vedea speța expusă

mai sus).”

Prescripția răspunderii penale

Necesitatea apărării ordinii sociale reclamă o reacție promptă și

inevitabilă față de orice infracțiune săvârșită, prin tragerea la răspundere și

sancționarea infractorilor. În doctrină s-a arătat că eficiența constrângerii

penale depinde de operativitatea cu care este realizată, scopul său fiind cu atât

mai înfăptuit cu cât intervine mai repede, adică la un moment cât mai apropiat

de acela al săvârșirii infracțiunii, când rezonanța socială a infracțiunii este

încă puternică în conștiința socială, când urmele și celelalte probe ale acesteia

sunt proaspete și vii în memoria martorilor și ale infractorului însuși2.

Prescripția apare în domeniul dreptului penal ca o cauză care înlătură

incidența legii penale, făcând să înceteze raportul penal de conflict, dacă

acesta nu a fost în întregime soluționat într-un anume interval de timp, fie sub

aspectul tragerii la răspundere penală și sancționării infractorului printr-o

hotărâre definitivă, fie sub aspectul executării în întregime a pedepsei

aplicate3.

Vintilă Dongoroz arată că ceea ce este criticabil în materia prescripției

nu este rațiunea sa de a fi, ci mecanismul său de acțiune și modul de

2 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, București, 1997, p.

331. 3 Ibidem.

52 Mircea Petrescu

reglementare: „Din moment ce, în câmpul prevențiunii generale, pedeapsa

după un timp nu mai poate avea niciun rost, finalitatea sa fiind realizată prin

mijlocirea anesteziantă a timpului și, deci, din moment ce sub latura aceasta

prescripția apare ca legitimă, nu rămâne de văzut decât dacă și sub latura

prevenției speciale s-a operat în chip indirect finalitatea pedepsei. În caz

afirmativ, prescripția ar trebui să ducă la înlăturarea pedepsei, iar în caz

negativ, ea nu va mai avea niciun efect. Or, defectul care viciază

reglementarea prescripției în legiuirile penale este că trece peste latura

prevențiunii speciale (preîntâmpinarea de noi atacuri din partea infractorului,

adăugirea noastră – M. Petrescu) și nu ține seama decât de prevențiunea

generală (împiedicarea exemplului rău și preîntâmpinarea răzbunării victimei

și a societății sau grupului social, adăugirea noastră – M. Petrescu)”4.

Art. 123 alin. (1) C.pen. din 1969. ,,Întreruperea cursului

prescripției

(1) Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 se întrerupe

prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat

învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de

prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți

participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe

unii dintre ei.”

Deci, conform art. 123 C.pen. din 1969, cursul termenului de

prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care,

potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea

procesului penal. Astfel de acte procesuale echivalează cu ieșirea din

pasivitate a statului, care începe în acest mod să își exercite dreptul de tragere

la răspundere penală a infractorului. Din economia textului de lege citat

rezultă că nu orice act procesual va avea efectul de întrerupere a prescripției

răspunderii penale, ci doar actele procesuale care, potrivit legii, trebuie

comunicate învinuitului sau inculpatului (cum ar fi aducerea la cunoștință a

învinuirii, aducerea la cunoștință a dreptului de a fi asistat de un apărător,

citarea pentru audiere, citarea pentru lămuriri în cazul efectuării unei expertize

etc.).

Efectuarea actelor procesuale întrerupătoare de prescripție are ca efect

neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvârșirii infracțiunii și până la

4 V. Dongoroz, în ,,Tratat de drept și procedură penală”, de I. Tanoviceanu, vol. III,

Tipografia Curierul Judiciar, București, 1927, p. 745-746.


data îndeplinirii actului. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou

termen de prescripție, instituția întreruperii prescripției fiind o cauză legală

care lipsește de eficiență timpul scurs până la momentul intervenirii sale.

Întreruperea cursului prescripției produce efecte in rem, față de toți


unii dintre ei.

Art. 155 C.pen. ,,Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale

(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin

îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de

prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți


unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o

dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului

penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale.”

Despre prescripția răspunderii penale se spune în mod tradițional că

înlătură răspunderea penală, neavând relevanță dacă procesul penal a fost deja

pornit sau nu și nici faza în care se găsește acesta (urmărirea penală, judecata

în prima instanță, apel sau recurs). Potrivit naturii sale juridice, prescripția

răspunderii penale este, în planul dreptului penal, o cauză de stingere a

răspunderii, fiind impropriu să o denumim cauză de înlăturare a răspunderii

penale, deoarece, în plan procesual, are ca efect împiedicarea punerii în

mișcare sau a exercitării acțiunii penale. Prescripția răspunderii penale stinge

dreptul statului de a trage la răspundere penală infractorul și obligația acestuia

de a suporta pedeapsa. În planul dreptului procesual penal, prescripția

reprezintă o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale.

În dispozițiile art. 155 C.pen. sunt reunite mai multe texte din vechiul

Cod penal privind întreruperea cursului prescripției (art. 123) și prescripția

specială (art. 124), cu unele modificări. Astfel, noul Cod penal, în art. 155

alin. (1) nu mai reproduce dispoziția potrivit căreia întreruperea prescripției

are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat

învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, ci cuprinde o

dispoziție nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripției este posibilă

prin îndeplinirea oricărui act de procedură. De observat că, prin această

54 Mircea Petrescu

modificare, acest alin. (1) al art. 155 C.pen. devine expresia unei legi penale

mai aspre decât dispoziția corespunzătoare din alin. (1) al art. 123 C.pen. din

1969, deoarece, de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, orice act

procesual poate întrerupe cursul prescripției răspunderii penale, actele

nemaifiind limitate doar la cele care se comunică învinuitului (suspectului)

sau inculpatului. S-a avut în vedere că stingerea treptată a rezonanței sociale a

faptei și uitarea ei odată cu trecerea timpului este mai bine să fie întreruptă

prin îndeplinirea oricărui act de procedură (de exemplu, citarea unui martor

sau audierea persoanei vătămate), deoarece și aceste acte sunt susceptibile să

readucă în memorie fapta săvârșită.

De reținut că actele sus-menționate trebuie să fie efectuate înainte de

expirarea termenului de prescripție, să fie emise de organe competente și să

nu fie nule. În cazul unor acte procesuale nule, prescripția se socotește

întreruptă de la data ultimului act întrerupător valabil5.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea

definitivă a cauzei (art. 5 C.pen.)

Pentru a se stabili care dintre cele două legi urmează să fie aplicată

faptei săvârșite sub legea veche, dar judecată sub legea nouă, au fost

formulate mai multe teorii cu privire la determinarea legii penale aplicabile în

situații tranzitorii.

Potrivit unei teorii, în caz de situații tranzitorii ar trebui să se aplice

întotdeauna dispozițiile legii vechi sub imperiul căreia a fost săvârșită fapta.

În susținerea acestei teorii s-a argumentat că numai legea veche era cunoscută

de infractor în momentul comiterii faptei și că numai această lege reflectă

pericolul social al faptei din momentul săvârșirii acesteia6. Un alt argument

adus în sprijinul acestei teorii a fost acela al drepturilor subiective câștigate de

infractor (dacă legea veche era mai favorabilă), care trebuie respectate și în

condițiile legii noi7. Teoria sus-menționată, cunoscută sub denumirea de teoria

ultraactivității legii penale, a fost susținută de reprezentanții Școlii clasice

penale.

În sens contrar, o altă teorie susține că în situații tranzitorii trebuie să

se aplice întotdeauna legea penală nouă, care retroactivează, motiv pentru care

5 A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2006, p.

276. 6 C. Mitrache, Comentariu, în ,,Noul Cod penal”, de G. Antoniu ș.a., vol. I, Editura

C.H. Beck, București, 2006, p. 58. 7 V. Pașca, Comentariu, în ,,Codul penal comentat. Partea generală”, vol. I, Editura

Hamangiu, București, 2007, p. 52.


această teorie poartă denumirea de teoria retroactivității legii penale. S-a

argumentat de către susținătorii acestei teorii că această lege (nouă)

corespunde cel mai bine nevoilor de apărare socială din acel moment și

conține cele mai eficiente măsuri de combatere a infracțiunilor8. Teoria

sus-menționată a fost criticată pe motiv că justifică aplicarea retroactivă a

unor legi penale care agravează răspunderea penală. Totuși, această teorie a

fost însușită de legiuitor numai în materia măsurilor de siguranță,

justificându-se astfel retroactivitatea legii noi care prevede astfel de măsuri9.

Această teorie a fost susținută de reprezentanții Școlii pozitiviste penale.

În fine, teoria care a câștigat teren din disputa celorlalte două este o a

treia, însușită de legiuitorul nostru, care susține că, în cazul situațiilor

tranzitorii, legea care trebuie să se aplice va fi întotdeauna legea mai blândă

sau principiul „mitior lex”.

Prin urmare, potrivit principiului mitior lex, dacă legea veche este mai

favorabilă (blândă), aceasta se va aplica, ea ultraactivând. Dacă, dimpotrivă,

legea nouă este mai favorabilă (blândă), aceasta se va aplica, ea retroactivând.

Extraactivitatea legii penale mai favorabile răspunde cel mai bine

cerințelor principiului umanist al dreptului penal, deoarece se aplică

întotdeauna, din două legi, cea mai avantajoasă pentru infractor. Așa cum s-a

subliniat în doctrină, această soluție s-a impus cu timpul în toate legislațiile

penale, considerându-se că aplicarea legii penale mai favorabile (mitior lex)

oferă o rezolvare acceptabilă atât pentru infractor, cât și pentru societate10

.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul faptelor care nu

au fost definitiv judecate este consacrat prin dispozițiile art. 5 C.pen., care

prevăd:

„(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea

definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică

legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor

din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență

aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în

timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai

favorabile”.

Câmpul de aplicare al art. 5 C.pen. vizează numai situația când se

succed două sau mai multe legi penale între momentul săvârșirii infracțiunii și

data judecării definitive a cauzei. Deci, fapta comisă este considerată

infracțiune atât de legea veche, cât și de cea nouă, dar, ținându-se seama de

8 C. Mitrache, Comentariu, op. cit., p. 58.

9 V. Pașca, Comentariu, op. cit., p. 52.

10 C. Mitrache, Comentariu, op. cit., p. 59.

56 Mircea Petrescu

faptul că acea cauză nu este definitiv soluționată, art. 5 C.pen. prevede că,

într-o asemenea situație, urmează să fie aplicată, dintre cele două sau mai

multe legi penale, cea mai favorabilă infractorului.

Așa cum s-a subliniat în doctrină11

, dacă legea veche, sub imperiul

căreia s-a săvârșit infracțiunea, este mai favorabilă inculpatului, acea lege se

va aplica, astfel ca fapta să nu rămână nesancționată, iar ordinea de drept să

fie satisfăcută. Obiectivul societății fiind atins, infractorul nu are niciun temei

să fie nemulțumit, fiindcă legea aplicată va fi chiar cea în vigoare la data

comiterii faptei, lege pe care a cunoscut-o și ale cărei consecințe și le-a

asumat când a săvârșit infracțiunea.

Condițiile de aplicare a legii penale mai favorabile

Pentru aplicarea legii penale mai favorabile este necesară îndeplinirea

a trei condiții:

a) prezența unei succesiuni de legi penale care incriminează aceeași

faptă;

b) legea (legile) succesivă (succesive) să fie în vigoare la data la care

urmează să fie realizată analiza;

c) legile să cuprindă în conținutul lor o incriminare sau sancționare

diferită a aceleiași fapte.

a) în cadrul primei condiții, trebuie să fim în prezența unei succesiuni

de legi penale care să prevadă aceeași faptă ca fiind infracțiune, indiferent de

stadiul procesual (fond, căi de atac, căi extraordinare de atac), adică

succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei și

momentul judecării definitive a infractorului, dar cu diferențe de abordare

privind:

– condițiile de incriminare;

– condițiile de tragere la răspundere;

– sancțiunile penale.

Analizând cele trei criterii, trebuie să se aplice legea cea mai blândă

pentru infractor în concret, și nu în general. De aceea se compară legile

succesive în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea

penală în cauza concretă, aflată în curs de urmărire penală sau dedusă

judecății.

Așadar, se alege legea mai favorabilă fără să se combine dispoziții

din legi diferite;

11

C. Mitrache, Comentariu, în ,,Explicații preliminare ale noului Cod penal”, de G.

Antoniu ș.a., vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 64.


b) cea de-a doua condiție se referă la faptul că legile ulterior apărute

trebuie să fie în vigoare, adică să ridice problema opțiunii cu privire la legea

mai favorabilă. Cu alte cuvinte, toate legile succesive să incrimineze fapta

comisă.

În măsura în care una dintre legile intervenite între momentul

comiterii infracțiunii și momentul condamnării nu mai prevede fapta ca

infracțiune, nu se poate pune problema aplicării legii penale mai favorabile,

fiind în prezența unei dezincriminări;

c) a treia condiție vizează incriminarea ori sancționarea diferită a

faptei săvârșite în legile care se succed.

În ceea ce privește criteriul sancțiunilor penale prevăzute, se va ține

seama de natura juridică a sancțiunii reglementate (de exemplu, este mai

favorabilă pedeapsa închisorii decât cea a detențiunii pe viață). Pentru a

înțelege cum operează aprecierea, din acest punct de vedere, privind stabilirea

legii mai favorabile, ne referim în continuare la câteva situații:

– dacă pedepsele aplicabile sunt detențiunea pe viață ori închisoarea,

se consideră că legea penală mai favorabilă este cea care prevede doar

pedeapsa cu închisoarea; în ipoteza în care o infracțiune se sancționează cu o

pedeapsă cu închisoare, iar cealaltă lege sancționează aceeași infracțiune cu o

pedeapsă cu amenda, mai favorabilă este legea care prevede pedeapsa cu

amenda;

– dacă sunt prevăzute pedepse de același fel (sau numai închisoarea,

sau numai amenda), dar în limite diferite, este mai favorabilă legea care

prevede un minim – ori, respectiv, un maxim – mai redus. În caz de pedepse

asimetrice sau dacă se aplică circumstanțe, se consideră mai favorabilă legea

penală care în ansamblul ei (adică atât în ceea ce privește circumstanțele

atenuante, cât și în ceea ce privește limitele de pedeapsă) este mai favorabilă.

Prin urmare, se apreciază ca fiind legea mai favorabilă cea care are

limitele minime și maxime de pedeapsă mai reduse.

Concluzii

Față de reglementarea anterioară, Codul penal în vigoare este mai

puțin precis, deoarece se renunță la precizarea de legea „cea mai favorabilă”

pentru mențiunea legea „penală mai favorabilă”. S-a apreciat că este puțin

probabil în practica legislativă să fie adoptate la intervale scurte de timp două

sau mai multe legi care, prin conținut, să fie mai favorabile decât legea veche.

În aplicarea art. 5 C.pen., după intrarea în vigoare a acestui cod, au

apărut probleme privind aplicarea legii penale mai favorabile în materia

prescripției răspunderii penale. După numeroase dezbateri teoretice, prin

58 Mircea Petrescu

Decizia nr. 2/201412

, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că, în aplicarea

articolului sus-menționat, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție

autonomă față de cea a pedepsei. Această interpretare a instanței supreme nu a

fost acceptată de Curtea Constituțională a României, care, prin Decizia nr.

265/2014, a stabilit că este neconstituțională. Curtea Constituțională a

României a decis că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale numai în

măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în

stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Instanța constituțională a

statuat că susținerea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia

sus-menționată, în sensul că prescripția răspunderii penale este o instituție

autonomă, este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul

penal ce reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal

(recidivă, concurs sau infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea

căreia îi aparține.

Referitor la evaluarea limitelor de sancționare din legile penale

succesive, se va avea în vedere, în mod prioritar, natura pedepselor (va fi mai

favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii decât legea care prevede

detențiunea pe viață; tot astfel, va fi mai favorabilă legea care prevede amenda

decât legea care prevede o pedeapsă privativă de libertate).

Dacă legile succesive prevăd aceeași categorie de pedeapsă, va fi mai

favorabilă legea care prevede o durată mai redusă a pedepselor privative de

libertate sau un cuantum mai redus al amenzii.

Când în legile succesive pedeapsa închisorii este prevăzută cu aceeași

limită minimă, însă maximul special este diferit, va fi mai favorabilă legea

care prevede un maxim special mai redus. Dacă pedeapsa închisorii pentru

fapta săvârșită este prevăzută în legile succesive cu același maxim, dar

minimul special este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim

al pedepsei mai redus.

În cazul legilor succesive care prevăd pedepse asimetrice (una dintre

legi prevede un minim mai scăzut, dar un maxim special mai ridicat, iar

cealaltă lege prevede o pedeapsă cu un minim special mai ridicat, dar cu un

maxim special mai scăzut), în determinarea legii penale mai favorabile se vor

analiza în concret împrejurările în care a fost comisă fapta și se va alege ca

fiind mai favorabilă legea care atrage o situație mai ușoară inculpatului.

Din analiza comparativă a dispozițiilor din vechiul Cod penal și,

respectiv, din Codul penal în vigoare, observăm că faptele pentru care este

12

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.


cercetat notarul X sunt incriminate atât în cuprinsul legii vechi, cât și în cel al

legii noi, fiind diferit însă regimul sancționator. Astfel,

Vechiul Cod penal

➢,,Art. 246. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de

serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos

și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se

pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani (sublinierea noastră – M.

Petrescu).”

➢,,Art. 289. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de

către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea

unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea

cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoare

de la 6 luni la 5 ani (sublinierea noastră – M. Petrescu).

(2) Tentativa se pedepsește.”

Codul penal în vigoare

➢,,Art. 297. Abuzul în serviciu

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor

legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește

cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa

o funcție publică (sublinierea noastră – M. Petrescu).

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public

care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept

al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe

temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare

sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică

necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.”

➢,,Art. 321. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de

către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin

atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin

omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu

închisoarea de la unu la 5 ani (sublinierea noastră – M. Petrescu).

60 Mircea Petrescu


Răspunzând problemelor de drept semnalate, observăm că faptelor

comise de către notarul X le vor fi aplicate prevederile vechiului Cod

penal – ca lege mai favorabilă –, întrucât:

➢ De la data săvârșirii infracțiunilor, respectiv 14 noiembrie 2011,

până în acest moment al urmăririi penale au intervenit două legi penale.

Așadar, prevederile vechiului Cod penal erau în vigoare la data

săvârșirii infracțiunilor, acestea fiind normele care au declanșat raportul

juridic penal de conflict.

➢ Codul penal în vigoare, evident, a intervenit până la judecarea

definitivă a cauzei.

➢ Ambele legi penale – cea veche și cea nouă – prevăd aceleași

infracțiuni.

➢ Sancționarea faptelor comise este diferită în cuprinsul legilor care

s-au succedat, cu mențiunea că abuzul în serviciu contra intereselor

persoanelor și falsul intelectual au un regim sancționator mai blând în

cuprinsul vechiului Cod penal.

Tocmai această condiție de sancționare penală face diferența

dintre legea nouă și cea veche, în sensul că dispozițiile vechiului Cod

penal vor fi aplicate în chestiunea supusă atenției.

Pe cale de consecință, în raport cu încadrarea juridică a faptelor

pentru care este cercetat suspectul-notar X, calculul privind prescripția

răspunderii penale se va face prin aplicarea regulilor din cuprinsul art. 123

C.pen. din 1969, din rațiunile anterior prezentate.

SCURTE CONSIDERAŢII REFERITOARE LA EFECTELE UNEI

CERERI DE CONSIMŢĂMÂNT, ÎN BAZA PRINCIPIULUI

SPECIALITĂŢII ÎN MATERIA EXTRĂDĂRII, ASUPRA CURSULUI

PRESCRIPŢIEI RĂSPUNDERII PENALE

Daniela DEDIU

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București

Doctorand – Institutul de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

ABSTRACT

The author analyzes the effects that a request for consent

addressed to the requested state by the Romanian authorities for

the prosecution of the extradited person has on the course of the

statutory limitation of criminal liability, while arguing for his/her

own opinion at the same time

Key words: consent, extradition, statutory limitation of criminal

liability, specialty principle.

Ipoteză: În privința persoanei A., autoritățile judiciare române au

formulat o cerere de extrădare din statul X în vederea judecării unei cauze

penale care se afla pe rolul Judecătoriei J. Cererea de extrădare a fost

admisă și persoana A. a fost predată autorităților române, fiind judecată și

condamnată la o pedeapsă cu închisoarea. În același timp, pe rolul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Z., persoana A. făcea obiectul unui alt

dosar penal pentru fapte comise anterior predării, astfel că s-a solicitat

statului X consimțământul în vederea urmăririi penale a acesteia.

Problematică: Ce efecte are o astfel de cerere asupra prescripției

răspunderii penale în cauza aflată pe rolul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Z.?

1. Unul dintre principiile tradiționale pe care se fundamentează

extrădarea este reprezentat de către regula specialității. Potrivit acestui

principiu, în esență, o persoană extrădată nu poate fi urmărită, judecată sau

condamnată pentru o altă infracțiune comisă înaintea predării sale, ci numai


62 Daniela Dediu

pentru aceea precizată în cererea de extrădare, fără acordul prealabil al statului

solicitat.

Principiul reprezintă o veritabilă garanție pentru persoana extrădată, în

sensul că regulile privind extrădarea nu vor fi eludate prin formularea unei

cereri pentru anumite infracțiuni și, ulterior, tragerea la răspundere penală

pentru fapte în privința cărora nu erau îndeplinite condițiile privind

extrădarea1. Din acest motiv, principiul specialității este incompatibil cu

urmărirea sau judecarea persoanei extrădate pentru fapte săvârșite anterior

remiterii și care nu au constituit obiectul cererii de extrădare. La originea sa

stă tocmai teama că statul solicitant își limitează cererea la anumite fapte și

ascunde intenția sa de a urmări persoana solicitată pentru alte fapte, de

exemplu, pentru infracțiuni politice sau pentru fapte care nu îndeplinesc

condiția dublei incriminări2.

În condițiile în care statul solicitant intenționează ca persoana

extrădată să fie urmărită penal sau judecată pentru fapte anterioare remiterii,

are posibilitatea să solicite printr-o nouă cerere adresată statului solicitat

consimțământul de a o judeca sau urmări penal și pentru aceste infracțiuni.

2. În materia extrădării, art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internațională în materie penală3, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, reglementează regula specialității.

Potrivit alin. (1) al acestui articol, persoana predată ca efect al extrădării nu va

fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse,

nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt

anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile

când:

a) statul care a predat-o consimte; în acest scop, autoritățile române

competente vor transmite statului solicitat o cerere însoțită de actele prevăzute

în art. 36 alin. (2) din aceeași lege și de un proces-verbal în care se

consemnează declarațiile persoanei extrădate;

b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în

termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă

a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

În situația în care se intenționează solicitarea consimțământul statului

care a predat persoana, cererea adresată statului străin se formulează de către

Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze

1 N. Lupulescu, Extrădarea, Editura Luceafărul, București, 2004, p. 153.

2 R. Blekxtoon, Comentary on an Article by Article Basis, în R. Blekxtoon, W. van

Ballegooij (ed.), „Handbook on the European Arrest Warrant”, Haga, T.M.C. Asser Press,

2005, p. 261-262. 3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

Scurte considerații referitoare la efectele unei cereri de consimțământ… 63

cauza în primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public, sau în

baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost

acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz.

3. Regula specialității este incidentă și în cazul predării în baza unui

mandat european de arestare, însă comportă anumite limitări. În art. 115 alin.

(1) din Legea nr. 302/2004 se prevede că persoana va putea fi urmărită,

judecată sau privată de libertate pentru o faptă anterioară predării, dacă statul

de executare a făcut o notificare Secretariatului General al Consiliului Uniunii

Europene, în sensul că acest consimțământ este prezumat, cu excepția situației

în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt

mod în decizia sa de predare4.

În celelalte situații, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta

autorității judiciare de executare o cerere de autorizare, însoțită de informațiile

prevăzute în art. 86 alin. (1) din legea sus-menționată. Astfel, această cerere

de autorizare presupune aceleași exigențe cu privire la conținut, transmitere și

traducere și, în consecință, sunt incidente și aceleași cazuri de refuz obligatorii

și facultative, precum și oferirea de garanții. Ceea ce variază este doar

termenul în care se adoptă decizia, acesta fiind de cel mult treizeci de zile de

la data primirii cererii5. Până la obținerea acestei autorizații, persoana poate fi

acuzată sau inculpată în statul de emitere, dacă nu i se aplică nicio măsură

restrictivă de libertate6.

Dispozițiile sus-menționate nu se aplică atunci când intervine una

dintre următoarele circumstanțe:

a) când persoana urmărită a renunțat în mod expres în fața autorității

judiciare de executare la regula specialității, înaintea predării;

4 România a formulat următoarea notificare: „România declară că, în relația cu

acele state membre care au transmis o notificare în același sens Secretariatului General al

Consiliului, consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei

persoane pentru alte fapte săvârșite anterior predării acesteia în baza unui mandat european

de arestare se prezumă, cu excepția cazului în care autoritatea judiciară română de

executare dispune altfel prin hotărârea de predare” [disponibilă pe site-ul https://www.ejn-

crimjust.europa.eu/ejn/libdocumentproperties.aspx?Id=331 (accesat la 1 iunie 2017)]. De

asemenea, au mai formulat astfel de notificări doar Austria și Estonia, astfel că această

excepție se aplică doar în relațiile dintre aceste trei state membre [declarațiile notificate ale

Austriei și Estonia sunt disponibile pe site-ul https://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/lib

categories.aspx?Id=14 (accesat la 1 iunie 2017)]. 5 Articolul 27 alin. (4) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie

2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

(publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 190 din 18 iulie 2002). 6 A se vedea, în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C-388/08 PPU,

Leymann și Pustovarov, Hotărârea din 1 decembrie 2008, ECLI:EU:C:2008:669, paragr. 76.

64 Daniela Dediu

b) când persoana urmărită a renunțat, după predare, să recurgă la regula

specialității în legătură cu anumite infracțiuni anterioare predării sale.

Declarația de renunțare la regula specialității se dă în fața autorității judiciare

competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal

conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi

asistată de către un avocat. Renunțarea la regula specialității trebuie să fie

voluntară și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor acesteia;

c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru

căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de

45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest

teritoriu după ce l-a părăsit;

d) când infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de

libertate;

e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă

de libertate sau o măsură de siguranță.

4. Revenind la ipoteza formulată, se naște întrebarea ce efecte are o

cerere de consimțământ adresată statului solicitat de către autoritățile române

în vederea urmăririi penale a persoanei extrădate asupra cursului prescripției

răspunderii penale.

Prescripția răspunderii penale reprezintă o cauză ce stinge raportul

juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă

de timp rezonabilă. Având în vedere tocmai necesitatea tragerii la răspundere

penală a autorilor într-un interval de timp cât mai scurt de la data săvârșirii

infracțiunilor, legea prevede ca, după expirarea termenelor stabilite de către

ea, răspunderea penală să nu mai poată fi angajată, punându-se capăt

incertitudinii sau nesiguranței7.

În noul Cod penal (în continuare C.pen.), prescripția – cauză care

înlătură răspunderea penală – este reglementată în art. 153, putându-se regăsi,

de asemenea, dispoziții privind termenele de prescripție a răspunderii penale

(art. 154 C.pen.), întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (art. 155

C.pen) și suspendarea cursului prescripției răspunderii penale (art. 156

C.pen.).

Întreruperea cursului prescripției este o cauză care lipsește de eficiență

timpul scurs până la momentul intervenirii sale, făcând să curgă un nou

termen de prescripție, după îndeplinirea actului întrerupător8.

7 M. A. Hotca (coord.) ș.a., Instituții de drept penal, Editura Universul Juridic,

București, 2014, p. 345. 8 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,

ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 184.


O cauză specială de întrerupere a cursului prescripției răspunderii

penale o întâlnim în art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia

cererea de extrădare transmisă statului solicitat întrerupe cursul prescripției

răspunderii penale neîmplinită anterior.

În privința caracterului întrerupător al cererii de extrădare, acesta se

explică prin existența manifestării de voință a organelor judiciare de a da curs

urmăririi sau judecării cauzei, precum și de perioada de timp ce nu poate fi

cuantificată până la care statul solicitat se poate pronunța asupra cererii.

5. Dispoziții relevante găsim și pe tărâmul dreptului procesual. Astfel,

art. 368 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) prevede

un caz opțional de suspendare a judecății în caz de extrădare activă: atunci

când, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o

cauză penală, instanța pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin

încheiere motivată, suspendarea judecății până la data la care statul solicitat

va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.

Posibilitatea suspendării cauzei aflate în cursul judecății își găsește

rațiunea în necesitatea evitării judecării cauzei în lipsa inculpatului, precum și

subsecvent în evitarea rejudecării cauzei în cazul redeschiderii procesului

penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Așadar, se creează nu

numai cadrul respectării dreptului persoanei în cauză de a fi prezentă la

judecarea cauzei, dar se și evită folosirea excesivă a resurselor justiției.

Din punctul de vedere al efectelor suspendării procesului penal, în

doctrină s-a admis că suspendarea reprezintă totodată un caz de suspendare a

termenului prescripției răspunderii penale9. Deopotrivă, putem aduce ca

argument și faptul că, în lipsa suspendării judecății, dacă acesta își continuă

cursul și conduce la condamnarea persoanei solicitate, ulterior extrădării

acesteia, admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal

face să curgă un nou termen al prescripției răspunderii penale10

. Mutatis

mutandis, cu privire la o altă situație care în lumina legislației penale

anterioare permitea suspendarea procesului penal – sesizarea Curții

Constituționale a României în vederea pronunțării asupra unei excepții de

neconstituționalitate –, instanța supremă a admis că la termenul de prescripție

a răspunderii penale se adiționează perioada în care procesul a fost suspendat

ca urmare a faptului că dosarul cauzei a fost înaintat și s-a aflat pe rolul Curții

Constituționale a României în vederea soluționării unei excepții de

9 M.A. Hotca (coord.) ș.a., op. cit., p. 347.

10 Articolul 155 alin. (5) C.pen.

66 Daniela Dediu

neconstituționalitate pentru care s-a dispus sesizarea instanței de contencios

constituțional în acest sens11

.

6. În mod logic, dispoziții similare celor prevăzute în art. 368 C.pr.pen.

nu regăsim și în privința fazei urmăririi penale. Aceasta se explică prin aceea

că noua legislație procesual penală oferă cadrul efectuării urmăririi penale față

de o persoană în lipsă, iar formularea unei cereri de extrădare nu reprezintă

niciun impediment în această procedură, legiuitorul considerând că numai

judecata în lipsă, nu și urmărirea penală, este în măsură să ofere dreptul la

rejudecarea cauzei.

7. Relativ la cererea de solicitare a consimțământului pentru urmărirea

persoanei solicitate, deși, în esență, scopul acesteia este același ca și al cererii

de extrădare, efectele acesteia, în opinia noastră, sunt diferite. Astfel,

transmiterea unei cereri de solicitare a consimțământului pentru urmărirea

persoanei solicitate pentru alte fapte anterioare predării nu întrerupe cursul

prescripției răspunderii penale, ci reprezintă o cauză de suspendarea a

acestuia.

Astfel, potrivit art. 156 alin. (1) C.pen, cursul termenului prescripției

răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o

împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a

acțiunii penale sau continuarea procesului penal, iar conform alin. (2) al

aceluiași articol, prescripția își reia cursul în ziua când a încetat cauza de

suspendare. Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 74 din Legea nr.

302/2004, potrivit cărora persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici

urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici

supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale pentru orice fapt

anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, reiese că în

așteptarea pronunțării asupra cererii de către statul solicitat, organele de

urmărire penală nu pot efectua acte de urmărire care să implice prezența

inculpatului, aspect care constituie o împrejurare de neînlăturat ce împiedică

continuarea procesului penal.

Trebuie menționat că regula specialității nu se opune luării de către

statul solicitant a unor măsuri, numite „măsuri conservatorii”12

, în privința

altor infracțiuni comise anterior predării și care nu au făcut obiectul cererii de

extrădare. Așa cum reiese din art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

autoritățile române vor lua măsurile necesare în vederea unei eventuale

11

Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 3473/2010, disponibilă pe

site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&

customQuery%5B0%5D.Value=83937 (accesat la 5 martie 2018). 12

F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic,

București, 2014, p. 216.


trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației române, inclusiv recurgerea

la o procedură în lipsă. Totuși, recurgerea la astfel de măsuri nu poate duce la

rezolvarea cauzei penale, fiind lovite de nulitate toate actele de procedură

efectuate care presupun prezența persoanei vizate13

.

Deopotrivă, în cazul transmiterii cererii de solicitare a

consimțământului, în baza principiului specialității pot fi aplicabile

prevederile art. 312 alin. (2) C.pr.pen. care reglementează unul din cazurile de

suspendare a urmăririi penale, respectiv situația în care există un impediment

legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.

Prin urmare, cauza de suspendare își produce efectul de la data la care

cererea de acordare a consimțământului a fost transmisă statului solicitat și

operează până în momentul în care autoritățile competente din acesta se

pronunță asupra cererii.

13

Ibidem.

NECESITATEA ADMINISTRĂRII ÎNCĂ DIN FAZA DE URMĂRIRE

PENALĂ A PROBEI CU EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PRIVIND

ESTIMAREA RETROACTIVĂ A ALCOOLEMIEI ŞI VALOAREA

PROBATORIE A ACESTEIA

Cristian ANGHEL

Procuror-șef –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

Secția judiciară penală

ABSTRACT

The author analyzes the solutions in the judicial practice

regarding the establishment of blood alcohol content in the light of

the Decision of the Constitutional Court of Romania no. 732/2014

relating to the offense of driving a vehicle under the influence of

alcohol or other substances referred to in art. 336 par. (1) of the

Criminal Code, reaching the conclusion that it is necessary to

administer, ever since the stage of criminal investigation, evidence

with the forensic expertise on the retrospective assessment of

blood alcohol content..

Key words: blood alcohol content, driving a vehicle under the

influence of alcohol or other substances, forensic expertise, refusal

or circumvention of providing biological samples.

1. Probleme de drept apărute în practica judiciară referitoare la

administrarea probatoriului privind infracțiunea de conducere a unui

vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută în art.

336 alin. (1) din Codul penal (în continuare C.pen.).

Referitor la chestiunea de drept supusă analizei1, în practica judiciară a

parchetelor s-a pus în discuție posibilitatea ca, în funcție de „Reperele


1 Pentru efectuarea studiului, au fost analizate actele normative aplicabile în cauză,

respectiv:

– Codul penal și deciziile Curții Constituționale a României pronunțate în

interpretarea art. 336 C.pen., precum și Codul de procedură penală în materia administrării

probelor specifice pentru investigarea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența

alcoolului sau a altor substanțe;

– Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, Ordinul ministrului justiției nr. 2632/2014 pentru aprobarea

Necesitatea administrării încă din faza de urmărire penală a probei cu… 69

Metodologice cu privire la expertiza medico-legală efectuată pentru

estimarea retroactivă a alcoolemiei”, aprobate prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior de Medicină Legală nr. 2/2015, „procurorul să dispună

clasarea cauzei, fără a mai dispune calculul retroactiv al alcoolemiei, în

situațiile în care inculpatul declară că a încetat consumul de băuturi

alcoolice de mai puțin de 45 de minute pe stomacul gol, sau de mai puțin de

90 de minute pe stomacul cu conținut alimentar, dacă valorile alcoolemiei

sunt descrescătoare, iar diferența dintre acestea este egală sau mai mare

decât 0,10 g‰, respectiv dacă alcoolemia este în creștere sau inculpatul a

consumat alcool după evenimentul rutier”.

Raportat la problema de drept sus-menționată, se pot ridica

următoarele aspecte:

– „dacă afirmațiile dubitative din concluziile rapoartelor de expertiză

pot sta ca temei al trimiterii în judecată sau se impune clasarea cauzei”;

– „cărei metode de analiză ar trebui să i se acorde prioritate de către

organele judiciare în procesul stabilirii potențialului probator al rapoartelor

de expertiză medico-legală efectuate pentru calculul retroactiv a

alcoolemiei?”;

– „dacă se poate aprecia că inculpatul avea la momentul conducerii o

alcoolemie de peste 0,80 g‰ chiar în absența unei expertize medico-legale,

câtă vreme în reperele metodologice se arată că deoarece rata de eliminare

individuală … are limite cuprinse între 0,10-0,40 g‰ se acceptă o valoare

medie situată între 0,12-0,20 g‰ cu o medie ponderată de 0,15 g‰”.

În esență, trebuie precizat că referitor la Decizia Curții Constituționale

a României nr. 732/2014, pronunțată cu privire la art. 336 C.pen., în

Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, cu modificările și completările ulterioare,

și Ordinele procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr.

253/2013 și nr. 100/2017 referitoare la efectuarea de lucrări repartizate de conducerea unității

de parchet;

– Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea

instituțiilor de medicină legală și Hotărârea Guvernului nr. 774/2000 pentru aprobarea

Regulamentului de aplicare a ordonanței sus-menționate;

– Ordinul comun al ministrului justiției și ministrului sănătății nr. 1134/C-255/2000

pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a

altor lucrări medico-legale;

– Ordinul ministrului sănătății nr. 1512/2013 pentru aprobarea Normelor

metodologice privind recoltarea, depozitarea și transportul probelor biologice în vederea

probațiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenței în organism a substanțelor

sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul

persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier;

– Hotărârea Consiliului Superior de Medicină Legală nr. 2/2015 prin care sunt

aprobate Normele metodologice privind estimarea retroactivă a alcoolemiei.

70 Cristian Anghel

interpretarea unanimă a Curții de Apel București se desprinde concluzia

legalității incriminării, infracțiunea nefiind deci dezincriminată2.

În vederea stabilirii legalității și oportunității trimiterii sau nu în

judecată a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336

C.pen., procurorul trebuie să analizeze condițiile de tipicitate ale

infracțiunii și, în funcție de probele administrate în cauză, trebuie să decidă

dacă se impune sau nu sesizarea instanței de judecată.

În cazul infracțiunii sus-menționate, organul de urmărire penală este

suveran să administreze probele pe care specificul activității infracționale le

presupune, raportat la fiecare situație de fapt concretă.

În final, referitor strict la raportul de expertiză privind estimarea

calculului retroactiv al alcoolemiei, așa cum rezultă din particularitățile

acestei expertize și din concluziile formulate în actele întocmite, se reține3 că

totuși calculul expertului este unul estimativ, acesta urmând a fi interpretat în

contextul tuturor celorlalte probe administrate în cauză.

2. Analiza practicii Curții de Apel București în pronunțarea

hotărârilor de condamnare/amânare/achitare a inculpaților trimiși în

judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen. Trebuie să precizăm că studiul are în vedere soluțiile definitive

pronunțate de Curtea de Apel București în cursul anului 2017, prin care s-a

hotărât fie condamnarea/amânarea aplicării pedepsei, fie achitarea inculpaților

trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen.

De asemenea, studiul vizează și soluțiile de achitare, respectiv

condamnare/amânarea aplicării pedepsei și pe cauze în care alcoolul se afla,

fie în faza de absorbție, fie în faza de eliminare, precum și soluțiile dispuse în

cazul recoltării unei singure probe biologice.

2 Cu titlu de exemplu, a se vedea Dec. pen. 1267/A/2016 a C. Ap. București , S. I

pen., dosar 7372/1748/2015, nepublicată. 3 Referitor la decizia „medicilor legiști care nu stabilesc valoarea alcoolemiei și

comunică faptul că nu pot stabili această valoare, deoarece conducătorul auto se află în faza

de absorbție a alcoolului, iar nu în faza de eliminare, astfel că unele unități de parchet dispun

clasarea cauzei”, în opinia Institutului Național al Magistraturii, însușită de participanții

la ședințele de formare profesională, s-a decis că „problema este una preponderent de

natură administrativă, ținând de bunele practici în relația dintre Institutul Național de

Medicină legală și organele judiciare. Din punct de vedere strict juridic, calculul retroactiv al

alcoolemiei nu constituie o probă sui-generis, ci o expertiză medico-legală, ca urmare

împrejurarea că nu poate furniza concluzii de certitudine ori că rezultatele ei depind de

obținerea unor date de anchetă nu este de natură să împiedice administrarea probei; de toate

aceste aspecte se va ține seama în interpretarea rezultatelor expertizei de către magistrat,

expertul fiind dator a se conforma celor dispuse prin ordonanța organului de urmărire

penală”.


În aceste condiții, analiza are în vedere și Normele metodologice

privind estimarea retroactivă a alcoolemiei, precum și celelalte reglementări

procedurale aplicabile în cauză referitoare la procedura recoltării de mostre

biologice și la estimarea retroactivă a alcoolemiei.

2.1. Soluții definitive de achitare a inculpaților pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen. (două probe biologice)

2.1.1. Prin Rechizitoriul nr. 122/P/2015 din data de 26 mai 2014,

întocmit de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul

pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența

alcoolului sau a altor substanțe prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen. cu

aplicarea art. 5 din același cod.

S-a reținut că, în noaptea de 4/5 decembrie 2012, ora 02.46, inculpatul

a consumat băuturi alcoolice, după care a condus autoturismul în București,

având în sânge o îmbibație alcoolică de 1,90 g‰.

Întrucât emana vapori de alcool, inculpatul a fost testat cu aparatul

etilotest, prilej cu care s-a constatat că îmbibația alcoolică era de 0,87 mg/l

alcool pur în aerul expirat.

Inculpatul a fost de acord cu prelevarea probelor biologice și a declarat

organelor de poliție că la data de 5 decembrie 2012, în intervalul de timp

cuprins între 02.30-02.40, a consumat 150 ml whisky.

Însoțit de către polițiști și martorul asistent, inculpatul s-a prezentat la

Institutul Național de Medicină Legală ,,Mina Minovici”, însă nu s-a reușit

recoltarea probei de sânge, motiv pentru care inculpatul a fost condus la o altă

unitate sanitară.

Prin Buletinul de analiză toxicologică alcoolemie, Institutul Național

de Medicină Legală ,,Mina Minovici” (denumit în continuare I.N.M.L.) a

comunicat organelor judiciare concluziile medico-legale în ceea ce privește

cantitatea de alcool exprimată în grame la 1000 ml de sânge (g‰), în sensul

că proba I de la ora 04.25 evidenția o alcoolemie de 1,90, iar proba II de la ora

05.25, o alcoolemie de 1,70.

În cursul urmăririi penale a fost efectuată o expertiză privind

interpretarea retroactivă a alcoolemiei, avându-se în vedere datele de consum

menționate. Prin raportul de expertiză s-a constatat o neconcordanță între

alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum și valorile certe stabilite la

analiză, concluzionându-se că la data de 5 decembrie 2012, la ora 02.46,

inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în creștere de circa 1,50-1,75

g‰.

72 Cristian Anghel

Inculpatul a contestat rezultatul expertizei sus-menționate, considerând

că datele avute în vedere sunt eronate, declarând în faza de urmărire penală că

a consumat 400 ml vodcă de 500-60

0 concomitent cu consumul de alimente.

În faza de judecată a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală,

avându-se în vedere 4 variante de consum, respectiv:

– varianta I: între orele 02.35-02.40, inculpatul a consumat 100-150

ml whisky fără a se preciza starea reală de plenitudine a stomacului;

– varianta II: între orele 02.35-02.40, inculpatul a consumat 100-150

ml whisky și a mâncat înainte la ora 02.00;

– varianta III: între orele 02.10-02.40, inculpatul a consumat 400 g

palincă de aproximativ 500/48

0 după ce a mâncat;

– varianta IV: între orele 02.00-02.40, inculpatul a mâncat și a

consumat 400 g votcă de 500/60

0.

Astfel, expertiza a concluzionat că la data de 5 decembrie 2012, ora

02.46, inculpatul ar fi avut:

– varianta I: o alcoolemie teoretică în creștere de circa 1,50-1,75

g‰, în funcție de cantitatea reală de băutură consumată;

– varianta II: o alcoolemie teoretică în creștere de circa 1,50-1,70

g‰, în funcție de starea reală de plenitudine a stomacului;

– varianta III: o alcoolemie teoretică în creștere de circa 0,60 g‰;

– varianta IV: o alcoolemie teoretică în creștere de circa 0,70 g‰.

Prin Sentința penală nr. 33/2016, pronunțată de către Curtea de Apel

București, Secția a II-a penală în dosarul penal nr. 3305/2/2015, s-a dispus

achitarea inculpatului, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură

penală (în continuare C.pr.pen.), soluția definitivă fiind pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 476/20164.

Achitarea inculpatului a fost dispusă întrucât în optica definitivă a

instanțelor de judecată „prima probă de sânge a fost recoltată la 2 ore după

depistarea inculpatului în trafic, iar recalcularea cu variantele sale de

consum profită inculpatului față de dubiul câștigat acestuia”.

Așa cum se observă, soluția definitivă de achitare a inculpatului își are

temeiul în decizia instanței de judecată de a solicita estimarea retroactivă

pentru mai multe variante de consum. Or, această premisă greșită a instanței

de judecată nu putea avea drept finalitate decât un rezultat diferit, care astfel

profită inculpatului și duce la achitarea acestuia.

Consider că proba solicitată de către instanța de judecată și soluția de

achitare, întemeiată pe rezultatul unei expertize estimative și relative, aceasta

fiind bazată pe variante diferite de consum, constituie o decizie izolată care nu

4 Ambele hotărâri nepublicate.


poate reprezenta un reper jurisprudențial pentru administrarea probelor și,

respectiv, investigarea și judecarea faptelor penale de conducere sub influența

alcoolului.

2.1.2. Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Alexandria nr. 4012/P/2015, inculpatul a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului

prevăzute în art. 336 C.pen.

Prin actul de sesizare, s-a reținut că, la data de 11 decembrie 2015,

inculpatul a fost oprit în trafic, la volanul autoturismului său, și, întrucât

emana halenă alcoolică, a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind 0,48

mg/l alcool pur în aerul expirat, motiv pentru care a fost condus la spital

pentru recoltarea a două probe biologice de sânge.

Din buletinul de analiză a reieșit faptul că sângele recoltat de la

inculpat conținea: proba I – 0,90 g‰ alcool în sânge și proba II – 0,85 g‰

alcool în sânge.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, menționând că anterior

consumase trei pahare cu vin.

Prin Sentința penală nr. 159/20175, pronunțată de către Judecătoria

Alexandria în dosarul penal nr. 4301/740/2016, în procedură simplificată,

inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni închisoare (rezultanta

de 1 an a fost stabilită după revocarea unei amânări).

Prin Decizia penală nr. 1705/20176, Curtea de Apel București, Secția a

II-a penală a dispus achitarea inculpatului, conform art. 16 alin. (1) lit. b)

teza I C.pr.pen., având în vedere probabil răspunsul I.N.M.L., potrivit căruia

„...există incertitudine generată de factori impredictibili în faza de absorbție.

Se estimează că la ora 0,15 alcoolemia era mai mică decât valoarea primei

probe fără a se putea face însă aprecieri științifice raportat la limita de 0,80,

posibil, sub, posibil, peste...” (decizia nu era redactată la data întocmirii

articolului).

Soluția definitivă de achitare, pronunțată de către Curtea de Apel

București, Secția a II-a penală, este discutabilă chiar dacă cele două probe de

sânge recoltate la interval de 1 oră, potrivit normelor de medicină-legală, se

află aproape de limita concentrației de 0,80 g/l alcool pur în sânge peste care

fapta de conducere constituie infracțiune.

Cu toate acestea, în dosarul sus-menționat, potrivit reperelor

metodologice privind efectuarea expertizei medico-legale pentru estimarea

retroactivă a alcoolemiei, aprobate prin Hotărârea Consiliului Superior de

Medicină Legală nr. 2/2015 (pct. 2.1.), valorile alcoolemiei deși sunt

5 Nepublicată.

6 Idem.

74 Cristian Anghel

descrescătoare, rata de eliminare individuală are o valoare mai mică de 0,10

g‰ (diferența dintre cele două valori ale alcoolemiei evidențiată de probele

de sânge).

În aceste condiții, potrivit reperelor metodologice se apreciază că

alcoolul se afla în faza de absorbție, caz în care nu se poate efectua

expertiza privind estimarea retroactivă a alcoolemiei, medicul legist putând

face doar aprecieri cu privire la alcoolemie în raport cu limita legală și a

comunica organului judiciar că la momentul cu relevanță juridică alcoolul

se afla în faza de absorbție, alcoolemia din acest moment fiind mai mică

decât valoarea primei probe biologice fără a se cunoaște valoarea concretă

a acesteia (pct. 2.1. paragr. 2).

Prin urmare, întrucât medicul legist nu face decât aprecieri relative,

fără a indica o valoare a alcoolemiei egală sau inferioară limitei legale de 0,80

g/l alcool pur în sânge, față de datele de consum ale inculpatului,

recunoașterea faptei, valoarea alcoolemiei în aerul expirat și valorile

descrescătoare ale alcoolemiei, potrivit probelor biologice, la care se adaugă

celelalte probe administrate în cauză, considerăm că trimiterea în judecată a

inculpatului a fost corectă și că soluția de condamnare a primei instanțe este

legală și temeinică.

2.1.3. Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Alexandria s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor

substanțe prevăzute în art. 336 C.pen.

În actul de sesizare s-a reținut că la data de 14 decembrie 2015, orele

22.45, inculpatul a condus autoturismul în timp ce se afla sub influența

băuturilor alcoolice, având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală

(proba I, 23.10 – 1,15 g‰ alcool și proba a II a, 00.10 – 1,25 g‰ alcool).

La aparatul etilotest rezultatul a fost 0,66 mg/l alcool pur în aerul

expirat (22.50).

Inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii, precizând că a

consumat circa 1,5 litri de bere, în intervalul orar 21.00-22.00.


Alexandria în dosarul penal nr. 2369/740/2016, inculpatul a fost achitat,

conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen., prin Decizia penală nr.

126/2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția I-a penală

fiind respins apelul declarat de către parchet7.

Pentru a hotărî achitarea inculpatului, instanțele de judecată au reținut

faptul că: „Raportul de expertiză medico-legală apreciază că există un dubiu

7 Ambele hotărâri nepublicate.


cu privire la nivelul alcoolemiei de la momentul săvârșirii faptei, respectiv

ora 22.45, dubiu ce îi profită inculpatului. Întrucât nu se poate stabili cu

certitudine dacă nivelul alcoolemiei era de peste 0,80 g‰, există un dubiu

referitor la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, fapta nefiind

prevăzută de legea penală”.

Soluția definitivă de achitare a instanței de judecată își are temeiul în

aceleași repere metodologice adoptate de către Consiliul Superior de

Medicină Legală, potrivit cărora atunci când valoarea alcoolemiilor este în

creștere, alcoolul se află în faza de absorbție, caz în care nu se poate efectua

expertiza privind estimarea retroactivă a alcoolemiei, medicul legist putând

face doar aprecieri cu privire la alcoolemie în raport cu limita legală și a

comunica organului judiciar că la momentul cu relevanță juridică alcoolul

se afla în faza de absorbție, alcoolemia din acest moment fiind mai mică

decât valoarea primei probe biologice fără a se cunoaște valoarea concretă

a acesteia (pct. 2.1. paragr. 2).

Cu privire la această soluție de achitare, trimitem la concluziile de la

punctul de mai sus, care sunt deopotrivă aplicabile.

2.1.4. Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, a

fost trimis în judecată inculpatul, care a condus la data de 20 februarie 2015,

orele 12.50, autoturismul fără a deține permis de conducere și având în sânge

o îmbibație alcoolică mai mare de 0,80 g/l, acesta fiind implicat într-un

accident de circulație rezultat cu vătămarea corporală a unui martor.

Testarea cu aparatul a arătat o valoare de 0,64 mg/l alcool pur în aerul

expirat la orele 13.40, inculpatul declarând că a consumat alcool, mai exact 1

pahar de vin și 500 ml bere în intervalul orar 12.00-12.10 și a mâncat

concomitent.

Inculpatul a avut o alcoolemie de 1,30 g la 1000 ml sânge – rezultat

aferent primei probe recoltate la ora 14.26 și o alcoolemie de 1,20 g la 1000

ml sânge – rezultat aferent celei de-a doua probe recoltate la un interval de o

oră.

Din raportul de expertiză medico-legală privind interpretarea

retroactivă a alcoolemiei în cauză rezultă că nu s-a putut efectua calculul

retroactiv al alcoolemiei față de cele statuate prin Hotărârea nr. 2 din

18.09.2015 a Consiliului de Medicină Legală.

Prin Sentința penală nr. 113/05.04.2017, pronunțată de către Judecătoria

Cornetu în dosarul penal nr. 13460/1748/2016, inculpatul a fost condamnat

pentru infracțiunea prevăzută în art. 336 C.pen., iar prin Decizia penală nr.

76 Cristian Anghel

1034/2017, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, s-a dispus

achitarea inculpatului, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pr.pen.8

În decizia de achitare, instanța de apel reține că: „…stabilirea prin

calcul retroactiv a alcoolemiei inculpatului la momentul depistării sale nu a

fost posibilă, nici măcar la nivel teoretic, deoarece un astfel de calcul

retroactiv ar contraveni reperelor adoptate prin Hotărârea 2/18.09.2015 a

Consiliului de Medicină Legală. Astfel, deși alcoolul se afla în faza de

eliminare, se constată că de la consumul de alimente până la producerea

accidentului a trecut mai puțin de 90 de minute, interval de timp apreciat în

reperele menționate ca indispensabil pentru a se putea realiza calculul

retroactiv, în condițiile în care inculpatul a declarat cu ocazia prelevării

probelor biologice că a consumat alcool, mai exact 1 pahar de vin și 500 ml

bere în intervalul orar 12.00-12.10 și a mâncat concomitent. Teza privind

faptul că alcoolul se afla în faza de absorbție este întărită și de testarea cu

alcoolscopul, care la rândul său nu a avut loc imediat după depistarea în

trafic, ci la aproape o oră de la acest moment, respectiv la 13.40 și atestă o

alcoolemie de 0,64 alcool în aer expirat, ceea ce semnifică o alcoolemie

aproximativ dublă în sânge”.

Cu privire la soluția definitivă de achitare sus-menționată, trimitem la

concluziile expuse la punctele anterioare.

2.2. Soluții definitive de condamnare a inculpaților/amânare a

aplicării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336

C.pen. (două probe biologice)

2.2.1. Situația în care valoarea alcoolemiei este descrescătoare

(valoarea alcoolemiei celei de-a doua mostre de sânge este mai mică decât

a primei mostre de sânge)

În cadrul acestei ipoteze, am analizat 4 situații majore în care valoarea

alcoolemiei descrescătoare pentru cele două probe de sânge recoltate este

situată între următoarele limite:

A. 0,90-0,85,

B. 1,30-1,20,

C. 2,15-1,85,

D. 3,20-3,10.

Cu o mică marjă pe care o vom indica, celelalte hotărâri judecătorești

sunt pronunțate pentru aceleași valori ale alcoolemiei, astfel cum aceasta este

evidențiată de probele de sânge recoltate.

A. Valori ale alcoolemiei situate între 0,95 g/l -0,85 g/l

8 Idem.


Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, a

fost trimis în judecată inculpatul pentru comiterea infracțiunii de conducere a

unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzute în art.

336 alin. (1) C.pen., reținându-se în actul de sesizare că, la data de 30 ianuarie

2016, inculpatul a condus autoturismul, având o îmbibație alcoolică în sânge

ce depășește limita legală.

S-a reținut că, la data de 30 ianuarie 2016, inculpatul a fost oprit în

trafic la volanul autoturismului pentru un control de rutină și, întrucât emana

halenă alcoolică, a fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,44 mg/l

alcool pur în aerul expirat, față de această din urmă valoare fiind condus la

spital pentru recoltarea a două probe biologice de sânge, în vederea stabilirii

alcoolemiei. Din buletinul de analiză a sângelui a reieșit că sângele recoltat de

la inculpat conținea 0,95 g‰ (prima probă) și 0,85 g‰ (a doua probă) alcool

în sânge.

Prin Sentința penală nr. 188/2017, Judecătoria Alexandria a dispus, în

dosarul penal nr. 4396/740/2016, condamnarea inculpatului la o pedeapsă de

1 an și 6 luni închisoare, însă Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin

Decizia penală nr. 1655/20179, a hotărât condamnarea la o pedeapsă cu amenda

penală.

Pentru a menține soluția de condamnare, instanța de apel a reținut că:

„Față de declarația inculpatului că a consumat 2-3 pahare cu bere între orele

20.00-22.00 sau 200 ml votcă și un sandwich, cu 10 minute înainte de a se

urca la volan, Comisia a arătat că nu se poate estima retroactiv alcoolemia

inculpatului pentru data de 30 ianuarie 2016, ora 00.35. În aceste condiții,

Curtea va lua în considerare alcoolemia astfel cum a rezultat din probele de

sânge care au fost recoltate imediat după depistarea inculpatului în trafic și

care au fost de 0,95‰, la ora 01.20, și 0,85‰, la ora 02.20. Așa cum a

reținut și instanța de fond, față de valoarea mai redusă a alcoolemiei potrivit

celei de-a doua probe, rezultă că alcoolul se afla în faza de eliminare și, prin

urmare, la momentul circulării pe drumul public putea fi chiar mai ridicată”.

Se observă că această soluție definitivă corectă de condamnare pentru

infracțiunea prevăzută în art. 336 C.pen. este total diferită de soluțiile de

achitare menționate la pct. 2.1.2. și 2.1.4., deși valorile alcoolemiei din dosar

sunt mai apropiate de valorile de la pct. 2.1.2. (rata de eliminare individuală

fiind diferită, este adevărat) și mai mici decât cele de la pct. 2.1.4. și că în

toate cauzele nu s-a efectuat estimarea retroactivă a alcoolemiei.

9 Idem.

78 Cristian Anghel

Pentru valori ale alcoolemiei apropiate celor din cauza analizată,

sunt de menționat următoarele soluții definitive pronunțate de către Curtea de

Apel București:

– sentința penală nr. 264/21.06.2017 pronunțată de Judecătoria

Alexandria în dosarul penal nr. 7430/740/2016, definitivă prin decizia penală

nr. 1605/09.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a

penală10

(etilotest – 0,63, proba I – 1,15, proba II – 1,05);

– sentința penală nr. 56/04.04.2017, pronunțată de Judecătoria Bolintin

Vale în dosarul penal nr. 4614/192/2016, definitivă prin decizia penală nr.

1493/01.11.2017 a Curții de Apel București, secția a I-a penală11


B. Valori ale alcoolemiei situate între 1,30 g/l-1,20 g/l

Prin rechizitoriul întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Zimnicea s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen.,

reținându-se, în esență, că inculpatul, la data de 2 martie 2016, ora 15.55, a

condus un moped, având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală

(etilotest – 0,64, proba I – 1,30, proba II – 1,20).


Zimnicea în dosarul penal nr. 1754/339/2016, a fost stabilită pedeapsa de 8

luni închisoare, a cărei aplicare a fost amânată prin Decizia penală nr.

1119/2017, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală12

dispunând

respingerea apelului declarat de către inculpat.

Pentru valori ale alcoolemiei apropiate celor din cauza analizată sunt

de menționat următoarele soluții definitive pronunțate de către Curtea de Apel

București:

– Sentința penală nr. 137/2017, pronunțată de către Judecătoria

Alexandria în dosarul penal nr. 5516/740/2016, definitivă prin Decizia penală

nr. 877/2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală (etilotest – 0,75,

proba I – 1,50‰ alcool, proba II – 1,40‰ alcool);

– Sentința penală nr. 86/2017, pronunțată de către Judecătoria Bolintin

Vale în dosarul penal nr. 3642/192/2016, definitivă prin Decizia penală nr.

1477/2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală

(proba I – 1,70, proba II – 1,60);

– Sentința penală nr. 1504/11.07.2017, pronunțată de către Judecătoria

Giurgiu în dosarul penal nr. 5116/236/2017, definitivă prin Decizia penală nr.

10

Idem. 11

Idem. 12

Idem.


1448/2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală


C. Valori ale alcoolemiei situate între 2,15 g/l-1,85 g/l

Prin Rechizitoriul din data de 28 octombrie 2016 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Bolintin Vale, a fost trimis în judecată inculpatul pentru

săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului

sau a altor substanțe prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen., constând în aceea

că, la data de 11 mai 2016, în jurul orelor 21.15, a condus autoturismul cu o

alcoolemie peste limita legală. Inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest la

ora 21.20, rezultatul fiind 0,70 mg/l alcool în aerul expirat, iar din buletinul de

analiză toxicologică-alcoolemie rezultă că acesta a avut o alcoolemie de 2,15

g‰ proba I la orele 21.45 și de 1,85 g‰ proba II la orele 22.45.


Bolintin Vale în dosarul penal nr. 4148/192/2016, inculpatul a fost

condamnat, soluția fiind definitivă prin Decizia penală nr. 1706/2017,

pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a II-a penală13

.

Pentru valori ale alcoolemiei apropiate celor din cauza analizată este

de menționat Sentința penală nr. 222/2017, pronunțată de către Judecătoria

Roșiorii de Vede în dosarul penal nr. 1494/292/2017, definitivă prin Decizia

penală nr. 1523/2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală (proba

I – 2,65, proba II – 2,55).

D. Valori ale alcoolemiei situate între 3,20 g/l -3,10 g/l

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu

Măgurele, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul pentru

săvârșirea infracțiunilor de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului

sau a altor substanțe prevăzută în art. 336 alin. (1) C.pen. și de conducere a

unui vehicul fără permis de conducere prevăzută în art. 335 alin. (1) din

același cod, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen.

Inculpatul a fost testat cu aparatul etilotest, care a indicat 1,57 mg/l

alcool pur în aerul expirat, fiind prelevate două mostre de sânge, în vederea

stabilirii alcoolemiei.

Din adresa Serviciului de Medicină Legală Teleorman a rezultat că

sângele recoltat de la inculpat a conținut: proba I – 3,20 g‰ alcool pur în

sânge și proba II – 3,10 g‰ alcool pur în sânge.

Prin Sentința penală nr. 33/2017, pronunțată în dosarul penal nr.

2390/329/2016 de către Judecătoria Turnu Măgurele, s-a dispus

condamnarea inculpatului, soluția fiind definitivă potrivit Deciziei penale nr.

13

Idem.

80 Cristian Anghel

799/2017, pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția a II-a

penală14

.

2.2.2. Situația în care valoarea alcoolemiei este crescătoare

(valoarea alcoolemiei celei de-a doua mostră de sânge este mai mare

decât a primei mostre de sânge)

Soluția identificată și analizată în cadrul ipotezei din normele

metodologice privind estimarea retroactivă a alcoolemiei în care valoarea

alcoolemiei este crescătoare este aceea de la pct. 2.1.3. asupra căreia nu

insistăm, detaliile din sentința definitivă de achitare a inculpatului fiind deja

menționate.

2.3. Soluții de condamnare/amânare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute în art. 336 C.pen. (o singură probă biologică recoltată)

Este de precizat faptul că nu am identificat soluții definitive de

achitare, pronunțate de către Curtea de Apel București în anul 2017 referitoare

la trimiteri în judecată, după decizia Curții Constituționale a României nr.

732/201415

, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen., comisă

în ipoteza prelevării unei singure mostre biologice.

Considerăm că este importantă și analiza infracțiunilor de conducere a

unui vehicul de către o persoană aflată sub influența alcoolului atunci când se

recoltează doar o singură probă de sânge pentru trei argumente esențiale.

În primul rând, practica, așa cum vom arăta, cunoaște asemenea

situații.

În al doilea rând, normele de medicină legală în materia probațiunii

acestor fapte stabilesc obligația recoltării a două probe de sânge la un

interval de 1 oră.

În al treilea rând, este de judecat în ce măsură recoltarea unei singure

probe de sânge urmată de refuzul recoltării celei de-a doua probe de sânge

sau de sustragerea de la recoltare constituie infracțiunea de conducere pe

drumurile publice a unui autoturism sub influența alcoolului sau a altor

substanțe prevăzută în art. 336 C.pen. (dacă sunt probe în acest sens) sau

dacă, dimpotrivă, o asemenea faptă constituie doar infracțiunea de refuz sau

sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută în art. 337 din

același cod.

Cu privire la această ultimă chestiune, dincolo de practica (se pare)

majoritară a instanțelor de judecată, apreciem că, în ipoteza de refuz sau de

sustragere de la recoltarea celei de-a doua probe biologice, ne aflăm în

14

Idem. 15

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015.


prezența infracțiunii prevăzute în art. 337 C.pen., iar nu în aceea de la art.

336 din același cod.

În esență, argumentele pentru care considerăm că infracțiunea

săvârșită este aceea reglementată de art. 337 C.pen. sunt următoarele:

– obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute în art. 337 C.pen.,

constând în relațiile sociale privind înfăptuirea actului de justiție prin

împiedicarea organelor judiciare de a stabili existența sau nu a infracțiunii de

conducere a unui vehicul de către o persoană aflată sub influența alcoolului,

face ca incriminarea să fie specială în raport cu aceea de la art. 336 din același

cod; scopul acestei incriminări este acela de a sancționa orice refuz sau

sustragere de la prelevarea de probe biologice, rolul fiind acela de a asigura

probarea infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen.;

– caracterul special și derogator al infracțiunii prevăzute în art. 337

C.pen. este determinat și de regimul sancționator, mai sever în cazul acestei

incriminări și pentru care legiuitorul nu prevede alternativ cu pedeapsa

închisorii și pedeapsa amenzii penale;

– infracțiunea prevăzută în art. 337 C.pen. are o consumare

instantanee, care se produce la momentul refuzului de recoltare sau al

sustragerii de la aceasta, independent de probarea infracțiunii prevăzute în art.

336 din același cod;

– infracțiunea prevăzută în art. 336 C.pen. se epuizează în momentul

în care conducătorul vehiculului este depistat sub influența alcoolului, dar sub

rezerva probării alcoolemiei de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, aspect care

este însă ulterior și condiționat de probele administrate în cauză; dacă am

admite că, în cazul refuzului (celei de a doua probe) de recoltare a mostrelor

biologice sau de sustragere de la aceasta se poate reține infracțiunea prevăzută

în art. 336 din același cod, în raport cu valoarea alcoolemiei dată de prima

probă de sânge, coroborat cu alte probe administrate în cauză, ar însemna să

aplicăm legea selectiv, în funcție de probațiunea în materie de alcoolemie, iar

nu raportat la încălcarea normei juridice de către conducătorul auto; practic, în

această ipoteză ar însemna să limităm aplicarea art. 337 din același cod doar

la cazul izolat, în care se refuză de la bun început recoltarea de mostre

biologice sau conducătorul se sustrage de la recoltarea primei probe; în

aceeași ordine de idei, dacă valoarea alcoolemiei la prima probă este egală sau

inferioară limitei de 0,80 g/l alcool pur în sânge, ar însemna să nu se poată

reține infracțiunea prevăzută în art. 336 C.pen., dar nici aceea prevăzută în art.

337 din codul sus-menționat, aspect ilogic și deci de evitat;

– opinia catedrei de drept penal din cadrul Institutului Național al

Magistraturii, exprimată constant în cadrul întâlnirilor de unificare a practicii

judiciare cu președinții secțiilor penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție

82 Cristian Anghel

și curțile de apel, precum și cu procurorii-șefi secție urmărire penală și

judiciară de la parchetele de pe lângă curțile de apel, este în sensul celor

arătate, respectiv al reținerii infracțiunii prevăzute în art. 337 C.pen.

2.3.1. Prin Rechizitoriul nr. 5138/P/2014 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Buftea, a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârșirea

infracțiunilor de conducerea pe drumurile publice a unui autoturism de către o

persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool în sânge (3

fapte) și de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea

prevede obligativitatea deținerii permisului de către o persoană căreia

exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (2 fapte), fapte

prevăzute în art. 336 alin. (1) și art. 335 alin. (2) C.pen., ambele cu aplicarea

art. 38 alin. (1) din același cod.

În actul de sesizare s-a reținut, în fapt, că, la datele de 1 septembrie

2014, în jurul orelor 01.35, (etilotest – 1,38 mg/l alcool, proba I – ora

02.00 – 2,75 g/l alcool, proba II – ora 03.00 – 2,65 g/l alcool), 1 octombrie

2014, orele 20.35 (etilotest – 1,74 mg/l, proba I – ora 21.20 – 3,10 g/l alcool

pur în sânge, refuz recoltare proba 2) și 15 noiembrie 2014, orele 19.20

(etilotest – 1,38 mg/l alcool, proba I – ora 20.52 – 3,30 mg/l alcool pur în

sânge), inculpatul a condus autoturismul având îmbibație alcoolică de peste

0,80 g/l alcool pur în sânge.

Din actele dosarului reiese că inculpatul nu a dorit să i se recolteze și

cea de-a doua probă, întrucât a recunoscut consumul de alcool.


Buftea în dosarul penal nr. 15293/94/2016, s-a dispus achitarea inculpatului

pentru cele două fapte în care nu s-a recoltat decât o singură probă de sânge,

pentru considerentul că recoltarea a două probe de sânge este obligatorie

potrivit normelor procedurale în materie, astfel că, neputându-se efectua

estimarea retroactivă a alcoolemiei, dubiul profită inculpatului.

Prin Decizia penală nr. 1304/2017, pronunțată de către Curtea de Apel

București, Secția a II-a penală16

, a fost admis apelul declarat de către

procuror, iar inculpatul a fost condamnat și pentru celelalte două infracțiuni

de conducere a unui autoturism de către o persoană care are în sânge o

îmbibație alcoolică ce depășește limita legală.

Potrivit instanței de apel, „această expertiză are un caracter

speculativ, iar alcoolemia recalculată reflectă o valoare teoretic posibilă,

rezultată din consumul declarat, singura modalitate științifică de stabilire a

gradului unei intoxicații etilice fiind cea prin analiza sângelui din proba

prelevată” (p. 7, paragr. 4).

16

Ambele hotărâri nepublicate.


În continuare, în decizia de condamnare, instanța de control

judecătoresc reține că „recoltarea unei singure mostre de sânge nu reprezintă

însă un aspect care să determine, așa cum susține apelantul inculpat,

imposibilitatea stabilirii nivelului de alcoolemie la momentul depistării în

trafic” și că, „pe baza procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante

din 01.10.2014 și 15.11.2014, a buletinelor de analiză

toxicologică-alcoolemie emise de Serviciul de Medicină Legală, a rezultatului

etilotest, a buletinelor de examinare clinică, a declarațiilor inculpatului care

a recunoscut consumul de băuturi alcoolice, instanța poate crea o prezumție

judiciară, întemeindu-se pe buletinul de analiză toxicologică și față de timpul

scurs până la momentul prelevării probei biologice, în sensul că alcoolemia

stabilită în buletinul de analiză toxicologică este cea avută și la momentul

conducerii pe drumurile publice. Această interpretare nu se află în

contradicție cu Decizia Curții Constituționale, întrucât instanța creează pe

baza probatoriului administrat o prezumție relativă de fapt, dedusă din

buletinul de analiză toxicologică, rezultând dincolo de orice îndoială

rezonabilă conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către

inculpat, având o îmbibație alcoolică peste limita legală admisă” (p. 11,

paragr. 5, 6).

2.3.2. Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași

nr. 1659/P/2016 din data de 29 decembrie 2016, a fost trimis în judecată, în

stare de libertate, inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336

alin. (1) C.pen.

În fapt, s-a reținut că, la data de 22 iulie 2016, inculpatul a condus

autoturismul, având o îmbibație alcoolică peste limita legală, rezultatul în

urma testării cu aparatul etilotest fiind de 0,70 ml alcool în aerul expirat, iar

alcoolemia stabilită de 1,45 g‰ de alcool pur în sânge; inculpatul a fost

implicat într-un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a fiului său.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii.

Având în vedere nivelul alcoolemiei în aerul expirat, inculpatului i-a

fost recoltată o singură probă de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta

refuzând recoltarea celei de-a doua probe.


Călărași în dosarul penal nr. 67/202/2017, s-a dispus condamnarea

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 336 C.pen., soluția

fiind definitivă potrivit Deciziei penale nr. 1118/2017, pronunțată de către

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală17

.

17

Idem.

84 Cristian Anghel

2.3.3. Prin Rechizitoriul nr. 4162/P/2015 din data de 14 octombrie

2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, a fost trimis în

judecată, în stare de libertate, inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de

conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen.

Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în esență: la data de 19

decembrie 2015, în jurul orelor 22.20, inculpatul a condus autoturismul,

având în sânge o alcoolemie peste limita legală – proba 1 – 1,35 g‰ alcool,

acesta refuzând recoltarea celei de-a doua probe biologice de sânge.

Inculpatul a refuzat și testarea cu aparatul etilotest, dar a recunoscut

comiterea faptei penale.


Alexandria în dosarul penal nr. 6509/740/2016, s-a stabilit pedeapsa de 8 luni

de zile pentru infracțiunea prevăzută în art. 336 C.pen., a cărei aplicare a fost

amânată, ulterior Curtea de Apel București, Secția I penală dispunând

condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare prin

Decizia penală nr. 1382/201718

.

3. Analiza modalității de evaluare diferită a probelor administrate

în cursul urmăririi penale în materia stabilirii alcoolemiei la data

depistării în trafic Așa cum am indicat la pct. 1 și 3 din prezentul studiu, hotărârile

judecătorești pronunțate definitiv în cauză au avut în vedere următoarele

probe specifice administrate în faza de urmărire penală, pentru investigarea

infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului:

– procese-verbale de constatare;

– raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a

alcoolemiei;

– buletin etilotest;

– declarații de suspect/inculpat;

– declarații de martori;

– buletin de analiză toxicologică-alcoolemie;

– buletin de examinare clinică;

– procese-verbale de prelevare a probelor biologice;

– alte probe administrate în raport cu specificul cauzei penale

instrumentate.

În esență, așa cum rezultă deja din analiza hotărârilor judecătorești

pronunțate în cauză de către instanțele de judecată, probele administrate în

18

Idem.


faza de urmărire penală au fost însușite de către instanța de judecată, care pe

baza interpretării coroborate a acestora a stabilit de cele mai multe ori

vinovăția inculpaților.

Singura discuție care se impune este aceea referitoare la necesitatea

administrării încă din faza de urmărire penală a probei cu expertiza

medico-legală privind estimarea retroactivă a alcoolemiei și la valoarea

probatorie a acesteia.

În același context, trebuie avut în vedere și răspunsul I.N.M.L.

(menționat deja), întemeiat pe dispozițiile din Hotărârea nr. 2/2015 privind

reperele metodologice referitoare la estimarea retroactivă a alcoolemiei,

potrivit căreia „se poate aprecia că alcoolul se afla în faza de absorbție caz

în care nu se poate efectua expertiza privind estimarea retroactivă a

alcoolemiei, medicul legist putând face doar aprecieri cu privire la

alcoolemie în raport cu limita legală și a comunica organului judiciar că la

momentul cu relevanță juridică alcoolul se afla în faza de absorbție,

alcoolemia din acest moment fiind mai mică decât valoarea primei probe

biologice fără a se cunoaște valoarea concretă a acesteia”.

În analiza de la pct. 2 din articol, am evidențiat și cazuri în care

estimarea retroactivă s-a efectuat încă din faza de urmărire penală, situație

în care inculpatul a fost totuși achitat definitiv, pe baza unei expertize

medico-legale de estimare retroactivă a alcoolemiei dispusă pe variante de

consum de către instanța de judecată (pct. 2.1.1.), așa cum au existat și dosare

în care nu s-a efectuat această estimare retroactivă, iar inculpatul a fost

condamnat definitiv [pct. 2.2.1. lit. b)].

În egală măsură, analiza efectuată a evidențiat cazuri cu soluții

definitive de achitare bazate pe răspunsul I.N.M.L., în sensul că nu se poate

estima valoarea alcoolemiei (pct. 2.1.2. și 2.1.3.) dar și situații în care

răspunsul respectiv a fost înlăturat de către instanța de judecată, aceasta

dispunând condamnarea inculpatului pe baza probelor administrate în cauză

[(pct. 2.2.1. lit. a)].

De asemenea, trebuie precizat că, în privința valorii probatorii a

expertizei medico-legale privind estimarea retroactivă a alcoolemiei, există

soluții definitive pronunțate de către Curtea de Apel București, care motivează

corect faptul că „această expertiză are un caracter speculativ, iar alcoolemia

recalculată reflectă o valoare teoretic posibilă, rezultată din consumul

declarat, singura modalitate științifică de stabilire a gradului unei

intoxicații etilice fiind cea prin analiza sângelui din proba prelevată” (vezi

pct. 2.3.1.).

Cu toate acestea, pentru a evita sau reduce riscul pronunțării unor

soluții definitive de achitare a inculpaților trimiși în judecată pentru

86 Cristian Anghel

săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului

sau a altor substanțe, considerăm că, în anumite situații, dispunerea efectuării

unei expertize medico-legale privind estimarea retroactivă a alcoolemiei poate

fi oportună, urmând ca interpretarea concluziilor acesteia să se realizeze în

contextul tuturor probelor administrate în cauză.

Astfel, potrivit reperelor metodologice, normelor privind prelevarea

probelor biologice și jurisprudenței în materie, dispunerea acestei expertize

încă din faza de urmărire penală poate fi circumscrisă următoarelor ipoteze:

– valorile alcoolemiilor sunt în creștere, iar probele biologice prelevate

denotă valori apropiate limitei legale;

– valorile alcoolemiilor sunt egale sau descrescătoare, iar rata de

eliminare individuală este mai mică cu 0,10%, consumul de alcool încetând de

cel puțin 45 de minute pe stomacul gol, fără conținut alimentar, și de cel puțin

90 de minute pe stomacul cu conținut alimentar, înaintea evenimentului rutier,

în cazul în care valorile sunt apropiate de limita legală.

Desigur că în aceste cazuri este necesară prelevarea a două probe

biologice la un interval de 1 oră, iar prima prelevare trebuie efectuată „în cel

mai scurt timp posibil de la producerea evenimentului rutier…”, conform

art. 9 din Ordinul ministrului sănătății nr. 1512/2013.

Nu în ultimul rând, în materia investigării acestui gen de infracțiuni,

considerăm că este oportună administrarea probei cu declarațiile inițiale ale

făptuitorului/suspectului/inculpatului privind consumul de alcool și alimente,

datele temporale ale acestora, examinarea medicală și rezultatul său,

declarațiile martorilor, scrisul olograf al făptuitorului, consemnarea detaliată a

evenimentului în procesul-verbal de constatare sau eventuala înregistrare

video a evenimentului rutier.

4. Propuneri pentru îmbunătățirea activității de urmărire penală

și asigurarea unei practici unitare

În vederea îmbunătățirii activității de urmărire penală și pentru

realizarea unei practici unitare în materia investigării infracțiunilor de

conducere a unui vehicul de către o persoană aflată sub influența alcoolului,

considerăm că pot fi avute în vedere următoarele propuneri:

– Adoptarea unui punct de vedere unitar de către conducerea

Ministerului Public cu privire la necesitatea și urgența solicitării adresate

Institutului Național de Medicină Legală referitor la abrogarea prevederii din

reperele metodologice privind estimarea retroactivă a alcoolemiei, constând

în „posibilitatea de a se aprecia că alcoolul se afla în faza de absorbție caz în

care nu se poate efectua expertiza privind estimarea retroactivă a

alcoolemiei, medicul legist putând face doar aprecieri cu privire la


alcoolemie în raport cu limita legală și a comunica organului judiciar că la

momentul cu relevanță juridică alcoolul se afla în faza de absorbție,

alcoolemia din acest moment fiind mai mică decât valoarea primei probe

biologice fără a se cunoaște valoarea concretă a acesteia”.

În același sens sunt și opiniile exprimate de Institutul Național al

Magistraturii, catedra de drept penal menționată la pct. 2.2. din analiză,

precum și aceea a Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția

Juridică nr. 646285/E-DM/26.08.2015 înaintată Directorului I.N.M.L.,

potrivit căreia ,,...modul de reinterpretare a valorii probante a estimării

retroactive a alcoolemiei oferă numeroase modalități de sustragere de la

răspunderea penală, fapt care în practică va lipsi de conținut și eficiență

infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului”.

– Adoptarea unui punct de vedere unitar la nivelul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București cu privire la investigarea și trimiterea în

judecată a conducătorilor auto care sunt suspectați de săvârșirea infracțiunii

prevăzute în art. 336 C.pen. și care, după prima recoltare a probei biologice,

au refuzat ori s-au sustras de la recoltarea celei de-a doua probe de sânge, în

sensul reținerii în cauză a infracțiunii prevăzute în art. 337 din același cod,

argumentele fiind deja expuse la pct. 3.3. din analiză.

– Centralizarea soluțiilor de clasare, acordurilor de recunoaștere a

vinovăției și a hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate pentru

infracțiunile prevăzute în art. 336 și art. 337 C.pen. (cazul refuzului de

recoltare pentru a doua probă de sânge), cunoașterea acestora și adaptarea

investigației și a deciziei de trimitere/netrimitere în judecată în funcție de

soluțiile pronunțate, cu reținerea aspectelor asemănătoare din cazul investigat.

– Aplicarea prevederilor procedurale în materia prelevării de mostre

biologice și a estimării retroactive a alcoolemiei până la eventuala modificare

a acestora pentru situațiile în care valorile alcoolemiilor sunt apropiate de

limita legală.

– Menționarea în cuprinsul actelor de sesizare a instanței de

judecată a soluțiilor definitive de condamnare/amânare, pronunțate de către

instanțele de judecată în dosare cu valori de alcoolemie apropiate de cele din

cauza instrumentată.

– Dezbaterea în continuare a problematicii investigării infracțiunii

prevăzute în art. 336 C.pen., la întâlnirile de practică neunitară, cu

președinții secțiilor penale de la curțile de apel și procurorii-șefi de secție

urmărire penală și secție judiciară de la parchetele de pe lângă curțile de apel

și transmiterea opiniei și recomandării exprimate în cadrul acestora

parchetelor din teritoriu.

COMPETENȚA DIRECȚIEI GENERALE ANTICORUPȚIE DE A

EFECTUA ACTE DE CERCETARE PENALĂ

Justina CONDOIU



Serviciul judiciar penal

ABSTRACT

The author analyzes issues relating to the competence of the

General Anticorruption Directorate to carry out criminal

inquiries, presenting the viewpoints expressed in the matter and

arguing for her own opinion.

Key words: the Criminal Code in force, the more favorable

criminal law, the statutory limitation of criminal liability, the old

Criminal Code.

1. Prin Decizia nr. 674/20161 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind

stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul

Ministerului Afacerilor Interne2, Curtea Constituțională a României a

constatat că „Direcția Generală Anticorupție este o structură specializată în

prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al

Ministerului Internelor și Reformei Administrative3, având, astfel, competența

de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită

categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul

aparatului acestui minister (sublinierea noastră – J. Condoiu)”. În consecință,

deși excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, cele reținute în

considerentele deciziei instanței de contencios constituțional sunt obligatorii.

În același timp, prin Decizia nr. 302/20174 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), Curtea Constituțională a României

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că ,,soluția legislativă

cuprinsă în dispozițiile anterior menționate, care nu reglementează în


1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iunie 2005.

3 În prezent, Ministerul Afacerilor Interne.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.

Competența Direcției Generale Anticorupție de a efectua acte de… 89

categoria nulităților absolute încălcarea normelor referitoare la competența

materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este

neconstituțională”. În considerentele hotărârii (paragr. 57-59), instanța de

contencios constituțional a motivat că: „Nerespectarea normelor legale

privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare

care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția.

Aceasta este și explicația pentru care încălcarea dispozițiilor legale privind

această competență se sancționa în reglementarea anterioară cu nulitatea

absolută. Or, eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării

dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a

organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui

criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală.

Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate în cazul nerespectării de

către organul de urmărire penală a competenței sale materiale și după

calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor

de competență pe care le-a adoptat. Pe de altă parte, Curtea reține că

incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la

competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire

penală determină în sarcina celui ce o invocă obligația dovedirii unui interes

procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii unei

vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii

imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desființarea

actului”. În concluzie, Curtea Constituțională a României a constatat că

„dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin

nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare

la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu

de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă

probatio diabolica și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la

un proces echitabil”.

2. Dispoziții legale relevante sunt cuprinse în art. I din Legea nr.

161/2005, prin care a fost înființată, în cadrul aparatului central al

Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Generală Anticorupție, ca structură

specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul

personalului propriu. Dispozițiile prin care s-a înființat Direcția Generală

Anticorupție au fost introduse ca alineate ale art. 11 din Ordonanța de urgență

a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea ministerului

sus-menționat, act normativ abrogat prin art. 25 din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 30/20075, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2007.

90 Justina Condoiu

art. 10 alin. (4) din acest din urmă act normativ, Direcția Generală

Anticorupție „este structura specializată a ministerului pentru prevenirea și

combaterea corupției în rândul personalului propriu (sublinierea noastră – J.

Condoiu)”.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor6, cu modificările și completările

ulterioare, „lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale

anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege,

activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală

dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr.

78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,

cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul

Ministerului Administrației și Internelor7 (sublinierea noastră – J. Condoiu)”.

Prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind

stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și

combatere a corupției, s-a modificat art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 120/2005, în sensul că „lucrătorii poliției judiciare din cadrul

Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează,

în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție,

precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind

următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiunile prevăzute de art.

254-257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu

modificările și completările ulterioare”. Şi alin. (2) al aceluiași articol s-a

modificat, dispunându-se că „dispozițiile legale privind competențele speciale

ale altor organe de poliție judiciară rămân aplicabile.”

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 a fost însă respinsă

prin Legea nr. 324/20138.

3. Examinarea jurisprudenței naționale relevă două orientări:

Unele instanțe au apreciat că Direcția Generală Anticorupție este

competentă să efectueze acte de cercetare penală, inclusiv în ipoteza delegării

prin ordonanța procurorului, doar privind faptele de corupție prevăzute de

Legea nr. 78/20009 săvârșite de personalul Ministerului Afacerilor Interne.

Pentru a dispune astfel, instanțele au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2)

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 6 septembrie 2005.

7 A se vedea nota de subsol nr. 3.

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 2 decembrie 2013.



din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, potrivit cărora lucrătorii

poliției judiciare din cadrul respectivei structuri au competența să efectueze,

în condițiile prevăzute de lege, acte de cercetare penală dispuse de procurorul

competent privind acuzații de comitere a infracțiunii de corupție, respectiv

infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, doar în cauzele privind

personalul ministerului sus-menționat.

Într-o altă orientare majoritară s-a considerat că Direcția Generală

Anticorupție este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza

delegării prin ordonanța procurorului independent de calitatea de personal al

Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult chiar, în cadrul acestei orientări,

unele instanțe au apreciat că lucrătorii de poliție judiciară din cadrul

Direcției Generale Anticorupție sunt competenți să efectueze cercetări cu

privire la săvârșirea oricărei infracțiuni, dacă au fost delegați de procuror. În

motivarea acestei orientări, instanțele au arătat că prin ordonanța de delegare a

procurorului, competența de a efectua urmărirea penală în cauză nu a fost

transferată ofițerului de poliție judiciară din cadrul Direcției Generale

Anticorupție, actele de urmărire penală întocmite de acesta fiind efectuate în

numele procurorului care a dat dispoziția scrisă. Articolul 217 alin. (4) din

Codul de procedură penală anterior (în respectiva cauză faptele fuseseră

comise sub imperiul Codului penal anterior, iar actele de cercetare penală a

căror excludere s-a solicitat s-au efectuat în perioada octombrie-noiembrie

2012) nu limita în vreun fel organele poliției judiciare în privința cărora

procurorul putea dispune efectuarea unor acte de urmărire penală, singura

condiție fiind ca acestea să fie organe ale poliției judiciare. Așa încât

dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 nu

creează o nouă categorie de organe de cercetare speciale, acestea rămânând

cele expres și limitativ prevăzute în art. 208 din Codul de procedură penală

anterior.

4. Considerații. De la început se impune precizarea că nu atât textul

actului normativ, art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

120/2005, cât interpretarea dată acestuia prin Decizia Curții Constituționale a

României nr. 674/2016 are potențialul de a genera confuzie în aplicare.

Așa fiind, reamintim că instanța de contencios constituțional a avut în

vedere doar prima dintre ipotezele textului legal, respectiv aceea în care

lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție

efectuează acte de cercetare penală, nu și aceea în care aceștia sunt delegați

de procuror. În analiza normei legale, considerăm că ar trebui plecat de la rațiunea

reglementării, respectiv stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și

92 Justina Condoiu

combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Citit în această

cheie, textul legal trebuie înțeles în sensul că Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 120/2005 conferă o competență exclusivă Direcției Generale

Anticorupție de a cerceta infracțiunile de corupție comise de personalul

ministerului sus-menționat. Altfel spus, nicio altă structură aparținând poliției

judiciare nu este competentă să efectueze cercetări cu privire la faptele de

corupție săvârșite de către aceste persoane. Competența Direcției Generale

Anticorupție nu este însă limitativă. Altfel spus, reciproca nu este valabilă:

lucrătorii Direcției Generale Anticorupție nu își pierd calitatea de polițiști de

poliție judiciară, calitate în care sunt competenți să efectueze acte de cercetare

penală cu privire la orice faptă sau persoană în cazul în care sunt delegați prin

ordonanța procurorului competent. Ofițerul de poliție judiciară care își

desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție, independent

de instituția în cadrul căreia funcționează, având avizul procurorului general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, își păstrează

calitatea de polițist de poliție judiciară și nici nu se transformă, prin

apartenența la această structură, într-un organ de cercetare penală specială.

Potrivit art. 56 alin. (3) lit. b) raportat la art. 55 alin. (4) C.pr.pen.,

organele de cercetare penală ale poliției judiciare pot primi din partea

procurorului delegări dispuse, în temeiul art. 324 alin. (3) din același cod, în

cazurile în care acesta efectuează urmărirea penală. Delegarea înseamnă

transmiterea dreptului de a efectua un act procedural către un organ inferior,

chiar dacă nu este corespunzător ca funcție procesuală, de esența acestei

instituții fiind faptul că prin delegare se transmite dreptul de a efectua un act

procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcțional să

efectueze în cauză urmărirea penală10

.

Consecința neaprobării Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

59/2013 a fost neextinderea competenței exclusive a Direcției Generale

Anticorupție la efectuarea actelor de cercetare penală, inclusiv referitoare la

cele dispuse de către procuror, cu privire la toate infracțiunile de corupție,

inclusiv cele prevăzute în Codul penal și necondiționat de calitatea persoanei

care le-a săvârșit.

Pentru argumentele ce preced, în opinia noastră dispoziția legală

prevăzută în art. 1 alin. (2) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

120/2005 și interpretarea dată acesteia de către Curtea Constituțională a

României au în vedere limitele competenței Direcției Generale Anticorupție

de a efectua acte de cercetare penală, competență circumscrisă la personalul

Ministerului Afacerilor Interne care a săvârșit una dintre infracțiunile

10

Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu,

București, 2013, p. 355.


prevăzute de Legea nr. 78/2000. Cât privește însă actele efectuate prin

delegare dispusă de către procuror, acestea nu sunt limitate la ipoteza

respectivelor infracțiuni de corupție și nici la calitatea de personal al

ministerului sus-menționat.

Un alt argument în susținerea punctului nostru de vedere este

reprezentat de art. 306 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căruia organul de cercetare

penală are obligația, după sesizare, să caute și să strângă datele ori

informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor

care le-au săvârșit, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să

strângă și să administreze probe cu respectarea prevederilor art. 100 și art. 101

din codul sus-menționat. Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că organele de

cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă

amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a

efectua urmărirea penală.

În atari condiții, apreciem că atât sub imperiul Codului penal anterior

(din 1969), cât și al noului Cod penal, și înainte, și după Deciziile Curții

Constituționale a României nr. 674/2016 și nr. 302/2017, actele de cercetare

penală efectuate de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției

Generale Anticorupție în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către

procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea

penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă și nici absolută, chiar dacă

vizează făptuitori care nu fac parte din personalul Ministerului Afacerilor

Interne și fapte de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000. Nu aceeași este

situația dacă actele de cercetare penală ar fi „desfășurate” (exprimare preluată

din considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 674/2016),

adică efectuate în lipsa delegării, în considerarea atribuțiilor de organ de

cercetare penală, de către Direcția Generală Anticorupție. În acest caz

lucrătorii poliției judiciare din cadrul direcției sus-menționate au competență

limitată la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de către

personalul Ministerului Afacerilor Interne.

Mai trebuie observat și că, urmare Deciziei Curții Constituționale a

României nr. 302/2017, s-a revenit la regimul nulităților absolute prevăzut în

Codul de procedură penală anterior (din 1969), în sensul că nerespectarea

dispozițiilor care vizează normele de competență materială și după calitatea

persoanei este sancționată cu nulitatea absolută. Pentru argumentele ce

preced, apreciem însă că această sancțiune nu este aplicabilă ipotezei în care

lucrătorii din cadrul Direcției Generale Anticorupție efectuează, prin

delegarea dispusă de către procurorul competent, acte de cercetare penală cu

privire la alte fapte ori persoane decât cele prevăzute în art. (1) alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în acest caz ei desfășurând

94 Justina Condoiu

actele de cercetare penală în numele procurorului care i-a delegat și în

limitele impuse de către acesta.

5. Concluzii. A. Atât sub imperiul Codului penal anterior, cât și al

noului Cod penal, și înainte, și după intervenția Curții Constituționale a

României prin Deciziile nr. 674/2016 și nr. 302/2017, actele de cercetare

penală efectuate de către lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției

Generale Anticorupție, în temeiul delegării dispuse prin ordonanță de către

procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea

penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă și nici absolută, chiar dacă

vizează alte fapte decât cele prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârșite sau nu

de personalul din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

B. Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale

Anticorupție sunt competenți să efectueze acte de cercetare penală exclusiv

privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de către

personalul Ministerului Afacerilor Interne. Actele de cercetare penală

efectuate de către organul de urmărire penală necompetent material sau după

calitatea persoanei sunt lovite de nulitate absolută atât sub imperiul Codului

penal anterior, cât și al noului Cod penal, după intervenția Curții

Constituționale a României prin Decizia nr. 302/2017. Anterior acestei din

urmă decizii, sub imperiul noului Cod penal, actele de cercetare penală

efectuate de către organul de urmărire penală necompetent material sau după

calitatea persoanei erau lovite de nulitate relativă, cu condiția probării

existenței unei vătămări produse părții care o invocă.

POSIBILITATEA EXCLUDERII DECLARAȚIILOR DE MARTOR ÎN

CAZUL INCIDENȚEI ART. 118 DIN CODUL DE PROCEDURĂ

PENALĂ

Andrei-Ioan DASCĂLU

Procuror – Parchetul de pe lângă

Judecătoria Moinești

ABSTRACT

The author discusses possible means for safeguarding the right

granted by art. 118 of the Criminal Procedure Code, after hearing

a witness that subsequently became a suspect or defendant, using

as a starting point a ruling of the High Court of Cassation and

Justice through which the request for a preliminary ruling to

settle the legal issue was denied as inadmissible.

Key words: statement, witness, evidence.

Din perspectiva reglementării conținute de art. 118 din noul Cod de

procedură penală (în continuare C.pr.pen.), dreptul martorului de a nu

contribui la propria acuzare poate fi definit, în sens restrâns, prin strictă

raportare la obligația negativă ce incumbă organelor judiciare de a nu folosi

declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit

calitatea de suspect sau inculpat în aceeași cauză.

Cu titlu preliminar, se impune mențiunea că însuși conținutul acestui

drept constituie un aspect controversat în doctrină, discuțiile vizând cu

precădere posibilitatea martorului de a se prevala de un veritabil drept la

tăcere1 și, în situația în care acesta este recunoscut, decelarea condițiilor și a

limitelor exercitării sale. Obiectul prezentei expuneri pornește însă de la

premisa existenței unor declarații de martor în cuprinsul cărora persoana

audiată se autoincriminează, dobândind ulterior calitatea de suspect, iar apoi

inculpat în cauză. Așadar, se pune problema identificării mijlocului


1 În sensul existenței unui drept al martorului la tăcere, care trebuie însă conciliat cu

obligația legală de a da declarații în calitate de martor, a se vedea V. Constantinescu, în

,,Codul de procedură penală. Comentariu pe articole”, de M. Udroiu (coordonator), ediția I,

Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 391. În sens contrar, art. 118 C.pr.pen. neinstituind o

excepție de la obligașia de a spune adevărul, a se vedea N. Volonciu, A. Uzlău (coordonatori),

Noul Cod de procedură penală comentat, ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2015, p.

303.

96 Andrei-Ioan Dascălu

procedural prin care se asigură respectarea dreptului conferit de art. 118

C.pr.pen., în situația în care martorul a dat în cursul urmăririi penale

declarații apte să contribuie la propria acuzare.

Prin Decizia nr. 14/2017 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie

penală2, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de către Curtea

de Apel Timișoara – Secția penală în Dosarul nr. 7.003/108/2016/a1, prin care

se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la mecanismul

concret al aplicării dispozițiilor art. 118 C.pr.pen.3 coroborat cu cele ale art.

102 alin. (2) din același cod4. Cu toate acestea, în urma punctelor de vedere

exprimate de către instanțele judecătorești asupra chestiunii de drept supuse

dezlegării, se pot identifica, în principiu, trei posibile soluții:

1. Excluderea probei în camera preliminară, însoțită de

înlăturarea efectivă din dosar a acesteia.

Sub aspectul necesității înlăturării efective a declarațiilor

autoincriminatoare de la dosar, se poate afirma că dreptul reglementat de art.

118 C.pr.pen. este deplin valorificat doar în situația în care acestea sunt

îndepărtate în materialitatea lor de la dosar, astfel încât să se prevină formarea

convingerii instanței de judecată prin asocierea involuntară a susținerilor

defavorabile ale martorului devenit inculpat cu restul mijloacelor de probă

administrate în cauză. S-a susținut atât faptul că excluderea probelor în

materialitatea lor se realizează în baza dispoziției exprese a judecătorului de

cameră preliminară în acest sens, cât și teza înlăturării lor automate, ca efect

al constatării incidenței art. 118 C.pr.pen.

2. Excluderea probei prin dispoziția judecătorului de cameră

preliminară, fără înlăturarea efectivă din dosar a acesteia.

Această opinie se întemeiază pe argumentul că declarația în cuprinsul

căreia martorul devenit inculpat contribuie la propria acuzare reprezintă o

probă nelegal obținută, prin nesocotirea art. 118 C.pr.pen., acest din urmă text

legal urmând a fi în mod necesar interpretat în coroborare cu prevederile art.

100-101 alin. (1) și art. 102 alin. (2) și (4) C.pr.pen. Totodată, viciul de

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017.

3 ,,Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației

a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva

sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației,

calitatea procesuală anterioară.” 4 ,,Art. 102. Excluderea probelor obținute în mod nelegal

[…]

(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

[…]”

Posibilitatea excluderii declarațiilor de martor în cazul incidenței art… 97

legalitate ar fi relevat tocmai de împrejurarea că proba este obținută printr-o

formă de constrângere (depunerea jurământului și pericolul aplicării

dispozițiilor ce incriminează mărturia mincinoasă).

3. Neluarea în seamă, la momentul evaluării probatoriului de

către instanța de judecată, a declarațiilor prin care inculpatul a

contribuit la propria acuzare, fără a fi necesară dispoziția de excludere a

judecătorului de cameră preliminară ori înlăturarea efectivă din dosar a

declarațiilor.

În contradicție cu teza anterior expusă, se poate susține că nu se

impune intervenția judecătorului de cameră preliminară, întrucât, în ipoteza în

care declarația martorului a fost legal și loial administrată, dobândirea

ulterioară a calității de suspect sau inculpat nu atrage în mod retroactiv

nelegalitatea declarației anterioare de martor, ci numai o imposibilitate de

folosire a conținutului declarației împotriva acestuia. Astfel, ar opera doar

„excluderea” valorii probante a susținerilor făcute în defavoare, în condițiile

în care art. 118 C.pr.pen. interzice folosirea mijlocului de probă, ipoteză

distinctă de sancțiunea excluderii, însă apropiată de „înlăturarea probelor” cu

ocazia deliberărilor potrivit art. 403 alin. (1) lit. c) C.pr.pen.

Cu referire la prima opinie, considerăm că, în lipsa unei reglementări

exprese a procedurii prin care un mijloc de probă urmează a fi înlăturat de la

dosarul cauzei, este neîntemeiată susținerea potrivit căreia îndepărtarea

acestuia se poate realiza în baza unei dispoziții a judecătorului de cameră

preliminară, respectiv poate fi justificată de interpretarea literală a noțiunii de

„excludere”. Totodată, art. 341 alin. (11) și art. 346 alin. (5) C.pr.pen.

precizează că probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a

cauzei. Or, aceste dispoziții nu s-ar justifica decât în ipoteza în care

declarațiile rămân în continuare atașate dosarului.

De asemenea, apreciem că îndepărtarea fizică a declarațiilor ar fi de

natură a impieta asupra aflării adevărului în cauză, în măsura în care conțin,

deopotrivă, afirmații neutre ori favorabile persoanei audiate. Deși se pot

imagina soluții insolite, precum alterarea declarațiilor în vederea înlăturării

exclusive a afirmațiilor defavorabile, este de netăgăduit că o asemenea soluție

nu are temei în legislația procesual penală și poate angrena mecanismele

răspunderii penale ori disciplinare.

În ceea ce privește cele două opinii subsecvente, suntem de părere că

ambele susțineri sunt deficitare prin prisma faptului că nu recunosc existența

unor nuanțări ce se impun, în condițiile în care raportul dintre art. 118 și art.

101-102 C.pr.pen. nu trebuie absolutizat. Simpla împrejurare că o declarație

conține afirmații incriminatoare nu poate conduce eo ipso la concluzia

nesocotirii dreptului consacrat de art. 118 C.pr.pen., însă în același timp nu se


poate susține că nu se justifică în niciun caz intervenția judecătorului de

cameră preliminară, cu motivarea că echitabilitatea procedurii poate fi

salvgardată de către instanța de judecată la momentul evaluării probatoriului.

Trebuie, în schimb, realizată o analiză a conduitei organelor judiciare prin

prisma obligațiilor corelative ce le incumbă, iar, în măsura în care aceste

obligații au fost încălcate, se impune excluderea probei, ca sancțiune

subsumată nulității5.

În acest context, se poate susține, cu titlu general, că există două

situații care justifică intervenția judecătorului de cameră preliminară:

A. În situația în care proba a fost ab initio obținută nelegal.

Pornind de la premisa recunoașterii în baza standardului convențional

a unui drept (relativ) la tăcere al martorului, în măsura în care există o

suspiciune rezonabilă cu privire la vinovăția sa, chiar dacă organele judiciare

nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale6, simpla împrejurare că

persoana audiată a declarat sub jurământ un aspect ce poate fi folosit

împotriva sa nu echivalează prin ea însăși cu o constrângere aptă să vicieze

proba. În acest caz, organelor judiciare le incumbă obligația pozitivă ca, odată

identificate suficiente indicii de fiabilitate ale susținerilor defavorabile7, să

întrerupă audierea și să aducă la cunoștință martorului dreptul de a nu se

acuza.

Or, doar în ipoteza în care organele judiciare omit îndeplinirea acestei

obligații și continuă audierea cu preponderentă referire la împrejurările care îl

incriminează pe martor se poate susține că există o constrângere (indirectă) de

a se autoincrimina sub jurământ, care, dublată sau nu de alte mijloace neloiale

enumerate de art. 101 C.pr.pen., pot justifica în concret excluderea probei în

procedura camerei preliminare.

B. În situația în care, ulterior luării declarațiilor, există o folosire

in peius a acestora.

Interdicția stipulată de art. 118 alin. (1) C.pr.pen. nu trebuie înțeleasă

exclusiv prin raportare la momentul evaluării probatoriului de către instanța

de judecată, fiind, deopotrivă, incidentă în activitatea organelor de urmărire

penală. Prin urmare, acestea din urmă au obligația să se asigure că actele de

urmărire penală subsecvente audierii martorului nu se întemeiază pe

afirmațiile sale autoincriminatoare, iar obținerea ulterioară a unor mijloace de

probă în acuzare nu s-a realizat în măsură determinantă în baza acestor

5 În acest sens, a se vedea M. Udroiu (coordonator), op. cit., p. 324.

6 Idem, p. 392.

7 Astfel încât martorul să nu urmărească, în fapt, neîndeplinirea obligației de a spune

adevărul cu privire la împrejurări neutre, însă esențiale pentru soluționarea cauzei.

Posibilitatea excluderii declarațiilor de martor în cazul incidenței art… 99

afirmații. În cazul în care există astfel de acte procesuale8 sau probe derivate,

se impune intervenția judecătorului de cameră preliminară pentru a sancționa

nesocotirea dispozițiilor art. 118 alin. (1) C.pr.pen., fiind îndeobște necesară o

determinare a întinderii încălcării dreptului la apărare și, implicit, delimitarea

sferei actelor care urmează a fi desființate, operațiune ce nu se poate realiza

de către instanța de judecată în faza evaluării probatoriului decât prin

încălcarea principiului separării funcțiilor judiciare, consfințit de art. 3

C.pr.pen. În acest sens, prin Încheierea judecătorului de cameră preliminară

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr.

2457/1/2016/a1, s-a dispus excluderea ca nelegală a declarației dată de către

inculpatul T.L.M., în calitate de martor, la 2 martie 2016, și folosită ca mijloc

de probă în acuzarea sa, precum și desființarea Ordonanței nr. 308/P/2015 din

21 martie 2016 prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale și efectuarea

în continuare a urmăririi penale față de suspectul T.L.M. pentru săvârșirea

infracțiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu

sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate

la aceste informații prevăzută în art. 12 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție9, cu

modificările și completările ulterioare, urmare a nelegalei administrări, în

susținerea acuzării aduse împotriva sa, a declarației date de către acesta, la 2

martie 2016, în calitate de martor.

Se poate astfel concluziona că doar în situația în care martorul, deși

înștiințat cu privire la dreptul de a nu se autoincrimina, a continuat să relateze

împrejurări ce contribuie la acuzarea sa, iar organele judiciare nu au folosit

declarațiile defavorabile pentru a-și întemeia actele de urmărire penală

ulterioare ori în vederea obținerii de probe derivate, protecția persoanei vizate

de cercetări se poate asigura prin nevalorificarea acestor susțineri la momentul

evaluării probatoriului de către instanța de judecată, fără a fi necesară

intervenția judecătorului de cameră preliminară.

NOTA REDACȚIEI Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 22/2018

10, s-a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3)

C.pr.pen., constatându-se că acestea sunt constituționale în măsura în care prin

8 De pildă, extinderea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale,

punerea în mișcare a acțiunii penale față de martorul devenit suspect/inculpat. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/198098








sintagma „excluderea probei“, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea

mijloacelor de probă din dosarul cauzei11

.

De subliniat că, începând cu data de 26 februarie 2018, dispozițiile art.

102 alin. (3) C.pr.pen., în măsura în care prin sintagma „excluderea probei“,

din cuprinsul lor, nu se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul

cauzei, se suspendă de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice

începând cu data de 12 aprilie 2018, dacă legiuitorul nu intervine pentru

modificarea prevederilor atacate.

11

Analiza acestei decizii va fi făcută ulterior în prezentul număr al revistei, la p.

282-287.






EXECUTAREA MANDATULUI DE ARESTARE PREVENTIVĂ EMIS

ÎN LIPSA INCULPATULUI

Mari-Claudia IVAN

Doctorand – Facultatea de Drept,

Universitatea din București

Consilier juridic, Instituția

Prefectului − Ministerul Afacerilor Interne

dr. Gheorghe IVAN




Prof. univ. − Facultatea de Ştiințe Juridice, Sociale

și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Cercetător științific asociat − Institutul de

Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și

al Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul

Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,

Redactor-șef − revista ,,Pro Lege”

ABSTRACT

As regards the institution of “executing the provisional arrest

warrant issued in the absence of the defendant”, the new Code of

Criminal Procedure took over, to a large extent, the provisions of

the previous Code of Criminal Procedure (1969).

The authors analyze the abovementioned institution, highlighting

some critical aspects and coming up with some improvements to

the new regulation.

Key words: executing the provisional arrest warrant issued in the

absence of the defendant, the new Code of Criminal Procedure.

Introducere. Articolul 231 din noul Cod de procedură penală (în

continuare C.pr.pen.)1 a preluat, în mare parte, dispozițiile art. 152 alin.

e-mail: mariclaudia_i @yahoo.com.

e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 ,,Art. 231. Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului

(1) Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două

exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliție de la domiciliul

102 Mari-Claudia Ivan, Gheorghe Ivan

(2)-(4) din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din

1969)2.

sau reședința inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul

sau reședința în România, exemplarele se înaintează organului de poliție în raza teritorială a

căruia se află instanța de judecată.

(2) Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliție și prin fax, poștă

electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să

permită autorităților destinatare să îi stabilească autenticitatea.

(3) În situația în care mandatul de arestare conține erori materiale, dar permite

identificarea persoanei și stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale

persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată,

organul de poliție execută măsura, solicitând în același timp instanței de judecată

îndreptarea erorilor materiale sesizate.

(4) Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia

îi predă un exemplar al acestuia, într-una din formele prevăzute la alin. (1) sau (2), după

care o conduce în cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus

măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori

completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei.

(5) În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție poate

pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum

și în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă

există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se

află în domiciliul sau reședința respectivă.

(6) În cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din

cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, inculpatul este

prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi și libertăți care a luat

măsura ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află

spre soluționare dosarul cauzei.

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea inculpatului conform

art. 225 alin. (7) și (8), în prezența avocatului acestuia, și, evaluând declarația inculpatului

în contextul probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune

prin încheiere, după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive și a

executării mandatului ori, după caz, în condițiile prevăzute de lege, revocarea arestării

preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202

alin. (4) lit. b)-d) și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.” 2 ,,Art. 152 Executarea mandatului

[…]

(2) Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150,

mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliție, pentru executare.

(3) Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia

îi predă un exemplar al mandatului și o conduce la judecătorul care a emis mandatul.

(31) În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție

poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în

sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

(4) Judecătorul procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică

obiecții care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.”

Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa… 103

1. Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa

inculpatului în cursul urmăririi penale. Așa cum am mai arătat3, noua lege

procesual penală, ca și cea anterioară, conține două reglementări distincte cu

privire la executarea mandatului de arestare preventivă, după cum măsura

arestării a fost dispusă în prezența inculpatului [art. 230 alin. (4), (41) și (6)

C.pr.pen.] sau în lipsa sa (art. 231 C.pr.pen.).

Executarea mandatului de arestare preventivă emis în prezența

inculpatului a fost analizată într-un studiu anterior4, la care facem trimitere.

În continuare, ne vom referi numai la executarea mandatului de

arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. Astfel, când măsura arestării

preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, judecătorul care a emis

mandatul trimite două exemplare originale ale acestuia organului de poliție, în

vederea executării; organul de poliție competent este acela de la domiciliul

sau reședința inculpatului arestat preventiv; în cazul în care inculpatul nu are

domiciliul sau reședința în România, exemplarele se înaintează organului de

poliție în a cărui rază teritorială se află instanța de judecată [art. 231 alin. (1)

C.pr.pen.].

Mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliție și prin fax,

poștă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document

scris, acesta fiind de natură să permită autorității destinatare să îi stabilească

autenticitatea [art. 231 alin. (2) C.pr.pen.].

Pentru a se asigura celeritatea executării mandatului, evitându-se, de

altfel, și unele refuzuri arbitrare, noua lege procesual penală prevede că, în

situația în care mandatul de arestare conține erori materiale, dar permite

identificarea persoanei și stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de

identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și

hotărârea instanței de judecată, organul de poliție execută măsura, solicitând

în același timp instanței de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate

[art. 231 alin. (3) C.pr.pen.].

Primind mandatul de arestare, organul de poliție procedează la

arestarea persoanei arătate în acesta, căreia îi predă un exemplar al

mandatului, într-una dintre formele prevăzute la alin. (1) sau alin. (2) al art.

231 C.pr.pen. (adică în original sau în orice altă formă scrisă), după care o

conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul de drepturi și libertăți care a

dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră

preliminară ori la completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei [art.

3 M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Mandatul de arestare preventivă, în ,,Pro Lege” nr. 2/2016,

p. 19 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/mandatul-de-arestare-preventiva/

(accesat la 29 noiembrie 2017)]. 4 Idem, p. 19-20.


231 alin. (4) C.pr.pen.]. În tăcerea legii, apreciem că persoana arestată poate fi

condusă și la judecătorul de la instanța ierarhic superioară atunci când s-a

exercitat calea de atac a contestației; oricum, de lege ferenda se impune

completarea alin. (4) al textului legal sus-menționat cu această precizare. Tot

astfel, opinăm că, în cazul în care nu i s-a înmânat persoanei arestate un

exemplar original al mandatului, atunci se procedează în acest sens de îndată

ce organul de poliție/judecătorul are posibilitatea de a-și îndeplini această

obligație.

În vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de

poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără

învoirea acesteia, precum și în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea

reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să

rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau

reședința persoanei fizice ori în sediul persoanei juridice respective [art. 231

alin. (5) C.pr.pen.]. Observăm că, în această situație, organul de poliție poate

pătrunde în locurile sus-menționate fără a poseda o autorizație de percheziție;

mandatul de arestare este echivalentul unei autorizații de percheziție, în

această materie; textul legal sus-menționat este în acord cu dispozițiile art. 27

alin. (2) lit. a) din Constituția României, republicată5.

Atunci când arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă

din cauza stării sănătății, din motive de forță majoră sau de stare de necesitate,

inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi

și libertăți care a luat măsura sau, după caz, judecătorului de cameră

preliminară ori completului la care se află spre soluționare dosarul cauzei [art.

231 alin. (6) C.pr.pen.]; este valabilă prima observație pe care am făcut-o mai

sus [la art. 231 alin. (4) C.pr.pen.].

În continuare, judecătorul procedează la audierea inculpatului conform

art. 225 alin. (7) și (8) C.pr.pen.6, în prezența avocatului acestuia, și, evaluând

5 ,,Art. 27. Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în

domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele

situații:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

[…]” 6 ,,Art. 225. Soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi

penale

[…]

(7) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta

de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare

preventivă formulată de procuror.


declarația inculpatului în contextul probelor administrate și al motivelor avute

în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor

procurorului, confirmarea arestării preventive și a executării mandatului ori,

după caz, în condițiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau

înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive prevăzute în art. 202

alin. (4) lit. b)-d) din același cod7 și punerea în libertate a inculpatului, dacă

nu este arestat în altă cauză [art. 231 alin. (7) C.pr.pen.]. Pentru a asigura

egalitatea armelor, ar trebui ca judecătorul să audieze și concluziile

avocatului, după cele ale procurorului, așa cum se procedează în alte situații

[art. 235 alin. (4) C.pr.pen.8], chiar dacă textul legal este lacunar în această

privință.

Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune asupra măsurii

arestării preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen

de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, în condițiile

prevăzute în art. 204 alin. (1) și (2), art. 205 alin. (1) și (2) și art. 206 alin. (1)

și (2) C.pr.pen.9

(8) Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și

libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio

declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.” 7 ,,Art. 202. Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor

preventive

[…]

(4) Măsurile preventive sunt:

[…]

b) controlul judiciar;

c) controlul judiciar pe cauțiune;

d) arestul la domiciliu;

[…]” 8 ,,Art. 235. Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale

[…]

(4) În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza

stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din

cauză de forță majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va

fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă

cuvântul pentru a pune concluzii. Dispozițiile art. 204 alin. (7) teza finală se aplică în mod

corespunzător.

[…]” 9 ,,Art. 204. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra

măsurilor preventive în cursul urmăririi penale

(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune

asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de

48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la

judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează,


Menționăm că se procedează la audierea inculpatului numai în situația

în care acesta nu a fost audiat deloc în cursul procedurii de examinare a

propunerii de arestare preventivă, nu și atunci când acesta a fost audiat, dar

s-a sustras ulterior de la finalizarea procedurii sau de la pronunțarea încheierii,

cum se întâmplă uneori în practică; profitând de expirarea duratei de reținere,

unii inculpați, după terminarea examinării propunerii și înainte de pronunțarea

judecătorului, părăsesc sediul instanței și se sustrag de la executarea

mandatului de arestare preventivă emis. În atari situații, după prinderea

inculpatului, judecătorul dispune prin încheiere confirmarea arestării

preventive și a executării mandatului, fără a-l mai audia pe inculpat. Oricum,

avocatul inculpatului are dreptul de a pune concluzii, în egală măsură ca și

procurorul.

împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic

superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți

de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive se soluționează

de un complet compus din judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, dispozițiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.

[…]”

,,Art. 205. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra

măsurilor preventive în procedura camerei preliminare

(1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la

instanța sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și

procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de

la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat

încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră

preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară

de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în procedura camerei preliminare asupra

măsurilor preventive se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, în condițiile

legii.

[…]”

,,Art. 206. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra

măsurilor preventive în cursul judecății

(1) Împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra

măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore

de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a

pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic

superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2) Încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță

asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de

Casație și Justiție.

[…]”


Aceeași soluție (a confirmării și a executării mandatului de arestare

preventivă) se impune și în cazul în care inculpatul a fost audiat în cursul

procedurii de examinare în primă instanță a propunerii de arestare preventivă

și chiar a fost prezent în momentul pronunțării încheierii prin care se

dispusese respingerea propunerii de arestare preventivă, dar ulterior nu s-a

mai prezentat în fața judecătorului de la instanța ierarhic superioară care avea

spre soluționare contestația formulată de către procuror împotriva încheierii

sus-menționate și care a hotărât în cele din urmă arestarea preventivă a

inculpatului. Cerințele legii au fost satisfăcute prin ascultarea inculpatului de

către judecătorul din cadrul primei instanțe, ocazie cu care i s-a oferit

posibilitatea să dea explicații cu privire la fapta reținută în sarcina sa și să

combată motivele de arestare preventivă invocate de către procuror. De altfel,

înainte de a dispune arestarea preventivă, judecătorul de la instanța ierarhic

superioară evaluează declarația inculpatului în contextul probelor administrate

și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, efectuând tocmai activitatea

de evaluare cerută de art. 231 alin. (7) C.pr.pen. Numai în cazul în care

inculpatul nu este ascultat deloc, nici de către judecătorul din cadrul primei

instanțe, nici de către judecătorul de la instanța ierarhic superioară, se poate

vorbi, eventual, de o vătămare a dreptului său la apărare și, în consecință, de o

anulare a dispoziției de arestare preventivă.

Pe de altă parte, nu trebuie confundată situația mandatului de arestare

emis în lipsă cu aceea a contestației care poate fi examinată și în lipsa

inculpatului, așa cum se prevede în art. 204 alin. (7) și art. 205 alin. (7)

C.pr.pen.10

Judecătorul de la instanța ierarhic superioară (care examinează

contestația formulată) nu mai are obligația de a-l asculta pe inculpatul prezent,

cu o excepție: dacă judecătorul de la prima instanță nu l-a audiat pe inculpat11

.

2. Situația inculpatului arestat preventiv în lipsă în cursul urmăririi

penale, care a fost deja trimis în judecată. Este posibil ca inculpatul arestat

preventiv în lipsă să nu fi fost prins în cursul urmăririi penale, ci după

trimiterea sa în judecată. În atare situație, se aplică regulile menționate mai

sus, dar competența de a se pronunța aparține judecătorului de cameră

10

Potrivit acestor texte legale:

,,Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când

acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză

de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.

Se consideră că este prezent și inculpatul privat de libertate care, cu acordul său și

în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu și, după caz, și a interpretului, participă la

soluționarea contestației prin videoconferință, la locul de deținere.” 11

Gh. Ivan, Mandat de arestare emis în lipsa inculpatului, în ,,Revista de drept

penal” nr. 1/2005, p. 146-147.


preliminară sau completului la care se află spre soluționare dosarul cauzei.

Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau instanța

de judecată dispune asupra măsurii arestării preventive, inculpatul și

procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare

sau, după caz, de la comunicare [art. 205 alin. (1), respectiv art. 206 alin. (1)

C.pr.pen.].

Observăm că legiuitorul nu a fost consecvent și nu a mai prevăzut

necesitatea audierii inculpatului conform art. 225 alin. (7) și (8) C.pr.pen., în

prezența avocatului acestuia, și a evaluării declarației inculpatului în contextul

probelor administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii. Totuși,

pe cale de supliment analogic, care este admis în dreptul procesual penal12

,

dispozițiile art. 231 alin. (7) C.pr.pen. se impun a fi aplicate și în ipoteza

conducerii inculpatului la judecătorul de cameră preliminară sau la completul

la care se află spre soluționare dosarul cauzei.

3. Situația inculpatului arestat preventiv în lipsă în cursul procedurii

de cameră preliminară sau în cursul judecății. Este posibil ca inculpatul să fi

fost arestat preventiv în lipsă nu în cursul urmăririi penale, ci după trimiterea

sa în judecată. În atare situație, se aplică regulile sus-menționate (la pct. 1),

însă competența de a se pronunța aparține judecătorului de cameră

preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu sau completului la care se

află spre soluționare dosarul cauzei [art. 238 alin. (1) teza a II-a și alin. (2)

C.pr.pen.13

]. Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară

12

Cu privire la admisibilitatea suplimentului analogic în dreptul procesual penal, a se

vedea: V. Dongoroz, Normele dreptului procesual penal (Explicații introductive. Procesul

penal și procedura penală), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.

Partea generală”, de V. Dongoroz ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1975, p. 16; V.

Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediției din 1939), Editura Societății Tempus & Asociația

Română de Ştiințe Penale, București, 2000, p. 91; Gh. Ivan, Dreptul la asistență juridică

obligatorie, în ,,Revista de drept penal” nr. 3/2004, p. 116. 13

,,Art. 238. Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră

preliminară și în cursul judecății

(1) Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră

preliminară și în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către

instanța de judecată în fața căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a

procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleași temeiuri și în aceleași

condiții ca și arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți în

cursul urmăririi penale. Dispozițiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.

(2) În cursul judecății, măsura prevăzută la alin. (1) se poate dispune de către

instanța de judecată în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare

preventivă este emis de către președintele completului.

[…]”


sau instanța de judecată dispune asupra măsurii arestării preventive, inculpatul

și procurorul pot formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare

sau, după caz, de la comunicare, aceasta fiind soluționată de către judecătorul

de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară sau de către instanța

ierarhic superioară [art. 205 alin. (1), respectiv art. 206 alin. (1) C.pr.pen.].

4. Obiecții în ceea ce privește identitatea. În noul Cod de procedură

penală nu regăsim niciun text care să prevadă procedura de urmat în cazul

eventualelor obiecții privitoare la identitate, ridicate de către cel arestat

preventiv în lipsă, așa cum exista în legea anterioară (art. 153 C.pr.pen. din

196914

) și în proiectul noului Cod de procedură penală − forma transmisă

Parlamentului (art. 232)15

. Legiuitorul a considerat că nu mai este nevoie de o

asemenea reglementare, atât timp cât există dispozițiile art. 231 C.pr.pen.

14

,,Art. 153. Obiecții în ceea ce privește identitatea

(1) Dacă cel arestat ridică obiecții în contra executării mandatului numai în ceea ce

privește identitatea, este condus în fața instanței locului unde a fost găsit, care, dacă este

necesar, cere relații judecătorului care a emis mandatul.

(2) Până la rezolvarea obiecțiilor, instanța, dacă apreciază că nu există pericol de

dispariție, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul.

(3) Dacă instanța constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune

imediat în libertate, iar dacă constată că obiecțiile sunt nefondate, dispune executarea

mandatului, procedându-se potrivit art. 152 alin. (3).

(4) În cazurile prevăzute în alin. (1)-(3), instanța dispune prin încheiere, ce se

trimite și judecătorului care a emis mandatul.” 15

,,Art. 232. Obiecții în ceea ce privește identitatea

(1) Dacă cel arestat preventiv în lipsă ridică obiecții contra executării mandatului în

ceea ce privește identitatea, acesta este condus de îndată în fața judecătorului de drepturi și

libertăți de la instanța locului unde a fost găsit, corespunzătoare în grad instanței din care

face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, care,

dacă este necesar, solicită prin orice mijloace relații de la judecătorul de drepturi și libertăți

care a emis mandatul. Relațiile comunicate sunt consemnate într-un proces-verbal.

(2) Până la rezolvarea obiecțiilor, judecătorul de drepturi și libertăți, dacă

apreciază că nu există pericol de dispariție, poate dispune punerea în libertate a persoanei

împotriva căreia s-a executat mandatul de arestare preventivă.

(3) Dacă judecătorul de drepturi și libertăți constată că persoana adusă în fața sa

nu este cea arătată în mandat, dispune punerea de îndată în libertate a acesteia, dacă nu este

arestată în altă cauză.

(4) Dacă judecătorul de drepturi și libertăți constată că obiecțiile privind identitatea

sunt nefondate, confirmă punerea în executare a mandatului față de persoana arestată.

(5) Dispozițiile art. 231 alin.(2) și (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.

(6) În cazurile prevăzute în alin. (2)-(4), judecătorul de drepturi și libertăți dispune

printr-o încheiere care nu poate fi contestată.

(7) O copie de pe încheierea prevăzută în alin. (6) se transmite judecătorului de

drepturi și libertăți care a dispus arestarea preventivă.”


referitoare la conducerea persoanei arătate în mandatul de arestare în cel mult

24 de ore la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării

preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori la

completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei, organe care vor

examina și obiecțiile ridicate de către cel arestat preventiv.

Ca atare, regulile menționate mai sus (la pct. 1) sunt aplicabile și în

situația în care cel arestat preventiv în lipsă ridică obiecții contra executării

mandatului în ceea ce privește identitatea. Deci, dacă judecătorul constată că

persoana adusă în fața sa nu este cea arătată în mandat, dispune punerea de

îndată în libertate a acesteia, dacă nu este arestată în altă cauză; în această

ipoteză, judecătorul infirmă doar executarea mandatului de arestare preventivă

față de persoana condusă în fața sa, dispoziția de arestare preventivă față de

persoana arătată în mandat fiind valabilă în continuare. În schimb, dacă

constată că obiecțiile privind identitatea sunt nefondate, confirmă arestarea

preventivă și executarea mandatului față de persoana arestată.

5. Situația inculpatului arestat preventiv în lipsă față de care

procurorul a dispus o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată ori

care a fost deja condamnat definitiv sau care a fost achitat ori față de care

s-a dispus încetarea procesului penal sau o altă soluție neprivativă de

libertate. În cazul inculpatului arestat preventiv în lipsă în cursul urmăririi

penale față de care procurorul a dispus o soluție de neurmărire sau de

netrimitere în judecată ori care a fost deja condamnat definitiv sau care a fost

achitat ori față de care s-a dispus încetarea procesului penal sau o altă soluție

neprivativă de libertate, dispozițiile art. 231 C.pr.pen. nu sunt aplicabile.

Atunci când procurorul a dispus o soluție de neurmărire sau de netrimitere în

judecată ori instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de achitare, de încetare

a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării

pedepsei sau de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar

nedefinitivă, arestarea preventivă încetează de drept; tot astfel, aceasta

încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus

condamnarea inculpatului [art. 241 alin. (1) și (11) din codul sus-menționat];

în acest din urmă caz, dacă s-a pronunțat condamnarea la pedeapsa închisorii

sau la pedeapsa detențiunii pe viață, se emite un mandat de executare,

procedându-se potrivit art. 555-558 C.pr.pen. Încetarea de drept a arestării

preventive se constată de către organele judiciare indicate în art. 241 alin.

(2)-(4) C.pr.pen.16

, cu respectarea condițiilor prevăzute în acest text legal.

16

,,Art. 241. Încetarea de drept a măsurilor preventive

(1) Măsurile preventive încetează de drept:


Concluzii. Noua reglementare (art. 231 C.pr.pen.) este relativ

superioară celei anterioare [art. 152 alin. (2)-(4) C.pr.pen. 1969].

Totuși, în noul Cod de procedură penală nu regăsim niciun text care să

indice procedura de urmat în cazul eventualelor obiecții privitoare la identitate

ridicate de către cel arestat preventiv în lipsă, așa cum exista în legea

anterioară (art. 153 C.pr.pen. din 1969) și în proiectul noului Cod de

procedură penală − forma transmisă Parlamentului (art. 232).

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori,

în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei

maxime prevăzute de lege;

b) în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori

instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de

renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu

amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;

c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea

inculpatului;

d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.

e) Abrogată

f) Abrogată

g) Abrogată

(11) Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept și în următoarele

situații:

a) la pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu

durata reținerii, arestului la domiciliu și arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri

prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;

b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de

condamnare.

(2) Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul,

judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de

judecată în fața căreia se află cauza constată, prin ordonanță sau încheiere, din oficiu, la

cerere sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurii

preventive, dispunând, în cazul celui reținut sau arestat preventiv, punerea de îndată în

libertate, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.

(3) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau

instanța de judecată se pronunță, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii

preventive chiar și în lipsa inculpatului. Asistența juridică a inculpatului și participarea

procurorului sunt obligatorii.

(4) Persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor

instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe

ordonanța sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii

preventive.”

Trebuie să adăugăm că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 241 alin. (1) lit. a)

C.pr.pen. atunci când inculpatul arestat preventiv în lipsă în cursul urmăririi penale nu a fost

prins, nefiind vorba deci de o punere în executare a măsurii față de acesta.


În vederea confirmării/revocării arestării preventive și a executării

mandatului, noua lege procesual penală nu dă eficiență deplină principiului

egalității armelor, neprevăzând obligația judecătorului de a audia și

concluziile avocatului, după cele ale procurorului, așa cum se procedează în

alte situații [art. 235 alin. (4) C.pr.pen.].

Deși dispozițiile art. 231 C.pr.pen. se aplică și inculpatului arestat

preventiv în lipsă în cursul urmăririi penale, care a fost deja trimis în judecată,

totuși alin. (7) al textului legal sus-menționat este lacunar, legiuitorul nefiind

consecvent și neprevăzând necesitatea audierii inculpatului [conform art. 225

alin. (7) și (8) din același cod] de către judecătorul de cameră preliminară sau

completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei, în prezența

avocatului acestuia, și a evaluării declarației inculpatului în contextul probelor

administrate și al motivelor avute în vedere la luarea măsurii.

PUNCT DE VEDERE ASUPRA ANGAJĂRII RĂSPUNDERII CIVILE

A STATULUI ROMÂN ÎN CAZUL ERORILOR JUDICIARE

PRODUSE ATUNCI CÂND AUTORITĂŢILE JUDICIARE ROMÂNE

PUN ÎN EXECUTARE MANDATE EUROPENE DE ARESTARE

EMISE DE CĂTRE ALTE STATE (PARTEA A III-A1)

Antonia-Eleonora CONSTANTIN

Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă


Secția judiciară

ABSTRACT

In the third part of the study, the author proceeds to investigate

the civil liability of the Romanian State in the case of judicial

errors occurring when the Romanian judicial authorities enforce

European arrest warrants issued by other States.

Key words: judicial error, European arrest warrant, civil liability

of the Romanian State.

§6. Arestarea preventivă în contextul executării mandatului

european de arestare. Examen de constituționalitate și de

convenționalitate

6.1. Reținerea și arestarea unei persoane în vederea predării acesteia

constituie indubitabil privări de libertate care, pentru a nu fi arbitrare, trebuie

să fi fost dispuse cu respectarea dispozițiilor legale și să respecte exigențele

art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), aplicabilă și în

faza de executare a mandatului european de arestare.

Potrivit art. 12 teza I din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, atunci când

o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea

1 Partea I a studiului a fost publicată în ,,Pro Lege” nr. 3/2017, p. 63-143 [disponibilă

și pe site-ul http://revistaprolege.ro/punct-vedere-angajare-raspundere-civila-stat-roman-caz-

erori-judiciare-produse-autoritatile-judiciare-romane-executare-mandate-europene-arestare-

emise-de-alte-state-i/ (accesat la 1 martie 2018)], iar partea a II-a, în nr. 4/2017 al aceleiași

reviste, p. 73-140 [disponibilă și pe site-ul http://revistaprolege.ro/punct-de-vedere-asupra-

angajarii-raspunderii-civile-statului-roman-cazul-erorilor-judiciare-produse-atunci-cand-

autoritatile-judiciare-romane-pun-executare-mandate-europene-de-arestare-emise-d/ (accesat

la 1 martie 2018)]. e-mail: [email protected].

114 Antonia-Eleonora Constantin

judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în

detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

207. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 100 și art. 101

alin. (2) din Legea nr. 302/2004 rezultă că, de lege lata, atât atunci când

mandatul european de arestare este primit de parchetul de pe lângă curtea de

apel, cât și atunci când procedura de executare are la bază o semnalare în

vederea arestării care echivalează cu un mandat european de arestare,

procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel, prealabil sesizării

curții de apel competente, dispune reținerea persoanei solicitate, după

ascultarea acesteia, în prezența apărătorului. Măsura reținerii este dispusă prin

ordonanță motivată și poate dura cel mult 24 de ore.

Potrivit art. 101 alin. (4) din legea sus-menționată, procurorul din

cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost

prinsă persoana solicitată sesizează curtea de apel competentă, pentru a

aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea predării.

Judecătorul sesizat potrivit art. 101 alin. (4) din Legea nr. 302/2004

poate admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și dispune

arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, sau

poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este

cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute.

În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a

mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei

solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare,

instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30

de zile, a uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de

Codul de procedură penală român.

Rezultă că, prin derogare de la prevederile art. 212 C.pr.pen. român, în

procedura specială a executării mandatului european de arestare, procurorul

nu poate lua față de persoana solicitată măsura controlului judiciar și nici nu

poate propune această măsură curții de apel.

208. Reținerea dispusă de către procuror, în temeiul dispozițiilor din

Legea nr. 302/2004, nu are altă natură juridică decât aceea de măsură de drept

procesual penal privativă de libertate2, astfel încât aceasta trebuie să respecte

art. 5 paragr. 1 din Convenție, care stipulează că orice persoană are dreptul la

libertate, iar lipsirea de libertate poate avea loc în situații speciale anume

prevăzute în acest act normativ.

209. Împrejurarea că persoana solicitată la predare, în temeiul unui

mandat european de arestare, nu are calitatea de inculpat într-un proces penal

2 C. Niculeanu, Aspecte cu privire la natura juridică a reținerii și procedura acesteia

în cadrul mandatului european de arestare, în ,,Dreptul” nr. 10/2008, p. 173-178.

Punct de vedere asupra angajării răspunderii civile a statului român în… 115

aflat pe rolul organelor judiciare române nu poate aduce atingere drepturilor

conferite de către lege persoanei care urmează să fie privată de libertate,

precum și obligațiilor organelor de urmărire penală3.

210. În doctrina anterioară modificărilor aduse Legii nr. 302/2004 prin

Legea nr. 300/2013 s-a arătat că îndeplinirea obligațiilor organului de

urmărire penală de a aduce la cunoștința persoanei solicitate a împrejurării că

pe numele său a fost emis un mandat european de arestare, scopul acestui

mandat (în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse în

străinătate), fapta pentru care este învinuită și încadrarea ei juridică, precum și

respectarea drepturilor conferite de către lege persoanei solicitate nu trebuie

privite și tratate ca având un caracter pur formal4.

Ipotetic, este invocată situația unei persoane pe numele căreia s-a emis

un mandat european de arestare de către o autoritate judiciară străină, care,

din cauza unor motive medicale sau de infirmitate, nu a ieșit niciodată din țară

și nu a avut posibilitatea obiectivă de a comite vreo infracțiune în străinătate.

În esență, dacă activitățile pe care ar trebui să le desfășoare procurorul

ar consta doar în stabilirea identității persoanei vizate în mandatul european

de arestare și nu s-ar accepta posibilitatea persoanei de a face dovada, de

pildă, că există o coincidență de date de stare civilă ori alte asemenea

împrejurări, procedura și rolul procurorului ar avea un caracter pur formal.

De aceea, s-a considerat că, atunci când în urma audierii persoanei

solicitate, constată realitatea apărărilor formulate de aceasta, procurorul nu are

dreptul să mai dispună măsura privativă de libertate a reținerii, ci are doar

unele posibilități, și anume: să asigure prezența persoanei respective, în stare

de libertate, în fața instanței competente ori să restituie mandatul european de

arestare instanței, urmând ca aceasta să solicite informații suplimentare de la

organul judiciar străin emitent5.

Însă aceste soluții judicioase au primit o consacrare normativă expresă

cu prilejul modificării Legii nr. 302/2004, doar sub aspectele ce vizează

dreptul la apărare.

211. Actuala redactare a dispozițiilor legale, impunând procurorului

reținerea persoanei căutate și propunerea arestării provizorii a acesteia,

perpetuează neajunsurile observate în precedent.

Astfel, nici în prezent legea nu prevede soluția pe care procurorul ar

putea să o adopte, în situația în care constată că persoana localizată nu este

una și aceeași cu persoana solicitată ori atunci când există motive de refuz

obligatoriu.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.


O întrebare legitimă se ridică: s-ar putea considera că, în asemenea

situații, procurorul ar putea dispune clasarea cauzei, față de conținutul

normativ al art. 99 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, care consacră această

soluție doar pentru ipoteza în care, din verificările efectuate, rezultă, în mod

neîndoielnic, că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României? Într-o

interpretare restrictivă a legii, s-ar putea considera că ipoteza la care acesta se

referă vizează doar lipsa fizică a persoanei solicitate și că, în plus, această

lipsă trebuie să fie neîndoielnică, ceea ce presupune faptul că persoana căutată

a părăsit teritoriul României. În această interpretare este exclusă lipsa juridică,

din cauza uzurpării de identitate.

Într-o interpretare extensivă a legii, atașată doctrinei interpretării

conforme (care impune instanțelor naționale să facă tot ce ține de competența

lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele

recunoscute de către acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a

deciziei-cadru sus-menționate și a identifica o soluție conformă cu finalitatea

urmărită de către aceasta, efectul util al deciziei-cadru în discuție neputând fi

invocat în defavoarea unor drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la

situația în care executarea mandatului european de arestare ar trebui refuzată),

s-ar putea opina că soluția clasării poate fi adoptată sau, în orice caz,

procurorul ar putea lua, în prealabil, măsura controlului judiciar menită să

prevină fuga persoanei căutate, în vederea lămuririi, pe calea schimbului de

informații suplimentare, a problemelor legate de identificare. Această din

urmă soluție nu periclitează efectul util al deciziei-cadru sus-menționate și se

înscrie în litera și spiritul acesteia, de vreme ce însuși legiuitorul Uniunii

Europene, făcând trimitere la dreptul național, lasă statelor membre de

executare să aleagă marja de acțiune în privința identificării și aplicării

mijloacelor apte să prevină fuga persoanei solicitate.

De aceea, apreciem că, de lege ferenda, se justifică reconsiderarea

rolului procurorului în procedurile prealabile ale executării mandatului

european de arestare, prin consolidarea filtrului de legalitate pe care îl

presupune această fază a procedurii, cu oferirea unei soluții normative exprese

pentru consolidarea garanțiilor de protecție a drepturilor fundamentale.

212. Până la acest moment, achiesăm la interpretarea extensivă, în

sensul că procurorul se poate orienta către măsura controlului judiciar.

Această soluție nu este contra legem, încadrându-se în limitele interpretării

conforme, de vreme ce decizia-cadru sus-menționată lasă autorităților

judiciare din statul membru de executare posibilitatea de a lua orice măsuri

prevăzute în legislația națională pentru a preveni fuga persoanei solicitate și,

în scopul protejării unor drepturi fundamentale, prevederile din Legea nr.

302/2004, ca lege specială, trebuie aplicate cu luarea în considerare și a


opțiunilor oferite de Codul de procedură penală român, lege generală în

materia măsurilor preventive. În această interpretare și aplicare a legii se

asigură un just echilibru între imperativele aflate în discuție: pe de o parte,

asigurarea efectului util al deciziei-cadru și, pe de altă parte, protecția unor

drepturi fundamentale atunci când există un dubiu rezonabil asupra identității

dintre persoana căutată și persoana localizată, ceea ce ar justifica o ingerință

mai ușoară în dreptul acesteia din urmă la libertate și siguranță.

6.2. Revenind asupra exigențelor reținerii și arestării provizorii, în

vederea predării, observăm că, în jurisprudența Curții Constituționale a

României, s-a stabilit că dispozițiile legale referitoare la punerea în executare

a mandatului european de arestare, care, conform art. 4 și art. 7 din Legea nr.

302/2004, se aduce la îndeplinire potrivit dreptului procesual român, cu

condiția respectării preeminenței dreptului internațional, interesează cu

precădere cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel încât nu

poate fi pus semnul egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a

emiterii unui mandat european de arestare și aceea dispusă ca urmare a

emiterii unui mandat de arestare preventivă emis de către judecătorul român

în condițiile Codului de procedură penală6.

213. Autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat

european de arestare poate hotărî asupra predării, dar nu poate să se pronunțe

cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătorești

pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a

hotărârii judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, se

va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana va

beneficia de toate garanțiile procesuale existente7.

214. Judecătorul român hotărăște asupra arestării persoanei solicitate,

în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate

condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului și nicidecum nu se

pronunță cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de către

6 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 400/2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 4 mai 2007; Curtea Constituțională a României,

Dec. nr. 424/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 12 mai

2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1193/2009, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009; Curtea Constituțională a României,

Dec. nr. 1290/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10

noiembrie 2010. 7 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1290/2010, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10 noiembrie 2010.


autoritatea străină ori asupra oportunității arestării. În caz contrar, s-ar aduce

atingere principiului referitor la recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale8.

215. În logica Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, care este implementată

la nivel național prin Legea nr. 302/2004, autoritatea judecătorească a statului

membru în care persoana a fost arestată poate hotărî predarea acesteia, dar nu

poate să se pronunțe cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii

judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acestora

se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana

solicitată va beneficia de toate garanțiile procesuale existente9.

Însă Curtea Constituțională a României nu a ezitat să observe că

măsura arestării preventive dispusă, în vederea predării către un stat membru

al Uniunii Europene, constituie o măsură privativă de libertate temporară

dispusă în acord cu art. 23 alin. (2) din Constituția României, republicată, care

satisface pe deplin exigențele constituționale prevăzute în art. 21 din același

act normativ, partea având la îndemână toate garanțiile procesuale specifice

unui proces echitabil (dreptul persoanei arestate de a fi informată cu privire la

conținutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător ales

sau numit din oficiu, de a fi asistată gratuit de către un interpret în cazul în

care nu înțelege sau nu vorbește limba română ori dreptul de a formula

contestație împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.)10

.

216. Din perspectiva aplicării, în privința arestării sus-menționate, a

dispozițiilor art. 5 din Convenție, observăm orientarea predilectă a instanțelor

române, inclusiv a celei mai înalte jurisdicții, către raportarea la dispozițiile

art. 5 paragr. 1 lit. c) din același act normativ ce vizează detenția unei

persoane cu privire la care există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit

o infracțiune sau când există motive temeinice să se creadă în necesitatea de a

o împiedica să o săvârșească sau să fugă după săvârșirea acesteia, privare de

libertate ce are un scop precis, și anume aducerea acestei persoane în fața

autorității judiciare competente, și trebuie să beneficieze de garanțiile

8 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 400/2007, cit. supra; Curtea

Constituțională a României, Dec. nr. 583/2007, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 422 din 25 iunie 2007. 9 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1127/2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2008; Curtea Constituțională a României,


februarie 2008. 10

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 693/2015, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 4 decembrie 2015; Curtea Constituțională a

României, Dec. nr. 1193/2009, cit. supra.


prevăzute în art. 5 paragr. 3 și 4 din Convenție11

. Pe baza acestor dispoziții

(din Convenție), instanța supremă a stabilit că se recunoaște dreptul de a

reține o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o

infracțiune recunoscută ca atare de legea internă. În lipsa unei definiții a

noțiunii de „motive verosimile” sau „motive plauzibile”, acestea urmează a fi

examinate de către statele naționale în raport cu circumstanțele fiecărui caz în

parte, instanța de fond putând, în condițiile în care apreciază că informațiile

sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri cu privire la predarea persoanei

solicitate, să fixeze un termen pentru comunicarea acestora12

.

În atari condiții, este util să amintim că mandatul european de arestare

nu trebuie confundat cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern,

întrucât mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are

întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a

pedepsei emis în condițiile legii pe plan intern, iar mandatul european de

arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de

executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în țară, întrucât persoana

în cauză se sustrage pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene13

.

În această cheie de lectură, având în vedere și principiul încrederii și

recunoașterii reciproce pe care se fundamentează mecanismul executării unui

mandat european de arestare, aprecierea asupra existenței motivelor

verosimile de a se bănui o persoană că a săvârșit o faptă incriminată de

normele interne de drept penal ale unui stat membru aparține exclusiv

autorităților judiciare din acest stat, emitent al mandatului european de

arestare, și depinde de circumstanțele fiecărei cauze, criteriul utilizat de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.)

pentru aprecierea acestui aspect fiind cel al unui observator obiectiv14

. Prin

urmare, din această perspectivă și doar sub acest aspect, autoritățile judiciare

11

Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1263/2015, cit. supra (în partea

a II-a a studiului); Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1724/2015, cit. supra (în

partea a II-a a studiului). 12

Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 581/2008, apud. G. Tudor, M.

Constantinescu, op. cit. (în partea a II-a a studiului), p. 215. 13

F.R. Radu, Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul

extrădării și predării infractorilor, în ,,Dreptul” nr. 9/2007, p. 144-166; M.M. Mudava, M.D.

Nicolae, Discuții referitoare la mandatul european de arestare și la mandatul de arestare

preventivă din perspectiva Legii nr. 302/2004, în ,,Dreptul” nr. 11/2008, p. 226-229.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea din 1 iunie 2016,

cauza Bob-Dogi, cit. supra (în partea I a studiului), prin care s-a stabilit că art. 8 alin. (1) lit.

c) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „mandat de

arestare”, care figurează în această dispoziție, trebuie înțeleasă ca desemnând un mandat de

arestare național distinct de mandatul european de arestare. 14

C. Bîrsan, op. cit. (în partea I a studiului), p. 312-313.


de executare nu ar putea face propriul control de convenționalitate al arestării

persoanei bănuite că a săvârșit o infracțiune, întrucât un asemenea control al

echivala cu o statuare asupra temeiniciei acuzației și a arestării sau a

condamnării.

217. Din perspectiva celei de-a doua ipoteze prevăzută în art. 5 paragr.

1 lit. c) din Convenție, care se referă la deținerea unei persoane bănuite că a

săvârșit o infracțiune, spre a o împiedica să se sustragă urmăririi penale, orice

discuție este redundantă, de vreme ce premisa emiterii mandatului european

de arestare constă în însăși sustragerea persoanei căutate. De altfel, C.E.D.O.

a stabilit că art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ nu cere ca detenția

persoanei împotriva căreia se desfășoară o procedură de expulzare sau

extrădare să fie în mod rezonabil necesară pentru a preveni comiterea altor

infracțiuni sau fuga. Din această perspectivă, art. 5 paragr. 1 lit. f) din actul

normativ sus-menționat cere un alt nivel de protecție față de cel prevăzut în

art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, singura cerință fiind aceea ca măsura să

fie luată în vederea extrădării15

.

De aceea, art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție nu este aplicabil ratione

materiae unor privări de libertate, precum cele analizate în prezentul studiu, și

considerăm că examenul de convenționalitate asupra unei detenții în vederea

predării, în statul membru de executare, poate fi efectuat doar din perspectiva

art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ, care dispune că o persoană

poate fi privată de libertate dacă împotriva ei se găsește în curs de desfășurare

o procedură de expulzare sau extrădare. Această apreciere are în vedere, pe de

o parte, originea mecanismului mandatului european de arestare, concepția

inițială asupra sa fiind aceea a unei extrădări simplificate, prin eliminarea

formalităților birocratice și administrative, precum și a factorului de

oportunitate politică și, pe de altă parte, efectul final al procedurii – predarea

persoanei solicitate16

.

15

C.E.D.O., Hotărârea din 5 februarie 2002, cauza Čonka contra Belgia, paragr. 38,

precum și jurisprudența acolo citată. 16

În acest sens, F.R. Radu, op. cit., p. 144-166.

Autorul sus-menționat arată că:

„În ceea ce privește aplicabilitatea art. 5 din C.E.D.O. (Convenție, adăugirea

noastră A.-E. Constantin), este de observat în prealabil că, inerent, acesta face vorbire la

lit. f) doar la expulzare și extrădare. Propunerea Comisiei Europene privind decizia-cadru

menționa doar că procedura de predare în baza unui mandat european trebuie asimilată

celei de extrădare la care se referă art. 5 din C.E.D.O. (Convenție, adăugirea noastră A.-E.

Constantin) și o asemenea abordare este în opinia noastră foarte corectă, de vreme ce

această procedură nu face decât să elimine formalitățile birocratice și administrative de

extrădare și să treacă direct la efectul fundamental al extrădării care este predarea

persoanei urmărite.


Articolul 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție nu impune ca arestarea în

vederea extrădării să fie rezonabil necesară, spre exemplu, pentru a preveni

săvârșirea unei infracțiuni sau fuga17

. Din această perspectivă, art. 5 paragr. 1

lit. f) din același act normativ prevede un nivel de protecție diferit față de cel

din art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, singura cerință fiind aceea ca măsura

să fie luată în vederea extrădării sau expulzării, adică să existe o astfel de

procedură în curs, fiind irelevant pentru aplicarea sa dacă decizia de extrădare

este justificată potrivit dreptului național sau Convenției.

218. Pentru a fi legală, detenția prevăzută în art. 5 paragr. 1 lit. f) din

Convenție trebuie să respecte regulile de fond și de procedură din legislația

națională aplicabilă.

C.E.D.O. a arătat că, pentru a examina dacă o privare de libertate în

vederea extrădării sau expulzării respectă principiul legalității interne, trebuie

să se aprecieze nu numai asupra existenței legislației în vigoare, ci și asupra

calității normelor juridice aplicabile celor interesați. Aceasta presupune ca

legea națională ce autorizează privarea de libertate să fie suficient de

accesibilă și precisă spre a evita orice posibil comportament arbitrar al

autorităților naționale18

.

Atât procedura de extrădare, cât și procedura de predare, în baza unui mandat

european de arestare, au aceleași efecte, astfel încât este firesc ca, din acest punct de vedere,

predarea în baza unui mandat european de extrădare să fie tratată ca extrădare. Pe de altă

parte, în textul adoptat al deciziei-cadru nu se face această precizare terminologică și cum

decizia-cadru, spre deosebire de Convenție, nu este însoțită de un raport explicativ, acest

aspect trebuie să facă obiectul practicii judiciare din statele membre și eventual a C.E.D.O.”

Abordarea redată mai sus o regăsim și în concluziile unor avocați generali ai Curții

de Justiție a Uniunii Europene (concluziile avocatului general M.B. prezentate la 27

octombrie 2016 în cauza Thomas Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2016:826 pct. 47 și 48;

concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, C-396/11,

ECLI:EU:C:2012:648, pct. 53, 56 și 62 teza I). 17

C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Chahal contra Regatului Unit, Hotărârea din 15

noiembrie 1996, cererea nr. 22414/93, paragr. 112; C.E.D.O., cauza Čonka contra Belgiei,

cit. supra, paragr. 38; C.E.D.O., cauza Nasrulloyev contra Rusiei, Hotărârea din 11

octombrie, cererea nr. 656/06, paragr. 69; C.E.D.O., cauza Soldatenko contra Ucrainei,

Hotărârea din 23 octombrie 2008, cererea nr. 2440/07, paragr. 109. 18

C. Bîrsan, op. cit., p. 329. În același sens, C.E.D.O., Hotărârea din 10 iunie 2008,

cauza Galliani contra României, cererea nr. 69273/01, paragr. 43-46, precum și jurisprudența

acolo citată (În speță, reclamanta a fost deținută în vederea expulzării, în baza unui formular

standard completat de Oficiul pentru Străni prin care a fost repatriată în Italia. Guvernul

României a arătat că reclamanta putea contesta această decizie în fața instanțelor de

contencios administrativ, însă C.E.D.O. a considerat că procedura administrativă nu putea fi

efectivă, deoarece presupunea o fază prealabilă administrativă și o fază în fața instanței de

judecată; or, în situația particulară a reclamantei, aceasta urma să fie repatriată în două zile.

Ca atare, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 și 4 din Convenție).


219. De asemenea, respectarea dreptului național nu este suficientă,

art. 5 paragr. 1 din Convenție impunând ca detenția să fie conformă cu scopul

protejării individului împotriva arbitrariului; este un principiu fundamental

potrivit căruia nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragr.

1 din același act normativ19

.

220. Dacă procedurile de extrădare nu sunt urmate cu diligența

cuvenită, detenția contravine art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție20

.

Pentru a nu fi considerată arbitrară, o măsură privativă de libertate, pe

temeiul articolului sus-menționat, trebuie luată cu bună-credință și să se afle

în legătură cu motivele invocate de către Guvern21

.

Conform principiilor generale consacrate în jurisprudența C.E.D.O., o

detenție este arbitrară când, chiar fiind conformă legislației naționale, există

un element de rea-credință sau de înșelătorie din partea autorităților22

.

Condiția absenței arbitrariului impune nu numai ca ordinul de plasare în

detenție, ci și executarea acestei decizii să respecte scopul restricțiilor

autorizate la litera pertinentă a art. 5 paragr. 1 din Convenție23

.

221. În ceea ce privește arestarea unei persoane, după ce numele

acesteia fusese șters din lista persoanelor date în urmărire, C.E.D.O. a

acceptat că se poate întâmpla ca un agent al unui stat membru al Convenției să

se comporte ilegal, dar cu bună-credință. Totuși, chiar dacă nu a existat nicio

vină din partea poliției care a efectuat arestarea, guvernele sunt responsabile,

în baza Convenției, pentru actele oricărei instituții de stat, dat fiind faptul că

în fața C.E.D.O. este angajată răspunderea internațională a statului. Prin

urmare, s-a constatat că arestarea nu a fost legală. Singurul motiv pentru

arestarea reclamantului fusese lipsa de cooperare între autoritățile competente

ale statului. Faptul că poliția nu verificase existența unui mandat de arestare

valid fusese agravată de omisiunea altei secții de poliție de a raporta faptul că

urmărirea penală împotriva reclamantului fusese încheiată. C.E.D.O. a

În cauza Nasrulloyev, Hotărârea din 11 octombrie, cererea nr. 656/06, paragr. 77, 78,

C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, întrucât prevederile din

dreptul intern referitoare la detenția unei persoane în vederea extrădării formau obiectul unei

interpretări și aplicări neunitare, lipsindu-le caracterul de previzibilitate cerut de paragr. 1 al

art. 5 din același act normativ. 19

C.E.D.O., Marea Cameră, A. ș.a. contra Regatului Unit al Marii Britanii,

Hotărârea din 19 februarie 2009, cererea nr. 3455/05, § 164. 20

C.E.D.O., cauza Amie ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 12 februarie 2013,

cererea nr. 58149/08, paragr. 72, precum și jurisprudența acolo citată. 21

C.E.D.O., cauza Joh-Ekale Mwanje contra Belgiei, Hotărârea din 20 martie 2012,

cererea nr. 10486/10, paragr. 117, precum și jurisprudența acolo citată. 22

C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 29

ianuarie 2008, cererea nr. 13229/03, paragr. 69 teza I, precum și jurisprudența acolo citată. 23

Idem, paragr. 69 teza a II-a, precum și jurisprudența acolo citată.


considerat surprinzător faptul că departamentul responsabil din cadrul

Ministerului de Interne fusese lent în actualizarea bazei de date, întârziind

câteva luni. S-a observat și că arestarea reclamantului nu fusese consemnată

în registrele poliției, ofițerul responsabil refuzând expres acest lucru. De

aceea, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție24

.

Deși, în această cauză, încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție rezulta

dintr-o cooperare defectuoasă a autorităților polițienești ale aceluiași stat,

ipoteza există și în relațiile ce aparțin cooperării judiciare internaționale,

atunci când, de pildă, retragerea mandatului european de arestare ori

revocarea acestuia nu au fost notificate, iar semnalarea din Sistemului de

Informații Schengen (SIS) nu este ștearsă până în momentul luării unei măsuri

privative de libertate împotriva persoanei căutate în statul membru de

executare.

222. Pe de altă parte, locul și condițiile de detenție trebuie să fie

adecvate25

.

223. Durata detenției nu trebuie să depășească o perioadă rezonabilă

necesară pentru atingerea scopului urmărit26

.

224. De asemenea, C.E.D.O. a precizat că detenția în vederea

expulzării nu are o natură punitivă și ar trebui însoțită de garanții adecvate27

.

În privința acestui caz de arestare sunt pe deplin aplicabile garanțiile

prevăzute în art. 5 paragr. 2 dreptul de a fi informat despre motivele

arestării și art. 5 paragr. 4 din Convenție, care stabilește dreptul persoanei

lipsite de libertate la un „recurs” în fața unui tribunal, deci la o cale de atac

efectivă cu privire la legalitatea măsurii prin care a fost autorizată privarea de

libertate și care să dispună punerea în libertate a persoanei, dacă detenția este

nelegală. Aceste două garanții împreună cu aceea prevăzută în art. 5 paragr. 5

din același act normativ se aplică în privința oricărei persoane private de

libertate, indiferent care ar fi motivul arestării acesteia și fără a interesa în

vreun fel autoritatea statală care a dispus-o28

.

În esență, art. 5 paragr. 5 din Convenție garantează un drept executoriu

la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții

24

C.E.D.O., cauza Fedotov contra Rusiei, Hotărârea din 25 octombrie 2005, cererea

nr. 5140/02, apud D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO,

București, 2008, p. 94-95. 25

C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 29

ianuarie 2008, cererea nr. 13229/03, paragr. 74. 26

C.E.D.O., cauza Joh-Ekale Mwanje contra Belgiei, cit. supra, paragr. 119. 27

C.E.D.O., cauza Azimov contra Rusia, Hotărârea din 18 aprilie 2013, cererea nr.

67474/11, paragr. 172. 28

C. Bîrsan, op. cit., p. 370.


contrare art. 5 din același act normativ29

, iar C.E.D.O. a precizat, în

jurisprudența sa, că normele naționale de drept trebuie să garanteze cu un grad

suficient de certitudine dreptul la reparație prevăzut în textul legal

sus-menționat pentru a se asigura exercitarea lui efectivă30

. Acest text

cuprinde o normă de fond; el figurează printre dispozițiile Convenției care

consacră drepturi subiective individuale, garantează un asemenea drept

individual a cărui respectare se impune mai întâi statelor contractante31

.

C.E.D.O. a precizat că art. 5 paragr. 5 din Convenție este respectat

atunci când este posibilă aplicarea unei compensații în ceea ce privește o

privare de libertate efectuată în condiții contrare paragr. 1, 2, 3 sau 4 din

același articol. Dreptul la compensație stabilit în paragr. 5 presupune, prin

urmare, faptul că o încălcare a unuia dintre paragrafele precedente ale art. 5

din Convenție a fost stabilită fie de către o autoritate de drept intern, fie de

către C.E.D.O.32

În cauza Tase contra României, C.E.D.O. a constatat că art. 5 paragr. 5

din Convenție este încălcat, întrucât reclamantul nu a putut pretinde o

compensație, în condițiile în care detenția sa nu a fost niciodată declarată

nelegală de către instanțele de drept intern, astfel încât acesta nu putea să se

folosească de procedura prevăzută în art. 504 C.pr.pen. român din 196933

, iar

o acțiune, în baza dreptului comun care reglementa repararea prejudiciului, nu

avea o perspectivă rezonabilă de succes34

.

225. Atunci când a avut de analizat partajarea răspunderii statelor

pentru detenția unei persoane dispusă în cadrul procedurilor de extrădare,

C.E.D.O. a plecat de la premisa că, în temeiul art. 1 din Convenție35

, statele

contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor și

libertăților protejate de către Convenție, comisă împotriva persoanelor aflate

sub „jurisdicția” lor36

. Exercitarea jurisdicției este o condiție necesară pentru

ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acțiuni sau

omisiuni care îi sunt imputabile și care generează invocarea încălcării

29

Idem, p. 383, precum și jurisprudența acolo citată. 30

Idem, p. 386, precum și jurisprudența acolo citată. 31

Idem, p. 386. 32

C.E.D.O., cauza Tase contra României, Hotărârea din 10 iunie 2008, cererea nr.

29761/02, paragr. 41, precum și jurisprudența acolo citată. 33

În vigoare la data faptelor în litigiu. 34

C.E.D.O., cauza Tase contra României, cit. supra, paragr. 45. 35

Potrivit art. 1 din Convenție, „înaltele părți contractante recunosc oricărei

persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei

convenții”. 36

C.E.D.O., cauza Stephens contra Maltei, Hotărârea din 21 aprilie 2009, cererea nr.

11956/07, paragr. 47.


drepturilor și libertăților stabilite în Convenție37

. Conform jurisprudenței

constante a C.E.D.O., art. 1 din Convenție trebuie considerat ca reflectând

această noțiune teritorială uzuală și esențială a jurisdicției, alte baze ale

jurisdicției fiind excepționale și necesitând o justificare specială în

circumstanțele speciale ale fiecărui caz38

.

Aplicând considerațiile preliminare sus-menționate, în cauza Stephens

contra Maltei39

, C.E.D.O. a observat că reclamantul era sub controlul și de

competența autorităților spaniole, în perioada dintre arestarea și detenția sa în

Spania, la 5 august 2004, și eliberarea sa pe cauțiune, la 22 noiembrie 2004; în

ceea ce privește pretinsa ilegalitate a arestării și detenției sale, C.E.D.O. a

considerat că nu poate fi trecut cu vederea faptul că privarea reclamantului de

libertate își avea singura origine în măsurile luate exclusiv de către autoritățile

malteze, în conformitate cu măsurile convenite de către Malta și Spania, în

temeiul Convenției europene de extrădare40

. Întrucât a formulat o cerere

privind asigurarea detenției reclamantului în așteptarea extrădării, C.E.D.O. a

apreciat că Maltei îi aparținea răspunderea de a se asigura că mandatul de

arestare și cererea de extrădare erau valide din punctul de vedere al legislației

malteze, atât substanțial, cât și procedural. În contextul unei proceduri de

extrădare, un stat solicitat ar trebui să poată presupune că documentele legale

emise de către statul solicitant și pe baza cărora solicită o privare de libertate

sunt valide41

.

În atari condiții, C.E.D.O. a constatat și că mandatul de arestare fusese

emis de către o instanță care nu avea autoritatea să facă acest lucru,

neregularitate tehnică care însă nu putea fi observată de către instanța

spaniolă, cu ocazia examinării cererii privind arestarea și detenția

reclamantului. Prin urmare, actul care a constituit obiectul plângerii

reclamantului, fiind inițiat de către Malta, pe baza propriei legislații naționale,

și urmat de către Spania, ca răspuns la obligațiile sale impuse de tratat, a fost

atribuit în integralitate Maltei, cu toate că actul a fost pus în executare în

Spania42

. S-a avut în vedere și faptul că instanțele malteze au recunoscut

37

Idem, paragr. 48, precum și jurisprudența acolo citată. 38


Reclamantul Stephens, resortisant britanic, cu reședința în Spania, a fost arestat și

deținut în vederea extrădării, în baza unui mandat eliberat de către o instanță malteză, pentru

motivul că era bănuit de trafic de droguri. Reclamantul a susținut că arestarea sa în Spania, în

baza unui mandat emis de către instanțele din Malta, a fost ilegală, întrucât autoritățile

malteze nu aveau jurisdicție pentru a examina faptele. În timpul detenției în Spania, avocatul

reclamantului a contestat în fața instanțelor din Malta legalitatea mandatului de arestare. 40

C.E.D.O., cauza Stephens contra Maltei, cit. supra, paragr. 51. 41


Ibidem.


încălcarea, în privința reclamantului, a art. 5 din Convenție, astfel încât, în

lumina tuturor acestor aspecte, C.E.D.O. a considerat că plângerile

reclamantului, în temeiul acestui articol, angajează răspunderea Maltei, în

temeiul Convenției43

.

226. În cauza Toniolo contra San Marino și Italia44

, analizând detenția

reclamantului în San Marino, în vederea extrădării acestuia în Italia, C.E.D.O.

a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție și a respins în rest cererea

formulată împotriva San Marino și Italiei ca inadmisibilă. În această cauză,

C.E.D.O. a examinat dispozițiile din dreptul intern al statului San Marino, în

baza cărora s-a dispus arestarea provizorie a reclamantului în vederea

extrădării, și a constatat că acestea nu reglementau procedura de urmat pentru

arestare în contextul extrădării și nu prevedeau niciun fel de garanții împotriva

arbitrariului. Prin urmare, dreptul statului solicitat nu îndeplinea cerințele de

accesibilitate, precizie și previzibilitate pentru a preveni riscul unei detenții

arbitrare în vederea extrădării45

.

Spre deosebire de cauza Stephens contra Maltei, în cauza Toniolo

contra San Marino și Italia, C.E.D.O. a observat că arestarea reclamantului în

Italia a fost dispusă de către o instanță și a avut ca scop aducerea acestuia în

fața autorității competente, întemeindu-se pe presupuneri rezonabile că acesta

ar fi comis o infracțiune [art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție], iar legalitatea

acestei hotărâri nu a fost pusă în discuție de către reclamant46

.

Cu toate acestea, C.E.D.O. nu a respins plângerea reclamantului ca

inadmisibilă, ci a examinat-o pe fond pentru a observa dacă detenția

reclamantului în San Marino, la cererea Italiei, corespunde sau nu

standardului prevăzut de Convenție47

.

Întrucât plângerea reclamantului împotriva Italiei s-ar putea referi la

perioada de detenție din San Marino, C.E.D.O., făcând trimitere la cele

stabilite în cauza Stephens contra Maltei, a reiterat că o măsură dispusă la

cererea statului solicitant, în temeiul propriului său drept național, măsură

adusă la îndeplinire de statul solicitat, ca răspuns la obligațiile asumate prin

tratatul de extrădare, poate fi atribuită statului solicitant, în speța de față

Italiei, chiar dacă acel act a fost executat de statul solicitat48

.

43

Idem, paragr. 53 și 54. 44

C.E.D.O., cauza Toniolo contra San Marino și Italia, Hotărârea din 26 iunie 2012,

cererea nr. 44853/10. 45

Idem, paragr. 50, 51. 46



Idem, paragr. 56 teza I, precum și jurisprudența acolo citată.


C.E.D.O. a acceptat că plângerea poate angaja și responsabilitatea

Italiei, din perspectiva Convenției, și că responsabilitatea acestui stat este

aceea de a se asigura că mandatul de arestare și cererea de extrădare erau

valide, din perspectiva propriului drept substanțial și procesual, însă

nelegalitatea, spre deosebire de cauza Stephens contra Maltei, nu rezulta din

nerespectarea cerințelor arestării prevăzute în dreptul intern al Italiei, ci din

calitatea legii naționale a statului San Marino, astfel încât responsabilitatea

Italiei nu poate fi angajată49

.

Întrucât reclamantul a invocat și încălcarea art. 6 din Convenție,

susținând că ambele state sunt responsabile de neregularitățile din procedura

de extrădare, precum întârzierea în trimiterea cererii de extrădare și lipsa

notificării ordinului de extrădare50

, C.E.D.O. a reiterat că procedurile de

extrădare nu privesc o contestație cu privire la drepturile și obligațiile civile

ale reclamantului și că noțiunea de „acuzație în materie penală”, în sensul art.

6 paragr. 1 din Convenție, vizează stabilirea vinovăției sau a nevinovăției

penale a unei persoane, și nu doar, așa cum este situația procedurilor de

extrădare, a se stabili dacă o persoană poate fi sau nu extrădată într-un stat

străin51

. De aceea, C.E.D.O. a considerat că art. 6 din Convenție nu este

aplicabil cu privire la plângerea reclamantului, referitoare la caracterul

echitabil al procedurii de extrădare, astfel încât aceasta a fost respinsă, ca

incompatibilă ratione materiae52

.

227. Mai multe concluzii preliminare pot fi desprinse:

A. Ambele state, atât statul solicitant, cât și cel solicitat, atunci când

dispun și execută o măsură privativă de libertate împotriva unei persoane, își

exercită jurisdicția asupra acestei persoane.

B. Raportat la statul solicitant, detenția trebuie analizată din

perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, iar atunci când aceeași

detenție se raportează la statul solicitat, criteriile de convenționalitate sunt

cele din art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ.

C. În ambele situații (de mai sus), detenția trebuie să fie legală, ceea ce

presupune respectarea normelor de fond și de procedură pentru luarea și

menținerea sa, prevăzute atât de legea statului solicitant, cât și de legea

statului de executare.

D. Legalitatea, în sensul primului paragraf al art. 5 din Convenție,

implică cerințe de calitate a legii naționale: accesibilitate, previzibilitate și

garanții împotriva arbitrariului. În această privință, C.E.D.O. a realizat un

49

Idem, paragr. 56 teza a II-a. 50



Idem, paragr. 60.


examen riguros al cauzalității încălcării dreptului fundamental în discuție și

nu a exclus de plano răspunderea niciunuia dintre statele implicate în

procedura de extrădare. Dimpotrivă, răspunderea lor a fost stabilită, după cum

dreptul național al fiecăruia dintre acestea corespundea sau nu cerințelor art. 5

paragr. 1 din același act normativ, aplicabile în toate situațiile enumerate în

conținutul său. În temeiul art. 1 din Convenție, un stat contractant poate fi

considerat răspunzător pentru acțiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile și

care generează invocarea încălcării drepturilor și libertăților stabilite în

Convenție. Responsabilitatea unui stat nu a fost angajată decât atunci când

încălcarea constatată i-a fost imputabilă53

. Din această perspectivă, o

deosebită importanță o are cauzalitatea încălcării.

E. Pentru a fi conformă art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, trebuie ca

detenția în statul solicitat să fie justificată de o procedură de extrădare

(executare a unui mandat european de arestare, mutatis mutandis).

F. Detenția în vederea extrădării nu trebuie să fie arbitrară, trebuie

luată cu bună-credință și să se afle în legătură cu motivele invocate.

G. Detenția trebuie să aibă o durată rezonabilă în raport cu scopul

urmărit.

H. Condițiile și locul de detenție trebuie să fie adecvate.

I. Detenția beneficiază de garanțiile prevăzute de art. 5 paragr. 2 și 4

din Convenție.

J. Dreptul prevăzut de art. 5 paragr. 5 din Convenție este recunoscut în

legătură cu detenția respectivă și, în funcție de cauzalitatea încălcării,

obligația de despăgubire poate fi stabilită în sarcina unuia sau a altuia dintre

statele implicate în procedura de extrădare (căreia îi este asimilată și

executarea mandatului european de arestare) ori a ambelor state, părți ale

Convenției.

K. Atunci când este posibil ca expulzarea sau extrădarea unei persoane

să conducă la supunerea acesteia, în statul solicitant, la tratamente inumane

sau degradante, incompatibile cu art. 3 din Convenție, statul solicitat răspunde

pentru propria faptă supunerea acestei persoane unui risc de încălcare a

drepturilor garantate de către Convenție, chiar dacă este o răspundere virtuală,

prin ricoșeu, anticipativă, pentru fapta unui stat terț54

.

§7. Răspunderea statului român pentru privarea de libertate în

procedura de executare a mandatului european de arestare. Natură

juridică. Temeiul răspunderii

53

C. Bîrsan, op. cit., p. 135. 54

Idem, p. 149, precum și jurisprudența acolo citată.


7.1. Natura juridică a răspunderii statului pentru erori judiciare și

pentru privarea nelegală de libertate nu face obiect al vreunei controverse.

228. Răspunderea în discuție este obiectivă și este fundamentată pe

ideea de garanție și risc de activitate ori, după caz, de autoritate, având în

vedere că obligația statului constă în exercitarea funcțiilor coercitive și de

jurisdicție cu respectarea prevederilor legale, fără a aduce atingere drepturilor

și intereselor legitime ale cetățenilor55

.

Unii autori atașează la ideea de garanție și ideea sau principiul

echității56

.

Prin urmare, fiind o răspundere fără culpă, ea poate fi angajată în orice

situație în care sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de lege, fără a fi

necesară dovedirea sau prezumarea culpei57

.

229. În principiu, scopul angajării răspunderii statului îl constituie

protecția eficientă a victimei58

și aceasta indiferent de sursa erorii judiciare,

care poate fi activitatea judecătorului, a procurorului, dar și implicarea altor

participanți în proces59

.

230. Elementele constitutive ale răspunderii obiective a statului vor fi,

așadar, prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea60

.

231. Victima unei erori judiciare, pentru a obține despăgubirile

solicitate, alături de îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de lege, trebuie

să dovedească existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu

încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime prin hotărârea sau măsura

luată61

. Aceasta dă expresie funcției reparatorii a răspunderii civile delictuale,

55

L. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Editura C.H. Beck, București,

2008, p. 418; L. Pop, în „Curs de drept civil. Obligațiile”, de L. Pop. I.-F. Popa, S.I. Vidu,

Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 314, 328. 56

L. Pop, op. cit., p. 328. 57

L. Boilă, op. cit., p. 418-419. 58

Idem, p. 421. 59

Idem, p. 421-422.

Cu titlu de drept comparat, arătăm că în dreptul francez, art. L. 141 alin. (1) din

Codul organizării judiciare stabilește răspunderea statului pentru daunele cauzate prin

funcționarea defectuoasă a serviciului judiciar, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, această

răspundere nu poate fi angajată decât pentru culpă gravă sau denegare de dreptate. Dacă, în

trecut, aceasta viza anumite comportamente ale judecătorului – eroare gravă, animozitate

personală, intenția de a leza –, care erau luate în considerare pentru stabilirea răspunderii,

denegarea de dreptate este luată în considerare în ceea ce privește funcționarea serviciului

public al justiției. În esență, constituie culpă gravă orice deficiență caracterizată printr-un fapt

ori mai multe fapte prin care se relevă inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și

îndeplini misiunea cu care a fost învestit (Fr. Terré, Ph . Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les

obligations, 11e éd., Dalloz, 2013, p. 860, precum și jurisprudența acolo citată).

60 L. Boilă, op. cit., p. 419.

61 Ibidem.


deoarece urmărește acoperirea prejudiciilor suferite de către victime, de către

stat, ca garant al activității judiciare62

.

7.2. Temeiul juridic al răspunderii obiective a statului român, ca

stat de executare a mandatului european de arestare

7.2.1. Articolul 52 alin. (3) din Constituția României, republicată,

prevede că:

„Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență.”

232. Legiuitorul constituant a reglementat în modalitatea

sus-menționată o răspundere patrimonială a statului, care a fost extinsă, cu

ocazia revizuirii din 2003, de la erorile judiciare din procesele penale la toate

erorile judiciare, fără excepție, indiferent de natura cauzelor în care au fost

săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi63

.

233. Cu privire la varianta inițială a acestor dispoziții constituționale,

în doctrină s-a apreciat că instituirea unei obligații pentru stat constituie o

contribuție la ideea statului de drept, despăgubind în mod justificat persoanele

care au fost victime ale unor erori judiciare pentru prejudiciile care le-au fost

cauzate64

.

234. Răspunderea statului este stabilită în „condițiile legii”, precizare

care poate avea semnificația unei legi speciale, dar poate avea și semnificația

62

Ibidem. 63

Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 1, Editura C.H. Beck,

București, 2008, comentariu art. 52, disponibilă pe site-ul www.legalis.ro (accesat la 28 iulie

2017).

În același sens: Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 277/2009, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007; Curtea Constituțională a

României, Dec. nr. 1052/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869

din 19 decembrie 2007; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 182/2008, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008; Curtea Constituțională a

României, Dec. nr. 1307/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886

din 29 decembrie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1406/2008, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 17 martie 2009; Curtea Constituțională a

României, Dec. nr. 889/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din

14 august 2009; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 996/2009, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009. 64

V. Duculescu, C.C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României. Comentată și

adnotată, p. 162, apud Constituția României. Comentariu pe articole, op. cit.


dreptului comun, Constituția României, republicată, neîngrădind ambele

posibilități65

.

Cu toate acestea, posibilitatea atragerii răspunderii obiective a statului

român pentru arestarea și detenția nelegală, exclusiv pe temeiul dreptului

comun art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv art. 1349 C.civ. , este

controversată în jurisprudență66

, aspect observat și sancționat de către

C.E.D.O. în cauza Tase contra României67

, din perspectiva încălcării art. 5

paragr. 5 din Convenție.

7.2.2. În jurisprudența Curții Constituționale a României s-a reținut că

textul din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a

statului sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde

celui care a suferit în mod injust din cauza erorilor comise în sistemul

judiciar, context în care sarcina probațiunii este ușurată, comparativ cu

situația în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită și

reaua-credință sau grava neglijență a magistratului68

, iar conferirea calității de

65

E.S. Tănăsescu, în „Constituția României revizuită – comentarii și explicații”, de

M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p. 108, apud Constituția

României. Comentarii pe articole, op. cit. 66

Astfel, în soluțiile pronunțate în intervalul 1993-2004, instanța noastră supremă nu

a avut o poziție constantă: în unele cauze, au fost invocate dispozițiile art. 504 C.pr.pen. din

1969, iar în alte cauze, dispozițiile Codului civil, referitoare la principiile care stau la baza

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acceptând faptul că răspunderea statului

român este o răspundere patrimonială ce poate fi angajată și în alte ipoteze decât cele limitativ

prevăzute de Codul de procedură penală prin invocarea dreptului comun (L. Boilă, op. cit., p.

422, precum și jurisprudența citată la p. 423, nota de subsol nr. 2). În schimb, într-o altă

cauză, instanța supremă și-a schimbat argumentația, situându-se pe o altă poziție, susținând că

statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unei persoane într-un proces penal numai în

limitele și în situațiile prevăzute de Codul de procedură penală, iar nu în temeiul dreptului

comun, precum și pentru alte situații neprevăzute de art. 504 C.pr.pen. din 1969 (L. Boilă, op.

cit., p. 423, precum și jurisprudența citată la nota de subsol nr. 1).

Tot în jurisprudență, pretențiile victimelor au fost analizate prin aplicarea directă a

art. 5 paragr. 5 din Convenție, reținându-se, de pildă, că în lipsa unui control judecătoresc

asupra măsurii arestării preventive dispuse există o încălcare a dispozițiilor paragr. 3 al

aceluiași articol, ce naște în favoarea persoanei dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciul

suferit (Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr.

4774/2010, apud F. Costiniu, Răspunderea statului pentru erori judiciare. Practică judiciară.

Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 53). 67

Cit. supra. 68


Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015.


debitor al obligației de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să

înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța69

.

235. De asemenea, Curtea Constituțională a României a constatat că

procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în caz de privare

nelegală de libertate, este o procedură specială, cuprinsă în Codul de

procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act

normativ are relevanță, din perspectiva stabilirii regimului juridic al acestei

forme de răspundere a statului în raport cu ale forme de răspundere juridică de

drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349

și art. 1357-1380 C.civ. român. Astfel, procedura reglementată de art. 539

C.pr.pen. român este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în

temeiul principiului speciala generalibus derogant; această procedură vizează

exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi

fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor

temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 253 C.civ. român sau ale art. 8 din

Convenție, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale

nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață

privată70

.

236. Deopotrivă, Curtea Constituțională a României a stabilit și că prin

expresia „potrivit legii”, Constituția României, republicată, lasă la opțiunea

legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale, în care dreptul la reparație

poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în art. 3 din Protocolul nr. 7 la

Convenție71

.

69


Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2005; Curtea Constituțională a

României, Dec. nr. 1307/2008, cit. supra. 70

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 22, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016. 71


Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 27 iulie 1999; Curtea Constituțională a României,

Dec. nr. 124/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august

2000; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 172/2001, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 470 din 16 august 2001; Curtea Constituțională a României, Dec. nr.

199/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 30 august 2001;

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 255/2001, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001; Curtea Constituțională a României, Dec.

nr. 885/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august

2010; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 788/2015, paragr.15, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016; Curtea Constituțională

a României, Dec. nr. 435/2016, paragr. 16, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 702 din 9 septembrie 2016; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 133 din 9

martie 2017, paragr. 15, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16

mai 2017.


237. Pe de altă parte, principiul responsabilității statului față de

persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare produse în procesele

penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

Circumstanțierea „potrivit legii” nu relevă posibilitatea legiuitorului de a

restrânge răspunderea statului doar la anumite erori judiciare, ci stabilirea

modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se

face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei

constituționale [art. 48 alin. (3), devenit art. 52 alin. (3), după revizuirea

Constituției României], organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori

judiciare neimputabile victimei să fie suportate de către aceasta72

.

Neconstituționalitatea parțială declarată prin Decizia nr. 45/1998 a vizat

numai sfera de aplicare a textului (temeiurile achitării), nu condițiile reparării

pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale73

.

238. Răspunderea obiectivă, ca garanție a statului pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, poate fi

atrasă în cadrul unui proces civil în care statul, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, își poate face toate apărările pe care le consideră

necesare74

, iar reglementarea condițiilor procedurale pentru exercitarea

dreptului la acțiune recunoscut victimelor erorilor judiciare sub aspecte ce

vizează, de pildă, termenul de prescripție, persoana care are calitate

procesuală pasivă în aceste cauze, a fost considerată de către Curtea

Constituțională a României compatibilă cu Legea fundamentală, întrucât ea

constituie norme procedurale necesare exercitării acestui drept, aflate în

deplină concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în

temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege75

.

239. În același context, instanța de contencios constituțional a apreciat

că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea

libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție a acelor

persoane care nu se regăsesc într-unul dintre cazurile enumerate de art. 504

72


Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 2008; Curtea Constituțională a României,


noiembrie 1999. 73


Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001. 74


Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000. 75


Oficial al României, Partea I, nr. 1044 din 11 noiembrie 2004; Curtea Constituțională a


22 februarie 2005.


alin. (3) C.pr.pen. român din 1969, acestea având posibilitatea de a-și

valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale. Orice persoană interesată se

poate adresa justiției, dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de

lege. Liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza

instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile și libertățile

sale ori interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces

nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de

desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i

legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispozițiilor constituționale

cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că

o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un

drept absolut (Ashingdane contra Regatul Unit al Marii Britanii, 1985), de

vreme ce acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea

statului și poate face obiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu

este atinsă însăși substanța sa76

.

240. De aceea, Curtea Constituțională a României și-a afirmat ferm

lipsa rolului său de legiuitor pozitiv ori, după caz, a considerat că aparțin

competenței instanțelor de judecată criticile care vizau: durata termenului de

prescripție77

; modalitatea de aplicare a legii în situații tranzitorii determinate

de modificarea termenului de prescripție78

; nereglementarea unor situații,

precum suspendarea dreptului de a exercita o profesie79

, privarea de libertate a

unei persoane pe o anumită perioadă de timp din cauza deficiențelor

administrative organizatorice în activitatea organelor în ale căror atribuții intra

luarea măsurilor de punere în libertate, atunci când acesta s-a stabilit printr-o

76

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 417/2004, cit. supra; Curtea


Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 532/2005,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 31 octombrie 2005; Curtea


Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008. 77


Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008; Curtea Constituțională a României,


decembrie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 172/2001, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 16 august 2001; Curtea Constituțională a


30 august 2001. 78


Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 9 februarie 2010. 79


Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 12 august 2009.


hotărâre judecătorească80

ori atunci când s-a dispus încetarea procesului

penal81

, urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea

în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre

definitivă de condamnare82

, transmiterea dreptului la acțiunea în despăgubiri

pe cale succesorală83

sau repararea prejudiciilor rezultate din toate categoriile

de procese, altele decât cele penale84

.

241. Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar

anumite situații care dau dreptul la despăgubire pentru erorile judiciare în

procesele penale a fost apreciat în jurisprudența Curții Constituționale a

României ca neavând semnificația unei încălcări a dreptății, ca valoare

supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție,

garantat de art. 21 din Constituția României, republicată, sau a dreptului la un

proces echitabil prevăzut în art. 6 paragr. 1 din Convenție, întrucât este la

latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite85

, iar acest

aspect nu a fost considerat incompatibil cu Decizia nr. 45/1998, întrucât nu

circumstanțiază răspunderea statului numai la anumite erori judiciare86

.

242. În ceea ce privește atribuirea de către legiuitor, în temeiul art. 61

alin. (1) din Constituția României, republicată, a competenței de a se pronunța

asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor

judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale, instanța de

contencios constituțional a considerat că stabilirea acestei condiții de

admisibilitate pentru obținerea despăgubirilor în fața instanței civile este în

acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din actul normativ sus-menționat,

conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai prin lege87

.

80

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 221/2005, cit. supra. 81

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 532/2005, cit. supra. 82


Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013; Curtea Constituțională a României,

Dec. nr. 152/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 14 mai

2013. 83


Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008. 84

Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 619/2006, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 16 octombrie 2006. 85


Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008. 86


Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2007. 87

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 48/2016, paragr. 15, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016. În același sens, Curtea



243. De asemenea, Curtea Constituțională a României a reținut că,

potrivit art. 5 paragr. 5 din Convenție, orice persoană victimă a unei arestări

sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor aceluiași articol are dreptul la

reparații, paragr. 5 al articolului menționat anterior fiind imediat următor celui

care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau

detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca

acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să

dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală88

.

244. În aplicarea normelor sus-menționate, prin Hotărârea din 12

decembrie 2002, în cauza N.C. contra Italiei, paragr. 49, C.E.D.O. a statuat că

dispozițiile art. 5 paragr. 5 din Convenție sunt aplicabile în cazul unei privări

de libertate, în condiții contrare prevederilor paragr. 1 al acestui articol. S-a

arătat, de asemenea, că dreptul la reparații prevăzut la paragr. 5 al art. 5 din

Convenție presupune ca încălcarea dispozițiilor unuia dintre celelalte

paragrafe să fie stabilită fie de către o instanță națională, fie de către o

instituție prevăzută prin Convenție. Prin aceeași hotărâre, paragr. 52, se arată

că dreptul la reparații garantat prin art. 5 paragr. 5 din Convenție trebuie

asigurat în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin

Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunțată în cauza Wasssink contra

Olandei, paragr. 37, C.E.D.O. a relevat că statelor contractante nu le este

interzisă condiționarea acordării unei indemnizații de dovada ce trebuie făcută

de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare,

întrucât, în domeniul art. 5 paragr. 5 din Convenție, calitatea de victimă este

de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligația de

reparare fără să existe prejudiciul rezultat din această încălcare. În acest sens,

dispozițiile art. 5 din Convenție condiționează acest drept la reparație de

necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5

paragr. 1-4 din același act normativ care consacră detenția legitimă89

.

245. Având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării

reparațiilor garantate prin art. 5 paragr. 5 din Convenție de constatarea de

către o instanță națională a încălcării dispozițiilor art. 5 paragr. 2-4 din același

act normativ, iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă cu un suficient

grad de certitudine la nivel național a dreptului la reparații, astfel garantat,

Curtea Constituțională a României a constatat că obligația organelor judiciare

prevăzute la art. 539 alin. (2) C.pr.pen. român de a se pronunța prin hotărârile

definitive pe care le pronunță cu privire la legalitatea măsurilor preventive

Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 271/2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016. 88

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 48/2016, paragr. 15, cit. supra. 89

Idem, paragr. 16.


privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu

standardul de protecție prevăzut în art. 5 din Convenție. În acest sens, instanța

de contencios constituțional a relevat că dreptul la repararea pagubei, în cazul

privării nelegale de libertate prevăzut în art. 539 din codul sus-menționat

constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor

art. 5 paragr. 5 din Convenție. De asemenea, a reținut și că standardul de

protecție prevăzut în art. 5 paragr. 5 din Convenție este unul minim, statele

membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică

sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte

situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragr. 5 din același

act normativ90

.

246. În ceea ce privește modalitatea în care organele judiciare

enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) C.pr.pen. român își

îndeplinesc această obligație, Curtea Constituțională a României a apreciat că

aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci

reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii91

.

247. Pe de altă parte, constatând că, prin actualele norme procesual

penale cuprinse în art. 539 alin. (2) din codul sus-menționat, legiuitorul a

condiționat repararea pagubei, în cazul privării nelegale de libertate, de

stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a

judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară,

precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de

judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz, instanța de contencios

constituțional a arătat că această condiționare dă naștere, în sarcina organelor

judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța prin încheieri

definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al

măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului

penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea

definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației sau care ar

fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C.pr.pen. român. De

asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată, care se pronunță

prin hotărârea definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al

măsurilor preventive privative de libertate92

. În fine, Curtea Constituțională a

României a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenței de a se

pronunța asupra legalității măsurilor preventive de libertate organelor

judiciare care decid în ultimă instanță în cauzele penale constituie o exercitare

90


Idem. paragr. 18. 92

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 16, cit. supra;

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 133/2017, paragr. 20, cit. supra.


a competenței sale constituționale prevăzute în art. 61 alin. (1) din Legea

fundamentală93

.

7.2.3. Pe baza reperelor desprinse din jurisprudența Curții

Constituționale a României, putem releva că dreptul la repararea prejudiciului

cauzat prin arestarea nelegală trebuie exercitat în condițiile legii, ceea ce

presupune o intervenție pozitivă a legiuitorului prin reglementarea condițiilor

procedurale de acces la justiție în acest scop.

248. În continuare, vor examina prevederile art. 1031 din Legea nr.

302/2004 și cele cuprinse în art. 539 C.pr.pen. român, pentru a observa dacă

acestea din urmă pot constitui temei pentru atragerea răspunderii obiective a

statului român în cazul prejudiciilor cauzate prin detenția unei persoane

dispuse de către autoritățile judiciare române în vederea executării unui

mandat european de arestare.

7.2.3.1. Răspunderea patrimonială reglementată prin Legea nr.

302/2004 legea specială.

249. Articolul 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevede că:

„Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul

privării ori restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea

arestării sau a unor mandate europene de arestare retrase sau revocate este

suportată de statul emitent, potrivit legii acestuia”.

Comparativ cu art. 539 C.pr.pen. care stabilește dreptul la despăgubiri

numai pentru privarea nelegală de libertate, textul din legea specială are o

sferă de aplicare mai largă, incluzând și restrângerea de libertate, avându-se în

vedere că, în scopul asigurării condițiilor pentru predarea unei persoane,

autoritățile judiciare din statul de executare pot lua și astfel de măsuri, în

condițiile dreptului lor intern, dacă ele sunt apte să prevină fuga persoanei

căutate.

250. Răspunderea este circumstanțiată doar la privarea sau

restrângerea libertății individuale în baza unor semnalări în vederea arestării

sau a unor mandate europene de arestare retrase sau revocate.

Textul legal analizat este integrat în art. 1031 din legea specială, având

denumirea marginală „Revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă

semnalarea în vederea arestării sau emis mandatul european de arestare”. Se

remarcă o inconsecvență terminologică a legiuitorului. Astfel, deși denumirea

marginală a articolului se referă la revocarea deciziei în baza căreia a fost

introdusă semnalarea în vederea arestării ori a fost emis mandatul european de

arestare, alin. (3) al aceluiași articol se referă și la retragerea acestei decizii.

Din reglementările cuprinse în capitolul III al titlului III al legii speciale nu

93

Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 17, cit. supra.


rezultă conținutul celor două noțiuni și acesta nu poate fi determinat nici pe

baza textului Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI. Aceasta ne determină să

considerăm că, din perspectiva problemei de drept pe care o analizăm, cei doi

termeni exprimă un concept identic revocarea de către statul emitent a

mandatului european de arestare ori a semnalării propriei decizii privind

arestarea persoanei căutate.

Pe de altă parte, decizia-cadru sus-menționată nu indică situațiile în

care statele membre pot revoca decizia de arestare, ceea ce înseamnă că, în

această privință, legiuitorul european a lăsat o marjă de acțiune autorităților

legislative și judiciare naționale ale statelor membre. Pentru identificarea

acestor situații sunt utile dispozițiile art. 94 alin. (1) și (2) din Legea nr.

302/2004. Chiar dacă acestea sunt cuprinse în capitolul II al titlului III din

legea specială și vizează situațiile în care autoritățile judiciare române

emitente ale mandatului european de arestare pot dispune retragerea acestui

mandat, pe baza lor poate fi lămurită sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1031

alin. (3) din același act normativ.

251. Din perspectiva problemei de drept analizate interesează numai

ipoteza în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea mandatului

european de arestare, ceea ce, în raport cu specificul legislației fiecărui stat

emitent al unui mandat european de arestare, presupune revocarea, înlocuirea

sau încetarea măsurii arestării unei persoane, în urma unui examen efectuat

asupra cauzei de către autoritățile judiciare din acel stat.

252. În Sistemul de Informații Schengen (SIS II), revocarea arestării

unei persoane poate fi exprimată fie prin atașarea unui indicator de validitate

care determină neexecutarea acțiunilor în baza semnalării respective, fie prin

atașarea unor date suplimentare pentru tratarea identităților uzurpate94

ori prin

ștergerea semnalării.

Operațiunile statului membru semnalant asupra semnalărilor din SIS

pot fi realizate de către acesta în temeiul art. 34 din Regulamentul (CE)

1987/2006, din oficiu, la cererea persoanei care depune o reclamație prin care

afirmă că nu este persoana vizată de o semnalare ori la sesizarea unui alt stat

membru atunci când acesta din urmă dispune de elemente care indică o eroare

de drept sau de fapt și informează statul membru semnalant prin schimbul de

informații suplimentare.

253. Pe de altă parte, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.

1031 din Legea nr. 302/2004 rezultă că răspunderea statului emitent al

mandatului european de arestare sau al semnalării are ca obiect prejudiciul

material sau moral cauzat prin privarea sau restrângerea libertății numai

94

Articolul 51 din Decizia-cadru 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007.


atunci când revocarea deciziei, în baza căreia a fost introdusă semnalarea sau

a fost emis mandatul european de arestare, a fost adusă la cunoștința

autorităților judiciare române de executare cel mai târziu până la rămânerea

definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate. În

această interpretare, textul este lipsit de aplicabilitate în cauze precum cele

analizate anterior când, după predarea persoanei localizate pe teritoriul

României, autoritățile judiciare din statul membru emitent stabilesc faptul că

nu aceasta este persoana căutată și că identitatea persoanei predate a fost

uzurpată de autorul infracțiunii, și nici atunci când, după reținerea și arestarea

unei persoane în vederea predării, instanțele române de executare refuză

predarea, observând ele însele uzurparea de identitate ori existența unui motiv

de refuz obligatoriu sau facultativ.

254. Deși rezultatele la care conduce interpretarea sistematică a legii

sunt juste și ne îndreptățesc să considerăm că, în ipoteze, precum cele indicate

anterior, dispozițiile art. 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu ar putea fi

aplicate cu efect exonerator de răspundere pentru statul român, prin plasarea

acestei răspunderi exclusiv în sarcina statului membru solicitant, relevăm utilă

examinarea contextului legislativ european de la data edictării acestei norme.

Astfel, art. 1031 a fost introdus în Legea nr. 302/2004, prin art. I pct. 31 din

Legea nr. 300/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/200495

.

Potrivit Expunerii de motive, acest act normativ a fost adoptat în scopul

transpunerii în dreptul intern a cinci decizii-cadru: Decizia-cadru nr.

2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea

principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în

materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul

executării lor în Uniunea Europeană; Decizia-cadru nr. 2009/829/JAI a

Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale

Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce în materia deciziilor

privind măsurile de supraveghere judiciară, ca alternativă la arestarea

preventivă; Decizia-cadru nr. 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie

2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor

judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor

de probațiune și a sancțiunilor alternative; Decizia-cadru nr. 2009/909/JAI a

Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru nr.

2002/584/JAI, nr. 2005/214/JAI, nr. 2006/783/JAI, nr. 2008/909/JAI și nr.

2008/947/JAI de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de

încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile

pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces; Decizia-cadru nr.

95

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 11 decembrie

2013.


2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și

soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul

procedurilor penale.

Niciuna dintre deciziile-cadru transpuse nu cuprinde dispoziții

referitoare la partajarea răspunderii patrimoniale a statelor membre implicate

în procedura de executare a mandatului european de arestare.

În privința mandatului european de arestare, Expunerea de motive a

Legii nr. 300/2013 mai arată că modificarea substanțială este adusă procedurii

de emitere a acestuia de către instanțele judecătorești române sub aspectul

introducerii principiului oportunității și proporționalității și, din perspectiva

transmiterii mandatului european de arestare, consolidării principiului

contactului direct între autoritățile judiciare implicate în procedură. Totodată,

introducerea acestei modificări legislative a apărut în contextul necesității

utilizării coerente și proporționale a mandatului european de arestare, scopul

modificării fiind acela de a reduce numărul mandatelor europene de arestare

emise de către instanțele române și de a maximiza alternativa delegării

executării pedepselor aplicate de către instanțele române pe teritoriile altor

state.

Se mai arată că au fost avute în vedere și recomandările adresate

statelor membre ale Uniunii Europene prin Raportul final privind a patra

rundă a evaluărilor reciproce cu tema „Aplicarea practică a mandatului

european de arestare și procedurile corespunzătoare de predare între statele

membre”, dar și constatările de practică judiciară înregistrate în perioada

2010-2012 în relația cu anumite state membre ale Uniunii Europene.

Deopotrivă, o parte din completările legislative au vizat transpunerea

în dreptul intern a dispozițiilor Deciziei-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului

din 26 februarie 2009 de modificare a mai multor decizii-cadru, inclusiv a

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 ce are ca scop eliminarea

diferențelor existente în materia executării hotărârilor in absentia, în vederea

instituirii unui regim omogen care să respecte cerințele Convenției.

255. Evaluarea la care face referire Expunerea de motive

sus-menționată a fost integrată ulterior publicării Legii nr. 300/2013 într-o

Rezoluție a Parlamentului European din 27 februarie 2014, conținând

recomandări adresate Comisiei pentru reexaminarea mandatului european de

arestare [2013/2109 (INL)], document adoptat în temeiul art. 225 din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)96

, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 7

96

Potrivit art. 225 TFUE:

„Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate

cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care

consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor.


din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Potrivit acestui document,

Parlamentul European a constatat că au apărut probleme legate de

funcționarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, ca urmare a lacunelor din

aceasta, cum ar fi neincluderea în mod explicit a garantării drepturilor omului

sau a verificării proporționalității, precum și a implementării incomplete și

incoerente. Parlamentul European a manifestat îngrijorări cu privire la absența

unei reexaminări periodice a Sistemului de Informații Schengen (SIS II) și a

semnalărilor Interpol, lipsa unei legături automate între retragerea unui

mandat european de arestare și eliminarea unor astfel de semnalări și

incertitudinea în ce privește efectul unui refuz de a executa un mandat

european de arestare asupra validității în continuare a unui mandat european

de arestare și a semnalărilor aferente, astfel încât persoanele care fac obiectul

unui mandat european de arestare nu au posibilitatea de a circula liber în

spațiul de libertate, securitate și justiție fără riscul unei viitoare arestări sau

predări. Parlamentul a constatat și absența unor standarde minime care să

asigure o supraveghere judiciară eficace a măsurilor de recunoaștere

reciprocă, fapt ce a condus la practici neconsecvente în statele membre în ce

privește garanțiile și mecanismele de protecție juridice împotriva încălcărilor

drepturilor fundamentale, inclusiv în privința despăgubirilor pentru victimele

erorilor judiciare, cum ar fi erorile de identificare, contrar standardelor

prevăzute în Convenție și în jurisprudența consacrată a Curții de Justiție a

Uniunii Europene (denumită în continuare C.J.U.E.).

În consecință, Parlamentul European a solicitat o reexaminare

periodică a mandatelor europene de arestare neexecutate și o analiză a

oportunității retragerii acestora împreună cu semnalările SIS II și Interpol

aferente, retragerea mandatelor europene de arestare și a semnalărilor SIS II și

Interpol aferente în cazul în care mandatul european de arestare a fost refuzat

din motive obligatorii, precum și formularea unor dispoziții conform cărora

semnalările SIS II și Interpol să fie actualizate în mod obligatoriu cu

informații privind motivele de refuz al executării mandatului european de

arestare corespunzător semnalării, iar dosarele Europol să fie actualizate în

mod corespunzător.

Totodată, Parlamentul European a solicitat statelor membre, fie că

sunt state membre emitente sau de executare, să prevadă mecanisme

juridice pentru a acorda despăgubiri pentru daunele generate de cererile

judiciare legate de funcționarea instrumentelor de recunoaștere

reciprocă, în conformitate cu standardele prevăzute în Convenție și cu

jurisprudența constantă a C.J.U.E.

În cazul în care nu prezintă aceste propuneri, Comisia comunică Parlamentului European

motivele sale.”


În anexa rezoluției sus-menționate sunt indicate măsurile legislative ce

ar trebui adoptate de instituțiile Uniunii Europene și, după caz, statele

membre, în scopul consolidării mecanismului mandatului european de

arestare și asigurării conformității acestuia cu nivelul de protecție a drepturilor

fundamentale cerut de Convenție, precum și măsurile de aplicare la nivelul

statelor membre, în scopul creșterii încrederii reciproce, printre care:

instituirea unei proceduri standardizate prin care autoritățile competente ale

statului emitent și ale statului membru de executare să facă schimb de

informații și să se consulte reciproc cu scopul de a facilita aplicarea

armonioasă și eficientă a instrumentelor de recunoaștere reciprocă pertinente

sau protecția drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, cum ar fi

evaluarea proporționalității, inclusiv cu privire la mandatul european de

arestare, pentru a verifica stadiul pregătirilor pentru proces; această consultare

directă nu trebuie să aducă atingere posibilității ca autoritatea competentă de

executare să invoce motivele refuzului97

și instituirea unor căi de atac efective

în dreptul statelor membre. Sub acest aspect, Parlamentul European a arătat că

statele membre ar trebui să se asigure, în conformitate cu Carta, cu

jurisprudența constantă a C.J.U.E. și C.E.D.O., ca toate persoanele ale căror

drepturi și libertăți sunt încălcate printr-o hotărâre, acțiune sau omisiune în

aplicarea unui instrument de recunoaștere reciprocă în materie penală să aibă

dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe. De asemenea,

Parlamentul European a indicat și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească

această cale de atac exercitată în statul membru de executare, atunci când

aceasta are efect suspensiv.

256. Sub aspectul care ne interesează, recomandarea sus-menționată

este adresată statelor membre și are valoarea de „soft law”, ceea ce înseamnă

că statele dispun de o largă marjă de acțiune în a alege condițiile în care

recunosc repararea prejudiciilor morale și/sau materiale cauzate prin privări

sau restrângeri ale libertății în procedura de executare a unui mandat european

de arestare. Lipsa unui consens european în această privință este evidentă și ea

își poate găsi justificarea, într-o anumită măsură, în reticența statelor de a-și

asuma răspunderea patrimonială în condițiile în care prejudiciile aduse unei

valori fundamentale – dreptul persoanei la libertate și siguranță – pot avea o

cauzalitate multiplă, iar puterile de decizie și executare sunt atribuite, prin

însăși natura cooperării judiciare, între autorități din state diferite.

Astfel, Recomandarea (86)13 din 16 septembrie 1986 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei în materie de aplicare practică a Convenției

97

Considerentele din hotărârea pronunțată în cauza Aranyosi și Căldăraru, prin care

este explicată necesitatea efectuării unui control de proporționalitate, constituie un exemplu în

acest sens.


europene cu privire la extrădare conținea, printre altele, invitația statelor

membre, părți ale convenției, să-și examineze legislația pentru a permite

persoanelor deținute nejustificat în cursul unei proceduri de extrădare să

solicite despăgubiri în aceleași condiții cu cele care stabilesc indemnizația

pentru o detenție provizorie nejustificată98

.

Cu toate acestea, statele membre ale convenției nu au adoptat aceste

măsuri cu caracter special, ci au lăsat despăgubirea pentru prejudiciile suferite

prin detenție în sfera de aplicare a reglementării naționale în materie, revenind

instanțelor judecătorești și curților constituționale dificila sarcină de a adapta

cadrul normativ al răspunderii situațiilor prejudiciabile asupra libertății

individuale rezultate din cooperarea judiciară internațională în materie

penală99

.

98

M. Pisani, Extradition et détention provisoire injustifiée, Revue international de

droit pénal, 2005/1 (vol. 76), p. 49-55; DOI : 10.3917/ridp.761.0049 [disponibilă pe site-ul

http://www.cairn.info/revue-internationale-de-droit-penal-2005-1-page-49.htm (accesat la 5

iulie 2017)]. 99

De pildă, Curtea de Apel din Florența, printr-o Hotărâre din 7 decembrie 1992, în

privința unui cetățean iranian extrădat din S.U.A. la cererea autorităților judiciare italiene,

achitat la finalul procedurii judiciare desfășurată de acestea din urmă pe motiv că nu a comis

fapta, a stabilit dreptul la reparație pentru o detenție mai mare de 5 luni suferită în străinătate

la cererea Italiei, considerând că această situație este în totalitate asimilabilă cu arestarea

preventivă din Italia (custodia cautelare), motiv pentru care prevederile art. 314-315 din

Codul de procedură penală italian, care consacrau dreptul la despăgubiri pentru o detenție

injustă, au fost considerate pe deplin aplicabile (M. Pisani, loc. cit., pct. 4).

O parte a jurisprudenței franceze s-a orientat către despăgubirea pentru detenția

suferită în străinătate în cazul extrădării active, când Franța a fost stat solicitant și procesul

penal a fost finalizat printr-o hotărâre de achitare pronunțată de instanțele franceze, și,

dimpotrivă, a exclus posibilitatea despăgubirii în cazul extrădării pasive, atunci când

extrădarea a fost solicitată Franței de un stat străin, într-un proces penal cu același

deznodământ (M. Pisani, loc. cit., pct. 3).

Petru situația extrădărilor pasive din Italia, Curtea Constituțională italiană s-a

pronunțat prin Decizia interpretativă de respingere nr. 231/2004 la sesizarea Curții de Casație

care nu era de acord cu o interpretare extensivă a art. 314 din Codul de procedură penală

italian, în sensul că textul ar deschide posibilitatea despăgubirii unei detenții provizorii în

Italia, în vederea extrădării, urmată de achitarea persoanei predate în statul solicitant, întrucât

prevederile art. 714 din același cod trimit la prevederile referitoare la arestarea preventivă,

mai puțin la dispozițiile art. 273 și 280 care privesc existența probelor și indiciilor pentru

luarea măsurii și limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru a se putea dispune arestarea

unei persoane. Curtea Constituțională italiană a arătat, pe calea unei interpretări sistematice,

că dispozițiile din Codul de procedură penală italian care se referă la arestarea provizorie în

procedura de extrădare, trimițând la întregul titlul din acest cod care se referă la arestarea

preventivă, vizează și Capitolul referitor la despăgubirea pentru detenție nejustificată.

Prevederea explicită în sensul inaplicabilității dispozițiilor din Codul de procedură penală

referitoare la existența probelor și indiciilor și a limitelor de pedeapsă pentru luarea măsurii

arestării nu poate fi interpretată ca o voință a legiuitorului, în sensul de a exclude dreptul la


257. De asemenea, o reticență a statelor în ceea ce privește asumarea

răspunderii patrimoniale în caz de extrădare există și atunci când cooperarea

judiciară internațională în materie penală se realizează prin convenții

bilaterale de extrădare. Mai mult, uneori statele semnatare ale unor astfel de

convenții se angajează reciproc, în sensul că nu vor avea vreo pretenție

pecuniară rezultată din arestarea, deținerea, audierea sau predarea

indemnizație pentru detenția nejustificată a persoanelor aflate în curs de extrădare, ci,

dimpotrivă, ca o imposibilitate logică de evaluare a caracterului injust al detenției pe baza

acestor criterii ce nu pot, în mod evident, opera decât pentru măsuri provizorii luate în acord

cu exigențele procesului penal italian. Curtea Constituțională italiană a precizat că evaluarea

caracterului nejustificat al unei asemenea detenții poate fi stabilit verificând dacă ex post a

fost dovedită inexistența condițiilor de aplicabilitate specifice măsurilor coercitive enumerate

de art. 714 alin. (3) din Codul de procedură penală italian pentru un aviz favorabil la

extrădare. Curtea Constituțională italiană a subliniat conformitatea soluției adoptate cu

jurisprudența sa anterioară care a condiționat în mod substanțial dreptul la indemnizație

pentru o detenție nejustificată de existența unei atingeri obiective a libertății individuale,

aceasta dovedindu-se a fi injustă în urma unei evaluări ex post și a trimis la diferite acte

juridice internaționale, precum Convenția, Pactul Internațional privind drepturile civile și

politice și Recomandarea R (86) 13 din 16 septembrie 1986 a Comitetului de Miniștri al

Consiliului Europei. În acest context, Curtea Constituțională italiană a precizat că îi revine

judecătorului a quo sarcina de a stabili în concret condițiile în care poate fi recunoscut dreptul

la despăgubire a unei detenții injuste [Sentința nr. 231/2004 a Curții Constituționale italiene,

disponibilă pe site-ul http://www.cortecostituzionale.it/actionPronuncia.do (accesat la 2

august 2017)].

Sentința sus-menționată a fost criticată în doctrină, arătându-se, în esență, că o

anumită evaluare a indiciilor rezonabile de vinovăție există și atunci când extrădarea este

cerută în vederea urmăririi penale. Această evaluare nu ar putea fi făcută de autoritățile

judiciare solicitate pentru extrădare, atunci când predarea este cerută în vederea executării

unei pedepse în cazul condamnării. În al doilea rând, faptul de a considera inexistența

condițiilor pentru un aviz favorabil la extrădare drept un parametru pentru evaluarea lipsei de

justificare a detenției și deci de oportunitate a despăgubirii în cazul unei extrădări pasive

relevă o discordanță cu înseși prevederile art. 714 alin. (2) din Codul de procedură penală

italian care impun, în contextul cooperării și solidarității internaționale să prevaleze cerința de

a preveni fuga persoanei a cărei extrădare se solicită. Perspectivele și considerațiile sunt

diferite, după cum este cazul unei extrădări active (din străinătate), când responsabilitățile ce

le sunt impuse autorităților naționale italiene au un rol primordial, sau a unei extrădări pasive

(în străinătate), când se ridică întrebarea dacă trebuie evaluată cu același criteriu privind lipsa

de justificare detenția decurgând din simpla arestare provizorie care poate fi dispusă de către

Curtea de apel înaintea primirii cererii de extrădare ori poate fi luată direct de către poliția

judiciară în caz de urgență, fără vreun control sau validare. S-a arătat că, mai mult, pentru

determinarea indemnizației trebuie să se țină seama de posibilitatea ca persoana interesată,

victimă a detenției nejustificate, să obțină respectiva indemnizație de la statul solicitant. De

asemenea, trimiterea generală la art. 5 din Convenție, fără alte distincții, a fost criticată. În

acest context, s-a arătat că multe dintre trimiterile normative supranaționale au doar caracter

programatic și nu au fost realizate (M. Pisani, loc. cit., n. 21-29)


persoanelor100

. Câteva excepții există, dar ele nu privesc raporturile dintre

România și alte state101

.

258. Riscul ca o persoană privată de libertate în procedura de

executare a unui mandat european de arestare să nu beneficieze de nicio

compensație nu este doar teoretic102

. Așa cum s-a demonstrat anterior, el

există, indiferent de motivul care a condus la privarea nejustificată de

libertate103

.

259. Adesea, dreptul la compensații este limitat, îngreunat sau

împiedicat de către:

a) regulile diferite din dreptul național al statelor membre care

stabilesc, în cadrul mecanismului de acordare a despăgubirilor, termene

diferite în care acestea trebuie solicitate și cuantumuri diferite104

;

100

Articolul 20 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale

Americii, semnat la București la 10 septembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 111/2008,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 21 mai 2008.

În general, convențiile de extrădare stabilesc că prevederile lor nu aduc atingere

angajamentelor asumate de statele semnatare în baza altor acte internaționale. 101

Spre exemplu, Tratatele de cooperare și extrădare încheiate de către Italia cu

Bolivia și Paraguay, în care se arată textual că, în toate cazurile de arestare preventivă,

eventuala responsabilitate aparține guvernului care a solicitat extrădarea și arestarea. Statul

care aplică această măsură este exonerat de răspundere (M. Pisani, loc. cit., n. 5). 102

Anne Weyembergh, European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant.

Critical Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision (research

paper), cit. supra (în partea a II-a a studiului), p. 44. 103

Lipsa de diligență a autorităților judiciare din statul solicitant care au transmis un

mandat european de arestare afectat de vicii majore ori a autorităților judiciare din statul

membru de executare care au arestat provizoriu o persoană și au dispus predarea acesteia fără

a efectua, cu diligența cuvenită, un controlul condițiilor de formă și de conținut al mandatului

european de arestare, inclusiv sub aspectul identității persoanei solicitate; deficiențele

legislative de transpunere a deciziei-cadru; uzurparea de identitate; traficarea identității;

insuficienta reglementare la nivelul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și în legislațiile

naționale, precum instituirea unor reguli care permit arestarea provizorie a unei persoane

chiar și atunci când mandatul european de arestare nu a fost tradus în limba statului solicitat

ori în limbile indicate de acesta; neștergerea semnalărilor în SIS atunci când mandatul

european de arestare a fost retras, pentru ca starea de drept din cauza penală să se regăsească

prompt în sistemul de semnalări; tratarea eronată a unor semnalări în vederea localizării

persoanei și citării acesteia, ca semnalări în vederea arestării etc. 104

De pildă, în Germania, compensațiile trebuie cerute cât timp procedurile penale

sunt pe rol; în Danemarca, ele trebuie solicitate în termen de două luni de la data hotărârii

definitive pronunțate în cauză; în Suedia, despăgubirile pot fi solicitate într-un interval de

până la 10 ani de la hotărârea definitivă [Anne Weyembergh, op. cit., p. 44, precum și nota de

subsol nr. 353].

Un alt studiu relevă că în Germania, Legea din 8 martie 1971 referitoare la

indemnizația pentru anumite măsuri luate în cadrul procesului penal prevede dreptul la

despăgubiri al unei persoane arestate dacă aceasta a fost achitată, dacă procesul penal nu a


fost început sau continuat. Despăgubirile pot fi acordate dacă cel interesat nu a provocat

arestarea sa prin ascunderea unor elemente importante, prin declarații contradictorii sau

disimularea unor elemente de fapt în favoarea sa. Sunt reparate toate prejudiciile suferite

printr-o arestare preventivă abuzivă. Cu toate acestea, există o plafonare a prejudiciilor

materiale, iar pentru prejudiciile morale, legea stabilește o sumă pentru fiecare zi de detenție

suferită. Tribunalul se pronunță asupra dreptului la reparație, dar nu stabilește suma. Acest

drept este recunoscut prin hotărârea definitivă sau dacă procesul penal nu s-a terminat,

printr-o hotărâre specifică dată la cererea celui arestat. Ministerul Public are obligația de a

informa persoana despre această posibilitate. Decizia instanței poate fi atacată cu recurs. De

îndată ce dreptul la reparație a devenit executoriu, persoana interesată are la dispoziție șase

luni pentru a-și valorifica pretenția de despăgubire. Ministrul justiției dă o decizie prin care

stabilește suma cuvenită cu titlu de despăgubire. Această decizie poate fi atacată cu recurs în

trei luni la secțiile civile ale tribunalelor land-urilor [Les droits du justiciable et la détention

provisoire. Étude de législation comparée no 140, novembre 2004, disponibil pe site-ul

http://www.senat.fr/lc/lc140/lc140_mono.html (accesat la 2 martie 2018)].

În Anglia și Ţara Galilor nu există nicio dispoziție legislativă sau regulamentară

pentru indemnizarea unei arestări preventive nejustificate. Cu toate acestea, conform unui

angajament din 29 noiembrie 1985 al ministrului de interne din acea epocă, angajament dat în

fața Camerelor Comunelor, poate fi acordată o indemnizație în circumstanțe excepționale,

spre exemplu, atunci când este vorba de o culpă gravă a serviciilor de poliție. În practică,

despăgubirea este rară. Există și opinii pentru despăgubirea automată (Les droits du

justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée no 140, novembre 2004,

cit. supra).

În Belgia, legea prevede repararea prejudiciilor cauzate unei persoane, victimă fie a

unei arestări preventive ilegale, fie nejustificate. În prima situație, arestarea preventivă este

considerată nelegală atunci când măsura a fost luată în condiții incompatibile cu dispozițiile

art. 5 din Convenție. Persoana interesată are un drept la despăgubire, inclusiv pentru

prejudiciul moral, oricare ar fi durata arestării preventive. În cea de-a doua situație, când

arestarea preventivă, deși legală, nu a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească de

condamnare, despăgubirea nu este datorată decât dacă arestarea a avut o durată mai mare de

opt zile. Dreptul la despăgubire nu este recunoscut atunci când persoana prejudiciată a

provocat ea însăși plasarea ori menținerea sa în starea de arest. Persoana condamnată a cărei

arestare preventivă a avut o durată mai mare decât pedeapsa aplicată nu poate beneficia de

despăgubiri. Ministrul justiției stabilește suma ce poate fi acordată cu titlu de despăgubiri,

statuând în echitate și ținând seama de circumstanțe de interes public (tergiversarea anchetei,

funcționarea justiției, starea finanțelor publice), precum și de situațiile particulare, cum ar fi

durata detenției, publicitatea în mass-media, consecințele, în special cele financiare, pentru

cel interesat. Persoana arestată care consideră insuficientă suma propusă poate, în termen de 6

luni, să introducă un recurs în fața unei comisii speciale care poate cenzura suma stabilită de

ministrul justiției și poate statua asupra existenței unei detenții nejustificate. Această comisie

a fost instituită în 1973 și este compusă din primul președinte al Curții de Casație, primul

președinte al Consiliului de Stat și președintele Ordinului Barourilor. Procedura în fața

comisiei este contradictorie și nepublică. Decizia comisiei se ia cu majoritate. Ea trebuie

motivată și nu poate fi atacată. Sumele acordate victimelor nu sunt date publicității (Les droits

du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée no 140, novembre

2004, cit. supra).


În Danemarca, despăgubirea ca urmare a unei arestări preventive nejustificate

constituie un drept. Dacă o persoană arestată preventiv nu este ulterior condamnată, ea trebuie

despăgubită. Același drept este recunoscut și atunci când acuzațiile sunt retrase, precum și

atunci când durata pedepsei aplicate este mai mică decât cea a arestării preventive sau dacă

cel interesat este condamnat doar pentru anumite infracțiuni care au determinat arestarea sa

preventivă. În schimb, despăgubirea este redusă sau chiar refuzată atunci când persoana

respectivă a determinat ea însăși plasarea sa în stare de arest preventiv, spre exemplu, atunci

când prin comportamentul său a indus forțele de poliție în eroare. În practică, acest argument

este adesea invocat de ministerul justiției pentru a refuza indemnizarea. Despăgubirea trebuie

să acopere toate consecințele unei detenții nejustificate (daunele materiale veniturile

nerealizate, prejudiciul moral). Cuantumul despăgubirilor este calculat pe baza unor sume

forfetare dintr-un barem publicat anual de ministerul public. Aceste sume sunt majorate și în

raport de gravitatea acuzației care a determinat detenția provizorie (Les droits du justiciable et

la détention provisoire. Étude de législation comparée no 140, novembre 2004, cit. supra).

În Spania, art. 121 din Constituție prevede dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare, precum și pentru cele rezultate din funcționarea anormală a

administrării justiției. Sarcina reparării prejudiciului revine statului, în condițiile legii. Legea

organizării judiciare cuprinde un întreg capitol destinat reparării prejudiciilor suferite prin

arestarea preventivă abuzivă. Condițiile în care poate fi exercitat acest drept sunt restrictive:

pe de o parte, trebuie să existe un prejudiciu cuantificabil și, pe de altă parte, să existe o

hotărâre de achitare pentru inexistența faptei, altfel spus pentru inexistența pur și simplu a

faptei sau pentru neparticiparea la aceasta. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe

constante a Tribunalului Suprem, o persoană achitată pentru insuficiența probelor nu se poate

prevala de aceste dispoziții, însă ar putea obține despăgubiri pentru funcționarea anormală a

justiției. La fel se pune problema și în cazul în care arestarea preventivă depășește durata

condamnării. Pretențiile de despăgubire trebuie adresate direct ministrului justiției.

Indemnizațiile acordate variază în funcție de durata detenție și de toate consecințele acesteia

(pierderea legăturii cu societatea, insecuritatea etc.). Se ține seama și de situația personală a

celui interesat (vârsta, antecedentele judiciare, posibilitatea restabilirii situației anterioare).

Decizia ministrului justiției poate fi atacată cu recurs la instanțele de contencios administrativ

(Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée no 140,

novembre 2004, cit. supra).

În Italia, art. 314 și 315 din Codul de procedură penală din 1988 stabilesc acest

drept: orice persoană achitată definitiv are dreptul la o reparație justă, oricare ar fi motivul

achitării. Beneficiază de același drept și cei în privința cărora s-a dat o ordonanță de

neurmărire, precum și condamnații în privința cărora prevederile Codului de procedură penală

referitoare la arestarea preventivă nu erau aplicabile din motive de fond (ex: limita pedepsei

prevăzută de lege) sau de formă. Acțiunea în pretenții este de competența curții de apel care

examinează cauza în camera de consiliu. Suma stabilită cu titlu de despăgubiri este plafonată

și se stabilește pentru fiecare zi de arestare. În cadrul acestui plafon, există o marjă de

apreciere, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, în funcție de toate consecințele pe care

arestarea preventivă le-a avut asupra celui interesat (daune materiale sau prejudiciu moral).

Decizia curții de apel privind pretenția de despăgubire poate fi atacată cu recurs în casație.

Persoanele concediate după arestarea preventivă sunt reangajate automat din momentul

pronunțării hotărârii de achitare, de la data soluției de clasare ori de renunțare la urmărirea

penală. Nu este exclusă nici repararea prejudiciului cauzat prin funcționarea defectuoasă a

justiției. Un justițiabil s-ar putea prevala de această lege, de exemplu, dacă a fost arestat


b) sistemele de drept ale statelor membre care nu sunt, în general,

adaptate compensării detențiilor nejustificate rezultate din cauzele

preventiv de un judecător mai puțin diligent. În acest caz, suma cuvenită cu titlu de

despăgubiri nu este plafonată (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de

législation comparée no 140, novembre 2004, cit. supra).

În Olanda, despăgubirea pentru o detenție provizorie nejustificată nu constituie un

drept. Cu toate acestea, dacă procesul penal nu se finalizează printr-o condamnare sau dacă

persoana arestată preventiv este condamnată pentru o infracțiune față de care nu se putea

dispune arestarea preventivă, judecătorul poate dispune despăgubirea pentru prejudiciile

suferite prin arestare. Competența aparține tribunalului. Acesta decide cu privire la acordarea

indemnizației în aceeași compunere cerută de lege pentru luarea măsurii preventive. Decizia

trebuie motivată și poate fi atacată cu apel. Despăgubirea trebuie să acopere prejudiciile

materiale și morale. Nu există nicio plafonare, iar deciziile se pronunță în echitate. Asociația

națională a judecătorilor a recomandat stabilirea unei sume fixe pentru fiecare zi de arestare

preventivă. Codul de procedură penală prevede și că reparațiile pentru o arestare preventivă

nejustificată pot fi acordate sub forma reducerii pedepsei într-un alt proces penal. Deciziile

referitoare la reparații pot fi atacate cu apel (Les droits du justiciable et la détention

provisoire. Étude de législation comparée no 140, novembre 2004, cit. supra).

În Franța, dreptul la reparație pentru detenție și procedura de urmat sunt prevăzute

de art. 149-150 din Codul de procedură penală astfel cum a fost modificat prin Legile

2000-516 din 15 iunie 2000 și 2000-1354 din 30 decembrie 2000. Dreptul la repararea

prejudiciului moral și material este recunoscut în cazul unei detenții provizorii nejustificate,

atunci când procesul penal este finalizat printr-o decizie de renunțare la acțiunea penală

(décison de non-lieu), de închidere a dosarului pentru lipsa probelor (décison de relaxe) sau

achitare. Legea prevede și situații în care dreptul la despăgubiri nu este recunoscut în

condițiile Codului de procedură penală, precum amnistia intervenită ulterior luării măsurii

arestării provizorii, prescripția acțiunii penale după eliberarea persoanei. Cu toate acestea,

prevederile Codului de procedură penală nu împiedică aplicarea dispozițiilor din Legea

organizării judiciare care stabilesc răspunderea statului pentru funcționarea defectuoasă a

serviciului public al justiției. Dreptul la reparații nu este recunoscut atunci când persoana

prejudiciată s-a lăsat, de bună-voie și nesilită, să fie arestată, pentru a favoriza pe adevărații

autori. Despăgubirea se stabilește printr-o decizie motivată a primului președinte al curții de

apel. Procedura este contradictorie și publică. Reclamantul poate cere dezbaterea cauzei în

ședință secretă. Codul de procedură penală prevede un termen de 6 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârilor date în procesul penal, anterior menționate, în care trebuie formulată

cererea. Decizia președintelui curții de apel poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de

la comunicare. Recursul este de competența unei comisii naționale pentru repararea

detențiilor (Comission nationale de réparation des détentions) care funcționează pe lângă

Curtea de Casație. Hotărârea pronunțată de comisie este definitivă. Comisia este compusă din

primul președinte al Curții de Casație sau înlocuitorul acestuia, doi magistrați de scaun ai

curții cu grad de președinte de cameră, un consilier sau consilier raportor desemnat anual.

Funcțiile Ministerului Public sunt îndeplinite de Parchetul General de pe lângă Curtea de

Casație. Procedura în fața primului președinte al curții de apel și al comisiei de pe lângă

Curtea de Casație este stabilită prin decret al Consiliului de Stat (Code de procédure pénale,

46e éd, Dalloz, 2005).


transnaționale, iar adesea nu sunt acordate despăgubiri pentru detențiile

suferite în străinătate în cazurile de extrădare105

;

c) faptul că nu toate statele prevăd dreptul la despăgubire atunci când

cererea de extrădare este retrasă sau când arestează o persoană la cererea unui

alt stat fără ca, în final, să se fi dispus extrădarea106

;

d) împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene nu au fost stabilite

reguli cu privire la împărțirea responsabilității între statele membre solicitante

și cele de executare107

.

260. De aceea, în doctrină108

s-a arătat că o acțiune legislativă la

nivelul Uniunii Europene este de dorit și că aceasta ar putea viza următoarele:

A. Asigurarea că mecanismul național pentru despăgubirea detențiilor

nelegale sau injuste este aplicabil și cauzelor derivate din mandatul european

de arestare.

B. Asigurarea că persoanele interesate pot introduce o acțiune în statul

membru în care își au reședința obișnuită. Recunoașterea acestui drept

diminuează riscul ca persoana să nu poată pretinde compensații din cauza

faptului că trebuie să formuleze acțiunea într-un alt stat membru; se invocă

simetria cu drepturile victimelor infracțiunilor109

și se arată că această soluție

ar trebui adaptată specificului mandatului european de arestare;

C. Introducerea unor reguli speciale care să împartă responsabilitatea

între statele membre, dublat de un mecanism de rezolvare a disputelor ce pot

apare între statele membre. Acest mecanism este necesar, chiar dacă în

majoritatea cazurilor responsabilitatea revine în principal statului membru

solicitant, aceasta acoperind situațiile în care, de pildă, mandatul european de

arestare este emis cu nerespectarea dreptului intern al acelui stat membru110

,

când statul solicitant a transmis date neverificate cu privire la identitatea

persoanei sau când, după predare, persoana respectivă a fost achitată pentru

infracțiunea care a determinat emiterea mandatului european de arestare.

Perioada în care o persoană a fost deținută în vederea predării în statul

membru de executare ar trebui luată în considerare, în aceste situații, la

105

Anne Weyembergh, op. cit., p. 44. 106

Ibidem. 107

Idem, p. 45. 108

Idem, p. 46. 109

De pildă, art. 1 din Directiva nr. 2004/80/CE privind despăgubirea victimelor

infracționalității prevede:

„În cazul în care infracțiunea premeditată a fost săvârșită prin violență într-un stat

membru altul decât cel în care își are reședința în mod obișnuit solicitantul, statele membre

asigură ca acesta să aibă dreptul să înainteze cererea unei autorități sau oricărui alt

organism al statului membru respectiv.” 110

Exemplu: cauza Stephens contra Maltei, cit. supra.


stabilirea despăgubirilor datorate (ad similis art. 26 din Decizia-cadru nr.

2002/584/JAI). Abordarea este considerată conformă cu jurisprudența

C.E.D.O. care a arătat că, în contextul unei proceduri de extrădare, statul

solicitat poate prezuma validitatea documentelor legale ce-i sunt transmise de

statul solicitant în baza cărora i se cere luarea unei măsuri privative de

libertate, fiind evident că măsura arestării a fost luată la cererea statului

solicitant în baza dreptului intern al acestui stat, iar statul solicitat nu a făcut

decât să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin tratatul de extrădare, chiar

dacă aceasta presupune și un act efectuat de statul solicitat.

Cu toate acestea, se acceptă că, în situații foarte restrânse numeric,

există și responsabilitatea statului membru de executare: aceasta privește

situația în care autoritățile naționale nu verifică în mod diligent identitatea

persoanei pe care o arestează ori atunci când persoana deja a fost judecată

pentru aceeași faptă și se înfrânge astfel principiul non bis in idem. În unele

state membre aceste situații nu pot da naștere unui drept la compensație,

întrucât asimilarea cu dreptul național nu este recunoscută.

O ultimă categorie de cauze vizează situațiile de responsabilitate

comună (de exemplu, situațiile în care datele furnizate de statul solicitant sunt

insuficiente/inexacte și statul membru de executare omite să solicite

informații suplimentare111

), precum și situațiile în care niciunul dintre state nu

este responsabil. Acestea sunt probabil cele mai complexe situații și reclamă

necesitatea unui mecanism la nivelul Uniunii Europene pentru rezolvarea

disputelor, cu scopul de a garanta dreptul la despăgubire, inclusiv prin

înființarea unui fond special la nivelul Uniunii Europene care ar putea plăti

despăgubirile, cu drept de regres împotriva statului membru/statelor membre

responsabil(e)112

.

Mecanismul propus ar putea indica și criterii pe baza cărora să fie

determinate despăgubirile, astfel încât să existe garanția că nu se ajunge la o

îmbogățire fără just temei. În acest context, s-a arătat că nivelul de trai din

statele membre este diferit; o sumă care ar putea fi considerată echitabilă

într-un stat membru, într-un alt stat membru ar putea fi disproporționată113

.

Adoptarea unui mecanism la nivelul Uniunii Europene ar trebui să

evite paralelismul cu alte instrumente juridice similare cu efect orizontal114

111

Anne Weyembergh, op. cit., p. 47, precum și nota de subsol nr. 374. 112

Ibidem. Astfel de competențe au fost stabilite la nivelul Uniunii Europene în

favoarea Autorității Europene pentru Protecția Datelor [art. 49 alin. (4) din Decizia-cadru nr.

2007/533/JAI]. 113

Anne Weyembergh, op. cit., p. 47, precum și nota de subsol nr. 376. 114

Ibidem.


(de pildă, directiva privind ordinul european de anchetă115

sau directiva

privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor

săvârșite în Uniunea Europeană116

). La acestea, am adăuga noi și observarea

115

Articolul 18 din Directiva nr. 2014/41/UE a Parlamentului European și a

Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă penală reglementează

răspunderea civilă privind funcționarii, astfel:

„(1) În cazul în care, în cadrul aplicării prezentei directive, funcționarii unui stat

membru sunt prezenți pe teritoriul unui alt stat membru, primul stat membru este răspunzător

pentru orice prejudicii cauzate de funcționarii săi în cursul operațiunilor, în conformitate cu

dreptul statului membru pe teritoriul căruia acționează.

(2) Statul membru pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile menționate la

alineatul (1) repară aceste prejudicii în condițiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii

săi funcționari.

(3) Statul membru ai cărui funcționari au cauzat prejudicii unei persoane de pe

teritoriul unui alt stat membru rambursează integral orice sume pe care statul membru din

urmă le-a plătit victimelor sau persoanelor îndreptățite în numele acestora.

(4) Fără a aduce atingere exercitării drepturilor sale față de terțe părți și cu

excepția alineatului (3), fiecare stat membru se abține în cazurile menționate la alineatul (1)

de a pretinde de la un alt stat membru rambursarea despăgubirilor pentru prejudiciile

suferite.” 116

Articolul 8 din Directiva nr. 2014/42/UE a Parlamentului European și a

Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor

infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană prevede cu titlu de garanții următoarele:

„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele

afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la

un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.

(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de

înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după

executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii

în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile

competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana

afectată.

(3) Ordinul de înghețare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este

necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.

(4) Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri

sunt afectate de a ataca ordinul de înghețare în fața unei instanțe, în conformitate cu

procedurile prevăzute în legislația națională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că,

atunci când ordinul inițial de înghețare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât

cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare

unei autorități judiciare, înainte de a putea fi atacat în fața unei instanțe.

(5) Bunurile înghețate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat.

Condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se

stabilesc în legislația națională.

(6) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre

de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate.

Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă

confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe.


legislației europene cu privire la răspunderea autorităților din statele membre

pentru protecția datelor cu caracter personal [de exemplu, Directiva (UE) nr.

2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 și

Regulamentul (UE) nr. 2016/794 al Parlamentului European și al Consiliului

din 11 mai 2016 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în

Materie de Aplicare a Legii (Europol) și de înlocuire și de abrogare a

Deciziilor nr. 2009/371/JAI, nr. 2009/934/JAI, nr. 2009/934/JAI, nr.

2009/935/JAI, nr. 2009/936/JAI și nr. 2009/968/JAI ale Consiliului].

Mecanismul sus-menționat poate fi construit prin instrumente juridice

cu aplicare orizontală și conceput în două etape: într-o primă etapă,

reglementarea cazurilor de identificare eronată, considerate ca fiind cele mai

injuste117

, pentru ca, în a doua etapă, reglementarea să vizeze emiterea

mandatului european de arestare în vederea urmăririi penale, urmată de

achitare, întrucât diferențele dintre sistemele naționale sunt mult mai evidente

în ceea ce privește dreptul la despăgubire în caz de arestare urmată de

achitare, decât arestarea nejustificată stricto sensu118

.

O altă posibilitate de reglementare ar fi aceea a înlăturării reticențelor

statelor membre prin consacrarea principiului general privind dreptul la

compensații, urmând ca acesta să fie dezvoltat pe calea instrumentelor

legislative separate cu efect orizontal adoptate de către Uniunea Europeană119

.

261. În final, observăm că eventuala reglementare europeană unitară

poate fi integrată atât în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, cât și

în cel al cooperării judiciare în materie penală, de vreme ce dreptul la

despăgubiri derivă dintr-o cauză penală cu elemente transfrontaliere, astfel

(7) Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale

căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat,

pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a

instrumentelor, pentru a-și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că

au acest drept.

(8) În cadrul procedurilor menționate la articolul 5, persoana afectată beneficiază

de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de

fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri

derivate din activități infracționale.

(9) Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale,

inclusiv în cazurile menționate la articolul 6.

(10) În cazul în care, ca urmare a unei infracțiuni, victimele formulează pretenții

împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei

directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de

confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate.” 117

Anne Weyembergh, op. cit., p. 47. 118

Idem, p. 47, precum și nota de subsol nr. 380. 119

Ibidem.


încât această caracteristică primară se transferă și în privința condițiilor de

exercitare a dreptului la despăgubire. În ambele domenii, potrivit art. 81 alin.

(2) și art. 82 alin. (1) teza a II-a din TFUE, Parlamentul European și Consiliul

legiferează în conformitate cu procedura legislativă ordinară, iar directiva este

instrumentul legislativ cu efect orizontal adecvat pentru atingerea scopurilor

propuse.

Față de starea actuală a legislației europene sub aspectele ce fac obiect

al analizei și a vidului de reglementare la nivelul Uniunii Europene, este mai

mult decât evident că rezolvarea acestor aspecte rămâne încă la nivelul

sistemelor juridice ale fiecărui stat membru.

262. Este adevărat că, pe baza Expunerii de motive a Legii nr.

300/2013, nu poate fi identificată o reglementare a Uniunii Europene cu efect

orizontal a cărei transpunere obligatorie s-a realizat prin adoptarea

dispozițiilor alin. (3) al art. 1031, introdus în Legea nr. 302/2004, ci doar acte

care, având caracter de recomandare, lasă statelor membre o marjă largă de

acțiune și de apreciere în alegerea soluțiilor identificate atunci când acestea

înțeleg să acționeze.

263. Cu toate acestea, reglementarea națională analizată, care, în

esență, circumstanțiază situația prejudiciabilă pentru libertatea individuală

ipotezei unor semnalări SIS ori a unor mandate europene de arestare

retrase/revocate, dă expresie următoarei teorii: răspunderea pentru

transmiterea unor mandate europene de arestare ori pentru introducerea unor

semnalări incorecte, incomplete ori care nu mai sunt de actualitate revine

statului membru solicitant; acesta este principiul ce degajă din Decizia-cadru

nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea,

funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen de a doua

generație (SIS II) și Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului

European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea,

funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua

generație (SIS II), iar, pe temeiul jure imperii și pentru simetrie juridică, poate

fi transferat cu ușurință și în cadrul cooperării judiciare directe între

autoritățile judiciare, în contextul mecanismului mandatului european de

arestare. De aceea, statul membru de executare nu răspunde patrimonial în

astfel de situații, chiar dacă, obiectiv, autoritățile sale judiciare au luat o

măsură privativă sau restrictivă de libertate. Măsura a fost luată, în temeiul

obligațiilor asumate de statul român, ca stat membru al Uniunii Europene, în

cadrul cooperării judiciare în materie penală, care funcționează pe principiul

încrederii și recunoașterii reciproce, și a fost menită să prevină fuga persoanei

solicitate.


264. Având în vedere rațiunile identificabile pentru care statul român a

introdus în ordinea sa juridică o astfel de prevedere legală, precum și stadiul

actual al legislației de la nivelul Uniunii Europene, la o primă analiză s-ar

putea considera că dispozițiile art. 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 se

circumscriu marjei de acțiune recunoscute statelor membre.

Pe de altă parte, observăm că opțiunea legiuitorului național a fost în

sensul denegării de răspundere, de vreme ce sunt indicate explicit situațiile în

care statul român nu răspunde patrimonial.

Prin urmare, pe baza textului din legea specială nu pot fi determinate

situațiile în care statul român poate răspunde.

Or, orice demers de interpretare trebuie circumscris aplicării legii

(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat) și prin „lege”

înțelegem ansamblul dreptului pozitiv, inclusiv Convenția ce a fost integrată

prin ratificare în ordinea juridică națională.

În precedent, am observat că în sistemul SIS (II), potrivit art. 64 din

Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI și art. 48 din Regulamentul (CE) nr.

1987/2006, statele membre răspund pentru prejudiciile cauzate unei persoane

ca urmare a utilizării sistemului N. SIS II, iar această răspundere se aplică și

prejudiciului cauzat de către statul membru care a emis alerta, dacă acesta a

introdus efectiv date incorecte sau a stocat date în mod ilegal, ambele acte

deschizând calea reparării oricărui prejudiciu, inclusiv pentru privarea ori

restrângerea de libertate. Dacă statul membru împotriva căruia se introduce o

acțiune nu este statul care a emis alerta, acesta din urmă trebuie să

ramburseze, la cerere, sumele plătite drept compensație, cu excepția situației

în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea a

încălcat decizia-cadru și regulamentul.

Îndeosebi pe baza dispozițiilor din regulament, act cu aplicare directă,

fără transpunere, s-ar putea deduce existența unui drept la acțiune în favoarea

particularilor pentru repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o alertă care a

avut la bază date incorecte sau stocate ilegal, precum și posibilitatea

particularilor de a solicita aceste despăgubiri de la un alt stat membru decât

cel care a introdus semnalarea, de pildă, statul membru în care își au reședința

obișnuită și care a executat semnalarea.

În scopul facilitării accesului la justiție și în acord cu răspunderea

internațională a statelor pentru încălcarea unor drepturi fundamentale,

decizia-cadru și regulamentul prevăd obligația statului care a introdus

semnalarea de a rambursa statului membru care a plătit compensația sumele

achitate cu acest titlu persoanei prejudiciate printr-o semnalare eronată sau

ilegală.


De aceea, nu excludem posibilitatea ca o instanță română sau o

instanță străină confruntată cu aplicarea dispozițiilor art. 1031 alin. (3) din

Legea nr. 302/2004 să formuleze o cerere trimitere preliminară la C.J.U.E.,

indicând, de pildă, dispozițiile din art. 2-6 TUE care stabilesc fundamentele

Uniunii Europene și principiile de atribuire a competențelor în cadrul acesteia,

art. 1 alin. (2) și (3) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI care prevăd

principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie penală, precum și

prevederile art. 64 alin. (1) și (2) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI,

respectiv art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 care stabilesc

răspunderea statelor membre pentru semnalări incorecte sau ilegale introduse

în N. SIS II, preluate ca atare în SIS-central.

Posibilitatea sesizării C.J.U.E., potrivit art. 267 TFUE, rămâne o temă

de discuție deschisă, cu atât mai mult cu cât, pe această cale, s-ar da

posibilitatea instanței europene să indice nivelul de protecție a dreptului

prevăzut în art. 5 paragr. 5 din Convenție, ce trebuie asigurat la nivelul

Uniunii Europene și al statelor membre.

265. Pe de altă parte, art. 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 arată că

persoana prejudiciată poate cere repararea prejudiciului material sau moral de

la statul membru emitent al mandatului european de arestare, potrivit legii

acestuia din urmă.

Așadar, statul străin nu poate fi chemat în judecată în față instanțelor

române pentru atragerea răspunderii sale patrimoniale, față de imunitatea de

jurisdicție120

.

În atari condiții, o persoană aflată în această ipoteză va trebui să se

adreseze instanțelor sau autorităților administrative competente din statul

membru ale cărui autorități judiciare au emis mandatul european de arestare,

potrivit legii acestui stat.

Soluția ridică anumite dificultăți din perspectiva accesului la justiție:

accesul la instanțele unui stat străin este anevoios; justițiabilii nu cunosc

dreptul aplicabil și limba în care se desfășoară procedura, iar costurile

procedurii constituie un element adesea luat în considerare. De aceea,

resortisanții unui stat preferă să se adreseze instanțelor din statul unde își au

reședința obișnuită, a cărui limbă și sistem juridic le sunt familiare.

120

Considerentele prezentate în partea I a studiului își mențin valabilitatea și în

această ipoteză.

În același sens, invocăm și Sentința civilă nr. 97/2015, pronunțată de către Tribunalul

Botoșani [cit. supra (în partea I a studiului)], prin care s-a admis excepția necompetenței

generale a instanțelor române în soluționarea acțiunii reclamantului în contradictoriu cu statul

francez, prin Ambasada Franței, iar acțiunea formulată față de acest pârât a fost respinsă, ca

inadmisibilă.


Opinăm că, cel puțin în privința prejudiciilor rezultate din semnalări

incorecte sau ilegale, în temeiul art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006,

se poate recunoaște posibilitatea unei acțiuni în fața instanțelor din statul

membru care a executat semnalarea. Însă, în această situație, acțiunea nu

trebuie formulată împotriva statului care a introdus semnalarea, ci împotriva

statului care a executat-o, urmând ca acesta din urmă să obțină rambursarea

despăgubirilor plătite de la statul membru care a introdus semnalarea.

În lipsa unei reglementări exprese de rang supranațional care să deroge

de la principiul imunității de jurisdicție, cererea îndreptată împotriva unui stat

străin nu este de competența internațională a instanțelor române.

Necompetența internațională, având caracter absolut, poate fi invocată în orice

stare a pricinii, chiar și în căile de atac [art. 1071 alin. (2) C.pr.civ.]. Pentru

aceste motive, propunerile doctrinare anterior prezentate sunt mai mult decât

oportune și ar trebui să-și regăsească expresia normativă la nivelul legislației

Uniunii Europene. Reticențele statelor membre ar fi înlăturate.

266. Răspunderea patrimonială pentru privarea sau restrângerea ilegală

de libertate este obiectivă. Articolul 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu

distinge sub aspectul motivelor care au stat la baza retragerii/revocării

mandatului european de arestare ori a semnalării.

Așadar, considerăm că nu se poate specula sub acest din urmă aspect.

Motivele retragerii mandatului sunt indiferente și, prin urmare, ar trebui să fie

străină, din perspectiva aplicării textului, împrejurarea că retragerea

mandatului a intervenit ca urmare a schimbului de informații suplimentare sau

nu.

Schimbul de informații suplimentare și diligența manifestată de

autoritățile judiciare române de executare interesează dintr-o cu totul altă

perspectivă, aceea a examinării arestării provizorii în România, prin aplicarea

criteriilor rezultate din jurisprudența C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din

Convenție, aspect care va fi analizat mai departe.

267. În precedent, am arătat că din economia textului rezultă că alin.

(3) al art. 1031 din Legea nr. 302/2004 este aplicabil doar atunci când

mandatul european de arestare/semnalarea a fost retras(ă)/revocat(ă) până la

momentul predării, iar această concluzie poate fi trasă exclusiv pe baza

interpretării sistematice a întregului articol ce îl conține.

268. O întrebare legitimă se ridică: textul mai are aplicabilitate și

atunci când, după predare, autoritățile judiciare străine, constatând că

persoana predată nu este adevăratul autor al infracțiunii, dispun o soluție de

achitare/renunțare la urmărirea penală și în aceste condiții, retragerea

mandatului/ștergerea semnalării operează subsecvent soluției dispusă în

procesul penal de competența acestor autorități? Considerentele de ordin


teleologic și analiza de drept comparat efectuată în cadrul prezentei analize ne

determină să apreciem că textul art. 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004

poate fi aplicat și în această ipoteză, cu o singură rezervă, a conformității

detenției în România cu art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, care presupune

desfășurarea procedurii de extrădare cu diligență și cu bună-credință.

O altă rezervă este dată de aplicarea directă a dispozițiilor art. 48 din

Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 din 20 decembrie 2006 privind instituirea,

funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen de a doua

generație (SIS II), pentru ipoteza în care prejudiciile de orice natură pentru

încălcarea unor drepturi fundamentale rezultă dintr-o semnalare incorectă sau

din date stocate ilegal, iar persoana prejudiciată optează pentru sesizarea

instanțelor din statul membru care a executat semnalarea.

269. În continuare, vom analiza dacă prevederile art. 539 C.pr.pen. pot

reprezenta temeiul de drept al unei cereri de chemare în judecată formulată

împotriva statului român pentru repararea prejudiciului moral și/sau material

rezultat dintr-o privare de libertate dispusă de către autoritățile judiciare

române atunci când acestea sunt autorități solicitate în vederea executării unui

mandat european de arestare.

7.2.3.2. Răspunderea patrimonială a statului român reglementată

de art. 539 C.pr.pen. român

270. Alineatul (1) al art. 539 C.pr.pen. român consacră dreptul la

repararea pagubei în privința persoanei care a fost privată nelegal de libertate

în cursul procesului penal. Alineatul (2) al aceluiași articol arată că privarea

nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanța

procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți

sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea

definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu

judecarea cauzei.

La o primă analiză comparativă a art. 539 din codul sus-menționat și

art. 1031 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, se observă că sfera de aplicare a

textelor în privința situațiilor generatoare de daune care dau dreptul la

despăgubire sunt diferite: în primul caz, dreptul la despăgubire este

recunoscut doar pentru privarea de libertate (arestare preventivă și arest la

domiciliu); în cel de-al doilea caz, dreptul la despăgubire este recunoscut și în

ipoteza restrângerii de libertate (controlul judiciar).

271. În sensul jurisprudenței celor două instanțe europene

supranaționale, noțiunea de „detenție/privare de libertate” este autonomă și,

pentru a se stabili dacă a existat o privare de libertate, trebuie plecat de la

situația concretă și luate în considerare mai multe criterii, cum ar fi: genul,


durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii, gradul de intensitate a

acesteia asupra libertății individuale121

.

272. În mod cert, reținerea și arestarea provizorie a unei persoane în

vederea predării acesteia statului solicitant constituie o privare de libertate,

atât din perspectiva dreptului intern, de vreme ce art. 101 alin. (5) lit. b) din

Legea nr. 302/2004 plasează arestarea provizorie în opoziție cu măsurile

preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală,

cât și în sensul art. 5 din Convenție. Consimțământul la predare dat de

persoana căutată nu schimbă natura juridică a acestor măsuri. El nu poate fi

echivalat ca un consimțământ dat în vederea privării de libertate. În sistemul

Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, unicul efect al consimțământului la predare

constă în durata diferită a termenelor pentru luarea unei decizii definitive

privind executarea mandatului european de arestare, potrivit distincțiilor din

art. 17 alin. (2) și (3).

În cauzele examinate în studiu, unele dintre persoanele localizate pe

teritoriul României, chiar dacă au formulat obiecțiuni cu privire la identitate

ori s-au apărat în sensul că nu au săvârșit infracțiunile de care erau acuzați în

străinătate, au consimțit la predare, din dorința firească de a-și lămuri cât mai

curând situația juridică în statul solicitant, consiliați fiind, probabil, și asupra

limitelor principiului încrederii reciproce din perspectiva autorităților

judiciare ale statului solicitat. De aceea, considerăm că acest consimțământ nu

poate primi valoarea și efectele unei plasări voluntare în detenție. Persoana

care l-a exprimat nu pierde calitatea de victimă atunci când s-ar putea stabili

caracterul nelegal al privării sale de libertate în sensul art. 5 din Convenție.

O abordare contrară contravine regulilor de interpretare care trebuie să

guverneze orice ingerință în exercitarea drepturilor fundamentale122

. Este

unanim acceptat că, dat fiind caracterul de excepție al ingerinței, normele care

o instituie trebuie să primească o interpretare restrictivă.

Pe de altă parte, spre deosebire de alte sisteme de drept în care dreptul

la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu este recunoscut

persoanei ce s-a plasat ea însăși în situația prejudiciabilă123

, în sistemul

actualului Cod de procedură penală român [art. 538 alin. (3) și (4)], acest

121

C.J.U.E., cauza C-294/16 PPU, J. Z, cit. supra (în partea I a studiului).

Pentru criteriile C.E.D.O., a se vedea D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în

jurisprudența CEDO, op. cit., p. 8-12 , precum și jurisprudența și autorii acolo citați. 122

Această regulă de interpretare și aplicare a legii își găsește expresia normativă și

în art. 9 alin. (2) C.pr.pen. român care consacră principiul potrivit căruia măsurile privative

sau restrictive de libertate au caracter excepțional. 123

Exemplu: Germania și Danemarca [a se vedea supra (nota de subsol nr. 104)].


drept este negat doar în cazul erorii judiciare, situație generatoare de daune

distinctă de privarea nelegală de libertate.

273. Tezei potrivit căreia dreptul la despăgubire pentru reținerea și

arestarea provizorie în România în vederea executării unui mandat european

de arestare poate fi recunoscut în temeiul art. 539 C.pr.pen. român îi poate fi

opusă antiteza, în care s-ar putea susține că dreptul, astfel cum este

reglementat în ordinea juridică națională, privește detenția dispusă în cadrul

unui proces penal de competența autorităților judiciare române, iar nu

măsurile privative de libertate luate într-o procedură de predare sau de

extrădare, cu următoarele argumente:

A. Articolul 9 alin. (5) C.pr.pen. român prevede că orice persoană față

de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură

privativă de libertare, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile

prevăzute de lege. În același sens sunt și dispozițiile art. 539 alin. (1) din

același act normativ care se referă la privarea nelegală de libertate în cursul

procesului penal.

B. Condițiile prevăzute de lege sunt, în primul rând, cele stabilite în

alin. (2) al art. 539 C.pr.pen. român, care arată că privarea nelegală de

libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului, prin

încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului

de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea

definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Or, toate aceste

acte procedurale se circumscriu exclusiv procesului penal în care autoritățile

judiciare române sunt chemate să statueze asupra temeiniciei acuzației în

materie penală. Prin urmare, textul legal sus-menționat ar putea fi aplicat în

cazul arestării dispuse într-o extrădare activă, când autoritățile judiciare

române solicită arestarea și predarea unei persoane dintr-un alt stat, pentru

efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei

măsuri de siguranță privative de libertate și se înfățișează în calitate de

autorități emitente ale mandatului european de arestare.

C. O distincție fundamentală trebuie făcută între procesul

penal activitate desfășurată de către organele judiciare, cu participarea

părților, precum și a altor persoane (martori, experți, interpreți etc.), în sensul

constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel

încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit

vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere

penală124

și procedura penală, o noțiune mult mai largă125

, în această din

124

M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 3, Editura C.H. Beck,

București, 2016, p. 2. 125

Ibidem.


urmă categorie fiind inclusă și procedura extrădării pasive ori a executării

mandatului european de arestare.

Deși, formal, argumentele prezentate au o anumită consistență, ele nu

rezistă în fața principiului de interpretare și aplicare a legii în materia

drepturilor fundamentale, consfințit prin art. 20 alin. (2) din Constituția

României, republicată, potrivit căruia:

„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Norma constituțională stabilește prioritatea în aplicare a

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale față de

reglementările interne contrare. Aceasta înseamnă că interpretarea legilor

interne trebuie să fie realizată astfel încât să faciliteze concilierea cu

reglementările internaționale din materia drepturilor omului și, în măsura în

care nepotrivirile sau neconcordanțele între cele două tipuri de protecție sunt

ireconciliabile, nu se persistă în ideea compromisului, ci se constată existența

unui conflict de norme soluționat prin acordarea priorității de aplicare a

reglementărilor internaționale față de cele interne126

, în speță, cele conținute

în Convenție, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile127

.

274. Pe de altă parte, C.E.D.O. a arătat că, prin ratificare, Convenția a

devenit parte din sistemele juridice ale statelor părți ale acesteia, că primul

judecător al Convenției este judecătorul național, iar garantarea drepturilor

consacrate de aceasta presupune atât respectarea lor de către autoritățile

naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de

titularii lor, obligație ce revine, în primul rând, fiecărui stat contractant128

.

Convenția și protocoalele sale adiționale, împreună cu jurisprudența

C.E.D.O. constituie un bloc de convenționalitate ce se impune autorităților

naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale129

.

Jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul nostru de

drept; ea are forță constituțională și supralegislativă și, ca atare, autoritățile

statale române confruntate cu aplicarea dispozițiilor Convenției și ale

protocoalelor sale adiționale vor fi obligate să țină seama și să aplice soluțiile

jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă

126

Comentariu art. 20 din Constituție, în „Constituția României. Comentariu pe

articole”, op. cit. 127

C. Bîrsan, op. cit., p. 101. 128

Idem, p. 98. 129

Idem, p. 103.


ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau în cauze privitoare la

alte state părți la Convenție130

.

Or, în precedent s-a arătat că paragr. 5 al art. 5 din Convenție, care

consacră dreptul la reparație în caz de privare de libertate, constituie o

garanție specifică, aplicabilă tuturor cazurilor de detenție enumerate în paragr.

1 al aceluiași articol, în cazul unei detenții contrare Convenției, aplicându-se

în privința oricărei persoane private de libertate, indiferent care ar fi motivul

acesteia și fără a interesa în vreun fel autoritatea statală care a dispus-o.

De aceea, dispozițiile art. 9 alin. (5) și art. 539 C.pr.pen. român,

interpretate și aplicate potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată, în acord cu dispozițiile art. 5 paragr. 5 din Convenție, constituie

temei pentru recunoașterea dreptului la despăgubire în favoarea unei persoane

reținute și arestate provizoriu de către autoritățile judiciare române în vederea

predării acesteia pe baza unui mandat european de arestare emis de către un

alt stat membru al Uniunii Europene. În același sens este și jurisprudența unor

Curți Constituționale131

.

275. În precedent s-a arătat că examenul de convenționalitate asupra

unei detenții în vederea predării, în statul membru de executare, poate fi

efectuat doar din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, care dispune

că o persoană poate fi privată de libertate dacă împotriva ei se află în curs de

desfășurare o procedură de expulzare sau extrădare și că, din această

perspectivă, mai multe sunt criteriile de analiză desprinse din jurisprudența

C.E.D.O., fără ca din faptul că procedura de extrădare nu a fost finalizată prin

predarea persoanei solicitate să poată fi trasă, în mod absolut, concluzia că

privarea de libertate în statul de executare a fost nelegală.

276. Văzând și echilibrul ce trebuie asigurat între principiile care

guvernează mecanismul mandatului european de arestare și criteriile pe baza

cărora C.E.D.O. stabilește dacă o detenție în vederea extrădării este conformă

art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, apreciem că răspunderea patrimonială a

statului român ar putea fi atrasă, de pildă, în următoarele situații:

A. Identificarea eronată. Aceasta presupune analiza diligenței

manifestate de autoritățile judiciare de executare în ceea ce privește

identificarea persoanei față de care au dispus măsuri privative de libertate.

Exceptând cazurile de disimulare a identității132

ori atunci când datele

furnizate de statul membru solicitant nu au fost verificate de acesta, caz în

care putem vorbi de responsabilitate comună, cel puțin, dacă nu exclusivă a

130

Ibidem, precum și autorii acolo citați. 131

Sentința nr. 231/2004 a Curții Constituționale italiene, cit. supra. 132

Când luarea unei măsuri preventive privative sau restrictive de libertate este

justificată de necesitatea stabilirii identității persoanei și de prevenirea fugii acesteia.


statului solicitant, o coincidență parțială a datelor de identitate ale persoanei

căutate cu cele ale persoanei localizate nu justifică, în lipsa unor verificări

suplimentare, luarea unor măsuri intruzive asupra libertății individuale.

În plus, indicarea completă a tuturor datelor de identificare ale

persoanei căutate constituie o condiție de formă și de conținut a mandatului

european de arestare. Lipsa acestora justifică refuzul obligatoriu de executare

a unui mandat incomplet sau cu lipsuri majore. Motivul de refuz este implicit

și rezultă din înseși condițiile de legalitate ale mandatului european de

arestare.

Atunci când datele incomplete vizează o semnalare SIS, statul român,

plătind despăgubirile, poate cere rambursarea acestora de la statul membru

emitent, în temeiul art. 64 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a

Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea

Sistemului de informații Schengen de a doua generație (SIS II)133

și în

vederea aplicării directe a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 al

Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind

instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a

doua generație (SIS II).

B. Identitatea uzurpată. În această privință există, în principiu, o

răspundere concurentă a statelor implicate în procedură. Din perspectiva

aplicării art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, examenul pe care instanțele

civile învestite cu soluționarea cererii de reparare a prejudiciului ar urma să-l

efectueze asupra diligenței autorităților judiciare de executare este mult mai

amplu și trebuie circumscris cauzalității încălcării. Fără a avea neapărat un

caracter limitativ, mai multe repere de analiză ar putea fi luate în considerare

în mod cumulativ, existența condițiilor pentru atragerea răspunderii urmând a

fi stabilită în funcție de datele concrete ale fiecărei cauze:

a) persoana aflată în această situație poate solicita despăgubirile, în

principal, de la statul membru care a emis mandatul european de arestare,

potrivit regulilor de fond și de procedură din dreptul intern al acestui stat.

Jurisprudența examinată relevă că, cel puțin în privința Germaniei,

relativ la cetățenii români aflați în această ipoteză, autoritățile judiciare ale

acestui stat au recunoscut dreptul în substanța sa.

De aceea, în măsura în care persoana prejudiciată a obținut despăgubiri

de la statul membru care a dispus arestarea sau condamnarea, inclusiv pentru

privarea de libertate din România, ca stat de executare, ea nu ar putea solicita

repararea aceluiași prejudiciu printr-o cerere de competența instanțelor

133

Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 205 din 7 august

2007.


române, decât dacă invocă un alt prejudiciu, rezultat dintr-o vătămare și având

o cauzalitate diferită;

b) diligența pe care autoritățile judiciare de executare a mandatului

european de arestare ar trebui să o manifeste cunoaște mai multe limitări și

condiționări: pe de o parte, principiul încrederii și recunoașterii reciproce

presupune că autoritățile judiciare de executare nu trebuie să cunoască fondul

cauzei din străinătate mai mult decât le este necesar pentru procedura predării

și trebuie să se abțină de la a evalua probele și a se pronunța cu privire la

vinovăție; pe de altă parte, trebuie avute în vedere rolul de control sau de

verificare recunoscut autorităților judiciare de executare și dialogul nemijlocit

ce trebuie să existe între acestea și autoritățile judiciare emitente ale

mandatului european de arestare, prin schimbul de informații suplimentare,

atunci când autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile

comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite

predarea unei persoane. În precedent, s-a arătat că ar trebui să se facă

distincție între controlul formal asupra identității și controlul de fond asupra

acuzației sau condamnării și că cel dintâi nu se poate rezuma la obținerea unui

rezultat pozitiv în urma unei verificări automatizate; în toate cazurile,

verificarea identității trebuie să implice și factorul uman și, atunci când există

suspiciuni cu privire la identitate, ele trebuie lămurite pe calea schimbului de

informații suplimentare. La aceasta se adaugă controlul de proporționalitate

pe care toate autoritățile judiciare implicate în procedură trebuie să îl

efectueze, în principal, atunci când decid emiterea unui mandat european de

arestare, dar și atunci când trebuie să îl execute.

Aplicarea acestor criterii ridică serioase dificultăți în cazurile în care

mandatul european de arestare a fost emis pentru executarea unei hotărâri de

condamnare, principiul prezumției de nevinovăție nefiind incident în aceste

situații.

Putem considera că diligența cerută de art. 5 paragr. 1 lit. f) din

Convenție a existat și că măsura arestării în vederea predării a fost luată cu

bună-credință de către autoritățile judiciare din statul membru solicitat atunci

când acestea din urmă, după ce au solicitat informații suplimentare, fie nu

le-au primit, fie au primit informații contradictorii ori care nu aveau calitatea

de a conduce la o concluzie în sensul excluderii persoanei căutate.

La aceasta concură și termenele prevăzute în decizia-cadru pentru

executare, în funcție de poziția procesuală pe care o adoptă persoana

solicitată.

Principiul încrederii reciproce se opune unei statuări din partea

autorităților judiciare de executare asupra vinovăției persoanei solicitate ori

asupra temeiniciei acuzației în materie penală, esențial fiind ca, în cadrul


propriului control de proporționalitate recomandat de către C.J.U.E., acestea

să nu pericliteze efectul util al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și să ia, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, alte măsuri care ar putea

preveni fuga persoanei căutate, asigurând totodată predarea;

c) în aprecierea diligenței autorităților judiciare de executare prezintă

importanță și apărările pe care persoana solicitată le formulează în procedura

de executare. În acest context, apărări generice, fără alte date sau informații

concrete din care ar putea rezulta în mod verosimil uzurparea identității, nu

sunt suficiente, prin ele însele, pentru a stabili lipsa de diligență a autorităților

judiciare de executare. Dimpotrivă, constituie apărări verosimile care trebuie

verificate și deschid posibilitatea refuzului de executare împrejurări precum

acelea în care persoana căutată a fost încarcerată în perioada în care se

pretinde săvârșirea infracțiunilor în străinătate ori o afecțiune care o împiedică

să se deplaseze.

Atunci când apărările verosimile sus-menționate au fost formulate și

ele au fost înlăturate, fără a se recurge la schimbul de informații suplimentare,

deși se impunea, iar procesul penal finalizat în străinătate a exclus vinovăția

persoanei solicitate pe baza unor probe care existau la data predării, dar care

nu au fost cerute (de exemplu, existau amprente digitale, fotografii sau un

profil ADN ale persoanei căutate care îndeplineau condițiile calitative pentru

a constitui probe de comparație, în scopul identificării), se poate discuta

asupra respectării obligației de diligență ce revine autorităților judiciare de

executare din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. f ) din Convenție;

d) diligența autorităților judiciare de executare în ceea ce privește

stabilirea identității persoanei solicitate nu depinde de eventualele demersuri

administrative pe care aceasta le-ar fi putut urma, pentru a atașa semnalării

din SIS un indicator de validitate privind identitatea uzurpată. Principiul

bunei-credințe și al liberei circulații a cetățenilor într-un spațiu de securitate și

justiție se opun oricărei speculații în această privință.

C. Existența unui motiv de refuz obligatoriu, precum utilizarea

mandatului european de arestare în vederea localizării și citării persoanei

căutate ori emiterea acestui mandat în lipsa unui mandat național de arestare.

Chiar dacă, în principiu, legalitatea detenției în vederea predării nu depinde de

modalitatea în care a fost finalizată procedura de predare, există situații în

care diligența cerută de art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție poate fi pusă în

discuție, cu luarea în considerare a omisiunii autorităților din statul membru

solicitat de a recurge la schimbul de informații suplimentare și de a dispune

alte măsuri apte să prevină fuga persoanei căutate. Și în aceste situații,

răspunderea statelor implicate în procedură este concurentă, iar persoana


interesată ar putea cere despăgubiri, în principal, de la statul membru emitent

al mandatului.

§ 8. Concluzii

Problema răspunderii statelor membre ale Uniunii Europene implicate

în procedura de executare a unui mandat european de arestare rămâne într-o

„zonă gri” a cooperării judiciare.

Deși adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu

efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică,

răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate

particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene.

Doar cu privire la prejudiciile cauzate prin semnalări ce conțin date

incorecte ori prin utilizarea unor date stocate ilegal această răspundere este

stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și

al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și

utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) și

Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind

înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen de a

doua generație (SIS II).

În schimb, atunci când cooperarea judiciară în materie penală se

realizează direct între autoritățile judiciare, reglementarea răspunderii

patrimoniale a statelor membre a rămas la nivel de recomandare programatică,

fiind lăsată în marja de acțiune și apreciere a acestora. Reticența statelor și a

instituțiilor Uniunii Europene de a reglementa tranșant în această privință

poate fi explicată prin următoarele: prejudiciul produs este, de regulă,

consecința unei cauzalități complexe; puterile de decizie și executare sunt

atribuite, prin însăși natura cooperării judiciare, unor autorități din state

diferite; stabilirea răspunderii unui stat, de către instanțele sau autoritățile

administrative dintr-un alt stat, este contrară principiului imunității de

jurisdicție; de regulă, autoritățile din statele de executare invocă răspunderea

exclusivă a statului emitent.

Instituirea unui fond european pentru compensarea acestor prejudicii

ar putea constitui o rezolvare pentru situații care pun în discuție răspunderea

comună a statelor membre implicate în procedură. Însă, până la acel moment,

consecințele asupra drepturilor consacrate de Convenție în privința

particularilor continuă să se producă și ele nu pot fi neglijate.

Dimpotrivă, dreptul cu rol de garanție, consacrat de art. 5 paragr. 5 din

Convenție, trebuie asigurat, pe cât posibil, în cadrul schemelor juridice

existente.


Astfel, identificarea mecanismelor pentru repararea prejudiciilor este

plasată în sarcina jurisdicțiilor naționale constituționale și/sau obișnuite, ceea

ce îndepărtează acțiunea statelor membre de obiectivul atingerii unui nivel de

protecție uniform al drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene.

Examenul jurisprudenței naționale în această materie relevă că

instanțele române au stabilit ori, dimpotrivă, au exclus răspunderea statului

român pe baza unui examen concret, efectuat asupra derulării procedurii de

executare a mandatului european de arestare, ferindu-se de a statua de

principiu în această privință.

Remarcăm și că instanțele naționale au analizat și decelat în concret

cauzalitatea încălcării dreptului fundamental la libertate și siguranță. În

această privință, o statuare în abstract, exclusiv la nivel de jurisprudență, nu

este recomandabilă. Ea ar conduce fie la o denegare de dreptate, fie ar extinde

în mod nejustificat limitele răspunderii patrimoniale a statului, prin asumarea

exclusivă a unei răspunderi care, în mod obișnuit, ar putea fi comună ori ar

aparține, în realitate, altui stat implicat în procedură.

La o analiză circumscrisă fiecărei situații particulare, cu observarea

încălcării și a cauzalității concrete, îndeamnă și jurisprudența C.E.D.O.

De regulă, situațiile premisă au constat în identificări eronate sau

uzurpări de identitate. Acestea sunt cazurile cele mai vizibile, întâlnite în

majoritatea statelor membre. În contextul în care uzurparea de identitate este o

metodă infracțională a cărei utilizare în continuă creștere a fost observată în

rapoartele Comisiei Europene, perpetuarea situațiilor generatoare de daune

este mai mult decât previzibilă. Consecințele asupra securității victimelor

uzurpării sunt incomensurabile.

În plus, problematica legată de identificarea persoanelor căutate se află

în strânsă legătură cu acuratețea și calitatea datelor prelucrate în SIS II.

Recentele inițiative legislative ale Comisiei Europene propunerea de

Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind instituirea,

funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) în

domeniul verificărilor la frontiere, de modificare a Regulamentului (UE) nr.

515/2014 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006-COM (2016)

882 final și Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și

Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice la

prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în

scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor

sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de

abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului oferă o protecție

consolidată a datelor cu caracter personal introduse în SIS. Astfel, aprecierea

asupra calității datelor ar urma să fie nuanțată în raport cu sursa din care


acestea provin, după cum implică o percepție subiectivă, neverificabilă ori

după cum este vorba despre date rezultate din surse obiective și nealterabile.

Se instituie obligativitatea unui control din partea unor autorități de

supraveghere naționale independente și a unui control judecătoresc de același

nivel.

Este prevăzut un mecanism central gestionat de eu-LISA, menit să

permită statelor membre să examineze periodic semnalările în care câmpurile

de date obligatorii pot ridica probleme de calitate.

În măsura posibilităților tehnice, este preconizată utilizarea imaginilor

faciale, a fotografiilor și amprentelor palmare pentru efectuarea căutărilor în

sistem și pentru identificarea persoanelor.

Statele membre trebuie să garanteze oricărei persoane care a suferit

prejudicii materiale sau morale, ca urmare a unei operațiuni de prelucrare

ilegală sau a oricărei acțiuni ce încalcă dispozițiile adoptate în temeiul

acesteia, dreptul de a obține despăgubiri, pe temeiul dreptului intern, pentru

prejudiciul cauzat de operatorul datelor cu caracter personal sau de o altă

autoritate competentă. Totodată, Directiva (UE) nr. 2016/680 stabilește și

criteriile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească reglementările

naționale ce vor fi adoptate în această privință, astfel încât să ofere garanții

suficiente împotriva riscurilor de abuz și arbitrar.

În cadrul prezentului studiu, mai multe repere de analiză au justificat

observațiile și propunerile formulate:

A. Pe baza jurisprudenței evolutive a C.J.U.E., s-a observat că

principiul recunoașterii și încrederii reciproce nu este absolut. Emiterea unui

mandat european de arestare nu dă naștere unei obligații absolute de predare,

iar încrederea reciprocă ce trebuie să existe între autoritățile judiciare

implicate în procedură nu poate funcționa fără nicio garanție. Dimpotrivă, cel

dintâi principiu se află în strânsă legătură cu sistemul de protecție a

drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene și al statelor membre,

astfel cum rezultă din chiar textul art. 1 alin. (3) al Deciziei-cadru nr.

2002/584/JAI.

B. Din momentul în care persoana căutată face obiectul unui mandat

european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul Uniunii

Europene, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu principiile

generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii Europene, precum și

acțiunea statelor membre, atunci când pun în aplicare acest drept.

În consecință, protecția drepturilor fundamentale se înfățișează ca

principiu general de interpretare a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și

legislațiilor naționale adoptate în transpunerea acesteia. Acest principiu va

guverna acțiunile statelor implicate în procedură, nu doar atunci când acestea


emit și execută un mandat european de arestare, ci și atunci când sunt chemate

să repare prejudiciul cauzat unui drept fundamental în cadrul acestui

mecanism.

C. După cum rezultă din Avizul C.J.U.E. nr. 2/2013 asupra proiectului

de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenție, în centrul

construcției juridice a Uniunii Europene figurează drepturile fundamentale,

astfel cum sunt recunoscute de Cartă. Revine instanțelor naționale și C.J.U.E.

obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii Europene în toate

statele membre și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor.

D. Întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene au aderat la

Convenție, nivelul de protecție a dreptului prevăzut în art. 6 din Cartă trebuie

să fie identic celui prevăzut în art. 5 din Convenție, astfel cum acesta rezultă

din jurisprudența C.J.U.E.; acest nivel este aplicabil și privării de libertate în

cadrul mecanismului mandatului european de arestare, cu precizarea că, în

privința detenției din statul membru de executare, gradul de protecție este cel

prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție. Garanțiile din paragr. 1, 2 și 4

și dreptul consacrat de paragr. 5 ale acestui din urmă articol sunt aplicabile în

privința acestei detenții.

E. Obiectivul general al deciziei-cadru menționate mai sus facilitarea

și accelerarea cooperării judiciare trebuie pus – și, de altfel, a și fost pus – în

balanță, de către C.J.U.E., cu obiectivul specific al respectării drepturilor

fundamentale ale persoanei, iar un argument în sens contrar, întemeiat pe

efectul util al aceleiași decizii-cadru, chiar din perspectiva îmbunătățirii

recunoașterii reciproce, nu poate fi invocat în defavoarea unor drepturi

fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la o situație în care executarea

mandatului de arestare ar trebui refuzată.

F. Trei instrumente juridice ar putea fi utilizate pentru atingerea unui

echilibru între principiile aflate în discuție: doctrina interpretării conforme;

recurgerea la procedura trimiterii preliminare; cooperarea directă și schimbul

de informații între autoritățile statale implicate în procedură. Aceste trei

instrumente sunt puse în discuție și își pot găsi aplicarea concretă în diferite

chestiuni ridicate de problematica analizată.

Bunăoară, doctrina interpretării conforme a fost identificată ca o

soluție pentru a preveni, cel puțin până la o eventuală intervenție legislativă

expresă, producerea unor consecințe prejudiciabile ce ar putea rezulta din

aplicarea invariabilă a dispozițiilor de transpunere cuprinse în Legea nr.

302/2004, care obligă procurorul, în orice situație și fără nicio distincție, la

reținerea persoanei localizate și formularea propunerii de arestare provizorie.

Recurgerea la procedura trimiterii preliminare a fost identificată ca

ipoteză de lucru atunci când s-a analizat compatibilitatea art. 1031 alin. (3) din


legea sus-menționată cu principiile din TUE care stabilesc fundamentele

Uniunii Europene, atribuirea competențelor în cadrul acesteia și principiile

care stau la baza cooperării judiciare în materie penală.

Mai mult, s-a observat că, cel puțin în privința prejudiciilor rezultate

dintr-o alertă care conține erori de fapt ori date stocate în mod ilegal, regula

de principiu din Legea nr. 302/2004 vine în contradicție cu art. 48 din

Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, text care, într-o redactare similară cu art.

64 din Decizia-cadru 2007/533/JAI, stabilește răspunderea statelor membre

pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin exploatarea N. SIS II și arată că

acest lucru se aplică și prejudiciului cauzat de către statul membru semnalant,

atunci când acesta a introdus ori stocat asemenea date. În cazul în care statul

membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul membru

semnalant, acesta din urmă are obligația de a rambursa, la cerere, sumele

plătite cu titlu de despăgubiri, cu excepția cazului în care utilizarea datelor de

către statul membru care solicită rambursarea încalcă dispozițiile

regulamentului.

Cel puțin, la nivel teoretic, observăm că dispozițiile art. 1031 alin. (3)

din Legea nr. 302/2004 periclitează efectul util al deciziei-cadru și

regulamentului anterior evocate, de vreme ce scopul adoptării soluțiilor

normative de la nivel european a fost acela de a facilita accesul la justiție al

persoanei prejudiciate. O hotărâre a C.J.U.E. în această privință ar fi

bine-venită, întrucât ar putea indica nivelul de protecție a dreptului

fundamental la libertate și siguranță ce trebuie asigurat la nivelul Uniunii

Europene din perspectiva răspunderii patrimoniale a statelor membre pentru

încălcările produse în procedura de executare a unor mandate europene de

arestare.

G. În cadrul prezentului studiu, prevederile art. 539 C.pr.pen. român,

interpretate și aplicate în lumina art. 5 paragr. 5 din Convenție, au fost

identificate ca temei de drept în cazul unei eventuale acțiuni în despăgubiri

îndreptată împotriva statului român pentru repararea prejudiciilor cauzate prin

privarea de libertate dispusă de către autoritățile judiciare române, ca

autorități de executare a unui mandat european de arestare. Nivelul de

protecție este cel rezultat din jurisprudența C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit.

f) din Convenție, iar, din perspectiva acestei jurisprudențe, cooperarea directă

și schimbul de informații între autoritățile statale implicate în procedură a

primit valențele unui criteriu pe baza căruia ar trebui observată diligența

autorităților judiciare implicate în executare.

SINTEZE TEORETICE DE PRACTICĂ

JUDECĂTOREASCĂ

SINTEZĂ TEORETICĂ DE PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE CARE ADUC ATINGERE

PATRIMONIULUI CULTURAL (PARTEA I)

INFRACȚIUNEA DE EXECUTARE DE LUCRĂRI FĂRĂ

AUTORIZAȚIE DE CONSTRUIRE SAU DE DESFIINȚARE ORI CU

NERESPECTAREA PREVEDERILOR ACESTEIA. AMÂNAREA

APLICĂRII PEDEPSEI

ABSTRACT

The act of the defendant to carry out construction works at the

building-apartment located in the Municipality of Cluj-Napoca,

the protection area of the “Historical Centre of Cluj City” of the

"Historical Center of Cluj” complex, meets the constitutive

elements of the offense set out in art. 24 a) combined with art. 3

par. (1) b) of the Law no. 50/1991 on the authorization for

performing construction works, republished, with subsequent

amendments.

The conditions set out in art. 83 of the new Criminal Code are met

in the case, so it is necessary to stay the enforcement of the penalty

of 4 month imprisonment delivered against the defendant.

Key words: stay in enforcing the penalty, performing construction

works without a building or demolition license or by failing to

comply with the provisions thereof, offense, historical monument.

Rubrică realizată de: prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, e-mail: [email protected],

[email protected]; Elena Georgiana Hosu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Serviciul de îndrumare și control, e-mail: [email protected];

dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof.

univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din

Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu”

al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al

Laboratorului de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii

Internaționale și Justiție Penală Galați, e-mail: [email protected],

[email protected].

172 Augustin Lazăr, Elena Georgiana Hosu, Gheorghe Ivan

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală nr. 649/2016, pronunțată de

către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 2864/211/2016 la 15 aprilie

2016, a fost stabilită pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârșirea de către

inculpata F.G. a infracțiunii de executare fără autorizație de construire sau de

desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia a lucrărilor menționate la

art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcții1, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prevăzută în art. 24 lit. a) din aceeași lege.

Probele administrate în cursul urmăririi penale, necontestate de către

inculpată, coroborate cu declarația de recunoaștere a faptei dată de către

inculpată în fața instanței de judecată au relevat dincolo de orice îndoială

rezonabilă faptul că la data de 20 mai 2014, inspectorii din cadrul Serviciului

Control Urbanism și Disciplină în Construcții al Primăriei Municipiului

Cluj-Napoca s-au deplasat, în urma unei sesizări, la imobilul-apartament de pe

strada Inocențiu Micu Klein, imobil al cărei proprietar era inculpata.

În urma controlului efectuat, s-a constatat că inculpata a angajat o

echipă de lucrători în construcții, care au efectuat lucrări de construire,

constând în schimbarea tâmplăriei la ferestre, cea din lemn fiind schimbată cu

tâmplărie din profile PVC, deschiderea unui gol de ușă, în interior spre o

magazie, închiderea unui acces dinspre exterior, refacerea tencuielilor

interioare și parțial demontarea pardoselei, precum și înlocuirea instalațiilor

de apă și canalizare, fără însă a deține autorizație de construire, aspecte

consemnate în procesul-verbal nr. 123 din 23 mai 2014 și planșele-foto anexe

la acesta. Din același proces-verbal reiese că imobilul la care au fost efectuate

construcțiile se află în zona de protecție a ansamblului urban „Centru istoric al

orașului Cluj”.

Ulterior efectuării lucrărilor sus-menționate, inculpata a vândut

apartamentul la data de 12 martie 2015, după aproape un an de la data

controlului efectuat de către inspectori, astfel cum rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, „construcțiile civile,

industriale, agricole, cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor

tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de oricare altă natură se

pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, precum și a

reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor, pentru: (...)

b) lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare,

protejare, restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de

valoarea lor, care urmează să fie efectuate la construcții reprezentând


2004.

Infracțiunea de executare de lucrări fără autorizație de construire sau… 173

monumente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în același

imobil – teren și/sau construcții, la construcții amplasate în zone de protecție

a monumentelor și în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la

construcții cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin

documentații de urbanism aprobate”.

Deopotrivă, constituie infracțiune executarea fără autorizație de

construire sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia a

lucrărilor menționate la art. 3 alin. (1) lit. b) din legea sus-menționată [art. 24

lit. a) din Legea nr. 50/1991].

Referitor la gradul de pericol social al infracțiunii sus-menționate,

instanța apreciază că în concret este unul mediu, chiar dacă infracțiunea

prevăzută în art. 24 lit. a) din Legea nr. 50/1991 este una de pericol abstract,

legiuitorul prezumând pericolul acesteia, în contextul în care inculpata,

dobândind imobilul situat pe strada Inocențiu Micu Klein, în cursul anului

2014, în zona de protecție a ansamblului „Centru istoric al orașului Cluj”, prin

moștenire, în vederea înstrăinării, a efectuat fără a deține autorizație de

construire lucrări de construcție ce au durat aproximativ două săptămâni.

Instanța va reține, de asemenea, împrejurarea potrivit căreia imobilul se afla

într-o stare avansată de degradare, chiar dacă această situație nu înlătura

obligația inculpatei de a obține autorizația necesară.

În ceea ce privește conduita anterioară a inculpatei, instanța va

constata că aceasta se află la prima confruntare majoră cu legea penală, având

un comportament corespunzător în societate, aspect ce rezultă din lipsa

antecedentelor penale, iar atitudinea procesuală a fost una, în mod constant,

loială pe întreaga desfășurare a procesului penal, atât timp cât inculpata a

recunoscut comiterea faptei în mod total și necondiționat, manifestând regret

față de fapta comisă.

Văzând însă circumstanțele în care fapta s-a comis și care imprimă

acesteia un grad de pericol social mai scăzut, dar și aspectele pozitive ce

caracterizează persoana inculpatei, faptul că aceasta nu a mai fost implicată în

activități cu caracter infracțional nici anterior, dar nici după comiterea

infracțiunii deduse judecății de față, vârsta, regretul manifestat de aceasta și

atitudinea procesuală loială, precum și modalitatea în care aceasta a perceput

experiența procesului penal, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei

pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe o

perioadă determinată. În acest sens, urmează a constata, în ceea ce privește

necesitatea aplicării pedepsei, că sunt îndeplinite condițiile art. 83 din noul

Cod penal (în continuare C.pen.), pedeapsa stabilită fiind mai mică de 2 ani

închisoare, respectiv de 4 luni închisoare; inculpata nu a mai fost condamnată

anterior la pedeapsa închisorii; aceasta și-a manifestat acordul prealabil de a


presta o muncă neremunerată în folosul comunității, iar în raport cu persoana

inculpatei, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, precum și cu

posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că reeducarea acesteia se

poate realiza cu succes și fără condamnarea sa, aplicarea pedepsei nefiind

oportună.

De asemenea, se constată faptul că maximul special prevăzut de lege

pentru infracțiunea săvârșită de către inculpată este de un an închisoare,

valoarea inferioară celei de 7 ani închisoare prevăzută în art. 83 alin. (2)

C.pen., iar inculpata nu s-a sustras de la urmărirea penală ori judecată și nu a

încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la

răspundere penală a autorului sau a participanților.

Față de aceste considerente, în baza art. 83 alin. (1) și (3) C.pen.,

instanța va amâna aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere

stabilit, în condițiile art. 82 din același cod, de 2 ani de la data rămânerii

definitive a prezentei hotărâri.

(Jud. Cluj-Napoca, S. pen., Sent. pen. nr. 649/2016, rămasă definitivă

prin neapelare)

II. Notă parțial aprobativă. Într-adevăr, în speță erau îndeplinite

condițiile amânării aplicării pedepsei prevăzute în art. 83 C.pen.2

2 ,,Art. 83. Condițiile amânării aplicării pedepsei

(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de

supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau

închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția

cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a

împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunității;

d) în raport de (cu corectarea noastră, A. Lazăr, E.G. Hosu, Gh. Ivan) persoana

infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta

pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale

de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar

se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras

de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a

identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii

care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62.

(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării

pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la


Este de menționat că termenul de supraveghere trebuia stabilit potrivit

art. 84 C.pen.3, și nu conform art. 82 din același cod, acest din urmă text legal

referindu-se la anularea și efectele renunțării la aplicarea pedepsei; oricum,

termenul de 2 ani fixat de către instanță este cel prevăzut în primul articol.

care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere

ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.” 3 ,,Art. 84. Termenul de supraveghere

(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii

definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus

amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute

obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță.”



NERESPECTAREA PREVEDERILOR ACESTEIA. ACHITARE –

FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI

INFRACȚIUNI

ABSTRACT

The act of the defendant to perform construction works without

building license on a building located in the protected area of a

historical monument meets the constitutive elements of the offense

set out in art. 24 a) combined with art. 3 par. (1) b) of Law no.

50/1991 on the authorization for performing construction works,

republished, with subsequent amendments.

However, the social values on discipline in constructions and

protection of historical monuments suffered minimal damages, the

works being necessary and urgent, which is why the act committed

by the defendant does not pose the social danger of an offense.

Key words: acquittal, performing construction works without a

building or demolition license or by failing to comply with the

provisions thereof, act not posing the social danger of an offense,

historical monument.


către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 27676/211/2014, în baza art. 19

din Legea nr. 255/20131 raportat la art. 10 lit. b

1) din Codul penal anterior (în

continuare C.pen. din 1969), inculpatul Z.P.N. a fost achitat sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 24 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții2,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În baza art. 181 alin. (3) raportat la art. 91 lit. c) C.pen. din 1969, i s-a

aplicat inculpatului sancțiunea administrativă a amenzii în sumă de 900 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 7443/P/2012 din 17 decembrie 2014, Parchetul

de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca a dispus trimiterea în judecată în stare de

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu

modificările ulterioare. 2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie

2004.


libertate a inculpatului Z.P.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art.

24 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991.

În fapt, s-a reținut că inculpatul a executat fără autorizație de

construire lucrările prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991,

respectiv lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, protejare,

restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor,

efectuate la construcții reprezentând monumente istorice, inclusiv la anexele

acestora, identificate în același imobil – teren și/sau construcții, la construcții

amplasate în zone de protecție a monumentelor și în zone construite protejate,

stabilite potrivit legii, ori la construcții cu valoare arhitecturală sau istorică

deosebită, stabilite prin documentații de urbanism aprobate, cu excepțiile

prevăzute de lege.

În faza de judecată, s-au readministrat în parte mijloacele de probă din

cursul urmăririi penale, precedându-se la audierea inculpatului, care a

recunoscut săvârșirea faptei și a solicitat ca judecata să se desfășoare potrivit

procedurii în cazul recunoașterii învinuirii prevăzută în art. 375 din noul Cod

de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), cerere pe care instanța a

încuviințat-o.

În temeiul art. 375 alin. (2) C.pr.pen., s-a încuviințat și administrat

proba cu înscrisuri.

Analizând întregul material probator, instanța a reținut că, în fapt, în

cursul anului 2012, inculpatul Z.P.N., în calitate de proprietar, investitor și

beneficiar al apartamentului nr. 15 din imobilul situat în Cluj-Napoca, a

efectuat lucrări de construire fără autorizație de construire, respectiv avizul

Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice Cluj. Acest imobil era cuprins în

zona protejată, având cod monument (…). Lucrările efectuate au constat în

extinderea cu aproximativ 1,5 metri a apartamentului pe toată lungimea

acestuia, montarea tâmplăriei PVC cu geam termopan la parter, transformarea

podului existent în mansardă prin supraînălțare și extinderea acesteia,

realizarea de goluri pentru ferestre și montare tâmplărie tip termopan la

nivelul mansardei, precum și reabilitarea termică a apartamentului.

Elementele de fapt sus-menționate au fost reținute în procesul-verbal

de constatare nr. 86 din 18 iulie 2012 emis de către Direcția Poliției Locale

Cluj-Napoca, Serviciul Control Urbanism și Disciplina în Construcții. Din

adresa din 5 octombrie 2012 emisă de către Direcția Județeană pentru Cultură

și Patrimoniu Național Cluj a reieșit faptul că la imobilul sus-menționat s-au

făcut lucrări ilegale, întrucât nu s-a solicitat și nici nu s-a emis aviz. Tot din

cuprinsul respectivului act a reieșit faptul că intervențiile nu au fost cele mai

grave, întrucât nu a fost afectată clădirea principală valoroasă din punct de

vedere istoric, iar aceste intervenții afectează ambianța curții și părțile


indivize comune prin diminuarea acestora, rezultând implicit și o diminuare a

valorii istorice a clădirii.

Din declarațiile inculpatului Z.P.N., date în cursul urmăririi penale în

calitate de suspect, a rezultat că a făcut minime demersuri, în vederea obținerii

unui certificat de urbanism, însă a primit răspuns nefavorabil. Acesta a

recunoscut că lucrările efectuate la locuința sa din Cluj-Napoca le-a făcut fără

autorizație de construire, în regie proprie, dar aceste lucrări au fost lucrări

urgente și de imediată efectuare, având în vedere faptul că zidul comun dintre

apartamentul său și apartamentul vecin, aparținând numitului C.C., a prezentat

fisuri, existând pericol de prăbușire. În momentul în care s-a încercat

repararea, zidul s-a surpat și s-a prăbușit astfel o porțiune din acoperiș.

Inculpatul a declarat că a dorit să remedieze problema zidurilor, astfel că s-a

concentrat pe refacerea imobilului și abia ulterior a încercat efectuarea

demersurilor legale, deoarece era luna martie 2012, afară fiind frig, iar situația

precară a instalațiilor de gaz și curent determina un real pericol de incendiu.

Fiind reaudiat în cursul urmăririi penale, inculpatul Z.P.N. a declarat

faptul că, la data efectuării controlului angajaților Primăriei municipiului

Cluj-Napoca – Direcția de Control Urbanism, lucrările erau finalizate în

proporție de 90%, precizând că nu ar fi început o asemenea lucrare dacă nu

era o situație de urgență. De asemenea, a mai susținut că a făcut demersurile,

în vederea obținerii certificatului de urbanism, în paralel cu lucrările,

respectiv demersuri, în vederea obținerii autorizației de construire pentru

intrarea în legalitate, întocmindu-se și un proiect prin intermediul unui

proiectant, respectiv inginerul P.M.L., care a depus documentația la Primăria

municipiului Cluj-Napoca. A mai învederat că a obținut astfel certificatul de

urbanism, că a continuat demersurile prin proiectantul P.M.L., în vederea

autorizării, nereușind să obțină autorizația de construire, deoarece această

etapă a fost blocată din cauza lipsei avizului de la Comisia Zonală a

Monumentelor Istorice Cluj. Totodată, a arătat că, în prezent, a obținut toate

avizele, inclusiv cel de la Comisia Zonală a Monumentelor Istorice Cluj,

așteptând intrarea în legalitate, însă fiind ulterior căutat de către organele de

poliție nu a depus respectiva documentație.

Din adresa nr. 270090/432 din 3 septembrie 2012, emisă de către

Primăria municipiului Cluj-Napoca – Direcția de Control Urbanism, reiese că

nu s-a emis nicio autorizație de construire pentru executarea lucrărilor de

construire aferente imobilului proprietatea inculpatului.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului cu planșa-foto din 8

decembrie 2014 confirmă faptul că lucrările de construire au fost finalizate.

Analizând elementele de fapt menționate mai sus prin prisma

reglementărilor legale, se reține că lucrările efectuate de către inculpatul


Z.P.N. nu se încadrează în dispozițiile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr.

50/1991, unde sunt enumerate lucrările care se pot executa fără autorizație de

construire.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 privind

protejarea monumentelor istorice3, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, „în sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile,

construcții și terenuri situate pe teritoriul României sau în afara granițelor,

proprietăți ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura și

civilizația națională și universală”, iar conform art. 2 alin. (1) și (2) teza I din

același act normativ: „monumentele istorice fac parte integrantă din

patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege”; ,,activitățile și

măsurile de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes

public”.

Fapta inculpatului Z.P.N., așa cum a fost reținută, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 24 lit. a) raportat la

art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, însă în concret aceasta este lipsită

de pericolul social al unei infracțiuni, pe motiv că inculpatul este lipsit de

antecedente penale, a recunoscut săvârșirea faptei atât în cursul urmăririi

penale, cât și în cel al judecății, de la data comiterii faptei și până în prezent

au trecut 3 ani și 6 luni – perioadă în care pericolul social s-a diminuat –,

lucrările executate au fost, în cea mai mare măsură, necesare și urgente,

întrucât așa cum rezultă din fotografiile depuse la dosar și din declarația

martorei V.C.M., din cauza ploilor, a lapoviței și ninsorii au rezultat probleme

la acoperiș și surparea unui zid comun al imobilului, condiții în care s-a ivit

necesitatea remedierii construcției.

În mod evident, comportamentul inculpatului este ilegal, însă valorile

sociale privind disciplina în construcții și protecția monumentelor istorice au

suferit o lezare minimă, câtă vreme lucrările (cu excepția verandei) au fost

necesare și urgente, iar, așa cum rezultă din planșa-foto depusă la dosar,

acestea nu au afectat aspectul fațadei clădirii, ci doar acela al curții interioare

a imobilului.

Pentru aceste considerente, instanța, văzând îndeplinirea condițiilor

art. 181 C.pen. din 1969, a dispus achitarea inculpatului Z.P.N., socotind

îndestulătoare aplicarea unei amenzi administrative de 900 lei.

Împotriva Sentinței penale nr. 1767/2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca a

declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, care a solicitat

admiterea căii de atac promovate, desființarea sentinței sus-menționate și

pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului Z.P.N. pentru

3 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie

2006.


săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 24 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 50/1991 la o pedeapsă cu amendă, iar, în baza art. 241 alin.

(1) din aceeași lege, desființarea construcției edificate de către inculpat.

Curtea de Apel Cluj, examinând apelul declarat, prin prisma motivelor

invocate, a ajuns la următoarele constatări:

Referitor la aplicarea art. 181 C.pen. din 1969, este de menționat că la

stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și

mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a

fost comisă, de urmarea produsă, precum și de persoana și conduita

infractorului.

Atunci când se apreciază dacă fapta săvârșită prezintă sau nu gradul de

pericol social al unei infracțiuni, trebuie să se aibă în vedere, printre altele,

dacă urmările faptei sunt reduse.

De altfel, sancțiunea aplicată, penală sau cu caracter administrativ, își

poate îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său

și al legii, numai în măsura în care corespunde gravității faptei, potențialului

de pericol social pe care-l prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât și

atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența măsurii luate față de el.

În speță, fapta inculpatului întrunește condițiile cerute de art. 181

C.pen. din 1969.

Astfel, în aprecierea gradului de pericol social concret, nu se poate

face abstracție de circumstanțele reale în care s-a comis fapta.

Or, din probe rezultă că inculpatul a executat lucrări de construcție

fără autorizație, însă acestea erau necesare și impuse de faptul că zidul de

susținere a locuinței ce este comun cu apartamentele vecinilor V. și C. a fost

afectat de surpare, fiind în pericol instalațiile de gaze și curent electric.

Nu poate fi neglijat faptul că, înainte de a demara lucrările de

construcție, inculpatul a făcut demersuri, în vederea obținerii unui certificat de

urbanism, însă a primit răspuns nefavorabil din partea primăriei.

Sub aspectul circumstanțelor personale, se constată că inculpatul a dat

dovadă de sinceritate, evidențiind împrejurările în care a fost nevoit să

demareze lucrările de reparare a imobilului.

Inculpatul a susținut, totodată, că lucrările sale nu afectează fațada și

volumetria clădirii, declarată monument istoric.

Așadar, fapta inculpatului Z.P.N. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute în art. 24 lit. a) raportat la art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 50/1991, însă în concret aceasta este lipsită de pericolul social al

unei infracțiuni, așa cum, în mod judicios, a reținut și judecătorul fondului.

În mod legal și temeinic, instanța de fond a reținut că inculpatul este

lipsit de antecedente penale, a recunoscut și regretat comiterea faptei atât în


fața procurorului, cât și în fața magistraților, de la data executării lucrărilor și

până în prezent a trecut o perioadă de 3 ani și 6 luni, timp în care pericolul

social s-a diminuat, iar cu ocazia cercetării la fața locului judecătorii au

constatat că lucrările efectuate au fost necesare și urgente, pentru a nu pune în

pericol existența construcției, împrejurare dovedită și prin declarația martorei

V. dată în fața procurorului.

Totodată, așa cum s-a arătat, cu prilejul cercetării la fața locului, s-a

reliefat fără echivoc că fațada principală a clădirii nu a suferit nicio

modificare și afectare, construcția edificată de către inculpat situându-se în

curtea interioară a imobilului.

Pe de altă parte, judecătorii au constatat că a fost fotografiată și atașată

cauzei o verandă, situată la etajul imobilului, care nu aparține inculpatului,

astfel că nu i se pot reține în sarcină și lucrările de remediere a acesteia.

Având în vedere că prin lucrările întreprinse, inculpatul a adus o

atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, reparațiile fiind necesare și

urgente tocmai pentru a nu periclita clădirea în discuție, apelul parchetului s-a

dovedit a fi nefondat, urmând a fi respins în baza art. 421 pct. 1 lit. b)

C.pr.pen.

(C. Ap. Cluj, S. pen. și pentru cauze cu minori, Dec. pen. nr.

749/2016)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, în speță, dată fiind urgența

și necesitatea reparațiilor tocmai pentru a nu se periclita imobilul ce era

monument istoric – aspect constatat de către judecători cu ocazia cercetării la

fața locului –, fapta săvârșită în timpul când în vigoare era Codul penal

anterior nu a prezentat gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Amintim că art. 181 C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Fapta care nu

prezintă pericolul social al unei infracțiuni”, prevedea:

,,(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă

prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin

conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă

gradul de pericol social al unei infracțiuni.

(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama

de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de

împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi

putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este

cunoscut.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau

instanța poate aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ

prevăzute la art. 91.”


La rândul său, art. 91 C.pen. din 1969, sub denumirea ,,Sancțiunile cu

caracter administrativ”, prevedea:

,,Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una

dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

a) mustrarea;

b) mustrarea cu avertisment;

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.”

2. Totuși, instanța de fond a indicat, ca temei al achitării, art. 19 din

Legea nr. 255/2013 raportat la art. 10 lit. b1) C.pen. din 1969

4, deși corect era

art. 19 din Legea nr. 255/20135 raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1) din Codul de

procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)6 sau chiar numai

art. 19 din legea menționată anterior7.

4 Articolul 10 lit. b

1) nu exista în Codul penal anterior.

5 Potrivit art. 19 din legea sus-menționată, atunci când, în cursul procesului, se

constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt

aplicabile dispozițiile art. 181 C.pen. din 1969, ca lege penală mai favorabilă, procurorul

dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală. 6 Conform art. 10 alin. (1) lit. b

1 C.pr.pen. din 1969, acțiunea penală nu mai putea fi

pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai putea fi exercitată dacă fapta nu mai

prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni. 7 În același sens, Gh. Ivan, Achitarea inculpatului faptă care nu prezintă pericolul

social al unei infracțiuni. Aplicarea legii penale mai favorabile, în ,,Pro Lege” nr. 4/2017, p.

287 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/achitarea-inculpatului-fapta-care-nu-

prezinta-pericolul-social-al-unei-infractiuni-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile/ (accesat la

7 februarie 2018)].

EXECUTAREA DE LUCRĂRI FĂRĂ AUTORIZAȚIE DE

CONSTRUIRE LA IMOBILUL CUPRINS ÎN ZONA DE PROTECȚIE

A UNUI MONUMENT ISTORIC DE IMPORTANȚĂ NAȚIONALĂ.

DISTRUGEREA UNEI LOCUINȚE PREISTORICE. ÎNCADRARE

JURIDICĂ

ABSTRACT

The act of the defendant to execute works without a building

license on the building located in the protection area of a historical

monument of national importance, as well as to destroy a

prehistoric dwelling, meets the constitutive elements of the offense

of performing works without a building or demolition license set

out in art. 3 par. (1) b), namely destruction, set out by art. 24 par.

(1) a) of Law no. 50/1991 on the authorization for performing

construction works, republished, with subsequent amendments,

and art. 253 par. (3) of the new Criminal Code, both with

application of art. 38 par. (1) and art. 5 of the same code.

However, the criminal action in the case can no longer be carried

out because of the death of the defendant – natural person, which

is why prosecution will stop the proceedings.

Key words: death of the defendant – natural person, destruction,

performing construction works without a building or demolition

license or by failing to comply with the provisions thereof, offense,

termination of criminal proceedings, historical monument.


către Judecătoria Turda în dosarul nr. 4779/328/2016 la data de 12 decembrie

2016, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (6) raportat la art. 16

alin. (1) lit. f) din noul Cod de procedură penală, încetarea procesului penal

privind pe inculpatul T.N. pentru infracțiunea de executare fără autorizație de

construire sau de desființare a lucrărilor menționate în art. 3 alin. (1) lit. b),

respectiv de distrugere, prevăzută în art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții1, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, respectiv în art. 253 alin. (3) din

noul Cod penal (în continuare C.pen.), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) și

art. 5 din același cod, deoarece a intervenit decesul inculpatului.


2004.


Din actele de cercetare efectuate în cauză a rezultat faptul că

inculpatul T.N., în calitate de proprietar al imobilului situat în municipiul

Turda, a dispus și executat lucrări de desființare a unei construcții vechi și

construire a unui nou imobil P+1 pe fundație de beton, cu structură de

rezistență, ziduri din cărămidă, acoperiș în două ape acoperit cu țiglă, fără a

deține autorizație de desființare/construire din partea Primăriei Turda și aviz

din partea Ministerului Culturii – Comisia Zonală a Monumentelor Istorice

din cadrul Direcției Județene pentru Cultură Cluj.

După constatarea contravenției de către Poliția Locală Turda, fiind

vorba despre o zonă cu potențial arheologic, Direcția Județeană pentru Cultură

Cluj a sesizat Muzeul de Istorie Turda. Specialiști din cadrul acestuia s-au

deplasat la fața locului și au întocmit un raport de cercetare arheologică

preventivă, prin care s-a relevat că, în intervalul 10-12 septembrie 2013, au

întreprins cercetări pe parcela situată în municipiul Turda, str. Cetatea

Romană, județul Cluj, la numărul administrativ (…), pe partea neconstruită,

cercetarea având ca scop verificarea potențialului arheologic al zonei,

identificarea și investigarea unor eventuale situri arheologice. S-a stabilit că

terenul respectiv este cuprins în zona de protecție a monumentului istoric de

importanță națională – situl arheologic „Castrul Legiunii V Macedonica de la

Potaissa”, cod monument (…), conform Listei Monumentelor Istorice/2010

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670/bis din 1

septembrie 2010.

Concluziile raportului sus-menționat au fost următoarele:

<<Construcția nou edificată pe parcela menționată nu a fost precedată de o

firească și obligatorie cercetare arheologică preventivă. Cercetările au constat

în săparea unui secțiuni de 29,5x1 m și a două extensii adiacente cu

dimensiunile de 4,7x1,5 m și 4,7x1 m în curtea imobilului, fiind cercetată în

total o suprafață de 41,25 mp. În extensia sudică a secțiunii cercetate a fost

identificată o groapă, de unde s-au recoltat fragmente de vase ceramice (având

caracteristicile specifice complexului eneolitic Coțofeni), fragmente de

chirpici și oase animale, reprezentând, probabil, extremitatea unei locuințe

preistorice adâncite, în secțiunea orientată vest-est (perpendicular pe latura

estică a castrului roman), între metrii 8,40x29,5 s-au recuperat sporadic

materiale arheologice de epocă romană (fragmente de vase ceramice și

material tegular), acestea adăugându-se altor descoperiri arheologice mai

vechi de pe pantele estice ale „Dealului Cetății”>>. Aspectele menționate în

cuprinsul raportului sunt confirmate și prin declarațiile martorilor M.D. și

P.M., angajați ai Muzeului de Istorie Turda, care au efectuat cercetare

arheologică la acel imobil.

Executarea de lucrări fără autorizație de construire la imobilul … 185

Rezultă astfel că, prin fapta sa, inculpatul T.N. a distrus parțial o

locuință preistorică, ceea ce reprezintă distrugerea unor urme importante

pentru cunoașterea istorico-arheologică a zonei.

Din adresa Direcției Județene pentru Cultură Cluj nr. 669 din 25

octombrie 2013 reiese faptul că nu a eliberat aviz pentru efectuarea de lucrări

de construire imobil de tip familial pentru imobilul situat în municipiul Turda,

str. Cetatea Romană, nr. (…), județul Cluj.

Din declarațiile inculpatului T.N. rezultă că a început lucrările de

construire în luna aprilie 2012, motivând că vechea locuință era afectată din

cauza infiltrațiilor de apă, bucătăria era distrusă, apa infiltrându-se până la

nivelul camerei. A luat decizia de a dărâma casa veche și de a construi o casă

nouă, mai mare și mai solidă, iar înainte de a demara lucrările s-a informat la

Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei Turda cu privire la necesitatea unui

proiect, respectiv depunerea unor documente pentru obținerea autorizației de

construire, dar nu a făcut nimic în acest sens, considerând că, în paralel, cu

desfășurarea lucrărilor, va efectua și demersurile pentru obținerea

autorizațiilor. Cu toate acestea, a demarat lucrările de construire la imobilul

menționat, lucrări care au fost efectuate în perioada aprilie-iulie 2012. În luna

aprilie 2013, reprezentanții Primăriei Turda au constatat efectuarea lucrărilor

fără autorizație de desființare/construire. Inculpatul a declarat că nu a obținut

autorizație de construire sau certificat de urbanism de la Primăria Turda,

invocând probleme personale, precum decesul tatălui său, iar ulterior a

justificat continuarea lucrărilor prin faptul că știa că, oricum, avizul de la

Comisia Zonală a Monumentelor Istorice se obține cu întârziere. A mai

declarat că ulterior controalelor din anul 2013, a fost contactat și de către

reprezentanții Muzeului de Istorie Turda pentru efectuarea de săpături

arheologice, iar la data de 30 octombrie 2013, a intrat în posesia raportului de

cercetare arheologică cu rezultatul cercetărilor. După acest moment, a efectuat

demersuri pentru obținerea avizului de la comisia sus-menționată, dar fără

succes.

La dosarul cauzei, în cursul procedurii de cameră preliminară, a fost

depus, în copie, certificatul de deces seria (…) nr. (…) al inculpatului T.N.,

din care rezultă că acesta a decedat la 14 iunie 2016. Aspectele ce reies din

fișa de evidență D.E.P.A.B.D. depusă la dosarul cauzei confirmă decesul

inculpatului.

Persoanele vătămate Muzeul de Istorie Turda și Municipiul Turda nu

s-au constituit părți civile în cauză.

(Jud. Turda, Sent. pen. nr. 476/2016, definitivă prin neapelare)


II. Notă parțial aprobativă. În ceea ce privește fapta de executare de

lucrări fără autorizație de construire sau de desființare ori cu nerespectarea

prevederilor acesteia, încadrarea juridică este în art. 24 lit. a) (așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 187/2012) combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 50/19912 cu aplicarea art. 5 C.pen.

3

Cu referire la fapta de distrugere, încadrarea juridică este în art. 253

alin. (1), (3) și (5) C.pen.4 cu aplicarea art. 5 C.pen.

2 ,,Art. 24

Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu

amendă următoarele fapte:

a) executarea fără autorizație de construire sau de desființare ori cu nerespectarea

prevederilor acesteia a lucrărilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), c), e) și g), cu excepțiile

prevăzute de lege;

b) continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către

organele de control competente, potrivit legii;

c) întocmirea ori semnarea documentațiilor tehnice - D.T. necesare pentru

autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și a proiectelor tehnice și a

documentațiilor de execuție, pentru alte specialități decât cele certificate prin diplomă

universitară, în condițiile prevăzute la art. 9.”

,,Art. 3

(1) Construcțiile civile, industriale, agricole, cele pentru susținerea instalațiilor și

utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de oricare altă natură se pot

realiza numai cu respectarea autorizației de construire, precum și a reglementărilor privind

proiectarea și executarea construcțiilor, pentru:

[...]

b) lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare,

restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează

să fie efectuate la toate categoriile de monumente istorice prevăzute de lege - monumente,

ansambluri, situri - inclusiv la anexele acestora, identificate în același imobil - teren și/sau

construcții, la construcții amplasate în zone de protecție a monumentelor și în zone construite

protejate, stabilite potrivit legii, ori la construcții cu valoare arhitecturală sau istorică

deosebită, stabilite prin documentații de urbanism aprobate;

[…]” 3 ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea

declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu

modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au

cuprins dispoziții penale mai favorabile.” 4 ,,Art. 253. Distrugerea

(1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun

aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui

astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la

2 ani sau cu amendă.

[…]

Executarea de lucrări fără autorizație de construire la imobilul … 187

Faptele sus-menționate au fost săvârșite în condițiile art. 38 alin. (1)

C.pen.5, impunându-se astfel aplicarea acestui text legal.

(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) privește bunuri care fac parte din patrimoniul

cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

[…]

(5) Dispozițiile prevăzute în alin. (3) și alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparține

făptuitorului.

[…]” 5 ,,Art. 38. Concursul de infracțiuni

(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost

săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată

definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre

infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

[…]”

INFRACȚIUNILE DE EXECUTARE DE LUCRĂRI FĂRĂ


NERESPECTAREA PREVEDERILOR ACESTEIA ȘI DE

CONTINUARE A EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DUPĂ DISPUNEREA

OPRIRII ACESTORA DE CĂTRE ORGANELE DE CONTROL

COMPETENTE – CONCURS REAL. AMENDA

ABSTRACT

The act of the defendant to execute, without a construction license,

reconstruction, extension, repair and consolidation works on the

building located in the Municipality of Curtea de Argeș, in the

protection area of historical monuments, namely the urban site

“Curtea de Argeș Historical Town”, meets the constitutive

elements of the offense of execution of construction works without

a construction license, set out by art. 24 a) of the Law no. 50/1991

on the authorization for performing construction works,

republished, with subsequent amendments.

The act of the defendant to continue the works at the same

building, although the competent control bodies had ordered the

execution to be stopped until it became legal, meets the

constitutive elements of the offense of continuing the execution of

works after their suspension has been ordered by the competent

control bodies, under the law, in compliance with art. 24 b) of Law

no. 50/1991.

The abovementioned facts were committed by the defendant by

breaching the provisions of art. 38 par. (1) of the new Criminal

Code, so there is a real concurrence of offenses.

The law sets out the alternative penalty of the fine, which the court

will consider, taking into account that the defendant sought to

modernize a building located in the protection area and not to

destroy it and that the building was his property.

Key words: execution of construction works without a construction

or demolition license or by failing to comply with the provisions

thereof, continuing the works after the competent control bodies

have ordered the execution to be stopped, real concurrence of

offenses, fine, historical monument.


către Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr. 3592/216/2016, s-a dispus

Infracțiunile de executare de lucrări fără autorizație de construire sau… 189

condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă de 150 zile-amendă. În baza

art. 61 alin. (1) din noul Cod penal (în continuare C.pen.), s-a stabilit valoarea

unei zile-amendă la suma de 30 lei, inculpatul urmând să execute sancțiunea

amenzii penale în sumă de 4.500 lei.

În considerentele rechizitoriului procurorului, ca act de sesizare a

instanței, s-au reținut următoarele:

La data de 18 februarie 2015, inculpatul L.G.L.G. a achiziționat

imobilul compus din teren, curți, construcții, în suprafață de 106 metri pătrați,

casă de locuit și bucătărie de vară, imobil situat în intravilanul municipiului

Curtea de Argeș, dar amplasat în zona de protecție a monumentelor, respectiv

a sitului urban „Orașul istoric Curtea de Argeș”, cod (…).

În cursul lunii mai 2015, inculpatul L.G.L.G. a executat fără

autorizație de construire lucrări de reconstruire, extindere, reparare și

consolidare la imobilul sus-menționat, respectiv a termoizolat locuința pe

exterior și apoi a finisat-o cu vopsea decorativă de culoare crem, a schimbat

tâmplăria locuinței cu ferestre din termopan și ușa principală de acces

metalică, a extins locuința pe latura de vest cu o încăpere cu destinația baie și

pe latura de sud a imobilului a executat stâlpi din beton în vederea unui gard

împrejmuitor.

La data de 23 iulie 2015, organele de control competente din cadrul

Primăriei municipiului Curtea de Argeș au efectuat un control pe linia

respectării Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de

construcții1, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la imobilul

inculpatului L.G.L.G.

Cu acea ocazie, s-a constatat faptul că inculpatul a executat lucrările

menționate anterior fără a deține autorizație de construire, motiv pentru care

au dispus „oprirea executării de lucrări la construcția și la împrejmuire din

strada (..) până la intrarea în legalitate”. În acest sens, organele de control au

întocmit procesul-verbal de control nr. 18579 din 23 iulie 2015, care a fost

adus la cunoștința inculpatului L.G.L.G. și semnat de către acesta.

Cu toate acestea, după efectuarea controlului și dispunerea opririi

executării de lucrări, inculpatul L.G.L.G. a continuat executarea lucrărilor la

imobilul în cauză prin edificarea fardului împrejmuitor, termoizolarea pe

exterior a bucătăriei de vară, aceasta fiind finisată cu vopsea decorativă de

culoare crem, și schimbarea tâmplăriei bucătăriei de vară cu ferestre din

termopan și ușa principală de acces metalică.

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2017, judecătorul de cameră

preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor


2004.


și a efectuării actelor de urmărire penală. În atari condiții, s-a dispus și

începerea judecății.

Inculpatul, legal citat, s-a prezentat la termenul din data de 22 iunie

2017, când, în prezența apărătorului ales și a interpretului de limbă italiană, a

arătat că recunoaște învinuirile ce i se aduc și este de acord cu soluționarea

cauzei pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, „construcțiile

civile (...) se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire

pentru lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare,



momente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în același

imobil – teren și/sau construcții, la construcții amplasate în zone de protecție

a monumentelor și în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la

construcții cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin

documentații de urbanism aprobate (...)”.

Legea aplicabilă. Faptele inculpatului au fost săvârșite după intrarea

în vigoare a noului Cod penal, astfel că urmează a fi avute în vedere normele

acestei legi.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material s-a realizat prin

acțiunile de construire în condițiile prevăzute de normele incriminate (fără

autorizație de construire și după ce aceste acțiuni au fost oprite de către

organele competente).

Urmarea imediată a constat în crearea unei stări de pericol pentru

zona de protecție a monumentelor, iar legătura de cauzalitate rezultă în

materialitatea faptei.

În ceea ce privește latura subiectivă, inculpatul a acționat cu intenție,

întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale (crearea unei stări de pericol)

și, deși nu a urmărit acest rezultat, a acceptat posibilitatea procedurii lui. Așa

cum s-a menționat și în rechizitoriu, instanța nu poate reține lipsa nevinovăției

pe considerentele că inculpatul, fiind mutat de curând în țară, nu a cunoscut

prevederile legale și nici faptul că imobilul se află în zonă protejată, dat fiind

împrejurarea că inculpatul a continuat în săvârșirea ilicitului și după ce aceste

aspecte i-au fost aduse la cunoștință de către organele de control.

În ceea ce privește pedeapsa ce urmează a se aplica inculpatului,

văzând criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74

C.pen., instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 24 lit. a) și b) din Legea nr. 50/1991, ,,constituie

infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă

următoarele fapte:

Infracțiunile de executare de lucrări fără autorizație de construire sau… 191

a) executarea fără autorizație de construire sau de desființare ori cu

nerespectarea prevederilor acesteia a lucrărilor prevăzute la art. 3 alin. (1)

lit. b), c), e) și g), cu excepțiile prevăzute de lege;

b) continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora

de către organele de control competente, potrivit legii”.

Legea prevede sancțiunea alternativă a amenzii penale, asupra căreia

instanța va avea în vedere faptul că inculpatul a înțeles să modernizeze un

imobil aflat în zona de protecție, și nu să-l distrugă, iar imobilul în cauză era

proprietatea sa.

Conform art. 61 alin. (3) și (4) C.pen., instanța stabilește numărul

zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei;

limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 120 și 240 de

zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa

închisorii de cel mult 2 ani.

Potrivit art. 396 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, „(...) în

caz de condamnare (...), limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul

pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o

pătrime (…)”. Aplicând coeficientul de reducere prevăzut de lege, se vor

reține limitele ca fiind 90 și 180 de zile-amendă.

Pentru prima infracțiune [art. 24 lit. a) din Legea nr. 50/1991], instanța

va aplica 90 de zile-amendă, reținând că inculpatul este cetățean italian și nu

este familiarizat cu legislația română.

A doua infracțiune [art. 24 lit. b) din Legea nr. 50/1991] a fost

săvârșită însă de către inculpat în cunoștință de cauză, acesta fiind avertizat

anterior de către organele competente, și cu toate acestea a procedat la

continuarea lucrărilor. Intenția directă și implicit perseverența și

periculozitatea autorului impun aplicarea unei sancțiuni superioare: 120 de

zile-amendă.

Faptele au fost săvârșite de către inculpat în condițiile art. 38 C.pen.

În atari condiții, inculpatul va executa pedeapsa rezultantă de 150 de

zile-amendă, compusă din pedeapsa cea mai grea de 120 de zile-amendă la

care se adaugă un spor de 30 de zile-amendă, reprezentând o treime din restul

sancțiunilor pecuniare.

Conform art. 61 alin. (2) C.pen., suma corespunzătoare unei

zile-amendă este cuprinsă între 10 lei și 500 lei și se înmulțește cu numărul

zilelor-amendă.

În raport cu cele expuse anterior, instanța a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa de 4.500 lei amendă pentru săvârșirea infracțiunilor

de executare fără autorizație de constituire de lucrări prevăzută în art. 24 lit. a)

din Legea nr. 50/1991 și de continuare a executării lucrărilor după dispunerea


opririi acestora de către organele de control competente, potrivit legii,

prevăzută în art. 24 lit. b) din aceeași lege cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen.

(Jud. Curtea de Argeș, Sent. pen. nr. 248/2017, rămasă definitivă prin

neapelare)

II. Notă parțial aprobativă. 1. În ceea ce privește prima faptă (de

executare de lucrări fără autorizație de construire sau de desființare ori cu

nerespectarea prevederilor acesteia), încadrarea juridică este în art. 24 lit. a)

combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991.

2. Potrivit art. 61 alin. (3) teza a II-a C.pen., ,,cuantumul sumei

corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația

materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de

persoanele aflate în întreținerea sa”. Or, instanța trebuia să stabilească suma

corespunzătoare unei zile-amendă prin raportare la cele două criterii speciale

de individualizare a pedepsei amenzii (situația materială a condamnatului și

obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa)2. Se

deduce însă că această sumă a fost de 30 lei (4.500 lei:150 lei=30 lei).

2 A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 222.

DISTRUGEREA PARȚIALĂ ȘI DEGRADAREA UNUI MONUMENT

ISTORIC, DATÂND DIN ANUL 1622. EXECUTAREA FĂRĂ

AUTORIZAȚIA PREVĂZUTĂ DE LEGE A UNOR LUCRĂRI LA

IMOBILUL-MONUMENT ISTORIC, PRECUM ȘI EFECTUAREA DE

SĂPĂTURI NEAUTORIZATE ÎN ZONA UNUI SIT ARHEOLOGIC.

ÎNCADRARE JURIDICĂ. ACHITARE – NECUNOAȘTEREA DE

CĂTRE INCULPAT A CALITĂȚII DE MONUMENT ISTORIC AL

IMOBILULUI

ABSTRACT

The actions of the defendant to initiate and coordinate, without

authorization, activities meant to disassemble the installations at

the Solca Beer Factory – a historical monument dating back to the

19th century – demolition of fragments from buildings that

constitute a historical monument, excavations which partially and

completely destroyed and damaged parts of the walls of the Solca

Beer Factory buildings, its machinery and installations, and

interventions on the brickwork segment of the Solca Monastery’s

fortification enclosure as well as unauthorized digging in the

protection area of the archaeological site in the area of the C8

building, resulting in the destruction of the archaeological and

historical deposits in the area, meet the constitutive elements of the

offenses of partial destruction and damaging of a historical

monument, of execution, without authorization, of construction,

reconstruction, alteration, extension, repair, consolidation,

protection, restauration, preservation works on historical

monuments, including those located in protection areas and

unauthorized digging in the protected area of a historical

monument set out by art. 54 par. (1) and (2) of Law no. 422/2001

on the protection of historical monuments, republished, with

subsequent amendments, in relation to art. 217 par. (1), (2) and (5)

of the previous Criminal Code (of 1969), art. 24 par. (1) a) in

relation to art. 3 b) of Law no. 50/1991 on the authorization of

construction works, republished, with subsequent amendments,

art. 25 of the Government’s Ordinance no. 43/2000 on the

protection of archaeological heritage and the declaration of

archaeological sites as areas of national interest, republished, with

subsequent amendments, in relation to art. 217 par. (1), (2) and (5)

of the aforementioned code, with application of art. 33 a) of the

same code.


However, the evidence gathered in the case led to the conclusion

that the defendant was not aware of, in the manner the law

stipulates, the special statute of the building, namely a historical

monument, under the protection of which the equipment and

installations were, which is why his acquittal is required.

Key words: acquittal, destruction, execution of construction works

without authorization, offense, judicial qualification, historical

monument, archaeological site.


către Judecătoria Rădăuți în dosarul nr. 6717/285/2011, s-a dispus achitarea

inculpatului P.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în:

– art. 54 alin. (1) și (2) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice1, republicată, cu modificările și completările

ulterioare2, raportat la art. 217 alin. (1), (2) și (5) din Codul penal anterior (în

continuare C.pen. din 1969)3;

– art. 24 alin. (1) lit. a) raportat la art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții4, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, prin schimbarea încadrării juridice din

art. 24 alin. (1) lit. a) și alin. (2) raportat la art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991;

– art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția

patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de

interes național5, republicată, cu modificările și completările ulterioare

6,

raportat la art. 217 alin. (1), (2) și (5) C.pen. din 1969 prin schimbarea

încadrării juridice din art. 25 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 43/20007 raportat la art. 217 alin. (1), (2) și (5) C.pen. din 1969.


2006. 2 În prezent, art. 54 din Legea nr. 422/2001 este abrogat.

3 În art. 217 C.pen. din 1969 era incriminată fapta de distrugere.


2004. 5 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 24 noiembrie

2006. 6 În prezent, art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 are următorul conținut:

,,Efectuarea oricăror lucrări care pot afecta siturile arheologice, în absența

certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie infracțiune și se pedepsește cu

închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.” 7 Ordonanța sus-menționată se referă la aprobarea amendamentelor, convenite prin

schimbul de scrisori din 10 martie 2000, la Acordul de împrumut dintre România și Banca

Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare privind Proiectul de dezvoltare

Distrugerea parțială și degradarea unui monument istoric, datând din … 195

Sentința penală sus-menționată a rămas definitivă la data de 12 martie

2015 prin Decizia penală nr. 228/2015 a Curții de Apel Suceava, prin care

s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă

Judecătoria Rădăuți și persoana vătămată Ministerul Culturii – Direcția

Județeană pentru Cultură Suceava.

S-a arătat în actul de sesizare a instanței – rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Judecătoria Rădăuți – că prin adresa nr. 990 din 16 iunie 2010 a

Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național din cadrul Ministerului

Culturii și Patrimoniului Național s-a înaintat la Inspectoratul de Poliție

Județean Suceava sesizarea Primăriei orașului Solca cu privire la efectuarea

unei serii de dezafectări ale utilajelor din cadrul Fabricii de Bere – monument

istoric, datat din secolul al XIX-lea, cu numărul (…) în Lista Monumentelor,

aflat pe raza localității amintite, activități care nu ar fi fost autorizate.

La data de 16 iulie 2010, a fost efectuată o percheziție în incinta

monumentului istoric – Fabrica de Bere Solca, ocazie cu care au fost

constatate următoarele:

Instalațiile vechi ale fabricii au fost dezafectate și demontate în mare

parte, prin tăierea cu diferite mijloace, după care au fost scoase și depozitate

în incinta fabricii, corpul C17 fiind spart, realizându-se astfel o deschizătură

prin care au fost scoase elemente ale unor instalații.

În curtea de la intrare, erau depozitate o serie de utilaje second-hand

cu destinație necunoscută, în fața corpurilor C16 și C21, identificate în planul

de situație, iar în corpul de clădire C21, s-au identificat o serie de goluri,

create în scopul scoaterii pieselor din interior, corpul de clădire având

instalațiile demontate, în proporție de peste 80%. O serie de piese susceptibile

a face parte din patrimoniu erau depozitate aleatoriu, în interior, iar în

exterior, erau depozitate diverse componente de instalații tehnologice

dezafectate.

În zona corpurilor C22, C27, C28 și C30, au fost depozitate cantități

mari de pământ rezultat din excavarea pentru crearea unui acces la subsolul

corpului C8-C9, Paraclisul Sf. Gheorghe al fostei Mănăstiri Solca, iar pe axul

central al corpului C9, s-a efectuat un acces prin spargerea zidului la nivelul

subsolului, în scopul scoaterii tancurilor unde se desfășura una din fazele de

prelucrare a berii.

Prin adresa nr. 1848 din 15 iulie 2010, Inspectoratul de Poliție

Județean Suceava a solicitat Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național

instituțională a sectorului privat, în valoare de 25 milioane dolari S.U.A., semnat la

Washington D.C. la 17 iunie 1999, și la modificarea și completarea Ordonanței Guvernului

nr. 40/1999 pentru ratificarea acestui acord.


Suceava să înainteze un raport, cuprinzând constatările făcute de către

specialiștii din cadrul acestei direcții.

În adresa nr. 1287 din 26 iulie 2010, Direcția pentru Cultură și

Patrimoniu Național Suceava a comunicat aceleași aspecte constatate cu

ocazia efectuării percheziției. S-a relevat faptul că, prin activitățile întreprinse

în incinta monumentului istoric Fabrica de Bere Solca, anumite componente

ale acestui monument au fost distruse, altele, puternic degradate, punându-se

în pericol stabilitatea construcției, care necesită operațiuni urgente de

consolidare și restaurare.

Prin adresa nr. 2309 din 19 iulie 2010, Inspectoratul de Poliție

Județean Suceava a solicitat Complexului Muzeal Bucovina să desemneze un

specialist arheologic pentru a se pronunța cu privire la distrugerile din incinta

Fabricii de Bere Solca.

În Raportul nr. 2429 din 27 iulie 2010 al Complexului Muzeal

Bucovina din cadrul Consiliului Județean Suceava, s-au stabilit distrugerile de

patrimoniu cultural din cadrul Fabricii de Bere Solca și al Mănăstirii Solca,

ansamblu arhitectonic monumental, datând din anul 1622. În același raport,

s-a atestat faptul că, în încăperea C17, utilajele existente din perioada de

funcționare a fabricii au fost dezasamblate și evacuate din interior, la fața

locului păstrându-se doar trei cazane, cu accesoriile lor. De asemenea, s-a

atestat faptul că, în încăperea C21-demisol, existau benzi transportoare din

material textil, cu cupe metalice, iar în corpul C21, toate utilajele care au făcut

parte din dotarea acestei locații au fost dezafectate și evacuate, cu excepția a

patru rânduri a câte trei stâlpi din cărămidă, destinați a susține o cuvă metalică

în suprafață de aproximativ 70-80 metri pătrați.

S-a constatat faptul că zidul de interior al Mănăstirii Solca a fost

străpuns pe o lungime de 4,6 metri și pe o înălțime de 4,00 metri, fiind extrasă

prin demantelare, din același zid, o cantitate de aproximativ 38 metri cubi de

piatră, în condițiile în care aceasta fusese pusă în operă ca parte integrantă a

zidăriei originale, la data edificării zidului de incintă, înscris în Lista

Monumentelor sub numărul de cod (…) și considerat el însuși monument

istoric, ca parte a întregului ansamblu.

La sud de zidul de incintă al Mănăstirii Solca, în suprafața ocupată din

punct de vedere planimetric de clădirea C8 și inclusiv dincolo de aceasta, pe o

lărgime de 5 metri spre sud, a fost distrusă prin excavare cu mijloace

mecanice întreaga stratigrafie a unei suprafețe de teren de circa 45 metri

pătrați, suprafață care, din punct de vedere patrimonial, reprezintă sit

arheologic, în directă legătură cu existența multiseculară a ansamblului

arhitectonic monumental al Mănăstirii Solca.


S-a mai atestat că, prin intervenția neautorizată și neavizată atât asupra

segmentului de zidărie al incintei fortificate a Mănăstirii Solca, cât și asupra

sitului arheologic existent în clădirea C8, s-a determinat distrugerea

ireversibilă a depunerilor cu caracter istoric și arheologic în suprafața de teren

sus-menționată.

În raportul sus-menționat, s-a concluzionat că distrugerea sitului

arheologic, chiar parțială, este ilegală, întrucât a fost efectuată fără prezența

unui arheolog, care să fi aplicat metode științifice de decopertare, iar suprafața

de teren excavată de către beneficiar a devenit lipsită de orice posibilitate de

cercetare științifică a realităților stratigrafice existente acolo, cu excepția

cazurilor în care s-ar decide, în regim de urgență, efectuarea unor lucrări de

profilare a staturilor șanțului rezultat.

În același raport, s-a mai constatat că autorul acestuia nu dispune de

cunoștințele și deprinderile necesare calculării din punct de vedere financiar a

valorii prejudiciului înregistrat odată cu distrugerile relatate în raport,

expertiza în acest scop putând fi efectuată numai de către persoanele înscrise

în Asociația Națională a Evaluatorilor din România.

Din cele anterior expuse a rezultat fără putință de tăgadă că inculpatul

P.A. a efectuat lucrări neautorizate la Fabrica de Bere Solca și beciurile

acesteia ce au ținut anterior de Mănăstirea Solca. Este evident că a recurs la

manopere de decupare a unor spații din zid pentru evacuarea instalațiilor și

utilajelor, operațiuni efectuate în vederea repunerii în funcțiune.

Aceste acțiuni săvârșite de către inculpatul P.A. dau conținut laturii

obiective a infracțiunii de distrugere și a celei de efectuare a unor lucrări de

construire fără autorizație de construire.

Aceste acțiuni, pentru a angaja răspunderea penală a inculpatului,

potrivit textelor de lege presupus a fi încălcate, trebuie să fie îndreptate

împotriva unui monument istoric, iar inculpatul să acționeze cunoscând acest

aspect, numai într-o astfel de situație putându-se reține și existența

elementului subiectiv, respectiv vinovăția sub forma intenției.

Din ansamblul probator administrat în cauză a rezultat că inculpatul

P.A. nu a luat cunoștință, în modalitatea prevăzută de lege, de statutul special

al imobilului, acela de monument istoric, sub protecția căruia se aflau de altfel

și utilajele și instalațiile interioare. Instanța a constatat că fostul proprietar nu

a notificat următorului proprietar aspectele cu privire la calificarea imobilului

și obligațiile ce-i revin în această calitate.

În favoarea necunoașterii acestui aspect, instanța a avut în vedere și

conduita avută de către inculpat după notificarea adresată de Primăria orașului

Solca, rezultând fără dubiu că acesta nu a mai săvârșit alte acțiuni/intervenții

asupra construcțiilor instalațiilor, dovedind în acest fel bună-credință. De


asemenea, a mai reținut instanța în același sens și faptul că inculpatul a făcut

demersuri pentru intrarea în legalitate, solicitând eliberarea certificatului de

urbanism și autorizație de construire.

Nefiind îndeplinite obligațiile de către proprietarul inițial și

neputându-se reține o culpă în sarcina inculpatului, instanța a apreciat că

faptelor le lipsește elementul subiectiv, respectiv intenția.

S-a considerat că, din aceleași considerente, nu subzistă nici

infracțiunea prevăzută în art. 24 lit. a) raportat la art. 3 lit. b) din Legea nr.

50/1991, întrucât privește efectuarea de lucrări de construire, reconstruire,

extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum și

orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează să fie efectuate la

construcții reprezentând monumente istorice, inclusiv la anexele acestora,

identificate în același imobil – teren și/sau construcții, la construcții amplasate

în zone de protecție a monumentelor și în zone construite protejate, stabilite

potrivit legii, ori la construcții cu valoare arhitecturală sau istorică deosebită,

stabilite prin documentații de urbanism aprobate.

Referitor la fapta de efectuare a oricăror lucrări care pot afecta siturile

arheologice, în absența certificatului de descărcare de sarcină arheologică, se

consideră distrugere a monumentelor istorice, fiind necesară cunoașterea

clasificării imobilului ca monument istoric de către inculpat, condiție

neîndeplinită față de cele expuse, instanța a apreciat că nu poate fi angajată

răspunderea penală a acestuia.

În consecință, pentru toate cele expuse și având în vedere și principiul

potrivit căruia îndoiala profită celui acuzat, s-a dispus achitarea inculpatului

P.A. sub aspectul faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

De asemenea, s-a luat act că, în cauză, nu există constituire de parte

civilă, persoanele vătămate nemanifestându-și voința în acest sens.

Împotriva Sentinței penale nr. 168/2013 a Judecătoriei Rădăuți au

declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți și persoana vătămată

Direcția Județeană pentru Cultură Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, cât și cauza sub

toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin.

(2) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), instanța de

control judiciar a constatat apelurile neîntemeiate.

Astfel, așa cum a reținut în mod corect și prima instanță, elementul

definitoriu al presupuselor fapte pentru care inculpatul a fost trimis în judecată

și care ar contura vinovăția sub forma intenției, îl constituie calificarea

imobilului distrus/degradat ca fiind monument istoric.


Din înscrisul aflat în dosarul de urmărire penală a rezultat că Fabrica

de Bere situată în orașul Solca și datată din secolul XIX figurează la poziția

numărul (…) pe lista monumentelor istorice 2004.

Prin procesul-verbal de constatare, planșele-foto, precum și prin

raportul întocmit de către Consiliul Județean Suceava – Complexul Muzeal

Bucovina s-a reținut faptul că la Fabrica de Bere Solca și beciurile Mănăstirii

Solca s-au produs dezafectări de utilaje și instalații industriale vechi prin

tăiere și/sau dezmembrare și, de asemenea, săpături și excavări.

Conform notei încheiate la 3 august 2010 de către inginerul T.C., șef

Serviciu control și inspecție din cadrul Direcției Județene pentru Cultură

Suceava, la data menționată anterior, s-a constatat că la Fabrica de Bere Solca,

la partea de clădire nouă, iar nu la cea veche ce datează din anul 1890 (la care

nu s-a intervenit), a fost executată o lucrare pentru evacuarea utilajului vechi.

Potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, referitor la

înstrăinarea, închirierea sau concesionarea imobilelor-monumente istorice,

proprietarii acestora au următoarele obligații:

a) să înștiințeze în scris Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul

cultural național județeană, respectiv a municipiului București, despre intenția

de a înstrăina monumentul istoric, în vederea exercitării dreptului de

preemțiune al statului sau, după caz, al unității administrativ-teritoriale, în

condițiile prezentei legi;

b) să notifice viitorului proprietar, chiriaș sau concesionar regimul

juridic al monumentului istoric pe care îl deține, precum și Obligația privind

folosința monumentului istoric;

c) să înștiințeze în scris Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul

cultural național județeană, respectiv a municipiului București, despre

schimbarea proprietarului sau a administratorului în termen de 15 zile de la

data încheierii contractelor, potrivit legii, și să transmită acesteia o copie de pe

acte.

În speță, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară pentru

informare, S.C. BERE COMPANY SOLCA s-a intabulat cu dreptul de

proprietate dobândit prin hotărâre judecătorească, respectiv Sentința civilă nr.

1875/2004, iar la data de 11 august 2006 a fost intabulat dreptul de interdicție

de înstrăinare și grevare în favoarea B.C.R. Rădăuți pentru un contract în

valoare de 260.000 euro, cartea funciară neconținând alte mențiuni, inclusiv

aceea de notificare a noului proprietar cu privire la calitatea de monument

istoric al imobilelor în litigiu.

De asemenea, potrivit răspunsului la obiectivul nr. 3 al expertizei, a

extrasului de carte funciară, documentației cadastrale, precum și contractului

de vânzare-cumpărare, beciul la care s-a intervenit este proprietatea S.C.


BERE COMPANY SOLCA; în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1795 din

17 mai 2004 nu se face mențiunea că proprietatea tranzacționată figurează pe

lista monumentelor istorice, obligația de a înscrie în cartea funciară calitatea

de monument istoric în termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de

clasare prevăzută în art. 16 din Legea nr. 422/2001 nu a fost respectată nici de

proprietarul originar.

Nu se poate reține susținerea apelanților că inculpatul, în calitatea sa

de asociat și de administrator al societății, ar fi știut că fabrica este monument

istoric, atât timp cât, din istoricul depus ca probă la dosar, nu rezultă decât că,

după anul 1990, S.C. BERE COMPANY S.R.L. SOLCA a avut mai mulți

proprietari și administratori, printre care și pe inculpatul P.A. (care a dobândit

în anul 2007 calitatea de coasociat al firmei, în anul 2008 calitatea de

administrator cu puteri depline până în anul 2009, când s-a retras din

societate, pentru ca, în final, să redobândească această calitate de la numitul

M.G., fost administrator până la 15 iunie 2010), dar nu și faptul că s-ar fi adus

vreodată la cunoștința vreunui nou proprietar că fabrica se bucură de regimul

Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

De altfel, nici Primăria orașului Solca nu a avut până la momentul

nașterii litigiului vreo evidență din care să rezulte că imobilul este monument

istoric, atâta vreme cât a perceput de la fabrică impozite și taxe, deși Legea nr.

422/2001 scutește monumentele istorice de la plata impozitelor pe terenuri și

clădiri.

Inculpatul P.A. a fost numit administrator ultima oară, așa cum s-a

arătat mai sus, la data de 15 iunie 2010, de către fostul asociat unic și

administrator M.G., prin procura nr. 1773 încheiată la aceeași dată la Birul

Notarului Public C.I., așa încât, corespondența primăriei cu această firmă

până la această dată se putea face prin intermediul administratorului M.G., și

nu prin intermediul inculpatului.

Cu privire la adresa nr. 2085 din 26 mai 2010, invocată de către

persoana vătămată Direcția Județeană pentru Cultură Suceava, prin care

Primăria orașului Solca solicita S.C. BERE COMPANY S.R.L. SOLCA să

sisteze lucrările de săpături din incinta monumentului, pe lângă faptul că nu

există la dosar o dovadă a comunicării acestei adrese, în situația în care totuși

s-ar fi comunicat până la data de 15 iunie 2010, inculpatul nu avea nicio

calitate la respectiva societate.

Referitor la adresa emisă de către S.C. BERE COMPANY S.R.L.

SOLCA către primărie, sub nr. 8 din 25 iunie 2010, de care, de asemenea, s-a

prevalat aceeași apelantă, adresă prin care societatea cerea primăriei scutirea

de la plata impozitelor pe teren și clădiri, conform art. 41 din Legea nr.

422/2001, se poate reține că, începând cu 16 iunie 2010, când fabrica a fost


inspectată de către reprezentanți ai Direcției Județene pentru Cultură Suceava

și ai Inspectoratului de Poliție Județean Suceava, inculpatul aflase deja

regimul juridic al imobilelor în litigiu. Se constată însă că, începând cu

această dată, inculpatul a sistat orice lucrare la imobilele în cauză și a făcut

demersuri pentru intrarea în legalitate.

Prin urmare, se observă, așa cum în mod corect a reținut și prima

instanță, că la dosar nu există probe certe din care să rezulte că inculpatul ar fi

desfășurat lucrări de dezasamblare după data când a luat cunoștință despre

calitatea de monumente istorice ale bunurilor în discuție, astfel încât nu se

poate vorbi despre o vinovăție în comiterea infracțiunilor de care este acuzat,

motiv pentru care, soluția primei instanțe, de achitare a acestuia, este legală și

temeinică.

Cât privește cererea persoanei vătămate Ministerul Culturii – Direcția

Județeană pentru Cultură Suceava, de restabilire a situației anterioare, se

constată că aceasta este tardivă, conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din

Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), în

vigoare la data sesizării primei instanțe, dispoziții care prevedeau că persoana

vătămată se putea constitui parte civilă cel mai târziu până la citirea actului de

sesizare.

Or, așa cum a reținut în mod corect și prima instanță, în cauză nu a

existat o constituire de parte civilă, astfel că o astfel de pretenție ridicată în

fața instanței de apel nu ar putea fi primită fără încălcarea dispozițiilor legale

mai sus-invocate.

(C. Ap. Suceava, S. pen., Dec. pen. nr. 228/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, inculpatul nu a cunoscut

faptul că imobilul era monument istoric, astfel că soluția nu putea fi decât

aceea de achitare, existând astfel cauza de neimputabilitate a erorii.

2. În ceea ce privește fapta de executare de lucrări fără autorizație de

construire sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia,

încadrarea juridică este în art. 24 lit. a) combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 50/19918.

8 ,,Art. 24





prevăzute de lege;




3. Având în vedere că au intervenit modificări legislative până la

soluționarea definitivă a cauzei, încadrarea juridică a faptelor sus-menționate

este în:

– art. 253 alin. (1), (3) și (5) din noul Cod penal (în continuare

C.pen.)9;

– art. 24 lit. a) combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991;

– art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000, toate cu aplicarea art.

5 și art. 38 alin. (1) C.pen.10





,,Art. 3





[..]








[…]” 9 ,,Art. 253. Distrugerea





[…]



[…]


făptuitorului.

[…]” 10

,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a

cauzei






cuprins dispoziții penale mai favorabile.”


4. Potrivit art. 25 alin. (3) C.pr.pen.11

, instanța, chiar dacă nu există

constituire de parte civilă, are obligația să se pronunțe, printre altele, cu

privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii; aceeași

situație era și în reglementarea anterioară (art. 348 C.pr.pen. din 1969).

,,Art. 38. Concursul de infracțiuni

(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost

săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată

definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre

infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

[…]” 11

,,Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

[…]

(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire

la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare

săvârșirii infracțiunii.

[...]”



NERESPECTAREA PREVEDERILOR ACESTEIA. STARE DE

NECESITATE. RESTABILIREA SITUAȚIEI ANTERIOARE

SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII

ABSTRACT

The act of the defendant to carry out, without authorization,

several construction works in a building classified as a historical

monument meets the constitutive elements of the offense of

execution without construction authorization of the works

mentioned in under art. 3 par. (1) b) of Law no. 50/1991 on the

authorization for performing construction works, republished,

with subsequent amendments, act set out by art. 24 par. (1) a) of

the same law with application of art. 5 of the new Criminal Code.

In this case, the conditions justifying the state of necessity are not

met neither in relation to the committed act nor to the existence of

an immediate danger for the social values enumerated at art. 20 of

the new Criminal Code. Therefore, the extension works to her

apartment are not likely to remove the consequences arising from

an eventual earthquake, being made rather to increase the

dwelling space than to consolidate the building.

The court is bound to order the restoration of the situation before

the offense was committed, in so far as it results in a situation

contrary to the legal order, originating from the very committed

offense, situation which persists at the time when the judicial

decision is delivered.

Key words: justifying reason, performing construction works

without a building or demolition license or by failing to comply

with the provisions thereof, offense, historical monument,

restoration of the situation before the offense was committed, state

of necessity.


către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 46793/299/2014, s-a

hotărât condamnarea inculpatei M.M. la pedeapsa de 120 de zile-amendă

pentru săvârșirea infracțiunii de executare fără autorizație de construire a

lucrărilor prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind


autorizarea executării lucrărilor de construcții1, republicată, cu modificările și

completările ulterioare. În baza art. 61 alin. (2) din noul Cod penal (în

continuare C.pen.), s-a stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei

zile-amendă la suma de 15 lei, inculpata urmând să plătească statului suma

totală de 1.800 lei. Totodată, s-a luat act că persoana vătămată – Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național nu s-a constituit parte civilă în procesul

penal. În temeiul art. 397 alin. (3) raportat la art. 256 și art. 25 alin. (3) din

noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) și art. 241 alin. (1) din

Legea nr. 50/1991, s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii

infracțiunii.

Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, instanța a

apreciat ca fiind pe deplin dovedită săvârșirea de către inculpata M.M. a

infracțiunii prevăzute în art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, din coroborarea procesului-verbal de inspecție nr. 5347/C din

12 noiembrie 2012, întocmit de către Direcția Generală de Poliție Locală și

Control a Municipiului București – Direcția Control – Serviciul Control

Disciplină în Construcții, cu declarațiile martorului C.I., cu declarațiile

inculpatei și cu planșa-fotografică atașată la dosarul cauzei rezultă că

inculpata M.M. a realizat, în perioada iulie-noiembrie 2012, lucrări de

construire și extindere la imobilul înscris în Lista Monumentelor Istorice,

situat în București, fără a obține în prealabil autorizație în acest sens.

În mod cert, inculpata a cunoscut faptul că imobilul respectiv este

înscris în Lista Monumentelor Istorice, ea însăși declarând că, în urmă cu

câțiva ani, a primit o înștiințare de la Primăria Sectorului 1 București, prin

care era informată că nu mai trebuia să plătească impozit pe locuință,

deoarece clădirea era monument istoric. Acest aspect reiese și din adresa nr.

1122 din 12 ianuarie 2006, trimisă inculpatei de către Primăria Sectorului 1

București – Biroul Inspecție Monumente Istorice, prin care acesteia i se

comunica faptul că imobilul în care locuia era înscris în Lista Monumentelor

Istorice. Faptul că imobilul nu era semnalizat în mod corespunzător ca fiind

monument istoric nu prezintă relevanță sub aspectul existenței infracțiunii,

întrucât chiar inculpata a recunoscut că avea cunoștință de acest statut al

clădirii.

În privința susținerii inculpatei din cursul cercetării judecătorești, în

sensul că nu cunoștea faptul că nu are dreptul să realizeze modificări la imobil

fără a obține autorizație de construire, se constată că aceasta este contrazisă

chiar de către inculpată, în cuprinsul aceleiași declarații, menționând că a

efectuat demersuri, în vederea obținerii unei astfel de autorizații anterior


2004.


demarării lucrărilor, rămase fără succes din cauza formalităților excesive,

având așadar cunoștință de necesitatea obținerii unei autorizații pentru

executarea lucrărilor de extindere. De altfel, este de notorietate că orice

lucrare de construire de amploarea celei realizate de către inculpată (extindere

a apartamentului peste magazia existentă la parter, rezultând o încăpere și o

terasă în suprafață de aproximativ 20 de metri pătrați), necesită obținerea în

prealabil a unei astfel de autorizații, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un

imobil clasat monument istoric.

Totodată, instanța a remarcat faptul că toate demersurile realizate de

către inculpată, în vederea obținerii autorizației de construire, au avut loc în

cursul anului 2013, deci după finalizarea lucrărilor și sesizarea organelor de

urmărire penală.

Principala apărare formulată de către inculpata M.M. a constat în

aceea că, în lipsa lucrărilor respective, imobilul s-ar fi aflat în pericol, fiind

într-o stare avansată de degradare, ca urmare a vechimii sale, invocând practic

existența cauzei justificative prevăzute în art. 20 C.pen., respectiv starea de

necesitate.

Conform art. 20 C.pen., starea de necesitate presupune săvârșirea unei

fapte prevăzute de legea penală de către o persoană pentru a salva de la un

pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală

sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei

persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave

decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Or, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile acestei cauze justificative nici sub

aspectul faptei săvârșite, nici sub aspectul existenței unei stări de pericol

imediat pentru valorile sociale enumerate în textul de lege citat anterior.

Astfel, realizarea lucrărilor de extindere a apartamentului, în mod evident, nu

sunt apte să înlăture urmările produse de un eventual seism, fiind efectuate

mai degrabă pentru mărirea spațiului locativ decât pentru consolidarea

imobilului.

Totodată, nu se poate reține nici existența unui pericol imediat pentru

viața, integritatea corporală sau sănătatea inculpatei ori a altei persoane sau

pentru un bun important al său ori al altei persoane sau pentru un interes

general, producerea unui seism care să ducă la prăbușirea imobilului

constituind un pericol potențial, iar nu unul imediat și care în niciun caz nu ar

putea fi înlăturat prin construcțiile efectuate fără autorizație de către inculpată.

De altfel, dacă, într-adevăr, ar fi existat un pericol iminent de

prăbușire a imobilului, inculpata ar fi avut posibilitatea de a face demersuri, în

paralel cu demararea lucrărilor, pentru obținerea unei autorizații de construire,

însă aceasta nu a formulat nici măcar o cerere de eliberare a autorizației, în


toată această perioadă, cu toate că lucrările au fost efectuate pe parcursul a

aproximativ patru luni. De abia după sesizarea organelor de urmărire penală și

după finalizarea construcției, inculpata a formulat o astfel de cerere, când

infracțiunea era deja consumată.

Potrivit art. 5 alin. (1) C.pen., în cazul în care de la săvârșirea

infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai

multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Instanța reține că la momentul consumării infracțiunii deduse

judecății, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 prevedea o pedeapsă cu

închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei.

Legea nr. 50/1991 a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal2, intrată în

vigoare la data de 1 februarie 2014, pedeapsa pentru infracțiunea prevăzută în

art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 fiind închisoarea de la 3 luni la 1

an sau amenda.

Prin urmare, având în vedere că limitele de pedeapsă prevăzute de

legea în vigoare la momentul actual sunt mai reduse, instanța a apreciat că

aceste dispoziții sunt mai favorabile inculpatei.

Așadar, văzând și Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a

României3, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt

constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi

succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, instanța a

considerat că dispozițiile legale în vigoare la momentul actual, în ansamblul

lor, sunt mai favorabile inculpatei, astfel încât aceasta va fi judecată în baza

acestor dispoziții.

Din punctul de vedere al laturii obiective, elementul material se

caracterizează prin executarea fără autorizație de construire a lucrărilor

prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, respectiv lucrări de

construire și extindere efectuate la construcții reprezentând monumente

istorice.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru

valoarea socială protejată de norma de incriminare, respectiv relațiile sociale

referitoare la protejarea și conservarea monumentelor istorice, iar legătura de

cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpata a săvârșit infracțiunea cu

intenție directă, în accepțiunea art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.


Astfel, instanța relevă că fapta săvârșită de către inculpată prezintă un

grad de pericol social mediu, având în vedere importanța valorii sociale

lezate, manoperele realizate pentru îndeplinirea rezoluției infracționale, modul

concret de săvârșire, respectiv prin executarea de lucrări de construire de

amploare la un imobil înscris în Lista Monumentelor Istorice, constând în

extinderea apartamentului la nivelul etajului 1, peste magazia existentă la

parter, rezultând astfel o încăpere și o terasă în suprafață de aproximativ 20 de

metri pătrați.

Instanța va lua în considerare și amploarea pe care o cunoaște în

ultima perioadă fenomenul construcțiilor ilegale pe raza municipiului

București, care a condus la o dezvoltare haotică, gravitatea faptei fiind sporită

de faptul că lucrările au fost efectuate la un imobil înscris în Lista

Monumentelor Istorice. Totodată, se remarcă faptul că inculpata a ignorat cu

desăvârșire nu numai orice formă legală referitoare la disciplina construcții,

dar și regulile elementare de conviețuire socială, modul în care a înțeles să-și

extindă apartamentul în care locuiește, prin construirea unei încăperi și a unei

terase în suprafață de aproximativ 20 de metri pătrați, impunându-se aplicarea

unei sancțiuni penale acesteia, o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei,

conform art. 80 C.pen., ori de achitare pentru lipsa pericolului social al faptei,

conform art. 181 din Codul penal anterior (din 1969), fiind inoportune și

neavând aptitudinea de a realiza în mod efectiv scopul preventiv-educativ și

pe cel punitiv al sancțiunilor de drept penal.

În ceea ce privește circumstanțele personale ale inculpatei, instanța

constată că aceasta nu are antecedente penale, aflându-se așadar la prima

abatere de la dispozițiile legii penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier

judiciar atașată la dosarul cauzei.

La individualizarea pedepsei, instanța va avea în vedere și vârsta

relativ înaintată a inculpatei, faptul că este pensionară, dar și atitudinea parțial

sinceră avută în cursul procesului penal, elemente care conturează un risc

redus de reluare a activității infracționale în viitor.

Astfel, punând în balanță ansamblul acestor considerente, prin prisma

dispozițiilor legale invocate anterior, instanța apreciază că în cauză se impune

aplicarea pedepsei amenzii penale față de inculpata M.M., în cuantum de 120

de zile-amendă, reprezentând limita minimă a pedepsei aplicabile infracțiunii

deduse judecății, conform art. 61 alin. (4) lit. b) C.pen., aceasta fiind aptă să

atingă scopul preventiv și punitiv al sancțiunii. Totodată, instanța relevă că

această sancțiune este cea mai adecvată pentru a fi aplicată în prezenta cauză,

raportat la criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 C.pen., enumerate

anterior.


În privința cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă,

instanța reține că aceasta se stabilește ținând seama de situația materială a

condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele

aflate în întreținerea sa, în conformitate cu art. 61 alin. (3) teza a II-a C.pen.

Or, raportat la faptul că inculpata este pensionară și având în vedere

nivelul deosebit de redus al pensiilor din România, instanța apreciază că suma

de 15 lei corespunzătoare unei zile-amendă se află în concordanță cu criteriile

stabilite de art. 61 alin. (3) teza a II-a C.pen.

Cu toate că nu este învestită și cu soluționarea acțiunii civile alăturate

acțiunii penale, instanța are obligația de a dispune restabilirea situației

anterioare săvârșirii infracțiunii, în măsura în care, în speță, rezultă o stare de

fapt contrară ordinii de drept, aceasta având sursa tocmai în fapta săvârșită,

situație care persistă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Deci, fapta inculpatei constă în executarea lucrărilor de construire fără

autorizație, prin săvârșirea acestei fapte creându-se în mod evident o stare de

fapt contrară ordinii de drept, aceasta având sursa tocmai în fapta săvârșită,

situație care persistă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, de vreme

ce construcția realizată în mod ilegal de către inculpată este încă în ființă.

Totodată, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii este

posibilă în opinia instanței, având în vedere natura construcției realizate fără

autorizație și materialele utilizate, astfel încât nu există niciun impediment

pentru dispunerea unei astfel de măsuri.

Sentința penală nr. 145/2015, pronunțată de către Judecătoria

Sectorului 1 București, a rămas definitivă la data de 15 octombrie 2015,

Curtea de Apel București dispunând respingerea apelului formulat de către

inculpată.

(C. Ap. București, S. pen., Dec. pen. nr. 1359/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. În ceea ce privește fapta de executare de

lucrări fără autorizație de construire sau de desființare ori cu nerespectarea

prevederilor acesteia, încadrarea juridică este în art. 24 lit. a) (așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 187/2012) combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 50/19914 cu aplicarea art. 5 C.pen.

5

4 ,,Art. 24





prevăzute de lege;




2. Potrivit art. 25 alin. (3) C.pr.pen.6, instanța, chiar dacă nu există

constituire de parte civilă, are obligația să se pronunțe, printre altele, cu

privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii; deci, nu este

obligată să dispună, ci doar să se pronunțe, în sensul restabilirii/nerestabilirii

situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Așadar, dacă un inculpat a făcut

demersuri pentru intrarea în legalitate, potrivit art. 59 din Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcții, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării

regionale și administrației publice nr. 839/20097, cu modificările și

completările ulterioare8, obținând autorizația necesară, atunci nu mai este





,,Art. 3





[..]








[…]” 5 ,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei






cuprins dispoziții penale mai favorabile.” 6 ,,Art. 25. Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

[…]

(3) Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire

la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare

săvârșirii infracțiunii.

[...]” 7 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 23 noiembrie 2009.

8 <<Art. 59. Intrarea în legalitate

(1) Organul de control care a sancționat contravențional pentru fapta de a se

executa lucrări de construcții fără autorizație sau cu încălcarea dispozițiilor acesteia,


oportună restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în sensul

desființării lucrării efectuate9.

potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) din Lege, pe lângă oprirea executării lucrărilor, are

obligația de a dispune luarea măsurilor necesare pentru încadrarea lucrărilor în prevederile

autorizației, sau de desființare a lucrărilor executate fără autorizație, într-un termen pe care

îl va stabili prin procesul-verbal.

(2) În vederea realizării prevederilor alin. (1), potrivit Legii, autoritatea

administrației publice competentă să emită autorizația de construire/desființare are obligația

de a analiza modul în care construcția corespunde reglementărilor din documentațiile de

urbanism aprobate pentru zona de amplasament, urmând să dispună, după caz, menținerea

sau desființarea construcțiilor realizate fără autorizație sau cu încălcarea prevederilor

acesteia.

(3) În situația în care construcția realizată fără autorizație de construire întrunește

condițiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administrației

publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizații de construire în vederea

intrării în legalitate, în coroborare cu luarea măsurilor legale care se impun, numai în baza

concluziilor unui referat de expertiză tehnică pentru cerința esențială de calitate ,,rezistență

mecanică și stabilitate” privind starea structurii de rezistență în stadiul fizic în care se află

construcția, precum și pentru cerința esențială de calitate ,,securitatea la incendiu”, numai

după emiterea Acordului de mediu, în condițiile legii.>> 9 Articolul 256 C.pr.pen., sub denumirea ,,Restabilirea situației anterioare”, prevede:

,,Instanța de judecată, în cursul judecății, poate lua măsuri de restabilire a situației

anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea

infracțiunii, iar restabilirea este posibilă (sublinierea noastră A. Lazăr, E.G. Hosu, Gh.

Ivan).”

OBIECTUL MATERIAL AL INFRACȚIUNII DE DISTRUGERE

SIMPLĂ BUNUL AFLAT ÎN COPROPRIETATE FORȚATĂ ȘI

SITUAT ÎN ZONA DE PROTECȚIE A UNUI MONUMENT ISTORIC.

DAUNE MORALE

ABSTRACT

The action of the defendant to make three workers carry out

demolition works to the interior circular stairway – forced

co-ownership – of the building located in the protection area of the

historical monuments Haralambie Botescu Square and

Haralambie Botescu Bust, as well as works of bricking in two

doors which gave access to the owners in the respective building,

although he had not received an authorization to this end, meets

the constitutive elements of the improper participation in the

offenses of destruction and performing works without

construction or demolition license on buildings located in the

protected area of a historical monument set out by art. 31 par. (2)

in relation to art. 217 par. (1) of the previous Criminal Code (of

1969) and by art. 24 par. (1) a) of Law no. 50/1991 on the

authorization for performing construction works, republished,

with subsequent amendments, with application of art. 33 b) of the

previous Criminal Code and art. 5 of the new Criminal Code.

The material object of the offense of destruction is performed on

an asset belonging to another, therefore also including the asset

which is in the forced co-ownership of several persons, and one of

them destroys the asset in question.

As for the moral damages claimed by the injured party, the court

finds that the amount of 3,000 lei is a fair compensation, meant to

make up for the emotional damages he suffered as a result of the

defendant’s actions, who disregarded his ownership right by

blocking their access to the premises held in the building at issue.

Key words: fine, destruction, performing construction works

without a building or demolition license or by failing to comply

with the provisions thereof, offense, the more favorable criminal

law, historical monument, material object, improper participation,

restoration of the situation before the offense was committed.



Obiectul material al infracțiunii de distrugere simplă bunul aflat în … 213

hotărât condamnarea inculpatului K.J. la pedeapsa cea mai grea de 15.000 lei

amendă penală pentru instigare la săvârșirea infracțiunilor de distrugere și de

executare fără autorizație de construire sau de desființare a lucrărilor la

construcții amplasate în zone de protecție a unui monument istoric prevăzute

în art. 25 raportat la art. 217 alin. (1) din Codul penal anterior (în continuare

C.pen. din 1969) cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.)

și în art. 25 C.pen. din 1969 raportat la art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

51/19911 cu aplicarea art. 5 C.pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) și art. 34

lit. c) C.pen. din 1969. Totodată, s-a admis în parte acțiunea civilă, fiind

obligat inculpatul la plata de daune morale și dispunându-se restabilirea

situație anterioare săvârșirii infracțiunilor.

Din cuprinsul actului de sesizare a instanței rechizitoriul

procurorului rezultă că, în luna noiembrie a anului 2012, inculpatul K.J. a

efectuat lucrări de distrugere la scara circulară-interioară, coproprietate

forțată, a imobilului situat în Piața Haralambie Botescu din București,

respectiv în zona de protecție a monumentelor istorice Piața Haralambie

Botescu și Bustul lui Haralambie Botescu, precum și lucrări de zidire a două

uși ce deserveau accesul proprietarilor în respectivul imobil, deși nu obținuse

autorizație de construire sau de desființare de lucrări.

În ceea ce privește situarea imobilului în zona de protecție a

monumentelor istorice, se va reține că nu există niciun dubiu că imobilul la

care s-au efectuat lucrări de desființare/construire se afla într-o zonă de

protecție a unui monument istoric, astfel cum rezultă din adresa Ministerului

Culturii2 coroborată cu dispozițiile Legii nr. 422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice3, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 422/2001 (art. 9):

,,(1) Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecție,

delimitată pe baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în

funcție de trama stradală, relief și caracteristicile monumentului istoric, după

caz, prin care se asigură conservarea integrată și punerea în valoare a

monumentului istoric și a cadrului său construit sau natural.

(2) Delimitarea și instituirea zonei de protecție se realizează, simultan

cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, în condițiile legii.”4

1 Este vorba de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de

construcții (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie

2004), cu modificările și completările ulterioare.

2 În prezent, Ministerului Culturii și Identității Naționale.


2006. 4 Articolul 9 din Legea nr. 422/2001 mai conține patru alineate, respectiv (3)-(6).


Conform dispozițiilor art. 59 din actul normativ sus-menționat, „până

la instituirea zonei de protecție a fiecărui monument istoric potrivit art. 9 se

consideră zonă de protecție suprafață delimitată cu o rază de 100 m în

localități urbane, 200 m în localități rurale și 500 m în afara localităților,

măsurată de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric”.

Din relațiile furnizate de către Ministerul Culturii5 coroborate cu

acelea furnizate de către inculpat cu privire la situarea imobilului în arealul

urban rezultă că imobilul proprietatea societății administrate de către inculpat

se afla în zona de protecție a monumentelor istorice „Hala Matache

Măcelarul” (cod ...) și „Bustul lui Haralambie Botescu” (cod ...).

De altfel, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în

rate, încheiat între Municipiul București și societatea (în continuare S.)

,,Cristian Philippe Import-Export” S.R.L. (actuala ,,S. Euro J&K Piese Auto”

S.R.L.), la data 7 iunie 2012, reiese că imobilul în cauză se afla în „zona de

protecție a monumentelor istorice care se regăsesc în anexa la Avizul nr.

84/S.C./29.03.2004 al Ministerului Culturii și Cultelor6”. Așadar, inculpatul a

cunoscut faptul că imobilul se afla în zona de protecție a unui monument

istoric, iar împrejurarea că nu a obținut autorizația prealabilă pentru lucrările

de construire/desființare atrage răspunderea sa penală. Faptul că în cuprinsul

aceluiași contract se menționa că „cumpărătorul este obligat ca pentru orice

intervenție care aduce modificări ale imaginii și volumetriei exterioare, să

respecte prevederile art. 36 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 422/2001 privind

protejarea monumentelor istorice, republicată”, nu poate conduce la

înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, întrucât, printr-un contract de

vânzare-cumpărare, cum este cel în cauză, nu se poate deroga de la

dispozițiile imperative ale Legii nr. 50/1991, care la art. 3 stipulează că ,,se

pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, precum și a

reglementărilor privind protejarea și executarea construcțiilor, pentru: (…)

b) lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare,



monumente istorice, inclusiv la anexele acestora, identificate în același

imobil-teren și/sau construcții amplasate în zone de protecție a monumentelor

și în zone construite protejate, stabilite potrivit legii, ori la construcții cu

valoare arhitecturală sau istorică deosebită, stabilite prin documentații de

urbanism aprobate”7.

5 Actualmente, Ministerului Culturii și Identității Naționale.

6 Ibidem.

7 În prezent, art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 are următorul conținut:


Din cuprinsul Legii nr. 50/1991 [art. 11 alin. (3)] rezultă că singurele

derogări cu privire la lucrările ce pot fi efectuate asupra unor imobile situate

în zona de protecție a unui monument istoric sunt cele prevăzute în art. 11

alin. (1) lit. e) (,,zugrăveli și vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică

elementele de fațadă și culorile clădirilor”) și j) (,,lucrări de investigare,

cercetare, expertizare, conservare și restaurare a componentelor artistice ale

construcțiilor prevăzute la art. 3 lit. b), cu avizul Ministerului Culturii și

Cultelor8 și al autorității administrației publice județene sau locale, după

caz”) din același act normativ, situații neîntâlnite în speță.

Cu referire la existența lucrărilor de desființare/construire efectuate la

imobilul în litigiu în cursul lunii noiembrie 2012, instanța reține că din

cercetarea locului faptei realizată la data de 23 mai 2014, însoțită de

planșele-fotografice aferente, și declarațiile martorilor P.I. și L.A., audiați în

cursul cercetării judecătorești, rezultă faptul că la imobilul, proprietatea

societății administrate de către inculpat, au fost efectuate lucrări de desființare

a scării care asigura accesul la etajele superioare, cât și lucrări de construire,

care au constat în zidirea unor uși de acces aflate la parterul imobilului,

respectiv la etaj, și care asigurau exploatarea apartamentului aflat la etaj (în

proprietatea persoanei vătămate M.S., dar în corpul de clădire aflat în

proprietatea societății administrate de către inculpat).

În ceea ce privește executarea în concret a lucrărilor de

desființare/construire, instanța constată că din declarațiile martorilor propuși

de către persoana vătămată rezultă că lucrările de desființare/zidire a ușilor de

acces s-au efectuat de către un număr de trei muncitori, la indicațiile

inculpatului K.J.

Subiectul activ al infracțiunilor de distrugere și de executare fără

autorizație de construire sau de desființare de lucrări la construcții amplasate

în zona de protecție a unui monument istoric prevăzute în art. 253 alin. (1)

,,(1) Construcțiile civile, industriale, agricole, cele pentru susținerea instalațiilor și




[...]




ansambluri, situri - inclusiv la anexele acestora, identificate în același imobil-teren și/sau




[…]” 8 În momentul de față, Ministerului Culturii și Identității Naționale.


C.pen. și în art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 cu aplicarea art. 38

alin. (2) C.pen. este persoana care, în mod efectiv, procedează la executarea

fără autorizație de construire sau de desființare ori cu nerespectarea

prevederilor acesteia a lucrărilor prevăzute în art. 3 lit. b) din Legea nr.

50/1991 ori la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare

a unui bun aparținând altuia.

Din declarațiile martorilor P.I. și L.A., audiați în cursul cercetării

judecătorești, rezultă că lucrările au fost efectuate în concret de către trei

muncitori, care acționau la ordinul inculpatului K.J. De altfel, din întregul

material probator administrat în cauză nu rezultă faptul că inculpatul a

întreprins în concret activități de desființare/executare de lucrări de zidire a

ușilor de acces, care asigurau accesul persoanei vătămate în spațiul aflat la

etajul imobilului.

Cu referire la apărarea inculpatului, în sensul că, în perioada în care se

susține că s-au executat lucrările (luna noiembrie 2012), nu se afla în țară,

instanța o va respinge, întrucât din declarațiile martorilor rezultă că acesta s-a

deplasat la locația respectivă însoțit de către trei muncitori, care au executat

lucrări la ordinul său. În același sens, instanța observă că, prin înscrisurile

depuse de către inculpat la dosarul cauzei, acesta nu a făcut dovada faptului că

în cursul lunii noiembrie 2012 nu s-a aflat în țară. Simplul fapt că, în perioada

octombrie 2012-ianuarie 2013, inculpatul s-a cazat la unități hoteliere din

afara țării, nu conduce la concluzia că în acest interval nu s-a aflat în țară. De

altfel, înscrisurile prezentate de către inculpat atestă plata serviciilor hoteliere

doar pentru data de 1 noiembrie 2012, restul înscrisurilor făcând trimitere la

perioade care nu reprezintă interes în cauză, respectiv lunile octombrie 2012

și ianuarie 2013.

Pentru motivele sus-menționate, instanța apreciază că se impune

schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecății, respectiv prin

reținerea participației inculpatului la săvârșirea faptelor sub forma instigării,

iar nu a autoratului. Împrejurarea că persoanele care au executat, în concret,

lucrări de executare de construcții sau de desființare fără autorizație de

construire/desființare nu au fost identificate, nu poate avea nicio consecință în

ceea ce privește răspunderea penală a inculpatului, acesta urmând să răspundă

în limitele prevăzute de către legiuitor pentru faptele deduse judecății,

indiferent de poziția psihică a autorului/autorilor faptei care pot acționa cu

intenție, din culpă și fără vinovăție.

Cu privire la dreptul de proprietate al persoanei vătămate asupra scării

de acces în spațiul deținut la etajul imobilului, instanța relevă că obiectul

material al infracțiunii de distrugere poartă asupra unui bun aparținând altuia,

fiind inclus aici și bunul care se află în coproprietatea forțată a mai multor


persoane, iar una dintre acestea distruge bunul în cauză. Astfel, în această

ipoteză, ar fi absurd ca cel care distruge bunul aflat în coproprietatea mai

multor persoane să beneficieze de impunitate, întrucât exercită asupra bunului

în cauză prerogativele dreptului de proprietate (inclusiv sub aspectul dreptului

de dispoziție asupra bunului), atât timp cât dreptul său de proprietate vine în

concurs cu dreptul coproprietarilor asupra aceluiași bun în întregul său, iar nu

asupra unor părți determinate din acel bun.

Instanța va reține că faptele inculpatului K.J., care, în luna octombrie

2012, a determinat persoane neidentificate să efectueze lucrări de desființare

la scara circulară-interioară coproprietate forțată a imobilului situat în Piața

Haralambie Botescu, respectiv zona de protecție a monumentelor istorice

Piața Haralambie Botescu și Bustul lui Haralambie Botescu, precum și lucrări

de zidire a două uși ce deserveau accesul proprietarilor în respectivul imobil,

deși nu obținuse autorizație de construire sau de desființare de lucrări,

întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de instigare la distrugere și

instigare la executarea fără autorizație de construire sau de desființare de

lucrări la construcții amplasate în zona de protecție a unui monument istoric,

infracțiuni prevăzute în art. 25 raportat la art. 217 alin. (1) C.pen. din 1969 și

în art. 25 din același cod raportat la art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

51/19919, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen.

Instanța constată că faptele sus-menționate au fost săvârșite de către

inculpat cu intenție directă și urmează să îi aplice acestuia câte o pedeapsă.

Chiar dacă acțiunea de desființare a scării de acces la apartamentul

persoanei vătămate situat la etajul imobilului s-a realizat printr-o singură

acțiune, instanța va reține că fapta a adus atingere unor valori sociale diferite,

care ocrotesc, pe de o parte, integritatea bunurilor, infracțiunea de distrugere

fiind o infracțiune contra patrimoniului, iar, pe de altă parte, valorile sociale

care ocrotesc bunurile integrate în patrimoniul cultural, împrejurare în care se

impune ca executarea de lucrări de construire/desființare la imobilele situate

în apropierea monumentelor istorice să se facă în deplină siguranță, cu avizul

și sub controlul autorităților de resort competente (Ministerul Culturii10

,

autoritățile publice locale care eliberează autorizația de construire/desființare).

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, se va observa că

sancțiunile prevăzute în legea în vigoare la data săvârșirii faptelor sunt mai

favorabile inculpatului sub aspectul limitelor de pedeapsă, cât și sub aspectul

tratamentului juridic al concursului de infracțiuni.

La individualizarea sancțiunilor, instanța va avea în vedere gradul de

pericol social concret al faptelor săvârșite de către inculpat, pericol social

9 Este vorba de Legea nr. 50/1991.

10 Actualmente, Ministerului Culturii și Identității Naționale.


exprimat inclusiv prin pedepsele prevăzute alternativ de către legiuitor și

limitele acestora.

Ținând seama de condițiile concrete de săvârșire a faptelor, instanța se

va orienta către pedeapsa amenzii penale, apreciind că scopul acesteia poate fi

atins și prin obligarea inculpatului la plata unei sume de bani în folosul

statului.

Cu referire la infracțiunea de distrugere, instanța va lua în considerare

faptul că, potrivit dispozițiilor art. 217 C.pen. din 1969, pedeapsa prevăzută

de lege este închisoarea de la o lună la 3 ani alternativ cu pedeapsa amenzii,

iar potrivit noului Cod penal pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani

alternativ cu amenda.

Relativ la pedeapsa amenzii penale, se va avea în vedere faptul că

limitele ce vor rezulta din aplicarea dispozițiilor art. 63 alin. (3) C.pen. din

1969, respectiv art. 61 C.pen., se vor situa între 500 lei și 30.000 lei, respectiv

1.200 lei și 120.000 lei.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută în art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 50/1991, se va ține seama de faptul că, anterior modificărilor operate prin

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal11

, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 3 luni și 3 ani

închisoare alternativ cu pedeapsa amenzii cuprinsă între 1.000 lei și 5.000 lei,

în timp ce, prin modificările aduse prin Legea nr. 187/2012, limitele de

pedeapsă se situează între 3 luni și 1 an închisoare alternativ cu pedeapsa

amenzii cuprinsă între 1.200 lei și 120.000 lei.

Astfel, dispozițiile legii vechi cu privire la pedeapsa amenzii penale

sunt mai favorabile inculpatului sub aspectul cuantumului prevăzut de către

legiuitor, cât și sub aspectul tratamentului juridic al concursului de infracțiuni.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul aflat în

proprietatea societății administrate de către inculpat subsolul, parterul și

etajul 1 parțial, nivel la care se află și spațiul persoanei vătămate M.S. este

într-o avansată stare de degradare, conform declarațiilor martorului P.F.,

evaluator imobiliar, reieșind astfel că imobilul se află într-o stare avansată de

degradare, lipsind finisajele și instalațiile, aspecte prezentate și în cuprinsul

raportului de evaluare depus la dosar de către inculpat. De altfel, planșele

fotografice, reprezentând imobilul administrat de către inculpat, atestă faptul

că acesta era impropriu desfășurării oricărui tip de activitate, planșele

fotografice fiind realizate la data de 23 mai 2014.

Or, în lipsa oricăror elemente care să convingă un observator obiectiv

că spațiul aflat în proprietatea persoanei vătămate se afla într-o stare

11

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie

2012.


satisfăcătoare, astfel încât să poată fi închiriat și folosit conform destinației

(spațiu-birouri, locuință etc.), instanța apreciază cererea acesteia de acordare a

despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale ca nefiind întemeiată.

Cu privire la daunele morale reclamate de către persoana vătămată,

instanța relevă că suma de 3.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă, de

natură să acopere prejudiciile încercate de către aceasta pe plan afectiv prin

acțiunile inculpatului care i-au nesocotit dreptul de proprietate, blocându-i

accesul la spațiul deținut în imobilul aflat în litigiu.

Astfel, în baza art. 25 din noul Cod procedură penală (în continuare

C.pr.pen.), se va admite, în parte, acțiunea civilă formulată de către partea

civilă M.S. și se va obliga inculpatul K.J. la plata către aceasta a sumei de

3.000 lei cu titlu de daune morale. Deopotrivă, se va lua act că Asociația Pro

Matache nu a formulat pretenții civile față de inculpat.

Constatând că starea de fapt existentă anterior executării lucrărilor de

desființare/construire realizate din dispoziția inculpatului poate fi restabilită,

în baza art. 25 și art. 256 C.pr.pen., instanța va dispune obligarea acestuia la

înlăturarea lucrărilor de construire executate fără autorizație de construire,

respectiv la refacerea elementelor de construcții desființate fără autorizație de

desființare, cu respectarea dispozițiilor legale.

Curtea de Apel București – Secția I penală a hotărât, prin Decizia

penală nr. 1541/A/2016, admiterea apelului declarat de către Parchetul de pe

lângă Judecătoria Sectorului 1 București, desființarea, în parte, a sentinței

apelate și, în fond, rejudecând, a dispus schimbarea încadrării juridice a

faptelor săvârșite de către inculpatul K.J. din infracțiunile prevăzute în art. 25

raportat la art. 217 alin. (1) C.pen. din 1969 și în art. 25 din același cod

raportat la art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/199112

, ambele cu aplicarea

art. 33 lit. b) C.pen. din 1969 și art. 5 C.pen., în infracțiunile prevăzute în art.

31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C.pen. din 196913

și în art. 24 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 50/1991, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) C.pen. din

1969 și art. 5 C.pen.

În baza art. 31 alin. (2) raportat la art. 217 alin. (1) C.pen. din 1969 cu

aplicarea art. 5 C.pen., instanța de apel l-a condamnat pe inculpatul K.J. la

pedeapsa de 15.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de

distrugere (faptă săvârșită în cursul lunii noiembrie 2012).

În baza art. 24 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1991 cu aplicarea art. 5

C.pen., instanța sus-menționată l-a condamnat pe inculpatul K.J. la pedeapsa

de 5.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de executare fără

autorizație de construire sau de desființare a lucrărilor la construcții amplasate

12

Este vorba de Legea nr. 50/1991. 13

În art. 31 alin. (2) C.pen. din 1969 era reglementată participația improprie.


în zone de protecție a unui monument istoric (fapta săvârșită în cursul lunii

noiembrie 2012).

În baza art. 33 lit. b) și art. 34 alin. (1) lit. c) C.pen. din 1969, au fost

contopite cele două pedepse aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de

15.000 lei amendă penală.

În fine, instanța de apel a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

penale apelate.

(C. Ap. București, S. I pen., Dec. pen. nr. 1541/A/2016)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, participația inculpatului

K.J. la săvârșirea faptei de distrugere este una improprie, acesta acționând cu

intenție, iar cei trei muncitori, fără vinovăție.

2. Atât timp cât bunul distrus nu făcea parte din patrimoniul cultural,

el aflându-se doar în zona de protecție a unui monument istoric, încadrarea

faptei în forma tip a infracțiunii de distrugere [art. 217 alin. (1) C.pen. din

1969, respectiv art. 253 alin. (1) C.pen.], și nu în aceea a formei agravate [art.

217 alin. (2) C.pen. din 1969, respectiv art. 253 alin. (3) C.pen.14

], este

corectă.

3. Totuși, bunul aparținând, în întregime sau în parte, inculpatului

poate constitui obiect material al infracțiunii de distrugere numai în ipotezele

prevăzute în art. 217 alin. (2)-(4) C.pen. din 1969, respectiv art. 253 alin. (3)

și (4) C.pen.; în celelalte cazuri, ca și acela din speța prezentată, nu.

4. Relativ la fapta de executare de lucrări fără autorizație de construire

sau de desființare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, încadrarea

juridică este în art. 24 lit. a) (așa cum a fost modificat prin Legea nr.

187/2012) combinat cu art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/199115

cu

aplicarea art. 5 C.pen.16

14

,,Art. 253. Distrugerea





[…]



(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun,

săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură

să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.


făptuitorului.

[…]” 15

,,Art. 24


5. Acordarea de daune morale, în cazul infracțiunii de distrugere, este

discutabilă; numai dacă bunul distrus era strâns legat de afectivitatea

persoanei vătămate (cum ar fi amintirile de familie17

), cauzându-i astfel

puternice suferințe psihice, se justifica admiterea acțiunii civile.





prevăzute de lege;







,,Art. 3





[...]








[…]” 16

,,Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a

cauzei






cuprins dispoziții penale mai favorabile.” 17

În art. 1141 din noul Cod civil se prevede:

,,(1) Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparținut membrilor familiei și

stau mărturie istoriei acesteia.

(2) Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondența purtată de

membrii familiei, arhivele familiale, decorațiile, armele de colecție, portretele de familie,

documentele, precum și orice alte bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva

familie.”

DISTRUGEREA BUNULUI CULTURAL ANTERIOR SUSTRAS

ABSTRACT

The action of the female defendant to steal a painting titled

“Oxcart in the storm”, signed by Nicolae Grigorescu, from the

house of the injured party, by using proper keys, meets the

constitutive elements of the offense of aggravated theft set out by

art. 208 par. (1) and art. 209 par. (1) i) of the previous Criminal

Code (of 1969).

The female defendant’s act of damaging the stolen painting on a

portion of about 4 centimeters meets the constitutive elements of

the offense of destruction set out by art. 217 par. (1) and (2) of the

abovementioned code.

Key words: cultural asset, destruction, aggravated theft.



hotărât condamnarea inculpatei G.E. la pedeapsa de 1 an închisoare cu

suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de

3 ani.

Instanța a reținut că, la data de 21 iunie 2010, în jurul orei 08.30,

inculpata G.E., folosind chei potrivite, a pătruns în locuința lui I.G. din

Sectorul 1 București și a sustras un tablou intitulat ,,Car cu boi pe furtună”,

semnat Grigorescu, tablou pe care l-a deteriorat, acesta fiind rupt pe o

porțiune de aproximativ 4 centimetri (în continuare cm).

Situația de fapt reținută de către instanță a fost dovedită prin

următoarele mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale și

însușite de către inculpată: denunțul și declarațiile părții civile I.E.;

procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa-fotografică; declarațiile

inculpatei G.E.; fotografii; înscrisuri care atestă valoarea artistică a bunurilor

sustrase.

Partea civilă a arătat că este moștenitoarea persoanei vătămate I.G.,

care a decedat la data de 3 octombrie 2010, iar, conform certificatului de

moștenitor testamentar nr. 174 din data de 1 noiembrie 2010, partea civilă a

moștenit tabloul „Car cu boi pe furtună”.

Potrivit adresei nr. 1121 din 25 august 2010, emisă de către Direcția

pentru Cultură și Patrimoniul Național a municipiului București, tabloul

intitulat „Car cu boi pe furtună”, de Nicolae Grigorescu, face parte din

patrimoniul cultural mobil.

Distrugerea bunului cultural anterior sustras 223

Conform procesului-verbal din data de 29 iunie 2010, tabloul intitulat

„Car cu boi pe furtună”, de Nicolae Grigorescu, la momentul ridicării de la

inculpată era deteriorat pe o porțiune de aproximativ 4 cm, în zona în care era

pictată fântâna.

Aspectele reținute de către instanță pe baza probelor arătate mai sus

sunt confirmate și de declarațiile inculpatei, care, atât la urmărirea penală, cât

și în fața instanței de judecată a recunoscut săvârșirea faptelor în modalitatea

expusă, precizând că regretă comiterea acestora. Inculpata G.E. a arătat că a

sustras din apartamentul lui I.G. la data de 21 iunie 2010 un tablou, semnat

Grigorescu, și l-a ascuns într-o magazie, unde locuiește.

La data de 29 iunie 2010, inculpata G.E. a predat organelor de poliție

tabloul „Car cu boi pe furtună”, semnat Grigorescu, ocazie cu care s-a stabilit

că pânza acestuia este ruptă pe o porțiune de 4 cm.

Inculpata nu a recunoscut că ar fi sustras și alte bunuri din

apartamentul în cauză.

Instanța a constatat dovedită vinovăția inculpatei sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, a constatat că

aceste fapte sunt stabilite și din probele administrate în cursul urmăririi penale

au rezultat suficiente date cu privire la persoana inculpatei care permit

stabilirea unei pedepse.

Având în vedere cele expuse, instanța a aplicat inculpatei pentru

infracțiunile reținute în sarcina sa pedeapsa închisorii, care să corespundă

scopului acesteia, definit în art. 52 din Codul penal anterior (în continuare

C.pen. din 1969), prin observarea criteriilor generale de individualizare

prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969. Sub acest aspect, instanța a reținut

pericolul social al infracțiunii, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de

către legiuitor, pe care le-a redus cu o treime, potrivit art. 3201 din Codul

procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969), precum și

conduita bună a inculpatei înainte de săvârșirea infracțiunii, relevantă fiind în

acest sens lipsa antecedentelor penale, aspect ce va fi avut în vedere ca și

circumstanță atenuantă, în condițiile art. 74 lit. a) C.pen. din 1969, astfel încât

pedepsele stabilite de către instanță vor fi de 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de distrugere și 1 an închisoare pentru infracțiunea de furt

calificat, inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an

închisoare.

În ceea ce privește susținerile apărătorului inculpatei cu privire la

încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, instanța a constatat că, în

drept, acesta a solicitat ca instanța să facă aplicarea art. 11 C.pr.pen. din 1969,

solicitând achitarea inculpatei, întrucât nu ar fi întrunite elementele

constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 209 lit. i) și art. 217 alin. (1) și


(2) C.pen. din 1969, ceea ce nu constituie o cerere de schimbare a încadrării

juridice a faptei, ci o apărare pe fondul cauzei, cu privire la care instanța s-a

pronunțat, față de considerentele sus-arătate, în sensul condamnării inculpatei.

Cu referire la pedeapsa accesorie, instanța a reținut că natura faptei

săvârșite, precum și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatei duc la

concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură

electorală, prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a C.pen. din 1969, respectiv

dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv

pentru care exercițiul acestora va fi interzis pe perioada executării pedepsei.

Cât privește modalitatea de executare, în funcție de criteriile anterior

menționate și apreciind că scopul pedepsei va putea fi atins chiar fără

executarea acesteia, instanța a dispus, conform art. 81 C.pen. din 1969,

suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de

încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 din același cod. În baza art. 71

alin. (5) C.pen. din 1969, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe

durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 359 C.pr.pen. din 1969, s-a pus în vedere inculpatei

dispozițiile art. 83 C.pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiționate

a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut că partea vătămată I.E. a

declarat în fața instanței că se constituie parte civilă în cauză cu suma de

40.000 euro, în echivalent lei la data plății. Având în vedere că pentru

soluționarea laturii civile, se impune administrarea de probe, în baza art. 3201

alin. (5) C.pr.pen. din 1969, s-a hotărât disjungerea acțiunii civile.

Sentința penală nr. 1153/2011, pronunțată de către Judecătoria

Sectorului 1 București, a rămas definitivă prin nerecurare la data de 8

decembrie 2011.

(Jud. Sectorului 1 București, Sent. pen. nr. 1153/2011, rămasă

definitivă prin nerecurare)

II. Notă parțial aprobativă. 1. S-ar putea susține că, în cazul furtului

urmat, de pildă, de distrugerea bunului sustras, se va reține numai infracțiunea

de furt, și nu un concurs de infracțiuni între furt și distrugere, fiind vorba, de

fapt, de incidența principiului consumțiunii, potrivit căruia în situația în care

realizarea unei infracțiuni implică comiterea altei infracțiuni, aceasta din urmă

se absoarbe pe baza unei judecăți de valoare în prima infracțiune1.

1 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal,

ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 182. A se vedea, cu

Distrugerea bunului cultural anterior sustras 225

2. Este de menționat că instituția suspendării condiționate a executării

pedepsei (art. 81 C.pen. din 1969) nu a fost preluată în noul Cod penal.

privire la incidența principiului consumțiunii, G. Antoniu, Unitatea de infracțiune. Contribuții,

în ,,Revista de drept penal” nr. 3/1999, p. 39-41.

PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ: OCROTIREA

PERSOANEI FIZICE

PUNERE SUB INTERDICŢIE. COMPETENŢĂ TERITORIALĂ

ABSOLUTĂ. DOMICILIUL PERSOANEI A CĂREI PUNERE SUB

INTERDICŢIE ESTE SOLICITATĂ. PERSOANĂ INTERNATĂ PE O

DURATĂ NEDETERMINATĂ ÎNTR-O UNITATE SANITARĂ SAU

ÎNTR-UN CENTRU DE ÎNGRIJIRE

ABSTRACT

The competence to complete a request for the restriction of legal

capacity of an individual belong only to the family court with

jurisdiction where the person has his/her domicile. Since it

concerns the capacity of the individual, this territorial competence

is absolute. The notion of domicile is related to the intention

manifested by a person to establish his or her main residence in a

certain place. The address in relation to which there is a legal

presumption that the person, whose restriction of legal capacities

was requested, manifested his or her intention to establish as

domicile is the one mentioned in the identity document, a place

where he/she actually lived until the admission to a health facility.

The address of the hospital in which the defendant is admitted

cannot be assimilated to the notion of domicile referred to in art.

936 of the Code of civil procedure, as long as his/her intention to

establish his/her domicile at the hospital unit where he/she is

admitted was not proven under art. 89 of the Civil Code.

Therefore, any address to which a person is found for a longer

period of time or even indefinitely, due to circumstances beyond

his/her will and consent, cannot be considered as his/her home

address, especially since his/her hospitalization in the special

center due to mental illness is a protective measure that can cease.

Key words: restriction of legal capacity, family court, absolute

territorial competence, domicile, hospital.

Rubrică realizată de Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef adjunct

secție − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, e-mail:

[email protected].

Punere sub interdicție. Competență teritorială absolută. Domiciliul… 227

În conformitate cu dispozițiile art. 168 din Codul civil (în continuare

C.civ.), ,,soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face

potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă”, iar potrivit art. 170 din

același cod, „prin hotărârea de punere sub interdicție se desemnează și un

tutore al persoanei ocrotite”.

Articolul 936 din Codul de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.)

prevede că ,,cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane

se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are

domiciliul”. Potrivit art. 114 din același cod, cu denumirea marginală „Cereri

în materie de tutelă și familie”:

,,(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei

fizice date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se

soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul

sau reședința persoana ocrotită.

(2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanța de tutelă și

de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare

se solicită privește un imobil, este, de asemenea, competentă și instanța în a

cărei circumscripție teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanța de

tutelă și de familie care a pronunțat hotărârea va comunica de îndată o copie

a acesteia instanței de tutelă și de familie în a cărei circumscripție teritorială

își are domiciliul sau reședința cel ocrotit.”

La rândul său, art. 94 C.pr.civ. prevede că judecătoriile judecă, printre

altele: 1. în primă instanță… a) cererile date de Codul civil în competența

instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se

prevede în mod expres altfel.

Textele instituie o normă specială de competență teritorială absolută în

materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de ordine publică, având în

vedere că privește capacitatea persoanei fizice. Astfel, competența de

soluționare a cererii de punere sub interdicție a unei persoanei aparține numai

instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de

competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate

în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia punerii sub interdicție cu

privire la o persoană lipsită de discernământ, aflată internată pe o durată

nedeterminată, într-o unitate spitalicească.

Noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 C.civ., potrivit căruia

„domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților

sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”. De

asemenea, art. 89 din același cod prevede că:


„(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea

dispozițiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci

când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a

avea acolo locuința principală.

(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la

organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea

domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de

fapt.”

În cuprinsul dispozițiilor art. 87 C.civ., legiuitorul a folosit termenul

,,declarare”, iar în art. 89 din același cod, când s-a referit la stabilirea sau

schimbarea domiciliului, a folosit expresia „cu intenția de a avea acolo

locuința principală”.

Reiese deci că noțiunea de domiciliu este legată de existența intenției

manifestate de către o persoane, în sensul de a-și stabili locuința principală

într-un anumit loc.

Adresa cu privire la care există prezumția legală că persoana a cărei

punere sub interdicție a fost solicitată și-a manifestat intenția de a-și stabili

domiciliul este cea menționată în cuprinsul buletinului de identitate, loc în

care aceasta a și locuit efectiv până la internare.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus evocate, judecătoria în a cărei

circumscripție teritorială se află domiciliul pârâtului este competentă teritorial

să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Adresa spitalului în care este internat pârâtul nu poate fi asimilată

noțiunii de domiciliu, la care face referire art. 936 C.pr.civ., câtă vreme nu a

fost probată intenția acestuia de a-și stabili domiciliul la unitatea spitalicească

unde este internat, conform art. 89 C.civ.

Este adevărat că în jurisprudența lor, atât Înalta Curte de Casație și

Justiție, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dat o interpretare

extensivă noțiunii de „domiciliu”. Reiese deci că ambele instanțe au legat

noțiunea de domiciliu fie de declarația legală a persoanei dată în fața

autorităților publice, în cazul domiciliului legal, fie de adresa față de care

persoana manifestă o anumită legătură emoțională, și deci de existența unei

manifestări de voință de avea domiciliul la o anumită adresă.

Prin urmare, nu orice adresă la care o persoană se regăsește pentru o

perioadă mai lungă de timp sau chiar pe perioadă nedeterminată, din cauza

unor împrejurări independente de voința și consimțământul său, poate fi

considerată adresa de domiciliu, cu atât mai mult cu cât internarea persoanei

în centrul special din cauza bolii psihice reprezintă o măsură de protecție care

poate înceta.


Pentru argumentele mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate

de către reclamantă, având ca obiect punerea sub interdicție a soțului său,

numirea sa în calitate de tutore și autorizarea înstrăinării cotei-părți ce

aparține acestuia din imobilul bun comun în favoarea judecătoriei, ca instanță

în raza căreia se află domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se

solicită.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 1980/20151)

NOTĂ. 1. Decizia sus-menționată, prin care instanța supremă a

soluționat un conflict negativ de competență, aduce precizări importante în

privința competenței teritoriale de soluționare a cererii de punere sub

interdicție, stabilind că aceasta este o competență teritorială exclusivă.

2. Împrejurarea că o persoană este internată într-o unitate sanitară nu

este de natură să atragă competența instanței locului unității sanitare

respective, care nu poate fi asimilată domiciliului2.

3. Schimbarea, pe parcursul procesului, a domiciliului persoanei a

cărei punere sub interdicție este solicitată nu are nicio influență asupra

competenței instanței de tutelă învestită prin cererea de chemare în judecată;

această împrejurare are consecințe doar asupra locului citării: << (...)

dispozițiile art. 936 C.pr.civ. instituie o normă specială de competență

teritorială absolută în materia punerii sub interdicție, mai exact o normă de

ordine publică, având în vedere că privește capacitatea persoanei fizice.

Astfel, competența de soluționare a cererii de punere sub interdicție a unei

persoanei aparține numai instanței de tutelă în a cărei circumscripție aceasta

își are domiciliul.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de

competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată

aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia punerii sub

interdicție cu privire la o persoană majoră.

Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C.civ.

potrivit căruia „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor

și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința

principală”.

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că „Dovada

domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de

identitate”.

1 Disponibilă pe site-ul www.scj.ro.

2 În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Editura

Universul Juridic, București, 2013, p. 679-680.


Reiese că, în speță, domiciliul pârâtei este cel care figurează în

cuprinsul buletinului de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv la

data sesizării instanței. (...) Determinarea instanței competente să soluționeze

cererea dedusă judecații trebuie făcută prin raportare la data formulării

acțiunii, iar nu ulterior, chiar dacă intervin modificări în ceea ce privește

domiciliul părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile art. 107 alin. (2)

C.pr.civ., care prevăd că ,,instanța rămâne competentă să judece procesul

chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul”. Prin

urmare, prevederile art. 936 C.pr.civ. coroborate cu cele ale alin. (2) al art.

107 din același cod reglementează expres momentul determinării instanței

competente, respectiv acela al sesizării instanței, astfel că, în situația de față,

sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul intimatei.

Împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în judecată

intimata și-a schimbat domiciliul nu are niciun efect cât privește

determinarea instanței competente. (...) Ca atare, din interpretarea

dispozițiilor art. 107 C.pr.civ., schimbarea domiciliului intimatei, domiciliu

care a atras competența unei anumite instanțe, cum este în cazul de față, nu

poate determina declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

instanței în circumscripția căreia se află noul domiciliu/noua reședință a

acesteia, astfel că schimbarea ulterioară a reședinței sau a domiciliului nu

poate avea efecte decât asupra locului citării acestora, conform dispozițiilor

art. 172 C.pr.civ., instanța inițial învestită rămânând competentă să

soluționeze cauza.»3

4. Presupunând ipoteza unei persoane care și-a stabilit reședința

într-un centru de tip rezidențial, se impune o analiză aparte.

Potrivit art. 87 C.civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea

exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară

că își are locuința principală. În sensul art. 88 din același cod, reședința

persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară. Spre deosebire de

domiciliu, reședința este facultativă și secundară4. În acest sens, art. 30 din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul,

reședința și actele de identitate ale cetățenilor români5, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, arată că reședința este acolo unde

persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.

3 Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 511/2017, disponibilă pe site-ul

www.scj.ro. 4 În acest sens, L. Irinescu, Comentariu art. 88 din Codul civil, în „Noul Cod civil.

Comentarii, doctrină și jurisprudență”, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 134. 5 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie

2011.


Articolul 90 alin. (1) C.civ. instituie o prezumție, arătând că reședința

este considerată domiciliu atunci când acesta nu este cunoscut.

Din perspectiva competenței teritoriale instituită prin art. 936 C.pr.civ.,

se observă diferența de reglementare față de dispoziția generală conținută de

art. 114 alin. (1) din același cod, în sensul stabilirii exprese a competenței

doar în favoarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul

persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată, fără nicio referire la

instanța în a cărei circumscripție se află reședința acelei persoane. Prin

urmare, chiar dacă persoana ar avea o reședință legal stabilită la data învestirii

instanței de tutelă, această împrejurare nu este de natură a atrage competența

instanței de tutelă în a cărei circumscripție se află reședința, față de conținutul

limitativ al normei speciale.

5. În practica unor unități de parchet s-a ridicat problema procurorului

competent să efectueze verificările prevăzute în art. 938 C.pr.civ.6, în ipoteza

în care persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată este internată

într-o unitate sanitară/centru de îngrijire de tip rezidențial din circumscripția

altui parchet decât cel de pe lângă judecătoria sesizată cu cererea de chemare

în judecată, precum și dacă parchetul sesizat prin trimiterea efectuată de către

președintele instanței poate dispune declinarea în favoarea parchetului de pe

lângă instanța în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară/centrul de tip

rezidențial sau ar trebui să solicite instanței declinarea competenței. În această

privință, coroborând dispozițiile art. 937 cu cele ale art. 939 alin. (1)

C.pr.civ.7, se observă că măsurile și verificările prealabile prevăzute în primul

6 ,,Art. 938. Măsuri prealabile

(1) După primirea cererii, președintele instanței va dispune să se comunice celui a

cărui punere sub interdicție judecătorească a fost cerută copii de pe cerere și de pe

înscrisurile anexate. Aceeași comunicare se va face și procurorului, atunci când cererea nu a

fost introdusă de acesta.

(2) Procurorul, direct sau prin organele poliției, va efectua cercetările necesare, va

lua avizul unei comisii de medici specialiști, iar dacă cel a cărui punere sub interdicție

judecătorească este cerută se găsește internat într-o unitate sanitară, va lua și avizul

acesteia.

(3) Dacă este cazul, președintele dispune și numirea unui curator în condițiile

prevăzute de Codul civil. Numirea curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în

instanță a celui a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută, în cazul în care

starea sănătății lui împiedică prezentarea sa personală.” 7 ,,Art. 937. Conținutul cererii

Cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane va cuprinde, pe

lângă elementele prevăzute la art. 194, faptele din care rezultă alienația mintală sau

debilitatea mintală a acesteia, precum și dovezile propuse.”

,,Art. 939. Internarea provizorie

Dacă, potrivit avizului comisiei de medici specialiști și, când este cazul, al unității

sanitare prevăzute la art. 938 alin. (2), este necesară observarea mai îndelungată a stării


articol sunt anterioare fixării termenului pentru judecarea cererii de punere

sub interdicție.

Această fază necontencioasă a procedurii punerii sub interdicție exista

și în reglementarea anterioară (art. 30-32 din Decretul nr. 32/19548).

Este de precizat că, în sensul art. 123 din Legea nr. 76/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/20149, prin sintagma

„președintele instanței” din cuprinsul art. 937 C.pr.civ.10

se înțelege

„președintele completului de judecată”.

În materia punerii sub interdicție, așa cum s-a arătat anterior, art. 936

C.pr.civ. instituie o normă de competență teritorială absolută. Or, potrivit art.

130 alin. (2) din același cod, necompetența materială și teritorială de ordine

publică trebuie invocată de către părți ori de către judecător la primul termen

de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. De

asemenea, potrivit art. 131 alin. (1) C.pr.civ., la primul termen de judecată la

care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă

general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Prin urmare, problema competenței teritoriale absolute va fi discutată

de abia în faza contencioasă a procedurii, la primul termen de judecată, ceea

ce presupune că verificările prealabile au fost efectuate. Așadar, în fază

necontencioasă, instanța inițial învestită nu poate dispune asupra excepției

necompetenței teritoriale absolute.

Raționamentul reținut în doctrină pentru faza regularizării cererii de

chemare în judecată este aplicabil mutatis mutandis. Astfel, pentru

regularizarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că verificarea cererii

trebuie să fie făcută chiar dacă este cert că nu este de competența instanței la

care este înregistrată, astfel încât doar după fixarea termenului se va ajunge la

declinare11

. În această situație nu ar putea fi aplicate dispozițiile art. 200 alin.

(2) C.pr.civ., întrucât textul are în vedere verificarea respectării normelor

privind repartizarea cauzelor între completele sau secțiile specializate din

mintale a celui a cărui punere sub interdicție judecătorească este cerută și observarea nu se

poate face în alt mod, instanța, solicitând și concluziile procurorului, va putea dispune

internarea provizorie, pe cel mult 6 săptămâni, într-o unitate sanitară de specialitate.” 8 În prezent, abrogat.

9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie

2014. 10

În prezent, art. 938 C.pr.civ. 11

M. Tăbârcă, op. cit., p. 50.


cadrul aceleași instanțe, norme de organizare judecătorească, iar nu

competența instanței, ca organ din cadrul sistemului judiciar12

.

De aceea, în scopul efectuării cercetărilor prealabile cu celeritate,

parchetul de pe lângă judecătoria învestită, în a cărei circumscripție

domiciliază persoana a cărei punere sub interdicție este solicitată, poate

transmite pe cale administrativă cererea și înscrisurile atașate parchetului de

pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară unde

persoana respectivă este internată, informând despre această împrejurare

președintele instanței la care a fost depusă cererea de punere sub interdicție.

6. Tot în practica parchetelor s-a pus problema stabilirii titularului

obligației suportării cheltuielilor vizând obținerea avizului comisiei de

specialiști în materia punerii sub interdicție, în acțiunile promovate de terțe

persoane, respectiv dacă unitățile de parchet cărora le revine obligația de a

obține avizul trebuie să și plătească costurile acestuia sau dacă revine

reclamantului această obligație, în condițiile în care el a promovat acțiunea.

Potrivit art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind

organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală13

,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor,

expertizelor, precum și a altor lucrări medico-legale dispuse de organele de

urmărire penală sau de instanțele judecătorești constituie cheltuieli judiciare

care se avansează de stat și se suportă, în condițiile legii, după cum urmează:

a) dacă lucrările au fost dispuse de instanțele judecătorești, din

bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Justiției;

b) dacă lucrările au fost dispuse de procurori, din bugetul de venituri

și cheltuieli al Ministerului Public;

c) dacă lucrările au fost dispuse de organele de cercetare penală, din

bugetul de venituri și cheltuieli al Ministerului Administrației și Internelor.

(2) Sumele recuperate de la părți sau de la alți participanți la proces,

în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, reprezentând

cheltuielile prevăzute la alin. (1), se varsă la bugetul de stat.”

Pe de altă parte, în procesul civil, conform art. 262 alin. (2) C.pr.civ.,

„în cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea

procurorului în procesul pornit de acesta în condițiile prevăzute la art. 92

alin. (1), instanța va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a

12

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p.

339. 13

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie

2005.


probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina

ambelor părți”.

În faza prealabilă a procedurii de punere sub interdicție, procurorul nu

acționează ca organ de urmărire penală, deci nu îndeplinește o funcție

judiciară în cadrul unui proces penal, astfel încât dispozițiile din Ordonanța

Guvernului nr. 1/2000 nu sunt incidente. Dimpotrivă, în această procedură

sunt aplicabile dispozițiile art. 262 alin. (2) C.pr.civ. Avizul comisiei de

specialiști este o probă ce trebuie administrată în mod obligatoriu prin

mijlocirea parchetului, astfel încât judecătorul căruia i s-a repartizat cererea

poate stabili avansarea acestor cheltuieli de către partea care a formulat

cererea.

7. Unele unități de parchet au ridicat problema instituției competente

să desemneze curatorul special în cadrul procedurii de punere sub interdicție

judecătorească, având în vedere dispozițiile legale prevăzute în art. 938 alin.

(3) teza I C.pr.civ., art. 167 C.civ. și art. 229 alin. (1), (2) lit. a) și alin. (3) din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind

Codul civil, respectiv: instanța învestită cu cererea de punere sub interdicție,

președintele instanței, instanța de tutelă sau autoritatea tutelară. În această

privință, de lege lata, revine autorității tutelare competența de a numi

curatorul în procedura punerii sub interdicție. Având în vedere art. 12

3 din Legea nr. 76/2012, text introdus prin art.

VII din Legea nr. 138/2014, în vigoare de la 19 octombrie 2014, potrivit

căruia, prin sintagma „președintele instanței din art. 937” (devenit art. 938,

după republicarea Codului de procedură civilă) se înțelege ,,președintele

completului de judecată”, opinăm că, în prezent, este exclusă competența

președintelui instanței în ceea ce privește numirea curatorului. Această normă

legală are valoarea unei legi interpretative care nu retroactivează, potrivit art.

9 alin. (2) C.civ., astfel încât se va aplica de la data intrării în vigoare a Legii

nr. 138/2014.

Pe de altă parte, art. 938 alin. (1) teza I C.pr.civ. trimite la dispozițiile

Codului Civil în ceea ce privește numirea curatorului în faza necontencioasă a

procedurii punerii sub interdicție, iar conform art. 167 C.civ., în caz de nevoie

și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească,

instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și

reprezentarea celui a cărui punere sub interdicție a fost cerută, precum și

pentru administrarea bunurilor acestuia.

Potrivit art. 229 alin. (1), (2) lit. a), (32) și (3

3) din Legea nr. 71/2011:

„(1) Organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de

familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.


(2) Până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării

instanței de tutelă:

a) atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de

instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și

familie;

[…]

(32) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1),

numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la

încheierea actelor de dispoziție sau la dezbaterea procedurii succesorale se

face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest

din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanță.

(33) Dispozițiile alin. (3

2) se aplică în mod corespunzător și în cazul

numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil (sublinierea

noastră A.E. Constantin).”

Alineatul (33) a fost introdus în art. 229 din Legea nr. 71/2011 prin

Legea nr. 54/201314

pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

120/2011 privind prorogarea unor termene și pentru modificarea și

completarea unor acte normative, care a intrat în vigoare la 21 martie 2013.

Prin urmare, antinomia juridică se rezolvă pe baza principiului lex

posteriori derogant lex anteriori, astfel încât ultima voință exprimată de către

legiuitor prin art. 229 alin. (33) din Legea nr. 71/2011 are prioritate. Prin

această reglementare adoptată la un interval de aproximativ o lună de la data

intrării în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013),

legiuitorul a înțeles să proroge până la data indicată în alin. (1) al articolului

sus-menționat aplicarea dispozițiilor referitoare la desemnarea curatorului

special de către președintele instanței/completul învestit cu cererea de punere

sub interdicție, chiar dacă, din perspectiva art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 71/2011 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) C.pr.civ., acest complet

îndeplinește funcțiile instanței de tutelă prevăzute de Codul civil. La această

concluzie se ajunge și prin interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 229 din

Legea nr. 71/2011, alin. (33) constituind o derogare de la norma tranzitorie din

alin. (2) al aceluiași articol.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 C.pr.civ., dispozițiile legii de

procedură noi se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după

intrarea acesteia în vigoare. Chiar dacă se regăsește în legea generală de drept

civil substanțial, art. 167 C.civ., în componenta referitoare la competența

numirii curatorului special, cuprinde norme de procedură. Aceeași natură

juridică o au și dispozițiile art. 229 din Legea nr. 71/2011. Așadar, în cazul

14

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 19 martie 2013.


cererilor de punere sub interdicție introduse în perioada 15 februarie 2013-21

martie 2013, competența desemnării curatorului special, potrivit art. 937 alin.

(3) teza I C.pr.civ. în forma republicată anterior modificărilor aduse prin

Legea nr. 138/2014, revenea președintelui instanței, iar pentru procesele

începute după 21 martie 2013, autorității tutelare.

Nu s-ar putea considera că, prin Legea nr. 138/2014, art. 229 alin. (33)

din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat implicit, deoarece, pe de o parte, potrivit

normelor de tehnică legislativă, abrogarea trebuie să fie expresă direct sau

indirectă, nefiind recunoscute evenimentele legislative implicite, iar, pe de

altă parte, art. 123 din Legea nr. 76/2012 se referă la toate atribuțiile care,

potrivit art. 937 (devenit art. 938) C.pr.civ., reveneau președintelui instanței,

nu doar la numirea curatorului special.

În fine, atunci când necesitatea numirii curatorului special apare în

faza contencioasă a procedurii, spre exemplu, în ipoteza în care internarea

persoanei s-a dispus după începerea judecății, fiind evident că aceasta este în

imposibilitate de a se prezenta personal și, potrivit dispozițiilor generale din

art. 58 C.pr.civ., numirea curatorului se face de către instanța care judecă

procesul, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru

fiecare instanță, totuși dispozițiile art. 938 C.pr.civ. coroborate cu cele ale art.

167 C.civ. și art. 229 alin. (33) din Legea nr. 71/2011 constituie norme

speciale aplicabile prioritar în procedura punerii sub interdicție, astfel încât, și

în faza de judecată, autoritatea tutelară va fi cea care va numi curatorul

special.

ÎNCHEIEREA DE SUSPENDARE A JUDECĂŢII, ÎN TEMEIUL ART.

1551 DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ ANTERIOR (DIN 1865),

ÎN VIGOARE LA DATA ÎNCEPERII PROCESULUI. EXPERTIZA

MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ. IMPOSIBILITATEA

EXAMINĂRII NEMIJLOCITE A PERSOANEI DE CĂTRE COMISIA

DE MEDICI SPECIALIŞTI. REFUZUL DE PREZENTARE LA

INSTITUTUL NAȚIONAL DE MEDICINĂ LEGALĂ PENTRU

EXAMINARE. EFECTUAREA EXPERTIZEI PE BAZA ACTELOR

DE LA DOSARUL MEDICAL

ABSTRACT

By ruling that the trial of the case cannot proceed in the context of

the defendant’s refusal to go to the National Institute of Forensic

Medicine for psychiatric evaluation, the court misapplied the

provisions of art. 1551 of the previous Code of civil procedure (of

1865), disregarding its own dismissals ruled in a previous

cassation decision, in which the court decided to re-try the case,

the reason being that at the time the expertise was made during

the previous stages of the procedure, the Commission for the first

psychiatric forensic evaluation “did not have access to the case file,

but only the observation sheet and the social enquiry”, in the

circumstances in which the case file also contained “the witness

statements”. And this procedural flaw could be made right during

the re-trial, by sending the case file – with medical papers, witness

statements – to the court, so that an evaluation be made.

Moreover, by imposing on the defendant the obligation to be

personally present before the medical commission, so that they can

draw a conclusion afterwards – in the context of her refusal to be

present – relating to the impossibility of conducting the trial,

conflicts both with the earlier dismissals ruled by the court (who

considered only the transmission of the case file as necessary, and

not the presence of the person as well), and with the case law of the

European Court of Human Rights on the measures that can be

taken against a person whose lack of discernment is claimed

(Winterwerp v. The Netherlands).

Key words: suspension of judgement, procedural obligations,

psychiatric forensic expertise, direct examination of the person,

refusal to show, medical record.


Curtea de Apel București, S. a III-a civ. și pentru cauze cu minori și de

familie a dispus, în baza art. 1551 din Codul de procedură civilă anterior (în

continuare C.pr.civ. din 1865), suspendarea judecății apelului declarat de către

pârâtă pentru „neîndeplinirea obligației procesuale stabilite de instanță, de a se

prezenta la Institutul Național de Medicină Legală, în vederea efectuării

expertizei medico legale psihiatrice”, față de obiectul dosarului, vizând

punerea sub interdicție a acesteia.

Împotriva încheierii de suspendare, pârâta a declarat, înăuntrul

termenului legal, recurs, apreciat ca fiind admisibil în baza art. 493 alin. (7)

din noul Cod de procedură civilă (în continuare C.pr.civ.).

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că este greșită măsura de

suspendare a judecății, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești și

încălcând regulile de procedură, atunci când a obligat-o pe recurentă să se

prezinte la efectuarea expertizei psihiatrice, deși nu există o astfel de obligație

legală în sarcina persoanei față de care se cere punerea sub interdicție, aceasta

având dreptul să refuze.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat că acestea sunt fondate sub aspectul care vizează nesocotirea

regulilor de procedură în desfășurarea judecății, fiind încadrabile în

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.

Astfel, statuând că judecata cauzei nu poate continua în contextul

refuzului pârâtei de a se prezenta la Institutul Național de Medicină Legală

pentru efectuarea expertizei psihiatrice, instanța a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 1551 C.pr.civ. din 1865, nesocotind propriile dezlegări date

printr-o decizie de casare anterioară, prin care a reținut cauza spre rejudecare,

motivul fiind faptul că la momentul întocmirii expertizei în etapele procesuale

anterioare, Comisia de primă expertiză medico-legală psihiatrică „nu a avut la

dispoziție dosarul cauzei, ci numai foaia de observație și ancheta socială”, în

condițiile în care în dosar „se mai aflau și declarațiile date de martori”. Or,

acest viciu procedural astfel constatat putea fi complinit la rejudecare, prin

transmiterea dosarului instanței – conținând acte medicale, declarații de

martori – în vederea întocmirii expertizei.

Impunând în sarcina pârâtei, suplimentar, obligația de a fi prezentă

personal în fața comisiei medicale, pentru a trage apoi concluzia – în

contextul refuzului de prezentare al acesteia – imposibilității desfășurării

judecății, vine în conflict, deopotrivă, cu dezlegările anterioare ale instanței

(care a găsit necesară doar transmiterea dosarului, nu și prezența personală a

părții), precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(denumită în continuare C.E.D.O.) în legătură cu măsurile ce pot fi luate față

de o persoană a cărei lipsă de discernământ se pretinde.

Încheierea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 1551 din Codul de… 239

Astfel, C.E.D.O. a statuat că „natura situației ce are a fi demonstrată

în fața autorităților naționale competente cu privire la starea de sănătate a

persoanei, anume că ea prezintă o tulburare mintală reală, impune realizarea

unei expertize medicale obiective”. În acest sens, s-a reținut că, dacă persoana

în cauză refuză să se prezinte pentru a fi consultată, este necesară evaluarea

făcută de către un medic specialist, în baza dosarului pacientului, în caz

contrar neputându-se susține că alienarea persoanei în cauză a fost stabilită în

mod convingător (cauza Winterwerp contra Olandei, Hotărârea din 24

octombrie 1979, paragr. 47).

Așadar, refuzul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită de a

se prezenta în vederea unei evaluări medicale directe, pe de o parte, nu poate

fi sancționat în sensul obligării contra voinței sale, iar, pe de altă parte, lasă

deschisă posibilitatea diagnosticării și expertizării pe baza dosarului instanței.

De aceea, luând măsura de suspendare a judecății, instanța a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 1551 C.pr.civ. din 1865, în contextul în care

aceasta dispune și de alte mijloace de probațiune pe baza cărora să realizeze

judecata, respectiv: declarații de martori, audierea directă a persoanei a cărei

punere sub interdicție se solicită, inclusiv transmiterea dosarului Institutului

Național de Medicină Legală (pe acest din urmă aspect, impunându-se, cum

s-a menționat, propriile dezlegări jurisdicționale din decizia de casare).

În consecință, constatând caracterul nelegal al încheierii de suspendare

și astfel incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., recursul a fost admis,

casată încheierea și cauza trimisă spre continuarea judecății la aceeași

instanță.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, S. I civ., Dec. nr. 734/20171)

NOTĂ. 1. Soluția casării cu trimitere spre rejudecare este corectă. Un

argument în plus ar fi fost și acela că suspendarea judecății cauzei, în temeiul

art. 1551 C.pr.civ. din 1865, corespunzător art. 242 alin. (1) C.pr.civ., poate fi

dispusă atunci când instanța constată că desfășurarea normală a procesului

este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor

stabilite în sarcina acesteia, în cursul judecății, potrivit legii.

Astfel, formal, din perspectiva conținutului normei textului aplicat de

către instanța de apel, obligația procesuală trebuia să fi fost stabilită anterior

în sarcina reclamantului, iar nu a părții adverse, astfel încât dispozițiile art.

1551 C.pr.civ. din 1865 nu puteau constitui temei legal pentru suspendarea

judecării cauzei. Or, obligația de prezentare în fața comisiei de medici

1 Disponibilă pe site-ul www.scj.ro.


specialiști, în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, fusese

stabilită de către instanța de apel în sarcina pârâtei.

2. Discutabilă însă este soluționarea recursului prin aplicarea

dispozițiilor noului Cod de procedură civilă.

În aceste context, amintim că, potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai

proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare;

procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități

militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a noului Cod

de procedură civilă sunt supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la

instanță după această dată.

În condițiile în care procesul a început sub imperiul Codului de

procedură civilă anterior, acesta era guvernat în totalitate de prevederile

acestui cod, astfel încât recursul era admisibil în temeiul art. 299 alin. (1) teza

I și alin. (2) C.pr.civ. din 1865 și art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară2, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

caracterul fondat al căii de atac exercitate putând fi examinat în raport cu

motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 1-9 din codul sus-menționat.

3. Pe de altă parte, un adagiu ne relevă că nemo potest praecise cogi

ad factum, iar până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de

punere sub interdicție, o persoană este prezumată că are toate aptitudinile

intelectuale și volitive pentru a-și îngriji propriile interese, neputând fi

constrânsă, decât prin mijloacele prevăzute de lege, să dea, să facă sau să nu

facă ceva.

Speța pune în discuție însă o problemă interesantă, din perspectiva

posibilității efectuării expertizei medico-legale psihiatrice exclusiv pe baza

documentației de la dosarul medical al persoanei a cărei punere sub interdicție

este solicitată.

Analiza este mult mai complexă și transcende unui simplu formalism

al legii, de vreme ce, astfel cum se va arăta în continuare, ascultarea

nemijlocită, de către instanță, a persoanei a cărei punere sub interdicție este

solicitată și expertizarea medico-legală psihiatrică prin examinarea directă a

persoanei, de către medicii specialiști, constituie, în dreptul național, solide

garanții de natură a preveni admiterea, cu prea multă ușurință, a unei cereri de

punere sub interdicție, date fiind consecințele acestei măsuri asupra capacității

juridice a persoanei, și contrabalansează eventualele cereri formulate în scop

vexatoriu ori cu intenții veroase.


2005.

Încheierea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 1551 din Codul de… 241

3.1. Astfel, ascultarea persoanei ce urmează a fi pusă sub interdicție

este obligatorie, chiar dacă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică

rezultă că discernământul este abolit, întrucât aplicarea acestei dispoziții

legale permite instanței să perceapă în mod nemijlocit starea mintală a

persoanei.

Ascultarea nu se derulează sub forma unui interogatoriu, ci vizează

exclusiv constatarea stării sale mintale3.

De altfel, în jurisprudența formată sub imperiul Decretului nr.

32/19544, instanța supremă a casat hotărâri judecătorești prin care s-a dispus

punerea sub interdicție fără ascultarea persoanei, pentru a se constata starea de

sănătate mintală a acesteia5 și, în măsura în care ascultarea nu a fost posibilă,

întrucât, cu toate demersurile efectuate, nu s-a putut identifica locul unde

persoana respectivă se afla, cererea a fost respinsă6.

Potrivit art. 940 alin. (2) C.pr.civ., regula este audierea la sediul

instanței a persoanei a cărei punere sub interdicție a fost solicitată. Doar cu

titlu de excepție, dacă persoana respectivă nu este în stare să se înfățișeze în

instanță, ea poate fi ascultată la locul unde se găsește.

Este important ca demnitatea ființei umane să fie respectată în această

procedură, astfel încât atunci când deplasarea persoanei care urmează să fie

audiată ar conduce la expunerea acesteia unui tratament degradant, instanța

învestită cu soluționarea cererii ar putea considera că acesta constituie un

motiv obiectiv pentru care audierea nu se poate face la sediul instanței.

Întrucât ascultarea nemijlocită de către instanță este o importantă garanție cu

rol de ocrotire, instanța nu poate renunța la audiere decât atunci când persoana

nu poate fi găsită, deși au fost luate toate măsurile pentru localizarea sa.

De altfel, în doctrină s-a arătat că dispozițiile de drept substanțial

referitoare la punerea sub interdicție trebuie interpretate restrictiv, astfel încât,

în alte condiții (fie chiar asemănătoare), punerea sub interdicție să nu fie

incidentă pentru a nu exista riscul ca o persoană sănătoasă psihic ori afectată

de o psihoză sau chiar lipsită doar pasager de discernământ să fie pusă sub

interdicție7.

3 C.C. Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul

Juridic, București, 2013, p. 69-70; I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe

articole, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 1213. 4 În prezent, abrogat.

5 Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr.

6398/2005, disponibilă pe site-ul www.scj.ro. 6 Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr.

4530/2005, disponibilă pe site-ul www.scj.ro. 7 O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod

civil, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 383.


Atunci când există probe certe în sensul că persoana respectivă se

sustrage de la audierea sa, instanța poate constata imposibilitatea de audiere a

bolnavului și să purceadă la soluționarea cauzei, în baza probelor administrate

pe care le va aprecia potrivit art. 264 C.pr.civ.8

3.2. Pe de altă parte, potrivit art. 28 alin. (1) din Normele procedurale

privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale,

aprobate prin Ordinul comun nr. 1.134/C/2000 și nr. 255/2000 emis de către

ministrul justiției și ministrul sănătății9, expertiza medico-legală psihiatrică se

face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii

alcătuite dintr-un medic legist, care este președintele comisiei, și 2 medici

psihiatri. Aceste comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor

medico-legale.

Comparativ cu jurisprudența C.E.D.O., norma națională care impune

examinarea nemijlocită de către comisia din cadrul Institutului Național de

Medicină Legală este mai favorabilă persoanei a cărei punere sub interdicție a

fost solicitată, de vreme ce această cerință constituie o garanție suplimentară

pentru a se stabili în mod convingător că discernământul persoanei este abolit.

În scopul întocmirii expertizei, instanța de fond ar putea să evalueze

dacă se poate dispune internarea nevoluntară, în condițiile Legii sănătății

mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/200210

,

republicată, ori internarea provizorie, în condițiile art. 939 C.pr.civ. Atunci

când internarea nu este posibilă, iar expertiza medico-legală psihiatrică nu

poate fi efectuată, aceasta fiind singura probă științifică prin care se poate

stabili dacă o persoană are discernământul necesar pentru a se îngriji de

interesele sale, cererea de punere sub interdicție ar trebui respinsă.

8 Consecințele imposibilității obiective a ascultării persoanei, respectiv dacă instanța

trebuie să respingă cererea sau o poate admite, nu sunt pe deplin lămurite. În jurisprudența

instanței supreme s-a considerat că, în asemenea împrejurări, instanța va constata

imposibilitatea de audiere a bolnavului și, pe baza probelor administrate va putea dispune

punerea sub interdicție a acelei persoane; a decide altfel ar însemna ca, datorită unui

formalism excesiv, să rămână fără eficiență juridică o instituție menită a asigura ocrotirea

persoanei bolnave (Curtea Supremă de Justiție, S. civ., Dec. nr. 2880/2000, în Buletinul

jurisprudenței 2000, p. 141-142; Curtea Supremă de Justiție, S. civ., Dec. nr. 3209/1998, în

Buletinul jurisprudenței 1999, p. 58, apud I. Leș, op. cit., p. 1213). În sensul că, în aceeași

ipoteză, cererea trebuie respinsă, a se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de

proprietate intelectuală, Dec. nr. 4530/2005, cit. supra. 9 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 19 septembrie 2000.


2012.

DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

ÎN MATERIE PENALĂ

EVAZIUNEA FISCALĂ PREVĂZUTĂ ÎN ART. 9 ALIN. (1) LIT. B) ŞI

C) DIN LEGEA NR. 241/2005. INFRACŢIUNE UNICĂ.

ADMISIBILITATE

ABSTRACT

The actions and inactions stated in art. 9 par. (1) b) and c) of Law

no. 241/2005 on the prevention of and fight against tax evasion,

referring to the same trading company, are alternative ways for

committing the act, and constitute a single offense of tax evasion as

set out by art. 9 par. (1) b) and c) of the aforementioned law.

Key words: tax evasion, single offense, alternative way for

committing the offense.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul normativ

vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

25/2017

Completul

pentru

dezlegarea

unor

chestiuni

de drept în

materie

penală

Legea nr.

241/2005 pentru

prevenirea și

combaterea

evaziunii

fiscale1, cu

modificările

ulterioare

Art. 9 alin.

(1) lit. b)

și c)

Dezlegarea unor

chestiuni de drept

cu privire la

infracțiunea de

evaziune fiscală

prevăzută în art. 9

alin. (1) lit. b) și

c) din Legea nr.

Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,

procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare

și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,

Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări

Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru

studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare

criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,

e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005.

244 Gheorghe Ivan

241/2005

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 28 noiembrie

2017, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare

Dec. Î.C.C.J.) nr. 25/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept

referitoare la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b)

și c) din Legea nr. 241/2005.

Obiectul chestiunii de drept:

,,Dacă acțiunile enumerate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 reprezintă modalități normative distincte de săvârșire a infracțiunii

de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al

infracțiunii unice de evaziune fiscală.”

Dispoziții legale incidente:

Art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005:

,,(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu

închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte

săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:

[…]

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori

în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor realizate;

c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a

cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor

operațiuni fictive;

[…]”

Dec. Î.C.C.J. nr. 25/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 25/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

sesizarea formulată de către C. Ap. București, S. pen., în dosarul nr.

27.155/3/2013 (3.289/2014), și a stabilit că:

,,Acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care

se referă la aceeași societate comercială, reprezintă variante alternative de

săvârșire a faptei, constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru

prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.”

Evaziunea fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea… 245

Argumentele Î.C.C.J.:

Dezlegarea chestiunii de drept enunțate mai sus trebuie abordată din

cel puțin două perspective:

– prima are în vedere evoluția legislativă în materia infracțiunii de

evaziune fiscală;

– a doua se referă la distincția ce se impune a fi făcută între noțiunile

de ,,acțiune” și ,,inacțiune” care reprezintă modalități alternative sub care se

prezintă fapta în sensul legii penale, respectiv variantele tip de infracțiune

(când se reține concursul de infracțiuni) și variantele de incriminare (când

nu se poate reține un concurs de infracțiuni).

În fine, prezintă relevanță distincția dintre infracțiunile de comisiune

și infracțiunile de omisiune.

Sub primul aspect se reține că infracțiunea de evaziune fiscală a fost

reglementată inițial prin art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea

evaziunii fiscale2, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia:

,,Fapta de a nu evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în

întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care

nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori

diminuarea impozitului, taxei și a contribuției, se pedepsește cu închisoarea

de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amenda de la

1.000.000 la 10.000.000 lei”.

Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în

mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției3, cu modificările și

completările ulterioare, au fost abrogate dispozițiile art. 13-16 din Legea nr.

87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, iar prin art. 11 lit. c) din prima

lege4 se prevedea că ,,omisiunea în tot sau în parte a evidențierii în acte

contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate

sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli

nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuția,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi”.

Ulterior, prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea

evaziunii fiscale, potrivit art. 9 alin. (1) ,,constituie infracțiuni de evaziune

fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor

drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

2 În prezent, abrogată.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

4 În prezent, art. 11 din Legea nr. 161/2003 are un alt conținut.

246 Gheorghe Ivan

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile

ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a

veniturilor realizate;




d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii

ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace

de stocare a datelor;

e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau

alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau

vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu

privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de

către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile

Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală.”

Omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în

alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate – art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 –, constă în

neînregistrarea în aceste documente a unor surse impozabile ori taxabile

realizate de către contribuabil. Conținutul infracțiunii este realizat indiferent

de împrejurarea că există sau nu o evidență contabilă. Ceea ce interesează la

această modalitate de săvârșire a infracțiunii nu sunt atât operațiunile

comerciale, ci veniturile, întrucât ceea ce determină realizarea obligației

fiscale este obținerea unui venit.

Şi în cazul evidențierii, în actele contabile sau în alte documente

legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea

altor operațiuni fictive – art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 –, ceea

ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operațiunea neevidențiată, ci

venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se

realitatea, cu consecința eludării obligațiilor fiscale.

În ambele variante, modalitățile faptice de săvârșire a infracțiunii de

evaziune fiscală au același scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale.

În fine, potrivit art. 43 din Legea contabilității nr. 82/19915,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, ,,efectuarea cu știință

de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în

5 În prezent, articolul sus-menționat este abrogat.


contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor,

rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se

reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește

conform legii”.

Din analiza textelor de lege evocate rezultă că atât fapta de a omite

evidențierea corectă în documentele legale, cât și fapta de a nu evidenția

corect veniturile și cheltuielile au fost incriminate prin aceeași normă,

scopul fiind unul comun, respectiv asigurarea stabilirii de situații fiscale

reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor,

contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor.

Sub cel de-al doilea aspect este necesar a se realiza distincția între

noțiunile de ,,acțiune” și ,,inacțiune”, care reprezintă modalități sub care se

prezintă fapta în sensul legii penale, și infracțiunile comisive (de acțiune),

respectiv infracțiunile omisive (de inacțiune).

Doctrina a statuat că, prin acțiune, se înțelege o manifestare de

voință prin care subiectul urmărește să producă o schimbare, aceasta din

urmă lezând interesul protejat de norma penală.

Spre deosebire de acțiune – ca modalitate de săvârșire a unei fapte

penale –, inacțiunea se circumscrie unui comportament pasiv, o manifestare

de voință realizată prin abținerea subiectului de la îndeplinirea unei obligații

legale. Omisiunea nu se va analiza niciodată in abstracto, ca o simplă

pasivitate, ci va fi evidențiată, întotdeauna, prin raportare la o anumită

acțiune determinată, care îi este cerută subiectului.

Inacțiunea a fost definită în doctrină ca nerealizarea unei acțiuni

posibile pe care subiectul avea obligația juridică de a o realiza sau ca

neefectuarea unei acțiuni așteptate din partea unei persoane. Inacțiunea are

un conținut normativ, determinat de procedura legală, care impune o

anumită obligație.

Acțiunea și inacțiunea – ca modalități de săvârșire a unei fapte

penale – nu se exclud și nu trebuie, așadar, confundate cu infracțiunile

comisive, respectiv cu infracțiunile omisive.

Infracțiunea comisivă constă în săvârșirea unui act pe care legea îl

interzice (a distruge, a sustrage), iar infracțiunea omisivă constă în

nesăvârșirea unui act pe care legea îl ordonă [nedenunțarea unor infracțiuni

contra securității naționale, prevăzute în art. 410 din noul Cod penal (în

continuare C.pen.)].

În fine, relevantă pentru problema de drept analizată este și distincția

ce se impune între infracțiunile cu conținut unic, cele cu conținut alternativ

și cele cu conținuturi alternative.

Infracțiunile cu conținut unic sunt acele infracțiuni ale căror

248 Gheorghe Ivan

elemente constitutive se înfățișează sub o formă unică, exclusivă,

nesusceptibilă de mai multe modalități (bigamia, omorul).

Infracțiunile cu conținut alternativ sunt acele infracțiuni pentru care

legea prevede variante alternative ale elementului material al laturii

obiective, variante echivalente sub aspectul semnificației lor penale.

Spre deosebire de infracțiunile cu conținut alternativ care, în esență,

presupun existența mai multor modalități de săvârșire a faptei, infracțiunile

cu conținuturi alternative sunt acele infracțiuni în cazul cărora legiuitorul

regrupează, sub aceeași denumire, două sau mai multe infracțiuni de sine

stătătoare.

Delimitarea dintre infracțiunile cu conținut unic, infracțiunile cu

conținut alternativ și infracțiunile cu conținuturi alternative prezintă

importanță sub aspectul efectelor diferite care apar în cazul realizării mai

multor variante alternative de comitere.

Astfel, în cazul infracțiunilor cu conținut alternativ, modalitățile

diferite, prevăzute în norma de incriminare, nu generează un concurs de

infracțiuni, nu afectează unitatea infracțiunii.

Dimpotrivă, în cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, dacă se

realizează mai multe dintre aceste conținuturi, ne vom afla în prezența unui

concurs de infracțiuni.

Raportând distincțiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept

supusă dezlegării, rezultă că ne aflăm în prezența unei infracțiuni unice de

evaziune fiscală, și nu în prezența unui concurs de infracțiuni, neputându-se

reține o infracțiune cu conținuturi alternative, ci o infracțiune cu conținut

alternativ, variantele alternative de săvârșire a faptei fiind echivalente sub

aspectul semnificației lor penale.

La aceeași concluzie se ajunge și prin interpretarea literală a textului,

care reflectă, în mod neechivoc, intenția legiuitorului de a stabili mai multe

modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de

evaziune fiscală, și nu infracțiuni distincte de evaziune fiscală.

Omisiunea, respectiv evidențierea în actele contabile sau în alte

documente legale a unor operațiuni nereale, fictive, în aceleași împrejurări,

cu privire la una sau mai multe societăți comerciale, existența unor intervale

scurte de timp și o rezoluție infracțională unică ori săvârșirea faptelor la

intervale mari de timp și în baza unor rezoluții infracționale distincte fie

conferă faptelor caracter continuat, fie determină existența unui concurs real

de infracțiuni, acest atribut revenind exclusiv autorității judiciare chemate să

aplice legea.

Concluzionând, se reține că acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9

alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, care se referă la aceeași


societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei,

constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin.

(1) lit. b) și c) din legea anterior menționată.

Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din

Legea nr. 241/2005 relevă, în mod evident, intenția legiuitorului de a stabili

mai multe modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice

de evaziune fiscală, și nu infracțiuni distincte de evaziune fiscală; de altfel,

aceeași concluzie se impune și cu privire la celelalte acțiuni/inacțiuni

prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) și d)-g) din legea sus-menționată6,

scopul – sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale – fiind acela care

le reunește într-o infracțiune unică.

2. Denumirile uzitate de către instanța supremă nu par a fi cele mai

potrivite, cunoscându-se că singularul permite și existența pluralului

(infracțiunea cu conținut alternativ/infracțiunile cu conținuturi alternative);

în cazul acestor infracțiuni, legea prevede modalități normative alternative

ale elementului material al laturii obiective, motiv pentru care ele rămân

unice chiar dacă sunt realizate două sau mai multe dintre modalități7. Atunci

6 ,,Art. 9

(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2

ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de

la îndeplinirea obligațiilor fiscale (sublinierea noastră Gh. Ivan):

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

[…]

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor

de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace

de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin

nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau

secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe

persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală

și ale Codului de procedură penală.

[…]” 7 De pildă, delapidarea prevăzută în art. 295 alin. (1) C.pen., cu următorul conținut:

,,Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său

ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se

pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o

funcție publică (sublinierea noastră Gh. Ivan).”

A se vedea, în acest sens, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală

conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017,

p. 70-71.

250 Gheorghe Ivan

când legiuitorul reunește, sub aceeași denumire, două sau mai multe

infracțiuni de sine stătătoare, întrucât există anumite legături între ele,

infracțiunea absorbantă devine unică, dar complexă, adică având un conținut

complex.

Dacă nu există nicio legătură, infracțiunile respective sunt

independente, și nu alternative (deci, care ar putea să ia pe rând una locul

alteia8), existând astfel un concurs de infracțiuni, în ipoteza săvârșirii a două

sau mai multe dintre ele; chiar dacă poartă aceeași denumire, ele reprezintă

variante de tip ale aceleiași infracțiuni9; în atari condiții, am putea folosi

noțiunea de infracțiune cu pluralitate de conținuturi de bază (tip).

3. Într-o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite au statuat:

,,Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Stabilesc că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în

actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau

în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale

ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de

evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind

8 Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic Gold,

București, 2016, p. 34. 9 Cum ar fi abuzul în serviciu prevăzut în art. 297 C.pen., cu următorul conținut:

,,(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu

îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori

o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei

persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării

dreptului de a ocupa o funcție publică (prima variantă de tip, adăugirea noastră Gh. Ivan).

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori

creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine

etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate,

boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA (a doua variantă de tip, adăugirea noastră

Gh. Ivan).”

A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.

413-423. În același sens, V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a,

actualizată cu modificările noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.

148.


incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991

– Legea contabilității10

, raportat la art. 289 din Codul penal11

, aceste

activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a

infracțiunii de evaziune fiscală (sublinierea noastră Gh. Ivan).”12

Deci,

falsul intelectual este absorbit în infracțiunea de evaziune fiscală, aceasta

fiind complexă.

10

În prezent, art. 43 din Legea nr. 82/1991 este abrogat. Acesta avea următorul

conținut:

,,Efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a

înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor,

rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț,

constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii.” 11

Articolul 289 era în Codul penal anterior (din 1969), având denumirea ,,Falsul

intelectual”. 12

Dec. nr. 4/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din

22 decembrie 2008.

B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL

LEGII

RAPORTUL DINTRE INFRACŢIUNILE DE EVAZIUNE FISCALĂ,

FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ ȘI UZ DE FALS.

SUBZISTENȚA PRIMEI INFRACȚIUNI. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

The act of recording, in the accounting documents or other legal

documents, expenses not based on actual operations, or recording

other fictitious operations by using fake fiscal invoices and

receipts for the purpose of avoiding tax obligations constitutes

only the offense of tax evasion set out by art. 9 par. (1) c) of Law

no. 241/2005 for the prevention of and fight against tax evasion;

this excludes the offenses of forgery in deeds under private

signature and use of forgery.

Key words: tax evasion, forgery in deeds under private signature,

offense, use of forgery.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul

normativ vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

21/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

1. Legea nr.

241/2005

pentru

prevenirea și

combaterea

evaziunii

fiscale1, cu

modificările

ulterioare

2. Codul penal

1. Art. 9 alin.

(1) lit. c)

2. Art. 322 și

art. 323

Interpretarea și

aplicarea unitară

a dispozițiilor

art. 9 alin. (1)

lit. c) din Legea

nr. 241/2005,

art. 322 și art.

323 din Codul

penal

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 27 decembrie


Dec. Î.C.C.J.) nr. 21/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.

Obiectul recursului în interesul legii:

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005.

Raportul dintre infracţiunile de evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub… 253

<<Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea

juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente

legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea

altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe

de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu

recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării

comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale ,,fantomă”, în

scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre

infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de

fals prevăzute în art. 322 și art. 323 din Codul penal.>>


– Art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005:

,,(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu



[…]




[…]”

– Art. 322 din Codul penal, având denumirea marginală ,,Falsul în

înscrisuri sub semnătură privată”, cu următorul conținut:

,,(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul

dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește

înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea

producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la



– Art. 323 din Codul penal, având denumirea marginală ,,Uzul de

fals”, cu următorul conținut:

,,Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând

că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu

închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și

cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub

semnătură privată.”

Dec. Î.C.C.J. nr. 21/2017 dispozitiv:


254 Gheorghe Ivan

recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:

,,Fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente

legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea

altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale

falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale,

constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.”


În dezlegarea problemei de drept care a creat divergența de practică

judiciară, sesizată prin recursul în interesul legii, trebuie a se porni, față de

elementele care determină această diferențiere jurisprudențială, în mod

evident, de la elementul material al infracțiunilor aflate în discuție, ca parte

a laturii obiective, element în raport cu care se poate determina tipicitatea

obiectivă a acestora pentru a se stabili posibilitatea reținerii comiterii

infracțiunilor în stare de concurs ideal ori a unei infracțiuni unice.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 241/2005, ,,constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu



[…]




[…]”

Potrivit prevederilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2015, constituie o

operațiune fictivă aceea prin care se realizează ,,disimularea realității prin

crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există”.

Expresia ,,documente legale” este definită, în art. 2 lit. c) din Legea

nr. 241/2005, ca fiind documentele prevăzute în Codul fiscal, Codul de

procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/19912,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și în

reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora.

Totodată, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice

operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul

efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate,

dobândind astfel calitatea de document justificativ.

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008.


Unele dintre cele mai utilizate documente justificativ-contabile sunt

factura, respectiv chitanța, al căror regim juridic este reglementat, de pildă,

prin art. 319 din Codul fiscal (Legea nr. 227/20153, cu modificările și

completările ulterioare), Ordinul nr. 2.634/2015 privind documentele

financiar-contabile al Ministerului Finanțelor Publice4.

Rezultă, în mod indubitabil, faptul că elementul material al

infracțiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin art. 9 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se poate realiza doar printr-o acțiune de

evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de

document justificativ, facturi și chitanțe, a unor cheltuieli care nu au avut o

existență reală pentru că nu au fost determinate de operațiuni reale ori în

evidențierea în actele contabile a unor operațiuni fictive.

Prin acțiunea sa, făptuitorul alterează conținutul evidențelor

contabile ori al altor documente legale, cu relevanță, facturi fiscale ori

chitanțe, evidențiind cheltuieli care nu au o existență reală ori operațiuni

fictive.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) din Codul

penal (în continuare C.pen.), ,,falsificarea unui înscris sub semnătură privată

prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă

făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane

spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice (...)” constituie

infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. În cazul acestei

infracțiuni, elementul material este constituit din acțiunea făptuitorului de a

falsifica un înscris sub semnătură privată prin vreuna dintre modalitățile

prevăzute în art. 320 C.pen., respectiv prin contrafacerea scrierii ori a

subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod. De asemenea, acțiunea poate

fi, potrivit prevederilor art. 321 din același cod, aceea de a falsifica un

înscris prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau

împrejurări.

În fine, în cazul infracțiunii prevăzute în art. 323 C.pen., uzul de fals,

aceasta constă în ,,folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată,

cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice (...)”.

Elementul material al acestei infracțiuni este reprezentat de acțiunea de

folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată, fals, în condițiile în

care făptuitorul cunoaște faptul că acesta este fals, în vederea producerii

unei consecințe juridice.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie

2015. 4 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 910 din 9 decembrie 2015.

256 Gheorghe Ivan

Comparând elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată cu cel al infracțiunii de evaziune în forma prevăzută în

art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se observă că acestea sunt

similare, în sensul că activitatea desfășurată de către făptuitor vizează

falsificarea conținutului unor înscrisuri sub semnătură privată prin atestarea

unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, în cazul

infracțiunii prevăzute de legea specială, cerința esențială fiind ca înscrisurile

asupra cărora se acționează să fie actele contabile sau alte documente legale,

facturi ori chitanțe, toate aceste acțiuni urmărind scopul special prevăzut de

norma de incriminare, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale prin reducerea bazei impozabile.

Activitatea infracțională poate viza doar evidențele contabile,

respectiv alte documente legale, care în condițiile în care stau la baza

înregistrărilor în contabilitate dobândesc calitatea de document justificativ

ori poate viza ambele categorii de înscrisuri.

Similară este situația în cazul în care se realizează comparația între

elementul material al infracțiunii de uz de fals și cel al infracțiunii de

evaziune în forma prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005,

făptuitorul alterând conținutul evidențelor fiscale prin înregistrarea unor

documente justificative falsificate în prealabil de alte persoane, lucru pe care

acesta îl cunoaște, urmărind scopul special prevăzut de norma de

incriminare, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale prin

reducerea bazei impozabile.

În aceste condiții, activitatea făptuitorului de evidențiere, în actele

contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază

operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza

înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în

numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au

avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților

comerciale ,,fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor

fiscale nu poate primi o încadrare juridică dublă. Nu se poate reține în

sarcina sa comiterea atât a infracțiunii de evaziune fiscală, cât și a

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori a infracțiunii de uz

de fals, aflate în concurs ideal, acțiunea sa unică fiind cea specifică primei

infracțiuni sus-menționate, care are caracterul unei forme particulare de fals

în înscrisuri sub semnătură privată ori uz de fals, fiind în prezența unei

norme speciale care are prioritate de aplicare în raport cu norma generală.

Aplicarea principiului specialia generalibus derogant se impune în

condițiile în care infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

241/2005 reprezintă o formă particulară a infracțiunilor de fals


sus-menționate. Particularitatea acesteia rezidă în faptul că obiectul material

al infracțiunii este constituit din documentele legale, ca facturile și

chitanțele, înscrisuri care dobândesc în condițiile menționate anterior

calitatea de documente justificative, în vreme ce în cazul infracțiunii de fals

în înscrisuri sub semnătură privată, obiectul material este unul general,

respectiv orice înscris sub semnătură privată. Similară este situația în cazul

infracțiunii de uz de fals, în privința căreia obiectul material este, de

asemenea, unul general, respectiv înscrisul falsificat în prealabil.

Pe cale de consecință, având în vedere că infracțiunea prevăzută în

art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 reprezintă o variantă specială a

infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals,

prevăzută într-o normă penală cuprinsă într-o lege specială, încadrarea

juridică a acțiunilor făptuitorului constând în înregistrarea unor facturi

fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți

comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada

funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale

,,fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, în

cadrul acesteia se impune, fără a fi posibilă sancționarea făptuitorului și

pentru infracțiunea cuprinsă în Codul penal, norma generală.

Notă parțial aprobativă. 1. Într-adevăr, nu se poate reține în sarcina

făptuitorului atât săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, cât și a

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată ori a celei de uz de

fals, aflate în concurs ideal; însă faptele penale din urmă se absorb în prima

infracțiune, aceasta devenind o infracțiune complexă.

Este de menționat că evidențierea în actele contabile sau în alte

documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori

evidențierea altor operațiuni fictive și falsificarea de facturi și chitanțe

fiscale sau folosirea unor asemenea acte sunt acțiuni distincte; acestea au

fost reunite în conținutul unei singure infracțiuni (complexe) prin voința

legiuitorului. Primele acțiuni (de evidențiere) pot fi realizate și prin alte

modalități decât cele de falsificare sau folosire a unor acte falsificate [cum

ar fi evidențierea în balanța de verificare a unor operațiuni fictive, care nu

au însă la bază documente justificative, tocmai pentru a se denatura

elementele ce se reflectă în bilanțul contabil, consecința subsecventă fiind,

258 Gheorghe Ivan

de pildă, aceea a obținerii rambursării taxei pe valoarea adăugată (în

continuare TVA)5]; cu toate acestea, concluzia noastră (a subzistenței unei

infracțiuni complexe) nu poate fi infirmată.

2. Într-o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite au statuat:

,,Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Stabilesc că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea

în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale

efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau

în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale

ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de

evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind

incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr.

82/1991– Legea contabilității6, raportat la art. 289 din Codul penal

7,

5 În acest sens, Rechizitoriul nr. 105/P/2007 din 28 mai 2010 al Direcției Naționale

Anticorupție Serviciul teritorial Galați, nepublicat [a se vedea site-ul http://www.pna.ro/

comunicat.xhtml?id=1655 (accesat la 5 februarie 2018)]; inculpații au fost condamnați,

printre altele, și pentru infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005

prin Sent. nr. 633/2017 a Trib. Galați, S. pen., [disponibilă pe site-ul

http://portal.just.ro/121/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=23300000000225797&id_inst=121

(accesat la 5 februarie 2018)], nedefinitivă.

O altă operațiune fictivă o reprezintă diminuarea TVA colectată prin operațiuni de

stornare cu caracter fictiv [C. Ap. București, S. a II-a pen., Dec. nr. 869/A/2015, disponibilă

pe site-ul http://www.legal-land.ro/evaziune-fiscala-art-9-alin-1-lit-c-vs-art-8-din-legea-nr-

2412005/ (accesat la 5 februarie 2018)].

Evidențierea operațiunilor fictive se poate realiza fie prin întocmirea de documente

justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în actele contabile (balanța de

verificare, registrul-jurnal etc.) a documentului justificativ (factură, chitanță) întocmit care

cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în actele contabile a unei operațiuni fictive

pentru care nu există document justificativ [Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr.

272/2013, disponibilă pe site-ul http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery

%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=93362 (accesat la 5 februarie 2018)].

Cu privire la alte situații, a se vedea N. Cârlescu, Evaziunea fiscală. Comentarii și

explicații practice, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 330-405. 6 În prezent, art. 43 din Legea nr. 82/1991 este abrogat. Acesta avea următorul

conținut:

,,Efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a

înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor,

rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț,

constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii.” 7 Articolul 289 era în Codul penal anterior (din 1969), având denumirea ,,Falsul

intelectual”.


aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a

infracțiunii de evaziune fiscală (sublinierea noastră Gh. Ivan).”8 Deci,

falsul intelectual este absorbit în infracțiunea de evaziune fiscală, aceasta

fiind complexă.

S-a argumentat astfel: analiza comparată a elementelor componente

ale infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și c)

din Legea nr. 241/2005 și de fals intelectual (ce era) prevăzut în art. 43 din

Legea nr. 82/1991 impune concluzia că toate aceste elemente se suprapun,

în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele

două modalități de eludare a obligațiilor fiscale incriminate în cadrul primei

infracțiuni, de evaziune fiscală.

8 Dec. nr. 4/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22

decembrie 2008.

HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ DE ACHITARE –

NECONSTITUIRE TEMEI AL STABILIRII CARACTERULUI

NELEGAL AL MĂSURII PREVENTIVE PRIVATIVE DE

LIBERTATE. ADMISIBILITATE

ABSTRACT

According to the interpretation and application of the provisions

of art. 539 par. (2) of the Code of criminal procedure, the unlawful

nature of the preventive measures depriving of liberty must be

explicitly stated in the judicial acts set out within this legal text.

The judicial decision of acquittal in itself cannot be a ground for

establishing the unlawful nature of a measure depriving of liberty.

Key words: acquittal, judicial decision, preventive measure,

measure depriving of liberty, unlawful depriving of liberty.

Decizia

Î.C.C.J.

Completul

Î.C.C.J.

Actul

normativ vizat

Dispoziții

vizate

Obiectul cauzei

Dec.

Î.C.C.J.

nr.

15/2017

Completul

competent

să judece

recursul în

interesul

legii

Codul de

procedură

penală

Art. 539

alin. (2)

Interpretarea și

aplicarea unitară

a dispozițiilor

art. 539 alin. (2)

din Codul de

procedură penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie


Dec. Î.C.C.J.) nr. 15/2017 privind judecarea unui recurs în interesul legii.

Obiectul recursului în interesul legii:

<<Modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de

procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării

de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri

conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi

implicită, dedusă din hotărârea de achitare.>>


Art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, având denumirea

marginală ,,Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de

libertate”, cu următorul conținut:

Hotărârea judecătorească de achitare – neconstituire temei al stabilirii… 261

,,(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz,

prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de

drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și

prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată

învestită cu judecarea cauzei.”1

Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2017 dispozitiv:


recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții

de Apel Timișoara și a statuat că:

,,În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din

Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive

privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele

jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia.

Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate

constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de

libertate.”


Potrivit dispozițiilor art. 539 alin. (2) din noul Cod de procedură

penală (în continuare C.pr.pen.), privarea nelegală de libertate trebuie să fie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă

a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră

preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a

instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei.

Sintagma ,,instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei” se

referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță

sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. Nu se poate admite că

legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere și o instanță civilă,

întrucât instanța învestită cu judecarea cauzei este aceea competentă să

soluționeze conflictul de drept penal dedus judecății, în fața căreia s-a

exercitat acțiunea penală și care a luat una dintre măsurile preventive

privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din

cuprinsul dispoziției citate reiese că legiuitorul a enumerat organele

judiciare penale care au competența de a se pronunța asupra legalității unor

astfel de măsuri preventive, precum și actele procesuale prin care o pot face.

Pe de altă parte, în dispozițiile noului Cod de procedură penală,

1 În alin. (1) al textului legal sus-menționat se prevede că ,,are dreptul la repararea

pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.

262 Gheorghe Ivan

legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma ,,instanța de judecată” sau

,,instanța” pentru a desemna instanța penală (spre exemplu, art. 206, art.

208, art. 218, art. 220 etc.) și ori de câte ori s-a referit la instanța civilă a

denumit-o în mod expres astfel [de pildă, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5),

art. 453 alin. (2), art. 600 alin. (3)].

Prin dispozițiile art. 539 alin. (2) C.pr.pen. legiuitorul a prevăzut

obligația pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor

preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la

pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reținut și în

jurisprudența recentă a Curții Constituționale a României2.

Așadar, organele judiciare penale au obligația (prevăzută în textele

de lege) de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de

libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul

procesului penal, cât timp această măsură este în ființă.

De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanța dispune

asupra măsurilor preventive pot formula contestație inculpatul și procurorul.

Instanța învestită cu soluționarea contestației are obligația de a face un

examen al legalității măsurii preventive privative de libertate, putând

dispune oricare dintre soluțiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin

care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt

motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește legalitatea luării,

prelungirii ori menținerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă

de libertate se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța

învestită cu soluționarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu

privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispozițiilor art. 399 alin.

(1) C.pr.pen.

Rezultă, așadar, că organele judiciare penale au obligația de a se

pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate.

Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică și în practica

instanțelor, se reține că instanțele civile nu pot să efectueze un examen de

legalitate asupra măsurilor preventive atunci când sunt învestite cu cererea

întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C.pr.pen. Un argument în plus în

acest sens este și dispoziția din art. 541 alin. (2) al aceluiași cod, prin care se

prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței

sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară,

respectiv privarea nelegală de libertate.

2 Dec. nr. 48/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5

mai 2016; Dec. nr. 271/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din

11 iulie 2016.


Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei

persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de

condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza, de

asemenea, de către instanța penală pe cale contestației la executare,

reglementată în dispozițiile art. 597-599 C.pr.pen. Astfel, potrivit art. 598

alin. (1) din același cod, contestația împotriva executării hotărârii penale se

poate face în următoarele cazuri: ,,a) când s-a pus în executare o hotărâre

care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei

persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se ivește

vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare

la executare; d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă

cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei”. Legat de cazurile în care se

poate formula contestație la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut în

art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din codul sus-menționat, respectiv ,,când

se ivește (...) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător,

permițând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenției.

În fine, pentru situația în care o persoană ar fi reținută/arestată în

afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele

acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor

fi incidente dispozițiile Codului penal care sancționează aceste fapte ca

infracțiune, respectiv infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal

prevăzută în art. 205 din noul Cod penal. Or, în această situație, caracterul

nelegal al reținerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în

care se anchetează respectiva infracțiune.

În același timp, este de menționat că hotărârea penală definitivă de

achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de

libertate.

Preliminar, se subliniază că organele judiciare penale au obligația să

se pronunțe asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate

atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea

sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii

preventive, precum și în situația în care s-a exercitat calea de atac a

contestației.

De asemenea, instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei are

obligația, conform art. 399 alin. (1) C.pr.pen., să se pronunțe prin hotărâre

asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii

preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În

cazul în care instanța pronunță o soluție de achitare, măsura preventivă

privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, conform art. 241

alin. (1) lit. b) din același cod, instanța având obligația de a dispune punerea

264 Gheorghe Ivan

în libertate a inculpatului – art. 399 alin. (2) din codul sus-menționat.

Referitor la soluțiile pronunțate de către instanță pe fondul cauzei, se

reține că, potrivit art. 396 alin. (5) C.pr.pen., achitarea inculpatului se

pronunță în cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod3.

Pe de altă parte, potrivit art. 396 alin. (2) C.pr.pen., condamnarea se

pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că

fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat.

Soluțiile prezentate mai sus se pronunță de către instanță după

parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete

a probatorului. Or, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 și art. 223 C.pr.pen.,

reținerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai

dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o

infracțiune.

Așadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive

privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru

pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul

administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta

există, este infracțiune și a fost săvârșită de către condamnat.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în

continuare C.E.D.O.), în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5

paragr. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale (în continuare Convenția), a stabilit că faptele care

dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie

să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări

sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în

faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute.

Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu

presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor

bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului

dispozițiilor art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție; existența acestui scop

trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu

impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe

3 ,,Art. 16. Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu

mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția

prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

[…]”


suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării,

sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp4.

În cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, C.E.D.O. a statuat că

nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru

detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale

angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan și alții contra Regatului

Unit, s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune

întemeiată că a comis o infracțiune care justifica arestarea este o cauză

legitimă pentru arestarea și privarea de libertate, în cazul în care scopul

interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existența unei suspiciuni

întemeiate; condiția este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei

instanțe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudența C.E.D.O. este în

sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut

caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus

organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte

cuvinte, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragr. 5 din Convenție

este direct și strict condiționat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar

această condiție rezultă din chiar redactarea normei convenționale.

Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să

rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la

despăgubiri nu a fost recunoscut, atunci când, de pildă: s-a observat că, în

hotărârea de achitare, s-a menționat expres că măsura arestării preventive a

fost prelungită în cursul urmăririi penale și menținută în cursul judecății, în

condițiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea

măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanțele de judecată

până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele

pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere

caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării

preventive a fost luată de către instanța penală, ulterior prelungită de către

aceleași instanțe și confirmată prin respingerea căilor de atac declarate;

luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării

cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în

raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul

că inculpatul a săvârșit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa

în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de

desfășurare a activității infracționale justifica această măsură.

Așadar, rezultă că pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie

implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate

4 C.E.D.O., cauza Murray contra Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994.

266 Gheorghe Ivan

dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse

în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în

dispozițiile art. 539 alin. (2) C.pr.pen., prin actele procesuale menționate în

acesta.

Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu

poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept

penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie

constatat de către organele competente prin raportare la prevederile legale

aplicabile în materie.

Concluzionând, achitarea reclamanților dispusă în procesul penal nu

echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât

nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanțelor

penale.

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, hotărârea judecătorească de

achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului

nelegal al măsurii privative de libertate. Este necesar un act procesual dintre

cele prevăzute în art. 539 alin. (2) C.pr.pen., și anume ordonanța

procurorului sau încheierea ori hotărârea judecătorului, toate rămase

definitive; prin acestea trebuie să se constate în mod expres că măsura

privativă de libertate (reținerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu)

a fost luată/menținută/prelungită nelegal.

2. La fel trebuie raționat și în cazul ordonanței procurorului. Aceasta,

fie că este de clasare, fie de renunțare la urmărirea penală, prin ea însăși, nu

poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de

libertate. Avem în vedere doar măsura reținerii, luarea/revocarea acesteia

intrând în competența procurorului, potrivit art. 209 C.pr.pen.5, și nu a

judecătorului6.

5 ,,Art. 209. Reținerea

(1) Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reținerea, dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute la art. 202.

[…]

(14) Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura

reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează

urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată,

prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care

reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei și

punerea de îndată în libertate a celui reținut (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(15) Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul

sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul

parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul


ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost

încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii,

prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de îndată

în libertate a inculpatului (sublinierea noastră Gh. Ivan).

[…]” 6 Cu privire la necompetența judecătorului, a se vedea Gh. Ivan, Competența

funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți. Posibilitatea acestuia de a dispune

revocarea reținerii luate prin ordonanța procurorului, în situația respingerii propunerii de

arestare preventivă a inculpatului, în ,,Pro Lege” nr. 4/2017, p. 313-314 [disponibil și pe

site-ul http://revistaprolege.ro/competenta-functionala-judecatorului-de-drepturi-si-libertati-

posibilitatea-acestuia-de-dispune-revocarea-retinerii-luate-prin-ordonanta-procurorului-

situatia-respingerii-propunerii-de-aresta/ (accesat la 20 februarie 2018)].

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII

CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

SECŢIA PENTRU INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DIN

JUSTIŢIE. CONSTITUȚIONALITATE

ABSTRACT

The provisions of art. I point 45 of the Law for amending and

supplementing the Law no. 304/2004 on judicial organization,

which sets up the Section for the Investigation of Offenses in the

Justice System within the Prosecutor’s Office attached to the High

Court of Cassation and Justice, are constitutional in relation to the

criticisms formulated.

Key words: constitutionality, judicial organization, Prosecutor’s

Office attached to the High Court of Cassation and Justice,

Section for the Investigation of Offenses in the Justice System.

Decizia

C.C.R.

Actul

normativ vizat

Dispoziții

criticate

Obiectul cauzei

Dec. C.C.R.

nr. 33/2018

Legea pentru

modificarea și

completarea

Legii nr.

304/2004

privind

organizarea

judiciară

Art. I pct. 45 Obiecția de

neconstituționalitate

a dispozițiilor art. I

pct. 45 din Legea

pentru modificarea și

completarea Legii nr.

304/2004 privind

organizarea judiciară

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie

2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în








e-mail: [email protected]; [email protected].

Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție… 269

continuare Dec. C.C.R.) nr. 33/2018 privind, printre altele, obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 45 din Legea pentru modificarea

și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Obiectul obiecției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. I pct. 45 din Legea pentru modificarea și completarea Legii

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin care s-a introdus o nouă

secțiune, secțiunea 21 – Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din

Justiție –, care urmează a funcționa în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, având competența exclusivă de a efectua

urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de către judecători și

procurori, inclusiv de către judecătorii și procurorii militari, precum și de

către aceia care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al

Magistraturii.

Dec. C.C.R. nr. 33/2018 - dispozitiv:

Prin Dec. nr. 33/2018, Curtea Constituțională a României, cu

majoritate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de

neconstituționalitate formulată de către un număr de 29 de senatori, precum

și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și a

constatat că dispozițiile art. I pct. 45 din Legea pentru modificarea și

completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt

constituționale în raport cu criticile formulate.

Argumentele C.C.R.:

Articolul I pct. 45 din legea supusă controlului de constituționalitate

prevede introducerea unei noi secțiuni, secțiunea 21 – Secția pentru

Investigarea Infracțiunilor din Justiție –, care urmează a funcționa în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Această secțiune

face obiectul atât al unor critici de ansamblu, cu privire la înființarea Secției

pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, (1) din perspectiva efectelor

pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra

competențelor altor structuri deja existente, (2) din perspectiva faptului că

reglementează norme care țin de statutul procurorului, precum și (3) din

perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii

obiective și raționale, cât și obiectul unor critici punctuale care vizează (4)

modul de reglementare a instituției procurorului-șef al acestei secții și (5)

competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție de a soluționa conflictele de competență ivite între

structurile Ministerului Public.

270 Gheorghe Ivan

1. În ceea ce privește critica referitoare la efectele pe care

înființarea acestei Secții le are asupra competenței Direcției Naționale

Anticorupție, în sensul diminuării acesteia în ceea ce privește cercetarea

infracțiunilor de corupție, a infracțiunilor asimilate și în legătură directă cu

acestea, comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii

Consiliului Superior al Magistraturii, precum și a celor comise de către alte

persoane alături de magistrați, diminuare a competenței care, în opinia

autorilor sesizării, încălcă ,,recomandările Comisiei Europene cuprinse în

rapoartele M.C.V.” și, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din

Constituția României, republicată, aceasta este neîntemeiată.

Opțiunea legiuitorului în sensul înființării unei noi structuri de

parchet – secție în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție –, corespunde competenței sale constituționale de legiferare în

domeniul organizării sistemului judiciar.

Împrejurarea că, în urma înființării noii structuri cu competențe

proprii de investigare, o structură de parchet preexistentă pierde o parte

dintre competențele sale legale nu constituie o problemă de

constituționalitate. Atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o

consacrare constituțională, fiind înființată și funcționând tot ca rezultat al

opțiunii legiuitorului ordinar, aspectele legate de competențele sale rămân

în sfera de decizie a legiuitorului, în temeiul prevederilor constituționale

cuprinse în art. 131 alin. (2), potrivit cărora ,,Ministerul Public își exercită

atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”.

Cu referire la invocarea în susținerea criticilor de

neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția

României, republicată, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare

din dreptul intern, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter

obligatoriu care să susțină criticile formulate, se constată că aceste norme

constituționale nu au incidență în materia supusă controlului.

2. Relativ la critica potrivit căreia, în contradicție cu prevederile

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative1 și, implicit, cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituția

României, republicată, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.

304/2004 stabilește reglementări care se află în strânsă legătură cu statutul

magistraților, motiv pentru care acestea trebuie reglementate în primul

rând în Legea nr. 303/2004, se observă că și aceasta este neîntemeiată.

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010,

cu modificările și completările ulterioare.


În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în

titlul III – Ministerul Public, capitolul II – Organizarea Ministerului Public,

prevede trei secțiuni referitoare la structurile de parchet înființate pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție: secțiunea 1 – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție –, secțiunea 11 – Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în

continuare D.I.I.C.O.T.) – și secțiunea a 2-a – Direcția Națională

Anticorupție (denumită în continuare D.N.A.). Cele două direcții sunt

structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, cu competențe în combaterea criminalității

organizate și terorismului, respectiv în combaterea infracțiunilor de

corupție. Statutul procurorilor care își desfășoară activitatea în aceste

structuri este cel prevăzut de dispozițiile Legii nr. 303/2004, act normativ

cu caracter de drept comun în materia statutului judecătorilor și

procurorilor. Însă, având în vedere specializarea acestor parchete,

legiuitorul a prevăzut unele dispoziții derogatorii sub aspectul condițiilor de

acces (interviu organizat de comisii speciale), de evaluare anuală a

rezultatelor sau de încetare a activității (revocarea prin ordin a

procurorului-șef) în ceea ce privește procurorii celor două direcții, chiar în

cuprinsul acestei legi.

În mod similar, prin art. I pct. 45 din legea supusă controlului

constituțional, legiuitorul introduce o nouă secțiune – secțiunea 21, intitulată

Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție –, care are competența

exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de

către judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei

care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Dispozițiile cuprinse în noua reglementare stabilesc norme derogatorii de la

Legea nr. 303/2004, în ceea ce privește statutul procurorilor, sub aspectul

numirii procurorului-șef de secție, a delegării sau detașării procurorilor în

această secție.

Deși este preferabil ca normele privind statutul și cariera

procurorilor să se regăsească în mod unitar cuprinse într-un singur act

normativ, respectiv Legea nr. 303/2004, opțiunea legiuitorului de a

reglementa distinct în cuprinsul actului normativ prin care se înființează noi

structuri de parchet, respectiv Legea nr. 304/2004, a acelor norme de drept

care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituționalitatea

acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeași

forță juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie. Noile

reglementări nu au aplicabilitate generală, nu înlocuiesc și nici nu modifică

normele privind statutul procurorilor consacrat de Legea nr. 303/2004, ci

272 Gheorghe Ivan

doar stabilesc acele elemente care derogă de la dreptul comun și care se vor

aplica în regim de lege specială. Așadar, dispozițiile art. I pct. 45 sunt

constituționale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție,

din perspectiva respectării normelor de tehnică legislativă.

3. În ceea ce privește critica potrivit căreia înființarea acestei

structuri de investigare a infracțiunilor exclusiv pentru categoria

profesională a magistraților nu are la bază un criteriu obiectiv și rațional și

reprezintă o evidentă măsură discriminatorie, de natură a înfrânge

principiul constituțional al egalității în drepturi, se constată că aceasta este,

de asemenea, neîntemeiată.

Înființarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de

competență materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (Secția

pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție) constituie expresia opțiunii

legiuitorului, care, în funcție de necesitatea prevenirii și combaterii

anumitor fenomene infracționale, decide cu privire la oportunitatea

reglementării acestora.

Cât privește competența după calitatea persoanei sau personală

(ratione personae), este de menționat că: ,,Aceasta este determinată de o

anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii și reprezintă o derogare de

la competența materială obișnuită. Competența personală este determinată

de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârșirii infracțiunii sau

în momentul începerii judecății”2.

Analizând dispozițiile Constituției României, republicată, se

constată că însăși Legea fundamentală stabilește derogări de la competența

materială obișnuită a parchetelor, având în vedere criteriul calității

persoanei. Astfel, sunt dispozițiile art. 72 alin. (2) teza a doua, care prevăd

că, în cazul deputaților și senatorilor, ,,urmărirea și trimiterea în judecată

penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție”, precum și art. 96 alin. (4) teza întâi, în ipoteza punerii

sub acuzare a Președintelui României, respectiv art. 109 alin. (2) teza finală,

în cazul miniștrilor, potrivit cărora ,,competența de judecată aparține Înaltei

Curți de Casație și Justiție”.

De asemenea, Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)

stabilește competența după calitatea persoanei în cazul curților de apel,

potrivit art. 38 alin. (1) lit. c), d), e), f) și g), în ceea ce îi privește pe

judecătorii de la judecătorii, tribunale, curți de apel și Curtea Militară de

Apel și procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste

instanțe, avocați, notari publici, executori judecătorești, controlori financiari

2 Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 19/2016, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 30 martie 2016, paragr. 19.


ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi, șefii cultelor

religioase organizate în condițiile legii și ceilalți membri ai înaltului cler,

care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia,

magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, membrii Curții

de Conturi, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului,

adjuncții Avocatului Poporului și pe chestori, precum și în cazul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 40 alin. (1), în ceea ce îi privește pe

senatori, deputați și membrii din România în Parlamentul European,

membrii Guvernului, judecătorii Curții Constituționale, membrii Consiliului

Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și

procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În contextul normativ constituțional și legal prezentat mai sus, noile

dispoziții stabilesc competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile

săvârșite de către ,,judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii

militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al

Magistraturii”. Din analiza comparativă a conținutului normativ al

dispozițiilor art. 38 și art. 40 C.pr.pen. prin raportare la norma

modificatoare, se constată că aceasta din urmă completează competența

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua

urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de către judecătorii de la

judecătorii, tribunale, tribunale militare, curți de apel și Curtea Militară de

Apel și procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste

instanțe. În ceea ce îi privește pe membrii Consiliului Superior al

Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorii de

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, infracțiunile

săvârșite de către aceștia sunt deja stabilite, potrivit dispozițiilor legale în

vigoare, în competența de cercetare penală a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la reglementarea competenței după calitatea persoanei, în

ceea ce îi privește pe judecători și procurori, Curtea Constituțională a

României s-a mai pronunțat, statuând cu privire la constituționalitatea

dispozițiilor criticate. Astfel, prin Dec. nr. 599/20143, paragr. 16-18, s-a

reținut că dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. au preluat soluția

legislativă care se regăsea în art. 281 pct. 1 lit. b

2) din Codul de procedură

penală anterior (din 1969). Cu privire la conținutul acestora, instanța de

contencios constituțional a statuat, prin Dec. nr. 909/20124, că stabilirea

competenței, inclusiv a celei după calitatea persoanei și instituirea regulilor


4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013.

274 Gheorghe Ivan

de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de

competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea

unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de

exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere

prevederilor constituționale. Așadar, reglementarea competenței curților de

apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de către

judecătorii de la curțile de apel și procurorii de la parchetele care

funcționează pe lângă aceste instanțe nu este de natură să aducă atingere

prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situația deosebită a

acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. De

asemenea, s-a relevat că ,,textul de lege criticat nu contravine liberului

acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil; instituirea unor

reguli de competență după calitatea persoanei nu îngrădește dreptul

persoanelor de a se adresa instanțelor judecătorești și de a beneficia de

drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces

public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin

lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația

judecării cauzelor în primă instanță de către curțile de apel”.

Sub aspectul înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din

Justiție, la nivelul celui mai înalt parchet național, se reține că aceasta are ca

scop crearea unei structuri specializate, cu un obiect determinat de

investigație, și constituie o garanție legală a principiului independenței

justiției, sub aspectul componentei sale individuale, independența

judecătorului. Se asigură, pe această cale, o protecție adecvată a

magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva

abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare și se asigură o practică

unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea

actelor de urmărire penală pentru infracțiunile săvârșite de către magistrați.

Pe de altă parte, se observă că normele cu privire la competența instanțelor

judecătorești abilitate să judece cauzele penale privind judecătorii și

procurorii rămân neschimbate, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1)

lit. c) și f) C.pr.pen., curtea de apel judecă în primă instanță infracțiunile

săvârșite de către judecătorii de la judecătorii, de la tribunale, de la curțile

de apel și Curtea Militară de Apel, respectiv de către procurorii de la

parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, iar, potrivit

dispozițiilor art. 40 alin. (1) din același cod, Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de către judecătorii

acestei instanțe, respectiv de către procurorii de la parchetul care

funcționează pe lângă această instanță, precum și cele săvârșite de către

membrii Consiliului Superior al Magistraturii.


De altfel, stabilirea unor reguli speciale de competență cu privire la

o anumită categorie de persoane nu reprezintă un element de noutate în

actualul cadru normativ procesual penal. Astfel, Codul de procedură penală

stabilește competența tribunalului militar, care, potrivit art. 37 alin. (1),

judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de către militari până la

gradul de colonel inclusiv, și a curții militare de apel, care, în temeiul art. 39

alin. (1), judecă în primă instanță anumite infracțiuni comise de către

militari, cele comise de către judecătorii tribunalelor militare și de către

procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă

aceste instanțe, precum și cele săvârșite de către generali, mareșali și

amirali. Cu privire la normele speciale de competență a parchetelor militare,

Curtea Constituțională a României s-a pronunțat, de exemplu, prin Dec. nr.

273/20035. Cu acel prilej, s-a arătat că: ,,Instituirea instanțelor militare, a

căror competență este determinată de calitatea persoanelor de militari sau de

angajați ai anumitor organe (...) nu încalcă nici principiul egalității în

drepturi, nici drepturile procesuale garantate în Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Existența unei

competențe personale nu exclude egalitatea cetățenilor în fața legii, întrucât

instituirea ei, care este atributul legiuitorului, așa cum se prevede în art. 125

alin. (3) din Constituție [în prezent, art. 126 alin. (2) din Constituția,

republicată], nu se face în mod discriminatoriu, ci în raport cu specializarea

cerută de calitatea de militar sau de angajat civil în forțele armate. De

asemenea, nu se încalcă dreptul de acces liber la justiție, deoarece

dispozițiile legale criticate nu înlătură posibilitatea inculpatului de a

beneficia de toate drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în

cadrul unui proces echitabil”.

Prin Decizia nr. 1.363/20096, Curtea Constituțională a României a

constatat că: nu poate fi reținută pretinsa încălcare a principiului egalității în

drepturi, întrucât textele de lege criticate se aplică tuturor persoanelor aflate

în ipoteza normei criticate, fără privilegii sau discriminări arbitrare; în plus,

stabilirea unor reguli speciale de competență cu privire la o anumită

categorie de persoane – militari în activitate –, potrivit cărora, în cauzele

privind infracțiunile de corupție săvârșite de către aceștia, urmărirea penală

se efectuează de către procurori militari din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate,

nu este contrară principiului egalității, care, astfel cum a statuat, în mod

constant, instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, nu

înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situații egale trebuie să

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 4 august 2003.


276 Gheorghe Ivan

corespundă un regim juridic egal, pentru situații diferite tratamentul nu

poate fi decât diferit.

Având în vedere aceste argumente, se apreciază ca neîntemeiată

critica, potrivit căreia înființarea structurii de investigare a infracțiunilor

exclusiv pentru categoria profesională a magistraților nu are la bază un

criteriu obiectiv și rațional și reprezintă o măsură discriminatorie. Se

constată că, în considerarea unor valori și principii constituționale,

aparține competenței legiuitorului ordinar dreptul de a adopta norme care

să dea conținut Legii fundamentale. Sub acest aspect, prin Decizia nr.

20/20007, Curtea Constituțională a României a reținut că dispozițiile art.

124 alin. (3) din Constituția României, republicată, conform cărora

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, ,,nu au un caracter

declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii pentru Parlament,

care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme

corespunzătoare de asigurare reală a independenței judecătorilor, fără de

care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzut prin art. 1 alin.

(3) din Constituție”.

În concluzie, critica de neconstituționalitate raportată la

prevederile art. 16 din Constituția României, republicată, este

neîntemeiată, dispozițiile art. I pct. 45 fiind în acord cu principiul egalității

cetățenilor în fața legii și a autorităților.

4. Potrivit art. 881 alin. (4) din legea supusă controlului de

constituționalitate, ,,Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este

condusă de un procuror-șef secție, ajutat de un procuror-șef adjunct, numiți

în funcție de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile

prezentei legi”. Critica de neconstituționalitate având ca obiect aceste

norme, care prin modul de numire îi conferă procurorului-șef de secție „o

independență totală față de Parchetul din care face parte”, vizează

încălcarea principiului controlului ierarhic consacrat în art. 132 alin. (1) din

Constituția României, republicată.

Transpunerea în plan legal a principiului constituțional al

controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor în

România o constituie prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004. Potrivit

acestor dispoziții:

,,(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului

parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului

parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.

7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000.


(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul-șef al Direcției

Naționale Anticorupție, de procurorul-șef al Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau de procurorul

general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din

subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați.”

În temeiul art. 70 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ,,Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un

prim-adjunct și un adjunct”. Mai mult, dispozițiile art. 72 din aceeași lege

prevăd că ,,procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați,

controlul asupra tuturor parchetelor”. Reglementând organizarea

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederile art. 75

teza întâi din legea sus-menționată stabilesc că acesta ,,are în structură

secții conduse de procurori-șefi, care pot fi ajutați de adjuncți”.

Din analiza coroborată a tuturor normelor sus-menționate rezultă că

procurorul-șef de secție din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție este subordonat conducătorului acestui parchet. Așa cum

s-a precizat mai sus, Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție

este o structură specializată din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, astfel că procurorul-șef al acestei secții este

subordonat ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, se constată că autorii sesizării își formulează critica,

pornind de la premisa greșită că modalitatea de numire a procurorului-șef

determină ,,independența totală față de parchetul din care face parte”. Or,

împrejurarea că procurorul-șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor

din Justiție este numit de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii,

în temeiul art. 881 alin. (4) din legea supusă controlului de

constituționalitate, în vreme ce procurorii-șefi ai D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt

numiți de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției,

cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 54 alin. (1)

din Legea nr. 303/2004, nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării

dispozițiilor art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată. Cu alte

cuvinte, indiferent de modul de numire în funcțiile de conducere în cadrul

parchetelor, potrivit principiului constituțional al controlului ierarhic pe

care se fundamentează activitatea procurorilor, toți aceștia sunt subordonați

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

278 Gheorghe Ivan

Astfel, în raporturile dintre procurorul-șef al Secției pentru

Investigarea Infracțiunilor din Justiție și procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile dispozițiile art.

64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora:

,,(1) Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în

conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.”

,,(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către

procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale.”

De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse,

de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339

alin. (2) C.pr.pen.

Pentru aceste argumente, se constată că normele introduse prin

dispozițiile art. I pct. 45, în ceea ce privește art. 881 alin. (4) din Legea nr.

304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art. 132 alin. (1)

din Legea fundamentală.

5. Pornind de la dispozițiile nou-introduse, cuprinse în art. 881 alin.

(2), care prevăd că Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție își

păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de

procurori și judecători, sunt cercetate și alte persoane, autorii sesizării

susțin că dispozițiile art. 881 alin. (5) încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din

Constituția României, republicată, întrucât nu prevăd procedura efectivă de

soluționare a conflictelor de competență care se pot ivi între această secție

și celelalte structuri de parchet.

Dispozițiile art. 881 alin. (5) din legea supusă controlului de

constituționalitate au următorul conținut: ,,Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

conflictele de competență apărute între Secția pentru Investigarea

Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau unități din cadrul

Ministerului Public.”

Analizând dispozițiile criticate, se reține că, prin instituirea unor

structuri de parchet cărora legea le atribuie competență exclusivă în

domeniile proprii de activitate investigativă, pot apărea situații în care două

sau mai multe astfel de entități se consideră deopotrivă competente să

instrumenteze o cauză sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente și

își declină reciproc competența. Conflictele de competență pot fi pozitive

sau negative.

În temeiul art. 58 alin. (1) și (2) C.pr.pen., ,,organul de urmărire

penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare”, iar

,,dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să

supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță,


declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent”. Mai

mult, dispozițiile art. 63 alin. (4) teza I din același cod prevăd că ,,conflictul

de competență dintre 2 sau mai mulți procurori se rezolvă de către

procurorul ierarhic superior comun acestora”.

Prin urmare, dispozițiile art. 881 alin. (5) din legea supusă

controlului de constituționalitate au ca scop rezolvarea unor astfel de

situații, stabilind competența procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, care este procurorul ierarhic imediat

superior în subordinea căruia își desfășoară activitatea structurile de parchet

aflate în conflict, de a decide cărei structuri îi revine competența de a

efectua urmărirea penală în respectiva cauză. Norma criticată nu face

altceva decât să transpună norma cu caracter general, cuprinsă în art. 63

alin. (4) teza I C.pr.pen., la situația concretă a unor conflicte apărute între

Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau

unități din cadrul Ministerului Public, procedura de soluționare a

conflictului fiind aceea după care se soluționează orice conflict de

competență ivit între procurori.

De altfel, se observă că, în mod similar, dispozițiile art. 1 alin. (31)

teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind

Direcția Națională Anticorupție8, ,,procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de

competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte

structuri sau unități din cadrul Ministerului Public”.

Pentru aceste argumente, se apreciază că normele introduse prin

dispozițiile art. I pct. 45, în ceea ce privește art. 881 alin. (5) din Legea nr.

304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art. 1 alin. (5) din

Legea fundamentală, sub aspectul condițiilor de calitate pe care norma

trebuie să le îndeplinească.

Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, este bine-venită înființarea Secției

pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, ca structură specializată în

prevenirea și combaterea infracțiunilor comise de către magistrați

(judecători sau procurori), având în vedere fenomenul infracțional în

creștere, înregistrându-se fapte săvârșite chiar de către unii

judecători/procurori cu funcții de conducere. Va fi de bun augur ca această

secție să fie încadrată cu personal care să posede o bogată ,,expertiză” în

materie, putând astfel să contribuie dacă nu la eliminarea, cel puțin la

8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu

modificările și completările ulterioare.

280 Gheorghe Ivan

diminuarea într-o proporție covârșitoare a criminalității din justiție,

criminalitate care nu ar trebui să se regăsească în puterea

judecătorească – una dintre puterile statului care militează pentru aplicarea

legii celor care o încalcă, săvârșind fapte ilicite (penale, contravenționale

etc.).

2. S-ar impune, pe viitor, o reorganizare a acelor structuri care nu

și-au pus în evidență rolul lor eficient în combaterea fenomenului

criminal – acesta nu numai că nu s-a diminuat, dar chiar este în creștere de

la an la an – sau care au un volum mic de activitate (cum sunt parchetele

militare) raportat la resursele umane și materiale de care dispun. Luăm ca

exemplu Secțiile maritime și fluviale ale judecătoriilor și tribunalelor,

precum și ale parchetelor de pe lângă acestea, din Galați și Constanța, care

deși fuseseră constituite9 pentru judecarea/urmărirea specializată a faptelor

ilicite (penale și civile) săvârșite de către personalul marinei civile, au fost

desființate tocmai din cauza ineficienței lor, mai ales că multe dintre ele nu

aveau în componență judecători sau procurori care să fi fost încadrați în

marina civilă (ca marinari, șefi de echipaj, ofițeri etc.).

În momentul de față, atât timp cât infracțiunile săvârșite de către

judecătorii și procurorii militari intră tot în competența Secției pentru

Investigarea Infracțiunilor din Justiție, Secția parchetelor militare din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție își diminuează

obiectul de activitate, în condițiile în care, în urma intrării în vigoare a

noului Cod de procedură penală, infracțiunile săvârșite de către generali,

mareșali și amirali se judecă de către Curtea Militară de Apel, iar urmărirea

lor se efectuează de către Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de

Apel.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai există Secția

militară, judecarea cauzelor cu specific militar efectuându-se deci de către

judecătorii civili din cadrul acestei instanțe, astfel că pentru realizarea unei

simetrii juridice s-ar impune analizarea competențelor ce revin Secției

parchetelor militare10

.

9 A se vedea Decretul nr. 203/1974 [disponibil pe site-ul https://lege5.ro/Gratuit/

he2dmmjw/decretul-nr-203-1974-privind-infiintarea-si-organizarea-de-sectii-maritime-si-

fluviale-la-unele-instante-judecatoresti-si-unitati-de-procuratura?d= 2018-02-09 (accesat la 3

martie 2018)]. 10

Potrivit noului Cod de procedură penală, în prezent, Secția parchetelor militare

instrumentează numai infracțiunile săvârșite de către procurorii militari din cadrul acestei

secții, însă din momentul constituirii Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, nu

mai are competență în materie; așadar, Secția parchetelor militare nu va mai putea efectua

urmărirea penală în nicio cauză penală, cu excepția celor preluate de la parchetele militare

ierarhic inferioare.


3. Tot simetria juridică ar trebui să se impună și în privința numirii

procurorilor-șefi. Astfel, în timp ce Secția pentru Investigarea Infracțiunilor

din Justiție va fi condusă de către un procuror-șef secție, ajutat de către un

procuror-șef adjunct, numiți în funcție de către Plenul Consiliului Superior

al Magistraturii, ceilalți procurori cu funcții de conducere din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (procuror general,

procurori-șefi secții, procurori-șefi direcții etc.) vor fi numiți de către

Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Secției

pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Amintim că, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dacă

printre participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de către militari figurau și civili, atunci

urmărirea penală se efectua de către procurorii civili atât față de militari, cât și față de civili

[spre exemplu, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul teritorial Galați, Rechizitoriul nr.

166/P/2012 din 23 iulie 2012 (http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=3403,

http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=3462, ambele site-uri accesate la 9 martie 2018),

confirmat ulterior de către instanța de judecată civilă prin condamnarea inculpaților (militari

și civili) (http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=3693, http://www.pna.ro/comunicat.

xhtml?id=6254, ambele site-uri accesate la 9 martie 2018)].

În altă ordine de idei, este de menționat că Secția parchetelor militare a înregistrat un

rezultat pozitiv, finalizând urmărirea penală în cauza cunoscută generic sub denumirea

„Mineriada din 13-15 iunie 1990” și dispunând trimiterea în judecată a inculpaților, însă după

mult timp de la săvârșirea faptelor (circa 27 de ani) [Comunicatul de presă din 13 iunie 2017,

disponibil pe site-ul http://mpublic.ro/content/c_13-06-2017-16-06 (accesat la 12 martie

2018)].

ELIMINAREA FIZICĂ A MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN CAZUL

EXCLUDERII JURIDICE A PROBELOR OBŢINUTE ÎN MOD

NELEGAL. CONSTITUȚIONALITATE

ABSTRACT

The provisions of art. 102 par. (3) of the Code of criminal

procedure are constitutional inasmuch as the phrase “exclusion of

evidence” in their wording also means the elimination of the

means of evidence from the case file.

Key words: constitutionality, elimination of the means of evidence,

exclusion of evidence illegally gathered.

Decizia C.C.R. Actul

normativ vizat

Dispoziții

criticate

Obiectul cauzei

Dec. C.C.R. nr.

22/2018

Codul de

procedură

penală

Art. 102 alin.

(3)

Excepția de

neconstituționalitate

a dispozițiilor art.

102 alin. (3) din

Codul de procedură

penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie

2018, a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în

continuare Dec. C.C.R.) nr. 22/2018 privind, printre altele, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură

penală.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:

Art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul

conținut:

,,Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea

unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea

probei.”

Dec. C.C.R. nr. 22/2018 - dispozitiv:

Prin Dec. nr. 22/2018, Curtea Constituțională a României, cu

majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de

către I.D. și C.S. în dosarul nr. 11.523/63/2015 al Tribunalului Dolj, Secția

penală și pentru cauze cu minori, și a constatat că dispozițiile art. 102 alin.

Eliminarea fizică a mijloacelor de probă în cazul excluderii juridice a… 283

(3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care

prin sintagma ,,excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și

eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

Argumentele C.C.R.:

Procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice

îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către

instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor

administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a

probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin

pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă

abstracție de informațiile furnizate de către probele declarate nule. Acest

proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce

presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului, referitoare la

vinovăția inculpatului. Așa fiind, procesul cognitiv analizat se desfășoară

după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele,

o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile

analizate, existente în cuprinsul dosarului. Pentru acest motiv, eliminarea

juridică, dintr-un dosar penal, a probelor declarate nule nu implică și

excluderea lor, într-o manieră automată, din sfera realității, așa cum aceasta

este percepută de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei. Altfel

spus, excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o

consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii,

presupune o simplă eliminare a posibilității dezvoltării unor raționamente

juridice pe baza acestora, în scopul soluționării cauzei, fără a putea

determina și pierderea din memoria magistratului a informațiilor cunoscute

în baza acestor mijloace de probă.

Mecanismul juridico-cognitiv sus-menționat este cel avut în vedere

de către legiuitor cu prilejul reglementării instituției nulității probelor,

constituind o variantă ideală de aplicare a dispozițiilor art.103 coroborate cu

cele ale art.102 din noul Cod de procedură penală român (în continuare

C.pr.pen. român)1. Eficacitatea acestuia este însă afectată de menținerea în

1 ,,Art. 103. Aprecierea probelor

(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei

aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului

instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune

doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice

îndoială rezonabilă.

284 Gheorghe Ivan

dosarul cauzei a mijloacelor de probă, corespunzătoare probelor declarate

nule, mijloace de probă ce constituie, de fapt, o formă de exprimare, pe un

suport material, a respectivelor probe, conform celor reținute de către

Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 383/20152. Așa fiind,

accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale

la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect

decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a

memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile

referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate

folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială

examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată,

determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor

cunoscute de către judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în

vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul

cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal

sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată

de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii

acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată,

prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe,

operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art.

102 și art. 103 C.pr.pen. român. Mai mult, o atare ipoteză este de natură a

face imposibilă aplicarea principiului in dubio pro reo, reglementat în art. 4

alin. (2) din același cod, conform căruia orice îndoială în formarea

convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea

suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție

juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces

echitabil.

Prin urmare, cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în

mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a

(3) Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a

aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile

investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.”

,,Art. 102. Excluderea probelor obținute în mod nelegal

(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi

folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori

prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele

obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.” 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015.


drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur

teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în

mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe

parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce

pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu,

de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială

rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei,

referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului.

În aceste condiții, se conchide că excluderea juridică a probelor

obținute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din

dosarele penale constituite la nivelul instanțelor, este insuficientă pentru o

garantare efectivă a prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului

la un proces echitabil al acestuia.

Noul Cod de procedură penală român reglementează instituția

excluderii probelor, la art. 102 din cuprinsul său, fără să prevadă dacă

aplicarea acesteia trebuie să fie însoțită de îndepărtarea, din dosarele

cauzelor penale, a mijloacelor de probă declarate nule sau dacă, dimpotrivă,

aceasta presupune menținerea respectivelor mijloace de probă, cu

excluderea lor doar din cadrul raționamentului judiciar făcut de către

judecător, în vederea stabilirii și argumentării soluției referitoare la

constatarea vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

Analizând argumentele mai sus invocate, se constată că menținerea

mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor

corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură

a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze,

asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să

elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa

posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea

soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și

prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate.

Spre deosebire de soluția juridică anterior menționată, eliminarea

fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii

probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art.

102 alin. (3) C.pr.pen. român, excludere ce presupune atribuirea unei duble

dimensiuni sensului noțiunii de ,,excluderea probei” respectiv

dimensiunea juridică și aceea a eliminării fizice este de natură a garanta,

de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând,

totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și

previzibilitate. Prin urmare, se reține că doar în aceste condiții instituția

excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât

286 Gheorghe Ivan

judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de

pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale

informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării

empirice, de către judecător, a probelor declarate nule.

Problema juridică invocată de către autorii excepției de

neconstituționalitate a făcut obiectul activității de legiferare și al controlului

de constituționalitate și în alte state europene. În acest sens, se constată că

instituția nulității probelor presupune îndepărtarea fizică a mijloacelor

materiale de probă din dosarele cauzelor în state, precum Austria, Croația

și Slovenia. Astfel, conform art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală

austriac, probele obținute în mod nelegal trebuie distruse fizic, din oficiu

sau la cererea părții interesate. De asemenea, art. 86 din Codul de procedură

penală din Croația, prevede că probele excluse din procesul penal, printr-o

hotărâre rămasă definitivă având acest obiect, urmează să fie sigilate și

păstrate separat de restul dosarului de către secretariatul instanței, acestea

neputând fi examinate sau folosite pe parcursul soluționării cauzei penale.

Totodată, dispozițiile art. 83 din Codul de procedură penală din Slovenia

obligă la îndepărtarea fizică din dosar a probelor excluse din procesul

penal, iar art. 39 din același cod prevede o garanție suplimentară, conform

căreia judecătorii care au studiat probele excluse din procesul penal nu au

dreptul să se pronunțe cu privire la răspunderea penală a persoanei

condamnate. În acest ultim sens este și Decizia Curții Constituționale a

Sloveniei nr. U-I-92/96, prin care s-a constatat încălcarea dreptului la un

proces echitabil, prin participarea la soluționarea raportului penal de

conflict a judecătorului care a luat cunoștință de probele declarate

inadmisibile. Potrivit acesteia din urmă, dispozițiile Codului de procedură

penală al Sloveniei care permit judecătorului să se familiarizeze cu

informațiile pe care organele poliției le-au colectat în etapa anterioară

judecății (care trebuie eliminate din dosar și pe care nu se poate baza

soluționarea cauzei), care nu prevăd și excluderea judecătorului care s-a

familiarizat cu respectivele informații, nu sunt conforme cu dreptul la un

proces echitabil, reglementat în art. 23 din Constituția Sloveniei. Prin

decizia anterior menționată, Curtea Constituțională a Sloveniei nu a declarat

neconstituționale anumite dispoziții legale din cuprinsul Codului de

procedură penală, ci a sancționat ca fiind neconformă cu dreptul la un

proces echitabil lipsa din legislația procesual penală a unei dispoziții legale

care să interzică participarea la soluționarea fondului cauzei penale a unui

judecător aflat în ipoteza juridică anterior menționată.


Notă aprobativă. 1. ,,Contaminarea” probelor declarate nule și a

mijloacelor de probă corelative a fost argumentată corect de către instanța

noastră de contencios constituțional; deci, pe lângă excluderea juridică a

probelor obținute în mod nelegal, trebuie eliminate fizic și acele mijloace de

probă prin intermediul cărora au fost produse3.

2. O ,,contaminare” asemănătoare se poate produce și în cazul

procurorului atunci când acesta soluționează cauze penale pe fond (prin

clasare), în urma cercetărilor efectuate de către organele de cercetare penală

(ale poliției judiciare sau speciale).

3. Ar trebui împrumutată fermitatea dreptului slovac, care înlătură

de la judecarea cauzei pe acel judecător ,,contaminat”, acesta neputând să se

pronunțe sub nicio formă cu privire la răspunderea penală a persoanei

condamnate.

3 Legea noastră procesual penală face distincție între probă și mijlocul de probă.

Astfel, art. 97 C.pr.pen. român, cu denumirea marginală ,,Proba și mijloacele de probă”, are

următorul conținut:

,,(1) Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței

sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea

împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea

adevărului în procesul penal (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace (sublinierea noastră

Gh. Ivan):

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,

mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

(3) Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.”

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

PROCES ECHITABIL. GARANȚII PROCEDURALE SUFICIENTE

CARE I-AU PERMIS ACUZATULUI DINTR-UN CAZ DE TERORISM

SĂ ÎNȚELEAGĂ VERDICTUL PRONUNȚAT DE CĂTRE O CURTE

CU JURAȚI ALCĂTUITĂ ÎN MOD SPECIAL

ABSTRACT

There is no violation of the right not to be tried or punished twice

if the plaintiff has not been prosecuted or convicted in criminal

proceedings for offenses that were essentially the same as those

which were the subject of the definitive correctional sentence.

Key words: fair trial, the right not to be judged or punished twice,

terrorism.

În fapt1

Între iulie și octombrie 1995, Gruparea Islamistă Armată (G.I.A.) a

comis opt atentate pe teritoriul francez.

Printr-o hotărâre din martie 2006, Tribunalul corecțional2 l-a găsit

vinovat pe reclamant pentru organizarea unui grup infracțional în vederea

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), cauza

Ramda contra Franței, Hotărârea din 19 decembrie 2017 (cererea nr. 78477/11), disponibilă

atât pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-179567"]} (accesat la 26

februarie 2018), cât și, în sinteză, în limba română pe site-ul

https://hudoc.echr.coe.int/eng#{"languageisocode":["RUM"],"appno":["78477/11"],"docume

ntcollectionid2":["CHAMBER"],"itemid":["001-180017"]} (accesat la 26 februarie 2018);

traducerea și permisiunea pentru republicare pe site-ul C.E.D.O. au fost oferite de către

Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova, în scopul includerii sale în baza de date

HUDOC a C.E.D.O. 2 Tribunalul corecțional (Tribunal correctionnel) din Franța are competența de a

judeca delictele, și anume infracțiunile sancționate prin lege cu maximum 10 ani de

închisoare sau cu o amendă de minimum 3750 euro. Acesta este atașat Tribunalului regional.

În principiu, este format din 3 judecători de profesie, cu excepția infracțiunilor pentru

judecarea cărora este necesar un singur judecător. Ministerul Public este reprezentat de către

procurorul Republicii sau de către unul dintre locțiitorii acestuia [a se vedea site-ul https://e-

Proces echitabil. Garanții procedurale suficiente care i-au permis… 289

comiterii de acte teroriste și l-a condamnat la pedeapsa închisorii de zece ani,

aplicându-i și o interdicție definitivă de aflare pe teritoriul francez. Printr-o

Hotărâre din decembrie 2006, devenită definitivă, Curtea de Apel a confirmat

această condamnare.

În 2001, trei hotărâri ale Camerei de instrucție au avut ca obiect

punerea sub acuzare a reclamantului și a altor persoane. În octombrie 2007,

Curtea cu jurați3 alcătuită în mod special din șapte magistrați de profesie, l-a

găsit vinovat pe reclamant pentru fapte în legătură cu trei atentate comise

între iulie și octombrie 1995. Ea l-a condamnat la detenție pe viață, însoțită de

o perioadă de siguranță de douăzeci și doi de ani. Ca urmare a apelului

formulat de către reclamant, Curtea cu jurați de Apel a confirmat vinovăția

acestuia din urmă în septembrie 2009, după ce a răspuns la șaizeci și trei de

întrebări. În iunie 2011, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Reclamantul s-a plâns de lipsa motivării hotărârii Curții cu jurați de

Apel, alcătuită în mod special, și a considerat că a fost judecat și condamnat

de două ori pentru fapte identice, având în vedere condamnarea sa definitivă

de către Curtea de Apel din decembrie 2006.

În drept – Articolul 6 § 1: Prezenta cauză se referă la lipsa motivării

unei hotărâri a Curții cu jurați alcătuită în mod special, adică fără participarea

unor jurați simpli cetățeni, ci constituită doar din magistrați de profesie.

Pentru că aceste două proceduri au fost în mare măsură asemănătoare,

C.E.D.O. a examinat cererea reclamantului, în lumina principiilor care decurg

justice.europa.eu/content_ordinary_courts-18-fr-ro.do?member=1 (accesat la 26 februarie

2018)]. 3 Curtea cu jurați (Cour d’Assises) din Franța are competența de a judeca

infracțiunile penale, și anume infracțiunile cele mai grave care sunt pasibile de o pedeapsă,

constând în privare de libertate pe o perioadă între 10 ani și pe viață.

Aceasta este o instanță departamentală nepermanentă, care se reunește oricând este

necesar. Totuși, instanța este cvasipermanentă în departamentele cele mai mari.

Instanța este formată din 3 judecători de profesie: un președinte (președintele

camerei sau un judecător al Curții de Apel), 2 arbitri (judecători la Curtea de Apel sau

judecători ai Tribunalului regional pentru zona în care are loc audierea), un juriu (6 cetățeni

selectați prin tragere la sorți). De asemenea, aceasta funcționează ca și Curte cu jurați pentru

minori, dispunând de un juriu, atunci când este vorba despre infracțiuni săvârșite de către

minori. În astfel de cazuri, arbitrii de profesie sunt judecători pentru minori.

Anumite infracțiuni care intră sub incidența legislației privind terorismul, a

legislației militare sau a legislației privind traficul de droguri sunt judecate de către o Curte cu

jurați formată exclusiv din judecători de profesie. Ministerul Public este reprezentat de către

un avocat general [https://e-justice.europa.eu/content_ordinary_courts-18-fr-ro.do?member=1

(accesat la 26 februarie 2018)].


din hotărârea Taxquet contra Belgiei ([MC], 926/05, 16 noiembrie 2010, Nota

informativă 1354).

Cu privire la contribuția combinată a actului de punere sub acuzare și

întrebările adresate Curții cu jurați în acest caz, reclamantul nu a fost singurul

acuzat, iar cauza a fost una complexă.

Mai mult, cele trei hotărâri de punere sub acuzare au fost limitate ca

întindere, de vreme ce au intervenit înainte de dezbaterile care au constituit

nucleul procesului. Totuși, aceste hotărâri s-au referit fiecare la câte un atentat

distinct și au fost motivate în special prin raportare la faptele presupus a fi

comise, prezentând evenimentele de o manieră foarte detaliată. În plus, în

timpul procedurii din prima instanță, acuzatul avusese deja posibilitatea

evaluării în detaliu a acuzațiilor care i-au fost înaintate și a utilizării

mijloacelor de apărare. În afară de faptul că hotărârile sus-menționate

rămâneau baza punerii sub acuzare în fața Curții cu jurați de Apel, dezbaterile

care au fost derulate în primă instanță i-au permis să ia cunoștință din plin de

acuzele înaintate și de motivele pentru care risca o condamnare în apel.

Cu privire la întrebările avansate care-l vizau pe reclamant, acestea

erau în număr de șaizeci și trei. La șaizeci și una dintre acestea s-a răspuns cu

«da, cu majoritate», iar la două – «lipsită de obiect». În plus, față de detaliile

locurilor și ale datelor din fiecare caz vizat, ca și față de indicarea victimelor

în funcție de prejudiciile pe care le-au suferit, întrebările au vizat în special

împrejurarea dacă reclamantul a acționat cu premeditare, dar și prin instigare

la comiterea anumitor fapte, dacă le-a acordat ajutor autorilor atentatelor sau

dacă le-a dat instrucțiuni în vederea realizării anumitor crime. Prin numărul

și precizia lor, aceste întrebări alcătuiau un cadru care putea servi drept

bază pentru decizie. Iar dacă reclamantul a contestat redactarea acestor

întrebări, el nu a propus modificarea lor sau adresarea altora.

Prin urmare, în lumina analizei conjugate a celor trei hotărâri de

punere sub acuzare motivate fiecare în parte, a dezbaterilor din timpul

audierilor de care a beneficiat reclamantul, atât în primă instanță, cât și în

timpul procedurii din apel, dar și a întrebărilor numeroase și precise adresate

Curții cu jurați, reclamantul nu poate susține că nu cunoaște motivele

condamnării sale.

În concluzie, reclamantul a dispus de garanții suficiente care să-i

permită să înțeleagă verdictul de condamnare ce a fost pronunțat împotriva sa.

Totuși, C.E.D.O. salută faptul că reforma care a intervenit între timp, odată cu

adoptarea Legii nr. 2011-939 din 10 august 2011, reclamă de acum înainte

4 A se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng#{"appno":["926/05"]} (accesat la

26 februarie 2018).

Proces echitabil. Garanții procedurale suficiente care i-au permis… 291

elaborarea unei «expuneri de motive», care se aplică inclusiv în cazul curților

cu jurați, alcătuite în mod special.

Analiza comparată, pe de o parte, a Hotărârii din decembrie 2006, prin

care Curtea de Apel l-a condamnat pe reclamant, și, pe de altă parte, a celor

trei hotărâri ale Camerei de instrucție care l-au trimis în fața Curții cu jurați,

alcătuite în mod special, denotă că aceste hotărâri se bazează pe fapte

numeroase și detaliate, care sunt distincte. Nu doar că cele trei hotărâri de

punere sub acuzare pronunțate în 2001 ignoră numeroasele elemente de fapt

evocate în cadrul procedurii corecționale, dar ele se axează pe conduite și se

bazează pe fapte care nu au fost puse în discuție în timpul primelor proceduri.

Astfel, reclamantul nu a fost urmărit penal sau condamnat în cadrul

procedurilor penale pentru fapte care erau, în esență, aceleași cu cele care au

făcut obiectul condamnării corecționale definitive.

În fine, este legitim ca statele contractante să facă proba unei reacții

ferme cu privire la cei care contribuie la comiterea actelor de terorism, pe care

nu le poate aproba în niciun caz. Mai mult, reclamantul a fost condamnat de

către Curtea cu jurați nu doar pentru comiterea unor fapte diferite de cele

pentru care fusese judecat în cadrul primelor proceduri, ci și pentru

complicitate la asasinat și la tentative de asasinat. Totuși, cu privire la aceste

infracțiuni, ele constituie încălcări grave ale drepturilor fundamentale ce țin de

art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, pentru care statele au obligația urmăririi penale și a

pedepsirii autorilor, sub rezerva respectării garanțiilor procedurale ale

persoanelor vizate.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE

JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

(CAMERA ÎNTÂI) ÎN CAUZA C-676/16 (17 IANUARIE 2018)

ABSTRACT

A trading company which deals in selling trading companies

registered in the Trade Register and set up for the sole purpose of

being sold, sale which consists of a cession of the shares of the

enterprise in the already set-up company, may be an active subject

of the offense of money laundering, being subject to reporting

obligations under Directive 2005/60/EC.

Key words: set up trading companies, cession of shares or stocks,

reporting obligation, money laundering.

În cauza C-676/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară

formulată în temeiul art. 267 TFUE de Nejvyšší správní soud (Curtea

Administrativă Supremă, Republica Cehă), prin decizia din 2 decembrie 2016,

primită de Curte la 27 decembrie 2016, în procedura CORPORATE

COMPANIES s.r.o. împotriva Ministerstvo financí ČR1, s-a solicitat

interpretarea art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. (c), precum și a art. 3 pct. 7 lit. (a) din

Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26

octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul

spălării banilor și finanțării terorismului2, în prezent abrogată de Directiva

(UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015

privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau

finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al

Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei

2005/60/CE a Comisiei3.

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro

Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de

documentare și statistică judiciară, e-mail: [email protected]. 1 Disponibilă pe site-ul http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=ro&jur=C,T,F

&num=C-676-16&td=ALL (accesat la 26 februarie 2018). 2 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 2005, L 309, p. 15, ediție

specială, 09/vol. 2, p. 214. 3 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 2015, L 141, p. 73-117.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera întâi) în… 293

Corporate Companies este o persoană juridică cu sediul în Praga

(Republica Cehă), al cărei obiect de activitate constă în vânzarea de societăți

„ready-made”, cu alte cuvinte de societăți înscrise deja în registrul comerțului.

Corporate Companies efectuează aceste vânzări prin transferul către clienții

săi a părților pe care le deține în capitalul acestor societăți. În temeiul unui

aviz din data de 18 august 2015, Ministerul Finanțelor a inițiat o procedură de

control cu privire la respectarea de către Corporate Companies a obligațiilor

stabilite, printre altele, prin Legea împotriva spălării banilor4.

Întrucât a considerat că nu era o „persoană obligată”, vizată de legea

menționată, Corporate Companies a formulat o acțiune în fața Městský soud v

Praze (Tribunalul Municipal din Praga, Republica Cehă), prin care a solicitat

constatarea nelegalității controlului inițiat de Ministerul Finanțelor.

În Hotărârea din 25 mai 2016, Městský soud v Praze (Tribunalul

Municipal din Praga) a considerat că Corporate Companies intra sub incidența

art. 2 alin. (1) lit. h) pct. 1 din Legea împotriva spălării banilor. În această

privință, instanța respectivă a subliniat că această dispoziție se aplică

persoanelor care, în cadrul activității lor profesionale, constituie persoane

juridice pentru clienții lor, indiferent dacă fac aceasta la cererea clientului sau

dacă persoanele juridice sunt constituite în vederea includerii lor într-un

portofoliu de oferte pentru potențiali clienți. Prin urmare, Městský soud v

Praze (Tribunalul Municipal din Praga) a respins acțiunea Corporate

Companies.

Aceasta din urmă a formulat un recurs în fața instanței de trimitere

împotriva deciziei respective, susținând că își exercită activitatea de înființare

de societăți în nume propriu și pe propria cheltuială. Ea pretinde că, întrucât

nu dispune de bunuri care aparțin altor persoane la momentul constituirii

societăților, nu poate fi o „persoană obligată” în sensul art. 2 alin. (1) lit. h)

pct. 1 din Legea împotriva spălării banilor. În plus, nu numai că obiectul de

activitate al Corporate Companies nu ar fi, propriu-zis, constituirea de

societăți pentru clienți, dar, chiar dacă s-ar aprecia că desfășoară o activitate

similară, nu poate fi considerată totuși o „persoană obligată”, în sensul legii

4 Legea nr. 253/2008 privind anumite măsuri împotriva spălării banilor și finanțării

terorismului, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Legea împotriva spălării

banilor”), transpune în dreptul ceh Directiva 2005/60. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) pct. 1 din

Legea împotriva spălării banilor, care reprezintă transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. (c) coroborate cu cele ale art. 3 pct. 7 lit. (a) din Directiva 2005/60,

prin „persoană obligată” în sensul acestei legi se înțelege „orice persoană […] care furnizează

[…] unei alte persoane servicii care constau în constituirea de persoane juridice”.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea împotriva spălării banilor, „o persoană care nu

desfășoară activitățile prevăzute la alin. (1) cu titlu profesional, cu excepția persoanelor

menționate la alin. (2) lit. c) și d), nu este considerată o persoană obligată.”


menționate, întrucât nu constituie aceste societăți comerciale în numele sau pe

seama unui client, astfel încât nu i se poate imputa că a acționat ca un interpus

pentru clienții săi.

În aceste condiții, Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă

Supremă, Republica Cehă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să

adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarea întrebare

preliminară:

„Persoanele care, cu titlu profesional, vând societăți înregistrate deja în

registrul societăților și constituite în scopul vânzării (așa-numitele societăți

«ready-made»), a căror vânzare se realizează prin transferul de participații la

filiala pe care o vând, intră sub incidența art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. (c) din

Directiva 2005/60 coroborat cu art. 3 pct. 7 lit. (a) din aceasta?”.

Cu privire la întrebarea preliminară, Curtea de Justiție a Uniunii

Europene constată că, în speță, din decizia de trimitere reiese că Corporate

Companies constituie persoane juridice, le integrează în portofoliul său cu

scopul de a le cesiona unor clienți potențiali și, în caz de achiziție, transferă

cumpărătorului părțile pe care le deține în capitalul societății care este

vândută. Societățile astfel constituite nu exercită nicio activitate. Prin urmare,

este vorba despre „societăți fictive”, care figurează în special în cadrul unui

portofoliu constituit de Corporate Companies, în așteptarea unei vânzări.

Analizând prevederile Directivei 2005/60, Curtea constată că art. 2

alin. (1) pct. 3 lit. (c) din Directiva 2005/60 se aplică prestatorilor de servicii

pentru trusturi sau întreprinderi care nu fac obiectul lit. (a) sau (b) a aceluiași

pct. 3. Articolul 3 pct. 7 lit. (a) din această directivă precizează că „prestatori

de servicii pentru trusturi și societăți” înseamnă orice persoane fizice sau

juridice care prestează cu titlu profesional, pentru terți, servicii constând în

constituirea de societăți sau alte persoane juridice. Astfel, reiese din însuși

modul de redactare a art. 3 pct 7 lit. (a) din Directiva 2005/60 că este supusă

obligațiilor impuse prin această directivă orice persoană fizică sau juridică a

cărei activitate constă în furnizarea către un client a unui serviciu determinat,

și anume a celui de constituire de societăți sau de alte persoane juridice.

Or, un astfel de serviciu este furnizat atât în cazul în care un terț

încredințează unei persoane fizice sau juridice sarcina de a constitui o

societate în numele și pe seama sa, cât și în cazul în care un terț cumpără o

societate care a fost constituită în prealabil de această persoană cu unicul scop

de a o vinde.

Contrar celor susținute de Corporate Companies, faptul că o asemenea

societate a fost constituită de persoana menționată la cererea unui client sau că

această persoană ar fi constituit-o în perspectiva vânzării sale ulterioare către


un potențial client nu este relevant în scopul aplicării acestei dispoziții, pentru

următoarele motive:

articolul 3 pct. 7 lit. (a) din Directiva 2005/60 nu face nicio distincție

între aceste două situații;

nicio dispoziție din această directivă nu permite să se considere că

intenția legiuitorului Uniunii era de a exclude din sfera de aplicare a art. 3 pct.

7 lit. (a) persoanele care desfășoară o activitate comercială, precum cea a

Corporate Companies;

în sfârșit, o asemenea excludere nu ar fi conformă cu obiectivul

directivei menționate. În această privință, s-a arătat că atât din titlul, cât și din

considerentele directivei reiese că aceasta are ca obiectiv prevenirea utilizării

sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului5.

De asemenea, s-a subliniat că, după cum reiese din considerentele (1)

și (2) ale aceleiași directive, aceste activități infracționale pot avea efecte

negative semnificative asupra solidității, a integrității, a stabilității și a

reputației sectorului financiar, precum și, în ultimă instanță, asupra pieței

unice.

În acest context, Directiva 2005/60 urmărește să impună anumitor

persoane, din cauza participării acestora la executarea unei tranzacții sau a

unei activități de natură financiară, un anumit număr de obligații, și anume,

printre altele, identificarea și verificarea identității clientului și a

beneficiarului efectiv, obținerea de informații cu privire la obiectul și la natura

relației de afaceri, precum și obligația de a declara autorităților competente

orice indiciu referitor la spălarea banilor sau la finanțarea terorismului.

Or, din moment ce, pe de o parte, o societate constituie o structură

adecvată pentru realizarea atât a spălării banilor, cât și a finanțării

terorismului, în măsura în care permite disimularea resurselor obținute în mod

nelegal, care urmează a fi legalizate cu ajutorul acestei societăți, precum și

finanțarea terorismului prin intermediul său, și, pe de altă parte, identificarea

clientului constituie un element esențial de prevenire a acestor activități,

astfel cum se menționează în considerentul (9) al Directivei 2005/60, este

evident rezonabil ca legiuitorul Uniunii să fi supus crearea unei astfel de

structuri de către o persoană sau de către o întreprindere în numele unui terț

controlului prevăzut de această directivă, stabilind astfel o primă barieră cu

scopul de a descuraja orice persoană care ar intenționa să folosească o

societate pentru a facilita acest fel de activități.

S-a subliniat (paragr. 29) că un asemenea control este cu atât mai

important cu cât constituirea unei societăți reprezintă ea însăși o operațiune

5 Se citează, în acest sens, Hotărârea din 25 aprilie 2013, Jyske Bank Gibraltar,

C-212/11, EU:C:2013:270, pct. 46.


care, prin natura sa, prezintă un risc ridicat de spălare a banilor și de finanțare

a terorismului, din cauza tranzacțiilor financiare pe care le presupune de

regulă această operațiune, cum ar fi aportul de capital și, eventual, de bunuri

de către fondatorul societății. Astfel, asemenea tranzacții pot facilita

introducerea de către acesta din urmă a unor venituri nelegale în sistemul

financiar, așa încât este important ca identitatea clientului și a oricărui

beneficiar efectiv al acestei operațiuni să fie verificată și, prin urmare, ca

persoanele care, în cadrul activității lor, constituie o societate în beneficiul

unui terț să fie supuse obligațiilor impuse prin Directiva 2005/60.

De asemenea, s-a subliniat (paragr. 30) că astfel de riscuri există nu

numai atunci când o societate este constituită de o persoană în cadrul

activității sale pe seama și în numele unui terț, ci și atunci când, precum în

speță, o societate deja constituită de o persoană în cadrul activității sale cu

singurul scop de a fi vândută unor clienți potențiali este efectiv vândută unui

client prin transferul, în beneficiul acestuia din urmă, al părților pe care le

deține în capitalul societății menționate.

Or, o interpretare a art. 3 pct. 7 lit. (a) din Directiva 2005/60 în sensul

susținut de Corporate Companies, și anume în sensul că o persoană a cărei

activitate comercială constă în vânzarea acestui tip de societăți nu ar intra sub

incidența dispoziției respective, ar oferi celor care spală bani și finanțatorilor

terorismului un instrument ideal pentru evitarea primei bariere pe care

legiuitorul Uniunii a avut grijă să o instituie pentru a preveni utilizarea acestor

societăți în scopul activităților menționate (paragr. 31).

Inexistența unor obligații în materie de prevenire a spălării banilor și a

finanțării terorismului în sarcina unei persoane precum Corporate Companies,

în special a obligației de a verifica identitatea clientului și a beneficiarului

efectiv, pe de o parte, ar servi anonimatului cesionarilor reali ai societăților

vândute sau al persoanelor care acționează pe seama acestora și, pe de altă

parte, ar permite mascarea originii și a finalității transferurilor patrimoniale

care tranzitează aceste societăți (paragr. 32).

Pentru aceste motive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

(Camera întâi) declară:

Articolul 2 alin. (1) pct. 3 lit. (c) din Directiva 2005/60/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind

prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și

finanțării terorismului coroborat cu art. 3 pct. 7 lit. (a) din această

directivă trebuie să fie interpretat în sensul că intră sub incidența

dispozițiilor respective o persoană, precum cea în discuție în litigiul


principal, a cărei activitate comercială constă în vânzarea unor societăți

pe care le-a constituit ea însăși, în lipsa vreunei cereri prealabile din

partea clienților săi potențiali, cu scopul de a fi vândute acestor clienți

prin intermediul unei cesiuni a părților pe care le deține în capitalul

societății ce face obiectul vânzării.

DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE

APEL

PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ALBA IULIA PE ANUL

2015, ÎN MATERIE PENALĂ1

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI – O ALTERNATIVĂ LA

CONDAMNARE. SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII

PEDEPSEI – O ALTERNATIVĂ LA EXECUTAREA UNEI PEDEPSE

ABSTRACT

It is true that both institutions, that of the conditional suspension

of the execution of punishment, regulated by the previous

Criminal Code (of 1969) and of the stay in enforcing the penalty,

regulated by the new Criminal Code, have as immediate effect the

actual non-execution of the punishment by the defendant, but one

cannot say that the new institution is a takeover of the old one,

because there is an essential difference between them, namely:

while the first is an alternative to the execution of a penalty,

subsequent to a conviction decision, the second one is also an

alternative, but to conviction, as results from the provisions of art.

396 par. (1) and (4) of the new Code of criminal procedure, which

deals with the solution of stay in enforcing the penalty in other

manner than the conviction.

Key words: stay in enforcing the penalty, conditional suspension of

the execution of punishment.








e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel

Alba Iulia, Buletinul Jurisprudenței, de A.I. Paștiu, A.Gh. Mocan, M.A. Motolea

(coordonatori) ș.a., 2015.

Amânarea aplicării pedepsei – o alternativă la condamnare… 299

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 15 octombrie 2014,

pronunțată de către Tribunalul Sibiu:

1. A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice.

2. În baza art. 254 alin. (2) din Codul penal anterior (în continuare

C.pen. din 1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție2, cu modificările și

completările ulterioare, cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare

C.pen.), art. 375 și art. 396 alin. (10) din noul Cod procedură penală (în

continuare C.pr.pen.), a fost condamnat inculpatul J.S. la 3 ani închisoare (ca

pedeapsă principală) și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) C.pen. din 1969, pe o

durată de 1 an, pentru infracțiunea de luare a mită.

3. Potrivit art. 85 C.pen. din 1969, a fost anulată suspendarea

condiționată a executării pedepsei3 rezultante de 2 ani închisoare, aplicate

condamnatului sus-menționat, prin Sentința penală nr. 103/2014 a

Tribunalului Sibiu, și au fost repuse în individualitatea lor pedepsele de: 2 ani

închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 132 din Legea nr.

78/2000 raportat la art. 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din

același cod; 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 52

alin. (3) raportat la art. 321 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din

1969; 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 325

C.pen.

4. Conform art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C.pen. din 1969, au

fost contopite cele trei pedepse sus-menționate (de câte 2 ani închisoare) cu

aceea de 3 ani închisoare și cu pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) C.pen. din

1969, pe o durată de 1 an, dispunându-se apoi ca inculpatul J.S. să execute

pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară

sus-menționată.

5. În temeiul art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, i s-a aplicat inculpatului

J.S. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64

alin. (1) lit. a), b), c) din același cod.

6. În baza art. 861 C.pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, pe o durată


3 Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu mai există în noul Cod penal (a

se vedea, cu referire la critica opțiunii legiuitorului român de a nu mai prelua această

instituție, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,

ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 262).

300 Gheorghe Ivan

de 5 ani, ce constituie termen de încercare (supraveghere, potrivit noului Cod

penal).

Pe durata termenului de încercare, s-a hotărât ca inculpatul

sus-menționat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune S.;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau

locuință, și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui

de existență.

7. Potrivit art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, s-a dispus suspendarea

executării pedepsei accesorii, pe durata suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei închisorii.

8. I s-a atras atenția inculpatului J.S. asupra cauzelor de revocare a

suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute în art. 864 C.pen.

din 1969.

9. În baza art. 257 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C.pen., art. 375 și art. 396 alin. (10) C.pr.pen., a

fost condamnat inculpatul G.V. la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de

trafic de influență.

10. În temeiul art. 255 alin. (1) C.pen. din 1969 raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C.pen., art. 375 și art. 396 alin. (10)

C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul G.V. la 1 an închisoare pentru

infracțiunea de dare de mită.

11. Conform art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, au fost contopite

pedepsele de 2 ani și, respectiv, 1 an închisoare, dispunându-se apoi ca

inculpatul G.V. să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

12. Potrivit art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, i s-a aplicat inculpatului

G.V. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

64 alin. (1) lit. a), b), c) din același cod.

13. În baza art. 81 C.pen. din 1969, s-a dispus suspendarea

condiționată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe o durată

de 4 ani, ce constituie termen de încercare.

14. În temeiul art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, s-a dispus suspendarea

executării pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării

pedepsei închisorii.

15. I s-a atras atenția inculpatului G.V. asupra cauzelor de revocare a

suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute în art. 83 C.pen. din

1969.


16. Potrivit art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen. din

1969, s-a confiscat de la inculpatul G.V. suma de 2.200 lei.

17. A fost obligat fiecare inculpat să plătească statului câte 2.000 lei

cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, prima instanță a invocat

următoarele:

Prin Rechizitoriul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul

teritorial Alba Iulia (în continuare D.N.A. Alba Iulia) din 20 mai 2014, au fost

trimiși în judecată inculpații:

J.S. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 6

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 5 din același

cod.

G.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prevăzută

în art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) C.pen. cu aplicarea

art. 5 din același cod și de dare de mită prevăzută în art. 6 din Legea nr.

78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 5

C.pen., art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) C.pen. din 1969.

În actul de sesizare a instanței s-a relevat că inculpatul J.S., în cursul

lunii iunie 2013, în calitate de președinte al comisiei de bacalaureat organizată

la nivelul Centrului Zonal de Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.” S., a

acceptat, direct, pentru sine, promisiunea remiterii unei sume de bani pentru a

asigura promovarea frauduloasă a examenului de bacalaureat în sesiunea

iunie-iulie 2013 de către numitul S.T.Ş., ceea ce întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de luare de mită.

Inculpatul G.V., în cursul lunii iunie 2013, a pretins, direct, pentru sine

și pentru altul, remiterea unei sume de bani de la numitul S.T.Ş., afirmând că

are influență asupra unui membru al comisiei de bacalaureat organizată la

nivelul Centrului Zonal de Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.” S.,

promițându-i că îi va asigura promovarea frauduloasă a examenului de

bacalaureat sesiunea iunie-iulie 2013, ceea ce întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. Tot același inculpat, în

cursul lunii iunie 2013, a promis inculpatului J.S., președinte al comisiei de

bacalaureat organizată la nivelul Centrului Zonal de Examen 300 – Colegiul

Tehnic „C.” S., că îi va remite o sumă de bani provenită de la S.T.Ş., pentru

a-i asigura promovarea frauduloasă a examenului de bacalaureat în sesiunea

iunie-iulie 2013, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

dare de mită.

În cauză: au fost audiați inculpații J.S. și G.V., martorii S.O., M.M.,

V.M., R.M., R.F.M., D.L.D., F.M.G., C.C., F.B.M., M.A.Ş., S.R.N., C.M.A.,

C.G., O.C.C., L.O., G.S.D.; au fost depuse probele scrise ale candidaților în

302 Gheorghe Ivan

discuție, procese-verbale de percheziție, procese-verbale de redare a

convorbirilor telefonice, precum și alte înscrisuri.

Mai înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpații au solicitat

ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Față de această împrejurare, judecata în primă instanță a avut loc în condițiile

prevăzute în art. 375 C.pr.pen.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă

următoarele:

În sesiunea august-septembrie 2013 a examenului de bacalaureat, prin

Decizia din 24 august 2013 a Inspectoratului Şcolar Județean S., la Centrul

Zonal de Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.” S. a fost numită comisia de

examen în următoarea componență: J.S. – președinte, C.E. – vicepreședinte,

S.L. – secretar și V.M., S.D., M.L. și N.M. – membri.

Potrivit metodologiei de desfășurare a examenului de bacalaureat,

astfel cum a fost stabilită prin Ordinul ministrul educației, cercetării,

tineretului și sportului nr. 4799/2010 privind organizarea și desfășurarea

examenului de bacalaureat – 20114, cu modificările ulterioare, comisia din

centrul zonal de evaluare avea ca principale atribuții următoarele:

primirea, în zilele în care se susțineau probele scrise, cu

proces-verbal semnat de către președinte și vicepreședinte/secretar/un

membru, lucrările scrise aduse de către delegații din fiecare centru de examen

arondat, spre a fi evaluate;

asigurarea securității și integrității lucrărilor scrise, pe perioada în

care acestea se aflau, precum și asigurarea evaluării lucrărilor scrise,

respectând baremul de evaluare și notare;

înregistrarea în catalogul electronic a notelor la fiecare probă scrisă

pentru fiecare candidat arondat centrului;

calcularea mediilor generale și înregistrarea în catalogul electronic;

predarea, prin președinte și vicepreședinte, cu proces-verbal, a

catalogului electronic și două exemplare din forma tipărită a catalogului

electronic completat, semnat de către profesorii evaluatori și ștampilat, către

delegații centrului de examen.

În concret, după fiecare probă scrisă, delegații din centrele de examen

arondate aduceau și predau cu proces-verbal lucrările scrise la comisia zonală

pentru corectare. Membrii comisiei zonale de evaluare primeau lucrările din

toate centrele de examen și le repartizau, după ce în prealabil erau amestecate,

profesorilor evaluatori desemnați pentru corectare. Fiecare lucrare era

corectată de către doi profesori evaluatori, pe rând fiecare, în săli diferite, fără

4 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 25 ianuarie 2011.


să cunoască nota pusă de către celălalt corector. Nota aplicată de către un

profesor era trecută mai întâi într-un borderou, fiecare evaluator primind un

borderou separat, iar după terminarea corecturii se aplicau efectiv cele două

note pe fiecare lucrare în parte. Președintele comisiei calcula apoi media

finală, ca medie aritmetică cu două zecimale a notelor acordate de către

profesorii evaluatori, fără rotunjire, care era trecută, de asemenea, pe lucrare,

președintele semnând alături de evaluatori fiecare lucrare pentru conformitate.

La terminarea corecturii tuturor lucrărilor de la o disciplină de examen, în

prezența profesorilor evaluatori și a tuturor membrilor comisiei se deschideau

lucrările, respectiv colțul sigilat cu numele candidaților, iar apoi notele erau

introduse imediat în catalogul electronic de către secretarul comisiei. La final,

după toate probele de examen, catalogul complet se tipărea, cu notele de la

probele scrise și media generală, se semna de către profesorii evaluatori,

președintele, vicepreședintele și secretarul comisiei și se preda delegaților

comisiei din fiecare centru de examen arondat pentru afișare.

În ceea ce privește verificarea realității datelor înscrise în catalogul

informatic, potrivit metodologiei de desfășurare a examenului, președintele

comisiei avea obligația expresă de a verifica dacă toate notele puse pe lucrări

au fost transcrise corect în catalog, obligație pe care, cu știință, inculpatul J.S.

nu și-a îndeplinit-o, rezultatul fiind că un număr de opt candidați au promovat,

în mod fraudulos, examenul de bacalaureat.

Astfel, pentru lămurirea aspectelor sesizate privitoare la fraudarea

examenului de bacalaureat, au fost verificate toate lucrările candidaților din

sesiunea august-septembrie 2013, lucrări corectate la Centrul Zonal de

Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.” S., constatându-se că, în cazul a nouă

candidați, toți absolvenți ai Colegiului tehnic „I.”, notele aplicate efectiv pe

lucrări sunt mai mici decât cele din catalogul tipărit și afișat în centrul de

examen, pentru opt dintre aceste persoane fiind eliberată apoi și diploma de

bacalaureat.

Mai mult, cercetările efectuate au stabilit faptul că după introducerea

notelor, în mod corect, în catalogul electronic, ulterior, dar înainte de tipărirea

și afișarea catalogului final, acestor candidați le-au fost modificate, în mod

fraudulos, calificativele obținute, astfel că au fost declarați admiși.

Mai exact, este vorba despre numiții:

C.G., notele obținute la disciplinele fizică – 1,30 – și

matematică – 1,00 –, au fost modificate în baza de date informatică în 6,90 și,

respectiv, 5,90. Cu notele astfel modificate, acest candidat a fost declarat

admis cu media 6,03. Ulterior, i s-a eliberat și diploma de bacalaureat seria Y

nr…, iar, în prezent, este student la Facultatea de Jurnalism din cadrul

Universității „L.B.” din S., în anul II de studii.

304 Gheorghe Ivan

C.M.A., notele obținute la disciplinele limba română – 3,70 ,

matematică – 1,00 și chimie – 2,35 au fost modificate în baza de date

informatică în 5,80, 5,50 și 6,90. Cu notele astfel modificate, acest candidat a

fost declarat admis cu media 6.06. Ulterior, i s-a eliberat și diploma de

bacalaureat seria Y nr...

G.S.D., nota obținută la disciplina limba română – 3,00 – a fost

modificată în baza de date informatică în 7,30. Cu nota astfel modificată,

acest candidat a fost declarat admis cu media 6,08. Ulterior, i s-a eliberat și

diploma de bacalaureat seria Y nr...

H.M., nota obținută la disciplina matematică – 1,30 – a fost

modificată în baza de date informatică în 6,60. Nu a fost declarat totuși admis

la examenul de bacalaureat, întrucât a fost absent la proba de fizică.

L.O., nota obținută la disciplina limba română – 5,00 a fost

modificată în baza de date informatică în 6,70. Cu nota astfel modificată,



M.A.Ş., nota obținută la disciplina limba română a fost modificată în

baza de date informatică din 5,10 în 7,60. Cu nota astfel modificată, acest

candidat a fost declarat admis cu media 6,05. Ulterior, i s-a eliberat și diploma

de bacalaureat seria Y nr...

O.C.C., nota obținută la disciplina limba română – 5,00 a fost

modificată în baza de date informatică în 6,90, nota obținută la disciplina

chimie 2,10 a fost modificată în 5,30, iar nota obținută la disciplina

matematică 1,85 a fost modificată în 5,85. Cu notele astfel modificate,



P.M.F., nota obținută la disciplina limba română – 1,40 a fost

modificată în baza de date informatică în 6,40, iar nota obținută la disciplina

matematică 1,00 a fost modificată în 6,70. Cu notele astfel modificate,



S.R.N., nota obținută la disciplina biologie a fost modificată în baza

de date informatică din 5,00 în 8,00. Cu nota astfel modificată, acest candidat

a fost declarat admis cu media 6,03. Ulterior, i s-a eliberat și diploma de

bacalaureat seria Y nr…, iar la acest moment este student la Facultatea de

Inginerie din S., în anul II de studii.

Trebuie subliniat că pentru a obține diploma de bacalaureat un

candidat trebuie să obțină media 6,00 și o notă de minimum 5,00 la fiecare

disciplină de examen.


Pentru sesiunea iunie-iulie 2013 a examenului de bacalaureat, prin

Decizia nr. 2515 din 28 iunie 2013 a Inspectoratului Şcolar Județean S., la

Centrul Zonal de Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.” S., a fost desemnată

comisia de examen în următoarea componență: J.S. – președinte,

V.M. – vicepreședinte, S.L. – secretar și D.D., R.M., R.F. și

F.G.M. – membri.

În această calitate (de președinte al comisiei de examen), inculpatul

J.S., acceptând promisiunea remiterii unei sume de bani, a modificat în baza

informatică de date nota 1.00 obținută de S.T.Ş. la prima probă a examenului,

limba și literatura română, în nota 7,55, ceea ce a dus la promovarea

frauduloasă a examenului de bacalaureat.

Legătura între inculpatul J.S. și numitul S.T.Ş. s-a realizat prin

intermediul inculpatului G.V., care a pretins și a primit de la cel de-al doilea

suma de 2.200 lei, echivalentul a 500 euro, pretinzând că are influență asupra

unui membru din comisia de examen și că în schimbul banilor va interveni pe

lângă acesta pentru a-l ajuta să obțină diploma de bacalaureat.

Din acești bani inculpatul G.V. urma să remită, conform înțelegerii

prealabile, suma de 300 euro inculpatului J.S., care a acceptat promisiunea

primirii acestor bani pentru a asigura nota de trecere la bacalaureat pentru

inculpatul S.T.Ş., remitere care nu a mai avut loc din cauza intervenției

organelor judiciare.

Starea de fapt sus-menționată rezultă din declarațiile de recunoaștere

date în cauză de către numitul S.T.Ş., care se coroborează cu discuțiile

telefonice și în mediul ambiental purtate în perioada respectivă de către

inculpați, interceptate și înregistrate cu autorizația prealabilă a instanței.

În drept:

– Fapta inculpatului J.S., care, în calitate de președinte al comisiei de

bacalaureat, a acceptat în luna iunie 2013, promisiunea remiterii unei sume de

bani pentru promovarea frauduloasă a examenului de bacalaureat de către

numitul S.T.Ş., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de

mită, așa cum este prevăzută atât în art. 289 C.pen., cât și în art. 254 alin. (2)

C.pen. din 1969, în ambele ipoteze prin raportare la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

– Fapta inculpatului G.V., care, în luna iunie 2013, a pretins, pentru

sine și pentru altul, o sumă de 2.200 lei de la numitul S.T.Ş., spunându-i că

are influență asupra unui membru al comisiei de bacalaureat și promițându-i

că îi va asigura promovarea frauduloasă a acestui examen, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, așa cum este

prevăzută în art. 291 alin. (1) C.pen. și, respectiv, în art. 257 alin. (1) C.pen.

din 1969, în ambele ipoteze prin raportare la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

306 Gheorghe Ivan

Fapta aceluiași inculpat, care, tot în cursul lunii iunie 2013, i-a promis

inculpatului J.S. că îi va da o sumă de bani pentru promovarea frauduloasă a

examenului de bacalaureat de către numitul S.T.Ş., întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de dare de mită, așa cum este prevăzută atât în art.

290 alin. (1) C.pen., cât și în art. 255 alin. (1) C.pen. din 1969, în ambele

ipoteze prin raportare la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce îl privește pe inculpatul J.S., trebuie avută în vedere și o altă

împrejurare. Astfel, prin Sentința penală nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu,

rămasă definitivă la data de 11 iunie 2014, s-a admis acordul de recunoaștere

a vinovăției intervenit între acesta și Ministerul Public. În consecință,

inculpatul a fost condamnat la: 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută

în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. din 1969 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod; 2 ani închisoare pentru participație

improprie la fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat la art. 321

C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969; 2 ani închisoare pentru

fals informatic prevăzut în art. 325 C.pen. S-a dispus, în urma contopirii,

conform art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, ca inculpatul să execute

pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare. În temeiul art. 83 C.pen., s-a dispus

amânarea executării acestei pedepse rezultante pe durata unui termen de

supraveghere de 2 ani.

Din considerentele Sentinței penale nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu

mai reiese că cele trei infracțiuni (sus-menționate) sunt concurente cu

infracțiunea pentru care inculpatul este judecat în dosarul de față.

Pentru motivele arătate mai sus, prima instanță i-a condamnat pe

inculpați, așa cum s-a arătat deja.

La individualizarea pedepselor, prima instanță a avut în vedere situația

procesuală a inculpaților, faptul că au fost sinceri și cooperanți, dar și

pericolul concret al infracțiunilor, reieșit din faptele concrete și din poziția

deținută de către fiecare.

În cauză, prima instanță a relevat că se pune problema aplicării legii

penale mai favorabile, conform art. 5 C.pen., având în vedere că de la data

comiterii infracțiunilor și până la momentul judecării au fost în vigoare

succesiv Codul penal anterior (din 1969), iar de la 1 februarie 2014, noul Cod

penal.

În opinia primei instanțe, legea penală mai favorabilă pentru cei doi

inculpați este Codul penal anterior prin prisma aplicării mai multor instituții.

Este vorba de: pedepsirea concursului de infracțiuni (în Codul penal anterior

fiind prevăzută doar sporirea facultativă a pedepsei rezultante, și nu

obligatorie ca în cazul noului Cod penal); conținutul pedepselor accesorii și

complementare (mai restrâns în Codul penal anterior decât în noul Cod


penal); conținutul mai puțin restrictiv al supravegherii în cazul suspendării

executării pedepsei sub supraveghere și posibilitatea aplicării suspendării

condiționate a executării pedepsei care, de asemenea, are un caracter mai

puțin restrictiv decât amânarea aplicării pedepsei din noul Cod penal.

Așa fiind, în conformitate cu prevederile art. 5 C.pen., la stabilirea în

concret a răspunderii penale pentru cei doi inculpați, prima instanță a avut în

vedere prevederile Codului penal anterior.

În acest context, prima instanță a mai arătat că trebuie avută în vedere

și cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de către

Ministerul Public. Analizând conținutul normelor de incriminare,

corespunzătoare infracțiunilor deduse judecății, din ambele

reglementări Codul penal anterior și noul Cod penal , s-a constatat că nu

există deosebiri, ceea ce face ca această cerere să fie neîntemeiată. De altfel,

aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen. cu privire la legea penală mai favorabilă

face inutilă o asemenea operație.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 254 alin. (2) C.pen. din

1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și făcând aplicarea art. 375 și art.

396 alin. (10) C.pr.pen. (reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă),

inculpatul J.S. a fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și

la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C.pen. din 1969, pe o durată de 1 an, pentru

infracțiunea de luare de mită. Este de la sine înțeles, a menționat prima

instanță, că această pedeapsă (principală) trebuie contopită cu cele trei la care

s-a făcut referire mai sus, fiind vorba de infracțiuni concurente. Contopirea

presupune două operațiuni care să o preceadă, și anume: anularea amânării

aplicării pedepsei rezultante de 2 ani: repunerea în individualitatea lor a

pedepselor componente.

Temeiul legal al anulării amânării aplicării pedepsei rezultante, în

viziunea primei instanțe, îl constituie prevederile art. 89 C.pen., care nu sunt

însă incidente în cauză pe motiv că sunt aplicabile doar dispozițiile Codului

penal anterior. A face aplicarea concomitentă a unor dispoziții din cele două

coduri înseamnă a crea pe cale judiciară lex tertia, ceea ce este inadmisibil,

așa cum a statuat Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr.

265/20145.


Curtea Constituțională a României a statuat că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în

măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea

legii penale mai favorabile.

În articolul sus-menționat, intitulat ,,Aplicarea legii penale mai favorabile până la

judecarea definitivă a cauzei”, se prevede:

308 Gheorghe Ivan

Ieșirea dintr-un asemenea impas se poate face, a arătat prima instanță,

printr-o comparație rațională a unor instituții similare din cele două legi

penale. Este vorba de suspendarea condiționată a executării pedepsei din

Codul penal anterior și amânarea aplicării pedepsei din noul Cod penal, care,

în esența lor, semnifică aceeași idee: neexecutarea pedepsei închisorii, pe o

anumită durată de timp și în anumite condiții. Ajungând la o asemenea

concluzie și apreciind că amânarea aplicării pedepsei este tot o suspendare

condiționată a executării pedepsei, este posibil a se face aplicarea prevederilor

art. 85 C.pen. din 1969, în sensul că se va anula suspendarea condiționată a

executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, aplicate condamnatului J.S.,

prin Sentința penală nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu, și se va repune în

individualitatea lor pedepsele de: 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea

prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. din 1969

cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod; 2 ani închisoare stabilită pentru

participație improprie la fals intelectual prevăzută în art. 52 alin. (3) raportat

la art. 321 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969; 2 ani

închisoare stabilită pentru fals informatic prevăzut în art. 325 C.pen.

Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C.pen. din 1969, prima

instanță a contopit cele trei pedepse (sus-menționate) de câte 2 ani închisoare

cu pedeapsa de 3 ani închisoare și cu pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C.pen. din

1969, pe o durată de 1 an, și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa

rezultantă de 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară.

Conform art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului J.S.

pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor sus-menționate.

În raport cu prevederile art. 861 C.pen. din 1969, s-a apreciat că scopul

pedepsei în cazul inculpatului J.S. poate fi atins și dacă nu va fi efectiv privat

de libertate, dispunându-se astfel suspendarea sub supraveghere a executării

pedepsei rezultante, pe o perioadă de 5 ani, care constituie termen de

încercare, și făcându-se aplicarea art. 863, art. 86

4 și art. 71 alin. (5) din

același cod.

Relativ la inculpatul G.V., prima instanță a făcut aplicarea ca lege

mai favorabilă, potrivit art. 5 C.pen. dispozițiilor Codului penal anterior

pentru aceleași argumente, ca și în cazul celuilalt inculpat. Totdată, s-a reținut

,,(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a







că îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 375 și art. 396 alin. (10) C.pr.pen.

privitoare la reducerea cu o treime a limitelor legale de pedeapsă.

Drept urmare, a fost condamnat inculpatul G.V. la 2 ani închisoare

pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 alin. (1) C.pen.

din 1969 și la 1 an închisoare pentru infracțiunea de dare de mită prevăzută în

art. 255 alin. (1) din același cod, ambele prin raportare la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, s-a dispus contopirea

pedepselor de 2 ani închisoare și 1 an închisoare, urmând ca inculpatul G.V.

să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

Conform art. 71 alin. (2) C.pen. din 1969, i s-a aplicat inculpatului

G.V. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

64 alin. (1) lit. a) și b) C.pen. din 1969.

Fiind îndeplinite cerințele prevăzute în art. 81 C.pen. din 1969 și

apreciind că reeducarea inculpatului G.V. se poate asigura și fără privarea

acestuia de libertate, prima instanță a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe o durată de 4 ani, ce

constituie termen de încercare, făcând și aplicarea art. 71 alin. (3) din același

cod și punând în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 din codul

sus-menționat.

Totodată, suma de 2.200 lei a fost confiscată de la inculpatul G.V.,

conform art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen. din 1969.

În final, prima instanță l-a obligat pe fiecare inculpat să plătească

statului câte 2.000 lei cheltuieli judiciare, potrivit art. 274 C.pr.pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat, în termen, apel D.N.A. Alba

Iulia și inculpatul J.S.

Prin apelul său, D.N.A. Alba Iulia a solicitat desființarea sentinței

primei instanțe și, în rejudecare:

– a se înlătura dispozițiile art. 85 C.pen. din 1969 cu referire la

inculpatul J.S., cu motivarea, în esență, că aceste dispoziții nu sunt aplicabile,

deoarece pedeapsa aplicată inculpatului, prin Sentința penală nr. 103/2014 a

Tribunalului Sibiu, nu a fost suspendată condiționat, ci a fost amânată la

executare conform art. 83 C.pen., între cele două instituții existând diferențe

de regim juridic;

– a se aplica inculpatului J.S. o pedeapsă îndestulătoare în sensul

majorării ei și al executării în regim de detenție, cu motivarea, în esență, că

trebuie avută în vedere întreaga activitate infracțională a acestuia, astfel cum

aceasta a fost conturată și în dosarul în care a fost pronunțată Sentința penală

nr. 103/22014 a Tribunalului Sibiu;

310 Gheorghe Ivan

– a se majora și pedeapsa aplicată inculpatului G.V. și a se dispune

executarea în regim de detenție, cu motivarea că activitatea lui infracțională

impune această majorare de pedeapsă și executarea în regim de detenție.

La rândul său, inculpatul J.S. a solicitat desființarea sentinței și, în

rejudecare:

– a se dispune reducerea pedepsei aplicate în cauză la minimul special

obținut prin reducerea cu o treime potrivit art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu

motivarea, în esență, că prima instanță trebuia să admită cererea de schimbare

a încadrării juridice în fapta de luare de mită incriminată de Codul penal

anterior, din moment ce a aplicat pedeapsa potrivit acestui cod și nu a dat cea

mai potrivită aplicare criteriilor de individualizare a pedepsei;

– a se înlătura dispozițiile art. 85 C.pen. din 1969, cu motivarea, în

esență, că nu a fost condamnat, prin Sentința penală nr. 103/2014 a

Tribunalului Sibiu, la o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, ci

a fost condamnat la o pedeapsă cu amânarea executării, conform art. 83

C.pen., amânare care poate fi anulată numai în condițiile art. 89 din același

cod, condiții neîndeplinite, deoarece infracțiunea care să atragă anularea a fost

descoperită concomitent cu cele pentru care s-a dispus amânarea, și nu în

termenul de amânare.

Inculpatul G.V. și-a exprimat poziția procesuală, în sensul respingerii

apelului D.N.A. Alba Iulia, cu motivarea că prima instanță a ținut seama de

activitatea infracțională redusă și de atitudinea sinceră de recunoaștere, dar și

de concluziile referatului de evaluare.

Analizând sentința primei instanțe, pe baza motivelor invocate în cele

două apeluri, dar și în acord cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea

de Apel Alba Iulia a reținut următoarele:

Cu titlu general:

Prima instanță a reținut o corectă stare de fapt, astfel cum aceasta

rezultă din ansamblul materialului probatoriu al dosarului și cum a fost, de

altfel, recunoscută de către inculpați.

Astfel, rezultă din probele dosarului, fără putere de tăgadă, că

inculpatul J.S., în calitate de președinte al comisiei de bacalaureat, organizată

la nivelul Centrului Zonal de Examen 300 – Colegiul Tehnic „C.”S., a

acceptat, în luna iunie 2013, promisiunea primirii unei sume de bani pentru

promovarea frauduloasă a examenului de bacalaureat de către numitul S.T.Ş.,

iar inculpatul G.V., în aceeași lună, a pretins pentru sine și pentru altul o sumă

de 2.200 lei tot de la numitul S.T.Ş., spunându-i că are influență asupra unui

membru al comisiei de bacalaureat (inculpatul J.S.) și promițându-i că îi va

asigura promovarea frauduloasă a acestui examen, iar apoi a promis


inculpatului J.S. că îi va da o sumă de bani pentru promovarea frauduloasă a

examenului de bacalaureat de către numitul S.T.Ş.

Cu privire la critica referitoare la încadrarea juridică a faptei comise de

către inculpatul J.S., critică formulată prin apelul acestui inculpat:

Prima instanță a realizat o corectă încadrare juridică a faptei

inculpatului sus-menționat în infracțiunea de luare de mită prevăzută în art.

254 alin. (2) C.pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

efectuând și o justă analiză a celor două legi penale succesive cu vocație de

aplicare în speță.

Deși inculpatul J.S. a solicitat ca prima instanță să încadreze fapta în

infracțiunea prevăzută în aceleași texte de lege, prima instanță nu a procedat

greșit atunci când nu a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea

de luare de mită, astfel cum aceasta este prevăzută în noua legislație penală

(inculpatul fiind trimis în judecată sub această încadrare juridică), în aceeași

infracțiune, dar în incriminarea prevăzută de legea veche, deoarece atunci

când cele două legi păstrează condițiile din incriminare și conținutul

constitutiv al infracțiunii, nu este necesar procedeul schimbării încadrării

juridice, în astfel de ipoteze fiind suficient ca instanța să constate că o altă

lege decât aceea la care s-a oprit procurorul în actul de trimitere în judecată

este mai favorabilă inculpatului.

Relativ la critica privitoare la temeinicia pedepselor aplicate

inculpaților, critică formulată prin apelul D.N.A. Alba Iulia și al inculpatului

J.S.:

Nu se poate reține ca valid argumentul D.N.A. Alba Iulia, în sensul că

prima instanță ar fi trebuit să aplice inculpatului J.S. o pedeapsă mai aspră și

în regim de executare prin raportare la întreaga sa activitate infracțională,

astfel cum aceasta a fost conturată și în dosarul în care a fost pronunțată

Sentința penală nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu.

Este adevărat că fapta inculpatului J.S. este concurentă cu cele pentru

care acesta a fost definitiv condamnat, ca urmare a admiterii unui acord de

recunoaștere, prin Sentința penală nr. 103/2014, pronunțată de către

Tribunalul Sibiu, însă pentru respectivele fapte, care nu fac obiectul

prezentului dosar, în sarcina inculpatului au fost stabilite pedepse cu

închisoarea, dispunându-se amânarea aplicării lor, în temeiul art. 83 C.pen.

Această modalitate de individualizare a sancțiunilor penale stabilite în sarcina

inculpatului pentru faptele care nu fac obiectul prezentului dosar a fost

considerată de către D.N.A. ca fiind legală și temeinică, această unitate de

parchet alegând să nu exercite apelul împotriva Sentinței penale nr. 103/2014

a Tribunalului Sibiu. A solicita, în prezenta cauză, în care același inculpat este

trimis în judecată pentru o altă faptă, concurentă cu cele în privința cărora s-a

312 Gheorghe Ivan

pronunțat sentința sus-menționată, ca instanța să aibă în vedere, la

individualizarea sancțiunii pentru prezenta faptă, și faptele din acea cauză,

înseamnă a solicita ca instanța să depășească limitele învestirii prevăzute în

art. 371 C.pr.pen.6

De altfel, dacă D.N.A. ar fi dorit ca întreaga activitate infracțională a

inculpatului J.S. să fie dedusă judecății într-un singur dosar, ar fi trebuit să nu

aleagă calea disjungerii faptei judecate în prezent cu cele care au făcut

obiectul unui acord de recunoaștere.

Desigur, în ipoteza în care se constată existența concursului între

prezenta infracțiune și celelalte infracțiuni (judecate deja) și ar fi posibilă

aplicarea regimului sancționator al concursului de infracțiuni, instanța ar

putea (sau chiar ar fi obligată, potrivit noului Cod penal) să aplice un spor de

pedeapsă, dar nu ca urmare a luării în considerare a „întregii activități

infracționale”, ci ca un echivalent al pedepselor care nu se execută.

Suntem, în schimb, de acord cu argumentele inculpatului apelant, în

sensul că pedeapsa aplicată în prezenta cauză este prea aspră prin raportare la

criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969.

În condițiile în care inculpatul este o persoană fără antecedente penale,

care a absolvit studii superiore și care este bine integrată în societate, a avut o

atitudine sinceră de recunoaștere pe tot parcursul procesului penal, iar fapta de

luare de mită săvârșită este de o periculozitate medie prin urmările ei și prin

raportare la modul neelaborat de comitere, aplicarea unei pedepse cu un an

peste limita minimă obținută prin reducerea prevăzută în art. 396 alin. (10)

C.pr.pen. nu este justificată, mai potrivită fiind, pentru asigurarea

dezideratelor de prevenție specială și generală, o pedeapsă mai redusă, de 2

ani și 6 luni închisoare.

Referitor la regimul de suspendare a executării pedepsei, instanța de

apel se va opri asupra suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel

cum aceasta este prevăzută în art. 81 C.pen. din 1969, apreciindu-se că, dată

fiind pregătirea școlară superioară a inculpatului, acesta prezintă resursele de

inteligență apte să-i asigure reeducarea și fără executarea efectivă a pedepsei,

simpla pronunțare a acesteia și riscul revocării suspendării fiind suficiente

pentru a atrage, în mod eficient, atenția inculpatului că astfel de

comportamente sunt reprobabile și ele nu trebuie repetate.

Cu privire la inculpatul G.V., prima instanță a realizat, în acord cu

criteriile prevăzute în art. 72 C.pen. din 1969, o justă individualizare judiciară

a pedepselor aplicate, atât sub aspectul duratei, cât și sub aspectul modalității

6 ,,Art. 371. Obiectul judecății

Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a

instanței.”


de suspendare a executării pedepsei, instanța de apel fiind încredințată că și

acest inculpat, caracterizat de lipsa antecedentelor penale și de o pregătire

școlară medie, se poate reeduca fără executarea pedepsei rezultante în regim

de detenție.

Relativ la critica privitoare la nelegalitatea aplicării dispozițiilor art. 85

C.pen. din 1969 de către prima instanță, critică formulată prin apelul D.N.A.

Alba Iulia și al inculpatului J.S., aceasta este întemeiată.

Dispozițiile art. 85 din codul sus-menționat reglementează instituția

anulării suspendării condiționate a executării pedepsei, suspendare prevăzută

în art. 81 din același cod.

Dispozițiile art. 83 C.pen. reglementează o instituție cu totul nouă,

intitulată „Amânarea aplicării pedepsei”.

Este adevărat că ambele instituții, atât cea a suspendării condiționate a

executării pedepsei, reglementată de Codul penal anterior, cât și cea a

amânării aplicării pedepsei, reglementată de noul Cod penal, au ca efect

imediat neexecutarea efectivă a pedepsei de către inculpat, dar nu se poate

spune că noua instituție este o preluare a celei vechi, deoarece între acestea

există o deosebire de esență, și anume:

– în timp ce suspendarea condiționată a executării pedepsei,

reglementată de art. 81 C.pen. din 1969, reprezintă o modalitate alternativă la

executarea unei pedepsei, subsecventă unei soluții de condamnare, amânarea

aplicării pedepsei, reglementată de art. 83 C.pen., este o alternativă la

condamnare, astfel cum se desprinde din dispozițiile art. 396 alin. (1) și (4)

C.pr.pen.7, care tratează soluția de amânare a aplicării pedepsei distinct de

soluția de condamnare.

Această deosebire de esență dintre cele două instituții face să fie

nelegală anularea amânării aplicării pedepsei, în temeiul dispozițiilor art. 85

C.pen. din 1969.

De altfel, în art. 89 C.pen.8 se prevede sancțiunea anulării amânării

aplicării pedepsei, însă numai dacă infracțiunea care atrage anularea ar fi

7 ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

(1) Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz,

condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau

încetarea procesului penal (sublinierea noastră Gh. Ivan).

[…]

(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de

orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de

inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.

[…]” 8 ,,Art. 89. Anularea amânării aplicării pedepsei

314 Gheorghe Ivan

descoperită pe parcursul termenului de supraveghere al amânării, condiție

care nu este îndeplinită în speță, deoarece toate infracțiunile săvârșite de către

inculpat, atât cea din prezenta cauză, cât și cele în privința cărora s-a

pronunțat Sentința penală nr. 103/2014, de către Tribunalul Sibiu, au fost

descoperite în același timp, fiind chiar cercetate împreună, până la momentul

disjungerii, în același dosar de urmărire penală.

În ipoteza neîndeplinirii condiției prevăzute în art. 89 C.pen., instanța

de apel opinează că amânarea aplicării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare,

dispuse prin sentința penală sus-menționată, nu poate fi anulată, în temeiul

dispozițiilor art. 85 C.pen. din 1969, urmând ca cele două termene (acela de

supraveghere de 2 ani prevăzut în art. 84 alin. (1) C.pen., dispus prin aceeași

sentință, și acela de încercare prevăzut în art. 82 alin. (1) C.pen. din 1969,

dispus în prezenta cauză) să curgă în paralel, fiecare cu efectul și

condiționările care-i sunt asociate.

Verificând cauza și sub celelalte aspecte de fapt și de drept, în acord

cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel a mai descoperit o

nelegalitate, constând în neprecizarea de către prima instanță a conținutului

dreptului interzis ca și pedeapsă complementară, în temeiul art. 64 alin. (1) lit.

c) C.pen. din 1969.

Având în vedere că inculpatul J.S. s-a folosit de funcția de președinte

al comisiei de bacalaureat pentru a comite fapta, se impune ca exercitarea

acestei funcții să fie interzisă.

Față de cele expuse mai sus, văzând și dispozițiile art. 421 pct. 2) lit.

a) C.pr.pen., Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile declarate de către

D.N.A. Alba Iulia și inculpatul J.S. împotriva Sentinței penale din 15

octombrie 2014, pronunțată de către Tribunalul Sibiu, pe care o va desființa

numai sub aspectul dispoziției intitulate „de anulare a suspendării condiționate

pentru pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată inculpatului J.S. prin

Sentința penală nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu” și al individualizării

pedepsei aplicate aceluiași inculpat pentru infracțiunea din prezenta cauză și,

rejudecând în aceste limite:

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana

supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care

s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea

acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la

concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării

pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune

amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii

definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei.”


A. A descontopit pedeapsa rezultantă principală de 3 ani închisoare,

aplicată inculpatului J.S., în elementele ei componente, astfel:

– 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 132 din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 41

alin. (2) din același cod și art. 5 C.pen.;

– 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 52 alin.

(3) raportat la art. 321 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1969 și

art. 5 C.pen.;

– 2 ani închisoare stabilită pentru infracțiunea prevăzută în art. 325

C.pen.;

– 3 ani închisoare, pedeapsă aplicată în prezenta cauză pentru

infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C.pen. din 1969

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C.pen., în condițiile

art. 396 alin. (10) C.pr.pen.

B. A înlăturat dispoziția intitulată „de anulare a suspendării

condiționate pentru pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată

inculpatului J.S. prin Sentința penală nr. 103/2014 a Tribunalului Sibiu”.

C. A menținut dispoziția de condamnare a inculpatului J.S. pentru

comiterea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C.pen.

din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C.pen., în

condițiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., și a redus pedeapsa principală aplicată

pentru această infracțiune de la 3 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare.

D. A menținut pedeapsa complementară a interzicerii exercitării, pe

timp de 1 an, a drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C.pen.

din 1969, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași

drepturi, cu precizarea că interzicerea dreptului prevăzut în art. 64 alin. (1) lit.

c) din același cod se referă la dreptul de a ocupa funcția de președinte al

comisiei de bacalaureat.

E. În temeiul art. 81 alin. (1) și art. 82 alin. (1) C.pen. din 1969, a

suspendat condiționat executarea pedepsei principale de 2 ani și 6 luni

închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani și 6 luni.

F. În baza art. 71 alin. (5) C.pen. din 1969, pe durata termenului de

încercare a suspendării condiționate a executării pedepsei principale, s-a

suspendat și executarea pedepsei accesorii.

G. S-a atras atenția inculpatului J.S. asupra dispozițiilor art. 83 C.pen.

din 1969, conform cărora suspendarea condiționată a executării pedepsei se

revocă în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

H. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, în măsura în care

nu contravin prezentei decizii.

316 Gheorghe Ivan

I. A dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare

avansate de către stat să rămână în sarcina acestuia.

J. S-a acordat onorariul parțial în sumă de 50 lei avocatului N.V.,

pentru asistența inculpatului J.S. în apel, onorariu stabilit conform art. 5 și art.

6 din Protocolul privind onorariile apărătorilor din oficiu și care, potrivit art.

272 C.pr.pen., s-a avansat din fondul special destinat al Ministerului Justiției.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec.

pen. nr. 65/A/2015)

II. Notă aprobativă. Deși atât suspendarea condiționată a executării

pedepsei (prevăzută în art. 81-86 C.pen. din 19699), cât și amânarea aplicării

pedepsei (prevăzută în art. 83-90 C.pen.10

) sunt mijloace de individualizare

9 ,,Art. 81. Condițiile de aplicare a suspendării condiționate

(1) Instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o

anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de

6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

(2) Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de

concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani și sunt

întrunite condițiile prevăzute în alin. 1 lit. b) și c).

(3)-(4) Abrogate.

(5) Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage suspendarea

executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de

condamnare.

(6) Suspendarea condiționată a executării pedepsei trebuie motivată.” 10

,,Art. 83. Condițiile amânării aplicării pedepsei

(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de

supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau

închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția

cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a

împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunității;

d) în raport de (cu corectarea noastră, Gh. Ivan) persoana infractorului, de

conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru

înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de

îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se

impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras


judiciară a executării pedepsei11

, având în vedere dispozițiile din cele două

coduri penale, ele totuși diferă, în raport cu dispozițiile art. 396 alin. (1) și (4)

C.pr.pen.: prima reprezintă o alternativă la executarea unei pedepse,

subsecventă unei soluții de condamnare, iar cea de-a doua este tot o

alternativă, dar la condamnare12

.

de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a

identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii

care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62.

(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării

pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la

care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere

ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.” 11

Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 262. 12

Observăm că, în enumerarea de la alin. (1) al art. 396 C.pr.pen., nu se află și

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98 C.pen.), aceasta nefiind nici ea

o alternativă la condamnare.

În art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior (din 1969) se prevedea că

,,instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz,

condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.” Deci, suspendarea condiționată a

executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, așa cum erau

reglementate în Codul penal anterior (din 1969), nu figurau printre alternativele la

condamnare.

AMENDA PENALĂ. NECESITATEA STABILIRII NUMĂRULUI

ZILELOR-AMENDĂ

ABSTRACT

It is necessary to establish the number of days-fine should the

provisions of art. 63 of the new Criminal Code apply, article which

regulates replacing the penalty with a fine with that of

imprisonment, and of art. 64 of the same code, which regulates the

execution of the penalty with a fine by performing unpaid

community work.

Key words: fine, individualization, days-fine.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 5 noiembrie 2014,

pronunțată de către Judecătoria Câmpeni:

1. A fost condamnat inculpatul P.F.D. la 2.000 lei amendă penală

pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 193

alin. (2) din noul Cod penal (în continuare C.pen.).

2. I s-au făcut cunoscute inculpatului dispozițiile art. 631 din Codul

penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) privind înlocuirea pedepsei

amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul în care se va sustrage, cu rea-credință,

de la executarea amenzii.

3. A fost obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 300

de lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, în cadrul cărora au

fost cuprinse și cheltuielile din faza urmăririi penale.

4. A fost disjunsă, din oficiu, acțiunea civilă formulată de partea civilă

L.V., pentru a fi judecată separat.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, prima instanță a menționat

următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpeni, emis la

data de 30 iulie 2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.F.D.

pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 193

alin. (2) C.pen.

În fapt,

În seara zilei de 12 februarie 2014, persoana vătămată L.V., la

invitația inculpatului P.F.D., l-a însoțit pe acesta la domiciliul său pentru a

consuma împreună băuturi alcoolice. La scurt timp, li s-au alăturat și numiții

M.I. și M.P.F. Au consumat toți patru țuică, prezentă fiind și soția

inculpatului, P.N.E.

Amenda penală. Necesitatea stabilirii numărului zilelor-amendă 319

La un moment dat, persoana vătămată L.V. a afirmat că ar fi avut o

relație intimă cu soția inculpatului, susținând de mai multe ori acest lucru,

deși i s-a cerut să înceteze, iar soția inculpatului a încercat chiar să-l dea afară.

Deranjat de afirmațiile persoanei vătămate la adresa soției sale, inculpatul

P.F.D. l-a lovit pe L.V. cu pumnul în zona feței și cu o cană (halbă de bere)

în cap. Agresiunea fizică a avut loc în jurul orei 00.30, martori la cele

întâmplate fiind M.P.F. și P.N.E., numitul M.I. fiind ieșit din locuință pentru a

aduce o găleată cu apă.

În urma agresiunii, persoana vătămată a fost transportată cu ambulanța

la Spitalul Or. C. – Serviciul de primiri urgențe, unde i-au fost acordate

îngrijiri și a rămas sub supraveghere medicală, fiindu-i stabilit diagnosticul

„plagă contuză – regiunea occipitală”.

Conform certificatului medico-legal din data de 17 februarie 2014: la

data controlului, persoana vătămată L.V. a prezentat leziuni interne și externe

la nivelul capului și a feței, ce au necesitat pentru vindecare un număr de

11-12 zile de îngrijiri medicale; leziunile pot data din 12 februarie 2014 și

s-au putut produce prin lovire cu un corp dur.

Starea de fapt a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:

– declarațiile inculpatului P.F.D.;

– declarațiile persoanei vătămate L.V.;

– declarațiile martorilor M.P.F. și P.N.E.;

– biletul de la Serviciul de de primiri urgențe al spitalului sus-

menționat;

– certificatul medico-legal din data de 17 februarie 2014.

Mijloacele de probă menționate anterior au fost administrate în cursul

urmăririi penale, întrucât soluționarea cauzei de către instanță s-a făcut în

procedura recunoașterii vinovăției, inculpatul necontestând aceste probe.

În drept,

Fapta inculpatului P.F.D., care, în noaptea de 12/13 februarie 2014, a

lovit-o cu pumnul în zona feței și cu o cană (halbă de bere) în cap pe persoana

vătămată L.V., cauzându-i acesteia leziuni traumatice ce au necesitat pentru

vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 193 alin. (2) C.pen.

În forma prevăzută în art. 193 alin. (2) C.pen. infracțiunea de lovire sau

alte violențe este sancționată alternativ cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau

cu amendă.

La individualizarea pedepsei de 2.000 lei amendă, care i s-a aplicat

inculpatului pentru săvârșrea infracțiunii sus-menționate, s-au avut în vedere

criteriile generale prevăzute în art. 74 C.pen., respectiv: dispozițiile generale

ale Codului penal; dispozițiile speciale care sancționează infracțiunea de

320 Gheorghe Ivan

lovire sau alte violențe; limitele și categoriile de pedeapsă prevăzute pentru

această infracțiune, care se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau

cu amendă de la 1.800 de lei la 150.000 de lei, potrivit art. 61 alin. (4) lit. c)

din același cod; împrejurările în care a fost comisă fapta; persoana

inculpatului, care a recunoscut comiterea faptei și nu posedă antecedente

penale.

Sancțiunea amenzii este suficientă pentru îndreptarea inculpatului și

pentru ca pedeapsa să-și atingă scopul coercitiv și preventiv.

La stabilirea amenzii, s-a ținut seama de faptul că pentru infracțiunea

sus-menționată numărul zilelor-amendă este de minimum 180, iar suma

corespunzătoare unei zile-amendă este cuprinsă între 10 și 500 de lei.

Împotriva Sentinței penale din 5 noiembrie 2014 a Judecătoriei

Câmpeni a declarat, în termen, apel Parchetul de pe lângă Judecătoria

Câmpeni, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, a se stabili numărul

zilelor-amendă și cuantumul unei zile-amendă, cu motivarea că aceste

elemente sunt necesare în cazul unei eventuale înlocuiri a amenzii cu munca

neremunerată în folosul comunității ori cu închisoarea.

Inculpatul și-a exprimat poziția procesuală printr-un înscris depus la

dosar, în sensul admiterii apelului și al achitării sale, cu motivarea că este la

prima abatere și că a acționat justificat, în apărarea onoarei familiei sale.

Persoana vătămată, legal citată, nu și-a exprimat poziția procesuală.

Analizând sentința primei instanțe prin prisma motivelor de apel

invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, în acord cu dispozițiile

art. 417 alin. (2) din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.),

instanța de apel a relevat următoarele:

Prima instanță, dând o justă interpretare și apreciere probelor

dosarului, în acord cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și 2 C.pr.pen., a reținut o

corectă stare de fapt, recunoscută, de altfel, de către inculpat în fața instanței,

când a solicitat ca judecata să aibă loc conform procedurii simplificate.

Din probele dosarului, mai ales din declarațiile martorilor, care se

coroborează cu cele ale persoanei vătămate, precum și din certificatul

medico-legal rezultă, fără putere de tăgadă, că, în noaptea de 12/13 februarie

2014, inculpatul a lovit-o cu pumnul în zona feței și cu o cană (halbă de bere)

în cap pe persoana vătămată L.V., cauzându-i acesteia leziuni traumatice ce

au necesitat pentru vindecare 11-12 zile de îngrijiri medicale, astfel că

instanța de apel nu poate reține apărarea inculpatului, din această fază

procesuală, în sensul achitării.

Starea de fapt a fost corect încadrată în drept de către prima instanță,

deoarece ea întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de lovire

sau alte violențe prevăzută în art. 193 alin. (2) C.pen.


În procesul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, prima

instanță, după ce a ales pedeapsa amenzii, nu a respectat dispozițiile art. 61

alin. (3) teza I C.pen., conform cărora instanța stabilește numărul

zilelor-amendă.

În acord cu susținerile parchetului apelant, stabilirea zilelor-amendă

este necesară în eventualitatea incidenței dispozițiilor art. 63 C.pen., care

reglementează înlocuirea pedepsei amenzii cu aceea a închisorii, și ale art. 64

din același cod, care reglementează executarea pedepsei amenzii prin

prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Verificând cauza și sub aspectul celorlalte chestiuni de fapt și de drept,

conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel a mai

descoperit două fine de nelegalitate, și anume:

– Deși a reținut că inculpatul a recunoscut fapta și că a solicitat să fie

judecat după procedura simplificată, prima instanță nu a dat efect dispozițiilor


– Cu toate că a aplicat o pedeapsă potrivit noului Cod penal, sub

imperiul căruia fapta a fost săvârșită, prima instanță a dispus încunoștințarea

inculpatului despre efectele neexecutării amenzii penale, astfel cum acestea

erau reglementate de dispoziții legale ale Codului penal anterior.

În atari condiții, văzând și dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,

instanța de apel a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă

Judecătoria Câmpeni împotriva Sentinței penale din 5 noiembrie 2014 a

Judecătoriei Câmpeni pe care a desființat-o sub aspectul omisiunii reținerii

dispozițiilor art. 396 alin. (10) din același cod, al individualizării cuantumului

amenzii penale, al omisiunii indicării numărului de zile-amendă și al greșitei

aplicări a dispozițiilor art. 631 C.pen. din 1969 și, rejudecând în aceste limite,

a statuat că:

A. Se reține în favoarea inculpatului P.F.D. aplicabilitatea dispozițiilor


Prin urmare, se reduce cuantumul amenzii penale aplicate inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii de de lovire sau alte violențe prevăzută în art.

193 alin. (2) C.pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen., de la 2.000 lei la

1.350 lei, echivalentul a 135 zile-amendă penală a câte 10 lei pe zi-amendă.

[Având în vedere că prima instanță nu a stabilit nici venitul inculpatului, iar

parchetul nu a solicitat majorarea amenzii, pentru a dispune astfel, s-a raționat

în favoarea inculpatului, oprindu-se la cuantumul minim al zilelor-amendă

obținute cu reducerea de o pătrime prevăzută în art. 396 alin. (10) C.pr.pen. și

la cuantumul minim al sumei reprezentând echivalentul unei zile-amendă,

astfel cum acesta este prevăzut în art. 61 alin. (2) C.pen.].

322 Gheorghe Ivan

B. Se atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 alin. (1)

C.pen., potrivit cărora, dacă persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută

pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se

înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

C. Se menține, în rest, dispozițiile sentinței penale apelate, în măsura

în care nu contravin prezentei decizii.

D. În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de

către stat în apel rămân în sarcina acestuia.


pen. nr. 297/A/2015)

II. Notă aprobativă. 1. Individualizarea pedepsei amenzii în sistemul

zilelor-amendă conține trei etape [art. 61 alin. (2) și (3) C.pen.1]. În prima

etapă se determină numărul zilelor-amendă în raport cu cele două criterii

generale de individualizare (gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea

infractorului), între limitele speciale prevăzute în alin. (4) al art. 61 C.pen. sau

în alin. (5) al art. 61 C.pen., iar în a doua etapă se calculează cuantumul

sumei corespunzătoare unei zile-amendă în raport cu două criterii speciale de

individualizare (situația materială a condamnatului și obligațiile legale ale

acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa), între limitele generale

prevăzute în alin. (2) al art. 61 C.pen. Se observă că în a doua etapă nu se mai

1 ,,Art. 61. Stabilirea amenzii

(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească

statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma

corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul

zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de

individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește

ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale

condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:

a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai

pedeapsa amenzii;

b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu

pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu

pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

(5) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial,

iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea

acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.

(6) Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se

aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5).”


iau în considerare criteriile generale de individualizare2. În fine, în a treia

etapă se calculează suma totală, prin înmulțirea numărului de zile obținut în

prima etapă cu suma obținută în a doua etapă3.

2. Obligativitatea stabilirii numărului zilelor-amendă (în prima etapă)

este statuată în art. 61 alin. (3) teza I C.pen.; exprimarea ,,stabilește” este

imperativă, și nu facultativă. Opinia contrară era valabilă numai dacă se

folosea sintagma ,,poate stabili”.

3. Printre criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 74

C.pen.4 nu se numără și acelea privitoare la dispozițiile generale și speciale

ale Codului penal, așa cum era în art. 72 C.pen. din 19695.

2 În forma inițială a noului Cod penal erau luate în considerare în a doua etapă și criteriile

generale de individualizare, dar ulterior, la propunerea doctrinei, s-a renunțat la acestea (a se

vedea, pe larg, Gh. Ivan, Criteriile speciale de individualizare a pedepsei amenzii, în ,,Revista de

drept penal” nr. 2/2012, p. 29-31). 3 Idem, p. 31. A se vedea, în acest sens, și Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea

generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck,

București, 2017, p. 222. 4 ,,Art. 74. Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea

infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele

criterii:

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține

seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea.” 5 ,,Art. 72. Criteriile generale de individualizare

(1) La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale

a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală (sublinierea noastră Gh. Ivan).

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține

seama de dispozițiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele

alternative, cât și pentru proporționalizarea acesteia.

(3) La stabilirea și aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ține seama de

dispozițiile părții generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârșite și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală (sublinierea noastră Gh. Ivan).”

CONCURSUL DE INFRACŢIUNI. CONDAMNARE POTRIVIT LEGII

VECHI ŞI CONDAMNARE POTRIVIT LEGII NOI SITUAŢIE

NEACOPERITĂ DE CĂTRE DECIZIA NR. 265/2014 A CURŢII

CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI. URMA PAPILARĂ PROBĂ

INDIRECTĂ

ABSTRACT

Where a penalty has been established in accordance with the new

Criminal Code and a concurrence was found between the offense

judged in the present case and another offense for which the

defendant was definitively convicted under the previous Criminal

Code, situation not covered by the Decision no. 265/2014 of the

Constitutional Court of Romania, it is necessary that the

defendant be convicted to the penalty regime for concurrence of

offenses which is, in fact, more favorable to him. If the penalty

regime for concurrence of offenses of the old law applied (which,

although it did not provide for the compulsory enforcement of a

merger increment, does not limit this increment to one third of the

total penalties not being executed, but only to the total), and as the

defendant is a person who has shown a particular criminal

perseverance and in the same kind of offense, a higher than

one-third of the non-executed penalty should have been enforced;

therefore, in such a case, the penalty regime for the concurrence of

offenses in the new Criminal Code is more favorable to the

defendant.

Finding the papillary trace in question on the outer window sill of

the building from where the goods were stolen is not likely to

induce any doubt as to the defendant committing the offense,

especially since the study of the photo composition attached to the

criminal investigation case file shows that it was created when the

defendant left the premises of the building, being located on the

outer edge of the window sill and showing the trace of the palm on

which the defendant leaned so he could jump out.

Key words: enforcing the more favorable law, concurrence of

offenses, merging penalties for concurrence of offenses, indirect

evidence, papillary trace.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 28 mai 2014, pronunțată

de către Judecătoria Sibiu:

Concursul de infracțiuni. Condamnare potrivit legii vechi și… 325

1. În baza art. 386 din noul Cod de procedură penală (în continuare

C.pr.pen.) cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), a fost

schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 208 alin. (1)

raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) din Codul penal anterior (în continuare

C.pen. din 1969) în infracțiunea prevăzută în art. 228 alin. (1) raportat la art.

229 alin. (1) lit. d) C.pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c)

C.pr.pen., a fost achitat inculpatul H.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d)

C.pen.

3. S-a luat act că persoana vătămată Cabinet Medical Stomatologic

,,Dr. L.M.” nu s-a constituit parte civilă.

4 S-a dispus ca, potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile

judiciare avansate de către stat să rămână în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, instanța de fond a relevat

următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu din data

de 10 decembrie 2013, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale1 și

trimiterea în judecată a inculpatului H.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i)

C.pen. din 1969.

S-a reținut că, în perioada 12-15 august 2011, inculpatul a pătruns prin

forțarea unui geam termopan de la parterul blocului nr. 3, urmată de

escaladarea acestuia, în incinta Cabinetului Stomatologic ,,Dr. L.M.”, unde,

dintr-o cameră dotată cu aparatură medicală, a sustras un laptop marca

,,Toshiba” și un monitor LCD marca ,,Samsung” (aspect confirmat prin

procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa aferentă întocmite de

către polițiștii din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu).

L.I.M., reprezentantul persoanei vătămate Cabinetul Stomatologic

,,Dr. L.M.”, a apreciat valoarea totală a prejudiciului la suma de 2.000 lei,

reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase, dar a precizat că nu se

constituie parte civilă în procesul penal.

Cu ocazia cercetării locului faptei a fost descoperită, fixată și ridicată o

urmă palmară de pe pervazul exterior al ferestrei, iar în urma examinării

dactiloscopice comparative cu impresiunile papilare ale inculpatului H.C. s-a

stabilit că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al

palmei de la mâna stânga a inculpatului.

1 Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procurorul putea

dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și prin rechizitoriu.

326 Gheorghe Ivan

S-a apreciat de către procuror că, față de poziția procesuală a

inculpatului și pentru lămurirea modului în care a acționat acesta, atunci când

a creat urma palmară ridicată de pe pervazul exterior al ferestrei, urma este

orientată spre interior, deci, putea fi creată de o persoană în dinamica

procesului de escaladare a ferestrei dinspre exterior spre interior.

Mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și reținute

în rechizitoriul sus-menționat sunt următoarele: plângerea formulată de

L.I.M., reprezentantul Cabinetului Medical Stomatologic ,,Dr. L.M.”,

împotriva persoanelor necunoscute pentru infracțiunea de furt;

procesul-verbal de cercetare la fața locului; planșa-fotografică cu aspecte de la

cercetarea la fața locului; declarațiile de constituire parte civilă date de către

reprezentanții legali ai Cabinetului Medical Stomatologic ,,Dr. L.M.”; raportul

de constatare tehnico-științifică dactiloscopică; declarațiile inculpatului H.C.,

prin care acesta nu a recunoscut fapta comisă, declarații ce se coroborează cu

celelalte mijloace de probă administrate în cauză; Sentința penală nr.

161/2013 de condamnare a inculpatului, pronuțată de către Judecătoria

Sectorului 6 București; prezentarea materialului de urmărire penală

inculpatului2.

După sesizarea instanței de judecată, urmare a dispozițiilor acesteia, la

dosarul cauzei s-a atașat o copie actualizată după cazierul judiciar al

inculpatului.

Din declarația reprezentanților persoanei vătămate Cabinetul

Stomatologic ,,Dr. L.M.”, L.I.M. și L.I.D., rezultă că aceștia își desfășoară

activitatea, în calitate de medici stomatologi, la acest cabinet medical. În

perioada 12-15 august 2011, o persoană necunoscută a forțat un geam al

cabinetului situat la parterul unui bloc, iar din interior au sustras un laptop

marca ,,Toshiba” și un monitor LCD marca ,,Samsung”, în valoare de 2.000

lei.

Este de subliniat că urma papilară palmară descoperită cu ocazia

cercetării la fața locului a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la

Cabinetului Stomatologic ,,Dr. L.M.”.

În cursul urmăririi penale, dar și în cursul cercetării judecătorești,

inculpatul a refuzat să dea declarații, înțelegând să uzeze de dreptul la tăcere.

2 Legiuitorul noului Cod de procedură penală nu a preluat instituția prezentării

materialului de urmărire penală inculpatului din Codul de procedură penală anterior (din

1969) (cu privire la critica poziției legiuitorului, a se vedea O. Predescu, Gh. Ivan, Marile

sisteme procesuale penale și sistemul procesual penal român, în ,,Pro Lege” nr. 1/2017, p.

22-23, http://revistaprolege.ro/marile-sisteme-procesuale-penale-si-sistemul-procesual-penal-

roman/, accesat la 22 ianuarie 2018).


Cu privire la aplicarea legii penale în timp, potrivit art. 5 alin. (1)

C.pen., „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea

definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea

mai favorabilă”.

Codul penal anterior prevedea pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) C.pen.

din 1969 pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar noul Cod penal prevede

pentru aceeași infracțiune pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Astfel,

analizându-se comparativ cele două reglementări, se observă că legea nouă

este mai favorabilă, motiv pentru care, în baza art. 386 C.pr.pen. cu aplicarea

art. 5 C.pen., se impune schimbarea încadrării juridice, așa cum s-a procedat

mai sus.

În noul Cod de procedură penală, prezumția de nevinovăție este

înscrisă printre regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 statuându-se că

orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct

de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei dreptul la

apărare, respectarea demnității umane , s-au produs o serie de restructurări

ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să

răspundă următoarelor cerințe:

vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea

garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea

vinovăției;

sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care

interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile

unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea faza a

procesului;

la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea

definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată;

în momentul adoptării unei hotărâri de condamnare definitive,

prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de

vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să

se pronunțe o soluție de achitare.

Toate cerințele menționate anterior sunt argumente pentru

transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție dintr-o simplă

regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei

persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă.

328 Gheorghe Ivan

În prezenta cauză, singura probă relevantă este raportul de constatare

tehnico-științifică dactiloscopică din data de 14 mai 2013, în care s-a

menționat că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar

al palmei de la mâna stângă a inculpatului H.C. Însă se observă că această

urmă a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la Cabinetului

Stomatologic ,,Dr. L.M.”, și nu în interiorul acestuia, iar, pe de altă parte,

această probă nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în

cauză. Totodată, trebuie avut în vedere și faptul că nu s-a stabilit cu

certitudine data la care s-a săvârșit infracțiunea, precum și faptul că inculpatul

a fost prezent în acea zi la cabinetul sus-menționat.

Așadar, probele existente la dosar nu duc la concluzia certă că

inculpatul a săvârșit infracțiunea de furt calificat pentru care s-a dispus

trimiterea în judecată.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie

să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure,

certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt

decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința

vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia orice

îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de

nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul

aflării adevărului, consacrat în art. 4 C.pr.pen.3, se regăsește în materia

probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile

administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație

îndoielnică, tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta

imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să

se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în

sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o

problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se

întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe

certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură

să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Împotriva Sentinței penale din 28 mai 2014 a Judecătoriei Sibiu a

declarat, în termen, apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând

desființarea ei și, în rejudecare, a se pronunța condamnarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii de furt sub aspectul căreia a fost trimis în

judecată.

3 Principiul aflării adevărului este prevăzut în art. 5 C.pr.pen.


În motivare, parchetul-apelant a arătat, în esență, că urma palmară

găsită la locul faptei și aparținând inculpatului, chiar dacă a fost descoperită

pe pervazul exterior al geamului, este o urmă dinamică, produsă în procesul

de părăsire a locuinței, chiar în locul efracționat, înălțimea pervazului

necesitând un sprijin din partea celui care părăsește incinta pe geam. A mai

susținut parchetul că data exactă a săvârșirii faptei nu are relevanță asupra

concluziei referitoare la autorul ei, iar instanța de fond nu a oferit o explicație

pertinentă a înlăturării concluziilor raportului de constatare dactiloscopică,

cum, de altfel, nici inculpatul nu a oferit vreo explicație a existenței urmei

create de palma sa la locul faptei.

Inculpatul, personal și prin apărătorul desemnat din oficiu, și-a

exprimat poziția procesuală, în sensul respingerii apelului, însușindu-și

motivarea primei instanțe.

Persoana vătămată, legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței de

apel și nu și-a făcut cunoscută în vreun alt fel poziția procesuală.

Având în vedere că prin prezentul apel se solicită condamnarea

inculpatului pentru prima dată în apel, după ce a fost achitat în primă instanță,

instanța de apel, pentru a se pune în acord cu practica pertinentă a Curții

Europene a Drepturilor Omului, a făcut demersuri pentru ca inculpatul să fie

prezent în persoană, spre a-și formula apărarea și a discuta în contradictoriu

probele administrate în cauză, dar și pentru a fi audiat, lucru pe care acesta l-a

refuzat. Curtea de Apel Alba Iulia l-a reaudiat pe singurul martor din cauză.

Analizând sentința instanței de fond, prin prisma motivelor invocate

dar și, potrivit art. 417 alin. (2) C.pr.pen., sub toate aspectele de fapt și de

drept, instanța de apel a subliniat că s-a făcut o apreciere greșită a probelor

administrate în cauză de către prima instanță, preocupându-se, mai ales, să

explice însemnătatea și modul de funcționare a regulii conform căreia dubiul

profită inculpatului, fără a arăta însă de unde a extras respectivul dubiu.

Este adevărat că probele care creează instanței cel mai ușor

certitudinea săvârșirii faptei de către un anumit făptuitor sunt probele directe,

care demonstrează, într-o manieră nemijlocită, chiar acuzația ce face obiectul

trimiterii în judecată. Astfel de probe rezultă, mai ales, din declarațiile

făptuitorului însuși, din declarațiile martorilor oculari, din înregistrările audio

sau video ale evenimentului.

În spețe precum cea de față, în care inculpatul nu a dat nicio declarație,

în care nu există înregistrări sau declarații de martori oculari, deci, în care nu

există probe directe, probele indirecte pot servi și ele la formarea convingerii

instanței dacă, pe baza lor și prin intermediul unor raționamente logice, se

poate trage o prezumție cu putere de certitudine, în sensul că inculpatul a

săvârșit fapta de care este acuzat.

330 Gheorghe Ivan

În categoria probelor indirecte se înscriu și urmele create de către

făptuitor în câmpul infracțional, cunoscute în limbajul criminalistic de

specialitate și sub denumirea de „martori muți”, pe baza cărora se poate

ajunge la identificarea făptuitorului, urmele papilare fiind o specie de urme cu

un potențial deosebit de identificare, dat de unicitatea urmelor papilare ale

fiecărui individ.

Realizând, în concordanță cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2)

C.pr.pen., o proprie analiză a probelor administrate în cauză, instanța de apel a

ajuns la o altă concluzie decât prima instanță, după cum urmează:

Este cert faptul că în cabinetul stomatologic al doctorului L.M., situat

la parterul unui bloc, a avut loc, în perioada 12-15 august 2011 (perioadă de

sfârșit de săptămână, urmată de sărbătoarea Sf. Maria, când, ca regulă,

cabinetele medicale stomatologice nu sunt deschise), o spargere, adică un furt

prin efracția unuia dintre geamurile cabinetului. Această certitudine rezultă

din plângerea persoanei vătămate și din aspectele relevate de cercetarea

locului faptei de către organele de poliție.

O altă certitudine, în speță, o reprezintă descoperirea, cu ocazia

aceleiași cercetări la fața locului, a unei urme palmare, create de mâna stângă

a inculpatului, pe pervazul exterior al geamului efracționat. Această din urmă

certitudine rezultă:

pe de o parte, din procesul-verbal de cercetare a locului faptei, care

conține toate elementele prevăzute în art. 131 cu raportare la art. 91 din Codul

de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969) și care,

împreună cu declarația martorului asistent C.L., atestă că cercetarea locului

faptei s-a efectuat după toate regulile trasate de art. 129 din același cod;

pe de altă parte, din concluziile raportului de constatare

tehnico-științifică dactiloscopică, întocmit de către Serviciul Criminalistic din

cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu. În legătură cu acest raport,

instanța de apel a precizat că, atâta vreme cât el a fost întocmit în deplină

concordanță cu dispozițiile art. 112, art.113 și art. 115 alin. (1) C.pr.pen. din

1969, de către funcționari ai statului competenți să efectueze astfel de

constatări, nu există niciun motiv a ne îndoi de veridicitatea concluziilor lui.

În prezența acestor fapte stabilite cu grad de certitudine, instanța de

apel, ca și procurorul care a dispus trimiterea în judecată, poate trage, pe baza

unei prezumții judiciare, cu același grad de certitudine, concluzia că

inculpatul a săvârșit fapta de furt de care este acuzat.

La baza acestei concluzii, pe lângă cele mai sus arătate, au stat și

împrejurările legate de:

lipsa oricărei legături dintre inculpat și respectivul cabinet

stomatologic, legătură care să poată explica într-un mod plauzibil prezența


urmei papilare a inculpatului pe pervazul acelui cabinet (cu alte cuvinte,

inculpatul nu este nici vecin cu respectivul cabinet, nu a fost nici pacient al

acestuia, nu a fost nici angajat spre a face curățenie, spre exemplu, la acel

cabinet, situații în care s-ar putea explica prezența urmei sale papilare);

lipsa oricărei explicații din partea inculpatului în legătură cu

prezența urmei sale papilare la locul faptei;

„specializarea” infracțională a inculpatului, din al cărui cazier

rezultă că a mai fost, în trecut, condamnat de patru ori pentru fapte de furt.

La acest punct al considerentelor, instanța de apel a ținut să explice că

situarea urmei papilare în discuție pe pervazul exterior al geamului nu este de

natură să inducă vreun dubiu în legătură cu săvârșirea faptei de către inculpat,

mai ales că din studiul planșelor-foto aflate în dosarul de urmărire penală

rezultă faptul că ea a fost creată în momentul în care inculpatul a părăsit

incinta cabinetului stomatologic, fiind situată pe marginea exterioară a

pervazului și reprezentând desenul palmei pe care inculpatul s-a sprijinit

pentru a putea sări în exterior.

De asemenea, nici localizarea în timp a faptei cu o precizie mai mare

de trei zile nu este de natură să inducă vreun dubiu, existând numeroase

situații în practica judiciară când data exactă a unei fapte nu se poate cunoaște

cu o precizie mai mare decât câteva zile, dat fiind specificul activității

infracționale de a se desfășura, ca regulă, pe ascuns, în mod clandestin.

Această clandestinitate, acest ocultism al activităților infracționale face ca,

uneori (mai ales în cazul în care faptele sunt comise în perioade de sfârșit de

săptămână sau de sărbătoare legală și în locuri care nu sunt frecventate în

astfel de perioade), aceasta să fie cu greutate fixată în timp cu o precizie mai

mare de câteva zile.

Având în vedere cele mai sus-menționate, instanța de apel a reținut ca

fiind pe deplin dovedită comiterea faptei de sustragere de către inculpat a unui

laptop și a unui monitor LCD, după ce a pătruns, prin forțarea geamului

termopan al cabinetului stomatologic al doctorului L.M., situat la parterul

unui bloc, în perioada 12-15 august 2011, faptă care întrunește toate

elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228

alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din același

cod.

Reținând încadrarea juridică de mai sus, instanța de apel a fost,

implicit, de acord cu raționamentul primei instanțe referitor la legea penală

mai favorabilă, care, prin limitele de pedeapsă mult reduse, este reprezentată

de noul Cod penal.

În atari condiții, văzând și dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.,

instanța de apel a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă

332 Gheorghe Ivan

Judecătoria Sibiu împotriva Sentinței penale din 28 mai 2014, pronunțată de

către Judecătoria Sibiu, pe care a desființat-o doar sub aspectul soluției de

achitare a inculpatului H.C., precum și sub acela al dispoziției referitoare la

rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare și, rejudecând în aceste

limite:

A. Constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, l-a condamnat pe

inculpatul H.C. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1)

lit. d) C.pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din același cod (faptă comisă în

perioada 12-15 august 2011).

(La stabilirea duratei pedepsei, instanța de apel a avut în vedere

criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 din codul sus-menționat, între

care, în special cele referitoare la înrăirea infracțională a inculpatului, care

continuă să persevereze în comiterea aceluiași gen de infracțiuni și care a

impus orientarea spre o pedeapsă peste minimul special.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, din analiza cazierului judiciar al

inculpatului și a Sentinței penale din 21 februarie 2013 a Judecătoriei

Sectorului 6 București, definitivă prin nerecurare la data de 12 martie 2013, că

infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză este

concurentă cu aceea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani

închisoare prin sentința penală anterior menționată.)

B. În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1)

C.pen., a contopit pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare și de 2 ani închisoare

și a aplicat inculpatului H.C. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la

care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute, în

final, o pedeapsă rezultantă principală de 2 ani și 6 luni închisoare.

[În situația în care s-a stabilit o pedeapsă potrivit noului Cod penal și

s-a constatat concursul între infracțiunea din cauză și o altă infracțiune pentru

care inculpatul a fost condamnat definitiv potrivit Codului penal anterior,

situație neacoperită de Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a

României4, instanța de apel a considerat că trebuie să aplice inculpatului acel


Curtea Constituțională a României a statuat că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în

măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea

legii penale mai favorabile.

În articolul sus-menționat, intitulat ,,Aplicarea legii penale mai favorabile până la

judecarea definitivă a cauzei”, se prevede:

,,(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a



regim sancționator al concursului de infracțiuni care este, în concret, mai

favorabil acestuia. Astfel, a subliniat că, dacă ar fi incident regimul

sancționator al concursului de infracțiuni din legea veche (care deși nu

prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de contopire, nu limita acest spor la

o treime din totalul pedepselor care nu se execută, ci doar la totalul acestora),

cum inculpatul este o persoană care a dat dovadă de o perseverență

infracțională deosebită și în același gen de infracțiuni, s-ar fi impus aplicarea

unui spor mai mare decât o treime din pedeapsa care nu se execută, astfel că a

ajuns la concluzia că, în concret, în această speță, regimul sancționator al

concursului de infracțiuni din noul Cod penal este mai favorabil inculpatului.]

C. Potrivit art. 45 alin. (3) C.pen., a aplicat, alături de pedeapsa

principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor

prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.pen. din 1969

(pedeapsă accesorie aplicată prin Sentința penală din 21 februarie 2013 a

Judecătoriei Sectorului 6 București).

D. În temeiul art. 40 alin. (3) C.pen., a scăzut din durata pedepsei

rezultante principale de 2 ani și 6 luni închisoare perioada deja executată din

pedeapsa aplicată prin Sentința penală din 21 februarie 2013 a Judecătoriei

Sectorului 6 București, respectiv perioada 5 noiembrie 2012-26 august 2014

[astfel cum aceasta rezultă din nota telefonică efectuată cu Penitenciarul Aiud

și din fișa de cazier judiciar (actualizat) al inculpatului].

E. În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., inculpatul H.C. a fost obligat

să plătească statului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de

stat în faza de urmărire penală și în faza de judecată în primă instanță, sumă în

care nu sunt incluse onorariile apărătorilor din oficiu din cele două faze

procesuale.

F. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în măsura în

care nu contravin prezentei decizii.

(Neștiindu-se valoarea exactă a laptopului și a monitorului sustrase,

nefiind de ajuns simpla declarație a persoanei vătămate în acest sens, instanța

de apel nu a putut proceda la confiscarea de la inculpat a contravalorii acestor

bunuri.)

G. A dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile

judiciare avansate de către stat în apel să rămână în sarcina acestuia.

[Conform art. 272 și art. 273 alin. (1) și (5) C.pr.pen., Serviciul

contabilitate din cadrul Curții de Apel Alba Iulia a plătit, din fondul





334 Gheorghe Ivan

cheltuielilor judiciare special alocat, martorului C.L. suma de 150 lei cu titlu

de cheltuieli de transport la instanță (pe ruta Sibiu-Alba Iulia și retur, la două

termene de judecată, respectiv acela din 24 noiembrie 2014, când nu a putut fi

audiat din cauza lipsei inculpatului arestat în altă cauză, și acela din 16

februarie 2015, când martorul a fost audiat).]

H. În temeiul art. 5 lit. a) din Protocolul privind onorariile apărătorilor

din oficiu, a stabilit pentru avocatul B.M., apărător desemnat din oficiu pentru

inculpat în apel, onorariul în sumă de 200 lei, care, potrivit art. 272 C.pr.pen.,

se va avansa din fondul special destinat al Ministerului Justiției.


pen. nr. 185/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. În mod corect, instanța de apel a aplicat

dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1) C.pen.5

Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, când s-au stabilit numai

pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită

până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea

adăuga un spor de până la 5 ani. Conform art. 34 alin. (2) C.pen. din 1969,

prin adăugarea sporului nu se putea depăși totalul pedepselor stabilite de către

instanță pentru infracțiunile concurente; în speță, totalul era de 3 ani și 6 luni.

Așadar, sporul care se putea adăuga era mai mare (până la 3 ani și 6 luni)

decât acela care rezulta din aplicarea dispozițiilor noului Cod penal (adică o

treime din totalul pedepselor care nu se execută, mai exact o treime din

pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, deci 6 luni închisoare).

În cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea

aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub

imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului

Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune

5 ,,Art. 39. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune

în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

[…]

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea,

la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

[…]”

,,Art. 40. Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune

concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.

[…]”


determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5

C.pen.6 Deci, legea penală mai favorabilă s-a dovedit a fi noul Cod penal.

2. Urmele papilare create în afara locurilor faptelor comise (pe

exteriorul geamului unei mașini sau locuințe etc.) ridică mari probleme în

practică. Pentru a sta la baza unei condamnări, ele trebuie coroborate cu alte

probe, cu excepția refuzului făptuitorului de a da declarații sau explicații ale

prezenței urmei sale. Nu trebuie să uităm că asemenea urme pot fi create și

accidental de către unele persoane care trec prin zonele respective; chiar, în

speță, inculpatul fusese prezent în incinta acelui cabinet, înaintea săvârșirii

faptei, așa cum a precizat instanța de fond.

Specializarea infracțională a inculpatului dedusă din fapte anterioare

nu poate fi probă în acuzare, ajugându-se, în mod arbitrar și periculos, la

condamnarea unei persoane doar pentru că fapta sa din trecut ar fi

asemănătoare cu o alta săvârșită ulterior.

Pe de altă parte, modul de operare (modus operandi) constituie numai

un indiciu care ajută organele de urmărire penală în activitatea lor de

identificare a autorilor necunoscuți, dar acesta nu a fost și nici nu poate fi

ridicat la rangul de probă, și mai ales una certă.

Cu excepția noului Cod de procedură civilă7 și a Codului de procedură

penală din 1937, prezumțiile, și mai ales cele judiciare, nu sunt admise de

noul Cod de procedură penală8. În procesul penal român funcționează o

singură prezumție, și anume aceea de nevinovăție, care operează în favoarea

făptuitorului/suspectului/inculpatului. Prin urmare, după administrarea

întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor

judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului [art. 4 alin.

6 Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept în materie penală, Dec. nr. 29/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016). 7 ,,Art. 328. Prezumțiile legale

(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în

tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea

căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se

întemeiază aceasta.

(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune

altfel.”

,,Art. 329. Prezumțiile judiciare

În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se

poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului

pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.” 8 În același sens, G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală,

Editura Hamangiu, București, 2011, p. 724-725.

336 Gheorghe Ivan

(2) C.pr.pen.]; deci, numai în această ipoteză instanța poate apela la prezumția

judiciară, însă doar în favoarea suspectului sau inculpatului.

COMPLICITATEA PRIN ADEZIUNE TACITĂ LA TENTATIVA LA

INFRACȚIUNEA DE OMOR. DURATA INTERNĂRII ÎNTR-UN

CENTRU DE DETENȚIE, ÎN CAZUL INCIDENȚEI UNOR CAUZE

MODIFICATOARE DE PEDEAPSĂ

ABSTRACT

There was a tacit understanding so as to commit murder, which

the defendant T.A. confirmed by finding himself close to the other

defendant, P.C.C., at the moment immediately before the injured

person was hit by the latter, as well as by their fleeing together

from the crime scene.

As, in compliance with the provisions of art. 187 of the new

Criminal Code, one must take into consideration the penalty set

out by art. 188 par. (1) of the same code, namely from 10 to 20

years, the duration of the defendant’s admission to a detention

center cannot, according to art. 125 par. (2) sentence II of the new

Criminal Code, be shorter than 5 years, even if the offense of

murder committed by the underage defendant remained in the

phase of attempted murder.

Key words: motifs altering the penalty, complicity by tacit

adhesion, duration of admission in a detention center, underage

defendant, murder, attempted murder.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 15 decembrie 2014,

pronunțată de către Tribunalul Sibiu:

1. În baza art. 48 cu referire la art. 32 din noul Cod penal (în

continuare C.pen.) raportat la art. 188 alin. (1) și (2) din același cod, cu

aplicarea art. 38 și art. 77 lit. d) C.pen., art. 375 și art. 396 alin. (10) din noul

Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), a fost condamnat

inculpatul T.A. la pedeapsa principală de 3 ani și 4 luni închisoare și la

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea

tentativei la infracțiunea de omor în forma complicității.

2. În temeiul art. 32 raportat la art. 228 C.pen. cu referire la art. 229

alin. (2) lit. b) și art. 232 din același cod, cu aplicarea art. 375 și art. 396 alin.

(10) C.pr. pen., a fost condamnat inculpatul T.A. la pedeapsa de 9 luni

închisoare pentru comiterea tentativei la infracțiunea de furt calificat în forma

complicității.

338 Gheorghe Ivan

3. Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite pedepsele

aplicate inculpatului sus-menționat, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea

mai grea de 3 ani și 4 luni închisoare sporită la 3 ani și 7 luni închisoare,

precum și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a)

și b) C.pen.

4. În baza art. 67 alin. (1) C.pen., i s-a aplicat inculpatului T.A.

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art.

66 alin. (1) lit. a) și b) C.pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în orice alte funcții publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție

care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani după

executarea pedepsei principale.

5. Conform art. 399 alin. (1) C.pr.pen., a fost menținută măsura

arestării preventive a inculpatului T.A.

6. În temeiul art. 72 alin. (1) C.pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată

durata reținerii și a arestării preventive a inculpatului T.A., începând din data

de 11 septembrie 2014 la zi.

7. În baza art. 65 C.pen., i s-a aplicat inculpatului sus-menționat

pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66

alin. (1) lit. a) și b) C.pen., pe durata executării pedepsei.

8. Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și

funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (denumit în

continuare S.N.D.G.J.)1, cu modificările și completările ulterioare, s-a dispus

prelevarea de probe biologice de la inculpatul T.A. în vederea introducerii

profilului genetic în baza de date a S.N.D.G.J.

9. În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, a fost informat

inculpatul T.A. că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea

și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

10. În baza art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) și (2) C.pen., art. 228 cu

referire la art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 din același cod, cu aplicarea art.

113 alin. (3), art. 125 alin. (1) și (2) și art. 129 C.pen., art. 375 și art. 396 alin.

(10) C.pr.pen., s-a luat față de inculpatul-minor P.C.C. măsura educativă

privativă de libertate a internării într-un centru de detenție, pe o perioadă de 2

ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de omor în forma tentativei și de furt

calificat în forma tentativei, infracțiuni aflate în concurs real.

11. Conform art. 127 raportat la art. 72 alin. (1) C.pen., a fost dedusă

perioada reținerii și a arestului preventiv al inculpatului P.C.C. din data de 11

septembrie 2014 până la zi din durata măsurii internării într-un centru de

detenție.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 aprilie 2008.

Complicitatea prin adeziune tacită la tentativa la infracțiunea de omor… 339

12. În temeiul art. 399 alin. (1) și (4) C.pr.pen., a fost menținută starea

de arest a inculpatului P.C.C., măsură executorie.

13. În baza art. 399 alin. (3) lit. d) și art. 241 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.,

s-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.C.C. la rămânerea executorie a

hotărârii și transferarea acestuia într-un centru de detenție.

14. Potrivit art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de

probe biologice de la inculpatul P.C.C. în vederea introducerii profilului

genetic în baza de date a S.N.D.G.J.

15. În baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, a fost informat

inculpatul T.A. (prima instanță a dorit să se refere la inculpatul P.C.C., și nu

la T.A.) că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și

stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

16. În temeiul art. 19 și art. 397 alin. (1) C.pr.pen. combinat cu art.

1381-1383 și art. 1391-1392 din noul Cod civil, a fost admisă acțiunea civilă

formulată de către părțile civile Serviciul Județean de Ambulanță S. și Spitalul

Clinic Județean de Urgență S. și, în consecință, au fost obligați inculpații T.A.

și P.C.C. (inculpatul-minor P.C.C. în solidar cu partea responsabilă civilmente

T.F.) să plătească următoarele sume:

a) 914,07 lei cu dobânzi și penalități până la stingerea datoriei către

Serviciul de Ambulanță Județean S. (fiecare inculpat câte 457,03 lei),

reprezentând cheltuieli cu transportul și îngrijirile medicale acordate părții

civile K.L.;

b) 1720,73 lei cu dobânzi și penalități până la stingerea datoriei către

Spitalul Clinic Județean de Urgență S. (fiecare inculpat câte 860,03 lei),

reprezentând cheltuieli cu îngrijirile medicale acordate părții civile K.L.

17. A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de către partea

civilă K.L. și, în consecință, au fost obligați inculpații T.A. și P.C.C.

(inculpatul-minor P.C.C. în solidar cu partea responsabilă civilmente T.F.) la

plata sumei de 10.000 euro daune morale, respectiv câte 5.000 euro fiecare.

18. Au fost respinse restul pretențiilor civile solicitate de către partea

civilă K.L.

19. Conform art. 404 alin. (4) lit. d) C.pr.pen. raportat la art. 112 alin.

(1) lit. b) C.pen., a fost confiscată o bucată de scândură din lemn de 180 de

centimetri (în continuare cm) și 2,5 cm grosime depusă la Camera de corpuri

delicte a Tribunalului Sibiu.

20. În baza art. 274 alin. (1) și (2) C.pr.pen., au fost obligați inculpații

T.A. și P.C.C. la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în faza

urmăririi penale și a judecății, în cuantum de 2.000 lei (câte 1.000 lei fiecare),

inculpatul-minor P.C.C. în solidar cu partea responsabilă civilmente T.F.

340 Gheorghe Ivan

21. Onorariile avocaților din oficiu s-a dispus a fi suportate din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța Sentința penală din 15 decembrie 2014, prima

instanță a constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din data de

2 octombrie 2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților:

P.C.C. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de furt calificat

prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) și

art. 232 C.pen. și a tentativei la infracțiunea de omor prevăzută în art. 32

raportat la art. 188 alin. (1) și (2) din același cod, cu aplicarea art. 38 și art.

113 alin. (3) și urm. C.pen.;

T.A., în stare de arest preventiv, pentru comiterea tentativei la

infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 cu referire

la art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen. și a complicității la tentativă la

omor prevăzută în art. 48 cu referire la art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) și

(2) din același cod, cu aplicarea art. 38 și art. 77 lit. d) C.pen.

În actul de trimitere în judecată s-au reținut următoarele:

Persoana vătămată K.L. este angajată la societatea SC G. SA M., în

calitate de muncitor.

Începând cu luna august 2014, K.L. a primit, din partea conducerii

societății, atribuții de agent de pază, având sarcina de a asigura paza bunurilor

din incinta unității.

La data de 4 septembrie 2014, paznicul K.L. a lucrat în schimbul I,

efectuând serviciul de patrulare prin curtea unității.

În jurul orelor 12,00-12,30, aflându-se pe platforma societății, în zona

unde se află o fostă hală de producție, dezafectată, în apropiere de complexul

comercial B., cu care se învecinează, K.L. a observat doi tineri pe care-i

cunoștea din vedere și pe care i-a mai văzut și cu alte ocazii prin curtea

unității, sustrăgând fier vechi.

Cei doi au ieșit dintr-o magazie, având asupra lor o bucată de scândură

din lemn, lungă de circa 2 metri și lată de circa 10-20 cm.

K.L. s-a apropiat de cei doi tineri și le-a cerut să iasă din fabrică.

Aceștia au făcut câțiva pași în direcția ieșirii din societate, motiv pentru care

K.L. s-a întors cu spatele spre ei, având convingerea că aceștia au dat curs

cererii sale de a părăsi curtea unității. Însă s-au întors spre paznic și unul

dintre ei i-a aplicat o lovitură cu scândura pe care o aveau asupra lor, în cap,

acesta căzând la pământ și sângerând puternic.

K.L. care avea asupra sa un telefon mobil, de serviciu, cu care vorbise,

cu puțin timp înainte de a fi lovit în cap cu scândura, cu colega sa de serviciu,


F.M.R., a reușit, cu un ultim efort să o apeleze pe aceasta și să-i ceară ajutor,

spunându-i că nu mai poate și pronunțând cuvântul „cap”. Aceasta a anunțat

imediat pe șeful de secție, D.F., și pe directorul unității, A.D., care s-au

deplasat cu o mașină la locul faptei.

L-au găsit pe K.L. pe aleea uzinală, în zona de est a societății, lângă

fosta hală de producție, în prezent dezafectată.

K.L. era întins la pământ, prezenta o acumulare de sânge în zona cefei

și avea o rană deschisă în partea stângă a capului, deasupra urechii stângi, iar

pe jos erau trei bălți de sânge, una mai mare, iar două mai mici.

K.L. a reușit să le comunice celor doi șefi ai săi, veniți la fața locului,

înainte de a sosi organele de poliție și ambulanța, care au fost anunțate între

timp, că a fost lovit în cap cu o scândură din lemn, fiind vorba de doi bărbați

pe care i-a surprins în curtea fabricii și cărora le-a cerut să părăsească

unitatea.

La scurt timp de la săvârșirea faptei, s-a stabilit că cei doi tineri care au

fost surprinși de paznicul K.L. în incinta SC G. SA M., la data de 4

septembrie 2014, cu intenția de a sustrage bunuri din unitate și care i-au

aplicat paznicului o lovitură cu o scândură în cap, sunt inculpații T.A. și

P.C.C., frați, aceștia locuind în apropierea societății.

Cei doi au fost văzuți de către martorii R.A.L. și D.N., imediat după ce

au părăsit curtea SC G. SA M., îndreptându-se grăbit spre blocul unde

locuiau.

După săvârșirea faptei, inculpații T.A. și P.C.C. s-au dus la domiciliu,

unde se afla mama lor, T.F., și căreia T.A. i-a spus ce s-a întâmplat.

Apoi, cei doi inculpați au părăsit domiciliul și municipiul M., plecând,

T.A. la S., iar P.C.C. în satul T., în apropiere de orașul B., sustrăgându-se

astfel urmăririi penale efectuate în cauză.

Inculpații au fost identificați de către organele de poliție la o

săptămână de la comiterea faptei și prezentați procurorului pentru a fi audiați

în cauză. Aceștia au declarat că, la data de 4 septembrie 2014, s-au hotărât să

meargă în incinta societății SC G. SA M., unde au mai fost și cu alte ocazii și

de unde au luat fier vechi din secțiile dezafectate, pentru a face rost de

material lemnos în vederea confecționării unei cuști pentru iepurii pe care-i

aveau la domiciliu; în acest scop, au intrat, fără a avea permisiunea sau

aprobarea vreunei persoane, în incinta societății, unde au găsit o bucată de

scândură și unele ambalaje pe care au intenționat să le ia și să le ducă acasă la

ei, moment în au fost surprinși de paznicul K.L.

Inculpatul P.C.C. a susținut că paznicul K.L. s-a apropiat de el și l-a

prins de umeri, aplicându-i câteva palme peste față; a zbierat, pentru a auzi

fratele său, T.A., care s-ar fi aflat la o distanță de circa 40-50 de metri de el,

342 Gheorghe Ivan

după care a luat de jos o scândură și, de frică, i-a aplicat o lovitură cu

scândura, în cap, paznicului, acesta căzând la pământ, unde a și rămas,

nemaiputând să se ridice și nici să spună ceva.

Inculpații au recunoscut că, după comiterea faptei, au plecat de la

domiciliu în alte localități, fiindu-le frică.

Cu privire la susținerile inculpaților asupra modalității comiterii

agresiunii asupra paznicului K.L. în rechizitoriu s-au relevat următoarele:

Cei doi inculpați au declarat că cel care l-a lovit cu scândura în cap pe

paznic a fost inculpatul P.C.C., iar aceasta a avut loc după ce paznicul l-ar fi

agresat pe el, aplicându-i câteva palme peste față, iar în momentul lovirii

paznicului, cu scândura, inculpatul T.A. s-ar fi aflat la câțiva zeci de metri de

acel loc.

În momentele anterioare agresiunii suferite de K.L., inculpații au fost

împreună, unul lângă altul, aspect care reiese din declarațiile acestuia și din

relatările martorilor A.D. și D.F., sosiți imediat la locul faptei și care au aflat

direct de la paznic acest lucru.

După ce paznicul K.L. a fost doborât la pământ, unde a rămas întins,

cei doi inculpați au părăsit împreună locul faptei, incinta societății, fugind

spre casă, iar apoi părăsind domiciliul și municipiul M., mai multe zile, s-au

sustras urmăririi penale.

Paznicul K.L. a arătat, în declarația sa, că pe cei doi i-a mai surprins și

cu alte ocazii, în incinta unității, iar aceștia au avut și atunci un comportament

agresiv, atât față de el, cât și față de alți paznici, aruncând cu pietre în paznici,

de fiecare dată când erau surprinși în unitate.

Din raportul de constatare medico-legală din 11 septembrie 2014 al

Serviciului de Medicină Legală Județean S. rezultă că K.L. a suferit, la data de

4 septembrie 2014, un traumatism cranio-cerebral cu fracturi craniene și

dilacerare meningo-cerebrală, care s-a putut produce prin lovire cu un corp

contondent aplicată asupra capului; leziunile necesită 100-120 de zile de

îngrijiri medicale pentru vindecare, dacă nu survin complicații; în urma

leziunilor suferite, viața sus-numitului a fost pusă în primejdie.

Starea de fapt reținută în actul de trimitere în judecată a fost dovedită

cu următoarele mijloace de probă:

procesul-verbal de cercetare la fața locului din 4 septembrie 2014,

făcută în curtea SC G. SA M., unde a fost agresată persoana vătămată K.L.;

planșa-foto privind cercetarea la fața locului;

mijlocul material de probă: 1 scândură din lemn de 180 cm lungime,

12 cm lățime și 2,5 cm grosime, care se înaintează instanței de judecată;

raportul de constatare medico-legală din 11 septembrie 2014 al

Serviciului de Medicină Legală Județean S.;


declarația de persoană vătămată și de constituire ca parte civilă a lui

K.L.;

adresa Spitalului Clinic Județean de Urgență S. din 18 septembrie

2014, de constituire ca parte civilă;

adresa Serviciului de Ambulanță Județean S. din 17 septembrie

2014, de constituire ca parte civilă în cauză;

declarațiile martorilor F.M.R., R.A.L., D.N., A.D., D.F. și T.F.;

declarațiile, în calitate de suspecți și inculpați, date în cursul

urmăririi penale de către T.A. și P.C.C.

În cauză, s-au constituit părți civile Spitalul Clinic Județean de

Urgență S. și Serviciul de Ambulanță Județean S. cu contravaloarea serviciilor

medicale acordate persoanei vătămate.

S-a întocmit referatul de evaluare a inculpatului-minor de către

Serviciul de Probațiune M.

Înainte de citirea actului de sesizare2, persoana vătămată K.L. a

declarat în fața instanței că se constituie parte civilă împotriva fiecărui

inculpat cu suma de 5.000 euro, reprezentând daune morale, și cu aceeași

sumă (10.000 euro) ca despăgubiri materiale.

Tot până la începerea cercetării judecătorești, ambii inculpați au

solicitat ca judecarea cauzei să aibă loc în baza procedurii simplificate a

recunoașterii vinovăției prevăzută în art. 375 și art. 396 C.pr.pen.

Prin declarațiile de recunoaștere a vinovăției, inculpații au solicitat ca

judecarea cauzei să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul

urmăririi penale, probe pe care și le însușesc, nesolicitând administrarea altor

probe. Prima instanță a admis aceste cereri de judecare a cauzei prin

procedura recunoașterii vinovăției, inclusiv în privința minorului P.C.C.,

pentru următoarele considerente:

Dispoziția procedurală a recunoașterii vinovăției are în vedere două

obiective: judecarea cauzei cu celeritate; acordarea posibilității pentru

inculpații care recunosc fapta comisă (cu excepția infracțiunilor pedepsite cu

detențiunea pe viață) de a beneficia de o reducere a limitelor prevăzute de lege

pentru pedeapsa ce urmează a fi aplicată cu o treime în cazul închisorii,

respectiv cu o pătrime în cazul amenzii.

Nu există dispoziție în noul Cod de procedură penală prin care să fie

exceptat inculpatul-minor de la posibilitatea (care-i este favorabilă, de altfel)

de a fi judecat pe baza procedurii simplificate a recunoașterii vinovăției. Şi un

al treilea argument ar fi faptul că respingerea unei cereri a inculpatului minor

2 Potrivit art. 329 alin. (1) C.pr.pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a

instanței de judecată.

344 Gheorghe Ivan

privind recunoașterea vinovăției ar putea fi considerată discriminatorie față de

admiterea cererii inculpatului major, în condițiile în care, în prezenta cauză,

ambii inculpați au fost trimiși în judecată ca și participanți la comiterea

acelorași fapte (minorul, în calitate de autor, iar majorul, în calitate de

complice).

Din analiza întregului material probatoriu administrat în cursul

urmăririi penale, coroborat cu declarațiile de recunoaștere a vinovăției ale

inculpaților, prima instanță a subliniat că vinovăția inculpaților cu privire la

infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată este dovedită.

Astfel, la data de 4 septembrie 2014, cei doi inculpați au fost surprinși

de paznicul K.L. în incinta curții SC G. SA M., în timp ce încercau să sustragă

bunuri aparținând acestei societăți, acțiune întreruptă din cauza apariției

paznicului. Minorul a lovit partea civilă cu o scândură în zona capului,

cauzându-i acesteia un traumatism cranio-cerebral cu fracturi craniene și

dilacerare meningo-cerebrală.

Leziunile produse paznicului au necesitat 100-120 zile de îngrijiri

medicale pentru vindecare și au pus viața acestuia în pericol.

În drept,

Faptele inculpatului-minor P.C.C. întrunesc elementele constitutive ale

tentativei la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 32 raportat la art.

228 cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen. și a tentativei la

infracțiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) și (2) din

același cod, cu aplicarea art. 38, art. 113 alin. (3) și urm. C.pen.

Faptele inculpatului-major T.A., care a înlesnit și ajutat la comiterea

infracțiunilor de furt și de omor în forma tentativei de către inculpatul-minor

P.C.C., întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de furt

calificat prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 cu referire la art. 229 alin. (2)

lit. b) și art. 232 C.pen. și de complicitate la tentativa la omor prevăzută în art.

48 cu referire la art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) și (2) din același cod, cu

aplicarea art. 38 și art. 77 lit. d) C.pen.

Prezența inculpatului-major împreună cu inculpatul-minor la locul

comiterii faptelor au sporit încrederea minorului în reușita acțiunilor sale,

minorul acționând în calitate de autor, iar majorul, în calitate de complice.

La individualizarea pedepselor aplicate fiecărui inculpat prima

instanță, s-a ținut seama de dispozițiile art. 74 C.pen., respectiv de

împrejurările și modul în care faptele au fost comise, gravitatea rezultatului

produs (starea de sănătate deosebit de precară a victimei), motivul săvârșirii

faptelor, conduita inculpaților în cursul procesului penal, persoana fiecărui

inculpat.


Sub aspectul laturii civile, constatând că, în speță, sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale a inculpaților, care prin faptele comise

au cauzat un prejudiciu atât părții civile K.L., cât și unităților spitalicești, au

fost obligați inculpații la plata prejudiciilor cauzate, astfel cum mai sus s-a

arătat.

În privința părții civile K.L., prima instanță a arătat că a admis doar

pretențiile morale ale acesteia, prejudiciul material nefiind dovedit.

Împotriva Sentinței penale din 15 decembrie 2014 a Tribunalului Sibiu

au declarat, în termen, apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și

inculpatul T.A.

Prin apelul său, parchetul a solicitat desființarea sentinței

sus-menționate și, în rejudecare:

să se rețină în defavoarea inculpatului T.A. circumstanța agravantă

prevăzută în art. 77 lit. d) C.pen. cu referire la infracțiunea de furt,

motivându-se că și la săvârșirea acestei infracțiuni a participat

inculpatul-minor P.C.C.;

să se majoreze pedeapsa aplicată inculpatului T.A. pentru

infracțiunea de omor;

să se majoreze perioada internării inculpatului-minor P.C.C. în

centrul de detenție, cu motivarea că perioada minimă a măsurii este de 5 ani.

La rândul său, inculpatul T.A. a solicitat desființarea sentinței

sus-menționate și, în rejudecare, să se pronunțe o soluție de achitare pentru

infracțiunea de omor, cu motivarea, în esență, că nu se face vinovat,

neexistând o înțelegere prealabilă între el și celălalt inculpat, în sensul

săvârșirii unui omor, și că se afla în altă locație, în momentul în care celălalt

inculpat a lovit-o pe persoana vătămată.

Inculpatul P.C.C., personal și prin apărătorul desemnat din oficiu, și-a

exprimat poziția procesuală, în sensul respingerii apelului parchetului.

Analizând sentința primei instanțe, pe baza motivelor invocate în cele

două apeluri, dar și în acord cu art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel a

statuat următoarele:

Prima instanță, dând o justă apreciere materialului probatoriu al

dosarului, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a

reținut o corectă stare de fapt, pe care, de altfel, inculpații au recunoscut-o în

faza de judecată în primă instanță.

Din declarațiile persoanei vătămate, coroborate cu recunoașterea

inculpaților, dar și cu declarațiile martorilor și cu aspectele ce reies din

certificatul medico-legal, rezultă că cei doi inculpați, frați după mamă, au

pătruns în incinta SC G. SA M., cu intenția de a fura diverse bunuri, fiind

surprinși, înainte de a reuși să sustragă vreun bun, de către persoana vătămată,

346 Gheorghe Ivan

angajat cu atribuții de pază, care le-a cerut să părăsească incinta fabricii. După

ce au schițat că se îndreaptă spre ieșirea din incinta fabricii, inculpatul P.C.C.

(minor la data faptelor), fiind sprijinit moral de prezența fratelui său major,

inculpatul T.A., a lovit-o pe persoana vătămată, pe la spate, cu o scândură în

cap, lovitură în urma căreia aceasta a căzut la pământ. După lovirea persoanei

vătămate, inculpații au părăsit în grabă locul faptei, fiind văzuții de martorii

R.A.L. și D.N., după care inculpații au părăsit localitatea M., plecând fiecare

în altă localitate, cu intenția de a se sustrage unei eventuale urmăririi de către

organele judiciare. În urma loviturii primite, persoana vătămată a suferit un

traumatism cranio-cerebral cu fracturi craniene și cu dilacerare

meningo-cerebrală, care i-au pus în pericol viața și care au necesitat, pentru

vindecare, un număr de 100-120 zile de îngrijiri medicale, cu condiția să nu

survină complicații.

Nu se poate reține apărarea inculpatului-apelant T.A., în sensul că el

nu se face vinovat de săvârșirea faptei de omor în forma complicității,

deoarece nu ar fi avut o înțelegere prealabilă cu fratele său să o ucidă pe

persoana vătămată, iar, pe de altă parte, nu se afla la locul faptei în momentul

lovirii.

Pentru a concluziona astfel, se observă, mai întâi, că în faza de

judecată în primă instanță inculpatul-apelant a recunoscut inclusiv săvârșirea

faptei de omor în forma complicității.

Pentru a fi în prezența complicității, nu este necesară existența doar a

unei înțelegeri prealabile, aceasta putând surveni și în momentul săvârșirii

faptei, după cum rezultă din dispozițiile art. 48 C.pen.

Declarațiile persoanei vătămate îl plasează pe inculpatul T.A., în

momentele imediat precedente acțiunii de lovire, la locul săvârșirii faptei, în

imediata apropiere a fratelui său și a persoanei vătămate. Aceste declarații se

coroborează și cu cele ale martorilor care i-au văzut pe inculpați părăsind, în

grabă, locul faptei, dar și cu declarațiile de recunoaștere ale inculpaților din

faza de judecată în primă instanță.

Este adevărat că, în faza de urmărire penală, inculpații au declarat că

T.A. nu se afla chiar aproape de locul în care persoana vătămată a fost lovită,

însă aceste declarații sunt nesincere sub acest aspect, deoarece ele se contrazic

flagrant, astfel: inculpatul T.A. a declarat că era în altă parte a fabricii, fără a

putea vedea sau auzi măcar pe fratele său și pe persoana vătămată, neauzind

nimic și aflând despre lovire de la fratele său, care ar fi venit în fugă să-i

spună ce a făcut, în timp ce inculpatul P.C.C. a relatat că inculpatul T.A. se

afla la circa 40-50 de metri de locul în care el l-a lovit pe paznic și că a zbierat

pentru a fi auzit de fratele său atunci când persoana vătămată i-a dat câteva

palme peste față. Lipsa de sinceritate a inculpatului T.A. cu referire la


aspectul situării sale spațiale, în momentul lovirii, se deduce și din atitudinea

lui după săvârșirea faptei, constând în părăsirea domiciliului și fuga într-o altă

localitate, unde a fost prins de către organele de poliție, la o săptămână de la

comiterea faptelor.

Având în vedere și relația de rudenie dintre cei doi inculpați, care sunt

frați după mamă, ținând seama de faptul că cei doi s-au dus la locul faptelor

pregătiți să comită infracțiunea de furt, mai precis să sustragă împreună

bunuri din incinta SC G. SA M. și reținând, astfel cum mai sus s-a arătat, că

inculpatul T.A. s-a aflat lângă inculpatul P.C.C. atunci când acesta din urmă a

lovit-o pe persoana vătămată, se observă că sunt întrunite condițiile de

existență ale participației penale sub forma complicității morale a inculpatului

T.A. la săvârșirea, ca autor, a infracțiunii de tentativă la omor de către

inculpatul P.C.C.; acesta din urmă, știindu-l pe fratele său în apropiere, a avut

suficientă îndrăzneală să-i aplice lovitura persoanei vătămate, între cei doi

inculpați, frați, survenind, pe loc, o înțelegere tacită în sensul comiterii

infracțiunii de omor, înțelegere pe care inculpatul T.A. a confirmat-o prin

situarea lui în apropierea fratelui său, în momentul imediat precedent lovirii,

și prin fuga împreună a celor doi de la locul faptei.

Prima instanță a realizat și o justă încadrare juridică a faptelor

săvârșite de către inculpați, acestea întrunind, într-adevăr, elementele

constitutive ale:

tentativei la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 32 raportat

la art. 228 cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen. și ale

tentativei la infracțiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 alin.

(1) și (2) din același cod, în ceea ce-l privește pe inculpatul P.C.C.;

tentativei la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 32 raportat

la art. 228 cu referire la art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen. și ale

complicității la tentativa de omor prevăzută în art. 48 cu referire la art. 32

raportat la art. 188 alin. (1) și (2) din același cod, referitor la inculpatul T.A.

În procesul de individualizare judiciară a pedepselor aplicate

inculpatului-major T.A., prima instanță a omis să rețină, cu referire la

infracțiunea de furt, circumstanța agravantă prevăzută în art. 77 lit. d) C.pen.

(săvârșirea faptei de către un infractor-major, dacă aceasta a fost săvârșită

împreună cu un minor), circumstanță care, de altfel, a fost reținută cu referire

la infracțiunea de omor.

Deși a omis să rețină circumstanță agravantă sus-menționată în sarcina

inculpatului T.A. pentru infracțiunea de furt, totuși, prima instanță a aplicat

pedepse just individualizate atât pentru infracțiunea de tentativă la furt, cât și

pentru aceea de complicitate la tentativa de omor, în acord cu criteriile de

individualizare prevăzute art. 74 C.pen. Între aceste criterii, se apreciază că

348 Gheorghe Ivan

cel referitor la gravitatea redusă a infracțiunii de tentativă la furt și la

participația redusă la infracțiunea de complicitate la tentativă la omor justifică

aplicarea unei pedepse pentru furt de doar o lună peste minimul special

obținut conform art. 33 alin. (2) C.pen. și art. 396 alin. (10) C.pr.pen. și a unei

pedepse pentru omor la minimul special obținut conform acelorași dispoziții

menționate anterior.

Cu referire la durata internării inculpatului P.C.C. în centrul de

reeducare, este de menționat că, prin stabilirea unei durate de 2 ani, prima

instanță nu a respectat dispozițiile art. 125 alin. (2) teza a II-a C.pen.

coroborate cu cele ale art. 187 din același cod.

Potrivit art. 125 alin. (2) teza a II-a C.pen., în cazul în care pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani

sau mai mare ori detențiunea pe viață, internarea într-un centru de detenție se

ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

Conform art. 187 C.pen., prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege

pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în

forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de

majorare a pedepsei.

Cum, prin prisma dispozițiilor art. 187 C.pen., trebuie luată în

considerare pedeapsa prevăzută în art. 188 alin. (1) din același cod, și anume

aceea de la 10 la 20 de ani, durata internării inculpatului P.C.C. în centrul de

detenție nu poate fi mai redusă de 5 ani.

O perioadă de internare de sub 5 ani nu este posibilă nici prin prisma

dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen., deoarece acestea nu se referă la

posibilitatea reducerii duratei unei măsuri educative.

Deci, prima instanță ar fi trebuit să aplice inculpatului-minor P.C.C.

măsura educativă a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de 5 ani,

perioadă care apare ca fiind îndestulătoare, prin raportare la criteriile (în

special cele legate de vârsta inculpatului la comiterea faptelor și de atitudinea

de recunoaștere) prevăzute în art. 74 C.pen., la care face trimitere expresă art.

115 alin. (2) din același cod, pentru a asigura crearea condițiilor de reeducare

a inculpatului.

Verificând cauza și sub celelalte aspecte de fapt și de drept, în acord

cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel nu a descoperit alte

fine de netemeinicie sau de nelegalitate.

Pentru toate considerentele sus-menționate, văzând și dispozițiile art.

421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel a admis apelul declarat de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva Sentinței penale din 15

decembrie 2014, pronunțată de către Tribunalul Sibiu, pe care a desființat-o

cu privire la inculpatul T.A., doar sub aspectul omisiunii reținerii


circumstanței agravante prevăzute în art. 77 lit. d) C.pen. cu referire la

infracțiunea de tentativă la furt, și cu privire la inculpatul (minor la data

faptelor) P.C.C., doar sub aspectul duratei măsurii educative privative de

libertate a internării într-un centru de detenție și, rejudecând în aceste limite:

A. A reținut circumstanța agravantă prevăzută în art. 77 lit. d) C.pen.

cu referire la infracțiunea de tentativă la furt calificat prevăzută în art. 32

raportat la art. 228 și art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 din același cod cu

aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen., săvârșită de către inculpatul T.A.

B. A menținut pedepsele aplicate inculpatului T.A. pentru infracțiunea

de tentativă la furt calificat prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 și art. 229

alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen., în condițiile art. 77 lit. d) din același cod, cu

aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen., și pentru infracțiunea de complicitate la

tentativă la omor prevăzută în art. 48 și art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) și

(2) C.pen., în condițiile art. 77 lit. d) din același cod, cu aplicarea art. 396 alin.

(10) C.pr.pen.

C. A menținut pedeapsa rezultantă principală de 3 ani și 7 luni

închisoare și regimul de executare efectivă a acesteia, precum și pedepsele

complementare și accesorii aplicate inculpatului T.A.

D. În baza art. 72 alin. (1) C.pen., a scăzut din durata pedepsei

închisorii perioada în care inculpatul T.A. a fost reținut și arestat preventiv în

cauză, respectiv intervalul 11 septembrie 2014-10 februarie 2015.

E. A majorat de la 2 ani la 5 ani durata măsurii educative privative de

libertate a internării într-un centru de detenție aplicate inculpatului (minor la

data faptelor) P.C.C. pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor de

tentativă la furt calificat prevăzută în art. 32 raportat la art. 228 și art. 229 alin.

(2) lit. b) și art. 232 C.pen. și de tentativă la omor prevăzută în art. 32 raportat

la art. 188 alin. (1) și (2) din același cod.

F. În baza art. 127 și art. 72 alin. (1) C.pen., a scăzut din durata

măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de detenție

perioada în care inculpatul P.C.C. a fost reținut și arestat preventiv în cauză,

respectiv intervalul 11 septembrie 2014-10 februarie 2015.

G. A menținut și celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în măsura în

care nu contravin prezentei decizii.

H. A respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul T.A.

împotriva aceleiași sentințe (din 15 decembrie 2014 a Tribunalului Sibiu),

pentru considerentele sus-menționate și văzând dispozițiile art. 421 pct. 1 lit.

b) C.pr.pen.

I. În temeiul art. 275 alin. (2) C.pr.pen., inculpatul T. A. a fost obligat

să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de parte din cheltuielile judiciare

avansate de către stat în apel.

350 Gheorghe Ivan

J. A dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., restul cheltuielilor

avansate de către stat în apel să rămână în sarcina acestuia.

K. A acordat onorariile apărătorului desemnat din oficiu pentru

inculpați în apel, în sumă de câte 300 lei, stabilite potrivit art. 5 lit. b) din

Protocolul privind onorariile apărătorilor din oficiu și care, potrivit art. 272

C.pr.pen., se vor avansa din fondul special destinat al Ministerului Justiției.


pen. nr. 131/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. Ori de câte ori legea penală

condiționează anumite efecte (de pildă, în caz de amnistie, grațiere,

prescripție, reabilitare etc.) de pedeapsa prevăzută de lege, referirea se face la

limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea

consumată, fără a se lua în considerare eventualele cauze de agravare

(circumstanțele agravante, concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea

continuată) sau de atenuare (circumstanțele atenuante, tentativa, cauzele

speciale de atenuare)3. Nu intră în această categorie cauzele speciale de

agravare sau atenuare, care califică sau agravează fapta ori o atenuează,

generând o variantă agravată, calificată sau atenuată a faptei tipice (de

exemplu: omorul calificat față de omorul simplu; furtul în scop de folosință

față de furtul simplu sau furtul calificat)4. În schimb, atunci când o cauză

specială își păstrează doar rolul de modificare a pedepsei, ea se va supune

regulii fixate în art. 187 C.pen.5 (de pildă, cauza prevăzută în 396 alin. (10)

C.pr.pen.6).

3 Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,

ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 297; Gh. Ivan, Cauzele

modificatoare de pedeapsă în concepția noului Cod penal, în ,,Dreptul” nr. 9/2010, p. 27. 4 Ibidem.

5 Ibidem. În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr.

55/RC/2015, apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 297. 6 ,,Art. 396. Rezolvarea acțiunii penale

[…]

(10) Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când

cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când

cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar

instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de

condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în

cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii

educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se

dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime (sublinierea noastră Gh.

Ivan).”


2. Totuși, art. 396 alin. (10) C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/20167, prevede posibilitatea

reducerii cu o treime a limitelor perioadelor pe care se dispun măsurile

educative privative de libertate, și nu cum a susținut instanța de apel (corect,

de altfel, în momentul pronunțării deciziei sus-menționate).

Deci, relativ la art. 125 alin. (2) lit. b) C.pen.8, cauza prevăzută în art.

396 alin. (10) C.pr.pen. nu operează asupra limitelor pedepsei prevăzute în

art. 188 alin. (1) C.pen. (închisoarea de la 10 la 20 de ani), aplicându-se astfel

teza a II-a a primului text legal (cazul în care pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori

detențiunea pe viață), dar limitele internării într-un centru de detenție (5,

respectiv 15 ani) trebuie reduse cu o treime.

Mai mult, instanța trebuie să aibă în vedere cauza prevăzută în art. 396

alin. (10) C.pr.pen., mai întâi, la alegerea măsurii educative.

3. Este adevărat că nu este necesară existența unei înțelegeri

prealabile, aceasta putând surveni și în momentul săvârșirii faptei, după cum

rezultă din dispozițiile art. 48 C.pen.9 Însă, așa cum se deduce din descrierea

situației de fapt, inculpatul T.A. nu a contribuit cu nimic la săvârșirea

tentativei la omor de către inculpatul P.C.C. Simpla prezență a unei persoane

la locul faptei nu poate atrage reținerea complicității, decât dacă aceasta a

efectuat acte de sprijinire a autorului (de exemplu: asigurarea pazei;

încurajarea)10

.

Cu referire la infracțiunea de omor, instanța supremă a statuat: Nu

rezultă din probele dosarului că inculpații s-ar fi înțeles înainte sau în timpul

săvârșirii infracțiunii pentru a suprima viața victimei, intenția inculpatului

B.M. fiind aceea de a-i aplica o corecție. Pentru existența complicității este

necesar a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții, și anume prevederea de


8 ,,Art. 125. Internarea într-un centru de detenție

[…]

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în

care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani

sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5

și 15 ani (sublinierea noastră Gh. Ivan).

[…]” 9 ,,Art. 48. Complicele

(1) Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul

săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,

chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.” 10

A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 101-102.

352 Gheorghe Ivan

către complice a acțiunii sau inacțiunii ce urmează să fie executată de către

autor și a urmărilor ei, alăturarea actului complicelui la acțiunea sau

inacțiunea realizată de către autor, acceptarea sau urmărirea de către complice

a producerii urmărilor prevăzute și contribuția efectivă a complicelui la

comiterea infracțiunii. Or, din probele existente la dosar, nu se poate reține că

inculpații au acționat în mod coordonat, acțiunile lor nu s-au intersectat,

fiecare acționând singular, inițial victima fiind lovită de către inculpatul B.M.

și, ulterior, venind și inculpatul B.G., care i-a aplicat o lovitură fatală. Faptul

că inculpatul B.M. nu a cunoscut intenția inculpatului B.G. de a suprima viața

victimei rezultă atât din declarațiile martorilor oculari care au declarat

constant că inculpatul B.M. alerga după victimă, fiind înarmat cu un băț, cât și

din atitudinea sa în sensul că, deși în căruță existau obiecte tăieoase, apte să

producă rezultatul letal, el nu a luat niciunul dintre aceste obiecte, ci doar un

băț, împrejurare ce conduce la concluzia că nu a dorit decât să o lovească pe

victimă. Contribuția sa nu a fost de natură să-l determine pe inculpatul B.G. să

acționeze cu mai mult curaj, știind că este ajutat de fratele său, cât timp, având

în vedere comportamentul extrem de violent al inculpatului B.G., atât în

familie, cât și în comunitate, nu avea nevoie nici de sprijin moral și nici de

acțiuni conjugate ale fratelui său. Argumentele prezentate de către instanța de

apel în sprijinul soluției adoptate nu sunt atât de puternice încât să întărească

convingerea instanței că inculpatul B.M. a comis acte de complicitate la

infracțiunea de omor11

.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, tot instanța supremă a

relevat: Săvârșirea furtului de către mai mulți făptuitori, dintre care unul, fără o

înțelegere prealabilă cu ceilalți, acționează cu violență față de persoana care

încearcă să-l rețină, după care toți participanții fug de la locul faptei, nu

constituie infracțiunea de tâlhărie în modalitatea prevăzută în art. 233 teza

ultimă C.pen. [art. 211 alin. (1) teza ultimă din Codul penal anterior (în

continuare C.pen. din 1969)] decât pentru cel care a întrebuințat violența pentru

a-și asigura scăparea, fapta celorlalți constituind infracțiunea de furt prevăzută

în art. 228 alin. (1) C.pen. [furt calificat prevăzută în art. 209 alin. (1) lit. a)

C.pen. din 1969], cu reținerea eventuală și a altor agravante. Într-un atare caz,

sunt incidente prevederile art. 50 alin. (2) C.pen. [art. 28 alin. (2) C.pen. din

1969], potrivit cărora circumstanțele privitoare la faptă, ca în speță, nu se

răsfrâng asupra participanților dacă aceștia nu le-au cunoscut și nici nu le-au

11

Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 983/2011, apud Gh. Ivan, M.-C.

Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită,

Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 9-10.


prevăzut12

. Tot astfel, potrivit art. 50 alin. (2) C.pen. [art. 28 alin. (2) C.pen. din

1969], în cazul complicității la infracțiunea de tâlhărie, exercitarea de violențe

de către autor asupra persoanei vătămate, pentru ca atât autorul, cât și

complicele să-și asigure scăparea în urma săvârșirii faptei de sustragere,

constituie o circumstanță privitoare la faptă, care se răsfrânge asupra

complicelui, dacă acesta a acționat în consens cu autorul în desfășurarea întregii

activități infracționale și a prevăzut modalitatea de a-și asigura scăparea, între

care și aceea de a exercita violențe asupra persoanei vătămate13

.

4. În atari condiții, încadrarea juridică corectă a faptelor era:

tentativa la infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută în art. 32

alin. (1) raportat la art. 233 teza ultimă, art. 234 alin. (1) lit. f) și art. 237

C.pen., precum și tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art.

32 alin. (1) raportat la art. 188 alin. (1) și art. 189 alin. (1) lit. d) și (2) din

același cod, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) teza a II-a, art. 113 și urm.

C.pen. și art. 396 alin. (10) C.pr.pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul

P.C.C.;

tentativa la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 32 alin. (1)

raportat la art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (2) lit. b) și art. 232 C.pen., cu

aplicarea art. 77 lit. d) din același cod și art. 396 alin. (10) C.pr.pen., referitor

la inculpatul T.A.

12

Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 2062/2003, apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan,

Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, op.

cit., p. 198. 13

Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 2892/2006, apud Gh. Ivan,

M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și

adăugită, op. cit., p. 198.

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI – OBLIGAŢIA DE A NU

CONDUCE ANUMITE VEHICULE STABILITE DE CĂTRE

INSTANŢĂ

ABSTRACT

Given the limitation of the exercise of certain rights, the obligation

set out by art. 85 par. (2) g) of the new Criminal Code, imposed on

the defendant in respect to whom the court ruled a stay in

enforcing the penalty, must be individualized considering a double

aspect: duration in time, as well as the categories of motor vehicles

to which the interdiction relates.

By imposing the obligation in question, the provisions of art. 90 of

the abovementioned code on the effects of the stay in enforcing the

penalty are not breached.

Key words: stay in enforcing the penalty, obligation not to drive

certain vehicles established by the Court.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 10 februarie 2015,

pronunțată de către Judecătoria Mediaș:

1. În baza art. 396 alin. (1), (4) și (10) din noul Cod procedură penală

(în continuare C.pr.pen.) cu aplicarea art. 83 din noul Cod penal (în

continuare C.pen.), s-a stabilit pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare în ceea ce

îl privește pe inculpatul S.S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a

unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzute în art.

336 alin. (1) C.pen.

2. Potrivit art. 83 alin. (1) C.pen., s-a amânat aplicarea pedepsei

închisorii de 1 an și 2 luni, iar în baza art. 84 din același cod, s-a stabilit un

termen de supraveghere de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a

sentinței.

3. În temeiul art. 85 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere s-a precizat că inculpatul va respecta următoarele măsuri de

supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Sibiu, la datele fixate de

acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu

supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care

depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

Amânarea aplicării pedepsei – obligația de a nu conduce anumite… 355

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul

mijloacelor sale de existență.

4. Conform art. 85 alin. (2) lit. f) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere, i s-a interzis inculpatului să conducă pe drumurile publice orice

fel de autovehicule.

5. În baza art. 86 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) din același cod se

comunică Serviciului de Probațiune Sibiu.

6. În temeiul art. 404 alin. (3) C.pr.pen., i s-a atras atenția inculpatului

S.S.D. asupra prevederilor art. 88 C.pen. privind revocarea amânării aplicării

pedepsei, în cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, cu

rea-credință, nu va respecta măsurile de supraveghere sau obligațiile impuse

ori va săvârși noi infracțiuni.

7. Potrivit art. 274 alin. (1) C.pr.pen., a fost obligat inculpatul

sus-menționat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate

de către stat.

Pentru a pronunța Sentința penală din 10 februarie 2015, prima

instanță a relevat următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș,

înregistrat pe rolul Judecătoriei Mediaș, la data de 20 noiembrie 2014, a fost

trimis în judecată inculpatul S.S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere

a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzute în art.

336 alin. (1) C.pen.

În considerentele actului de sesizare1 s-a reținut că, la data de 23 mai

2014, inculpatul sus-menționat a condus autoturismul marca Audi, pe drumul

național (în continuare DN) 14, cu o viteză de 176 km/h, în zona de limitare a

vitezei la 90 km/h, fiind oprit în trafic și depistat că avea în sânge o îmbibație

alcoolică de 1,25 g/l.

Audiat atât în faza de urmărire penală, cât și în aceea de judecată,

inculpatul a recunoscut fapta, susținând că a transportat de la aeroportul din

Sibiu pe martorul M.A.F., care venise din altă localitate, ocazie cu care au

consumat băuturi alcoolice într-un bar din Sibiu, apoi s-a urcat la volanul

mașinii pentru a-l conduce până în municipiul Mediaș.

La primul termen de judecată, inculpatul S.S.D. a arătat că solicită

aplicarea dispozițiilor art. 375 alin. (1) C.pr.pen., menționând că recunoaște

comiterea faptei, precum și probele făcute în faza de cercetare penală,

înțelegând să și le însușească.

1 Potrivit art. 329 alin. (1) C.pr.pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a

instanței de judecată.

356 Gheorghe Ivan

Din probatoriul administrat în cauză în faza urmăririi penale a rezultat

că, la data de 23 mai 2014, inculpatul a fost depistat, în jurul orelor 7.56, cu

aparatul radar, conducând autoturismul marca Audi, pe DN 14, cu o viteză de

176 km/h, pe un tronson de drum în care exista limitare a vitezei la 90 km/h,

dinspre Sibiu spre Mediaș. Fiind oprit de către organele poliției rutiere, pe

raza comunei Ș.M., la km 30, s-a constatat că în autoturism se aflau și

martorii M.F. și G.L.R., iar după verificarea documentelor autoturismului și

ale conducătorului auto, acesta din urmă a fost testat cu aparatul marca Drager

seria ARZF. Acesta a înregistrat o alcoolemie de 0,73 mg/l alcool pur în aerul

expirat, motiv pentru care inculpatul a fost condus la spital, unde i s-au

recoltat două probe de sânge, iar în urma analizării acestora s-a constatat că

avea în sânge o alcoolemie de 1,25 g/l alcool pur (prima probă) și 1,10 g/l

alcool pur (a doua probă), așa cum rezultă din buletinul de analiză

toxicologică din data de 27 mai 2014.

Mijloacele de probă sunt următoarele: procesul-verbal de constatare a

infracțiunii flagrante, rezultatul testării alcooltest, buletinul de analiză

toxicologică alcoolemie din data de 27 mai 2014, procesul-verbal de recoltare

a probelor biologice, declarațiile martorilor G.L.R. și M.A.F. (care au

confirmat consumul anterior de alcool împreună cu inculpatul), precum și

declarațiile inculpatului.

Din starea de fapt descrisă și probată rezultă, dincolo de orice îndoială

rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și este săvârșită de către

inculpat.

În drept,

Fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice un vehicul

pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere,

care, la momentul prelevării mostrelor biologice, avea o îmbibație alcoolică

de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen.

La individualizarea pedepsei stabilite și a oportunității aplicării, se are

în vedere gravitatea faptei, gradul de pericol social creat, rezultatul produs,

lipsa antecedentelor inculpatului, conduita sa după săvârșirea infracțiunii,

precum și faptul că pedeapsa stabilită nu depășește 2 ani închisoare,

împrejurări față de care se impune concluzia că aplicarea imediată a unei

pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei inculpatului

pe o anumită perioadă, termenul de supraveghere fiind de 2 ani

În temeiul art. 85 alin. (2) lit. f) C.pen., pe durata termenului de

supraveghere, se interzice inculpatului S.S.D. să conducă pe drumurile

publice orice fel de autovehicule. În impunerea acestei măsuri, trebuie să se ia

în considerare periculozitatea pe drumurile publice a inculpatului care,


potrivit antecedenței contravenționale, în ultimii ani a săvârșit un număr de 13

abateri rutiere, majoritatea constând în depășirea vitezei legale, comportament

care a culminat cu săvârșirea prezentei infracțiuni, inculpatul circulând sub

influenta băuturilor alcoolice cu o viteză de 176 km/h, aspect ce denotă o

periculozitate sporită și indică o probabilitate mare de producere a unor

consecințe nedorite în trafic.

Împotriva Sentinței penale din 10 februarie 2015 a Judecătoriei Mediaș

a declarat, în termen, apel inculpatul S.S.D., solicitând desființarea ei și, în

rejudecare, înlăturarea din sarcina lui a obligației de a nu conduce

autovehicule, cu motivarea consemnată în încheierea de stabilire a

pronunțării, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Procurorul și-a exprimat poziția procesuală, în sensul admiterii

apelului.

Analizând sentința primei instanțe, prin prisma motivului de apel

invocat de către inculpat, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, în acord

cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel a statuat

următoarele:

Prima instanță, dând o justă interpretare și apreciere a probelor

dosarului, în acord cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) C.pr.pen., a reținut o

corectă stare de fapt, recunoscută, de altfel, de către inculpat în fața primei

instanțe, când a solicitat ca judecata să aibă loc conform procedurii

simplificate în cazul recunoașterii învinuirii.

Fapta inculpatului S.S.D. (care, la momentul prelevării mostrelor

biologice, avea o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge)

întrunește, într-adevăr, toate elementele constitutive ale infracțiunii de

conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

prevăzute în art. 336 alin. (1) C.pen.2, astfel cum constituționalitatea acestui

text legal a fost analizată prin Decizia nr. 732/2014 a Curții Constituționale a

României3.

În procesul de individualizare a sancțiunii, prima instanță a dat dovadă

de clemență, alegând o soluție alternativă condamnării, respectiv aceea a

2 ,,Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede

obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul

prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge

se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

[…]” 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015.

Prin decizia sus-menționată, instanța constituțională a constatat că sintagma ,,la

momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen.

este neconstituțională.

358 Gheorghe Ivan

amânării aplicării pedepsei prevăzută în art. 83 C.pen., deși contextul în care

inculpatul a săvârșit fapta (conducând, pe un drum național intens circulat, un

autoturism, în care se mai aflau două persoane, cu 176 km/h) și antecedența

lui contravențională rutieră (a săvârșit, în ultimii ani, un număr de 13

contravenții rutiere) ar fi impus pronunțarea unei soluții de condamnare. Dar,

ținută fiind de principiul neagravării situației inculpatului în propriu-i apel,

expres prevăzut în art. 418 alin. (1) C.pr.pen.4, instanța de apel nu poate

îndrepta acest aspect de netemeinicie.

Cu privire la obligația impusă de către prima instanță inculpatului, de a

nu conduce pe drumurile publice orice fel de autovehicule:

În acord cu prima instanță, dată fiind bogata antecedență

contravențională în domeniul legislației rutiere și împrejurările comiterii

faptei, sus-menționate, se observă că prima instanță a optat, în mod întemeiat,

în sensul de a interzice inculpatului să mai conducă autovehicule pe drumurile

publice, numai astfel putând fi înlăturată, pe o anumită perioadă de timp, o

stare de pericol pe drumurile publice și doar, în acest fel, putându-se atrage

atenția, în mod eficient, inculpatului asupra necesității de revizuire a

comportamentului său rutier.

Raționând astfel, nu se poate reține apărarea inculpatului, în sensul că,

prin impunerea obligației în discuție, ar fi încălcate dispozițiile art. 90 C.pen.

Dacă s-ar interpreta astfel cum susține inculpatul dispozițiile art. 90

C.pen., ar însemna că nu i se poate impune inculpatului, față de care s-a

dispus amânarea aplicării pedepsei, niciuna dintre măsurile de supraveghere,

precum și niciuna dintre obligațiile prevăzute în art. 85 din același cod. Este

de domeniul evidenței logice, la care se ajunge prin intermediul interpretării

sistematice și teleologice a legii, că dispozițiile art. 90 din codul

sus-menționat se referă la alte interdicții (pentru că obligația de a nu conduce

autovehicule pe drumurile publice reprezintă o interdicție) decât acelea la care

se referă art. 85 alin. (2) C.pen. Se observă însă că prima instanță a indicat,

probabil dintr-o eroare materială, un temei greșit de drept al acestei obligații,

și anume art. 85 alin. (2) lit. f) C.pen. în loc de art. 85 alin. (2) lit. g) din

același cod, aspect ce urmează a fi îndreptat.

Dat fiind caracterul de limitare al exercițiului unor drepturi, obligația

impusă în sarcina inculpatului trebuie să fie individualizată sub un dublu

aspect: acela al duratei în timp, precum și al categoriilor de autovehicule la

care interdicția se referă.

4 ,,Art. 418. Neagravarea situației în propriul apel

(1) Instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel

care a declarat apel.

[…]”


În opinia instanței de apel durata de 2 ani a termenului de

supraveghere este una suficientă, pe parcursul căreia inculpatul are timp să

reflecteze asupra conduitei sale trecute și să aleagă a se conforma, pe viitor,

regulilor de circulație. De asemenea, prin raportare la locul (drumul public)

săvârșirii și la felul autovehiculelor la bordul cărora a săvârșit prezenta

infracțiune și contravențiile din cazierul rutier, este necesar să se interzică

inculpatului doar conducerea pe drumurile publice a acelor categorii de

autovehicule ce sunt destinate, cu precădere, circulației pe drumurile publice,

autovehicule definite prin dispozițiile art. 6 pct. 6, 21, 22 și 321 din Ordonanța

de urgență a Guvernului nr. 195/20025, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, și anume:

a) autovehicule – orice vehicul echipat, prin construcție, cu un motor

cu propulsie, în scopul deplasării pe drum. Mopedele, troleibuzele și

tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule (pct. 6 din articolul

sus-menționat6);

b) mopede – vehicule, cu două sau trei roți, a căror viteză maximă prin

construcție este mai mare de 25 km/h, dar nu depășește 45 km/h și care este

echipat cu un motor cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie, cu o

capacitate cilindrică ce nu depășește 50 cmc sau cu un alt motor cu ardere

internă ori, după caz, electric, a cărui putere nominală continuă maximă nu

depășește 4 kW, iar masa proprie a vehiculului nu depășește 350 kg,

neincluzând masa bateriilor în cazul vehiculului electric, fiind asimilat

mopedului cvadriciclul ușor, astfel cum este definit la pct. 6 partea A din

anexa nr. 1 la secțiunea 4 din Reglementările privind omologarea de tip și

eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de

tip a produselor utilizate la acestea – RNTR 2, aprobate prin Ordinul

ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003, cu

modificările și completările ulterioare (pct. 21 din articolul sus-menționat7);

5 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

6 În prezent, pct. 6 al art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 are


,,6. autovehicul – orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod

obișnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe

drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care

se deplasează pe șine, denumite tramvaie, precum și tractoarele agricole sau forestiere nu

sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt considerate autovehicule”. 7 În prezent, pct. 21 al art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 are


,,21. moped – autovehicul, cu două sau trei roți, a cărui viteză maximă prin

construcție este mai mare de 25 km/h, dar nu depășește 45 km/h și care este echipat cu un

motor cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie, cu o capacitate cilindrică ce nu

depășește 50 cmc sau cu un alt motor cu ardere internă ori, după caz, electric, a cărui putere

360 Gheorghe Ivan

c) motociclete – autovehicule cu două roți, cu sau fără ataș, echipat cu

un motor care are o capacitate cilindrică mai mare de 50 cmc și/sau a cărui

viteză maximă, prin construcție, depășește 45 km/h (pct. 22 din articolul

sus-menționat);

d) tricicluri cu motor – autovehicule cu trei roți dispuse simetric, a

cărui viteză maximă prin construcție depășește 45 km/h, care este echipat cu

un motor având o cilindree de peste 50 cmc, în cazul unui motor cu ardere

internă, sau cu un motor electric cu putere nominală continuă ce depășește 4

kW (pct. 321 din articolul sus-menționat).

Verificând cauza și sub aspectul celorlalte chestiuni de fapt și de drept,

conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C.pr.pen., instanța de apel nu a desprins

fine de nelegalitate ori alte fine de netemeinicie.

Pentru considerentele sus-menționate, văzând și dispozițiile art. 421

pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel a admis apelul declarat de către

inculpatul S.S.D. împotriva Sentinței penale din 10 februarie 2015, pronunțate

de către Judecătoria Mediaș, pe care a desființat-o doar sub aspectul temeiului

de drept și al individualizării obligării inculpatului de a nu conduce, pe durata

termenului de supraveghere, orice fel de autovehicule și, rejudecând în aceste

limite:

A. A schimbat temeiul de drept al obligației impuse inculpatului

S.S.D. de a nu conduce anumite autovehicule din art. 85 alin. (2) lit. f) C.pen.

în art. 85 alin. (2) lit. g) din același cod.

B. A menținut în sarcina inculpatului S.S.D. obligația prevăzută în art.

85 alin. (2) lit. g) C.pen., pe care o va individualiza astfel: pe durata

termenului de supraveghere, inculpatul nu va conduce, pe drumurile publice,

autovehicule, în accepțiunea dată acestei categorii de vehicule prin dispozițiile

art. 6 pct. 6, 21, 22 și 321 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

195/2002.

nominală continuă maximă nu depășește 4 kW, iar masa proprie a vehiculului nu depășește

350 kg, neincluzând masa bateriilor în cazul vehiculului electric. Este asimilat mopedului

cvadriciclul ușor, astfel cum este definit la pct. 6 partea A din anexa nr. 1 la secțiunea 4 din

Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor

rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate

prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003, cu

modificările și completările ulterioare”.

Este de menționat că, în urma modificării efectuate prin art. I pct. 20 din Ordinul

ministrului transporturilor nr. 25/2016 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 98 din 9 februarie 2016), secțiunea 4 din Reglementările privind omologarea de tip și

eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor

utilizate la acestea – RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice,

transporturilor și locuinței nr. 211/2003, nu mai conține anexe.


C. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței sus-menționate, în măsura

în care nu contravin prezentei decizii.

D. A dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile

judiciare avansate de către stat în apel să rămână în sarcina acestuia.


pen. nr. 422/A/2015)

II. Notă aprobativă. Într-adevăr, nu se încalcă dispozițiile art. 90

C.pen.8 atunci când se impune unui inculpat îndeplinirea uneia sau a mai

multor dintre obligațiile prevăzute în art. 85 din același cod9. Primul articol

8 ,,Art. 90. Efectele amânării aplicării pedepsei

(1) Persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică

pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge

din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea

termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză

de anulare.

(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de

siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.” 9 ,,Art. 85. Măsurile de supraveghere și obligațiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus

amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5

zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor

sale de existență.

(2) Instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării

pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă

între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării

de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește

prin legea de executare a pedepselor;

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de

către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu

care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de

acestea;

f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la

alte adunări publice, stabilite de instanță;

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță (sublinierea noastră Gh.

Ivan);

362 Gheorghe Ivan

reglementează efectele imediate [alin. (2)] și definitive [alin. (1)] ale amânării

aplicării pedepsei10

; aceste din urmă efecte, printre care și nesupunerea

niciunei interdicții, se produc la împlinirea termenului de supraveghere. Cel

de-al doilea text legal prevede măsurile de supraveghere/obligațiile care

trebuie/pot fi impuse persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării

pedepsei, pe durata termenului de supraveghere.

h) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței;

j) să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a

folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

(3) Pentru stabilirea obligației prevăzute la alin. (2) lit. b), instanța va consulta

informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la

posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul

instituțiilor din comunitate.

(4) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanța

individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările

cauzei.

(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile

stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de

supraveghere.” 10

A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform

noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.

269-270.

ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE

ORDINUL EUROPEAN DE ANCHETĂ ÎN MATERIE PENALĂ

ABSTRACT

Recently, the Official Gazette of Romania, Part I, published the

Law no. 236/2017 for amending and completing the Law no.

302/2004 on international judicial cooperation in criminal matters,

also containing provisions on the European Investigation Order in

criminal matter.

Key words: international judicial cooperation in criminal matters,

European investigation order in criminal matter.

Actul normativ Obiectul

Legea nr. 236/2017 – modificarea și completarea Legii nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală

– reglementarea ordinului european de anchetă

în materie penală

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie

2017, a fost publicată Legea nr. 236/2017 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie

penală1.

Prezintă interes art. I pct. 35 din Legea nr. 236/2017:








e-mail: [email protected]; [email protected]. 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, cu

modificările și completările ulterioare.

364 Gheorghe Ivan

<<35. După articolul 268 (al Legii nr. 302/2004, adăugirea

noastră Gh. Ivan) se introduce o nouă secțiune, secțiunea a 6-a,

cuprinzând articolele 2681-268

25, cu următorul cuprins:

,,SECŢIUNEA a 6-a

Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii

Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European

și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în

materie penală

PARAGRAFUL 1

Dispoziții generale

ART. 2681

Domeniul de aplicare și înțelesul unor termeni sau expresii (1) Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în relația cu statele membre

ale Uniunii Europene care au transpus Directiva 2014/41/UE a Parlamentului

European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de

anchetă în materie penală, în domeniul executării măsurilor de anchetă, în

vederea obținerii de probe, denumite în cuprinsul prezentei secțiuni state

membre. Dispozițiile prezentei secțiuni nu se aplică în relația cu Regatul

Danemarcei și cu Republica Irlanda.

(2) În sensul prezentei secțiuni, termenii și expresiile de mai jos au

următoarele semnificații:

a) ordin european de anchetă – o decizie judiciară emisă sau validată

de o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a

uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în

vederea obținerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care se află

deja în posesia autorității competente din statul de executare. Ordinul

european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu excepția instituirii

unei echipe comune de anchetă și a strângerii de probe în cadrul unei echipe

comune de anchetă, instituită potrivit prevederilor art. 13 din Convenția cu

privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre

ale Uniunii Europene și în Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului, cu

excepția cazului în care scopul este aplicarea art. 13 alin. (8) din Convenție și,

respectiv, art. 1 alin. (8) din Decizia-cadru;

b) stat emitent – statul membru în care este emis ordinul european de

anchetă;

c) stat de executare – statul membru care execută ordinul european de

anchetă, în care urmează să fie pusă în aplicare măsura de anchetă;

Ordinul european de anchetă în materie penală 365

d) autoritate emitentă:

1. o autoritate judiciară;

2. orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită în legislația

statului emitent, care acționează în cauză în calitate de autoritate de anchetă,

având competența să dispună strângerea de probe în conformitate cu legislația

națională. În acest caz, ordinul european de anchetă trebuie să fie validat de o

autoritate judiciară, după examinarea conformității sale cu dispozițiile legale

ale statului emitent referitoare la emitere. În cazul în care ordinul european de

anchetă a fost validat de către o autoritate judiciară, autoritatea respectivă

poate fi considerată, de asemenea, autoritate emitentă în vederea transmiterii

ordinului european de anchetă conform prezentei secțiuni;

e) autoritate de executare – autoritatea care are competența de a

recunoaște un ordin european de anchetă și de a asigura executarea acestuia în

conformitate cu legislația națională.

ART. 2682

Tipurile de proceduri în cadrul cărora poate fi emis ordinul

european de anchetă Ordinul european de anchetă poate fi emis:

a) în cadrul procedurilor penale inițiate de o autoritate judiciară sau

care pot fi inițiate în fața unei autorități judiciare cu privire la o infracțiune, în

conformitate cu legislația statului emitent;

b) în cadrul procedurilor inițiate de autorități administrative cu privire

la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt sancționate

în legislația națională a statului emitent și în care decizia poate da naștere unei

acțiuni în fața unei instanțe competente, în special în materie penală;

c) în cazul procedurilor inițiate de autorități judiciare cu privire la

fapte care constituie încălcări ale normelor de drept și care sunt sancționate în

legislația națională a statului emitent, în cazul în care decizia autorităților

menționate poate da naștere unei acțiuni în fața unei instanțe competente, în

special în materie penală;

d) în legătură cu procedurile prevăzute la lit. a), b) și c), care privesc

infracțiuni sau încălcări ale legii, ce pot angaja răspunderea unei persoane

juridice sau pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în

statul emitent.

ART. 2683

Autoritățile competente române pentru emiterea și executarea

unui ordin european de anchetă (1) Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este

emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit fazei

366 Gheorghe Ivan

procesuale, din oficiu sau la cererea părților sau subiecților procesuali

principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

(2) Când România este stat de executare, recunoașterea și executarea

unui ordin european de anchetă sunt de competența parchetului sau instanței

competente material și după calitatea persoanei, potrivit legii române.

Competența teritorială este determinată în funcție de locul unde urmează să

fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care

privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competența Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției

Naționale Anticorupție se recunosc și se execută de către acestea.

(3) Competența îndeplinirii atribuțiilor de autoritate centrală se

exercită de către Ministerul Justiției, în cazul ordinelor europene de anchetă

care se referă la activitatea de judecată ori de executare a hotărârilor, și de

către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul ordinelor

europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare și urmărire

penală.

(4) În îndeplinirea atribuțiilor, autoritățile centrale prevăzute la alin.

(3) acordă asistență autorităților judiciare naționale și străine în cazurile

prevăzute la art. 2684 alin. (5).

ART. 2684

Emiterea și transmiterea ordinului european de anchetă de către

autoritățile române (1) Un ordin european de anchetă poate fi emis cu îndeplinirea

următoarelor condiții, care vor fi evaluate în fiecare caz de către autoritatea

emitentă:

a) emiterea ordinului european de anchetă este necesară și

proporțională în cauză, față de scopul procesului penal, ținând cont de

drepturile suspectului sau inculpatului;

b) măsura sau măsurile indicate în ordinul european de anchetă ar

putea fi dispuse în aceleași condiții într-o cauză internă similară.

(2) Ordinul european de anchetă este emis în forma prevăzută în anexa

nr. 11, este completat și semnat de autoritatea emitentă, conținutul său fiind

certificat pentru conformitate și corectitudine. Ordinul european de anchetă va

cuprinde în special următoarele informații:

a) date privind autoritatea emitentă;

b) obiectul și motivele emiterii ordinului european de anchetă;

c) informațiile necesare disponibile privind persoana sau persoanele în

cauză;

d) descrierea faptei care face obiectul procesului penal, precum și

dispozițiile legale aplicabile;


e) o descriere a măsurii sau măsurilor de anchetă solicitate și a

probelor care urmează să fie obținute.

(3) Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorității

emitente, și se transmite direct autorității competente din statul de executare,

prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă și care să permită statului

de executare să stabilească autenticitatea acestuia.

(4) Autoritatea emitentă poate transmite ordinul european de anchetă

și prin intermediul sistemului de comunicații al Rețelei Judiciare Europene.

(5) În cazul în care autoritatea emitentă nu deține nicio informație cu

privire la coordonatele autorității străine de executare, aceasta poate face toate

investigațiile necesare, prin utilizarea atlasului judiciar al Rețelei Judiciare

Europene și, în subsidiar, cu asistența autorității centrale sau a punctelor de

contact la Rețeaua Judiciară Europeană.

(6) Orice comunicări ulterioare între autoritatea emitentă și autoritatea

de executare vor avea loc direct între acestea. Toate dificultățile legate de

transmiterea sau autenticitatea oricăror documente necesare pentru executarea

ordinului european de anchetă sunt soluționate prin contact direct între

autoritatea emitentă și autoritatea de executare sau, când acesta nu este

posibil, cu asistența autorităților centrale competente, după caz. Autoritatea

emitentă și autoritatea de executare se pot consulta între ele, prin orice

mijloace adecvate, ori de câte ori consideră necesar, în vederea facilitării

executării ordinului european de anchetă.

(7) Autoritatea română emitentă, potrivit dispozițiilor art. 2683 alin.

(1), poate solicita ca reprezentanți ai uneia sau mai multor autorități române să

asiste la executarea ordinului european de anchetă în sprijinul autorităților

competente ale statului de executare. Dispozițiile art. 209 se aplică în mod

corespunzător.

(8) În cazul în care autoritatea de executare apreciază că, într-un caz

concret, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite

condițiile prevăzute la alin. (1), după consultări cu autoritatea de executare,

autoritatea emitentă română poate decide să retragă ordinul european de

anchetă.

ART. 2685

Ordinul european de anchetă cu referire la un ordin precedent (1) În cazul emiterii unui ordin european de anchetă care completează

un ordin precedent, autoritatea emitentă română precizează acest fapt în

ordinul european de anchetă, în secțiunea D a formularului prevăzut în anexa

nr. 11.

(2) În cazul în care asistă la executarea ordinului european de anchetă

în statul de executare, potrivit prevederilor art. 2684 alin. (7), reprezentantul

368 Gheorghe Ivan

autorității emitente, pe durata prezenței pe teritoriul statului de executare,

poate emite un ordin de anchetă care îl completează pe cel precedent. Acesta

se transmite direct autorității de executare.

(3) Ordinul european de anchetă care completează un ordin precedent

este emis cu respectarea dispozițiilor art. 2684 alin. (1) și (2).

ART. 2686

Recunoașterea și executarea de către autoritățile române a unui

ordin european de anchetă (1) Ordinul european de anchetă este recunoscut, fără a fi necesară

nicio altă formalitate, și executat de către autoritatea competentă potrivit art.

2683 alin. (2), cu excepția cazurilor în care este incident vreunul dintre

motivele prevăzute la art. 2687 alin. (5), art. 268

8 sau 268

12. Autoritatea

competentă română asigură executarea ordinului european de anchetă în

același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă ar

fi fost dispusă de către o autoritate română. În cazul în care ordinul european

de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri

care, potrivit legii române, sunt de competența judecătorului de drepturi și

libertăți, procurorul competent va sesiza judecătorul de drepturi și libertăți de

la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție teritorială își are

sediul parchetul, în vederea recunoașterii ordinului european de anchetă.

(2) Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă

să ia măsurile necesare pentru recunoașterea și executarea unui ordin

european de anchetă, îl trimite de îndată, din oficiu, autorității judiciare

române competente și informează despre aceasta autoritatea emitentă.

(3) Autoritatea de executare respectă formalitățile și procedurile

indicate în mod expres de autoritatea emitentă, sub condiția ca aceste

formalități și proceduri să nu contravină principiilor fundamentale ale legii

române.

(4) În cazul în care autoritatea de executare are motive să creadă că în

statul membru emitent, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost

îndeplinite condițiile prevăzute la art. 2684 alin. (1), aceasta poate consulta

autoritatea emitentă cu privire la relevanța executării ordinului european de

anchetă.

(5) Dacă, după consultarea prevăzută la alin. (4), autoritatea emitentă

decide să retragă ordinul european de anchetă, procurorul dispune, prin

ordonanță, clasarea, iar instanța va lua act de retragere, prin încheiere

definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citare.

(6) În cazul în care autoritatea română de executare primește un ordin

european de anchetă care nu a fost emis sau validat de o autoritate judiciară,

va restitui ordinul european de anchetă în statul emitent. Restituirea se va


dispune de către procurorul competent, prin ordonanță, iar de către instanță,

prin încheiere definitivă, pronunțată în camera de consiliu, fără citare.

(7) Dispozițiile art. 14 din prezenta lege se aplică în mod

corespunzător. În relația cu statele membre care au declarat că solicită

transmiterea ordinelor europene de anchetă și documentele anexate exclusiv

în limba națională, autoritățile române pot solicita ca ordinul european de

anchetă și documentele anexe să fie traduse în limba română.

(8) În cazurile în care autoritatea emitentă indică faptul că măsurile de

anchetă au un caracter urgent, ordinul european de anchetă și documentele

anexate vor fi însoțite de o traducere în limba română.

(9) Autoritatea română de executare poate fi asistată la executarea

unui ordin european de anchetă de reprezentanți ai uneia sau mai multor

autorități competente din statul emitent, în baza unei solicitări a autorității

emitente. Autoritatea de executare română se conformează acestei cereri, cu

condiția ca această asistență să nu contravină principiilor fundamentale ale

dreptului român și să nu aducă atingere intereselor fundamentale în materie de

siguranță națională. Dispozițiile art. 2685 alin. (2) se aplică în mod

corespunzător. Statul român, pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile,

repară aceste prejudicii în condițiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii

săi funcționari. Dispozițiile art. 209 se aplică corespunzător. Reprezentanții

autorităților competente din statul emitent respectă legea română pe durata

executării ordinului european de anchetă. Acestea nu au niciun fel de

competențe specifice autorităților de aplicare a legii pe teritoriul României, cu

excepția cazului în care executarea unor astfel de competențe pe teritoriul

român este conformă cu legea română, în măsura convenită între autoritatea

emitentă și autoritatea de executare română.

(10) Dacă autoritatea de executare competentă constată că autoritatea

emitentă nu a menționat relevanța măsurilor de anchetă pentru soluționarea

cauzei penale, va putea solicita completarea corespunzătoare a ordinului

european de anchetă.

(11) Dispozițiile art. 2684 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.

ART. 2687

Recurgerea la măsuri de anchetă alternative (1) Autoritatea română de executare recurge, ori de câte ori este

posibil, la o altă măsură decât cea prevăzută în ordinul european de anchetă,

atunci când:

a) măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu este

prevăzută de legea română;

b) măsura de anchetă nu ar putea fi dispusă într-o cauză internă

similară, potrivit legii române.

370 Gheorghe Ivan

(2) Fără a aduce atingere prevederilor art. 2688, dispozițiile alin. (1) nu

se aplică următoarelor măsuri de anchetă:

a) obținerea de informații sau de probe aflate deja în posesia autorității

române de executare și informații sau probe care ar fi putut fi obținute, în

conformitate cu legea română, în cadrul unor proceduri penale sau în

scopurile ordinului european de anchetă;

b) obținerea de informații cuprinse în baze de date deținute de poliție

sau autoritățile judiciare care sunt direct accesibile autorității de executare în

cadrul unor proceduri penale;

c) audierea unui martor, a unui expert, a unei victime, a unei persoane

suspectate sau acuzate sau a unei părți terțe pe teritoriul României;

d) orice măsură de anchetă fără caracter coercitiv, astfel cum este

definită în legea română;

e) identificarea persoanelor abonate la un număr de telefon sau o

adresă IP anume, în condițiile legii române.

(3) Când măsura alternativă ar avea același rezultat, prin mijloace mai

puțin intruzive, autoritatea de executare poate recurge, de asemenea, la o altă

măsură de anchetă față de cea indicată în ordinul european de anchetă.

(4) Înainte de a dispune vreo măsură potrivit alin. (1) și (3) autoritatea

de executare informează autoritatea emitentă.

(5) În cazul în care, în conformitate cu alin. (1), măsura indicată în

ordinul european de anchetă nu există în dreptul român sau nu ar putea fi

dispusă într-o cauză similară potrivit legii române și nu există nicio altă

măsură care ar avea același rezultat ca măsura solicitată, autoritatea de

executare notifică autoritatea emitentă că nu a fost posibil să se acorde

asistența solicitată. Procurorul dispune clasarea, prin ordonanță motivată, iar

instanța de judecată va respinge cererea, prin încheiere definitivă, pronunțată

în camera de consiliu, fără citare, cu participarea procurorului.

(6) În cazul în care autoritatea emitentă, ca urmare a informării

prevăzute la alin. (4) și (5), decide să retragă ordinul european de anchetă,

dispozițiile art. 2686 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Dacă autoritatea

emitentă completează sau modifică ordinul european de anchetă inițial sau

emite un nou ordin european de anchetă, dispozițiile prezentei secțiuni se

aplică în mod corespunzător.

[…]”>>


Notă aprobativă. 1. Legiuitorul român a transpus Directiva

2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014

privind ordinul european de anchetă în materie penală2, data limită de

transpunere fiind 22 mai 2017.

2. Din dispozițiile legale sus-menționate rezultă, în principal,

următoarele:

a) ordinul european de anchetă este o decizie judiciară emisă sau

validată de către o autoritate judiciară a unui stat membru al Uniunii

Europene (denumită în continuare U.E.), în scopul ducerii la îndeplinire a

uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru al

U.E., în vederea obținerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care

se află deja în posesia autorității competente din statul de executare;

b) ordinul european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu

excepția instituirii unei echipe comune de anchetă și a strângerii de probe în

cadrul unei echipe comune de anchetă; această excepție are și ea una,

atunci când scopul este aplicarea art. 13 alin. (8) din Convenția cu privire la

asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale U.E.

și, respectiv, art. 1 alin. (8) din Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului

privind echipele comune de anchetă3;

c) când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este

emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit

fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părților sau subiecților procesuali

principali, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Deci, în

cursul urmăririi penale, competența aparține procurorului care efectuează

sau supraveghează urmărirea penală, iar în cursul procedurii camerei

preliminare sau al judecății, judecătorului de cameră preliminară sau

completului de judecată. În Codul de procedură penală român nu au fost

prevăzute condiții de emitere a unui asemenea ordin; prin urmare, condițiile

sunt cele prevăzute în art. 2684 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost

introdus prin Legea nr. 236/2017; credem că atunci când ordinul vizează

2 Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%

3A32014L0041 (accesat la 23 februarie 2018). 3 Disponibilă pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=celex%

3A32002F0465 (accesat la 23 februarie 2018).

În art. 1 alin. (8) din Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului se prevede: ,,atunci

când echipa comună de anchetă are nevoie de ajutorul unui stat membru, altul decât cel care

a constituit-o sau al unui stat terț, cererea de asistență poate fi adresată de autoritățile

competente ale statului în care are loc intervenția omologilor lor din celălalt stat interesat, în

conformitate cu instrumentele sau aranjamentele pertinente.”

372 Gheorghe Ivan

una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în art.

138 din Codul de procedură penală român4, trebuie respectată competența

organelor învestite cu dispunerea unor asemenea metode (judecătorul de

drepturi și libertăți sau procurorul).

4 ,,Art. 138. Dispoziții generale

(1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:

a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;

b) accesul la un sistem informatic;

c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;

e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;

f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;

g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;

h) participarea autorizată la anumite activități;

i) livrarea supravegheată;

j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele

publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice

destinate publicului.

[…]

(13) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele

prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).”

DOCTRINĂ STRĂINĂ

SEPARATION OF POWERS AND JUDICIAL INDEPENDENCE:

CURRENT CHALLENGES

Marta Cartabia

Vice President of the Italian Constitutional Court

1. The fundamental principles of the separation of powers and judicial

independence are considered central tenets of all liberal democracies,

everywhere and in every time. And rightly so.

«There is no liberty, if the judiciary power be not separated from the

legislative and executive» (Montesquieu, The Spirit of Laws, Book 6 On the

Constitution of England).

It is no surprise that an adjudicator of individual rights and liberties

such as the European Court of Human Rights has drawn attention to the

separation of powers and judicial independence. Separation of powers is not

only a matter of constitutional architecture for the sake of the rational

organization of powers. It is a matter of liberty for each person and for society

as a whole. It is a basic condition for the effective protection of individual

rights and liberties, for assuring each individual an effective remedy against

any breach of her or his rights.

2. Liberty, democracy and the balance of powers are not overnight

achievements that can be established once and forever. Many steps have been

taken since the time when Esprit de lois was written, but preserving liberty

against the abuse of power is always an unfinished business. Risks for judicial

independence and the separation of powers have always been there: at the

time of the Act of Settlement of 1701 and under the constitutional monarchies

in the XIX centuries, not to speak of the authoritarian regimes between the

two World Wars. During the twentieth century new institutions were set up

over time in most European countries in order to defend judicial

independence. Many constitutions established Councils of the Judiciary as a

safeguard against the pressures of other branches of government, and for

decades European liberal democracies were free from major attacks.

Study presented at the seminar "The Authority of the Judiciary" organized for the

occasion of the Solemn Hearing for the opening of the judicial year of the European Court of

Human Rights, Strasbourg, 26 January 2018 [see website https://www.cortecostituzionale.

it/documenti/news/cartabia_3.pdf (accessed on 15 February 2018)].

374 Marta Cartabia

Over the last decade, however, the overall atmosphere has changed

drastically.

Contemporary Europe is facing the bitter truth that – to use once again

the word by Montesquieu – «constant experience shows us that every man

invested with power is apt to abuse it, and to carry his authority as far as it

will go»; «To prevent this abuse, it is necessary from the very nature of things

that power should be a check to power».

Unexpectedly powerful leaders supported by strong majorities have

dismantled all restraints; the separation of powers has eroded, and the rule of

law as well as judicial independence are at risk in many countries, and even in

some western liberal democracies. Many international actors are sounding the

alarm and sending warnings in the form of recommendations, resolutions and

other documents: from the institutions of the European Union to the Council

of Europe and the Venice Commission.

The value of the separation of powers is evergreen, but it is also

always at risk.

3. While the separation of powers is a perennial value, the historical

context has changed dramatically since John Locke penned the Two Treaties

of Government in the late seventeenth century (1690) and Montesquieu

expounded upon it in The Spirit of Laws in the mid-eighteenth century (1748).

And it is important to reason about the present challenges to the

separation of powers and the authority of the judiciary in concrete, rather than

abstract, terms.

The main dividing line to be preserved is once again between political

institutions on the one hand and safeguard institutions on the other. The

historical dichotomy between gubernaculum – government – and

iurisdictio – judicial branch is topical again today: judicial independence is

put at risk when a clear duality between gubernaculum and iurisdictio is

blurred.

The times have changed in many respects. The judicial power today is

no longer the mute, null power of the nineteenth century. The current dangers

for judicial independence are materializing after a period of the “rise of the

judiciary” within the constitutional system, as Mauro Cappelletti wrote.

Today, the judiciary plays a much more significant role than the bouche de la

loi, the mouthpiece of the law, described by Montesquieu. In truth this image

of the judge was not much more than a myth even in the nineteenth century,

but in any case it certainly does not match with the contemporary reality.

Here I would like to pause and elaborate a bit on some (of the many)

factors that have brought the role of the judiciary to a place of prominence in

Separation of powers and judicial independence: current challenges 375

contemporary public life: for the sake of clarity I will group my remarks on

this point under four headings: judge made law; the rights revolution; the

judicialization of political issues; and the role of courts in a global world.

3.1. Judge made law. In 1984 Mauro Cappelletti published an

important book entitled Giudici legislatori?, Judge legislators? (Le Pouvoir

des Juges in the French translation released in 1990), in which he addressed

the growing importance of the judiciary in twentieth century societies in

whatever form it may take, be it judicial legislation or constitutional

adjudication. Cappelletti points out that, in reality, the mission of the

judiciary overlaps to some extent with that of legislatures. On this basis, in the

last decades of the twentieth century and onward, civil law and common law

countries are converging thanks to a number of factors, among which one

could at least include:

a. First, the establishment of judicial review of legislation, to be

conducted by Constitutional courts (or equivalent bodies charged with the

duty to review legislation). Although Kelsen called them negative legislators,

they have also shaped their remedies so that they can also fill the gaps in the

legal order and act as occasional positive legislators, for example by means of

interpretative decisions, decisions that construe legislation or correct it.

b. Second, a robust “constitutional culture and consciousness”

permeates the mentality of all judges, also lower-level judges, and gives them

a broad discretionary power; this constitutional culture is also disseminated

through legal education and the ongoing formation of the judges performed by

the “school of the judiciary”, that have been implemented in many countries.

c. Third, the judicial empowerment that was prompted by the

European courts – both the ECHR and the Court of Justice of the EU – that

encouraged judges who had previously been strictly “subject to the law” to

disregard the law when appropriate.

d. Fourth, the success of new methods of interpretation oriented to

avoid any construction which could lead to results that conflict with higher

norms – interpretation in conformity with the constitution, the European

Convention, and EU law. Given the poor quality of parliamentary legislation,

the interpretative power of judges has hugely expanded (Zanon), in the form

of interpretation value-oriented.

3.2. This brings us to a second feature of our legal habitat: a special

mention is due to the rights revolution or, if you prefer, the flourishing of a

culture of human rights, which stimulates the judiciary to take a more

proactive role. Late post-modern constitutionalism is based on the centrality

376 Marta Cartabia

of individual rights. Iura has overcome lex. Most of the new issues of social

life are framed in terms of individual rights: a number of new rights have

stemmed from the right to private life, the right to self-determination, and the

right to non-discrimination, and they touch upon new, sensitive, and unsettled

issues of our day. Rights can be claimed directly before the courts. Whereas

political bodies can be paralyzed by divisions and lack of consensus and

might be unwilling to deliberate on controversial issues, courts are bound to

decide even on the most sensitive ones. New rights claims concerning

bioethical issues, the transformation of family law, multicultural concerns,

law and religion, and immigration are part and parcel of the everyday work of

courts. In many cases, courts have to decide new rights issues without the

support of a clear piece of legislation. These cases push the judiciary to the

forefront of the public debate and keep it always under the spotlight.

3.3. The third feature that I would like to highlight is the

judicialization of political issues that means that political issues are more and

more often brought before the bench.

During his visit in America, the French aristocrat Alexis de

Tocqueville was struck by the powerful position of the judiciary in that legal

and political system. Among other things he noticed that, «there is almost no

political question in the United States that is not resolved, sooner or later into

a judicial question» (Democracy in America, Book 2, ch. 8).

Nowadays his remark could be easily applied to many legal orders of

Europe, although belonging to the so-called “civil law tradition”, or

continental tradition. “Judicialization” of political questions – to borrow from

Martin Shapiro and Alec Stone Sweet – is a common trend in many countries:

a large part of questions once reserved for politics and legislators are now

handled by the courts. To illustrate this, allow me to briefly mention the two

major decisions of the Italian constitutional court on electoral laws no. 1 of

2014 and no. 35 of 2017, by means of which the Court incisively corrected,

and almost re-wrote, the legislation approved by Parliament. For a long time,

electoral laws have been considered the “domain of politics”. However, for

many years political bodies had been unable to reach any agreement on new

legislation, and the public debate was growing more and more critical of the

legislation in force because of its misrepresentative effects. As a result, the

electoral legislation was challenged before the Constitutional Court.

Another example that cannot be overlooked is the famous Miller case

decided by the Supreme Court of the UK, which required, in the name of the

parliamentary supremacy, that the Parliament have a say on Brexit, after the

referendum approving it.


We can see everywhere an «ever accelerating reliance on courts and

judicial means for addressing core moral predicaments, public policy and

political controversies» (Ran Hirschl, Towards Juristocracy, p. 12 ss.) And,

again, this trend brings the courts under the spotlight, indeed.

3.4. Fourth, courts are to be included among the main actors of legal

globalization. Whereas parliaments, governments and in general democratic

institutions do not fit into large systems, courts seem to be suitable for the

grand scale. This fact is remarkable and almost ironic: it proves that a

dramatic change is taking place in the judiciary. After all, the judicial function

has traditionally been considered intrinsically “national” or “domestic”. Now

courts are more affected by the globalizing process than other branches of

government.

A number of judicial or quasi-judicial bodies have been established in

the international arena.

Moreover, an increasing number of issues brought before national

courts have a “global side” (S. Breyer, The Court and The World), so that

these courts are more and more often called upon to solve disputes in which

global or foreign law is involved: disputes related to people’s mobility and

immigration; disputes related to foreign investments; disputes involving

global and supranational standards on trade, environment, or sports, for

example; and disputes involving “individual rights”. The judicial branch

appears to be more suitable then the other branches of government to act as a

transmission belt between national and foreign legal orders, and courts are at

the forefront of globalization.

Stringent interconnections among courts are taking place all around

the world. They do not necessarily require “formal” procedures, even if these

are very important (like Protocol 16 to the European Convention or the

preliminary ruling in the EU law); they may also occur in “informal” and

unspoken ways, like an underground river that emerge from time to time at

the surface.

Not to mention the judicial networks that favor cultural exchanges

among judges.

There is no doubt that we live at a time in which the judiciary is

thriving. Constitutional courts are not the only ones to have gained

importance in Europe and elsewhere. Supranational and international courts’

authority has increased. At the national level, the judicial function by and

large exceeds the traditional syllogistic implementation of written legal rules.

Judge made law is now a reality even in countries that can be ascribed to the

378 Marta Cartabia

continental tradition based on written parliamentary legislation. Human rights

adjudicators have multiplied.

Le juge bouche de la loi is an archaeological relic in Europe (if he ever

existed at all). The judiciary has gained relevance in public life. It is not at all

a “null power”, as it was once considered, but has become, on the contrary,

one of the most relevant actors in the constitutional system.

The judiciary cannot be longer depicted as «the least dangerous

branch», as Alexander Hamilton wrote in Federalist no. 78, and an air of

criticism is spreading, one that often condemns the “political role of the

courts”.

Moreover, on a different level, in some countries judges have become

much more visible in public debate. They make statements through the media

and form an extraordinary pool of experts often called to the highest positions

of the administration, working next door to the political bodies; significant

numbers of them leave the judicial branch to compete in political elections

and take seats in Parliament.

4. These are the conditions in which we have to consider the present,

serious attacks on the judiciary.

In some cases the attacks are open and large-scale; in other cases they

are veiled, disguised and discrete. They are different in nature, and require

different kind of remedies.

It is not my task today to elaborate on the possible remedies. On this

point, we will listen to the presentations in the next session.

Nor is my task to present an overview of the situation of each country

of the Council of Europe. On this point, the background papers provided for

the seminar are excellent and exhaustive.

I will simply mention some points of vulnerability and some current

challenges.

4.1. As for the first class of attacks, those that are open and large-scale,

we all have a number of countries in mind. Let me simply mention the

endemic situation in Poland, which induced the Commission of the European

Union to open the procedure under Article 7 of the Treaty of the European

Union. The Commission noticed that «over a period of two years, the Polish

authorities have adopted more than 13 laws affecting the entire structure of

the justice system in Poland, impacting the Constitutional Tribunal, Supreme

Court, ordinary courts, National Council for the Judiciary, prosecution service

and National School of Judiciary. The executive and legislative branches have

been systematically enabled to politically interfere in the composition,


powers, administration and functioning of the judicial branch». Therefore

«despite repeated efforts, for almost two years, to engage the Polish

authorities in a constructive dialogue in the context of the Rule of Law

Framework, the Commission has […] concluded that there is a clear risk of a

serious breach of the rule of law in Poland». The Commission believes that

the country’s judiciary is now under the political control of the ruling

majority, and, in consequence, it has proposed to the Council to adopt a

decision under Article 7(1) of the Treaty on European Union to protect the

rule of law in Europe.

4. 2. In other countries there may be more subtle attempts underway to

control the role of the judiciary.

Let’s start from this simple fact. The judiciary carries out its functions

under the law. The status, salary, tenure, and career of judges, as well as the

organization and procedure of judicial bodies are regulated by law.

The law is a fundamental guarantor of the independence of the

judiciary; the law is a shield against arbitrary interference with judicial

activity on the part of single personalities (Zanon). But the law can also

adversely affect judicial activity.

Overviews produced by a number of bodies within the Council of

Europe enumerate several aspects of judicial organization and activity that are

vulnerable.

a. Appointments and careers of judges should be regulated by the law,

according to objective criteria, and applied by an independent authority, such

as a “council of the judiciary”. However, arbitrary changes in laws concerning

the tenure, term, promotion, transfer, and responsibility of judges may affect

the independence of the judiciary and render the national Councils for the

Judiciary powerless.

b. Stability of tenure is an essential element for judicial independence.

Unexpected and hasty changes in retirement age rules, arbitrary termination of

terms in office of judges, or forced dismissal of judges and prosecutors are

just some examples of intrusion by political bodies in the judiciary. Attention

should be paid to those positions that are covered for a short fixed term (5-6

years), and renewable at the discretion of the executive branch.

c. Another weak point may be remuneration of judges and funding of

the judiciary. The enduring economic crises suffered by many Member States

has required the imposition of severe cuts and the freezing of budgets and

salaries for all the branches of the administration, included the judicial one.

Whereas temporary sacrifices are inevitable, chronic underfunding can impair

the working condition of the judiciary: lack of appropriate remuneration,

380 Marta Cartabia

security risks, cuts in staff, and cuts in peripherical judicial bodies can

increase the workload of courts and undermine their ability to decide cases

with the necessary quality and care and within a reasonable time. Moreover,

cuts in legal aid may be an obstacle to access to justice.

All these (and other) organizational aspects are, generally speaking,

regulated by general rules. Written rules are an instrument for protecting

judicial independence, but under certain political and cultural conditions they

become instruments for taming and curbing the role of the judiciary, through

reforms of the judicial organization.

As for judicial activity as such, a range of interference by political

bodies can occur. An overview of the case law – especially on Article 6 of the

Convention – shows that:

a. Retroactive legislation can be approved by political bodies in order

to interfere with a specific case or a class of pending proceedings; and,

b. partisan pardon laws or milder legislation on criminal matters can

stop trials in place and can be used in order to stop judges from issuing

sentences or ordering convictions.

c. The rules of procedure are in the hands of political bodies, because

they are regulated by legislation. Moreover, any reform of procedural rule is

to be applied immediately – tempus regit actum – and can therefore easily

encroach upon trials in place.

d. Special attention is required for standing. Locus standi is crucial for

a judge’s possibility to act. The judicial function is a power on demand. No

court can initiate a case; a court is required only to respond to a case that is

brought to its attention. Nor can it broaden the scope of its decision: the

borders of its power are delimited by the plaintiff. Restricting the rules on

standing or reducing the access to justice can neutralize the courts.

5. To sum up, many of the guarantees of judicial independence

“depend” on legislation. But what if legislation itself takes an illiberal turn?

Many European legal orders have a Constitutional Court and it falls to the

Constitutional Court to make sure that constitutional principles – including

the separation of power and the independence of the judiciary – are complied

with by all actors. To this end, the constitutional courts have many

competences that may be triggered:

a. by means of judicial review of the legislation, constitutional courts

can stop and nullify legislative reforms that impair a proper separation of

powers and balance of powers;


b. by means of a direct claim – Verfassungsbeschwerde – they can be

required to enforce the right of each individual to an effective judicial remedy

or their right to an independent and impartial judge; and,

c. in many cases, constitutional courts have competence to settle

conflicts between powers: if required by the judiciary, they can safeguard the

judiciary against attacks by political bodies.

Constitutional courts can do a lot of work, as can the European Court

of Human Rights.

However, since my presentation is focused on challenges – and not on

remedies – I am not allowed to conclude on a positive note. Even

constitutional courts have weak points. The constitutional courts are the

keepers of the Constitution; but they themselves are judges.

And, like all the other judges, they may be attacked on tenure, funding,

salaries, and procedures, as the Polish experience shows.

Moreover, like all other judges, they do not have the power of sword:

if their decisions are disregarded, or are not implemented, they are mute. They

are disabled; their decisions go unenforced or ignored.

In most cases, in the face of specific or individual challenges to

judicial independence, constitutional courts can defend, strengthen and

support other courts. Courts are networked and can do a great deal to support

one another. However, when the disruptive effect on judicial independence

comes from the system, and not from a single piece of legislation – when the

culture is permeated by “constitutional bad faith”, as David E. Pozen puts

it – then it would seem that courts are disarmed.

As Kim Scheppele has pointed out, in some European countries the

crisis of the rule of law is more cultural than (il)legal. Better: it was cultural

before becoming (il)legal and (un)constitutional. To oppose and to prevent

this cultural crisis we the courts can do a lot of work to strengthen our

authority even when our powers are under threat. Notice: I am using the word

authority in the original Latin meaning. Auctoritas and potestas (or imperium)

were not equivalent in Roman law, as Giorgio Agamben says. Auctoritas has

to do with reputation, consideration, respect, and legitimacy. Even in similar

legal frameworks, judges are more respected in some countries than in others:

for this reason, comparative constitutional scholarship sometimes makes a

distinction between “strong” and “weak” courts. The powers are the same, but

the reputation and the effective role of the courts can differ. A number of

factors affect – enhance or undermine – the auctoritas of judges: respect for

382 Marta Cartabia

stare decisis; the credibility of the reasoning and opinions; due consideration

for all the arguments brought before the bench; the political exposure of

judges; good relations with public opinion, and so on and so forth. There are

challenges that blatantly and grossly harm judicial independence by means of

legislative and constitutional reforms, and others that silently erode the

credibility of the judiciary. We, the courts, can do a lot on both levels:

protecting the separation of powers as well as enhancing the auctoritas of the

judiciary in the long term, in the public sphere.

Selected Bibliography

G. Agamben, Stato di eccezione, Bollati Boringhieri, Torino, 2003

(English translation: State of Exception, Chicago, University of Chicago

Press, 2005)

S. Breyer, The Court and the World, A. Knopf, New York, 2015

M. Cappelletti, Giudici legislatori?, Milano, Giuffrè, 1984

R. Hirschl, Towards Juristocracy, Cambridge, Harvard University

Press, 2004

J. Locke, Two Treaties of Government, 1690

C. L. de Montesquieu, The Spirit of Laws, 1748

D. E. Pozen, Constitutional Bad Faith, in «Harvard Law Review», 4

(129, 2016), 886-955

M. Shapiro-A. Stone Sweet, On Law, Politics and Judicialization,

Oxford, Oxford University Press, 2002

A. de Tocqueville, Democracy in America, New York, Adlard &

Saunders, 1838

N. Zanon-F. Biondi, Il sistema costituzionale della magistratura,

Zanichelli, Bologna, 2014

SEPARAREA PUTERILOR ȘI INDEPENDENȚA

JUDECĂTOREASCĂ: PROVOCĂRI ACTUALE

Marta Cartabia1

Vicepreședinte al Curții Constituționale a Italiei

1. Principiile fundamentale ale separării puterilor și ale independenței

judecătorești sunt considerate a se afla la baza tuturor democrațiilor liberale,

oriunde și în orice moment. Și pe bună dreptate se poate afirma astfel.

,,Nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de

cea legislativă și executivă” (Montesquieu, Spiritul legilor, Cartea 6 privind

Constituția Angliei).

Nu este surprinzător faptul că judecători ai drepturilor și libertăților

individuale, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în

continuare C.E.D.O. – adăugirea redacției), au atras atenția asupra separării

puterilor și asupra independenței justiției. Separarea puterilor nu reprezintă

doar o chestiune de arhitectură constituțională, pornind de la motive de

organizare rațională a puterilor. Ea este importantă pentru libertatea fiecărei

persoane în parte și pentru societate, în ansamblul său. Este o condiție de bază

pentru protejarea eficientă a drepturilor și libertăților individuale, în vederea

asigurării, pentru fiecare individ, a unei căi de atac eficiente împotriva oricărei

încălcări a drepturilor sale.

2. Libertatea, democrația și echilibrul puterilor nu sunt realizate peste

noapte și nici nu pot fi stabilite o dată pentru totdeauna. În acest sens, multe

măsuri au fost luate în timpul ce s-a scurs de când a fost scris Esprit de lois,

dar păstrarea libertății împotriva abuzului de putere reprezintă o veșnică

problemă. Riscurile privind independența judiciară și separarea puterilor au

existat întotdeauna: și în momentul adoptării Actului de reglementare din

1701, și în perioada monarhiilor constituționale din secolele XIX, fără a mai

vorbi despre regimurile autoritare dintre cele două războaie mondiale. În

secolul al XX-lea, în majoritatea țărilor europene s-au înființat instituții noi

pentru apărarea independenței judiciare. Multe constituții au instituit consilii

ale sistemului judiciar, ca instrumente de protecție împotriva presiunilor

exercitate de către alte puteri ale statului, ceea ce a făcut ca timp de decenii

Studiu prezentat la seminarul cu tema „Autoritatea puterii judiciare”, organizat cu

ocazia Ședinței solemne pentru deschiderea anului judiciar al Curții Europene a Drepturilor

Omului, Strasbourg, 26 ianuarie 2018 [a se vedea și site-ul https://www.cortecostituzionale

.it/documenti/news/cartabia_3.pdf (accesat la 15 februarie 2018)]. Traducere din limba

engleză: Oana-Daniela Machidonschi. 1 e-mail: [email protected].

384 Marta Cartabia

democrațiile liberale europene să nu fie supuse unor atacuri majore. Totuși, în

ultimul deceniu atmosfera globală s-a modificat drastic. Europa contemporană

se confruntă cu adevărul amar că – pentru a folosi din nou cuvintele lui

Montesquieu – ,,experiența constantă ne arată că fiecare om învestit cu

putere este apt să abuzeze de aceasta și să-și poarte autoritatea până la

capăt”; ,,pentru a preveni acest abuz, este necesar ca, prin însăși natura

lucrurilor, puterea să reprezinte un control al puterii”.

Liderii neașteptat de puternici, susținuți de largi majorități, au

desființat toate restricțiile; separarea puterilor a fost erodată, iar statul de drept

și independența judiciară sunt în pericol în multe țări și chiar în unele

democrații liberale din Vest. Mulți ,,actori” internaționali se fac auziți și

transmit avertizări sub forma unor recomandări, rezoluții și alte documente:

de la instituțiile Uniunii Europene (denumită în continuare U.E. – adăugirea

redacției) la Consiliul Europei și Comisia de la Veneția.

Valoarea separării puterilor este o problematică perenă care se află, de

asemenea, mereu în pericol.

3. În timp ce separarea puterilor reprezintă o valoare perenă, contextul

istoric s-a schimbat dramatic de când John Locke a scris cele Două Tratate

Guvernamentale, la sfârșitul secolului al XVII-lea (1690), iar Montesquieu a

expus subiectul în Spiritul legilor, la mijlocul secolului al XVIII-lea (1748).

Și este important să ne gândim la provocările actuale ale separării puterilor și

ale autorității judecătorești în termeni concreți, mai degrabă decât abstracți.

Principala linie de separare care trebuie păstrată este încă o dată

reprezentată de cea dintre instituțiile politice, pe de o parte, și instituțiile de

salvgardare, pe de altă parte. Dihotomia istorică dintre

gubernaculum – guvernământ – și iurisdictio – ramură juridică – este din nou

actuală: independența judiciară este pusă în pericol atunci când dualitatea

dintre gubernaculum și iurisdictio devine neclară.

Vremurile s-au schimbat din multe puncte de vedere. Puterea

judecătorească de astăzi nu mai este puterea mută, nulă din secolul al

XIX-lea. Actualul pericol pentru independența justiției se materializează după

o perioadă de ,,creștere a sistemului judiciar” în cadrul sistemului

constituțional, după cum scria Mauro Cappelletti. Astăzi, sistemul judiciar

joacă un rol mult mai important decât bouche de la loi, cel de exponent al

legii, descris de către Montesquieu. În adevăr, această imagine a judecătorului

nu a reprezentat mai mult decât un mit chiar și în secolul al XIX-lea și, în

orice caz, cu siguranță nu se potrivește cu realitatea zilelor noastre.

Aici aș dori să fac o pauză și să detaliez unii (dintre mulții) factori care

au adus sistemul judiciar într-un loc de primă importanță în viața publică

Separarea puterilor și independența judecătorească: provocări actuale 385

contemporană: pentru a fi clară în expunere, îmi voi grupa observațiile pe

această temă în patru rubrici: judecătorul a făcut legea; revoluția drepturilor;

aducerea în sfera justiției a problemelor politice2; rolul instanțelor într-o lume

globală.

3.1. Judecătorul a făcut legea. În 1984, Mauro Cappelletti a publicat o

carte importantă, intitulată ,,Giudici legislatori” (Le Pouvoir des Juges, în

traducerea în limba franceză, publicată în 1990), în care a făcut referire la

importanța crescândă a sistemului judiciar în societățile din secolul al XX-lea,

indiferent de forma pe care o poate lua, fie că este vorba despre o „legislație

judiciară” sau despre o decizie constituțională. Cappelletti subliniază că, în

realitate, misiunea sistemului judiciar se suprapune într-o oarecare măsură cu

cea a legislativului. Pe această bază, în ultimele decenii ale secolului al

XX-lea și ulterior, țările din sistemul common law și țările cu tradiție în

dreptul civil comun au o poziție comună datorită mai multor factori:

a. În primul rând, stabilirea unei revizuiri juridice a legislației, care va

fi efectuată de către instanțele constituționale (sau organisme echivalente

însărcinate cu revizuirea legislației). Deși Kelsen le-a numit legislatori

negativi, ele și-au modelat căile de atac, astfel încât să poată, de asemenea, să

elimine lacunele din ordinea juridică și să acționeze ca legislatori ocazionali,

de exemplu, prin intermediul deciziilor interpretative, al deciziilor care

interpretează legislația sau o corectează.

b. În al doilea rând, o ,,cultură și conștiință constituțională” robustă

pătrunde în mentalitatea tuturor judecătorilor, chiar și a judecătorilor de nivel

inferior, și le conferă o putere discreționară largă; această cultură

constituțională este răspândită și prin intermediul educației juridice și al

formării continue a judecătorilor, desfășurate de către ,,școala justiției”, care a

fost implementată în multe țări.

c. În al treilea rând, baza juridică, care a fost inspirată de către

instanțele europene, atât C.E.D.O., cât și Curtea de Justiție a U.E., a încurajat

judecătorii care anterior au fost strict ,,supuși legii”, să nu fie atât de stricți în

respectarea legii atunci când este cazul.

d. În al patrulea rând, succesul noilor metode de interpretare, orientate

spre evitarea oricărei construcții care ar putea conduce la rezultate care ar

2 În original „the judicialization of political issues”. Aducerea în sfera justiției a

problemelor politice este definită ca „dependența tot mai accelerată de instanțele

judecătorești și mijloacele judiciare de abordare a principalelor probleme morale, a

problemelor de politică publică și a controverselor politice” (Ran Hirschl, "The

Judicialization of Mega-Politics and the Rise of Political Courts", Annual Review of Political

Science, 11, no. 1 (2008): 94, a se vedea site-urile https://en.oxforddictionaries.

com/definition/judicialize și https://scholarworks.bgsu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=

1040&context=honorsprojects (accesat la 15 februarie 2018).

386 Marta Cartabia

intra în conflict cu norme mai puternice de interpretare conforme Constituției,

Convenției europene și legislației U.E. Având în vedere calitatea slabă a

legislației parlamentare, puterea interpretativă a judecătorilor s-a extins foarte

mult (Zanon), sub forma interpretării orientate spre valoare.

3.2. Acest lucru ne conduce către cea de-a doua trăsătură a habitatului

nostru legal: o mențiune specială este necesară revoluției drepturilor sau, dacă

preferați, dezvoltării unei culturi a drepturilor omului, care stimulează

sistemul judiciar să-și asume un rol activ. Constituționalismul postmodern se

bazează pe centralizarea drepturilor individuale. Iura a depășit lex. Cele mai

multe dintre noile probleme ale vieții sociale sunt încadrate în termenii

drepturilor individuale: o serie de drepturi noi au provenit din dreptul la viață

privată, dreptul la autodeterminare și dreptul la nediscriminare și se referă la

noile drepturi, probleme sensibile și nerezolvate ale zilelor noastre. Drepturile

pot fi revendicate direct în instanță. În timp ce organismele politice pot fi

paralizate de diviziuni și lipsa de consens și ar putea să nu fie dispuse să

delibereze în privința problemelor controversate, instanțele judecătorești sunt

obligate să decidă chiar și în cele mai sensibile situații. Noțiunile de noi

drepturi, referitoare la chestiuni bioetice, transformarea dreptului familiei,

preocupările multiculturale, dreptul și religia, imigrația, fac parte din munca

de zi cu zi a instanțelor. În multe cazuri, instanțele judecătorești trebuie să

decidă asupra unor noi probleme privind drepturile, fără sprijinul unei

legislații clare. Aceste cazuri împing sistemul judiciar în fruntea dezbaterii

publice și îl mențin mereu sub lumina reflectoarelor.

3.3. Cea de-a treia trăsătură pe care aș dori să o evidențiez este

aducerea în sfera justiției a problemelor politice, ceea ce înseamnă că

problemele politice sunt aduse din ce în ce mai des în fața judecătorului.

În timpul vizitei sale în America, aristocratul francez Alexis de

Tocqueville a fost puternic uimit de poziția puternică a sistemului judiciar în

cadrul acelui sistem juridic și politic. Printre altele, el a observat că ,,nu există

aproape nicio problemă politică în Statele Unite care să nu fie soluționată,

mai devreme sau mai târziu, printr-o chestiune juridică” (Democrația în

America, Cartea 2, capitolul 8).

În prezent, remarca lui ar putea fi ușor aplicată în multe sisteme de

ordine juridică ale Europei, deși aparținea așa-numitei ,,tradiții de drept civil”

sau tradiții continentale. ,,Aducerea în sfera justiției” a chestiunilor

politice – dacă facem referire la Martin Shapiro și Alec Stone Sweet – este o

tendință comună în multe țări; o mare parte din întrebările rezervate cândva

politicienilor și legiuitorilor sunt acum rezolvate de către instanțe. Pentru a

ilustra acest lucru, permiteți-mi să menționez pe scurt cele două decizii

majore ale Curții Constituționale italiene, privind Legile electorale nr. 1 din


2014 și nr. 35 din 2017, prin care Curtea a corectat și a redactat aproape în

întregime legislația aprobată de către Parlament. De mult timp, legile

electorale au fost considerate că aparțin ,,domeniului politic”. Cu toate

acestea, timp de mai mulți ani, organele politice nu au reușit să ajungă la un

acord cu privire la noua legislație, iar dezbaterea publică a devenit din ce în ce

mai critică față de legislația în vigoare, din cauza efectelor eronate. Drept

urmare, legislația electorală a fost contestată în fața Curții Constituționale.

Un alt exemplu care nu poate fi trecut cu vederea este celebrul caz

Miller judecat de către Curtea Supremă a Regatului Unit, care a cerut, în

numele supremației parlamentare, ca Parlamentul să aibă un cuvânt de spus

despre Brexit, după aprobarea referendumului.

Putem observa pretutindeni o ,,încredere mereu accelerată privind

instanțele și mijloacele judiciare, în legătură cu abordarea principalelor

probleme morale, a politicilor publice și a controverselor politice” (Ran

Hirschl, Către juristocrație, p. 12). Și, din nou, această tendință aduce

instanțele în lumina reflectoarelor.

3.4 În al patrulea rând, instanțele trebuie să fie incluse printre

principalii actori ai globalizării legale. Întrucât parlamentele, guvernele și, în

general, instituțiile democratice nu se încadrează în sisteme mari, instanțele

par să fie potrivite pentru o scară mai largă de chestiuni. Acest fapt este

remarcabil și aproape ironic: dovedește că în sistemul judiciar are loc o

schimbare dramatică. La urma urmei, funcția judiciară a fost considerată, în

mod tradițional, ,,națională” sau ,,internă”. În prezent, instanțele judecătorești

sunt mai afectate de procesul de globalizare decât alte organisme ale statului.

Au fost create mai multe organe judiciare sau cvasijudiciare pe scena

internațională.

În plus, un număr din ce în ce mai mare de probleme prezentate în fața

instanțelor naționale conține o ,,parte globală” (S. Breyer, Curtea și lumea),

astfel încât aceste instanțe să fie din ce în ce mai des chemate să soluționeze

litigiile în care se aplică legea globală sau străină implicată: litigiile legate de

mobilitatea și imigrația populației; litigiile legate de investițiile străine;

litigiile care implică standarde globale și supranaționale privind comerțul,

mediul sau sportul, de exemplu; și litigiile care implică ,,drepturi individuale”.

Sistemul judiciar pare a fi mai potrivit decât celelalte organe ale statului să

acționeze ca o curea de transmisie între ordinele juridice naționale și cele

străine, iar instanțele se regăsesc în fruntea globalizării.

În întreaga lume există strânse interconexiuni între instanțe. Ele nu

necesită neapărat proceduri ,,formale”, chiar dacă acestea sunt foarte

importante (precum Protocolul 16 la Convenția Europeană sau hotărârea

388 Marta Cartabia

preliminară din legislația U.E.); acestea pot apărea și în moduri ,,informale” și

nerostite, ca un râu subteran ieșind din când în când la suprafață.

Să nu mai vorbim despre importanța rolului rețelelor judiciare care

favorizează schimburile culturale între judecători.

Nu există nicio îndoială că trăim într-un moment în care sistemul

judiciar se dezvoltă. Curțile Constituționale nu sunt singurele care au câștigat

importanță în Europa, ca și în alte zone. Autoritatea instanțelor superioare și

internaționale a crescut. La nivel național, funcția judiciară depășește în mare

măsură implementarea tradițională silogistică a normelor juridice scrise.

Faptul că judecătorii au creat legea reprezintă acum o realitate chiar și în țări

care pot fi atribuite tradiției continentale, pe baza legislației parlamentare

scrise. A crescut numărul judecătorilor pentru drepturile omului.

Le juge bouche de la loi este o relicvă arheologică din Europa (dacă a

existat vreodată). Justiția a dobândit relevanță în viața publică. Nu este deloc

o ,,putere nulă”, cum a fost considerată odată, ci a devenit, dimpotrivă, unul

dintre cei mai relevanți actori din sistemul constituțional.

Sistemul judiciar nu mai poate fi descris drept ,,ramura cea mai puțin

periculoasă”, după cum a scris Alexander Hamilton în publicația Federalist,

nr. 78, și observăm că se răspândește o atmosferă de criticism, care condamnă

deseori ,,rolul politic al instanțelor”.

Mai mult de atât, la un alt nivel, în unele țări, judecătorii au devenit

mult mai vizibili în cadrul dezbaterii publice. Aceștia fac declarații prin

mass-media și formează un grup extraordinar de experți, deseori aduși în cele

mai înalte funcții ale administrației, care lucrează alături de organele politice;

un număr semnificativ dintre aceștia părăsește ramura judiciară pentru a

concura în alegeri politice și a lua loc în Parlament.

4. Acestea sunt condițiile în care trebuie să luăm în considerare

actualele atacuri grave asupra sistemului judiciar.

În unele cazuri, atacurile sunt fățișe și pe scară largă; în alte cazuri,

acestea sunt voalate, deghizate și discrete. Sunt de natură diferită și necesită,

astfel, diferite tipuri de căi de atac. Nu este astăzi în sarcina mea elaborarea

eventualelor căi de atac. În acest sens, vom asculta prezentările din sesiunea

următoare.

Cum nu este în sarcina mea nici să prezint o imagine de ansamblu a

situației fiecărei țări din Consiliul Europei. În acest sens, lucrările de bază,

oferite pentru desfășurarea seminarului, sunt excelente și exhaustive.

Voi menționa doar câteva dintre punctele de vulnerabilitate și câteva

provocări actuale.


4.1. În ceea ce privește prima clasă de atacuri, cele care sunt fățișe și

pe scară largă, avem cu toții un număr de țări în minte, la care ne raportăm.

Permiteți-mi să menționez pur și simplu situația endemică din Polonia, care a

determinat Comisia Uniunii Europene să deschidă procedura prevăzută la art.

7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Comisia a constatat că ,,în decurs

de doi ani, autoritățile poloneze au adoptat mai mult de 13 legi care afectează

întreaga structură a sistemului judiciar din Polonia, afectând Tribunalul

Constituțional, Curtea Supremă, tribunalele, Consiliul Național pentru

Justiție, procuratura și Școala Națională de Justiție. Puterea executivă și cea

legislativă au fost în mod sistematic abilitate să intervină politic în structura,

autoritatea, administrarea și funcționarea puterii judecătorești”. Prin urmare,

,,în ciuda eforturilor repetate, exercitate pe timp de aproape doi ani, de a

angaja autoritățile poloneze într-un dialog constructiv în contextul cadrului

legal privind statul de drept, Comisia a concluzionat [...] că există un risc

clar de încălcare gravă a regulii de drept în Polonia”. Comisia consideră că

sistemul judiciar al țării se află acum sub controlul politic al majorității de

guvernământ și, prin urmare, a propus Consiliului să adopte o decizie în

temeiul art. 7 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană pentru

protejarea statului de drept în Europa.

4.2 În alte țări pot exista mai multe încercări subtile pentru a controla

rolul sistemului judiciar.

Să începem cu acest fapt simplu: sistemul judiciar își îndeplinește

funcțiile în temeiul legii. Statutul, salariul, mandatul și cariera judecătorilor,

precum și organizarea și procedura instanțelor judecătorești sunt reglementate

prin lege.

Legea este un garant fundamental al independenței sistemului judiciar;

legea reprezintă un scut împotriva ingerinței arbitrare în activitatea judiciară,

din partea unor personalități unice (Zanon). Însă, legea poate afecta negativ

activitatea judiciară.

Diferite prezentări generale realizate de către un număr de organisme

din cadrul Consiliului Europei enumeră câteva dintre aspectele organizării și

activității judiciare, care sunt vulnerabile.

a. Numirile în funcție și carierele judecătorilor ar trebui reglementate

de lege, conform unor criterii obiective și aplicate de o autoritate

independentă, cum ar fi un ,,consiliu al justiției”. Cu toate acestea,

modificările arbitrare ale legilor privind mandatul, termenul, promovarea,

transferul și responsabilitatea judecătorilor pot afecta independența sistemului

judiciar și pot lăsa fără putere consiliile judecătorești naționale.

390 Marta Cartabia

b. Stabilitatea mandatului reprezintă un element esențial pentru

independența judecătorească. Modificările neașteptate și grabnice ale regulilor

privind vârsta de pensionare, încetarea arbitrară a mandatelor judecătorilor

sau concedierea forțată a judecătorilor și procurorilor sunt doar câteva

exemple de intruziune a organelor politice în sistemul judiciar. Trebuie să se

acorde atenție acelor funcții care sunt acoperite pentru un termen fix și scurt

(5-6 ani) și care pot fi reînnoite la discreția executivului.

c. Un alt punct slab poate fi remunerarea judecătorilor și finanțarea

sistemului judiciar. Crizele economice persistente suferite de multe state

membre au condus la impunerea unor reduceri grave și înghețarea bugetelor și

a salariilor pentru toate ramurile administrației, inclusiv cea judiciară. Întrucât

sacrificiile temporare sunt inevitabile, subfinanțarea cronică poate afecta

starea de lucru a sistemului judiciar: lipsa unei remunerații adecvate, riscurile

privind securitatea, reducerea personalului și reducerea numărului de organe

judiciare periferice pot spori volumul de muncă al instanțelor și pot submina

capacitatea acestora de a emite hotărâri corecte și într-un timp rezonabil. În

plus, reducerea asistenței juridice poate reprezenta un obstacol în calea

liberului acces la justiție.

Toate aceste aspecte organizatorice (ca și celelalte) sunt, în mare

măsură, reglementate de reguli generale. Normele scrise reprezintă un

instrument pentru protejarea independenței judiciare, dar, în anumite condiții

politice și culturale, ele devin instrumente de manipulare și de limitare a

rolului sistemului judiciar prin reformele aplicate organizării judiciare.

În ceea ce privește activitatea judiciară ca atare, pot apărea o serie de

intervenții ale organismelor politice. O privire de ansamblu asupra

jurisprudenței – în special asupra articolului 6 al Convenției – arată că:

a. Legislația retroactivă poate fi aprobată de către organismele politice

pentru a interfera cu un anumit caz sau cu un tip de proceduri în curs;

b. Partizanii legii privind grațierea sau o legislație mai blândă în

materie penală pot opri procesele, pentru a împiedica judecătorii să emită

sentințe sau să dispună condamnări;

c. Regulile de procedură se află în mâinile organismelor politice,

deoarece sunt reglementate de legislație. Mai mult decât atât, orice reformă a

regulii procedurale trebuie aplicată imediat – tempus regit actum – și poate,

prin urmare, să încalce cu ușurință procesele în vigoare;

d. O atenție deosebită trebuie acordată dreptului de a fi ascultat de

către instanță. Locus standi este crucial pentru posibilitatea unui judecător de

a acționa. Funcția judiciară reprezintă o putere care acționează la cerere.

Nicio instanță nu poate iniția un caz; o instanță este obligată doar să răspundă

unui caz care i-a fost adus în atenție. De asemenea, nu poate extinde domeniul


de aplicare al deciziei sale: limitele puterii sale sunt delimitate de către

reclamant. Restricționarea regulilor privind statutul sau reducerea accesului la

justiție poate neutraliza instanțele.

5. În concluzie, multe dintre garanțiile independenței judiciare

,,depind” de legislație. Dar ce se întâmplă dacă legislația în sine ia o

întorsătură spre intoleranță? Multe ordine juridice europene se raportează la o

Curte Constituțională, iar Curtea Constituțională trebuie să se asigure că

principiile constituționale – inclusiv separarea puterii și independența

sistemului judiciar – sunt respectate de către toți actorii participanți la actul de

justiție. În acest scop, instanțele constituționale dețin multe competențe care

pot fi declanșate:

a. prin intermediul revizuirii juridice a legislației, instanțele

constituționale pot opri și anula reformele legislative care afectează separarea

corectă a puterilor și echilibrul puterilor;

b. prin intermediul unei cereri directe – Verfassungsbeschwerde – li se

poate solicita să aplice dreptul pe care fiecare individ îl are la o cale de atac

efectivă sau dreptul său la un judecător independent și imparțial; și,

c. în multe cazuri, instanțele constituționale au competența de a

soluționa conflictele dintre puteri: dacă cererea vine din partea sistemului

judiciar, instanțele pot proteja sistemul judiciar împotriva atacurilor venite din

partea organismelor politice.

Curțile constituționale pot face multe, la fel și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, deoarece prezentarea mea este axată pe provocări – și

nu pe remedii –, nu mi se permite să concluzionez într-o notă pozitivă. Chiar

și instanțele constituționale își au punctele lor slabe. Curțile Constituționale

sunt apărătoare ale Constituției; dar chiar reprezentanții lor sunt judecători. Și,

la fel ca toți ceilalți judecători, aceștia ar putea fi atacați în ceea ce privește

mandatul, condițiile de finanțare, salariile și diferitele proceduri, așa cum

arată experiența poloneză.

În plus, ca și toți ceilalți judecători, ei nu au puterea sabiei: dacă

deciziile lor sunt ignorate sau nu sunt puse în aplicare, acestea devin mute.

Astfel, ele sunt fără efecte; deciziile lor nu sunt puse în aplicare sau sunt

ignorate.

În majoritatea cazurilor, în fața unor provocări specifice sau

individuale la adresa independenței judiciare, instanțele constituționale pot

apăra, consolida și sprijini alte instanțe. Instanțele sunt incluse într-o rețea și

pot face foarte mult pentru a se susține una pe alta. Cu toate acestea, atunci

când efectul perturbator asupra independenței judecătorești vine chiar din

392 Marta Cartabia

sistem, și nu dintr-o singură lege – când cultura este impregnată de

,,rea-credință constituțională”, după cum se exprimă David E. Pozen –, atunci

se pare că instanțele sunt dezarmate.

Așa cum a subliniat Kim Scheppele, în unele țări europene criza

statului de drept este mai mult una culturală decât una (i)legală. Mai bine

spus: a fost culturală înainte de a deveni (i)legală și (ne)constituțională. Pentru

a ne opune și pentru a preveni această criză culturală, instanțele judecătorești

pot face o mulțime de eforturi pentru a-și consolida autoritatea, chiar și atunci

când puterile ne sunt amenințate. Observați: eu folosesc cuvântul autoritate în

sensul latin original. Auctoritas și potestas (sau imperium) nu erau echivalente

în dreptul roman, așa cum spune Giorgio Agamben. Auctoritas are legătură cu

reputația, considerația, respectul și legitimitatea. Chiar și într-un cadru juridic

similar, judecătorii sunt mai respectați în unele țări decât în altele: din acest

motiv, școala constituțională comparativă, uneori, face o distincție între

instanțele ,,puternice” și ,,slabe”. Puterile sunt aceleași, dar reputația și rolul

efectiv al instanțelor pot fi diferite. Un număr de factori afectează – sporesc

sau subminează – auctoritas a judecătorilor: respect pentru stare decisis;

credibilitatea raționamentului și a opiniilor acestora; luarea în considerare a

tuturor argumentelor aduse în fața instanței; expunerea politică a

judecătorilor; bunele relații cu opinia publică și așa mai departe. Există

provocări care dăunează, în mod flagrant și grav, independenței judiciare prin

reforme legislative și constituționale, iar altele care erodează în tăcere

credibilitatea sistemului judiciar. Noi, instanțele judecătorești, putem face

multe lucruri pe ambele niveluri: al protejării separării puterilor, precum și pe

cel al consolidării auctoritas judiciare pe termen lung, în spațiul public.

Bibliografie selectivă

G. Agamben, Stato di eccezione, Bollati Boringhieri, Torino, 2003

(English translation: State of Exception, Chicago, University of Chicago

Press, 2005)

S. Breyer, The Court and the World, A. Knopf, New York, 2015

M. Cappelletti, Giudici legislatori?, Milano, Giuffrè, 1984

R. Hirschl, Towards Juristocracy, Cambridge, Harvard University

Press, 2004

J. Locke, Two Treaties of Government, 1690

C. L. de Montesquieu, The Spirit of Laws, 1748

D. E. Pozen, Constitutional Bad Faith, in «Harvard Law Review», 4

(129, 2016), 886-955

M. Shapiro, A. Stone Sweet, On Law, Politics and Judicialization,

Oxford, Oxford University Press, 2002


A. de Tocqueville, Democracy in America, New York, Adlard &

Saunders, 1838

N. Zanon-F. Biondi, Il sistema costituzionale della magistratura,

Zanichelli, Bologna, 2014

LE PARQUET EUROPEEN

Jean-Claude Marin

Procureur général de la Cour de cassation

Introduction

En cette année du 60ème

anniversaire des traités de Rome, fondateurs

de la communauté européenne, nous ne pouvons que nous féliciter du

parcours accompli depuis la fin de la seconde guerre mondiale, par nos pays

d’Europe réunis aujourd’hui dans ce bel ensemble qu’est l’ «Union

européenne».

Après avoir vaincu les haines séculaires et rassemblé ceux qui étaient

séparés par ce mur qui la fracturait en Est et Ouest, elle a pu, haut et fort

s’affirmer comme un espace de sécurité, de liberté et de justice.

Malgré la concrétisation, pour une large part, du rêve de ses

fondateurs, l’Union européenne arrive, depuis quelques années, à un tournant

de son histoire.

Certains ont critiqué le fait qu’elle n’avait pas su trouver, depuis le

traité de Maastricht, de nouvel élan politique et de nouveau souffle

mobilisateur susceptibles de fédérer nos 28 nations et les quelques 510

millions d’Européens.

A cette crise existentielle, voire pour certains cette crise d’identité, se

sont ajoutés des questionnements légitimes tant sur l’efficacité de son

fonctionnement institutionnel, que d’aucuns considèrent trop technocratique,

que sur le déficit démocratique, fruit, pour d’autres, de l’architecture

complexe de la machine européenne.

Faut-il passer sous silence la facilité avec laquelle certains

responsables nationaux, faisant fi des acquis, rendent l’Europe responsable de

tous les maux et de toutes les difficultés du moment, s’exonérant ainsi à bon

compte de certains de leurs échecs.

L’Europe ne fait plus rêver et les phénomènes, récents dans leur

ampleur, de flux migratoires sans précédent, de fraudes considérables en

matière de biens et de services, sans oublier la menace terroriste

omniprésente, conduisent quelques états membres à se réfugier derrière leurs

frontières et leurs systèmes régaliens au chapitre desquels le droit pénal et la

Étude présentée à la conférence „Le Parquet Européen”, Bucarest, 3 novembre

2017 [voir http://www.drept.unibuc.ro/Conferinta-Procurorului-general-al-Frantei-privind-

Parchetul-european-s490-ev572-ro.htm (consulté le 4 janvier 2018)].

Le Parquet Europeen 395

procédure pénale figurent en bonne place tant les projets européens en ce

domaine ont été tardifs et complexes.

L’interrogation sur l’efficacité institutionnelle de l’Union s’est,

notamment depuis trois ans, faite nettement plus prégnante avec l’émergence

d’une nouvelle forme de terrorisme qui a frappé l’Europe en plein cœur.

La barbarie et l’obscurantisme ont ainsi été l’étendard d’individus,

souvent très jeunes, ou de groupuscules, recrutés au sein même de nos villes,

qui ont été capables, en quelques mois de répandre le chaos et la mort.

Ainsi, de Paris à Barcelone, de Manchester à Bruxelles et de Londres à

Nice, outre les bougies symboliques qui se sont allumées dans toute l’Europe

en souvenir des victimes, des voix se sont également élevées pour engager

une réflexion concrète sur les moyens d’action dont disposent les Etats pour

se protéger et mieux lutter contre le terrorisme.

En d’autres termes, quel outil l’Europe est-elle en mesure d’offrir à ses

citoyens pour les protéger?

Pour combattre cette criminalité sans frontière, l’idée d’une structure

européenne s’est peu à peu forgée, nourrissant un débat sur la compatibilité

d’un organe de poursuite européen, en fait un parquet européen, avec la

souveraineté pénale des Etats membres.

Bien sûr, le traité de Lisbonne, en 2009, dans son volet refondant le

traité de Rome de 1957 désormais traité sur le fonctionnement de l’Union

(T.F.U.E.) avait, dans son article 86, ouvert la voie à la création de ce parquet

européen mais tout restait à construire, la structure, l’implication des Etats

membres, les règles procédurales, les modes de poursuites et de jugement.

Mais ce projet profondément novateur est en fait un aboutissement

provisoire d’une construction qui, au fil des 24 dernières années, a créé une

véritable communauté judiciaire européenne dont chacune des avancées a,

peu à peu, contribué à concevoir ce que pourrait être un véritable parquet

européen.

1. La construction progressive d’une véritable communauté

européenne

1.1. L’institution des magistrats de liaison En 1993, la France et l’Italie prenaient une initiative majeure pour

faciliter la coopération judiciaire entre les deux pays en instituant un échange

de magistrats de liaison installés, en permanence, à la fois dans les

ambassades et dans les ministères de la Justice.

Depuis lors, l’institution, dont le succès n’est plus à démontrer, s’est

considérablement développée et la France, avec ses 15 magistrats de liaison,

396 Jean-Claude Marin

dispose du réseau le plus dense de ces acteurs majeurs de la coopération

internationale.

A cet instant précis, je ne peux omettre de mentionner l’excellente

coopération, ces dernières années, entre la France et la Roumanie, sur divers

sujets dont celui de la criminalité organisée, grâce à la compétence et à

l’investissement sans faille des magistrats de liaison roumains en France,

successivement Laura CEH et Dragoș DUMITRU, et des magistrats français

en Roumanie, Frédéric TEILLET et Mona POPESCU.

Ils sont les témoins exemplaires de la pertinence de cette institution.

A cet égard, est-il besoin de rappeler les actions communes entreprises

ensemble ces dernières années et notamment :

1) les importants travaux sur la lutte contre les réseaux de traite des

êtres humains dont les mineurs sont victimes, dans le cadre du groupe de

travail franco-roumain composé de magistrats et de policiers,

2) la venue à Paris de policiers roumains, notamment au moment des

fêtes de fin d’année, afin d’aider les policiers français à repérer et à lutter plus

efficacement contre la délinquance,

3) ou le démantèlement de réseaux criminels, grâce à une exemplaire

coopération judiciaire en matière pénale?

Tous ces exemples de coopération bilatérale, marquée du sceau du

succès et de la confiance, ont été et sont l’antichambre de ce qu’il convient

d’engager au niveau européen et constituent, à n’en pas douter, autant

d’éléments de la fondation d’un édifice plus ambitieux.

A ce titre, le mandat d’arrêt européen a posé un autre jalon important

par le succès qu’il a remporté en tant qu’outil de procédure pénale commun

aux Etats membres de l’Union.

1.2. Le mandat d’arrêt européen

Le mandat d’arrêt européen (MAE) est en effet l’une des plus belles

réussites de l’espace judiciaire européen et, surtout, le premier instrument

fondé sur la confiance réciproque entre les institutions judiciaires des Etats

membres de l’Union en leur permettant d’échapper, entre elles, au mécanisme

suspicieux de l’extradition.

L’institution d’un mandat d’arrêt européen a été adoptée par le Conseil

dans sa décision-cadre du 13 juin 2002, sous l’impulsion notamment de

l’Espagne, qui luttait alors contre l’organisation terroriste basque «ETA».

La France a transposé les dispositions utiles dans son droit interne par

la loi du 9 mars 2004.

Partant du principe que les Etats membres de l’Union européenne

étaient, tous, des démocraties attachées aux acquis européens en matière de


Justice et de garantie des droits fondamentaux, emportant notamment la

prohibition de la peine de mort, cette confiance réciproque constituait le

nouveau paradigme sur lequel pouvait s’édifier de nouvelles modalités de

coopération judiciaire en matière pénale.

La procédure d’extradition est lourde et comprend deux phases:

Une phase judiciaire de contrôle minutieux tant des charges qui

pèsent sur la personne dont l’arrestation est demandée par l’Etat requérant que

des modalités de réunion de ces charges;

Une phase politique au cours de laquelle le gouvernement établi

l’acte juridique, en France, un décret, autorisant et permettant l’exécution

matérielle de l’extradition.

Les décisions prises au cours de chacune de ces deux phases autorisent

l’exercice de l’ensemble des recours prévus par la loi nationale de l’Etat

requis.

C’est ainsi qu’en France, une procédure d’extradition peut voir

s’écouler un délai de 18 mois ou plus avant d’aboutir, ce délai a même été de

10 ans pour un des responsables des attentats de Paris en 1995 qui s’était

réfugié en Grande Bretagne.

Par ailleurs, preuve de la prévention et du manque de confiance à

l’égard des systèmes judiciaires étrangers, la France, historiquement,

n’extrade pas ses nationaux.

La mise en place du mandat d’arrêt européen, en judiciarisant toute la

procédure, a imposé à chaque autorité judiciaire nationale, autorité judiciaire

d’exécution, de reconnaître et d’exécuter la demande simplifiée de remise

d’une personne, y comprise citoyenne de l’Etat d’exécution, émise par

l’autorité judiciaire d’un autre Etat membre, autorité judiciaire d’émission,

dans le cadre de l’exercice de poursuites pénales ou d’exécution d’une peine

ou d’une mesure privative de liberté.

Ce mécanisme, fondé sur le principe de reconnaissance mutuelle des

décisions judiciaires en matière pénale, a révolutionné les pratiques et

accéléré de façon considérable les procédures et exclu toute intervention du

pouvoir exécutif dans le dispositif.

Rappelons que l’émission d’un mandat d’arrêt européen est possible

lorsqu’une personne est soupçonnée d’une infraction, appartenant à l’une des

catégories convenues au niveau de l’Union, pour laquelle une peine

d’emprisonnement ou une mesure de sûreté d’un minimum d’un an est

prévue, ou lorsqu’une personne a été condamnée définitivement à une peine

d’emprisonnement ou à une mesure de sûreté d’une durée minimale de quatre

mois.


L’exécution du mandat, c’est-à-dire la remise effective de la personne

visée par la mandat d’arrêt européen, doit intervenir, sous réserve de la

régularité du titre et du respect du principe de proportionnalité, dans le délai

de 90 jours maximum de l’arrestation, les délais constatés étant, en fait,

d’environ 14 jours en cas d’acceptation par la personne de sa remise à l’Etat

d’émission et d’environs 60 jours en cas d’exercice de voies de recours.

Depuis son adoption, l’efficacité du mandat d’arrêt n’est plus à

démontrer. Pour preuve, en dix ans, de 2005 à 2014, le nombre de mandats

d’arrêt émis a doublé passant de 6900 en 2005 à 14700 en 2014.

Cette croissance exponentielle s’est également accompagnée d’une

augmentation significative du nombre de personnes retrouvées et/ou

arrêtées qui étaient de 1770 en 2005 et de 9660 en 2014.

1.3. Eurojust

Un autre jalon important de l’entraide judiciaire européenne a été

franchi, à n’en pas douter, par la création d’Eurojust.

Institué par une décision du Conseil du 28 février 2002, son principe

avait été arrêté lors du Conseil européen de Tampere de 1999. Unité de

coopération judiciaire de l’Union européenne, Eurojust est chargée de

renforcer la coopération judiciaire entre les Etats membres, fondée sur trois

axes principaux:

1) promouvoir la coordination de l’action menée par les autorités

judiciaires concernant les enquêtes et les poursuites engagées dans les Etats

membres;

2) améliorer la coopération entre les autorités compétentes des Etats

membres, notamment en facilitant la mise en œuvre de l’entraide judiciaire

internationale et l’exécution des demandes d’extradition;

3) soutenir au plan logistique, les autorités judiciaires pour renforcer

l’efficacité de leurs enquêtes et de leurs poursuites.

Fort de ses succès constants et croissants, Eurojust est devenu, en

quinze ans, un acteur incontournable de la coopération judiciaire en Europe.

De façon paradoxale, Eurojust avait, lors de sa création, constitué un

compromis entre les partisans d’un parquet européen qui y ont vu un premier

pas vers sa création, et ses opposants, qui, à l’inverse, trouvèrent dans sa

fondation, une alternative permettant d’écarter le spectre de la création d’un

ministère public européen.

Symbole de son dynamisme, il convient enfin de préciser qu’Eurojust

a référencé 2939 mandats d’arrêt européen, depuis le 1er janvier 2004, dans le

cadre des dossiers dont elle a été saisie. Les attentats terroristes perpétrés en

Europe depuis 2015 ont mis en évidence le rôle essentiel d’Eurojust en tant


que facilitateur de coopération, de plateforme d’échange d’informations entre

les justices des Etats membres et de centre opérationnel de rencontres entre

magistrats de terrain.

L’ensemble de ces éléments, mandat d’arrêt et Eurojust, montre que

progressivement se concrétise un espace judiciaire européen, dont le parquet

européen constitue la future étape.

1.4. La décision européenne d’enquête

Pour conclure cette première partie, permettez-moi de dire quelques

mots à propos de la très récente décision d’enquête européenne, qui est,

assurément, un autre succès à mettre au crédit de l’espace judiciaire européen

et qui participe aussi dans le sillage de la création du parquet européen, à une

amélioration notoire de la coopération judiciaire en Europe.

La décision d’enquête européenne a été définie par la Directive

2014/41/UE, comme étant une décision judiciaire émise ou validée par une

autorité judiciaire d’un Etat membre (appelé Etat d’émission), afin de faire

exécuter une ou plusieurs mesures d’enquête spécifiques dans un autre Etat

membre (appelé Etat d’exécution), visant à obtenir des preuves.

Elle peut également être émise pour l’obtention de preuves qui sont

déjà en possession de l’Etat d’exécution.

Sa genèse remonte à l’adoption du programme de Stockholm par le

Conseil européen le 11 novembre 2009, lequel avait formulé nombre de

critiques concernant le régime fragmentaire de réglementation du transfert de

preuves.

Elle ambitionne en réalité d’unifier un droit de l’entraide judiciaire

pénale au sein de l’Union européenne, jusqu’alors fragmenté et parfois

complexe, en vertu du principe de reconnaissance mutuelle des décisions de

justice, fondement de la notion d’espace judiciaire européen.

La décision d’enquête européenne doit être émise ou validée par une

autorité judiciaire d’un Etat membre afin de faire exécuter une ou plusieurs

mesures d’enquêtes dans un autre Etat membre.

La directive du 3 avril 2014 prend soin de préciser que la décision

d'enquête européenne peut être émise dans des procédures engagées par des

autorités administratives, relatives à des faits qui sont punissables selon le

droit de l'État d'émission au titre d'infractions aux règles de droit, et lorsque la

décision peut donner lieu à un recours devant une juridiction compétente,

notamment en matière pénale1. Tel est le cas par exemple de la fraude fiscale,

1 Directive 2014/41/UE du Parlement européen et du Conseil du 3 avril 2014

concernant la décision d'enquête européenne en matière pénale, article 4.


dans laquelle l'enquête est effectuée par une autorité administrative, mais peut

conduire à une procédure pénale.

Elle laisse également un certain champ d’adaptation aux Etats

membres. Ainsi, les Etats peuvent décider qu’une décision d’enquête

européenne ne soit pas émise par une autorité judiciaire, mais qu’elle soit

seulement validée par elle. C’est le cas des pays dans lesquels les services de

police judiciaire émettent cette décision.

Le formulaire figurant à l’annexe A de la directive 2014/41UE du 3

avril 2014 est le seul formalisme qui s’impose. Une fois rempli, il est transmis

aux autorités compétentes de l’Etat d’exécution. Cette exigence s’impose à

tous les Etats émetteurs.

Au titre des règles communes aux Etats ayant adopté le mécanisme de

la décision d’enquête européenne, la Directive, impose également que la

décision d’enquête soit exécutée conformément au droit de l’Etat étranger

d’exécution mais l’Etat d’émission dispose aussi d’une latitude pour

demander le respect de formalités plus strictes que celles imposées par la

Directive, dès lors qu’elles sont conformes à ses règles procédurales.

Tout acte d’investigation prévu par une législation nationale, peut être

demandé à l’Etat d’exécution.

A ce titre, il n’est pas inutile de relever que la Directive préserve la

souveraineté de l’Etat d’exécution qui a la possibilité d’écarter la demande

d’enquête lorsqu’elle risque de nuire à ses intérêts nationaux essentiels en

matière de sécurité ou lorsque s’érige un obstacle concernant une immunité.

Une fois réceptionnée, l’autorité judiciaire de l’Etat requis dispose de

trente jours afin de faire connaître sa position relative à l’exécution de la

décision d’enquête européenne ou au refus d’exécution de celle-ci. En cas

d’acceptation, l’exécution de la décision intervient au plus tard dans les

quatre-vingt-dix jours suivant la date de sa reconnaissance.

La remise des procès-verbaux, des objets saisis, ainsi que des éléments

de preuve recueillis en exécution de la décision d’enquête, interviennent en

principe dans «sans retard indu»2.

Enfin, la Directive prévoit que le coût de l’exécution des demandes

d’entraide est en principe à la charge de l’État d’exécution.

Sans exposer de façon exhaustive les dispositions relatives à la mise en

œuvre de cette décision, on constate que ce nouvel acte d’enquête va non

seulement considérablement fluidifier les enquêtes transnationales, mais

s’inscrit également dans la droite ligne d’une extension des compétences en

matière pénale.

2 Directive 2014/41/UE du Parlement européen et du Conseil du 3 avril 2014

concernant la décision d'enquête européenne en matière pénale, article 13, §1.


La directive concernant la décision d’enquête européenne est entrée en

vigueur le 22 mai 2017.

Si nous ne disposons pas de chiffres très probants en raison de cette

date récente, il est possible de préciser qu’à ce jour, 7 pays sur 28 Etats

membres font usage de la décision d’enquête européenne (France, Allemagne,

Italie, Lettonie, Lituanie, Pays-Bas, Royaume-Uni).

Sauf erreur de ma part, je crois par ailleurs savoir, que la Roumanie

sera l’un des tout prochains Etats à mettre en œuvre le dispositif.

D’autres instruments mériteraient d’amples développements mais je

me contenterai simplement d’en citer deux qui sont aujourd’hui entrés dans

les mœurs européennes: la connexion des casiers judiciaires et les équipe

communes d’enquête notamment si utiles lors des attentats commis en France

et en Belgique.

Mais tous ces instruments, qui sont autant de précurseurs et de témoins

d’une union des justices européennes, pour essentiels, utiles et efficaces qu’ils

soient, sont des instruments de coopération.

Avec le parquet européen, c’est une autre étape qui est franchie : loin

d’être un organe de l’Union favorisant les liens entre les systèmes judiciaires

des Etats membres, il est un organe de l’Union chargé du Ministère public

européen.

2. Le parquet européen

L’idée d’un Parquet européen n’est pas nouvelle.

Dès le milieu des années 90, le Parlement européen la développait

déjà, et s’appuyait sur une étude approfondie: le «corpus juris3 portant

disposition pénale pour la protection des intérêts financiers de l’Union».

Le raisonnement était le suivant: Les fraudes aux intérêts financiers de

l’Union constituent une perte considérable pour son budget. Ces fraudes

revêtent le plus souvent un caractère pénal et transnational, qui, pour être

combattues efficacement, nécessitent un traitement européen coordonné.

En 2001, la Commission publiait un Livre vert4 abordant notamment la

création d’un procureur européen sur la base des critiques émises par de

3 Corpus juris portant dispositions pénales pour la protection des intérêts financiers

de l’Union européenne, Economica, 1999. 4 Livre vert sur la protection pénale des intérêts financiers communautaires et la

création d’un Procureur européen, le 11/12/2001.


nombreux praticiens, magistrats, policiers ou avocats sur le handicap que

constituaient les limites des espaces judiciaires nationaux, face à une

criminalité économique et financière organisée d’essence essentiellement

transnationale.

De l’appel de Genève, lancé le 1er octobre 1996, à la déclaration de

Trèves en date du 15 septembre 2001 en faveur d’une relance de la question

du procureur européen dans la perspective de l’élargissement de l’Union, en

passant par le manifeste de Strasbourg du 20 octobre 2000, les milieux

judiciaires de plusieurs États membres se sont emparés du sujet.

Dans un contexte de risques terroristes particulièrement élevés, des

citoyens européens, hors du cercle restreint des responsables politiques et des

professionnels du droit, s’interrogeaient sur l’absence d’un organe européen

de lutte contre cette criminalité particulière.

Ainsi, la mise en place du Parquet européen, dont la création est

aujourd’hui actée et qui devra voir le jour en 2020, est l’aboutissement d’une

longue réflexion sur la création d’instruments susceptibles de renforcer la

lutte contre une criminalité de plus en plus internationale, profitant de

l’abolition des frontières et de la libre circulation des biens et des personnes.

2.1. L’adoption du parquet européen : d’une absence d’unanimité

au large consensus sur une coopération renforcée.

Depuis le traité de Lisbonne en 2009, la création d’un parquet

européen est, comme je l’ai déjà indiqué, inscrite dans le traité sur le

fonctionnement de l’Union européenne dont l’article 86 dispose, je le cite:

«Pour combattre les infractions portant atteinte aux intérêts financiers

de l’Union, le Conseil, statuant par voie de règlements conformément à une

procédure législative spéciale, peut instituer un Parquet européen à partir

d’Eurojust. Le Conseil statue à l’unanimité, après approbation du Parlement

européen».

Sur le fondement de ces dispositions, sa création a fait l’objet, le 17

juillet 2013, par la Commission européenne, d’une proposition de règlement,

largement inspirée par l’OLAF, qui préconisait la mise en place d’un parquet

européen centralisé, dirigé par un procureur européen unique, ayant une

compétence exclusive dans le champ de la protection des intérêts financiers de

l’Union.

Ce projet heurta de nombreux Etats membres considérant qu’il ne

prenait pas en compte leurs attributions régaliennes en matière pénale et

négligeait les importantes différences entre leurs systèmes procéduraux

respectifs notamment en matière d’admissibilité de la preuve et de garanties

internes d’une investigation équitable.


Face à ces réticences, un second modèle, soutenu notamment par la

France, consistait à la mise en place d’un parquet collégial, ayant une

compétence partagée, modèle qui sera in fine retenu après de nombreuses

amodiations.

Par ailleurs les négociations ont longuement achoppé sur la question

du périmètre de compétences du parquet européen et, notamment, sur

l’inclusion ou non, des fraudes à la TVA communautaire.

A la suite de nombreuses et longues discussions pour tenter de réduire

les désaccords de certains Etats membres, dont la Pologne, la Hongrie, les

Pays-Bas et la Suède, fondés sur la question de leur souveraineté, la France et

l’Allemagne ont déposé, fin 2016, sur le constat d’une absence d’unanimité,

une proposition de coopération renforcée.

Les dispositions de l’article 86 du Traité de fonctionnement de l’Union

européenne (TFUE)5 prévoient en effet un minimum de 9 Etats membres pour

pouvoir mettre en œuvre cette coopération renforcée.

Le 3 avril 2017, 16 Etats membres ont ainsi notifié officiellement leur

intention de lancer une coopération renforcée en adressant au Conseil une

lettre permettant d'ouvrir les échanges sur le fondement du texte de

compromis que constituait le projet de règlement portant création du Parquet

européen en date du 31 janvier 2017.

Deux mois plus tard, le 8 juin 2017, l’adjonction de quatre nouveaux

Etats, Lettonie, Estonie, Autriche, Italie, portait à 20 le nombre des Etats

membres parvenus à un accord politique sur les modalités de création d’un

parquet européen, création approuvée le 5 octobre 2017 par le Parlement

européen.

L’épilogue de cette longue gestation a finalement eu lieu lors du

dernier Conseil justice et affaires intérieures, le 12 octobre 2017, qui a vu les

ministres de la justice de l’Union européenne adopter le règlement créant le

Parquet européen.

Vingt Etats membres, dont la France et la Roumanie, y participent

donc.

Cette création constitue une avancée considérable dans

l’approfondissement de l’espace judiciaire commun.

Une remarque liminaire s’impose: l’article 86 dispose que «Le Parquet

européen est compétent pour rechercher, poursuivre et renvoyer en jugement,

le cas échéant en liaison avec Europol, les auteurs et complices d'infractions

5 Article 86 TFUE «En cas de désaccord, et si au moins neuf Etats membres

souhaitent instaurer une coopération renforcée, qui est visée à l’article 20, paragraphe 2 du

TUE et à l’article 329, paragraphe 1 du TFUE, est réputée accordée et les dispositions sur la

coopération renforcée s’appliquent».


portant atteinte aux intérêts financiers de l'Union, tels que déterminés par le

règlement prévu au paragraphe 1. Il exerce devant les juridictions

compétentes des États membres l'action publique relative à ces infractions».

C’est donc un Ministère public de type continental plutôt

qu’anglo-saxon qu’a entendu créer le Traité sur le fonctionnement de l’Union

européenne, c’est-à-dire un Ministère public de plein exercice, des prémices

de l’enquête à l’éventuel aboutissement à l’audience.

Dans un premier temps Le Parquet européen sera compétent pour

poursuivre les auteurs de fraudes graves aux intérêts financiers de l’Union

européenne (fraudes à la TVA, détournements de subventions européennes,

corruption de fonctionnaires européens,...), mais sa compétence pourra être

étendue à l’avenir à la lutte contre le terrorisme et la criminalité organisée6,

comme l’a récemment souhaité le président de la République française.

2.2. La structure du parquet européen.

Installé à Luxembourg à l’horizon du dernier trimestre 2020, le

parquet européen, organe de l’Union indépendant et doté de la personnalité

juridique, sera composé de deux niveaux:

Un niveau central constitué en Bureau central comprenant le

collège, les chambres permanentes, le chef du parquet européen, ses deux

adjoints, les 20 procureurs européens et le directeur administratif.

L’article 8 du règlement précise que le collège est composé du chef du

parquet européen, qui préside le collège, et d’un procureur européen par Etat

membre participant.

Le collège est en charge du suivi de l’activité générale du Parquet

européen et de la définition des choix stratégiques de ce dernier.

Il appartient au collège de mettre en place, sur proposition du chef du

parquet, autant de chambres permanentes que les besoins de l’activité

l’exigent.

Les chambres permanentes sont présidées par le chef du parquet

européen, un de ses deux adjoints ou un procureur européen et comprennent

également deux procureurs européens.

6 Article

86 TFUE </4. Le Conseil européen peut, simultanément ou ultérieurement,

adopter une décision modifiant le paragraphe 1 afin d'étendre les attributions du Parquet

européen à la lutte contre la criminalité grave ayant une dimension transfrontière et modifiant

en conséquence le paragraphe 2 en ce qui concerne les auteurs et les complices de crimes

graves affectant plusieurs États membres. Le Conseil européen statue à l'unanimité, après

approbation du Parlement européen et après consultation de la Commission.


Elles supervisent et dirigent les enquêtes ainsi que les poursuites

conduites par les procureurs européens délégués et coordonnent les enquêtes

et poursuites transfrontières.

Elles sont compétentes pour décider du sort des enquêtes, poursuites

ou classement, mais également pour décider du traitement d’une affaire par la

procédure simplifiée ou de la renvoyer à la compétence d’une autorité

nationale.

Une chambre permanente peut également enjoindre à un procureur

européen délégué de déclencher une enquête ou de revendiquer la compétence

du parquet européen pour piloter une enquête en cours à un niveau national.

Il faut préciser que la compétence du parquet européen en matière

d’infractions aux intérêts financiers de l’Union devrait primer sur les

revendications de compétence nationale aux termes du considérant 51 de

l’exposé des motifs du règlement.

Le parquet européen fonctionnera comme organisme unique pour

l'ensemble des États membres y participant. Cette entité, dont l’indépendance

sera garantie, sera chargée d'agir dans l'intérêt de l'Union européenne et ne

sollicitera, ni n'acceptera, d'instructions tant des institutions de l'Union que

des autorités nationales.

Cependant, le parquet européen devra rendre compte de ses activités

au Parlement européen, au Conseil et à la Commission européenne, en

établissant un rapport annuel qui sera également adressé aux parlements

nationaux.

Quant au chef du parquet européen, une attention particulière a été

apportée à la garantie de ses compétences et de son indépendance par la

définition d’une procédure exigeante de nomination.

Nommé conjointement et d’un commun accord par le Parlement

européen et le Conseil, pour une durée de sept ans, non renouvelable, il sera

choisi parmi des candidats, membres actifs d’un ministère public ou d’un

corps judiciaire d’un Etat membre, et devra présenter une expérience

garantissant l’excellence de ses compétences.

La procédure de sélection est fondée sur un appel ouvert à

candidatures publié au Journal officiel de l’Union européenne, suivi de

l’établissement, par un comité de sélection, d’une liste restreinte de candidats

qualifiés soumise au Parlement européen et au Conseil.

Le comité de sélection sera composé de 12 personnalités choisies

parmi d'anciens membres de la Cour de justice de l'Union européenne et de la

Cour des comptes de l’Union, d'anciens membres nationaux d'Eurojust, des

membres des juridictions nationales suprêmes, des procureurs de haut niveau


et des juristes possédant des compétences notoires, dont l'un est proposé par le

Parlement européen.

Le chef du parquet européen peut être révoqué par la Cour de Justice

de l’Union européenne en cas d’empêchement d’exercer ses fonctions ou de

faute grave.

Les deux procureurs adjoints au chef du parquet sont choisis par le

collège parmi les procureurs européens. Leur mandat de trois ans est

renouvelable mais ne peut excéder celui de leurs fonctions de procureur

européen.

Chaque procureur européen, un par Etat membre, est nommé par le

Conseil sur la base d’une liste de trois noms établie par chaque Etat membre

et après avis du comité de 12 personnalités déjà décrit.

Les candidats proposés doivent être membres actifs d’un Ministère

public ou d’une Autorité judiciaire, offrir des garanties d’indépendance et être

apte à exercer les plus hautes fonctions du Ministère public ou du corps

judiciaire dans leur pays.

Existe ensuite, un niveau décentralisé composé des procureurs

européens délégués établis dans les États membres. Si le nombre de ces

procureurs délégués est laissé à l'appréciation des États, il devra, cependant y

en avoir au minimum deux par État7. Ces procureurs pourront poursuivre

leurs fonctions de procureurs nationaux, parallèlement à leurs missions

européennes mais devront être totalement indépendants des autorités

nationales de poursuite lorsqu'ils interviendront dans le cadre du parquet

européen.

En dépit de leurs attributions européennes, les procureurs européens

délégués seront statutairement désignés par les autorités nationales et nommés

par le Conseil qui pourra refuser la nomination d’un procureur délégué ne

présentant pas les garanties d’indépendance et de compétences contenues dans

le règlement.

Cette «double casquette», vraisemblablement imposée par le faible

volume initial des dossiers relevant de la compétence du parquet européen,

n’est pas sans poser des questions d’éventuels conflits de loyauté que pourront

rencontrer ces procureurs européens délégués.

7 Article 12-2 du règlement du 31 janvier 2017.


2.3. Le fonctionnement du parquet européen

2.3.1. Compétence du parquet européen

En vertu du traité, le parquet européen est compétent pour rechercher,

poursuivre et renvoyer éventuellement en jugement les auteurs et complices

d’infractions portant atteinte aux intérêts financiers de l’Union et commises

sur le territoire d’un ou plusieurs Etats membres.

Il exerce l’action publique relative à ces infractions devant les

juridictions compétentes des Etats membres, nous l’avons déjà dit.

Son champ de compétence couvre les comportements frauduleux

portant atteinte aux dépenses, aux recettes ainsi qu’aux avoirs, commis au

préjudice du budget général de l'UE à l'image de la corruption ou encore la

fraude transfrontalière à la TVA.

Ainsi, le parquet européen aura le pouvoir d'enquêter efficacement sur

des infractions portant atteinte au budget de l'UE et sur des fraudes à la TVA,

telles que:

les fraudes portant sur des fonds de l'UE d'un montant supérieur à 10

000 euros8;

ou les fraudes transfrontières à la TVA pour des montants supérieurs

à 10 millions d'euros9.

Enfin, l’article 28 bis10

du règlement du 31 janvier 2017 précise que

pour les infractions qui causent un préjudice inférieur à 100.000

euros, le collège peut ordonner, s’il n’est pas nécessaire d’ouvrir une enquête

8 Proposition de Règlement du Conseil portant création du parquet européen

Conseil/2017/0255, art. 20 § 2: «Lorsque le montant du préjudice qu'une infraction pénale

relevant de l'article 17 a causé ou est susceptible de causer aux intérêts financiers de l'Union

est inférieur à 10 000 EUR, le Parquet européen ne peut exercer sa compétence que si:

a) les répercussions du dossier à l'échelle de l'Union sont de nature à rendre

nécessaire la conduite d'une enquête par le Parquet européen, ou

b) des fonctionnaires ou d'autres agents de l'Union européenne, ou des membres des

Institutions, pourraient être soupçonnés d'avoir commis l'infraction». 9 Commission européenne Communiqué de presse: La Commission se félicite de la

décision, prise par 20 États membres, de mettre en place le parquet européen Bruxelles, le

8 juin 2017. 10

Article 28 bis «si, dans le cas d'une infraction qui a causé ou est susceptible de

causer aux intérêts financiers de l'Union un préjudice inférieur à 100 000 EUR, le collège

estime, eu égard au degré de gravité de l'infraction ou à la complexité de la procédure dans

une affaire spécifique, qu'il n'est pas nécessaire d'ouvrir une enquête ou d'engager des

poursuites au niveau de l'Union et qu'un renvoi contribuerait à l'efficacité de l'enquête ou des

poursuites, il formule, conformément à l'article 8, paragraphe 2, des orientations générales

permettant aux chambres permanentes de renvoyer une affaire aux autorités nationales

compétentes».


au niveau de l’Union, le renvoi de l’affaire, via les chambres permanentes,

aux autorités nationales afin d’optimiser l’efficacité de l’enquête.

Le parquet européen est également compétent pour connaître des

infractions connexes «inextricablement» liées aux infractions principales et

prépondérantes pour lesquelles il exerce sa compétence naturelle11

.

Il appartiendra à la jurisprudence d’interpréter ce critère très restrictif

d’extension de la compétence du parquet européen dès lors que ce dernier

pourra, en considération de faits étrangers à sa saisine mais ayant

nécessairement préparé, accompagné ou suivi ceux sur lesquels il investigue,

s’emparer d’infractions de la compétence en principe exclusive des

juridictions nationales.

Enfin, le fait que des atteintes frauduleuses aux intérêts financiers de

l’Union aient été commises hors du territoire de l’Union, ne sera pas un

obstacle à la compétence du parquet européen.

2.3.2. Mode d’exercice des compétences du parquet européen

En ce qui concerne le déclenchement des enquêtes, le procureur

européen ou les procureurs européens délégués agissant en son nom, ouvriront

une enquête par décision écrite s'il existe des motifs raisonnables de croire

qu'une infraction relevant de la compétence du parquet européen est ou a été

commise.

Une chambre permanente, dans le cas où aucun procureur délégué

n’aura été saisi, désignera le procureur délégué chargé de l’enquête.

Lorsque l'enquête sera déclenchée par le procureur européen, il

attribuera l'affaire, via une chambre permanente, à un procureur européen

délégué, sauf s'il souhaite lui-même effectuer l'enquête, décision qui devra

être avalisée par la chambre permanente compétente.

Dans tous les cas, hors supervision par le chef du parquet européen

lui-même, la chambre permanente désignera un de ses membres pour suivre

au plus près le déroulement de l’enquête et celui-ci fournira les instructions

nécessaires aux procureurs européens délégués dont il coordonnera les

activités.

Ces procureurs délégués travailleront directement sous son autorité,

s’agissant des infractions relevant de la compétence du parquet européen, tout

en continuant à faire partie intégrante du système judiciaire de l’Etat membre

auquel ils appartiennent.

11

Article 17- 2. Le Parquet européen est également compétent à l'égard de toute

autre infraction pénale inextricablement liée à un comportement délictueux relevant du

champ d'application du paragraphe 1 du présent article. La compétence à l'égard de telles

infractions pénales ne peut être exercée que conformément à l'article 20, paragraphe 3.


Le procureur européen délégué pourra soit accomplir lui-même les

actes d’investigations nécessaires soit en déléguer l’accomplissement à des

autorités nationales.

Ainsi, le plus souvent, les actes d'enquête seront exécutés par les

autorités répressives nationales agissant sur instructions du parquet européen.

Le règlement disposant, je cite, «les actes de procédure du Parquet européen

qui sont destinés à produire des effets juridiques à l'égard de tiers sont soumis

au contrôle des juridictions nationales compétentes conformément aux

exigences et procédures prévues par la législation nationale»12

.

Mais le procureur délégué pourra, dès lors que la peine maximale

encourue par les auteurs des faits objets de l’enquête, dépasse un certain seuil,

ordonner, de sa propre initiative, des mesures de perquisition, de saisie, de gel

du produit des infractions etc…

Il pourra également dans le cas d’enquêtes transfrontières, faire appel

aux compétences d’autres procureurs européens délégués.

De même, les autorités nationales, sans se saisir des investigations,

peuvent prendre toute mesure urgente propre à garantir le succès de l’enquête,

notamment en matière de privation ou de restriction de la liberté.

Par ailleurs, les juridictions nationales demeureront libres de saisir la

Cour de justice de l'Union européenne de questions préjudicielles sur

l'interprétation ou la validité des dispositions du droit de l'Union pour le

contrôle juridictionnel des actes d'enquête et de poursuite, adoptés par le

Parquet européen13

.

2.3.3. Le respect des droits fondamentaux Naturellement, le Parquet européen devra garantir le respect de l'État

de droit à toutes les étapes des enquêtes et des poursuites, notamment les

droits consacrés par la Charte des droits fondamentaux de l'Union

européenne, auxquels s’ajoutent les droits consacrés par la législation de

l'Union14

.

Enfin, les enquêtes et poursuites menées par le Parquet européen

devront être guidées par les principes de proportionnalité, d'impartialité et

12

Proposition de Règlement du Conseil portant création du parquet européen

Conseil/2017/0255, art. 36. 13

Idem. 14

Notamment la directive 2010/64/UE du Parlement européen et du conseil du 20

octobre 2010 relative au droit à l'interprétation et à la traduction dans le cadre des procédures

pénales, la directive 2012/13/UE du Parlement européen et du Conseil du 22 mai 2012

relative au droit à l'information dans le cadre des procédures pénales et la directive

2013/48/UE du Parlement européen et du Conseil du 23 octobre 2013 relative au droit d'accès

à un avocat dans le cadre des procédures pénales et au droit de communiquer après

arrestation.


d'équité envers le suspect ou la personne poursuivie. Cette démarche

comprend donc l'obligation de rechercher «tous les éléments de preuve

pertinents, aussi bien à charge qu'à décharge.»15

.

Par ailleurs le règlement contient de nombreuses dispositions en

matière de protection des données personnelles16

, sur les privilèges et

immunités, de statut des personnels du parquet européen qu’il serait trop long

d’évoquer ici.

De même, d’autres dispositions importantes règlent les relations entre

le parquet européen et les autres agences européennes telles qu’EUROJUST,

EUROPOL ou l’OLAF.

Conclusions

Comme je l’ai indiqué en commençant ce propos, le parquet européen

qui verra le jour à Luxembourg en 2020 est le fruit d’un long et difficile

parcours.

Certains le trouvent bien complexe et, à terme, peu efficace, d’autres

s’inquiètent d’un abandon de souveraineté des Etats membres et d’un

cheminement caché vers un fédéralisme qui ne voudrait pas dire son nom.

Le parquet européen est comme bien des organes créés ces vingt

dernières années au sein de l’Union: en deçà de bien des ambitions et victime

de la recherche de l’unanimité ou de la majorité la plus large possible.

Il faut songer à ce qui s’écrivait, en son temps, sur EUROJUST ou

EUROPOL dont personne, aujourd’hui conteste l’utilité ou l’efficacité.

Tous ceux, et j’en suis, qui ont eu à connaître d’enquêtes

internationales ont ressenti ce besoin criant d’une capacité européenne

d’investigations et de poursuites.

Bien sûr, le parquet européen qui s’est aujourd’hui construit n’est pas

parfait et peut légitimement essuyer des critiques.

Mais il sera, comme toutes les autres agences européennes, ce qu’en

feront les femmes et les hommes qui, sur le terrain, sont confrontés à la lutte

contre les criminalités les plus graves.

Il n’est pas impossible que les événements dramatiques que l’Europe

connaît actuellement accélèrent l’extension du domaine de compétence du

futur parquet européen et pourquoi pas, comme l’a suggéré récemment notre

président de la République l’émergence d’un parquet européen anti-terroriste.

15

Proposition de Règlement du Conseil portant création du parquet européen

Conseil/2017/0255, art. 5. 16

Article 36 et s. du règlement.


Puisse se vérifier, une nouvelle fois, l’exhortation de Victor Hugo, en

1870, je cite:

“Etouffez toutes les haines, éloignez tous les ressentiments, soyez unis,

vous serez invincibles.17

”

17

Discours «Sauver Paris» prononcé par Victor Hugo le 5 septembre 1870.

PARCHETUL EUROPEAN

Jean-Claude Marin

Procuror general al Parchetului General

al Curții de Casație a Franței

Introducere

În acest an în care sărbătorim șaizeci de ani de la semnarea Tratatelor

de la Roma, în calitate de fondatori ai Comunității Europene, nu putem decât

să ne felicităm pentru traseul parcurs, începând cu sfârșitul celui de-al Doilea

Război Mondial, de către țările noastre din Europa, reunite în prezent în acest

frumos ansamblu care este ,,Uniunea Europeană”. După ce a învins ura

seculară și i-a reunit pe cei care erau despărțiți prin acel zid care o diviza în

Est și Vest, aceasta a putut să se afirme, în mod răspicat, ca un spațiu de

securitate, libertate și justiție.

În pofida concretizării visului fondatorilor săi, pentru marea

majoritate, Uniunea Europeană a ajuns de câțiva ani la un punct de cotitură în

istoria sa. Unii au criticat faptul că, începând cu Tratatul de la Maastricht,

aceasta nu a putut să găsească un nou avânt politic și un nou suflu mobilizator

pentru a reuni cele douăzeci și opt de națiuni ale noastre și pe cei aproximativ

cinci sute zece milioane de europeni. La această criză existențială, ba chiar

pentru unii criză de identitate, s-au adăugat întrebări legitime referitoare atât

la eficiența funcționării sale instituționale, pe care unii o consideră prea

tehnocratică, cât și la deficitul democratic, considerat de alții un rezultat al

arhitecturii complexe a mașinăriei europene.

Trebuie trecută sub tăcere ușurința cu care anumiți lideri naționali,

ignorând beneficiile, fac Europa responsabilă pentru toate relele și toate

dificultățile întâmpinate în prezent, degrevându-se astfel atât de ușor de

anumite eșecuri care le aparțin.

Europa nu mai visează, iar fenomenele recente de amploare privind

fluxurile migratorii fără precedent, fraudele considerabile în materie de bunuri

și servicii, fără a uita amenințarea teroristă omniprezentă, determină anumite

state membre să se refugieze în spatele propriilor frontiere și al propriilor

sisteme care asigură suveranitatea statului, unde dreptul penal și procedura

Studiu prezentat la Conferința cu tema „Parchetul European”, București, 3

noiembrie 2017 [a se vedea site-ul http://www.drept.unibuc.ro/Conferinta-Procurorului-

general-al-Frantei-privind-Parchetul-european-s490-ev572-ro.htm (accesat la 4 ianuarie

2018)]. Traducere din limba franceză: Andreea Mițco.

Parchetul European 413

penală ocupă un loc important, astfel încât proiectele europene din acest

domeniu au fost tardive si complexe.

Problema privind eficiența instituțională a Uniunii Europene a devenit

mult mai importantă, cu precădere în ultimii trei ani, odată cu apariția unei noi

forme de terorism care a lovit Europa în plin.

Barbaria și obscurantismul au devenit astfel stindardul unor indivizi,

adesea foarte tineri, sau a unor mici grupări recrutate chiar din orașele noastre,

care au fost capabile în câteva luni să răspândească haos și moarte. În acest

mod, de la Paris la Barcelona, de la Manchester la Bruxelles și de la Londra la

Nisa, pe lângă lumânările simbolice care s-au aprins în întreaga Europă în

amintirea victimelor, de asemenea, s-au ridicat și anumite voci în scopul de a

genera o reflectare concretă asupra mijloacelor de acțiune de care dispun

statele pentru a se proteja și a lupta mai eficient împotriva terorismului. Cu

alte cuvinte, ce instrument poate Europa să le ofere cetățenilor săi pentru a-i

proteja? Pentru a combate această criminalitate fără frontiere, s-a creat treptat

ideea unei structuri europene, alimentând o dezbatere cu privire la

compatibilitatea dintre un organ european de urmărire, în fapt un Parchet

European, și suveranitatea în materie penală a statelor membre.

În anul 2009, în partea care reinstituie Tratatul de la Roma din 1957,

devenit de acum înainte Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

(T.F.U.E.), Tratatul de la Lisabona a deschis, bineînțeles, prin intermediul art.

86, calea spre crearea Parchetului European, însă totul urma să fie definit, mai

exact structura, implicarea statelor membre, regulile procedurale, modalitățile

de urmărire și de judecată. Însă acest proiect profund inovator constituie, de

fapt, un rezultat temporar al unei construcții care, în ultimii douăzeci și patru

de ani, a creat o veritabilă comunitate judiciară europeană, în care fiecare

dintre progrese a contribuit treptat la creionarea a ceea ce ar putea sa fie un

adevărat Parchet European.

1. Construirea progresivă a unei adevărate comunități europene

1.1. Instituția magistraților de legătură

În anul 1993, Franța și Italia au luat o inițiativă majoră în vederea

facilitării cooperării judiciare dintre cele două țări, creând un schimb de

magistrați de legătură, instalați, în permanență, atât la ambasade, cât și la

ministerele de justiție.

Începând din acel moment, instituția, al cărei succes nu mai trebuie

demonstrat, s-a dezvoltat în mod considerabil, iar Franța, cu cei cincisprezece

magistrați de legătură pe care îi deține, dispune de cea mai densă rețea a

acestor protagoniști ai domeniului cooperării internaționale.


În acest moment, nu pot să nu menționez cooperarea extraordinară din

acești ultimi ani dintre Franța și România pe diferite teme, printre care se

numără criminalitatea organizată, datorită competenței și implicării

ireproșabile a magistraților români de legătură în Franța, Laura CEH și

Dragoș DUMITRU, dar și a magistraților francezi în Romania, Frédéric

TEILLET și Mona POPESCU. Ei sunt martorii exemplari ai importanței

acestei instituții.

În acest sens trebuie să reamintim acțiunile comune întreprinse

împreună în acești ultimi ani:

a) activitățile importante privind lupta împotriva rețelelor de trafic de

persoane, ale căror victime sunt minorii, în cadrul grupului de lucru

franco-român alcătuit din magistrați și polițiști;

b) deplasarea la Paris a unor polițiști români, în special în perioada

sărbătorilor de sfârșit de an, în scopul de a-i sprijini pe polițiștii francezi să

descopere și să combată mai eficient delincvența;

c) anihilarea unor rețele infracționale datorită unei cooperări judiciare

exemplare în materie penală.

Toate aceste exemple de cooperare bilaterală, încununată de succes și

încredere, au fost și sunt preambulul pentru ceea ce trebuie demarat la nivel

european și constituie, fără îndoială, elementele necesare pentru crearea unei

structuri ambițioase.

Tot astfel, mandatul european de arestare a marcat un alt punct de

reper important prin succesul obținut ca instrument de procedură penală

comun statelor membre ale Uniunii Europene.

1.2. Mandatul european de arestare

Mandatul european de arestare (MAE) constituie realmente una dintre

cele mai frumoase reușite ale spațiului judiciar european și, mai ales, primul

instrument bazat pe încrederea reciprocă între instituțiile judiciare ale statelor

membre ale Uniunii Europene, care le permite să evite mecanismul suspicios

al extrădării.

Instituirea unui mandat european de arestare a fost adoptată de către

Consiliu, prin Decizia-cadru din data de 13 iunie 2002, în urma impulsionării

speciale a Spaniei, care lupta în acea perioadă împotriva organizației teroriste

basce ,,ETA”.

Franța a transpus prevederile utile în legislația sa internă, prin

intermediul Legii din 9 martie 2004.

Pornind de la principiul conform căruia statele membre ale Uniunii

Europene reprezentau democrații atașate la realizările europene în domeniul

justiției și al garantării drepturilor fundamentale, care au atras în special

interzicerea pedepsei cu moartea, încrederea reciprocă a constituit noua


paradigmă pe care puteau să fie create noi modalități de cooperare judiciară în

materie penală.

Procedura de extrădare este anevoioasă și include două etape:

o etapă judiciară de control amănunțit atât în privința învinuirilor

care i se aduc persoanei pentru care statul solicitant a cerut arestarea, cât și a

modalităților de cumulare a acestor învinuiri;

o etapă politică în cursul căreia Guvernul stabilește actul juridic în

Franța, fiind vorba de un decret care să autorizeze și să permită executarea

materială a extrădării.

Hotărârile luate în cursul fiecăreia dintre cele două etape permit

exercitarea tuturor căilor de atac prevăzute de legea națională a statului

solicitat. În felul acesta, în Franța, o procedură de extrădare poate să dureze

optsprezece luni sau chiar mai mult înainte de a fi finalizată; acest termen a

fost de zece ani în cazul unuia dintre responsabilii atentatelor din Paris din

anul 1995, care se refugiase în Marea Britanie. Mai mult decât atât, ca o

dovadă a prevenirii și a lipsei de încredere în sistemele judiciare străine,

Franța, din punct de vedere istoric, nu își extrădează cetățenii.

Punerea în aplicare a mandatului european de arestare, prin

transformarea procedurii în una judiciară, a impus fiecărei autorități judiciare

naționale, ca autoritate judiciară care se ocupă de executare, să recunoască și

să execute cererea simplificată de predare a unei persoane, inclusiv al unui

cetățean al statului care se ocupă de executare, emisă de către autoritatea

judiciară dintr-un alt stat membru, ca autoritate judiciară care se ocupă de

emitere, în cadrul exercitării unor urmăriri penale sau al executării unei

pedepse ori a unei măsuri privative de libertate. Acest mecanism, bazat pe

principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală,

a revoluționat acțiunile, a accelerat, în mod considerabil, procedurile și a

exclus orice intervenție a puterii executive în dispozitiv.

Reamintim faptul că emiterea unui mandat european de arestare este

posibilă atunci când o persoană este bănuită de săvârșirea unei infracțiuni,

aparținând uneia dintre categoriile stabilite la nivelul Uniunii Europene,

pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de

siguranță cu o durata minimă de un an, ori atunci când o persoană a fost

condamnată definitiv la o pedeapsă cu închisoarea sau la o măsură de

siguranță cu o durată minimă de patru luni.

Executarea mandatului, care constă în predarea efectivă a persoanei

vizate de mandatul european de arestare, trebuie să se desfășoare, sub rezerva

conformității titlului și a respectării principiului proporționalității, în termen

de maximum nouăzeci de zile de la arestare, termenele stabilite fiind, de fapt,

de aproximativ paisprezece zile, în cazul în care persoana acceptă să fie


predată statului emitent, și de aproximativ șaizeci de zile, în cazul exercitării

căilor de atac.

Încă de la adoptarea sa, eficiența mandatului de arestare nu a trebuit să

fie probată. Ca dovadă, în decurs de zece ani, din 2005 până în 2014, numărul

mandatelor de arestare emise s-a dublat de la 6.900, în anul 2005, la 14.700,

în anul 2014. Această creștere exponențială a fost, deopotrivă, însoțită de

către o majorare semnificativă a numărului de persoane găsite și/sau arestate:

1.770 în anul 2005, 9.660 în anul 2014.

1.3. Eurojust

Un alt prag important în domeniul asistenței judiciare europene a fost

depășit, fără îndoială, prin crearea Eurojust-ului.

Instituit printr-o hotărâre a Consiliului din data de 28 februarie 2002,

principiul său a fost decis cu ocazia Consiliului European de la Tampere din

1999.

Unitatea de cooperare judiciară a Uniunii Europene, Eurojust are

sarcina de a consolida cooperarea judiciară între statele membre, care se

bazează pe trei axe principale:

a) să promoveze coordonarea acțiunii desfășurate de către autoritățile

judiciare privind anchetele și urmăririle inițiate în statele membre;

b) să îmbunătățească cooperarea între autoritățile competente din

statele membre, facilitând în special punerea în aplicare a asistenței judiciare

internaționale și executarea cererilor de extrădare;

c) să susțină autoritățile judiciare în plan logistic, în scopul de a

consolida eficiența anchetelor și a urmăririlor efectuate de către acestea.

Având în vedere succesele sale constante și în creștere, Eurojust a

devenit în cincisprezece ani un pion esențial în domeniul cooperării judiciare

din Europa.

Cu ocazia creării sale, Eurojust a constituit, în mod paradoxal, un

compromis între susținătorii unui Parchet European, care au văzut în aceasta

un prim pas către crearea sa, și opozanții săi, care, dimpotrivă, au văzut în

fondarea sa o alternativă de natură să permită îndepărtarea perspectivei

privind crearea unui Minister Public European.

Simbol al dinamismului, trebuie, în cele din urmă, să precizăm faptul

că, începând cu data de 1 ianuarie 2004, Eurojust a înregistrat 2.939 de

mandate europene de arestare, în cadrul dosarelor în care a fost sesizat.

Atentatele teroriste comise în Europa, începând cu anul 2015, au pus în

evidență rolul esențial al Eurojust, în calitate de intermediar în privința

cooperării, a platformei pentru schimbul de informații între instanțele statelor

membre și a centrului operațional de întâlnire a magistraților de teren.


Toate aceste elemente, mandatul de arestare și Eurojust, arată faptul că

se concretizează, în mod progresiv, un spațiu judiciar european, în care

Parchetul European constituie viitoarea etapă.

1.4. Hotărârea europeană de investigare

Pentru a încheia această primă parte, vă rog să îmi permiteți să spun

câteva cuvinte despre foarte recenta hotărâre europeană de investigare, care

constituie cu siguranță un alt succes pentru punerea în valoare a spațiului

judiciar european și care participă, de asemenea, pe durata procesului de

creare a Parchetului European, la o îmbunătățire semnificativă a cooperării

judiciare în Europa.

Hotărârea europeană de investigare a fost definită, prin Directiva

2014/41/UE, ca fiind o hotărâre judiciară emisă sau validată de către o

autoritate judiciară a unui stat membru (denumit stat emitent), în scopul

executării uneia sau a mai multor măsuri de investigare specifice într-un alt

stat membru (denumit stat executant), vizând obținerea probelor. Ea poate fi

emisă și în scopul obținerii unor probe aflate deja în posesia statului

executant.

Crearea sa coincide cu adoptarea programului de la Stockholm de

către Consiliul European, la data de 11 noiembrie 2009, care a formulat o

serie de critici la adresa regimului fragmentar de reglementare a transferului

de probe. Aceasta vizează, de fapt, să unifice un drept de asistență judiciară în

materie penală în cadrul Uniunii Europene, până atunci fragmentat și, uneori,

complex, pe baza principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor

judecătorești, fundamentul noțiunii de spațiu judiciar european.

Hotărârea europeană de investigare trebuie emisă sau validată de către

o autoritate judiciară dintr-un stat membru, în scopul de a executa una sau mai

multe măsuri de investigare într-un alt stat membru.

Directiva din data de 3 aprilie 2014 are grijă să specifice faptul că

hotărârea europeană de investigare poate să fie emisă în cadrul procedurilor

inițiate de către autoritățile administrative, referitoare la fapte care sunt

pedepsite în conformitate cu legislația statului emitent în ceea ce privește

încălcarea normelor de drept, și atunci când hotărârea poate genera un recurs

la o instanță competentă, în special în materie penală1. De exemplu, cazul

evaziunii fiscale în care ancheta este realizată de către o autoritate

administrativă, însă poate conduce la o procedură penală. În egală măsură,

aceasta le lasă statelor membre un anumit spațiu de adaptare. În acest mod,

statele pot să hotărască ca o hotărâre europeană de investigare să nu fie emisă

1 Directiva 2014/41/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din 3

aprilie 2014 privind hotărârea europeană de investigare în materie penală, art. 4.


de către o autoritate judiciară, ci doar să fie validată de către aceasta. Este

cazul țărilor în care serviciile de poliție judiciară emit această hotărâre.

Formularul existent în anexa A la Directiva 2014/41/UE din 3 aprilie

2014 constituie singura formalitate care trebuie îndeplinită. După ce este

completat, acesta este trimis autorităților competente din statul executant.

Această cerință se aplică tuturor statelor emitente.

În conformitate cu normele comune statelor care au adoptat

mecanismul hotărârii europene de investigare, Directiva 2014/41/UE impune,

de asemenea, ca hotărârea de investigare să fie executată conform legislației

din statul străin executant, însă statul emitent are posibilitatea de a solicita

respectarea unor formalități mai stricte decât cele impuse de către această

directivă, atât timp cât respectă regulile sale procedurale.

Statului executant îi poate fi solicitat orice act de investigare prevăzut

de o legislație națională. În acest sens, trebuie remarcat faptul că Directiva

sus-menționată apără suveranitatea statului executant care are posibilitatea de

a respinge cererea de anchetă, în cazul în care aceasta riscă să afecteze

interesele sale naționale esențiale în materie de siguranță sau în cazul în care

apare un obstacol în ceea ce privește imunitatea. Din momentul primirii sale,

autoritatea judiciară a statului solicitat are la dispoziție treizeci de zile pentru

a face cunoscută poziția sa referitoare la executarea hotărârii europene de

investigare sau la refuzul privind executarea acesteia. În cazul unei acceptări,

executarea hotărârii va avea loc cel târziu în termen de nouăzeci de zile de la

recunoașterea sa.

Predarea proceselor-verbale, a obiectelor confiscate, precum și a

dovezilor strânse în cursul executării hotărârii de investigare are loc în

principiu ,,fără întârzieri nejustificate”2.

În cele din urmă, directiva sus-menționată prevede faptul că

respectivul cost pentru executarea cererilor de asistență trebuie suportat, în

principiu, de către statul executant.

Fără a expune integral prevederile referitoare la punerea în aplicare a

acestei hotărâri (de investigare), constatăm faptul că acest nou act de

investigare nu numai că va eficientiza în mod considerabil anchetele

transnaționale, dar se înscrie în egală măsură în linia dreaptă a unei extinderi a

competențelor în materie penală.

Directiva privind hotărârea europeană de investigare a intrat în vigoare

la 22 mai 2017. Dacă nu dispunem de cifre foarte convingătoare din cauza

acestei date recente, putem să precizăm faptul că în prezent șapte țări dintre

2 Idem, art. 13 alin. (1).


cele douăzeci și opt de state membre folosesc hotărârea europeană de

investigare (Franța, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Anglia).

Dacă nu mă înșel, cred că și România va fi unul dintre următoarele

state care va pune în aplicare directiva sus-menționată.

1.5. Alte instrumente ar necesita dezbateri ample, dar m-aș rezuma

doar la a cita două dintre acestea care au intrat în prezent în deprinderile

europene: corelarea cazierelor judiciare și echipele comune de anchetă atât de

utile în special cu ocazia atentatelor comise în Franța și Belgia. Toate aceste

instrumente care constituie tot atâția precursori și martori ai unei coeziuni a

justițiilor europene, pentru că sunt esențiale, utile și eficiente, reprezintă

instrumente de cooperare.

Odată cu Parchetul European a mai fost depășită o altă etapă: departe

de a fi un organ al Uniunii Europene care favorizează raporturile dintre

sistemele judiciare ale statelor membre, acesta este un organ al Uniunii

Europene însărcinat cu Ministerul Public European.

2. Parchetul European

Ideea unui Parchet European nu este nouă. Parlamentul European a

dezvoltat această idee încă de la mijlocul anilor ʾ90, bazându-se pe un studiu

aprofundat: ,,Corpus Juris3, conținând dispoziții penale pentru protejarea

intereselor financiare ale Uniunii”.

Raționamentul era următorul: fraudele care afectează interesele

financiare ale Uniunii Europene constituie o pierdere considerabilă pentru

bugetul său. Aceste fraude au adesea un caracter penal și transnațional și,

pentru a fi combătute în mod eficient, este necesară o abordare europeană

coordonată.

În anul 2001, Comisia publica o Carte verde4 care aborda în special

crearea unui procuror european, pe baza criticilor emise de către numeroși

practicieni, magistrați, polițiști sau avocați cu privire la handicapul constituit

de limitările spațiilor judiciare naționale în fata unei criminalități economice

și financiare organizate în esență de factură transnațională.

De la apelul de la Geneva, lansat la 1 octombrie 1996, la declarația de

la Trèves din 15 septembrie 2001, în favoarea unei relansări a subiectului

privind procurorul european din perspectiva unei extinderi a Uniunii

Europene, trecând prin manifestul de la Strasbourg din 20 octombrie 2000,

3 Corpus Juris, conținând dispoziții penale pentru protejarea intereselor financiare

ale Uniunii Europene, Economica, 1999. 4 Cartea verde privind protecția în materie penală a intereselor financiare comunitare

și crearea unui Procuror european, 11 decembrie 2001.


acest subiect a fost abordat de către structurile judiciare din mai multe state

membre.

În contextul unor riscuri teroriste deosebit de ridicate, în afara cercului

restrâns al politicienilor și al profesioniștilor din domeniul juridic, cetățenii

europeni își puneau întrebări cu privire la absența unui organism european de

combatere a acestei criminalități aparte.

Astfel, instituirea Parchetului European, a cărui creare este validă în

prezent și va trebui să fie demarată în anul 2020, constituie rezultatul unei

reflecții lungi asupra creării unor instrumente care ar putea consolida lupta

împotriva unei criminalități transfrontaliere care profită de eliminarea

granițelor și de libera circulație a mărfurilor și a persoanelor.

2.1. Adoptarea Parchetului European: de la lipsa unanimității la

consensul larg privind cooperarea consolidată

Începând cu Tratatul de la Lisabona din anul 2009, crearea unui

Parchet European este, așa cum am menționat deja, consemnată în Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene, al cărui art. 86 prevede, după cum

urmează: ,,Pentru a combate infracțiunile care afectează interesele financiare

ale Uniunii, hotărând prin anumite reglementări în conformitate cu o

procedură legislativă specială, Consiliul poate să înființeze un Parchet

European pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate după

aprobarea Parlamentului European”. Pe baza acestor prevederi, la 17 iulie

2013, crearea sa a constituit obiectul unei propuneri de reglementare din

partea Comisiei Europene, inspirată în mare parte de către OLAF (Oficiul

European de Luptă Antifraudă), care preconiza înființarea unui Parchet

European centralizat, condus de către un singur procuror european, având

competență exclusivă în domeniul apărării intereselor financiare ale Uniunii

Europene. Acest proiect a contrariat numeroase state membre care au

considerat că nu ținea cont de atribuțiile lor suverane în materie penală și

neglija diferențele importante dintre sistemele lor procedurale, în special în

ceea ce privește admisibilitatea probelor și a unor garanții interne pentru o

investigație corectă. Confruntată cu aceste reticențe, Franța a susținut un al

doilea model care a constat în crearea unui Parchet colegial, având o

competență împărțită, model care va fi ales în cele din urmă, după numeroase

medieri.

În plus, negocierile s-au blocat mult timp pe tema zonei de competență

a Parchetului European și, în special, pe includerea sau neincluderea fraudelor

privind TVA-ul comunitar.

După numeroase discuții interminabile purtate în vederea diminuării

dezacordurilor unor state membre, printre care se numărau Polonia, Ungaria,

Olanda și Suedia, bazate pe problema suveranității lor, Franța și Germania au


depus la sfârșitul anului 2016 o propunere de cooperare consolidată, pe fondul

constatării lipsei de unanimitate. Dispozițiile art. 86 din Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene (TFUE)5 prevăd, de fapt, un număr minim de

nouă state membre pentru a putea pune în aplicare această cooperare

consolidată.

La data de 3 aprilie 2017, șaisprezece state membre și-au făcut

cunoscută în mod oficial intenția de a lansa o cooperare consolidată prin

trimiterea unei scrisori la Consiliu, în scopul de a permite deschiderea de

schimburi pe baza textului de compromis al Proiectului de reglementare

privind instituirea Parchetului European din data de 31 ianuarie 2017 (în

continuare reglementare). Două luni mai târziu, la 8 iunie 2017, adăugarea

altor patru state, Letonia, Estonia, Austria și Italia, a majorat la douăzeci

numărul statelor membre care au ajuns la un acord politic privind modalitățile

de creare a unui Parchet European, aprobat la 5 octombrie 2017 de către

Parlamentul European. Încheierea acestei perioade de elaborare a avut loc în

cele din urmă la ultimul Consiliu pentru justiție și afaceri interne din data de

12 octombrie 2017, în care miniștrii de justiție ai Uniunii Europene au adoptat

Regulamentul privind crearea Parchetului European. Prin urmare, douăzeci de

state membre, printre care se numără Franța și România. Crearea Parchetului

European reprezintă un progres considerabil în consolidarea spațiului judiciar

comun.

Este necesară o remarcă preliminară: art. 86 TFUE prevede faptul că:

,,Parchetul European este competent să îi cerceteze, să îi urmărească și să îi

dea în judecată, dacă este cazul, în colaborare cu Europol, pe autorii și pe

complicii infracțiunilor care afectează interesele financiare ale Uniunii

Europene, așa cum sunt stabilite prin reglementarea prevăzută la alineatul

(1). Acesta exercită acțiunea publică referitoare la aceste infracțiuni în fața

jurisdicțiilor competente ale statelor membre”.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a intenționat să creeze

un Minister Public de tip continental mai degrabă decât unul anglo-saxon, mai

exact un Minister Public cu drepturi depline, de la începutul investigației până

la rezultatul final ședinței de judecată.

Într-o primă fază, Parchetul European va avea competența de a-i

urmări pe autorii unor fraude grave la adresa intereselor financiare ale Uniunii

Europene (fraude în materie de TVA, deturnarea unor subvenții europene,

5 Articolul 86 TFUE:

,,În cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc să

stabilească o cooperare consolidată, prevăzută de articolul 20 alineatul (2) din TFUE și de

articolul 329 alineatul (1) din TFUE, se consideră că aceasta este acordată și se aplică

prevederile privind cooperarea consolidată.”


corupția unor funcționari europeni etc.), însă competența va putea să fie

extinsă pe viitor la lupta împotriva terorismului și a crimei organizate6, așa

cum a dorit recent președintele Republicii Franceze.

2.2. Structura Parchetului European Instalat în Luxemburg în ultimul trimestru al anului 2020, Parchetul

European, un organism independent al Uniunii Europene, cu personalitate

juridică, va fi compus pe două niveluri:

Un nivel central format dintr-un birou central, alcătuit din Colegiu,

Camerele permanente, șeful Parchetului European, cei doi adjuncți ai săi, cei

douăzeci de procurori europeni și directorul administrativ.

Articolul 8 din regulament prevede faptul că respectivul colegiu este

format din șeful Parchetului European, care îl prezidează, și un procuror

european pentru fiecare stat membru participant.

Colegiul este responsabil cu monitorizarea activității generale a

Parchetului European și cu definirea opțiunilor strategice ale acestuia din

urmă.

Este de datoria colegiului să creeze, la propunerea șefului Parchetului,

camere permanente în raport cu necesitățile activităților.

Camerele permanente sunt prezidate de către șeful Parchetului

European, de către unul dintre cei doi adjuncți ai săi sau de către un procuror

european și includ doi procurori europeni. Acestea controlează și conduc

anchetele și urmăririle efectuate de către procurorii europeni delegați și

coordonează anchetele și urmăririle transfrontaliere. Ele au competența de a

lua hotărâri cu privire la soarta investigațiilor, a urmăririlor sau a clasării, dar

și de a lua hotărâri cu privire la abordarea unei cauze printr-o procedură

simplificată sau la trimiterea acesteia unei autorități naționale competente.

De asemenea, o cameră permanentă îi poate impune unui procuror

european delegat să declanșeze o anchetă sau să își asume competența

Parchetului European pentru a conduce o anchetă în derulare la nivel național.

Trebuie precizat faptul că respectiva competență a Parchetului

European în materie de încălcare a intereselor financiare ale Uniunii Europene

ar trebui să primeze asupra cererilor de competența națională, în conformitate

cu considerentul 51 din expunerea de motive la regulament.

6 Articolul 86 alin. (4) TFUE:

,,Consiliul European poate, în mod simultan sau ulterior, să adopte o hotărâre care

să modifice alineatul (1), în scopul de a extinde atribuțiile Parchetului European în lupta

împotriva infracțiunilor grave de dimensiune transfrontalieră, și care să modifice alineatul

(2) referitor la autorii și complicii unor infracțiuni grave care afectează mai multe state

membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate după aprobarea Parlamentului

European și după consultarea Comisiei.”


Parchetul European va funcționa ca un organism unic pentru toate

statele membre participante. Această entitate, a cărei independență va fi

garantată, va fi îndrumată să acționeze în interesul Uniunii Europene și nici nu

va solicita, nici nu va accepta instrucțiuni din partea instituțiilor Uniunii

Europene sau a autorităților naționale.

Cu toate acestea, Parchetul European va trebui să își prezinte

activitățile Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene,

întocmind un raport anual care va fi trimis și Parlamentelor naționale.

În ceea ce privește șeful Parchetului European, o atenție deosebită a

fost acordată garantării competențelor și independenței sale prin definirea unei

proceduri care să solicite numirea. Numit concomitent și de comun acord de

către Parlamentul European și Consiliu, pe o durată de șapte ani care nu poate

să fie reînnoită, acesta va fi ales din rândul candidaților, al membrilor activi

din cadrul unui Minister Public sau al unui organism judiciar al unui stat

membru și va trebui să prezinte o experiență care să garanteze nivelul de

excelență al competențelor sale.

Procedura de selectare se bazează pe un apel deschis la candidaturi,

publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, urmat de întocmirea, de către

un comitet de selecție, a unei liste restrânse cu candidații calificați, aceasta

fiind prezentată Parlamentului European și Consiliului. Din comitetul de

selectare vor face parte douăsprezece personalități alese din rândul foștilor

membri ai Curții de Justiție a Uniunii Europene și ai Curții de Conturi a

Uniunii Europene, din rândul foștilor membri naționali ai Eurojust, al

membrilor instanțelor naționale supreme, al procurorilor de rang înalt și al

avocaților cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către

Parlamentul European.

Șeful Parchetului European poate fi concediat de către Curtea de

Justiție a Uniunii Europene în cazul în care nu poate să își îndeplinească

atribuțiile sau în cazul săvârșirii unor abateri grave.

Cei doi procurori adjuncți ai șefului Parchetului European sunt aleși

de către colegiu, din rândul procurorilor europeni. Mandatul lor de trei ani

poate fi reînnoit, dar nu poate să-l depășească pe cel de procuror european.

Fiecare procuror european, unul pentru fiecare stat membru, este

numit de către Consiliu, pe baza unei liste cu trei nume întocmite de către

fiecare stat membru și după avizul comitetului de selectare compus din cele

douăsprezece personalități, deja menționat. Candidații propuși trebuie să fie

membri activi ai unui Minister Public sau ai unei autorități judiciare, să ofere

garanții de independență și să poată exercita cele mai înalte funcții din cadrul

Ministerului Public sau al sistemului judiciar din țara lor.


Mai există și un nivel descentralizat format din procurorii europeni

delegați, stabiliți în statele membre. Chiar dacă numărul acestor procurori

delegați rămâne la latitudinea statelor, va trebui să existe cel puțin doi pentru

fiecare stat7. Acești procurori vor putea să-și exercite funcțiile de procurori

naționali în paralel cu misiunile lor europene, însă va trebui să fie complet

independenți de autoritățile naționale de urmărire atunci când vor interveni în

cadrul Parchetului European.

În pofida atribuțiilor europene pe care le dețin, procurorii europeni

delegați vor fi desemnați conform statutului de către autoritățile naționale și

numiți de către Consiliu, acesta putând să refuze numirea unui procuror

delegat care nu prezintă garanțiile de independență și de competență incluse în

regulament.

Această funcție dublă, impusă probabil de volumul inițial scăzut de

dosare care țineau de competența Parchetului European, ridică semne de

întrebare cu privire la posibilele conflicte de loialitate cu care acești procurori

europeni delegați s-ar putea confrunta.

2.3. Modul de funcționare a Parchetului European

2.3.1. Competența Parchetului European În conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

Parchetul European este competent să îi cerceteze, să îi urmărească și,

eventual, să îi trimită în judecată pe autorii și complicii unor infracțiuni care

au afectat interesele financiare ale Uniunii Europene, săvârșite pe teritoriul

unuia sau mai multor state membre. Acesta exercită acțiunea publică

referitoare la asemenea infracțiuni în fata jurisdicțiilor competente ale statelor

membre, aspect deja prezentat. Domeniul său de competență acoperă

comportamentele frauduloase care afectează cheltuielile, încasările și activele,

comise în detrimentul bugetului general al Uniunii Europene, cum ar fi

corupția sau fraudarea transfrontalieră a TVA-ului. Astfel, Parchetul

European va avea competența de a face investigații, în mod eficient, cu privire

la infracțiunile care afectează bugetul Uniunii Europene și la fraudele privind

TVA-ul, ca de exemplu:

– fraudele care implică fonduri ale Uniunii Europene în valoare de

peste 10.000 euro8;

7 Articolul 12-2 din regulamentul din 31 ianuarie 2017.

8 Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European

2017/0255, art. 20 alin. (2):

,,În cazul în care suma prejudiciului pe care o infracțiune penală prevăzută în

articolul 17 l-a cauzat sau poate să îl cauzeze intereselor financiare ale Uniunii nu depășește

valoarea de 10.000 euro, Parchetul European nu își poate exercita competența decât în

condițiile în care:


– fraudele transfrontaliere privind TVA-ul cu o valoare minimă de

zece milioane euro9.

În cele din urmă, art. 28 bis10

din regulamentul din 31 ianuarie 2017

prevede următoarele:

– în cazul infracțiunilor care produc un prejudiciu mai mic de 100.000

euro, Colegiul poate să dispună, când nu este necesar să deschidă o anchetă la

nivelul Uniunii, repartizarea cauzei, prin intermediul Camerelor permanente,

la autoritățile naționale, în scopul de a optimiza eficiența anchetei.

De asemenea, intră în competența Parchetului European să fie

informat cu privire la infracțiunile conexe legate ,,în mod indisolubil” de

infracțiunile principale și preponderente pentru care acesta își exercită

competența sa naturală11

. Rămâne în sarcina jurisprudenței să interpreteze

acest criteriu foarte restrictiv de extindere a competenței Parchetului

European, din momentul în care acesta din urmă va putea, având în vedere

anumite fapte care nu au constituit obiectul sesizării sale, dar care au pregătit,

însoțit sau urmat, în mod necesar, pe cele investigate, să își însușească

infracțiunile care țin, în principiu, de competența exclusivă a jurisdicțiilor

naționale.

În fine, faptul că încălcările frauduloase ale intereselor financiare ale

Uniunii Europene au fost săvârșite în afara teritoriului Uniunii nu va constitui

un obstacol în activitatea Parchetului European.

2.3.2. Modul de exercitare a competențelor Parchetului European

a) repercusiunile dosarului la nivelul Uniunii sunt de natură să impună efectuarea

unei anchete de către Parchetul European sau

b) funcționarii ori alți agenți ai Uniunii Europene sau membri ai instituțiilor ar

putea să fie bănuiți de comiterea infracțiunii.” 9 Comisia Europeană – Comunicat de presă: Comisia salută hotărârea adoptată de

douăzeci de state membre privind înființarea Parchetului European – Bruxelles, 8 iunie 2017. 10

Articolul 28 bis:

,,Dacă, în cazul unei infracțiuni care a cauzat sau poate să cauzeze intereselor

financiare ale Uniunii un prejudiciu mai mic de 100.000 euro, Colegiul consideră, având în

vedere gravitatea infracțiunii sau complexitatea procedurii într-o cauză specifică, că nu este

necesar să deschidă o anchetă sau să demareze urmăriri la nivelul Uniunii și că o repartizare

ar contribui la eficientizarea anchetei sau a urmăririlor, acesta formulează, în conformitate

cu articolul 8 alineatul (2), orientări generale care să permită Camerelor permanente să

trimită o cauză autorităților naționale competente.” 11

Articolul 17-2:

,,De asemenea, Parchetul European este competent cu privire la orice altă

infracțiune penală legată în mod indisolubil de un comportament infracțional care intră sub

incidența alineatului (1) al acestui articol. Competența privind astfel de infracțiuni penale nu

poate să fie exercitată decât in conformitate cu articolul 20 alineatul (3).”


În ceea ce privește demararea anchetelor, procurorul european sau

procurorii europeni delegați care acționează în numele său vor deschide o

anchetă printr-o hotărâre scrisă, dacă există motive rezonabile să se creadă că

o infracțiune care ține de competența Parchetului European este sau a fost

comisă.

Dacă nu va fi sesizat niciun procuror delegat, o Cameră permanentă îl

va desemna pe procurorul delegat responsabil cu ancheta.

Atunci când ancheta va fi demarată de către procurorul european,

acesta va repartiza cauza, prin intermediul unei Camere permanente, unui

procuror european delegat, cu excepția cazului în care el dorește să efectueze

singur ancheta, hotărâre care va trebui să fie avizată de către Camera

permanentă competentă.

În orice caz, în afara controlului efectuat personal de către șeful

Parchetului European, Camera permanentă îl va desemna pe unul dintre

membrii săi pentru a monitoriza îndeaproape derularea anchetei, iar acesta va

furniza instrucțiunile necesare procurorilor europeni delegați, ale căror

activități le va coordona. Acești procurori delegați vor lucra, în mod direct,

sub autoritatea sa, în ceea ce privește infracțiunile care țin de competența

Parchetului European, continuând să facă parte integrantă din sistemul

judiciar al statului membru de care aparțin.

Procurorul european delegat va putea fie să efectueze actele de

investigare necesare, fie să delege autorităților naționale executarea acestora.

Astfel, adesea, actele de investigare vor fi executate de către autoritățile

naționale responsabile de aplicarea legii, acestea acționând conform

instrucțiunilor Parchetului European. Regulamentul dispune, după cum

urmează: ,,Actele de procedură ale Parchetului European care sunt destinate

să producă efecte juridice în raport cu terțe persoane sunt supuse controlului

jurisdicțiilor naționale competente, în conformitate cu cerințele și procedurile

prevăzute de legislația națională”12

.

Procurorul delegat va putea, atunci când pedeapsa maximă suportată

de către autorii faptelor investigate depășește un anumit prag, să dispună, din

proprie inițiativă, măsuri de percheziție, de confiscare, de blocare a produsului

infracțiunilor etc. De asemenea, acesta va putea să apeleze la competențele

altor procurori europeni delegați, în cazul unor investigații transfrontaliere. În

mod similar, autoritățile naționale, fără a împiedica investigația, pot lua orice

măsură urgentă necesară pentru a garanta succesul anchetei, în special în ceea

ce privește privarea sau restrângerea libertății.

12

Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European

2017/0255, art. 36.


În plus, jurisdicțiile naționale vor rămâne libere să sesizeze Curtea de

Justiție a Uniunii Europene în legătură cu întrebările preliminare privitoare la

interpretarea sau validitatea dispozițiilor legale ale Uniunii Europene cu

referire la controlul jurisdicțional al actelor de investigare și de urmărire,

adoptate de către Parchetul European13

.

2.3.3. Respectarea drepturilor fundamentale

În mod firesc, Parchetul European va trebui să garanteze respectarea

statului de drept în toate etapele investigațiilor și urmăririlor, în special

drepturile consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

la care se adaugă drepturile prevăzute în legislația Uniunii Europene14

.

În cele din urmă, investigațiile și urmăririle efectuate de către

Parchetul European vor trebui să fie ghidate de principiile proporționalității,

imparțialității și corectitudinii față de suspect sau de persoana urmărită. Acest

demers include obligația de a căuta ,,toate dovezile pertinente, atât

incriminatoare, cât și dezincriminatoare”15

.

În plus, regulamentul conține numeroase dispoziții în materie de

protecție a datelor cu caracter personal16

, privitoare la privilegii și imunități, la

statutul personalului Parchetului European, dispoziții prea ample pentru a fi

amintite aici.

De asemenea, alte prevederi importante reglementează raporturile

dintre Parchetul European și celelalte agenții europene, precum Eurojust,

Europol sau OLAF.

Concluzii

După cum am menționat la începutul acestei dezbateri, Parchetul

European, care va fi lansat la Luxemburg în anul 2020, constituie rezultatul

unui parcurs lung și dificil. Unii îl consideră foarte complex și, la final, prea

puțin eficient, iar alții se îngrijorează din cauza unei renunțări la suveranitatea

13

Ibidem. 14

În special Directiva 2010/64/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului

din data de 20 octombrie 2010 referitoare la dreptul la interpretare și traducere în cadrul

procedurilor penale, Directiva 2012/13/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului

din data de 22 mai 2012 referitoare la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și

Directiva 2013/48/UE aparținând Parlamentului European și Consiliului din data de 23

octombrie 2013 referitoare la dreptul de acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și la

dreptul de a comunica după arestare. 15

Propunerea de Regulament al Consiliului privind instituirea Parchetului European

2017/0255, art. 5. 16

Art. 36 și urm. din regulament.


statelor membre și a unei îndreptări disimulate înspre federalism, al cărui

nume nu ar vrea sa îl rostească.

Parchetul European este la fel ca multe alte organisme create în ultimii

douăzeci de ani în cadrul Uniunii Europene: mult mai puțin ambițios și

victima căutării unanimității sau a majorității cât mai extinse cu putință.

Trebuie să ne gândim la ceea ce se scria, cândva, despre Eurojust sau

Europol, a căror utilitate sau eficiență nu o contestă nimeni în prezent.

Toți aceia, din rândul cărora fac și eu parte, care s-au ocupat de

investigații internaționale, au resimțit această nevoie stringentă a unei

capacități europene de investigare și de urmărire.

Bineînțeles că Parchetul European care a fost constituit în prezent nu

este perfect și poate să fie, în mod legitim, criticat. Însă acesta va deveni, la

fel ca toate celelalte agenții europene, rezultatul activității femeilor și

bărbaților care se vor confrunta pe teren cu lupta împotriva celor mai grave

infracțiuni.

Nu este imposibil ca evenimentele dramatice cu care Europa se

confruntă în prezent să accelereze extinderea domeniului de competență al

viitorului Parchet European și de ce nu, așa cum a sugerat recent președintele

Republicii noastre, apariția unui Parchet European care să combată terorismul.

Se poate confirma încă o dată îndemnul lui Victor Hugo din 1870, pe

care îl citez:

,,Reprimați orice ură, îndepărtați orice resentiment, fiți uniți, veți fi

invincibili.”17

NOTA REDACȚIEI

La data de 20 noiembrie 201718

, a intrat în vigoare Regulamentul (UE)

2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei

forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului

European (EPPO)19

, pe care îl redăm parțial, pentru informarea cititorilor:

17

Discursul lui Victor Hugo, ,,Salvați Parisul”, din 5 septembrie 1870. 18

A se vedea site-ul https://www.juridice.ro/544392/regulamentul-ue-20171939-de-

punere-in-aplicare-a-unei-forme-de-cooperare-consolidata-in-ceea-ce-priveste-instituirea-

parchetului-european.html (accesat la 5 ianuarie 2018). 19

Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L 283/1 din data de 31

octombrie 2017; disponibil pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/legal-

content/RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.L_.2017.283.01.0001.01.RON&toc=OJ:L:2017:283:TOC

(accesat la 5 ianuarie 2018).


<<REGULAMENTUL (UE) 2017/1939 AL CONSILIULUI

din 12 octombrie 2017

de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce

privește instituirea Parchetului European (EPPO)

[…]

CAPITOLUL II

INSTITUIREA, ATRIBUȚIILE ȘI PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE EPPO

Articolul 3

Instituire

(1) EPPO este instituit ca organ al Uniunii.

(2) EPPO are personalitate juridică.

(3) EPPO cooperează cu Eurojust și se bazează pe sprijinul Eurojust în

conformitate cu articolul 100.

Articolul 4

Atribuții

EPPO are competența de a investiga, de a urmări penal și de a trimite în

judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare

ale Uniunii [prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371 și stabilite în prezentul

regulament] și pe complicii acestora. În acest sens, EPPO desfășoară

investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică

în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea

cazului.

Articolul 5

Principiile de bază ale activităților

(1) EPPO se asigură că activitățile sale respectă drepturile consacrate în

Cartă.

(2) EPPO este obligat să respecte principiile statului de drept și

proporționalității în toate activitățile sale.

(3) Investigațiile și urmăririle penale desfășurate în numele EPPO sunt

reglementate de prezentul regulament. Dreptul intern se aplică în măsura în

care un aspect nu este reglementat de prezentul regulament. Dacă prezentul

regulament nu prevede altfel, dreptul intern aplicabil este dreptul statului

membru al cărui procuror european delegat instrumentează cazul în

conformitate cu articolul 13 alineatul (1). Atunci când un aspect este

reglementat atât de dreptul intern, cât și de prezentul regulament, prevalează

acesta din urmă.

(4) EPPO își desfășoară investigațiile în mod imparțial și caută toate probele

relevante, atât incriminatoare, cât și dezincriminatoare.

(5) EPPO inițiază și desfășoară investigațiile fără întârzieri nejustificate.


(6) Autoritățile naționale competente asistă și sprijină în mod activ

investigațiile și urmăririle penale desfășurate de EPPO. Orice acțiune,

politică sau procedură în temeiul prezentului regulament se orientează după

principiul cooperării loiale.

Articolul 6

Independență și răspundere

(1) EPPO este independent. Procurorul-șef european, procurorii-șefi

europeni adjuncți, procurorii europeni, procurorii europeni delegați,

directorul administrativ, precum și personalul EPPO acționează în interesul

Uniunii în ansamblu, astfel cum este definit prin lege, nu solicită și nu

acceptă instrucțiuni de la nicio persoană din afara EPPO, de la niciun stat

membru al Uniunii Europene sau instituție, organ, oficiu sau agenție a

Uniunii în exercitarea atribuțiilor care le revin în temeiul prezentului

regulament. Statele membre ale Uniunii Europene și instituțiile, organele,

oficiile și agențiile Uniunii respectă independența EPPO și nu încearcă să îl

influențeze în exercitarea atribuțiilor sale.

(2) EPPO răspunde în fața Parlamentului European, a Consiliului și a

Comisiei pentru activitățile sale generale și prezintă rapoarte anuale în

conformitate cu articolul 7.

Articolul 7

Raportare

(1) În fiecare an, EPPO elaborează și pune la dispoziție public un raport

anual privind activitățile sale generale, în limbile oficiale ale instituțiilor

Uniunii. Acesta transmite raportul Parlamentului European și parlamentelor

naționale, precum și Consiliului și Comisiei.

(2) Procurorul-șef european se prezintă o dată pe an în fața Parlamentului

European și a Consiliului, precum și în fața parlamentelor naționale ale

statelor membre la cererea acestora, pentru a raporta cu privire la

activitățile generale ale EPPO, fără a aduce atingere obligației EPPO de

discreție și de confidențialitate în ceea ce privește cazurile individuale și

datele cu caracter personal. Procurorul-șef european poate fi înlocuit de unul

dintre procurorii-șefi europeni adjuncți la audierile organizate de către

parlamentele naționale.

CAPITOLUL III

STATUTUL, STRUCTURA ȘI ORGANIZAREA EPPO

SECȚIUNEA 1

Statutul și structura EPPO

Articolul 8

Structura EPPO


(1) EPPO este un organ indivizibil al Uniunii, care funcționează ca un

parchet unic cu o structură descentralizată.

(2) EPPO este organizat la nivel central și la nivel descentralizat.

(3) Nivelul central este reprezentat de un parchet central situat la sediul

EPPO. Parchetul central este alcătuit din colegiu, camerele permanente,

procurorul-șef european, procurorii-șefi europeni adjuncți, procurorii

europeni și directorul administrativ.

(4) Nivelul descentralizat este alcătuit din procurori europeni delegați situați

în statele membre.

(5) Parchetul central și procurorii europeni delegați sunt asistați de

personalul EPPO în îndeplinirea sarcinilor lor în temeiul prezentului

regulament.

Articolul 9

Colegiul

(1) Colegiul EPPO este alcătuit din procurorul-șef european și din câte un

procuror european pentru fiecare stat membru. Procurorul-șef european

prezidează reuniunile colegiului și răspunde de pregătirea acestora.

(2) Colegiul se reunește periodic și este responsabil de controlul general al

activităților EPPO. Acesta ia decizii privind chestiuni strategice și chestiuni

generale derivate din cazuri individuale, în special pentru a asigura coerența,

eficiența și consecvența politicii EPPO în materie de urmărire penală în toate

statele membre, precum și cu privire la o serie de alte chestiuni, astfel cum

sunt specificate în prezentul regulament. Colegiul nu este implicat în decizii

operaționale în cazuri individuale. Regulamentul intern de procedură al

EPPO prevede modalitățile exercitării de către colegiu a activităților de

supraveghere generală și de luare a deciziilor privind chestiuni strategice și

probleme generale, în conformitate cu prezentul articol.

(3) La propunerea procurorului-șef european și în conformitate cu

regulamentul intern de procedură al EPPO, colegiul instituie camere

permanente.

(4) Colegiul adoptă regulamentul intern de procedură al EPPO în

conformitate cu articolul 21 și prevede de asemenea responsabilitățile pentru

executarea funcțiilor membrilor colegiului, precum și ale personalului EPPO.

(5) Dacă nu se specifică altfel în prezentul regulament, colegiul adoptă

decizii prin majoritate simplă. Orice membru al colegiului are dreptul de a

iniția votarea privind aspecte care urmează a fi decise de către colegiu.

Fiecare membru al colegiului dispune de un vot. Procurorul-șef european

dispune de votul decisiv în caz de egalitate de voturi cu privire la orice aspect

care trebuie să fie decis de către colegiu.


Articolul 10

Camerele permanente

(1) Camerele permanente sunt prezidate de procurorul-șef european sau de

unul dintre procurorii-șefi europeni adjuncți sau de către un procuror

european numit în calitate de președinte în conformitate cu regulamentul

intern de procedură al EPPO. În plus față de președinte, camerele

permanente au doi membri permanenți. Numărul de camere permanente și

alcătuirea acestora, precum și repartizarea competențelor între camere țin

seama în mod corespunzător de necesitățile operaționale ale EPPO și se

stabilesc în conformitate cu regulamentul intern de procedură al EPPO.

Regulamentul intern de procedură al EPPO asigură o distribuire echitabilă a

volumului de lucru pe baza unui sistem de alocare aleatorie a cazurilor și, în

situații excepționale, stabilește proceduri, atunci când acest lucru este

necesar pentru buna funcționare a EPPO, care să permită procurorului-șef

european să decidă abaterea de la principiul alocării aleatorii.

(2) Camerele permanente monitorizează și direcționează investigațiile și

urmăririle penale desfășurate de procurorii europeni delegați în conformitate

cu prezentul articol alineatele (3), (4) și (5). Acestea asigură, de asemenea,

coordonarea investigațiilor și urmăririlor penale în cazurile transfrontaliere,

precum și punerea în aplicare a deciziilor luate de colegiu în conformitate cu

articolul 9 alineatul (2).

(3) În conformitate cu condițiile și procedurile stabilite de prezentul

regulament, după caz și după revizuirea unui proiect de decizie propus de

procurorul european delegat care instrumentează cazul, camerele

permanente decid asupra următoarelor chestiuni:

(a) trimiterea în judecată în conformitate cu articolul 36 alineatele (1), (3) și

(4);

(b) închiderea unui caz în conformitate cu articolul 39 alineatul (1) literele

(a)-(g);

(c) aplicarea unei proceduri simplificate de urmărire penală și instruirea

procurorului european delegat să acționeze în vederea închiderii finale a

cazului în conformitate cu articolul 40;

(d) trimiterea unui caz către autoritățile naționale în conformitate cu articolul

34 alineatul (1), (2), (3) sau (6);

(e) redeschiderea unei investigații în conformitate cu articolul 39 alineatul

(2).

(4) Atunci când este necesar, camerele permanente iau următoarele decizii în

conformitate cu condițiile și procedurile stabilite de prezentul regulament:


(a) dau instrucțiuni procurorului european delegat să inițieze o investigație în

conformitate cu normele de la articolul 26 alineatele (1)-(4) în cazul în care

nu a fost inițiată nicio investigație;

(b) dau instrucțiuni procurorului european delegat să își exercite dreptul de

evocare în conformitate cu articolul 27 alineatul (6) atunci când cazul nu a

fost evocat;

(c) transmit colegiului aspecte strategice sau chestiuni generale care decurg

din cazuri individuale în conformitate cu articolul 9 alineatul (2);

(d) alocă un caz în conformitate cu articolul 26 alineatul (3);

(e) realocă un caz în conformitate cu articolul 26 alineatul (5) sau articolul

28 alineatul (3);

(f) aprobă decizia unui procuror european de a efectua investigația el însuși

sau ea însăși în conformitate cu articolul 28 alineatul (4).

(5) Camera permanentă competentă, acționând prin intermediul procurorului

european care supraveghează investigația sau urmărirea penală, poate da

instrucțiuni într-un caz specific, în conformitate cu dreptul intern aplicabil,

procurorului european delegat care instrumentează cazul, atunci când acest

lucru este necesar pentru instrumentarea eficientă a investigației sau a

urmăririi penale, în interesul justiției sau pentru a asigura funcționarea

coerentă a EPPO.

(6) Camera permanentă adoptă decizii prin majoritate simplă. Camera

votează la solicitarea oricăruia dintre membrii săi. Fiecare membru dispune

de un singur vot. Președintele dispune de votul decisiv în caz de egalitate de

voturi. Deciziile se iau în urma deliberării din cadrul reuniunilor camerei, pe

baza, după caz, a proiectului de decizie propus de procurorul european

delegat care instrumentează cazul.

Toate materialele unui caz se pun, la cerere, la dispoziția camerei

permanente competente în scopul pregătirii deciziilor.

(7) Camerele permanente pot decide să își delege competența de a adopta

decizii în temeiul alineatului (3) litera (a) sau (b) de la prezentul articol și, în

ultimul caz, numai în ceea ce privește normele stabilite la articolul 39

alineatul (1) literele (a)-(f), procurorului european care supraveghează cazul

în conformitate cu articolul 12 alineatul (1), în cazurile în care această

delegare poate fi justificată temeinic pe baza unor motive ce țin de gradul de

gravitate al infracțiunii sau de complexitatea procedurilor în cazul individual,

cu privire la o infracțiune care a cauzat sau riscă să cauzeze prejudicii

intereselor financiare ale Uniunii în valoare de sub 100 000 EUR.

Regulamentul intern de procedură al EPPO stabilește orientări cu scopul de

a asigura o aplicare consecventă în cadrul EPPO.


Camera permanentă informează procurorul-șef european despre orice decizie

de delegare a competenței sale de a adopta decizii. La primirea acestor

informații, procurorul-șef european poate, în termen de trei zile, să solicite

camerei permanente să își reexamineze decizia în cazul în care procurorul-șef

european consideră că acest lucru este impus de interesul de a asigura

coerența investigațiilor și urmăririlor penale ale EPPO. În cazul în care

procurorul-șef european este membru al camerei permanente relevante, unul

dintre procurorii-șefi europeni adjuncți exercită dreptul de a solicita

reexaminarea menționată. Procurorul european însărcinat cu supravegherea

raportează camerei permanente cu privire la închiderea finală a cazului,

precum și cu privire la orice informații sau circumstanțe considerate de

acesta ca impunând o nouă evaluare a oportunității de a menține delegarea,

în special în circumstanțele menționate la articolul 36 alineatul (3).

Decizia de a delega competența de a adopta decizii poate fi retrasă în orice

moment la cererea unui membru al camerei permanente și se hotărăște în

conformitate cu alineatul (6) de la prezentul articol. O delegare se retrage

atunci când un procuror european delegat îl înlocuiește pe procurorul

european în conformitate cu articolul 16 alineatul (7).

Pentru a asigura aplicarea coerentă a principiului delegării, fiecare cameră

permanentă raportează anual colegiului cu privire la utilizarea delegării.

(8) Normele interne de procedură ale EPPO autorizează camerele să adopte

decizii prin intermediul unei proceduri scrise care urmează să fie prevăzută

în detaliu în regulamentul intern de procedură al EPPO.

Toate deciziile adoptate și instrucțiunile furnizate în conformitate cu

alineatele (3), (4) (5) și (7) se consemnează în scris și devin parte din dosar.

(9) În plus față de membrii permanenți, procurorul european care

supraveghează o investigație sau o urmărire penală în conformitate cu

articolul 12 alineatul (1) participă la deliberările camerei permanente.

Procurorul european are drept de vot, exceptând în ceea ce privește deciziile

camerei permanente privind delegarea sau retragerea delegării în

conformitate cu alineatul (7) de la prezentul articol, privind alocarea și

realocarea în conformitate cu articolul 26 alineatele (3), (4) și (5), cu

articolul 27 alineatul (6) și privind trimiterea în judecată în conformitate cu

articolul 36 alineatul (3), în situația în care mai multe state membre sunt

competente să judece cazul, precum și în situațiile menționate la articolul 31

alineatul (8).

O cameră permanentă poate, de asemenea, fie la cererea unui procuror

european, fie a unui procuror european delegat sau din proprie inițiativă, să

invite alți procurori europeni sau procurorii europeni delegați care sunt

vizați de un caz să participe la reuniunile sale fără drept de vot.


(10) Președinții camerelor permanente, în conformitate cu regulamentul

intern de procedură al EPPO, informează colegiul cu privire la deciziile luate

în temeiul prezentului articol, pentru a permite colegiului să își îndeplinească

rolul în temeiul articolului 9 alineatul (2).

Articolul 11

Procurorul-șef european și procurorii-șefi europeni adjuncți

(1) Procurorul-șef european este șeful EPPO. Procurorul-șef european

organizează activitatea EPPO, conduce activitățile acestuia și adoptă decizii

în conformitate cu prezentul regulament și cu regulamentul intern de

procedură al EPPO.

(2) Se numesc doi procurori-șefi europeni adjuncți care îl asistă pe

procurorul-șef european în exercitarea atribuțiilor sale sau îl înlocuiesc

atunci când acesta este absent sau nu poate îndeplini atribuțiile respective.

(3) Procurorul-șef european reprezintă EPPO față de instituțiile Uniunii și

ale statelor membre ale Uniunii Europene, precum și față de părțile terțe.

Procurorul-șef european poate să își delege atribuțiile în materie de

reprezentare unuia dintre procurorii-șefi europeni adjuncți sau unui procuror

european.

Articolul 12

Procurorii europeni

(1) Procurorii europeni, în numele camerei permanente și în conformitate cu

orice instrucțiune emisă de aceasta în conformitate cu articolul 10 alineatele

(3), (4) și (5), supraveghează investigațiile și urmăririle penale de care sunt

responsabili procurorii europeni delegați care instrumentează cazurile în

statele lor membre de origine. Procurorii europeni prezintă sinteze ale

cazurilor aflate sub supravegherea lor și, după caz, propuneri privind

deciziile care urmează să fie luate de camera sus-menționată, pe baza

proiectelor de decizii pregătite de procurorii europeni delegați.

Fără a aduce atingere articolului 16 alineatul (7), regulamentul intern de

procedură al EPPO prevede un mecanism de înlocuire între procurorii

europeni, atunci când procurorul european însărcinat cu supravegherea este

temporar absent de la îndatoririle sale sau nu este disponibil, din alte motive,

pentru a exercita funcțiile procurorilor europeni. Înlocuitorul procurorului

european poate îndeplini orice funcție a unui procuror european, cu excepția

posibilității de a instrumenta o investigație prevăzută la articolul 28 alineatul

(4).

(2) Procurorul european poate solicita, în mod excepțional, din motive legate

de volumul de muncă aferent numărului ridicat de investigații și urmăriri

penale în statul membru de origine al procurorului european sau ca urmare a

unui conflict de interese personal, ca supravegherea investigațiilor și a


urmăririlor penale în cazuri individuale instrumentate de către procurori

europeni delegați în statul său membru de origine să fie atribuită altor

procurori europeni, sub rezerva acordului acestora din urmă. Procurorul-șef

european decide cu privire la cerere în funcție de volumul de muncă al unui

procuror european. În cazul unui conflict de interese privind un procuror

european, procurorul-șef european dă curs solicitării. Regulamentul intern de

procedură al EPPO stabilește principiile care guvernează decizia respectivă

și procedura pentru alocarea ulterioară a cazurilor respective. Articolul 28

alineatul (4) nu se aplică investigațiilor și urmăririlor penale supravegheate

în conformitate cu prezentul alineat.

(3) Procurorii europeni însărcinați cu supravegherea pot, în cazuri specifice

și în conformitate cu dreptul intern aplicabil și cu instrucțiunile date de

camera permanentă competentă, să dea instrucțiuni procurorului european

delegat care instrumentează cazul, ori de câte ori acest lucru este necesar

pentru instrumentarea eficientă a investigației sau a urmăririi penale sau în

interesul justiției sau pentru a asigura funcționarea coerentă a EPPO.

(4) În cazul în care dreptul intern al unui stat membru prevede o reexaminare

internă a anumitor acte în cadrul structurii unui parchet național, revizuirea

acestor acte întreprinsă de procurorul european delegat ar trebui să intre în

sfera competențelor de supraveghere ale procurorului european însărcinat cu

supravegherea, în conformitate cu regulamentul intern de procedură al

EPPO, fără a aduce atingere competențelor de supraveghere și de

monitorizare ale camerei permanente.

(5) Procurorii europeni acționează ca legătură și canal de informații între

camerele permanente și procurorii europeni delegați în statele lor membre de

origine respective. Aceștia monitorizează punerea în aplicare a atribuțiilor

EPPO în statele lor membre respective, în strânsă consultare cu procurorii

europeni delegați. Aceștia se asigură, în conformitate cu prezentul

regulament și cu regulamentul intern de procedură al EPPO, că toate

informațiile relevante de la parchetul central sunt furnizate procurorilor

europeni delegați și invers.

Articolul 13

Procurorii europeni delegați

(1) Procurorii europeni delegați acționează în numele EPPO în statele lor

membre respective și au aceleași competențe ca procurorii naționali în ceea

ce privește investigațiile, urmăririle penale și trimiterea în judecată, în

completarea și sub rezerva competențelor și statutului specific conferite

acestora și în condițiile prevăzute de prezentul regulament.

Procurorii europeni delegați sunt responsabili pentru investigațiile și

urmăririle penale pe care le-au inițiat, care le-au fost alocate sau pe care


le-au preluat în temeiul dreptului de evocare. Procurorii europeni delegați

urmează indicațiile și instrucțiunile camerei permanente responsabile pentru

caz, precum și instrucțiunile procurorului european însărcinat cu

supravegherea.

Procurorii europeni delegați sunt, de asemenea, responsabili pentru

trimiterea în judecată, având în special competența de a pleda, de a participa

la obținerea de probe și de a exercita căile de atac disponibile în conformitate

cu dreptul intern.

(2) În fiecare stat membru există doi sau mai mulți procurori europeni

delegați. Procurorul-șef european, după consultarea autorităților relevante

ale statului membru relevant și ajungerea la un acord cu acestea, aprobă

numărul de procurori europeni delegați, precum și diviziunea funcțională și

teritorială a competențelor între procurorii europeni delegați din fiecare stat

membru.

(3) Procurorii europeni delegați pot exercita de asemenea atribuțiile

procurorilor naționali, în măsura în care acest lucru nu îi împiedică să își

îndeplinească obligațiile ce le revin în temeiul prezentului regulament.

Aceștia îl informează pe procurorul european însărcinat cu supravegherea cu

privire la astfel de atribuții. În cazul în care, în orice moment, nu își poate

îndeplini atribuțiile de procuror european delegat din cauza exercitării

acestor atribuții în calitate de procuror național, procurorul european

delegat notifică procurorul european însărcinat cu supravegherea, care

consultă autoritățile naționale de urmărire penală competente pentru a stabili

dacă ar trebui să se acorde prioritate atribuțiilor acestuia în temeiul

prezentului regulament. Procurorul european poate propune camerei

permanente să realoce cazul unui alt procuror european delegat în același

stat membru sau să instrumenteze direct investigațiile, în conformitate cu

articolul 28 alineatele (3) și (4).

SECȚIUNEA 2

Numirea și eliberarea din funcție a membrilor EPPO

Articolul 14

Numirea și eliberarea din funcție a procurorului-șef european

(1) Parlamentul European și Consiliul îl numesc de comun acord pe

procurorul-șef european pentru un mandat de șapte ani, care nu poate fi

reînnoit. Consiliul hotărăște cu majoritate simplă.

(2) Procurorul-șef european este selectat din rândul candidaților:

(a) care sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturii statelor

membre, sau sunt procurori europeni activi;

(b) care oferă toate garanțiile de independență;


(c) care dețin calificările necesare pentru numirea în cele mai înalte funcții

de la nivelul parchetelor și al magistraturilor din statele lor membre

respective și care dispun de experiența practică relevantă în ceea ce privește

sistemele juridice naționale, investigațiile financiare și cooperarea judiciară

internațională în materie penală, sau care au ocupat funcția de procurori

europeni; și

(d) care dispun de o experiență managerială suficientă și de calificările

suficiente pentru această poziție.

(3) Selecția se bazează pe un apel deschis pentru candidaturi, care se publică

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, după care un juriu de selecție

întocmește o listă scurtă de candidați calificați, care va fi transmisă

Parlamentului European și Consiliului. Juriul de selecție cuprinde

douăsprezece persoane din rândul foștilor membri ai Curții de Justiție și ai

Curții de Conturi, din rândul foștilor membri naționali ai Eurojust, al

membrilor instanțelor naționale supreme, din rândul procurorilor de înalt

nivel sau al juriștilor ale căror competențe sunt recunoscute. Una dintre

persoanele selectate este propusă de Parlamentul European. Consiliul

stabilește regulamentul de funcționare al juriului de selecție și adoptă o

decizie de numire a membrilor acestuia pe baza unei propuneri din partea

Comisiei.

(4) În cazul în care un procuror european este numit în funcția de

procuror-șef european, funcția sa de procuror european se ocupă fără

întârziere, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 16 alineatele (1)

și (2).

(5) Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a

Comisiei, îl poate elibera din funcție pe procurorul-șef european în cazul în

care constată că acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru

exercitarea atribuțiilor sale sau este găsit vinovat de săvârșirea unei abateri

grave.

(6) În cazul în care procurorul-șef european demisionează, este eliberat din

funcție sau părăsește funcția din orice alt motiv, funcția se ocupă imediat în

conformitate cu procedura de la alineatele (1), (2) și (3).

Articolul 15

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor-șefi europeni adjuncți

(1) Colegiul numește doi procurori europeni care să ocupe funcția de

procurori-șefi europeni adjuncți pentru un mandat de trei ani care poate fi

reînnoit, care nu depășește duratele mandatelor lor de procurori europeni.

Procesul de selecție este reglementat de regulamentul intern de procedură al

EPPO. Procurorii-șefi europeni adjuncți își mențin statutul de procurori

europeni.


(2) Normele și condițiile pentru exercitarea funcției de procuror-șef european

adjunct sunt stabilite prin regulamentul intern de procedură al EPPO. În

cazul în care un procuror european nu își mai poate îndeplini atribuțiile de

procuror-șef european adjunct, colegiul, în conformitate cu regulamentul

intern de procedură al EPPO, poate decide eliberarea din funcția respectivă

a procurorului-șef european adjunct.

(3) În cazul în care un procuror-șef european adjunct demisionează, este

eliberat din funcție sau părăsește funcția de procuror-șef european adjunct

din orice alt motiv, funcția se ocupă fără întârziere în conformitate cu

procedura stabilită la prezentul articol alineatul (1). Sub rezerva normelor de

la articolul 16, persoana își păstrează funcția de procuror european.

Articolul 16

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor europeni

(1) Fiecare stat membru desemnează trei candidați pentru funcția de

procuror european din rândul candidaților:

(a) care sunt membri activi în cadrul parchetelor sau al magistraturii statului

membru relevant;

(b) care oferă toate garanțiile de independență; și

(c) care dețin calificările necesare pentru numirea în cele mai înalte funcții

de la nivelul parchetelor și al magistraturilor din statele lor membre

respective și care dispun de experiența practică relevantă în ceea ce privește

sistemele juridice naționale, investigațiile financiare și cooperarea judiciară

internațională în materie penală.

(2) După primirea avizului motivat din partea juriului de selecție menționat la

articolul 14 alineatul (3), Consiliul selectează și numește unul dintre

candidații pentru postul de procuror european din statul membru în cauză. În

cazul în care juriul de selecție constată că un candidat nu îndeplinește

condițiile necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor procurorului european,

avizul acestuia este obligatoriu pentru Consiliu.

(3) Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, selectează și numește procurorii

europeni pentru un mandat de șase ani care nu poate fi reînnoit. Consiliul

poate decide să extindă mandatul cu maximum trei ani la sfârșitul perioadei

de șase ani.

(4) La fiecare trei ani are loc o reînnoire parțială a unei treimi dintre

procurorii europeni. Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, adoptă

normele tranzitorii pentru numirea procurorilor europeni pentru primul

mandat și pe durata lui.

(5) Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, a Consiliului sau a

Comisiei, îl poate elibera din funcție pe un procuror european în cazul în

care constată că acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru


exercitarea atribuțiilor sale sau este găsit vinovat de săvârșirea unei abateri

grave.

(6) În cazul în care procurorul european demisionează, este eliberat din

funcție sau părăsește funcția din orice alt motiv, funcția se ocupă fără

întârziere, în conformitate cu procedura stabilită la alineatele (1) și (2). În

cazul în care procurorul european respectiv îndeplinește și funcția de

procuror-șef european adjunct, va fi eliberat automat și din această poziție.

(7) În momentul desemnării fiecărui procuror european, colegiul desemnează

unul dintre procurorii europeni delegați ai aceluiași stat membru pentru a-l

înlocui pe procurorul european în cazul în care acesta nu este capabil să își

exercite atribuțiile sau a părăsit funcția în conformitate cu alineatele (5) și

(6).

În cazul în care colegiul constată nevoia unei înlocuiri, persoana desemnată

acționează în calitate de procuror european interimar în așteptarea

schimbării sau a revenirii procurorului european, pentru o perioadă care nu

depășește trei luni. Colegiul poate, la cerere, să prelungească această

perioadă, dacă este necesar. Mecanismele și modalitățile înlocuirii temporare

se stabilesc și se reglementează prin regulamentul intern de procedură al

EPPO.

Articolul 17

Numirea și eliberarea din funcție a procurorilor europeni delegați

(1) La propunerea procurorului-șef european, colegiul numește procurorii

europeni delegați desemnați de statele membre. Colegiul poate respinge o

persoană care a fost desemnată în cazul în care aceasta nu îndeplinește

criteriile menționate la alineatul (2). Procurorii europeni delegați sunt numiți

pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit.

(2) Din momentul numirii lor în calitatea de procurori europeni delegați și

până la eliberarea din funcție, procurorii europeni delegați sunt membri

activi în cadrul parchetelor sau al magistraturilor statelor membre respective

care i-au desemnat. Independența acestora trebuie să fie deasupra oricărei

îndoieli și aceștia trebuie să dețină calificările necesare și experiența

practică relevantă în ceea ce privește propriul sistem juridic național.

(3) Colegiul eliberează din funcție un procuror european delegat în cazul în

care constată că acesta nu mai îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul

(2), nu mai este capabil să își exercite atribuțiile sau este găsit vinovat de

săvârșirea unei abateri grave.

(4) În cazul în care decid să elibereze din funcție un procuror național care a

fost numit în funcția de procuror european delegat sau decid să ia măsuri

disciplinare împotriva acestuia, din motive care nu sunt legate de

responsabilitățile sale în temeiul prezentului regulament, statele membre îl


informează pe procurorul-șef european înainte de adoptarea acestor măsuri.

Statele membre nu pot să elibereze din funcție un procuror european delegat

sau să ia măsuri disciplinare împotriva acestuia din motive legate de

activitățile desfășurate de acesta în temeiul prezentului regulament fără

consimțământul procurorului-șef european. În cazul în care procurorul-șef

european nu este de acord, statul membru în cauză poate solicita colegiului

reexaminarea acestui aspect.

(5) În cazul în care un procuror european delegat demisionează, în cazul în

care serviciile acestuia nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor

EPPO, în cazul în care este eliberat din funcție sau părăsește funcția din

orice alt motiv, statul membru relevant îl informează de îndată pe

procurorul-șef european și, după caz, desemnează un alt procuror pentru a fi

numit în calitate de nou procuror european delegat, în conformitate cu

alineatul (1).

Articolul 18

Statutul directorului administrativ

(1) Directorul administrativ este angajat al EPPO, în calitate de agent

temporar, în temeiul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil.

(2) Directorul administrativ este numit de către colegiu dintr-o listă de

candidați propuși de procurorul-șef european, în urma unei proceduri de

selecție deschise și transparente în conformitate cu regulamentul intern de

procedură al EPPO. În scopul de a încheia contractul pentru ocuparea

funcției de director administrativ, EPPO este reprezentat de procurorul-șef

european.

(3) Durata mandatului directorului administrativ este de patru ani. Până la

sfârșitul perioadei menționate, colegiul efectuează o analiză care ia în

considerare o evaluare a performanțelor directorului administrativ.

(4) Colegiul, hotărând pe baza unei propuneri din partea procurorului-șef

european care ia în considerare analiza menționată la alineatul (3), poate

prelungi o singură dată mandatul directorului administrativ cu o perioadă de

cel mult patru ani.

(5) Un director administrativ al cărui mandat a fost prelungit nu poate

participa la o altă procedură de selecție pentru același post la încheierea

perioadei totale de mandat.

(6) Directorul administrativ răspunde în fața procurorului-șef european și a

colegiului.

(7) Printr-o decizie a colegiului adoptată cu o majoritate de două treimi

dintre membrii acestuia și fără a aduce atingere normelor aplicabile cu

privire la rezilierea contractului din Statutul funcționarilor și Regimul

aplicabil, directorul administrativ poate fi revocat din EPPO.


Articolul 19

Responsabilitățile directorului administrativ

(1) În scopuri administrative și bugetare, EPPO este condus de un director

administrativ.

(2) Fără a aduce atingere competențelor colegiului sau ale procurorului-șef

european, directorul administrativ este independent în exercitarea atribuțiilor

sale și nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern sau alt

organism.

(3) Directorul administrativ este reprezentantul legal al EPPO în scopuri

administrative și bugetare. Directorul administrativ execută bugetul EPPO.

(4) Directorul administrativ este responsabil de executarea atribuțiilor

administrative alocate EPPO, în special:

(a) administrarea curentă a EPPO și gestiunea personalului;

(b) punerea în aplicare a deciziilor adoptate de către procurorul-șef

european sau de colegiu;

(c) pregătirea unei propuneri pentru documentul de programare anuală și

multianuală și transmiterea sa către procurorul-șef european;

(d) punerea în aplicare a documentelor de programare anuală și multianuală

și prezentarea unui raport către colegiu cu privire la punerea lor în

aplicare;(e) pregătirea părților administrative și bugetare din raportul anual

privind activitățile EPPO;

(f) întocmirea unui plan de acțiune care să dea curs concluziilor rapoartelor

de audit, evaluărilor și anchetelor de tip intern sau extern, inclusiv cele ale

Autorității Europene pentru Protecția Datelor și OLAF, și raportarea către

acestea și către colegiu de două ori pe an;(g) elaborarea unei strategii

interne antifraudă pentru EPPO și prezentarea acesteia către colegiu, spre

aprobare;

(h) elaborarea unei propuneri de proiect de norme financiare aplicabile

EPPO și transmiterea acesteia către procurorul-șef european;

(i) elaborarea unei propuneri privind proiectul de estimare a veniturilor și

cheltuielilor EPPO și transmiterea acesteia către procurorul-șef european;

(j) acordarea de sprijin administrativ necesar pentru a facilita activitatea

operațională a EPPO;

(k) acordarea de asistență procurorului-șef european și procurorilor-șefi

europeni adjuncți în îndeplinirea atribuțiilor acestora.

Articolul 20

Acorduri administrative provizorii ale EPPO

(1) Pe baza creditelor bugetare provizorii alocate în bugetul propriu, Comisia

este responsabilă de instituirea și funcționarea administrativă inițială a


EPPO până în momentul în care acesta dispune de capacitatea de a-și

executa propriul buget. În acest sens, Comisia:

(a) poate desemna, după consultarea cu Consiliul, un funcționar al Comisiei

care să acționeze în calitate de director administrativ interimar și să exercite

atribuțiile care revin directorului administrativ, inclusiv competențele

conferite prin Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil autorității

împuternicite să facă numiri în ceea ce privește personalul administrativ al

EPPO, în legătură cu orice posturi care trebuie ocupate înainte ca directorul

administrativ să își preia funcția în conformitate cu articolul 18;

(b) poate oferi asistență EPPO, în special prin detașarea unui număr limitat

de funcționari ai Comisiei necesari pentru desfășurarea activităților

administrative ale EPPO, sub responsabilitatea directorului administrativ

interimar.

(2) Directorul administrativ interimar poate să autorizeze toate plățile

acoperite de creditele prevăzute în bugetul EPPO și poate încheia contracte,

inclusiv contracte de angajare de personal.

(3) Din momentul în care colegiul își preia atribuțiile în conformitate cu

articolul 9 alineatul (1), directorul administrativ își exercită atribuțiile în

conformitate cu articolul 18. Directorul administrativ interimar încetează să

exercite această funcție odată ce directorul administrativ și-a preluat

atribuțiile în urma numirii sale de către colegiu în conformitate cu articolul

18.

(4) Până în momentul în care colegiul își preia atribuțiile în conformitate cu

articolul 9 alineatul (1), Comisia își exercită funcțiile prevăzute la prezentul

articol în consultare cu un grup de experți compus din reprezentanți ai

statelor membre.

SECȚIUNEA 3

Regulamentul intern de procedură al EPPO

Articolul 21

Regulamentul intern de procedură al EPPO

(1) Organizarea activității EPPO este reglementată de regulamentul intern de

procedură al acestuia.

(2) Odată ce EPPO a fost instituit, procurorul-șef european pregătește fără

întârziere o propunere de regulament intern de procedură al EPPO, spre

adoptare de către colegiu cu o majoritate de două treimi.

(3) Orice procuror european poate propune modificări ale regulamentului

intern de procedură al EPPO, care sunt adoptate dacă colegiul decide astfel

cu o majoritate de două treimi.


CAPITOLUL IV

COMPETENȚA ȘI EXERCITAREA COMPETENȚEI EPPO

SECȚIUNEA 1

Competența EPPO

Articolul 22

Competența materială a EPPO

(1) EPPO este competent în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere

intereselor financiare ale Uniunii, care sunt prevăzute în Directiva (UE)

2017/1371, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern, indiferent dacă

același comportament infracțional ar putea fi încadrat ca un alt tip de

infracțiune în temeiul dreptului național. În ceea ce privește infracțiunile

menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Directiva (UE)

2017/1371, astfel cum a fost transpusă în legislația națională, EPPO este

competent numai atunci când acțiunile sau inacțiunile intenționate definite în

dispoziția respectivă sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state

membre și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 milioane EUR.

(2) EPPO este competent, de asemenea, în cazul infracțiunilor referitoare la

participarea la o organizație criminală, astfel cum este definită în

Decizia-cadru 2008/841/JAI, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern, în

cazul în care activitatea infracțională principală a unei astfel de organizații

criminale este de a săvârși oricare dintre infracțiunile prevăzute la alineatul

(1).

(3) EPPO este competent și cu privire la orice altă infracțiune care este

legată în mod indisolubil de un comportament infracțional care intră în

domeniul de aplicare al alineatului (1) de la prezentul articol. Competența cu

privire la astfel de infracțiuni poate fi exercitată numai în conformitate cu

articolul 25 alineatul (3).

(4) În orice caz, EPPO nu este competent pentru infracțiuni privind

impozitele naționale directe, inclusiv infracțiuni legate în mod indisolubil de

acestea, iar organizarea și funcționarea administrațiilor fiscale ale statelor

membre nu sunt afectate de prezentul regulament.

Articolul 23

Competența teritorială și personală a EPPO

EPPO este competent pentru infracțiunile menționate la articolul 22, în cazul

în care aceste infracțiuni:

(a) au fost săvârșite integral sau parțial pe teritoriul unuia sau mai multor

state membre;

(b) au fost săvârșite de către un resortisant al unui stat membru, cu condiția

ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni

atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său, sau


(c) au fost săvârșite în afara teritoriilor prevăzute la litera (a) de o persoană

care face obiectul Statutului funcționarilor sau Regimului aplicabil în

momentul săvârșirii infracțiunii, cu condiția ca un stat membru să aibă

jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în

afara teritoriului său.

SECȚIUNEA 2

Exercitarea competenței EPPO

Articolul 24

Denunțarea, înregistrarea și verificarea informațiilor

(1) Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și autoritățile din statele

membre competente în temeiul dreptului național aplicabil denunță fără

întârziere la EPPO orice comportament infracțional pentru care acesta ar

putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22, articolul 25

alineatele (2) și (3).

(2) În cazul în care o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr-un stat

membru inițiază o investigație privind o infracțiune pentru care EPPO ar

putea să își exercite competența în conformitate cu articolul 22, articolul 25

alineatele (2) și (3) sau în cazul în care, în orice moment de la începerea unei

investigații, pentru o autoritate judiciară competentă sau o autoritate de

aplicare a legii dintr-un stat membru reiese că investigația se referă la o

astfel de infracțiune, autoritatea respectivă informează fără întârziere EPPO,

astfel încât acesta din urmă să poată decide dacă își exercită dreptul de

evocare în conformitate cu articolul 27.

(3) În cazul în care o autoritate judiciară sau de asigurare a respectării legii

dintr-un stat membru inițiază o investigație cu privire la o infracțiune, astfel

cum este definită la articolul 22 și consideră că EPPO ar putea, în

conformitate cu articolul 25 alineatul (3), să nu își exercite competența,

aceasta informează EPPO cu privire la acest lucru.

(4) Denunțul conține, cel puțin, o descriere a faptelor, inclusiv o evaluare a

prejudiciului cauzat sau care riscă să fie cauzat, eventuala încadrare juridică

și orice informație disponibilă cu privire la potențialele victime, persoanele

suspectate și alte persoane implicate.

(5) EPPO este, de asemenea, informat, în conformitate cu alineatele (1) și (2)

ale prezentului articol, despre cazurile în care nu este posibilă o evaluare

pentru a stabili dacă criteriile de la articolul 25 alineatul (2) sunt îndeplinite.

(6) Informațiile furnizate EPPO sunt înregistrate și verificate în conformitate

cu regulamentul său intern de procedură. Verificarea evaluează dacă, pe

baza informațiilor furnizate în conformitate cu alineatele (1) și (2), există

motive pentru a începe o investigație sau a exercita dreptul de evocare.


(7) În cazul în care, în urma verificării, EPPO decide că nu există motive

pentru a începe o investigație în conformitate cu articolul 26 sau pentru a-și

exercita dreptul de evocare în conformitate cu articolul 27, motivele se

consemnează în sistemul de gestionare a cazurilor.

EPPO informează autoritatea care a denunțat un comportament infracțional

în conformitate cu alineatul (1) sau (2), precum și victimele infracțiunii și,

dacă se prevede astfel de către dreptul intern, alte persoane care au denunțat

comportamentul infracțional.

(8) În cazul în care se aduce la cunoștința EPPO că este posibil să se fi

săvârșit o infracțiune în afara sferei de competență a EPPO, acesta

informează fără întârziere autoritățile naționale competente și transmite

acestora toate probele relevante.

(9) În cazuri specifice, EPPO poate solicita alte informații relevante

instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, precum și autorităților

din statele membre. Informațiile solicitate pot viza încălcări care au cauzat

intereselor financiare ale Uniunii alte prejudicii decât cele care intră în sfera

de competență a EPPO în conformitate cu articolul 25 alineatul (2).

(10) EPPO poate solicita alte informații pentru a permite colegiului, în

conformitate cu articolul 8 alineatul (2), să emită orientări generale privind

interpretarea obligației de a informa EPPO cu privire la cazurile care intră

în domeniul de aplicare al articolului 25 alineatul (2).

Articolul 25

Exercitarea competenței EPPO

(1) EPPO își exercită competența fie prin începerea unei investigații în

temeiul articolului 26, fie prin adoptarea deciziei de a-și folosi dreptul de

evocare în temeiul articolului 27. În cazul în care EPPO decide să își exercite

competența, autoritățile naționale competente nu își exercită propria

competență cu privire la același comportament infracțional.

(2) În cazul în care o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al

articolului 22 a cauzat sau riscă să cauzeze intereselor financiare ale Uniunii

un prejudiciu inferior sumei de 10 000 EUR, EPPO își poate exercita

competența numai în situația în care:

(a) cazul are repercusiuni la nivelul Uniunii, ceea ce impune desfășurarea

investigației de către EPPO; sau

(b) funcționari sau alți agenți ai Uniunii sau membri ai instituțiilor Uniunii ar

putea fi suspectați de săvârșirea infracțiunii.EPPO se consultă, atunci când

este cazul, cu autoritățile naționale competente sau cu organele competente

ale Uniunii pentru a stabili dacă sunt îndeplinite criteriile stabilite la literele

(a) și (b) de la primul paragraf.


(3) EPPO nu își exercită competența cu privire la nicio infracțiune care intră

în domeniul de aplicare al articolului 22 și, după consultarea cu autoritățile

naționale competente, transmite cauza acestora din urmă, fără întârziere, în

conformitate cu articolul 34, în cazul în care:

(a) pedeapsa maximă prevăzută în dreptul intern pentru o infracțiune care

intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1) este egală cu

pedeapsa maximă pentru o infracțiune legată în mod indisolubil, după cum se

prevede la articolul 22 alineatul (3), sau mai puțin severă decât aceasta, cu

excepția situației în care aceasta din urmă a fost instrumentală pentru

săvârșirea infracțiunii care intră în domeniul de aplicare al articolului 22

alineatul (1); sau

(b) există un motiv să se creadă că prejudiciul cauzat sau care este probabil

să fie cauzat intereselor financiare ale Uniunii prin săvârșirea unei

infracțiuni astfel cum se menționează la articolul 22 nu depășește prejudiciul

cauzat sau care este probabil să fie cauzat unei alte victime.

Litera (b) de la primul paragraf de la prezentul alineat nu se aplică

infracțiunilor menționate la articolul 3 alineatul (2) literele (a), (b) și (d) din

Directiva (UE) 2017/1371, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern.

(4) EPPO poate, cu acordul autorităților naționale competente, să își exercite

competența pentru infracțiuni menționate la articolul 22 în cazurile care,

altfel, ar fi excluse ca urmare a aplicării alineatului (3) litera (b) de la

prezentul articol, dacă se constată că EPPO este mai bine poziționat pentru a

investiga sau a urmări penal.

(5) EPPO informează autoritățile naționale competente, fără întârzieri

nejustificate, cu privire la orice decizie de a-și exercita competența sau de a

se abține de la exercitarea acesteia.

(6) În caz de dezacord între EPPO și autoritățile naționale de urmărire

penală în ceea ce privește întrebarea dacă comportamentul infracțional intră

în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (2) sau (3) sau al

articolului 25 alineatul (2) sau (3), autoritățile naționale competente să

decidă asupra atribuirii competențelor în ceea ce privește urmărirea penală

la nivel național decid cine urmează să dețină competența pentru investigarea

cazului. Statele membre specifică autoritatea națională care va decide cu

privire la atribuirea competențelor. […]>>

VARIA

CONTRIBUȚIA PROFESORULUI MINA MINOVICI LA

DEZVOLTAREA MEDICINII LEGALE ÎN ȚARA NOASTRĂ

Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR

Procuror general

al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

Încep prin a adresa organizatorilor călduroase mulțumiri pentru

onoranta invitație de a participa la celebrarea a 125 de ani de continuitate a

instituției medico-legale în România.

Institutul Național de Medicină Legală „Prof. dr. Mina

Minovici” – prima instituție de medicină legală din Europa – împlinește 125

de ani de existență, inaugurarea sa realizându-se cu sprijinul primarului

orașului București, cunoscutul și apreciatul jurist Emilian

Pache-Protopopescu, și al ministrului justiției din acea vreme, Alexandru

Marghiloman, cel care a inițiat legea, prin care s-a asigurat inamovibilitatea în

magistratură – un pas important în realizarea unei justiții cu adevărat

independente. Înființarea acestei instituții în București, la 20 decembrie 1892,

se datorează, în principal, medicului legist Mina Minovici. Ca o recunoaștere

a rolului medicului și profesorului Mina Minovici, în anul 1925, prin decret

regal, la denumirea ,,Institutul de Medicină Legală” s-a adăugat sintagma

„prof. Mina Minovici”.

Profesorul Mina Minovici a devenit doctor în medicină la 7 iunie

1888, cu teza ,,Étude médico-légale sur la mort subite à la suite de coups sur

l’abdomen et le larynx”; în același an a fost ales membru al prestigioasei

Societăți de Medicină Legală din Franța. De asemenea, profesorul a fost

membru fondator al Societății de Științe Fizice din țara noastră, iar la 15 iunie

1919 a fost ales decan al Facultății de Medicină din București, fiind ulterior

reales pentru încă trei mandate.

Cu această ocazie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție evidențiază aportul deosebit atât al profesorului Mina Minovici, cât și

al fraților acestuia, Nicolae Minovici și Ștefan Minovici, la dezvoltarea

medicinii legale românești.

Discurs rostit cu ocazia celebrării a 125 de ani de continuitate a instituției

medico-legale în România, București, 20 decembrie 2017.

e-mail: [email protected]; [email protected].

Vizita procurorului general al Franței în România 449

În acest context, salutăm inițiativa conducerii Institutului de Medicină

Legală de a marca cum se cuvine evenimentul, precum și de a onora memoria

înaintașilor săi.

Apreciem profesionalismul și dăruirea celor care slujesc medicina

legală, contribuind în mod deosebit la soluționarea spețelor judiciare prin

obținerea unor mijloace de probă pertinente și utile, axate pe suport științific

obiectiv, indispensabile unui act de justiție modern, cu valoare europeană.

Și, nu în ultimul rând, vă dorim și ne dorim, în scopul pregătirii

viitorilor magistrați, ca această nobilă știință – medicina legală – să fie așezată

în locul care i se cuvine în rândul științelor medicale și al disciplinelor

facultăților de drept.

Profesorul Mina Minovici a arătat, printre altele, că medicina legală

(denumită și medicina judiciară) este o știință ale cărei principii contribuie la

desăvârșirea legilor ce au ca obiect păstrarea structurii morale a societății și

ale cărei demonstrații, în ceea ce privește actele omului fizic și moral,

călăuzesc justiția în aprecierea faptului cercetat și în stabilirea gradului de

responsabilitate civilă ori penală. Totodată, releva profesorul că medicina

legală este știința ale cărei lumini contribuie la evitarea, în măsura posibilului,

a erorilor judiciare și ajută știința dreptului să găsească o dezlegare echitabilă

atunci când ea nu este în măsură, prin propriile ei mijloace.

În încheiere, apreciind îndelungata și fructuoasa colaborare dintre

Ministerul Public și Institutul de Medicină Legală, care, de cele mai multe ori,

a condus la soluționarea unor cauze complexe, mai ales în ceea ce privește

infracțiunile grave contra vieții persoanelor, vă urez dumneavoastră și

prestigioasei instituții medico-legale românești ani mulți, plini de realizări

notabile, în scopul înfăptuirii nobilei misiuni în serviciul justiției.

IN MEMORIAM

GHEORGHE PĂRĂUŞANU

procuror și învățător

S-a născut la data de 4 iunie 1924 în comuna Pleșoiu, județul Vâlcea,

într-o familie de țărani.

A urmat cursurile Seminarului teologic din municipiul Râmnicu

Vâlcea, apoi a absolvit Şcoala Normală din municipiul Craiova.

În anul 1944 Gheorghe Părăușanu a fost încorporat ca elev la Şcoala

de ofițeri în rezervă Ineu și a participat la luptele de pe frontul de vest.

Fiind rănit în timpul luptelor, a fost lăsat la vatră la data de 21

octombrie 1944.

Pentru participarea sa la cel de-al Doilea Război Mondial, i-a fost

conferită medalia „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război

Mondial 1941-1945”.

În perioada 1945-1954 Gheorghe Părăușanu a fost învățător în comuna

Tina, județul Vâlcea, și în orașul Filiași.

A absolvit cursurile Facultății de Științe Juridice din București,

promoția 1959.

În perioada 1959-1963 a îndeplinit funcțiile de anchetator penal și apoi

de procuror la Procuratura Raională Filiași, după care a fost transferat în

aceeași funcție la Procuratura Raională Gilort, și, după numai un an, a fost

promovat în funcția de procuror-șef în aceeași unitate.

În anul 1964 Gheorghe Părăușanu a fost promovat în funcția de

procuror la Procuratura Generală (în prezent, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție), unde și-a desfășurat activitatea timp de 25 de ani,

până la ieșirea la pensie (în anul 1989).

Ulterior, în anul 1991, a revenit în funcția de procuror la Procuratura

Generală până în anul 1999, momentul celei de-a doua pensionări.

Gheorghe Părăușanu a desfășurat de-a lungul celor patru decenii atât

activități operative (de urmărire penală), cât și, în ultima parte a carierei,

activități în domeniul resurselor umane.

Jurist cu o îndelungată experiență în activitatea organelor procuraturii

și apoi a parchetelor, Gheorghe Părăușanu a dovedit de-a lungul întregii

cariere o temeinică și multilaterală pregătire juridică, îndeosebi în legislația

penală și în dreptul muncii. Pasionat de activitatea de cercetare juridică, a

publicat frecvent în revistele de specialitate articole privind unele probleme

din practica judiciară.

Gheorghe Părăușanu, procuror și învățător 451

În anul 1973 a elaborat și publicat, în colaborare cu Laurențiu Groza,

„Reglementarea sancționării contravențiilor”.

A participat la elaborarea lucrării „Legislația Republicii Socialiste

România privind navigația civilă”, în 5 volume, publicată în perioada

1981-1982.

În perioada 1992-1997 Gheorghe Părăușanu a predat disciplina

„dreptul civil” la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Spiru Haret”.

Disciplinat, corect, conștiincios, Gheorghe Părăușanu și-a exercitat

funcția cu mult profesionalism. A avut o comportare demnă la serviciu și în

societate, bucurându-se de o reputație neștirbită.

Toate acestea i-au câștigat respectul din partea colegilor.

Pentru generațiile mai tinere de procurori, Gheorghe Părăușanu

rămâne un reper profesional și moral de excepție.

Procuror-șef adjunct secție Ilie PICIORUŞ

PRO LEGE NR. 1/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege_2018_1.pdf · 265/2014, a...

Documents

Transcript of PRO LEGE NR. 1/2018revistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/10/Pro-Lege_2018_1.pdf · 265/2014, a...