Politologie Prof. Culic

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

NICOLAE CULIC

POLITOLOGIE

Note de curs pentru învăţământul la distanţă

Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT

Copyright © DEPARTAMENT ID 2007

1

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



2

I.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI

I.1. OBIECTUL POLITOLOGIEI. Conturarea obiectului unei discipline în general

şi, în special, a unei discipline sociale, este o problemă complexă care impune precizarea mai

multor elemente, precum: domeniul pe care îl studiază, categoriile (conceptele), procesele şi

problemele.

Obiectul de studiu al politologiei este viaţa politică. Dar, viaţa politică se prezintă într-

o multitudine de ipostaze care sunt, la rândul lor obiectul de studiu al mai multor discipline:

filozofie politică, teorie politică, sociologie politică, doctrinele politice, antropologie politică,

psihologie politică, etc.

Aşa cum se apreciază (vezi Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Ed. BIC

ALL, Bucureşti, 2002) politologia reprezintă, spre deosebire de acestea, o disciplină

fundamentală, întrucât are ca obiectiv sintetizarea rezultatelor obţinute în domeniul

disciplinelor social-politice. Politologia urmăreşte realizarea unui tablou general al vieţii

politice, al fenomenelor şi conduitelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizării

politice a societăţii, al acţiunii politice.

Domeniul de studiu al politologiei este, aşadar, sfera politicului. Urmează, în

continuare, să stabilim ce este politicul.

Nu există un consens în definirea politicului şi a politicii, existând o diversitate de

opinii.

Potrivit unor interpretări, sfera politicului este foarte largă; ea este constituită din

toate deciziile referitoare la probleme neindividuale. Se consideră că ori de câte ori se pune

problema adoptării unor decizii ce depăşesc domeniul strict individual (personal) se poate

vorbi de interese colective (coerente sau contradictorii), iar deciziile referitoare la aceste

interese dobândesc caracter politic. Politicul ar fi deci, domeniul deciziilor privitoare la sfera

publică, indiferent de caracterul lor (administrativ, juridic, social etc.)

Răspândit este şi punctul de vedere care afirmă că politicul desemnează sfera

organizării comunităţii sau societăţii. Problemele de ordin politic sunt probleme de organizare

a vieţii publice. Tot în această interpretare poate fi încadrată şi cea care identifică politicul cu

aranjamentele colective. Potrivit acesteia politica este activitatea de participare la

aranjamentele generale ale unei asocieri de persoane care compun o comunitate datorită



3

recunoaşterii pe care o dau în comun modului de participare la aranjamente. Şi guvernarea, ca

element central al politicii, poate fi privită ca activitate de organizare.

O altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi ale controlului;

din acest punct de vedere politica apare ca activitate de dobândire, păstrare şi exercitare a

puterii (asupra altor oameni) sau ca activitate de control (al oamenilor, instituţiilor etc). Unii

politologi afirmă că politica nu este altceva decât o luptă pentru putere. Înţelegerile politicului

ca sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac şi ele parte din această categorie de

interpretări dacă prin guvernare se înţelege control şi dominaţie. (Trebuie precizat că, în

acelaşi timp, guvernarea poate fi înţeleasă ca activitate de organizare, ceea ce trimite la

perspectiva menţionată anterior).

Alţi gânditori înţeleg politicul ca domeniu al asigurării ordinii sociale. Orice

societate (comunitate) nu poate exista fără un minim de ordine (de reglementare, de norme, de

rutină comportamentală etc). În această interpretare politicul ar fi ansamblul preocupărilor

pentru ordinea socială necesară. În această viziune intră şi ideile despre sfera politică privită

ca o sferă a concilierii intereselor diverse din societate; ordinea presupune un minim de

compromis şi consens între diversele grupuri de interese existente. Dar nu mai puţin adevărat

este că există şi teoria conform căreia adevăratul scop al politicii nu este concilierea

intereselor tuturor oamenilor, ci impunerea anumitor interese (individuale sau de grup) în

dauna altora. Conform acestui punct de vedere politica ar fi o activitate de tip conflictual şi nu

una de tip cooperativ; scopul ei ar fi asigurarea dominaţiei unor membri ai comunităţii asupra

altora.

Aceste interpretări evidenţiază care sunt problemele de studiu specifice politologiei:

- viaţa politică a societăţii, fenomenele politice caracteristice;

- organizarea politică a societăţii, instituţiile şi statul;

- conduita politică individuală şi colectivă, cu motivaţiile ei şi regularităţile

caracteristice, relaţiile politice;

- acţiunea grupurilor politice şi relaţiile dintre acestea;

- acţiunea organizaţiilor politice;

- natura puterii politice, exercitarea şi controlul exercitării acesteia,

guvernarea şi tipurile sale;

- cultura politică (mentalităţile, atitudinile, valorile, tradiţiile, modelele

comportamentale relevante);

- relaţiile internaţionale, diplomaţia şi negocierile internaţionale, instituţiile

şi organizaţiile internaţionale.



4

În legătură cu toate aceste teme de interes, politologia presupune deopotrivă descriere,

interpretare, explicare şi rezolvare de probleme, presupune analiza teoretică dar şi elaborarea

de indicaţii de ordin practic. Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă, ci una

preponderent practică; ea se inspiră din experienţa practică şi vizează atingerea unor concluzii

relevante practic.

În general, un demers politologic conţine:

a) diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes, enunţări de

probleme)

b) explicaţii ale acestor situaţii

c) previziuni (a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politice

remediatoare) sau avertizări

d) argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii

existente sau propuse)

e) soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse: ele

merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională până

la chemări la revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii etc).

I.2. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ. Problematica politologiei a

fost abordată în stiluri de gândire foarte diferite, dintre care cele mai importante le amintim în

continuare.

În Antichitate a dominat modul de gândire şi analiză speculativ. Politologia

speculativă nu are ca punct de plecare faptele concrete sau experienţa istorică acumulată sau

constatări imediate, ci anumite premise sau axiome avansate sau create de gânditor. Ea constă

într-o dezvoltare abstractă a acestor premise într-o construcţie mai mult sau mai puţin

imaginară, bazată pe o „logică” proprie, ce poate fi acceptată sau respinsă, după cum sunt

acceptate sau respinse premisele postulate de autor. Exemple de gândire politică speculativă

oferă Platon în Antichitate sau, în secolul al XIX-lea, Hegel. Gândirea speculativă este

preocupată de schiţarea unui ideal de organizare socială sau politică ce conduce uneori la

utopie.

Utopia are ca funcţie să proiecteze imaginaţia în sfera idealului într-un aiurea şi care

este şi un nicăieri. Utopia pune sub semnul întrebării realitatea; este expresia potenţialităţilor

unui grup care sunt refulate de ordinea existentă. Ea este un exerciţiu al imaginaţiei pentru a

concepe un „altfel decât ceea este” al socialului. Ea este visul unui alt mod de existenţă



5

familială, al unui alt mod de a-ţi apropia lucrurile şi de a consuma bunurile, de a organiza

viaţa politică.

Funcţia utopiei constă în a propune o societate alternativă; ea vrea să fie o eshatologie

realizată.

Dar, mentalitatea utopică nu cunoaşte reflecţii cu caracter practic politic asupra

sprijinului pe care îl poate găsi utopia în realul existent. Mentalitatea utopică, este însoţită de

dispreţul pentru logica acţiunii şi de o incapacitate funciară de a indica primul pas care ar

trebui făcut în direcţia realizării sale plecând de la realitatea existentă.

Deşi numeroase concepţii politologice elaborate de filosofi au trăsături speculative sau

utopice, stilul de gândire filosofic nu presupune neapărat o abordare nerealistă, utopică,

inspirată de fantezie. Specifică acestui stil este abordarea problemelor politice din perspectiva

unor presupoziţii (premise fundamentale, principii) despre natura şi conduita umană despre

relaţiile interumane, ordinea existentă în univers, posibilităţile de cunoaştere şi organizare

aflate la dispoziţia oamenilor, valorile esenţiale pentru viaţă, idealurile umane. Dacă aceste

presupoziţii sunt corecte (realiste), concepţia care rezultă poate fi una adecvată şi apropiată de

experienţa istorică efectivă.

Un stil important de abordare a politicului este cel descriptiv-istoric. Acest stil de

gândire, iniţiat la începutul epocii moderne de către Machiavelli, se bazează pe descrierea

unor situaţii şi cazuri istorice concrete, din analiza cărora sunt deduse concluzii privind

ordinea politică, exercitarea puterii, cauzele conflictelor, strategiile optime de acţiune şi

conducere etc.

Dificultatea principală cu care se confruntă acest mod de abordare a politicii provine

din aceea că nu poate exista descriere pură a faptelor, descriere fără interpretare. Întotdeauna

prezentarea faptelor include şi anumite interpretări ale acestora, ce pot fi mai mult sau mai

puţin subiective sau incomplete.

De exemplu, anumite mişcări sau agitaţii de stradă care au loc într-un anumit

stat pot fi interpretate ca simple anomalii (conduite deviante ale unor persoane

certate cu legea) sau ca simptome ale unei profunde nemulţumiri a maselor; ca

izbucniri iraţionale (de ură, resentimente etc) sau ca reacţii normale în faţa

unei situaţii sociale inacceptabile, şi aşa mai departe.

Atragem atenţia asupra următorului fapt: caracterul ştiinţific sau, dimpotrivă,

speculativ (sau chiar tendenţios-ideologic) al unei descrieri depinde de calitatea şi

corectitudinea interpretărilor implicate.



6

Stilul economist de abordare a problemelor politologice se bazează fie pe premisa

că viaţa politică este determinată de cea economică (Marx); fie pe ideea existenţei unui

pronunţat paralelism între problemele politice şi cele economice. În consecinţă, el încearcă să

analizeze politicul în termeni similari celor folosiţi în economie (pe bază de interese

materiale, raporturi cost-beneficiu, eficienţă, concurenţă etc.)

Realismul politic este o variantă a acestui stil de gândire, dar cu

particularităţi specifice. Acesta este aplicat cu precădere în domeniul relaţiilor

internaţionale, şi este axat pe încercarea de a înţelege fenomenele prin prisma

unor interese specifice (politice, de putere, control, dominaţie etc.), a unor

raporturi de forţe (şi a competiţiei între puteri), a scopului de extindere a

dominaţiei şi garantare a securităţii (cu costuri cât mai mici) etc.

În cazul acestui tip de gândire, dificultăţile sunt generate de faptul că stabilirea

intereselor raţionale ale oamenilor sau grupurilor nu este simplă şi neproblematică. Analiza

intereselor, presupune distingerea intereselor autentice de cele aparente sau false, a celor

declarate de cele ascunse, distincţia dintre motivaţii reale şi simple justificări oficiale (menite

să ascundă dorinţe nemărturisite), cunoaşterea consecinţelor unor politici sau atitudini (pentru

verificarea coincidenţei sau necoincidenţei lor cu scopurile existente) etc. În mod paradoxal,

constatarea (adevăratelor interese de grup) indică o posibilitate de previziune (a evoluţiei

fenomenelor economice, sociale, politice, interne sau internaţionale), deoarece numai în

funcţie de aceasta se pot determina interesele prioritare (care se modifică o dată cu situaţiile,

contextul, condiţiile existente în viitor); or, această previziune este totdeauna dificilă, iar

adesea imposibilă.

Domeniul activităţilor şi fenomenelor sociale este atât de complex şi din cauza

existenţei permanente a acestei interdependenţe; deciziile umane (şi aşteptările sau speranţele

oamenilor) depind de fapt (de împrejurările în care sunt adoptate, de context), iar aceasta

(evoluţia ei, mai bine zis) depinde de deciziile care se iau (şi, totodată, de aşteptările sau

speranţele pe care acestea se bazează).

Stilul sistemic sau structuralist de gândire urmăreşte lămurirea fenomenelor printr-o

analiză a politicului ca sistem coerent şi unitar, adică prin identificarea structurii sale

caracteristice (a elementelor componente sferei politice şi a relaţiilor dintre ele). Se practică,

de asemenea analiza sistemului instituţiilor politice, a structurii grupale a societăţii etc.,

evidenţiindu-se şi funcţiile jucate în ansamblul sistemului de către elementele componente.

Înrudit cu acesta este stilul bazat pe modelarea (nu în sensul de construire de modele ideale,



7

ca în cazul utopiilor, ci în acela de reconstruire, într-un model teoretic, a particularităţilor

organizării politice dintr-o societate anume).

Abordarea conceptual-analitică se axează pe analiza conceptelor fundamentale ale

politologiei (putere, guvernare, stat, libertate, democraţie, egalitate, justiţie socială etc.) şi

confruntarea acestor concepte cu experienţa practică acumulată, în vederea evaluării

aplicabilităţii lor şi a solidităţii concluziilor la care poate conduce folosirea lor. Acest mod de

abordare pune adesea accent pe critică având drept rezultat depistarea carenţelor

construcţiilor politologice.

În politologie, ca de altfel în majoritatea ştiinţelor socio-umane sunt utilizate o mare

diversitate de metode de analiză, interpretare şi explicaţie. Unele dintre acestea au un caracter

formal (metode statistice şi probabilistice, logice alegerii şi a deciziilor naţionale, logica

acţiunii colective), altele au doar un caracter semiformal (metode de analiză instituţională), în

timp ce multe au caracter neformal (metode sociologice, psihologice sau comportamentale,

analiza mentalităţilor, studiul de caz – adică investigarea amplă, cvasicompletă a unor cazuri

social-politice considerante relevante).

I.3.ADEVĂR ŞI OBIECTIVITATE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE.

POLITOLOGIE ŞI IDEOLOGIE. Şi în sfera ştiinţelor politice, ca de altfel în toate

domeniile cunoaşterii umane, există aspiraţia către o prezentare obiectivă a realităţii şi către

adevăr. Dar, la fel ca şi în alte domenii, nu există nici o garanţie că teoriile sau doctrinele

elaborate vor atinge, obiectivitatea şi adevărul. Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de

verificare ale omului sunt totdeauna limitate; în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute, eroarea

rămâne totdeauna posibilă, cunoaşterea nefiind infailibilă.

Particularităţile sferei politice complică în ştiinţele social-politice problema adevărului

şi a obiectivităţii; comparativ cu ştiinţele exacte (matematice sau logice) dar şi comparativ cu

ştiinţele naturii sau cele tehnice, politologia se confruntă cu dificultăţi mai mari în încercarea

de a stabili adevărul. Există numeroase surse de eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele

politologiei, impunându-se o atentă identificare a lor. Principalele surse ale deformării

reprezentărilor despre realitatea socială sunt:

- insuficienţa datelor, absenţa informaţiilor despre numeroase fapte relevante

(mai ales privind interesele specifice, preferinţele, atitudinile oamenilor, felul lor

de a reacţiona); indivizii umani nu pot fi supuşi unei monitorizări atente şi

complete, şi din acest motiv politologia se confruntă cu o carenţă cronică de

informaţii utile;



8

- interpretarea inadecvată a datelor: faptele privind conduita umană nu

„vorbesc de la sine”, ci necesită interpretare, iar aceasta poate fi uneori incorectă;

ştiinţele politice, ca şi ştiinţele socio-umane în general, sunt ştiinţe ale

interpretării şi deci supuse dificultăţilor şi riscurilor acesteia;

- interacţiunea fapte-valori; întrucât nu există (mai ales în ştiinţele socio-

umane) cunoaştere „eliberată” de orice valori în descrierea unor fapte reale

intervin anumite aprecieri de valoare subiective ale autorului descrierii; un act

politic poate fi descris şi explicat într-un fel sau altul, după cum este el apreciat

valoric, astfel o mişcare de stradă poate fi considerată atentat la „ordinea

publică” sau la „siguranţa statului” ori, dimpotrivă, ca „protest justificat” sau

„izbucnire legitimă de mânie populară”;

- imposibilitatea explicării exacte a unor fapte; în multe cazuri nici agenţii

acţiunii nu pot explica de ce au acţionat aşa cum au acţionat; cu atât mai mult

politologul nu poate totdeauna depista originile unei conduite: oamenii

acţionează uneori fără temeiuri solide sau atribuie alte explicaţii decât cele reale

propriilor fapte;

- ignorarea sistematică a unor fapte relevante, datorită unor idei preconcepute,

unor imagini deformate despre realitatea socială;

- caracterul contradictoriu al datelor relevante provenite din domenii diferite,

de la persoane diferite, de la grupuri sociale (sau de vârstă) diverse, din zone

geografice diferite, din situaţii istorice diferite etc;

- complexitatea datelor relevante; fenomenele politice depind de o multitudine

diversă de factori antropologici, biologici, economici, psihologici, religioşi,

ideologici, morali, axiologici, iar detectarea, analizarea şi compatibilizarea

tuturor acestor influenţe într-un întreg explicativ este o sarcină de maximă

dificultate;

- dificultatea de a deduce legi sau chiar simple regularităţi, din faptele sociale

este maximă, deoarece acestea sunt diverse, singulare, sporadice, aproape

imposibil de generalizat.

- teoriile politice nu sunt doar teorii abstracte, de la ele, se aşteaptă şi soluţii

practice, „inginereşti”, ceea ce nu se dovedeşte totdeauna posibil.

IDEOLOGIA. Asupra naturii ideologiei s-au elaborat mai multe ipoteze explicative,

aflate uneori, într-un contrast marcat. Termenul ideologie desemnează un sistem de idei şi de



9

idealuri transformate în credinţe. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie

gândite, ci „crezute”. Aceste idei transformate în credinţe sunt idei fixe; obiect de cult şi nu

de reflecţie; aşa se explică de ce ideologiile sunt cele care au putere mobilizatoare. Termenul

are sens peiorativ; ideologia este definită, în special, ca un proces de distorsiune, disimulare

prin care se ascunde poziţia de clasă (grup). Este asimilată unei minciuni sociale, unei iluzii

care protejează un statut social cu privilegii şi nedreptăţi. Pentru Marx şi marxism orice

ideologie ar fi o interpretare partizană a situaţiei sociale. În conformitate cu teoria elaborată

de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea, ideologia ar constitui o reprezentare deformată a

realităţii sociale. Marxiştii au numit ideologia „falsă conştiinţă”, iar Nietzsche a dezvoltat

ideea că oamenii au nevoie de falsuri pentru a putea trăi, deoarece, în marea lor majoritate,

sunt incapabili să se confrunte direct cu adevărul. Din acest punct de vedere, ideologia apare

ca sistem de neadevăruri utile unui grup social, ca sistem de „mituri” sociale cu funcţii de

justificare, autoapărare, promovare etc.

Putem sistematiza următoarele accepţii şi funcţii ale ideologiei.

Ideologia ca distorsiune-disimulare. Pentru gânditorii francezi era o analiză a

formării ideilor de către spiritul uman. Napoleon i-a acuzat că reprezintă pentru ordinea

socială o ameninţare; el a instaurat semnificaţia peiorativă a termenului. Pentru Marx,

ideologia realizează o imagine răsturnată a realităţii. Ea devine procedeul prin care procesul

vieţii reale este falsificat de reprezentarea imaginară pe care şi-o fac oamenii asupra aceluiaşi

proces. Mai târziu, social-democraţii consideră ideologia opusă ştiinţei. Exemplul preferat al

marxismului este situaţia de pe piaţa forţei de muncă (vânzarea de către muncitor a muncii

sale către capitalist), reprezentată ideologic ca act liber, bazat pe egalitatea cumpărător-

vânzător şi pe intangibilitatea proprietăţii (asupra muncii, asupra banilor etc.); conform

interpretării marxiste, ar fi vorba de o reprezentare deformată, deoarece muncitorul (lipsit de

resurse) este obligat să-şi vândă munca (să se angajeze), deci nu este liber, iar poziţia sa nu

este de egalitate, ci de dezavantaj poziţional.

Ideologia apare, în alte interpretări, ca justificatoare şi nu falsificatoare sau

parazitară. Interesele particulare ale claselor sunt prezentate ca interese universale. Ideile

clasei dominante devin idei dominante luând forma unor idei universale. Orice dominaţie

vrea să se justifice şi o face recurgând la noţiuni capabile să treacă drept universale, adică

valabile pentru toţi. Astfel, tentativa de justificare se asociază fenomenului însuşi de

dominaţie .

Max Weber a arătat că orice grup social dezvoltat atinge în mod necesar un punct în

care se produce o distincţie între guvernanţi şi guvernaţi. Acest raport asimetric reclamă o



10

retorică a persuasiunii, fie şi numai pentru a limita folosirea forţei în impunerea ordinei. Unde

există putere, există o revendicare de legitimitate, şi acolo unde există o revendicare de

legitimitate, există recurgerea la retorica discursului public într-un scop de persuasiune.

În acest sens, ideologia este legitimare şi nu disimulare. Orice autoritate implică o

cerinţă de legitimitate care depăşeşte ceea ce pot oferi membrii săi în termeni de credinţă.

Ideologia ca integrare. Avem în vedere ceremoniile comemorative graţie cărora

comunitatea actualizează evenimentele pe care le consideră fondatoare ale propriei identităţi:

structura simbolică a memoriei sociale. Nu există societate lipsită de o raportare la

evenimente inaugurale: mit, Căderea Bastiliei, Unirea de la 1 Decembrie 1918 etc. Ideologia

are rolul de a difuza convingerea că evenimentele fondatoare sunt constitutive pentru

memoria socială, şi prin ea, pentru identitatea comunităţii. Trebuie să ne identificăm cu

evenimentele care nu mai sunt amintirea directă a cuiva. Ideologia serveşte de releu pentru

memoria colectivă pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor fondatoare să devină

obiectul credinţei întregului grup. Actul fondator este retrăit şi reactualizat prin intermediul

unor interpretări şi evenimentul fondator se prezintă ideologic conştiinţei grupului.

Orice grup durează, dobândeşte consistenţă şi permanentă graţie imaginii de sine

stabile şi durabile, pe care şi-o dă. Această imagine stabilă şi durabilă exprimă nivelul cel mai

profund al fenomenului ideologic.

Opoziţia dintre politologie şi ideologie nu este însă radicală şi absolută, ci mai curând

graduală. Teoriile politice conţin şi elemente sau aspecte ideologice, după cum ideologiile

cuprind şi elemente teoretice.

Dificultatea de a distinge între teoria politică şi ideologie provine în primul rând din

faptul că nu numai ideologia, dar şi orice teorie presupune o interpretare. Descrierea realităţii

sociale nu este absolut imparţială, ireproşabilă. Nu există teorie absolut obiectivă, bazată

exclusiv pe fapte reale, neprelucrate, pe constatări neutre, neinterpretate. Ca atare, orice

teorie politologică include o doză de subiectivitate, de interpretare sau de construcţie

imaginativă. Drept rezultat, nici o teorie politică nu constituie un adevăr absolut definitiv,

nesusceptibil de corecţii.

Dar valabilitatea relativă a interpretărilor politologice nu anulează diferenţa dintre ele

şi ideologii. Ideologiile rămân totuşi distincte de teoriile politologice; în timp ce primele fac

obiectul preocupării politicienilor, a mass-media şi a nespecialiştilor, având o valoare

practică, cele din urmă constituie obiectul de lucru pentru specialişti, teoreticieni, gânditori.



11



12

II.EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE.

PROBLEME ALE GÂNDIRII POLITICE MODERNE.

II.1. ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU. Ideile referitoare la actul politic şi natura

puterii îşi fac apariţia încă din antichitate. Intuiţia cea mai veche sugera că politica este sfera

organizării şi a conducerii unei comunităţi. Această interpretare apare încă de la Platon şi

generează alte două întrebări: cum trebuie organizată viaţa publică (comunitară), şi cine

trebuie să conducă?

La prima întrebare, anticii răspundeau stabilind rolul fiecărui grup social (sclavii,

stăpânii de sclavi, meşteşugarii, agricultorii, comercianţii, militarii, înţelepţii). Astfel, Platon

considera că cetatea trebuie organizată în trei grupuri sociale care îşi aduc fiecare contribuţia

la menţinerea cetăţii (unii conduc, alţii asigură ordinea iar celălalt grup asigură cele necesare

existenţei). La cea de-a doua întrebare Platon răspunde considerând că înţelepţii trebuie să

conducă datorită cunoaşterii pe care o posedă şi datorită raţiunii lor. Ei ştiu cel mai bine ce

trebuie făcut, ce este bine pentru comunitate. Politicul este înţeles ca fiind domeniul

problemelor referitoare la cine şi cum trebuie să conducă o cetate, precum şi la modul în care

trebuie organizată societatea.

Tot acum se conturează şi distincţia fundamentală între mai multe tipuri de conducere

sau putere:

- tirania sau dictatura – în care conducerea sau puterea aparţin unui singur om.

- aristocraţia sau oligarhia – în care conducerea aparţine unei elite, unei

categorii sociale privilegiate,

- democraţia – în care puterea aparţine poporului, adică cetăţenilor; oameni

liberi care aveau drepturi politice.

În Evul Mediu, domină o viziune monarhistă fondată pe gândirea creştină. Monarhul

trebuie să conducă (guverneze) ţara aşa cum Dumnezeu conduce lumea. Apar acum noţiunile

de autoritate (deţinere a puterii, drept de a decide, de a conduce) şi suveranitate (calitatea de

a fi stăpân şi nu stăpânit, de a domina, şi nu de a fi dominat). Ele sunt de origine religioasă;

regele are autoritatea pe pământ, aşa cum Dumnezeu o are în cer (monarhul este, de altfel,

privit ca „trimis” al lui Dumnezeu pe pământ) şi el este suveran în ţară tot aşa cum este

Dumnezeu în lume.



13

În Evul Mediu târziu apar noi idei referitoare la autoritate şi suveranitate, ideile de

autoritate şi suveranitate sunt dezgolite de originea şi tenta lor religioasă, dobândind un

caracter laic. Astfel o dată cu M. de Padova suveranitatea aparţine poporului.

Tot În Evul mediu târziu apare întrebarea esenţială: autoritatea (puterea) este nelimitată

sau limitată? Poate regele sau aristocraţia face orice? Puterea lor este arbitrară? Răspunsul va

fi negativ: Dumnezeu a dat şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (naturale), iar

încălcarea lor de către putere se pedepseşte; şi regele dă seamă în faţa cuiva (în faţa lui

Dumnezeu), după cum şi aristocraţii dau seamă în faţa regelui. Autoritatea are anumite

drepturi (de decizie, de a stăpâni şi guverna) dar nu orice drept. Apare astfel o problemă

centrală în gândirea politică: a limitelor puterii sau autorităţii. Problema vrea să stabilească

ce are dreptul de a face, şi ce nu are dreptul de a face autoritatea. În Anglia, încă din secolul al

XIII-lea, nobilimea sileşte regele să admită limitarea puterii sale (prin actul Magna Charta

Libertatum).

Câteva secole mai târziu, apare ideea constituţionalismului: puterea este limitată printr-o

lege fundamentală: Constituţia, iar monarhia trebuie să fie constituţională – să respecte

Constituţia, regele însuşi trebuie să accepte prevederile constituţionale.

Ideea că şi autoritatea trebuie să respecte anumite reguli sau norme întăreşte viziunea, ce

devine dominantă acum în politică, conform căreia oamenii trebuie să trăiască pe bază de

reguli. Cetăţenii trebuie să respecte legile, dar şi autoritatea să respecte o lege fundamentală

(Constituţia), adică anumite reguli care limitează puterea. Absolutismul monarhic este respins,

iar politica apare tot mai mult ca activitate de elaborare şi aplicare a unor reguli privind viaţa

publică.

Tot acum apare şi problema legitimităţii puterii, adică a îndreptăţirii conducerii – ca

problemă centrală a politicii moderne. Cine şi când este îndreptăţit să exercite puterea

(autoritatea)?

Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă se întăreşte şi mai mult

convingerea că suveranitatea aparţine de drept nu regelui sau unei elite, ci majorităţii sau, în

general naţiunii. Poporul este suveran, „voinţa generală” (Rousseau) este suverană;

autoritatea este delegată să conducă doar în numele acestei voinţe generale suverane.

Conducătorii sunt aleşi pentru a conduce în numele poporului. Ei primesc o delegaţie

temporară de a guverna în numele şi în interesul majorităţii. Dacă încalcă acest mandat, prin

comiterea unui abuz de putere, ei îşi pierd legitimitatea.



14

De aici rezultă că natura puterii este aceea de emanaţie a unei voinţe colective de

instrument al Binelui general, ea constând în capacitatea de a organiza şi conduce în vederea

atingerii Binelui general.

Dar, tot acum apare şi convingerea că puterea politică este de fapt altceva; anume

capacitate de constrângere, forţă brută. În cristalizarea acestei viziuni, se poate pleca de la

premisa că puterea înseamnă capacitate de a realiza ceea ce vrei; această capacitate presupune

însă posibilitatea de a influenţa pe alţii, de a elimina obstacolele şi opoziţiile, de a face

presiuni. La rândul lor, aceste forme de acţiune presupun capacitatea de a stimula pozitiv pe

cei care răspund afirmativ şi a descuraja pe cei care răspund negativ. Puterea ar echivala cu o

capacitate de a oferi şi ameninţa.

Nietzsche va teoretiza acest aspect, afirmând că orice fiinţă vie are sădit în ea impulsul de

a-şi amplifica puterea şi de a domina pe altele, că orice om şi orice popor are un instinct

înnăscut de a subjuga, stăpâni, domina, cuceri, o permanentă nevoie de supremaţie etc.

Egoismul, ambiţia de a impune, dorinţa de a stăpâni, violenţe apar ca inerente vieţii, ca

naturale şi deci, normale. Ideile general admise despre egalitate, democraţie, suveranitatea

voinţei populare, sunt de fapt, crede Nietzsche, simplă retorică, simplă mască; în spatele lor,

se află realitatea brutală a setei de putere, a dominaţiei, a supremaţiei forţei, egoismul

neînfrânat. Nu domneşte regula democratică, ci arbitrarul voinţei oarbe, abuzul de putere.

Rezultă că puterea nu mai este aici mijloc de realizare a Binelui general, ci scop în sine;

oamenii urmăresc puterea pentru ea însăşi; deţinerea ei satisface nemijlocit instinctul lor

pentru supremaţie.

În acest sens, politicienii nu ajung la putere pentru a putea realiza un program util

naţiunii, ci, sub pretextul realizării unui asemenea program, care nu este decât un mijloc de

acces la conducerea statului, ei urmăresc puterea ca atare. Se spune adesea că a fi la putere, a

manevra puterea după bunul plac, a exercita şi chiar a abuza de ea este adevăratul ţel al

omului politic.

O variantă mai subtilă a viziuni autorităţii ca abuz de putere este concepţia lui Carl

Schmitt, care admiţând existenţa unor reguli şi norme politice consideră că există totdeauna

cazuri excepţionale (stări de urgenţă, situaţii de necesitate) în care decizia nu se mai ia

democratic; decide, mai mult sau mai puţin arbitrar, deţinătorul puterii. Concluzia este că

suverană nu este voinţa populară, ci acela care decide asupra acestor cazuri excepţionale. Spre

exemplu, abolirea regimului democratic prin declararea stării de urgenţă şi asumarea unor

puteri dictatoriale; sau în numeroase cazuri, marile puteri (economice, politice, militare)

ignoră reglementările dreptului internaţional, justificând neglijarea acestora prin existenţa



15

unei situaţii grave. Se degajă concluzia că, în lumea modernă, autoritatea este reglementată

(constituţional) dar instinctul permanent al puterii este de a ocoli, ignora şi încălca

reglementarea (norma, legea), pentru promovarea unor interese speciale

Trebuie văzut ce anume face posibil acest lucru, adică încălcarea regulilor stabilite. În

afara situaţiei amintite de C. Schmitt (prezenţa cazurilor de criză excepţională) mai putem

enumera şi alte cauze.

Caracterul „deschis”, interpretabil, al multor reguli şi chiar legi. Există anumite limite

de precizie, de claritate, în formularea legilor, ca atare, rămân adesea aspecte interpretabile,

chestiuni susceptibile de a fi soluţionate diferit în funcţie de un mod de a înţelege sau altul.

Astfel, grupuri cu interese politice diferite vor da interpretări diferite, corespunzătoare

obiectivelor lor (fiecare grup agreează interpretarea cea mai convenabilă pentru el). Spre

exemplu, limita celor două mandate de preşedinte; două mandate înseamnă opt ani sau două

alegeri succesive?

Abuzul de putere este favorizat de limitele reglementării, de unele „goluri” existente,

adică a unor chestiuni neacoperite de lege, nereglementate. Imprevizibilitatea împrejurărilor

împiedică prevederea tuturor situaţiilor posibile şi stabilirea, dinainte, a unor reguli de

conduită a puterii în aceste împrejurări. Nici un sistem de legi, reglementări, reguli de

conduită politică, nu poate fi absolut complet, nu poate prevedea norme, pentru toate cazurile

posibile. Ca urmare, va rămâne întotdeauna loc pentru interpretare, decizii discutabile sau

arbitrare, iniţiativă interesată etc.

O idee veche (ce apare clar încă la J. Locke) este aceea că rolul puterii de stat este de a

face dreptate, de a asigura dreptatea în cadrul comunităţii (nu se poate ca fiecare să-şi facă

singur dreptate). Conform acestei idei, puterea de stat apare ca sistem complex de asigurare a

dreptăţii.

- legislativul face legile necesare (ce definesc dreptatea şi nedreptatea)

- executivul le aplică

- justiţia combate conduita deviantă (faţă de aceste legi)

În secolul al XIX-lea s-a obiectat că dreptatea se face nu în interesul tuturor, ci al unor

grupuri privilegiate. Concepţiile socialiste şi comuniste, în special marxismul, au accentuat

asupra ideii că legislaţia exprimă interesele unor grupuri dominante (al capitaliştilor în

societatea modernă) şi că ea nu reprezintă în mod egal interesele altor grupuri (proletariatul).

În consecinţă, se consideră că puterea politică (statul) este un instrument al clasei dominante

(sau „exploatatoare”) în timp ce clasa dominantă sau „exploatată” nu participă la exercitarea

puterii. Doctrina marxistă şi-a pierdut audienţa la sfârşitul secolului al XX-lea, dar ideea că



16

actul politic este act de exercitare preferenţială a unei voinţe politice particulare sau de

manifestare forţată a unor interese speciale nu şi-a pierdut credibilitatea. Dimpotrivă, este

extrem de influentă teoria că viaţa politică este modelată de acţiunea unor grupuri de presiune

sau de interese speciale.

Teoria că puterea politică este un instrument al intereselor de grup se opune ideii mai

vechi de politică neutră, axată pe interesul public. În doctrinele clasice politica era prezentată

drept expresie a unor interese generale, publice, în timp ce doctrinele recente susţin că politica

este activitatea prin care diverse grupuri urmăresc satisfacerea intereselor specifice.

Activităţile politice sunt înţelese cu precădere, drept activităţi de presiune (parlamentară sau

extraparlamentară, de lobby, de influenţare) îndreptate spre atingerea unor obiective proprii

acestor grupuri. Nimeni nu urmăreşte, deci, interesul public; statul nu desfăşoară o activitate

organizată în vederea satisfacerii acestui interes; interesul public nu este promovat de nimeni,

el apare cel mult ca efect global al diferitelor acţiuni menite să promoveze interese private. În

politică fiecare urmăreşte, deci, interese particulare, dar rezultatul final este satisfacerea unor

interese publice – realizarea unei ordini politice globale, asigurarea legalităţii, rezolvarea unor

probleme de interes general, cum ar fi apărarea ţării, autodeterminarea, prevenirea efectelor

unor cataclisme naturale ş.a.

Dacă aşa ar sta lucrurile, prezenţa intereselor particulare n-ar fi dăunătoare interesului

public, acţiunea grupurilor de presiune n-ar afecta binele general. Lucrurile sunt însă mult mai

complicate.

Astfel, în unele cazuri, politica grupurilor de presiune sau, în general, politica de

promovare a intereselor particulare inventează un fals interes public pentru a se putea

justifica, iar satisfacerea celor dintâi nu conduce la promovarea adevăratelor interese publice,

ci la impunerea unui pseudointeres public.

Trebuie făcută o distincţie netă, atât teoretic cât şi practic, între adevăratele interese

publice şi falsele interese publice, între priorităţi publice autentice şi priorităţi inventate de

grupuri interesate.

Exemplu: dacă repararea sistemului naţional de drumuri este o adevărată

prioritate naţională (un autentic interes public), nu este nimic negativ dacă

grupuri de presiune finanţate de firmele constructoare de drumuri insistă

asupra necesităţii urgente de dirijare a fondurilor publice către lucrări, cu

condiţia ca fondurile să fie bine cheltuite, nu risipite sau cedate în condiţii

oneroase altor firme decât celor potrivite. Dacă însă, grupuri de presiune ale

unor firme interesate insistă pentru dirijarea fondurilor către lucrări care nu



17

sunt prioritare (montarea de ceasuri, în mod exagerat de mare, în locuri

publice) în simplul interes ca respectiva comandă să fie sursă de profit pentru

aceste firme, activitatea grupurilor de presiune este foarte dăunătoare,

conducând la risipirea, resurselor publice.

Distincţia între rezultate benefice şi rezultate nocive, contrare interesului public prioritar

ale acţiunii intereselor private este deci vitală, dar ea nu este totdeauna uşor de făcut deoarece

nu se atinge lesne consensul asupra priorităţilor publice întrucât grupurile sociale au preferinţe

şi convingeri diferite cu privire la priorităţi, iar ideea de „interes public” poate fi totdeauna

interpretată în moduri diferite.

Numeroşi autori au pus la îndoială ideea optimistă că grupurile de presiune reprezintă

egal toate interesele sociale semnificative şi că rezultanta acţiunii lor reprezintă Binele

general. Un grup de oameni îşi promovează cu atât mai bine interesele cu cât este mai redus

numeric şi mai bine motivat de posibilitatea obţinerii unor avantaje speciale; marea masă a

alegătorilor nu are motive foarte puternice de a participa intens la viaţa politică sau chiar la

vot, deoarece nu poate conta pe avantaje de ansamblu, rezultate din îmbunătăţirea situaţiei

ţării respective; în schimb, diversele grupuri politice active (legate de un partid ce speră să

câştige puterea) au motive foarte bune de a participa intens la aceste activităţi, deoarece

mizează pe avantaje speciale pe care le-ar obţine cu sprijinul partidului în cauză dacă acesta

ajunge la putere: funcţii de conducere, facilităţi, sprijin financiar sau politic, capacitate de

influenţare în interes propriu etc.

Constatăm că în statele moderne există de regulă o „majoritate tăcută” (relativ pasivă) şi

grupuri mai mici foarte active. Aceste grupuri au organizarea, influenţa şi resursele necesare

pentru a contribui efectiv la cursul evenimentelor politice. Ele pot fi grupuri de presiune ale

elitelor (financiare, economice, politice) sau sindicate, grupuri ale mass-media sau grupuri

profesionale etc. Aceste grupuri relativ mici pot obţine succese pe care marea masă a

cetăţenilor nu le pot obţine. Astfel, se ajunge ca politica adoptată să fie favorabilă acestor

grupuri şi nu majorităţii cetăţenilor.

Exemplu: politicile de furnizare a unor servicii publice ajung uneori să fie modelate de

interesele grupurilor mici cu interese imediate în domeniu şi nu de masa cetăţenilor cărora li

se adresează aceste servicii: cei ce finanţează, organizează şi asigură aceste servicii sunt mai

influenţi decât cei ce trebuie să beneficieze de ele. Dar, evident, transportul în comun nu este

creat pentru companiile de transport sau pentru angajaţii lor, ci pentru călători, sistemul

medical este pentru pacienţi nu pentru medici, şi şcolile pentru elevi, nu pentru profesori. Ar



18

trebui ca interesul public (al călătorilor, pacienţilor şi elevilor) să primeze, totuşi primează de

cele mai multe ori, interesele furnizorilor acestor servicii.

Problema concilierii intereselor de grup cu interesul public rămâne o problemă serioasă,

dificilă, care necesită permanente eforturi; ea nu se rezolvă automat, prin simpla acţiune

interesată a grupurilor de presiune, aşa cum nici problemele economice de interes global nu se

rezolvă automat prin simpla acţiune egoistă a fiecărui agent economic.

O variantă a teoriei că politica este activitatea prin care grupurile îşi promovează

interesele este teoria marxistă a luptei de clasă, care susţine că viaţa politică nu reprezintă

altceva decât permanentul conflict între clase sociale cu interese opuse. Conform acestei

viziuni, duşmănia dintre clase este inevitabilă, dat fiind faptul că există totdeauna o clasă

exploatatoare şi una sau mai multe exploatate. Ideea adversităţii, duşmăniei dintre grupuri ca

substanţă a politicii nu este specifică doar marxismului, ci şi alţi gânditori şi politicieni au

afirmat că politica nu este decât organizarea sistematică a urii.

S-au oferit mai multe explicaţii acestei prezentări a politicii:

- egoismul şi răutatea oamenilor, care îi fac să se comporte între ei „ca fiarele”

(„omul este lup pentru om” spune Th. Hobbes, şi aceasta conduce la un

permanent „război al tuturor împotriva tuturor”);

- insuficienţa resurselor (printre resurse fiind incluse nu numai resursele

materiale, naturale, sociale, financiare, ci şi cele politice – funcţii de

conducere, privilegii etc.

- voinţa de putere şi de dominaţie sădită în om (Nietzsche)

Pe de altă parte, trebuie menţionat că au existat şi numeroşi autori care au susţinut că

oamenii sunt „fraţi” şi deci, sunt meniţi să coopereze şi să se ajute între ei, nu să poarte

permanent conflicte. Adepţii ideii sociabilităţii înnăscute a oamenilor tind să vadă societatea

nu ca un teren de conflict, ci ca un organism armonios (Aristotel), ale cărui „organe” aflate în

conlucrare sunt oamenii. Din perspectiva acestei viziuni, politica nu este domeniul

confruntării, ci al cooperării interumane, al căutării celor mai bune aranjamente pentru

conlucrarea membrilor societăţii.

Cea mai realistă concluzie ar fi, deci, aceea că politicul este un domeniu ambiguu sau

eclectic: pe terenul său se realizează uneori cooperarea şi conlucrarea dintre cetăţeni, dar

adesea se duce şi o luptă permanentă de interese, există şi consens (parţial) dar şi conflict;

solidaritate, într-ajutorare dar şi competiţie necruţătoare. Politica este şi coordonare,

armonizare, dar şi efort de dominare, de impunere, de exercitare a forţei.



19

III.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII

III.1. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE. Cel mai adecvat răspuns la

întrebarea: ”Ce este actul politic?” este următorul: actul politic este un efort de rezolvare a

problemelor politic. Trebuie specificat că nu orice problemă de interes public are caracter

politic. Unele probleme (spre exemplu, traficul rutier) au exclusiv caracter tehnic: aici

reglementările sunt menite să soluţioneze în manieră tehnică dificultăţile existente, conciliind

interesele şi scopurile pietonilor şi conducătorilor auto. În asemenea domenii politice nu

intervine decât accidental; acolo unde sunt posibile soluţii pur tehnice „inginereşti”, nu apare

nici o confruntare politică. De aceea, s-a afirmat că politica vizează numai activitatea de

rezolvare a unor probleme iniţial insolubile, care nu au o soluţie unanim acceptată, pentru că

interese de grup diferite pledează pentru soluţii diferite.

O problemă politică, este caracterizată prin faptul că nici un răspuns nu satisface datele

problemei aşa cum sunt puse. O problemă politică nu este soluţionată; ea poate fi

reglementată. Reglementarea este o decizie care intervine prin orice fel de mijloc în legătură

cu tot ceea ce generează problema politică.

Specificul problemelor politice nu se evidenţiază doar în existenţa unor interese

diferite sau opuse, a căror satisfacere nu este posibilă pe căi pur „tehnice” administrative. Un

alt aspect semnificativ în acest sens este legat de omniprezenţa unei diversităţi de scopuri şi

valori, rareori sau niciodată integral compatibile. Oamenii urmăresc totdeauna mai multe

ţeluri, mai multe valori. Cum concilierea acestora este rareori neproblematică, reglementarea

dificultăţilor depinde de opţiuni complexe şi decizii dureroase (sacrificii, renunţări) care îi

afectează pe membrii societăţii.

Exemplu: instaurarea unui climat de libertate şi toleranţă se face de obicei cu

preţul renunţării la ambiţia de a pedepsi toate vinovăţiile, cu acela al unei

deteriorări a ordinii sociale şi cu acela al abandonării idealurilor maximale de

egalitate. Cum grupuri sociale diferite apreciază diferit acest preţ (unele îl

consideră prea mare, altele acceptabil) vor exista inevitabil nemulţumiri şi

proteste, confruntări. Problemele de acest tip nu vor putea fi niciodată

rezolvate „tehnic”, „organizatoric”, prin acord general sau prin reglementări

neutre, la fel de favorabile tuturor. Vor fi necesare mereu acte politice

(dezbateri, controverse, confruntări) pentru găsirea unei soluţii iar aceasta nu



20

va fi decât uneori general acceptată: oamenii care dau prioritate ordinii sociale

şi securităţii publice vor milita mereu pentru limitarea libertăţii, în timp ce alţi

cetăţeni, care dau prioritate cerinţelor libertăţii, se vor opune acestei limitări.

Sintetizând, putem spune că politica este o activitate practică menită să răspundă unor

situaţii de un anumit fel: situaţiile politice. O situaţie politică, poate fi caracterizată ca o stare

de lucruri recunoscută a fi luat naştere nu dintr-o necesitate naturală, ci din alegerile sau

acţiunile omeneşti şi la care este posibil să se dea mai multe răspunsuri. Politica este

activitatea de a răspunde la stări de lucruri deja cunoscute a fi produsul unor alegeri.

În al doilea rând, o situaţie politică este o situaţie „publică” şi nu una privată. Ea

aparţine domeniului public şi ceea ce aparţine domeniului „public” este ceea ce crede că ar

trebui să facă obiectul luării la cunoştinţă de către un guvern sau un conducător. Astfel,

situaţia politică poate fi caracterizată ca o situaţie contingentă la care este aşteptat ca guvernul

sau conducătorul (şi nu o persoană particulară) să răspundă.

Dificultăţile specifice politicii nu au caracter accidental sau trecător. Aşa cum

subliniază politologii contemporani, aceste dificultăţi sunt legate de natura umană şi de

specificul societăţii omeneşti. Oamenii au nevoi diverse, care îi pot împinge în direcţii diferite

sau chiar opuse:

- au nevoie de pace, dar şi de dreptate (cele două pot fi în tensiune, căci

acţiunile de restabilire a dreptăţii pot conduce la conflict)

- au nevoie de securitate şi de libertate (cele două pot fi în contradicţie, căci

asigurarea securităţii implică existenţa unor instituţii puternice, cu multă

autoritate, care pot restrânge sfera libertăţii de grup sau individuale. Chiar şi

urmărirea aceleiaşi valori poate genera contradicţii (când dreptatea cere să fie

făcute restituiri pentru repararea nedreptăţilor făcute unor comunităţi în trecut,

rezultatul poate fi nedrept pentru generaţiile prezente).

Existenţa unor astfel de contradicţii, precum şi a diversităţii şi complexităţii vieţii social-

politice face să nu existe un unic model de viaţă omenească. Pentru că nevoile omeneşti sunt

contradictorii, nici o viaţă umană nu poate fi perfectă. Ca urmare, vor exista totdeauna diferite

modele de viaţă umană, dar toate imperfecte, cu avantaje şi dezavantaje. Oameni diferiţi vor

alege (conform priorităţilor lor) modele diferite, iar consensul total nu va putea fi atins. Orice

politică va fi deci numai parţial satisfăcătoare; va presupune şi sacrificii. Politicienii moderni

(mai ales cei liberali au crezut mult timp că aceste dificultăţii pot fi depăşite prin maximizarea

libertăţii sau prin respectarea drepturilor omului. Dar şi modelele de libertate şi principiile pe

baza cărora sunt dezbătute drepturile omului sunt diferite: oameni diferiţi, cu nevoi şi



21

priorităţi diferite, le interpretează diferit. Caracterul insolubil al problemelor politice ce apar

astfel rămâne în vigoare.

Un alt element de dificultate tipic politicii este legat de principii. Pentru evitarea

arbitrarului, se impune reglementarea tuturor problemelor pe baza unor principii generale,

acceptate în comunitatea respectivă, deoarece absenţa principiilor conduce la decizii arbitrare,

părtinire, nedreptăţi. Dar desfăşurarea vieţii politice pe baza principiilor se loveşte de

numeroase dificultăţi:

1. Permanent apar probleme noi, pentru care nu s-au conceput şi aprobat

principiile reglementative necesare.

2. Principiile nu sunt decât rareori acceptate unanim.

3. Există dificultăţi de aplicare consecventă a principiilor întrucât

complexitatea situaţiilor politice face deseori, necesare exceptarea de la

urmarea fidelă a unor principii.

4. Oamenii aderă la mai multe principii, ale căror cerinţe pot uneori să se

contrazică.

Ca atare, problemele politice a căror rezolvare depinde de aplicarea anumitor principii

pot fi greu soluţionabile sau chiar insolubile.

De aceea, rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluţie la o problemă fără

soluţie, adică de a realiza un compromis care să conducă la un acord (fie şi temporar, relativ,

parţial) asupra intereselor politice prioritare, precum şi de a dirija, în consecinţă, resursele

către aceste priorităţi.

Decurge de aici o nouă viziune despre politică: rolul actului politic, sau, în particular,

al puterii de stat, este concilierea intereselor diferite ale diverselor grupuri sociale,

identificarea pe această cale a intereselor publice prioritare (ce rezultă din concilierea celor

particulare) şi organizarea vieţii sociale în direcţia satisfacerii acestor priorităţi.

Această viziune este fundamentul vechii idei (de origine conservatoare) după care

„politica este arta compromisului”. Dat fiind faptul că există totdeauna interese diferite,

priorităţi opuse şi resurse limitate, că problemele apar ca insolubile; arta politică constă în

concilierea acestor interese, găsirea unei anumite soluţii (măcar favorabilă majorităţii sau

parţială) prin stabilirea priorităţilor celor mai rezonabile (în lumina acestei diversităţi de

opţiuni) şi, în consecinţă, folosirea optimă a resurselor. Este vorba, de o artă, deoarece în acest

domeniu nu există algoritmi (metode pur tehnice de stabilire exactă în timp finit, a priorităţilor

raţionale). În reglementarea problemelor politice nu se pot aplica totdeauna tehnici



22

algoritmice – soluţia optimă este produsul intuiţiei (judecăţii competente şi chibzuite) şi al

compromisului (între priorităţi şi opţiuni).

III.2. PUTEREA POLITICĂ. Politologii contemporani subliniază că a vorbi de

politică înseamnă a vorbi despre putere în societate, aceasta constituind textura politicii şi a

societăţii ca atare. Nu se poate studia politica fără înţelegerea naturii puterii.

Dezbaterea postbelică asupra naturii puterii politice a scos în evidenţă trei perspective

diferite.

A. Elitiştii consideră că doar câţiva oameni domină politica; sunt puternici şi

guvernează conform propriilor lor interese. În ceea ce priveşte configuraţia

elitelor, unii cred că acestea sunt întemeiate în mare parte, în jurul

personalităţilor, familiilor sau claselor sociale; alţii văd elitele drept deţinătoare

ale anumitor roluri sociale.

B. Pluraliştii consideră că, deşi este adevărat că un număr relativ mic de

oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor, aceştia sunt influenţaţi de un

umăr mare de alţi oameni prin intermediul fenomenelor de grup. Grupurile

influenţează deciziile politice prin determinarea consecinţelor implicate de

luarea deciziilor cheie, asigurându-se astfel că elitele ce guvernează nu vor

face întotdeauna ceea ce vor.

C. A treia categorie consideră puterea un fenomen controversat şi în mare

parte neempiric. Pentru aceştia este lipsită de sens încercarea de a studia

puterea din punct de vedere empiric şi aprecierile critice referitoare la poziţiile

rivale asupra structurii de putere.

Există două concepte ale puterii:

a) puterea de a face şi

b) puterea asupra

Prima poate fi considerată drept întrebuinţarea de bază a fenomenului „putere”. Mulţi nu au

văzut aceasta şi mai degrabă au considerat puterea unui actor asupra altuia drept utilizarea

importantă a puterii. Dar trebuie să avem în vedere că puterea asupra cuiva implică puterea de

a face ceva.

Puterea de a face ceva şi puterea asupra cuiva, pot fi descrise drept putere concretă şi

putere socială, prima fiind puterea de a produce rezultate, a doua implicând în mod necesar o

relaţie între cel puţin doi actori.



23

Puterea concretă desemnează capacitatea unui actor de a produce sau de a ajuta la

producerea unor rezultate. Puterea socială desemnează capacitatea unui actor de a schimba în

mod deliberat structura motivaţională a altui actor sau a altor actori de a produce sau de a

ajuta la producerea unor rezultate. A avea putere asupra altora este o relaţie complexă. Unii

actori au putere asupra altora în măsura în care pot manipula structura motivaţională a altora.

Se vor încuraja anumite acţiuni şi se vor descuraja altele, crescând sau micşorând costurile

unei acţiuni, ori crescând sau micşorând beneficiile unei acţiuni.

Modificarea structurilor motivaţionale ale altora poate fi dăunătoare sau benefică.

Putem opera aceste modificări pentru a obţine ceea ce dorim, fapt ce poate fi în interesul

altora sau poate fi împotriva lor.

Spre exemplu, asistenţa financiară schimbă structura motivaţională a

oamenilor. Cei de dreapta consideră că prea multe beneficii sociale încurajează

indolenţa; cei de stânga, dimpotrivă, consideră că asistenţa dă oamenilor

posibilitatea să facă faţă circumstanţelor copleşitoare şi să joace un rol cât mai

activ în societate.

Orice actor este puternic datorită resurselor pe care le aduce în negocierea cu alţi

actori. Puterea socială depinde întotdeauna de o coaliţie de interese mutuale sau aliate. Astfel,

dictatorii se sprijină pe mulţi alţi oameni – armata lor, poliţia, poliţia lor secretă, cabinetul lor

etc. Toţi aceştia pot conspira şi îl pot înlătura de la putere. Dictatorii supravieţuiesc formând

coaliţii cu alţii şi oprind formarea coaliţiilor rivale. Dictatorul oferă celorlalţi motivaţii

pozitive sau negative în scopul de a le câştiga suportul şi de a le opri competiţia. Toată

puterea politică este o formă a puterii reciproce sau negociate.

În legătură cu puterea se ridică şi problema legitimităţii. Legitimitatea puterii politice

se referă la faptul că aceasta este recunoscută de membrii comunităţii ca putere. Legitimitatea

este un principiu de justificare a puterii, exprimând conştiinţa celor care deţin puterea că au

dreptul de a conduce, precum şi recunoaşterea, acceptarea acestui drept de către cei ce sunt

conduşi. În condiţiile actuale, legitimitatea politică se referă la acordul de a respecta anumite

reguli; de a respecta constituţia şi legile ţării respective. Membrii societăţii recunosc anumitor

persoane dreptul de a da ordine şi directive altora. Fundamentul legitimităţii unei puteri

politice constă în faptul că aceasta este conformă cu schema de legitimitate definită de

valorile şi normele colectivităţii în care se exercită şi că există un consens în interiorul

societăţii asupra acestora.



24

III.3. PROBLEMA LIMITELOR PUTERII. Dacă politica este o chestiune de

interese şi există factori care favorizează evitarea regulilor admise, urmează că abuzul de

putere nu este o excepţie rară, ci mai curând ceva aproape inevitabil: în urmărirea propriilor

interese, politicianul trece aproape fatal dincolo de regulile recunoscute, tinzând spre abuz.

Dată fiind inevitabilitatea impulsului către abuz, problema centrală a politicii nu este

cine trebuie să conducă (oricine va conduce va fi tentat să abuzeze), ci cum poate fi limitată

puterea şi deci prevenit abuzul.

Lordul Acton a afirmat că limitarea este esenţială pentru autoritate. O cârmuire este

legitimă numai dacă este limitată în chip real. Egalitatea legitim = limitat are la bază

constatarea omniprezenţei abuzului de putere şi dependenţa completă a libertăţii de limitarea

puterii.

Puterea, indiferent de scopurile ei, trebuie totdeauna limitată, chiar dacă momentan

apare ca „bună”, acţionând în direcţia „justă”. Deoarece tendinţa puterii este amplificarea

chiar dacă temporar ea acţionează benefic, pe termen lung poate deveni o forţă malefică.

În concordanţă cu aceste principii se cristalizează concluzia că puterea politică trebuie

să fie totdeauna dispersată şi nu concentrată, deci că trebuie să existe mai multe centre de

putere (poliarhie) şi nu unul singur (hegemonie). Într-o altă formulare putem spune că

societatea trebuie să fie pluralistă şi nu monolitică. Prin pluralism nu trebuie să înţelegem doar

existenţa mai multor partide care concurează liber pentru putere, ci existenţa unei diversităţi

de forţe politice active, de opinii şi preferinţe, de jocuri de afirmare şi promovare a acestora,

precum şi a unei diversităţi de mecanisme prin care se iau decizii şi se modelează societatea.

În acest sens, puterea nu se limitează numai prin restrângerea mandatelor politice (ale unui

partid, ale unor lideri etc.), ci prin numeroase mijloace:

- dispersarea puterii între diferite instituţii şi între diferiţi lideri;

- dispersarea puterii între organe centrale şi organe locale;

- dispersarea puterii între instituţii guvernamentale şi instituţii non-

guvernamentale (rolul activ al O.N.G-urilor, al societăţii civile, al asociaţiilor

cetăţeneşti);

- dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o critică

sau contestă (admiterea contestării politice, al criticii, al protestului popular

etc.);

- dispersarea puterii prin admiterea unor instituţii care supraveghează

exercitarea puterii, o critică, fac propuneri de îmbunătăţire etc. (instituţii cum

sunt cele ale mass-media, organizaţiile cetăţeneşti, O.N.G-urile etc.



25

- negocierea soluţiilor, compromisul, cooperarea, amendarea permanentă a

politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi promovate de diverse

grupuri.

De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne: constituţionalismul,

diviziunea puterilor (legislativă-executivă-judecătorească) şi supravegherea lor reciprocă,

descentralizarea, limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici, libertatea

contestării politice etc. Toate aceste elemente sunt menite să prevină arbitrarul unor foruri sau

instituţii, să corijeze „defectul” concentrării puterii sau al abuzului de putere.

Pluralismul politic implică faptul că ordinea socială rezultantă trebuie să fie policentrică,

adică să emane de la mai multe centre, care cooperează şi negociază între ele, şi nu

monocentrică, adică emanată de la un singur centru care monopolizează decizia.

În multe cazuri, aceste mecanisme de limitare a puterii contravin ideii tipice stângii

politice că puterea trebuie să aibă latitudinea de a face totul pentru fericirea oamenilor;

imaginea puterii limitate se opune imaginii utopice, nerealiste, care presupune puterea

absolută acordată guvernării pentru a realiza un presupus regim politic ideal.



26

IV. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII

IV.1. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE. În epoca modernă politica

statelor dezvoltate a fost dominată de idealul libertăţii, considerat idealul politic prin

excelenţă. Cu toate acestea, societatea nu poate exista dacă pe baza libertăţii (individuale sau

colective), existenţa ei necesită şi constrângere; oamenii solicită uneori libertatea deplină de

acţiune, dar, în alte împrejurări (când sunt în pericol sau sunt victimele unei agresiuni), ei

solicită exercitarea forţei (constrângerii) care să-i protejeze, să le facă dreptate etc. În

consecinţă, statul, ca instrument oficial de putere este chemat să acţioneze nu numai în

direcţia asigurării libertăţii necesare oamenilor, ci şi a exercitării autorităţii.

Apare problema compatibilităţii cultului modern al libertăţii cu nevoia de autoritate.

Aceasta a fost rezolvată considerându-se că libertatea cetăţenilor poate fi salvgardată dacă

autoritatea constrângătoare exprimă nu o voinţă străină, ci voinţa cetăţenilor. Cu alte cuvinte

libertatea oamenilor se menţine atunci când principalele constrângeri exercitate de autoritate

(legile) sunt expresia voinţei cetăţenilor. În gândirea modernă, libertatea apare astfel ca

autoguvernare:

oamenii rămân liberi deoarece autoritatea care constrânge este realizată de

reprezentanţii cetăţenilor. Legile apar ca instrumente de autoguvernare şi deci

de autoconstrângere; ele sunt liber consimţite. Ca atare, ele pot preveni orice

conflict, fiind expresii ale voinţei celor cărora li se aplică ele nu mai generează

contradicţii de interese.

Această idee era susţinută în epoca modernă timpurie şi exprima o idee optimistă cu

privire la posibilitatea de a rezolva opoziţia dintre libertate şi autoritate; se credea că

autoguvernarea elimină riscul de conflict social, şi chiar pe cel de conflict între state.

În secolul al XIX-lea, această viziune optimistă a fost denunţată: autoguvernarea este

totdeauna relativă, deoarece cei ce guvernează sunt doar o elită (clasa politică), o elită care

poate să acţioneze şi împotriva intereselor majorităţii sau împotriva Binelui public. Este

necesară protejarea cetăţenilor şi a minorităţilor nu numai faţă de dictatura unei persoane sau

unei instituţii totalitare, ci şi faţă de dictatura pe care grupuri mari de oameni o pot exercita

asupra altora (din intoleranţă, ură fanatică etc).

Autoritatea modernă se exprimă în primul rând prin reglementări (reguli, norme, legi)

şi nu prin comenzi. Comanda funcţionează eficient doar în structuri ierarhice, în organizaţii şi



27

sisteme organizate ierarhic (instituţii) şi poartă amprenta voinţei superiorului care comandă

(armata, instituţii etc).

Societatea modernă nu este însă, în ansamblul ei, un întreg ierarhic, iar cetăţenii nu

sunt şi nici nu se simt “inferiori” liderilor politici, dimpotrivă, aceştia sunt delegaţi de cetăţeni

să conducă şi, în acest sens le sunt subordonaţi celor care i-au delegat. Epoca modernă este

mândră de a fi reuşit să dezvolte tipuri de regim politic democratic în care cetăţenii sunt

conduşi de proprii lor aleşi, pe baza unui mandat aprobat chiar de ei, astfel că reglementările

elaborate de reprezentanţii lor apar ca fiind expresia mandatului dat chiar de cei ce şi-au ales

aceşti reprezentanţii. Regulile apar ca liber consimţite (se presupune că, aprobând

reprezentanţii şi mandatul lor, oamenii au aprobat implicit şi legislaţia ce decurge din acest

mandat: regulile, legile etc. date sunt liber consimţite, câtă vreme reprezentanţii nu şi-au

trădat electoratul).

Constatăm că nu comanda este baza vieţii politice moderne (cu toate că există aici şi

comenzi, în interiorul instituţiilor). Ca fundament al vieţii politice, comanda (deci

constrângerea) este caracteristică doar sistemelor dictatoriale, unde decisivă este voinţa

dictatorului.

Reglementările (liber-consimţite), esenţiale în viaţa politică modernă, au în comun,

indiferent de specificul lor (reguli, legi, ordonanţe, decizii oficiale), caracterul normativ sau

prescriptiv; ele nu prezintă ceea ce are loc, ci prescriu ceea ce trebuie să se întâmple; norma

exprimă întotdeauna un trebuie, ea impune ceva drept obligatoriu.

Regulile sunt exemplul cel mai obişnuit de normă şi sunt de mai multe tipuri.

Regulile principiale (principiile normative) constituie baza (linia directoare) vieţii

politice:

- regula majorităţii (majoritatea decide, iar minoritatea se supune majorităţii

oriunde se aplică principiile deciziei democratice);

- regula maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi (fiecare este

liber să facă ceea ce doreşte câtă vreme nu încalcă libertatea celorlalţi).

Alte reguli urmăresc asigurarea ordinii sociale considerate benefice pentru cetăţeni.

Printre acestea, un loc central ocupă legile. Legile apar drept principal instrument al autorităţii

moderne deoarece ele exprimă voinţa majorităţii şi deci “voinţa populară”.

Este important de remarcat că nu toate reglementările vizează direct conduita umană.

Există numeroase reguli care vizează alte reguli, adică indică modul de aplicare al acestora,

felul în care se vor combina şi compatibiliza ele, modul în care pot fi suspendate sau



28

modificate etc. Există, spre exemplu, legi privind verificarea constituţionalităţii (adecvării în

raport cu cerinţele Constituţiei) tuturor legilor.

Regulile şi legile juridice prezintă trăsături ca:

- generalitatea (ele se aplică tuturor cetăţenilor, în toate cazurile la care

reglementarea se referă, şi nu doar unora, în mod arbitrar, sau mai selectiv, în

funcţie de preferinţele subiective ale cuiva);

- promulgarea (ceva devine regulă oficială sau lege numai după promulgare,

adică după emiterea ei oficială, în conformitate cu proceduri consfinţite de

Constituţie);

- nonretroactivitatea, (legea nu se poate aplica retroactiv);

- posibilitatea respectării (legea trebuie să fie astfel concepută încât oamenii

să o poată respecta practic: să nu fie contradictorie, inaplicabilă, sau imposibil

de urmat).

Conducerea statului prin legi, nu prin comenzi, a fost considerată un imens progres,

deoarece oamenii nu se mai supun voinţei arbitrare a celui ce comandă, ci voinţei majorităţii

exprimate prin legi. În principiu, ar trebui ca întreaga conducere a unui stat democratic să fie

neproblematică: oamenii se conduc prin legi, legile exprimă voinţa populară, deci oamenii nu

se supun decât propriei lor voinţe (majoritare). Aşa gândeau iluminiştii şi mulţi dintre

gânditorii clasici. Statul democratic (condus prin legi emise de aleşii majorităţii) apărea ca un

fel de paradis; legile nu mai sunt constrângeri propriu-zise, nu reduc libertatea deoarece ele

sunt liber-consimţite şi exprimă voinţa populară. Statul nu ar constrânge decât persoanele

“deviante” ( care se opun voinţei majorităţii).

Această imagine nu este realistă pentru oameni, legea continuă să constituie o

constrângere. Din mai multe motive:

1. Adesea, legiuitorul nu exprimă voinţa electoratului (nu îşi respectă

mandatul), fie că nu resimte presiunea acestuia (decât în perioada electorală),

ci pe aceea a unor grupuri de interese etc. care îi pretind decizii diferite de cele

favorabile electoratului, fie pentru că îşi urmăreşte propriile interese, nu pe cele

ale celor care l-au ales; sau pentru că se confruntă cu probleme a căror

rezolvare necesită soluţii nepopulare.

2. Adesea electoratul nici nu ştie precis ce vrea, el ştie numai că doreşte o

îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă, un progres (vrea “să fie mai bine”) dar

nu are şi nici nu poate avea o concepţie clară despre soluţiile tehnice pe care

trebuie să le promoveze legea în diversele chestiuni menţionate; el are o



29

viziune clară asupra rezultatelor finale dorite, asupra scopului ultim urmărit,

dar nu şi asupra mijloacelor (legi, instituţii, măsuri politice) necesare pentru

realizarea lor. Mandatul este uneori precis în unele puncte, cele larg dezbătute

şi suficient de familiare marelui public, dar sub alte aspecte esenţiale este

extrem de vag (mandatul constă în esenţă în norma “Faceţi ca să fie mai

bine!”). Caracterul nedeterminat al mandatului este adesea amplificat de

incertitudinea (economică, politică) care face să fie greu de prevăzut evoluţia

evenimentelor şi, de aici, dificultatea de a prevedea legile necesare.

Mandatul electoral nu este niciodată complet, şi nu poate fi astfel; alegătorii nu

pot prevedea întreaga legislaţie necesară, nici “comanda” toate instrumentele

legale sau toate măsurile executive necesare.

3. Efectele imprevizibile sau “perverse” (contrare scopului urmărit sau

declanşate tocmai de încercarea de a preveni) constituie un alt argument.

Tocmai pentru că apare constrângerea, individul se opune obiectivului final

urmărit. Spre exemplu, în cazul unei legislaţii care obligă fiecare producător de

grâu; sau, în scopul creşterii resurselor bugetare, se face mărirea impozitelor pe

capital, dar aceasta determină migrarea capitalului către state cu impozite mici,

ceea ce nu va duce la amplificarea veniturilor bugetare, ci la diminuarea lor.

4. Legislaţia nu poate fi niciodată absolut precisă şi completă. În multe cazuri,

lipsesc instrumentele legislative necesare deoarece nu s-a prevăzut necesitatea

lor. În alte cazuri, legislaţia este “deschisă” (susceptibilă de interpretări) fie

datorită impreciziei legiferării, fie datorită apariţiei unor situaţii noi pentru

care nu s-au prevăzut nici un fel de clauze legale. În cazul lipsei de precizie,

există doar o indeterminare legală, reziduală, care poate fi eliminată printr-un

supliment de legiferare. În cazul situaţiilor neprevăzute, indeterminarea rămâne

totdeauna valabilă, deoarece nu se pot niciodată prevedea toate situaţiile noi

posibile. Apoi, datorită caracterului complex al legislaţiei moderne (număr

mare de instrumente legislative, diversitate de clauze şi condiţii etc.) apar zone

deschise, fie în interiorul unei legi, fie la intersecţia mai multor legi, adică zone

care rămân neacoperite de prevederile legii (“goluri în legislaţie”). Pentru

eliminarea disfuncţionalităţilor create de aceste “goluri” sunt adesea necesare

intervenţii politice urgente, neprevăzute de alegători şi care se pot dovedi

ulterior a nu fi agreate de ei.



30

Îndoielile în legătură cu reprezentativitatea oamenilor politici vin deci şi din faptul că

rămâne totdeauna un spaţiu discreţionar de acţiune la dispoziţia acestora iar folosirea lui nu

poate fi prestabilită de către electorat, care se poate considera frustrat de modul efectiv în care

libertatea de acţiune a fost folosită de reprezentanţii săi şi supus unor constrângeri

neconsimţite.

Deşi la baza politicii moderne stă ideea guvernării liber-consimţite, legea rămâne o

constrângere, iar între politicieni şi electorat rămâne adesea o ruptură, chiar şi atunci când cei

dintâi urmăresc nu interese proprii, ci apărarea intereselor unei părţi din electorat. Această

situaţie poate apărea deoarece iniţiativele politicienilor pot fi contrare intereselor altei părţi a

electoratului. un exemplu relativ recent este deosebit de relevant în acest sens. În SUA, s-a

constatat în anii 90 o reacţie puternică împotriva ajutorului de stat pentru mamele fără loc de

muncă; acestea şi familiile lor cred că situaţia lor defavorizată justifică ajutorul social;

mamele care lucrează însă, şi care fac sacrificii deosebite pentru a putea face faţă sarcinilor şi

de la serviciu şi din familie, cred că acest ajutor nu este justificat. Mamele şomere se

consideră defavorizate (financiar), cele angajate se consideră şi ele defavorizate (din punctul

de vedere al efortului şi sacrificiilor făcute). Ca atare, fiecare din părţi se poate considera

“trădată” de stat. Mamele şomere dacă nu sunt ajutate financiar, mamele angajate dacă acestea

sunt ajutate. Conform interpretării liberale, statul va fi obligat să fie nedrept: fie cu mamele

şomere (anulând ajutorul), fie cu cele care lucrează (menţinând ajutorul pentru cele dintâi); el

nu poate satisface ambele categorii de interese sau ambele idei de dreptate.

Apare astfel o criză a încrederii în politică: orice parte a electoratului, care consideră că

este “trădată” prin politica dusă de stat, va manifesta neîncredere în politică şi politicieni. Se

va pune astfel problema reprezentativităţii, care poate fi formulată astfel:

sunt politicienii aleşi într-adevăr, reprezentanţii celor care i-au votat?

Promovează ei, oare interesele acestora sau pe ale altor oameni (sau pe cele ale

unei părţi din electorat), sau promovează doar ideea lor proprie de dreptate

socială?

Constatând existenţa acestor exemple negative, mulţi teoreticieni moderni (mai ales

liberali) pledează împotriva “regulilor materiale” sau a legilor care urmăresc un scop

economic, politic, bine determinat, concret. Acestea se aseamănă cu comenzile, sunt

totdeauna discutabile, produc reacţii adverse şi încurajează abuzul autorităţii.

Se face o analogie cu Codul rutier şi se afirmă că scopul legilor, ca şi al regulilor de

circulaţie, nu trebuie să fie realizarea unui ideal social, model de societate etc., ci simpla

evitare a unor consecinţe negative (accidente, blocaje, acte deviante etc.). Statul nu trebuie să



31

ajute pe cineva, să îndrume o direcţie de evoluţie etc., cum nici codul rutier nu o face (spre

exemplu, nu încearcă să protejeze pe cei care circulă cu maşini mai lente, de putere mică sau

vechi). El trebuie doar să emită reguli formale, aplicabile tuturor şi nimănui în mod special:

nu ştim ce scopuri vor fi atinse prin ele, cine le va utiliza, care vor fi rezultatele concrete – ci

doar că se vor evita unele situaţii nedorite. Spre exemplu, “cei defavorizaţi trebuie ajutaţi”

este o regulă materială; dar “furtul este interzis şi va fi pedepsit” este una formală. Prima

poate duce la rezultate perverse (tocmai pentru că beneficiază de ajutor, anumiţi oameni

preferă statutul defavorizat) în timp ce a doua nu.

Dimpotrivă, social-democraţia care susţine că statul trebuie să protejeze grupurile

defavorizate – şi chiar unele categorii de pragmatism politic (conservator) care cred că statul

trebuie să creeze un modus vivendi (un mod de convieţuire acceptabil), – susţin că statul nu

poate să nu ia măsuri “materiale” (reguli ce urmăresc un scop particular determinat, vizând

anumite grupuri de oameni).

IV.2. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE. Legile (normele, reglementările) au

valabilitate dacă emană de la autoritatea legitimă (îndreptăţită să legifereze). Autoritatea este

un fenomen al puterii, este puterea consfinţită, instituţionalizată. Ea reprezintă capacitatea de

a obţine ascultare fără a recurge la forţă, la constrângere. Autoritatea se bazează pe faptul că

atât cel care o exercită, cât şi cel care i se supune sunt conştienţi că acţionează în cadrul unor

relaţii ce decurg din statusul lor şi că, în situaţia dată, sentimentele personale nu au legătură cu

exercitarea autorităţii. Politologii subliniază că, în cazul ideal, exercitarea autorităţii este total

obiectivă, impersonală şi dezinteresată.

Autoritatea este de tipuri diferite. Se distinge de regulă (pe urmele lui Max Weber) trei

tipuri de autoritate.

- autoritatea tradiţională (bazată pe obicei, cutumă, tradiţie), proprie

societăţilor arhaice. Ea derivă din respectarea tradiţiei, adică a valorilor,

obiceiurilor, modurilor “de a face şi de a fi” ale colectivităţii respective. Un

mesaj sau un ordin au autoritate dacă se conformează cerinţelor acestor

elemente tradiţionale;

- autoritatea legal-constituţională (bazată pe reglementări scrise, de tipul

celor constituţionale), impune datorită conformităţii cu regulile normative,

procedurile, codurile existente în societate sau, altfel spus, datorită fundării ei

pe un ansamblu de reguli de drept asamblate logic;



32

- autoritatea charismatică (bazată pe capacitatea persuasivă, “charisma”,

proprie anumitor personalităţi). Ea izvorăşte din harul, graţia, calităţile

excepţionale ale conducătorului.

La acestea se mai pot adăuga şi alte tipuri de autoritate, deseori prezente în istorie, cum ar

fi, spre exemplu, cea militară (proprie unor regimuri militare sau dictatoriale şi bazată pe

forţa armată).

Este important de remarcat că aceste tipuri nu sunt neapărat mutual exclusive, trăsături

ale mai multor genuri de autoritate putând fi uneori regăsite în acelaşi stat istoric.

Autoritatea trebuie văzută sub două aspecte:

- sub acela al legitimităţii (îndreptăţirii)

- şi sub acela al efectivităţii (existenţei de fapt)

În multe cazuri, autoritatea se impune de fapt, deşi este lipsită de legitimitate (cazul

autorităţii instaurate prin forţă, uzurparea drepturilor etc.) Nici în cazul acestei distincţii

diferenţierile nu sunt absolute: unii politologi au susţinut că, la origine, orice autoritate

politică a fost lipsită de legitimitate, fiind impusă prin forţă; legitimitatea s-ar fi constituit

treptat, prin recunoaşterea autorităţii de către cei subordonaţi. Într-adevăr, asigurarea

legitimităţii presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin referendum

sau alte adunări de tip constitutiv, prin alegeri sau numiri, prin recunoaştere publică) ce nu se

putea desfăşura în absenţa oricărei autorităţi organizatoare: aşadar, până la recunoaşterea

autorităţii legitime, trebuie să existe o autoritate efectivă care să organizeze procesul de

confirmare a legitimităţii; este deci greu de văzut cum primele autorităţi puteau fi legitime. (A

se vedea şi cazul autorităţii instaurate în decembrie 1989 în România).

Pe de altă parte, o autoritate legitimă dar neefectivă (incapabilă de a se exercita, sau de a

rezolva problemele pe care ar trebui să le rezolve) poate cu greu fi numită autoritate. Ca atare,

este probabil mai corect să se vorbească de grade de legitimitate şi grade de efectivitate,

decât de o distincţie netă între regimuri legitime şi regimuri efective.

Legitimitatea este de asemenea, relativă; ea poate fi contestată din diverse motive:

temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii; astfel alegerile

prin majoritate sunt îndoielnice, întrucât sunt parţial condiţionate de eroare şi întâmplare, de

efectele momentane ale sugestiei de masă.

Legitimitatea este, însă, o calitate importantă, deoarece numai prezenţa ei garantează

ordinea socială şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor. În absenţa ei, se instalează despotismul

necesar impunerii unui regim politic nelegitim şi nerecunoscut de către cetăţeni, despotism

care generează violenţa.



33

Autoritatea presupune totdeauna:

- capacitate de decizie (organe sau persoane care iau deciziile),

- un anumit grad de putere de a impune aplicarea deciziilor luate (militară,

poliţienească, alte mijloace de constrângere),

- un anumit grad de centralizare ( a deciziei şi puterii),

- şi o anumită organizare (instituţii, reglementări, tehnici) necesară exercitării

ei.

Excesul de autoritate conduce la autoritarism, un regim politic nedemocratic în care

autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda absenţei consimţământului popular sau a

consensului majorităţii. Formele cele mai acute de autoritarism sunt cele dictatoriale sau

totalitare, care anulează multe din drepturile şi libertăţile cetăţenilor, practică represiunea şi

anihilarea (politică, socială sau chiar fizică) pe scară largă, alterează abuziv structurile

economice şi sociale, instaurează arbitrarul (conducere unipersonală sau oligarhică). Nu orice

formă de autoritate se transformă însă în totalitarism: există şi tipuri de autoritarism care

conservă cele mai multe dintre drepturile şi libertăţile oamenilor, structurile economice şi

sociale, instituţiile, tradiţiile etc., deşi le manipulează în aşa fel încât guvernarea nu reflectă

preferinţele cetăţenilor, ci pe cele ale autorităţii.

Pe de altă parte, carenţele de autoritate conduc la dezordini sociale, anarhie, anomie,

creşterea infracţionalităţii, conflicte sociale.

IV.3. STATUL. Ca principal instrument al Autorităţii şi ca principală formă de

exercitare a puterii, statul este elementul instituţional principal al politicii.

În definirea statului trebuie să subliniem următoarele elemente:

- Statul este o grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul

aparţinând statului. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a

mijloacelor de reprimare şi coerciţie.

- Aceste instituţii sunt situate pe un teritoriu determinat geografic, la care se

face referire cu numele de societate. În mod crucial, statul priveşte în interior

spre societatea naţională şi în exterior spre societăţi mai largi printre care

trebuie să-şi croiască drum.

- Statul monopolizează adoptarea legilor pe teritoriul său. Aceasta tinde către

crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi cetăţenii.



34

Timp de secole s-a considerat ca fiind de la sine înţeles că statul trebuie să asigure

satisfacerea intereselor cetăţenilor săi, să promoveze binele public, să urmărească atingerea

scopurilor principale ale unei comunităţi. În secolul al XIX-lea apar interpretări noi asupra

statului.

a) Concepţia liberală despre stat. Conform acestei concepţii statul nu trebuie să

urmărească niciodată Binele concret (economic, social) al unor grupuri de cetăţeni, ci

numai să stabilească un cadru legal precis (alcătuit doar din reguli formale) în care

fiecare să-şi urmărească Binele propriu aşa cum vrea (în funcţie de dorinţele sale),

cum ştie (în funcţie de cunoştinţele sale) şi cum poate (în funcţie de resursele sale). El

nu poate asigura fericirea şi Binele tuturor.

Ca urmare statul trebuie să se dezintereseze de orice particularităţi individuale sau de grup

şi să garanteze doar cadrul (legi imparţiale, reguli formale) în care fiecare poate să-şi caute

singur soluţiile sau satisfacţiile dorite.

Pentru stat, individul nu trebuie să fie decât un agent liber de a alege şi acţiona neîngrădit,

câtă vreme respectă legile şi libertatea celorlalţi.

Concepţia liberală despre stat pleacă de la premisa că interesele economice ale oamenilor

se satisfac prin mecanismul pieţei. Se presupune că, urmărindu-şi interesul personal, fiecare

participant la “jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale (asigurarea bunurilor

necesare, prosperitate). Acestea s-ar datora, cred liberalii, eficienţei pieţei economice libere în

alocarea resurselor: ea funcţionează ca şi cum o “mână invizibilă” ar împinge lucrurile în

direcţia justă (satisfacerea intereselor, recompensarea eforturilor etc.), aşa cum afirma

A.Smith (vezi modelul comparativ al relaţiilor sociale). Din acest motiv, liberalismul

consideră în general că statul nu trebuie să intervină în economie şi nu trebuie să urmărească

satisfacerea unor interese economice ale anumitor categorii de oameni. El trebuie să asigure

constituirea şi respectarea unor “reguli ale jocului” (reguli privind apărarea proprietăţii,

transferul ei, respectarea contractelor etc.)

Liberalismul susţine astfel ideea statului-arbitru. Statul nu este un îndrumător, nici un

părinte al cetăţenilor săi, ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor jocului;

statul nu are căderea de a-i face pe oameni fericiţi; omul modern respinge pretenţia de a fi

tutelat de stat în efortul de a-şi realiza scopul.

Ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni; el nu

trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrângă la respectarea

regulilor jocului social (care de obicei, îmbracă forma unor legi juridice); statul nu are căderea



35

de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le promova interesele sau a-i

asista, ci numai sarcina de a asigura apărarea legii.

Fiecare persoană rămâne liberă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau

interese), atâta vreme cât nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru; Binele

general rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de Bine; nu există un Bine

general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele forme individuale, care să

reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia cetăţenii să fie obligaţi de a se supune;

singurul scop propriu al statului este acela de a asigura cetăţenilor săi drepturile şi libertăţile

necesare pentru atingerea scopurilor individuale.

Statul nu este îndreptăţit să organizeze, să coordoneze viaţa economică sau socială către

anumite scopuri (declarate “superioare”, “progresiste” sau “benefice”), ori către o anume stare

finală (de egalitate economică, sau “dreptate socială”), proclamată optimă pentru toţi

cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici ideea de stat “minimal”) şi nu

maximală sau “strategică” (dedicată unor obiective constructive ample); intervenţionismul

(politica intervenţiilor ample ale statului în economie şi viaţa socială) este respins de liberali

pe baza principiului “Guvernarea optimă este cea care guvernează cel mai puţin”. Statul

minimalist “paznic de noapte”, oferă, după liberali, cel mai bun suport pentru creşterea

economică.

Nimic altceva nu este necesar pentru a aduce un stat la cel mai înalt grad de opulenţă decât

pacea, impozite scăzute şi o administrare tolerabilă a justiţiei.

Unii liberali moderaţi admit cel mult un rol secundar, de “completare”, al statului în

economie; acela de furnizare a unor bunuri economice pe care piaţa nu le poate oferi deoarece

nici un producător nu are interesul de a le produce, ele neaducând suficient profit (căi de

comunicaţie, poduri, faruri).

În plus, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care de

asemenea, nu sunt garantate de piaţă (aer curat, adică reducerea poluării, apă potabilă,

apărarea naţională, justiţia). În societatea contemporană, se admite de asemenea că statul ar

trebui să furnizeze şi anumite servicii de bază (educaţie, asistenţă medicală), care, deşi nu sunt

bunuri publice, sunt considerate indispensabile participării fiecărui individ la “jocul” liber al

pieţei şi la viaţa social-politică, asigurării egalităţii politice şi juridice. Ele ar trebui deci

asigurate de stat ca fiind precondiţii ale autonomiei individuale şi ale participării la “jocul”

social.



36

Liberalismul este adversar al rolului redistributiv al statului, adică al rolului acestuia de

a redirija sau realoca anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate. Liberalii aduc

numeroase argumente în acest sens:

- statul nu are competenţa (informaţiile şi criteriile obiective necesare)

pentru a stabili care sunt grupurile dezavantajate, fiind inevitabil subiectiv şi

abuziv în orice încercare de a stabili acest lucru;

- statul este un prost administrator care risipeşte resursele (ceea ce este al

tuturor este de fapt al nimănui);

- ajutorul economic statal produce efecte perverse (nu lichidează sărăcia ci o

cronicizează, nu ajută pe cei mai săraci, ci pe cei cu o poziţie economică relativ

bună etc.);

- creează un tip de dependenţă nocivă şi o “cultură a dependenţei”

(pasivitate, inerţie, aşteptarea ajutorului de la stat);

- amplifică în mod periculos puterea discreţionară a statului;

- denaturează şi îngreunează “jocul” pieţei libere, reducând în ansamblu

prosperitatea economică.

Ostilitatea liberală faţă de redistribuire este atât de puternică, încât anumiţi gânditori

liberali radicali au respins chiar şi necesitatea acelei redistribuiri impuse de sarcina statului de

a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

În criticile contemporane la adresa viziunii liberale despre stat, se subliniază următoarele

elemente:

- nici un stat istoric nu a exercitat doar un rol minimal de tipul celui promovat

doctrinar de către liberalism; toate statele au dus şi duc o politică amplă de

apărare a unor interese recunoscute drept “publice” sau de “interes naţional”;

- chiar şi aranjamentele “naturale”, “spontane”, promovate de liberalism sunt

în mare parte rezultat al unor politici de stat (piaţa liberă engleză din secolul al

XIX-lea a fost în mare măsură un construct al politicilor statului englez);

- ideea că statul s-ar putea menţine în limitele înguste ale intervenţiei

minimale, ale rolului de arbitru sau de creator de reguli formale este o iluzie

legalistă inspirată de convingerea că prin simple acte normative se pot apăra

egal interesele tuturor cetăţenilor. Această iluzie ignoră necesitatea unei

permanente renegocieri sociale menite să reconcilieze interesele diferite ale

grupurilor şi cetăţenilor;



37

- statul trebuie să exercite pe plan politic o putere moderatoare sau reglatoare

cu scopul de a contrabalansa puterea economică sau financiară a unor grupuri

sociale influente; în absenţa acestei intervenţii statale, grupurile care deţin

majoritatea resurselor economice şi financiare şi-ar instaura monopolul de

putere asupra societăţii; or, este incontestabil că orice monopol de putere este

nociv pentru societate, orice societate democratică modernă se bazează pe

dispersarea puterii, nu pe monopolizarea ei.

Criticii doctrinei liberale despre stat subliniază că adevăratul ideal politic

modern nu este acela de minimizare a intervenţiei statale, ci acela de limitare a

puterii statului; nu “statul minimal” ci “statul limitat” constituie soluţia

necesară lumii moderne. Un stat minimal nu va putea răspunde unor nevoi

sociale reale, cum ar fi cele de reprezentare a anumitor interese sociale

legitime, de protejare a grupurilor defavorizate, de protecţie a mediului etc.; în

schimb, un stat cu putere nelimitată ar conduce la autoritarism sau totalitarism.

Soluţia necesară este, deci, statul cu putere şi atribuţii limitate.

b) Concepţii de stânga despre stat. Critici la adresa viziunii liberale moderne despre

stat aduce marxismul, care a propus o teorie asupra guvernării. Concepţia marxistă

susţine ideea că statul a fost totdeauna un instrument de apărare a privilegiilor şi

dominaţiei unor grupuri sociale, clasele posedante. Marx pleacă de la premisa că statul

este un instrument de clasă; guvernanţii apără întotdeauna interesele unui grup social, pe

care îl reprezintă. Teoria privind rolul statului, pe care o promovează ei corespunde şi

ea, intereselor lor; spre exemplu, posesorii de capital interesaţi să-şi menţină resursele şi

poziţia dominantă construiesc o ideologie conform căreia statul nu trebuie să apere şi să

ajute grupurile defavorizate, ci doar să apere proprietatea şi libertăţile cetăţenilor. Acest

rol al statului corespunde intereselor lor; cum ei deţin resursele necesare (capital etc.),

singurul lor scop este apărarea proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. Scopul celor

lipsiţi de resurse (redistribuirea unor valori în folosul lor) nu este recunoscut de către

deţinătorii de capital ca un scop legitim al statului, deoarece nu convine intereselor lor.

Nu numai marxismul, ci şi alte orientări de gândire politică afirmă că principiile liberale –

alocarea valorilor şi a resurselor exclusiv prin mecanismele pieţei libere, negarea scopului

redistributiv al statului – reprezintă absolutizarea şi generalizarea preferinţelor anumitor

indivizi şi anumitor clase sociale. Egalitatea în faţa legii nu previne, ci protejează inegalitatea.



38

În secolul al XIX-lea Marx a considerat că problema centrală este aceea a modificării

sensului acţiunii statului şi dreptului din acţiune orientată către protecţia minorităţilor

privilegiate într-o acţiune orientată către protecţia majorităţii defavorizate. Marxiştii nu

credeau că statul ar trebui desfiinţat, ci dimpotrivă trebuie menţinut dar transformat din

instrument al minorităţii privilegiate în instrument al majorităţii defavorizate, care poate

impune redistribuirea valorilor în interesul său şi institui egalitatea nu doar de tip politic sau

juridic, ci şi de tip economic.

Concepţiile social-democrate contemporane despre stat acordă acestuia o sferă mai largă

de atribuţii decât cea descrisă de marxism. Nu se mai aşteaptă ca statul să conducă economia,

să lichideze toate inegalităţile sociale, să garanteze fericirea tuturor etc., aşa cum cereau

doctrinele de stânga din secolul al XIX-lea. Dar se aşteaptă ca statul şi guvernele să ia

măsurile necesare pentru:

- a oferi mijloace de reprezentare a diferitelor grupuri de interese;

- a crea şi proteja o sferă publică deschisă, în care poate fi întreţinută dezbaterea

neîngrădită a problemelor politice;

- a reglementa pieţele de interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo

unde există ameninţarea monopolului;

- a susţine un sistem eficient de justiţie;

- a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă şi

existenţă;

- a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile

globale.

c) Concepţia conservatoare despre stat. Guvernarea, după conservatori, nu

trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii), nici

maximă implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). Ea nu este

menită nici să joace doar rolul de arbitru (care trebuie doar să aplice şi să apere

“regulile jocului”), nici să realizeze “dreptatea absolută” în societate. Rolul guvernării

este acela de a rezolva probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase ce apar la

nivel global, scop în care ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor anumite

obligaţii sau constrângeri. De aceea, ea nu se poate fundamenta doar pe “drepturile

omului”, sau pe alte principii “generoase”, ci se fundamentează pe exercitarea de

constrângeri în vederea rezolvării de probleme.



39

Accentul pus pe constrângere şi pe exercitarea puterii distinge conservatorismul de alte

doctrine politice.

Conservatorii cred că lupta şi conflictul rămân pretutindeni caracteristice vieţii sociale.

Dezvoltarea democraţiei moderne nu a modificat lucrurile: procedurile democratice sunt tot

confruntări în care nu cei mai înţelepţi câştigă, ci cei care demonstrează o forţă superioară. În

centrul vieţii politice stă realitatea puterii şi nu cea a dreptăţii, libertăţii sau egalităţii. În

contextul politicii văzute ca luptă (de interese, de aspiraţii între grupuri) şi ca afirmare a

puterii, statul şi guvernarea nu pot fi decât instrumente de putere. În consecinţă, ele nu se

pot lipsi de constrângere.

Ca atare, conservatorismul refuză să ostracizeze constrângerea şi forţa, să exalte libertatea

şi reducerea constrângerilor ca atare. El nu confundă libertatea cu permisivitatea, şi nici

autoritatea cu absenţa libertăţii; el nu identifică idealul desfiinţării constrângerilor arbitrare cu

anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii)

Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, o poziţie care repudiază

utopia, ideile “generoase” dar nerealiste, “idealurile” vagi şi irealizabile.

În cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii, conservatorii subliniază

rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice.

Politica este pentru conservatori o activitate practică, nu un exerciţiu al imaginaţiei

creatoare sau al aplicării de principii abstracte. Ea constă în analiza problemelor şi situaţiilor

locale, în găsirea de soluţii specifice, şi nu în aplicarea unor algoritmi politici dinainte fixaţi.

Ca atare, rolul guvernării nu poate fi decât acela de a căuta soluţii specifice împrejurărilor

existente la problemele unei comunităţii.

Politica nu este decât activitatea permanentă de rezolvare de probleme. Politica proprie

conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită, “cotidiană”, a

rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui consens preexistent şi în

încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. Ea este o “politică a imperfecţiunii” şi

a compromisului; pleacă de la premisa că un proiect social ideal sau perfect nu există; ceea ce

există sunt nenumăratele probleme “locale” cu care se confruntă oamenii şi diversele lor

interese, adesea incompatibile; activitatea politică nu este decât o încercare infinită de a

soluţiona probleme sau dificultăţi şi de a realiza compromisuri raţionale între interese sau

valori compatibile.

Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice. Neglijarea

elementelor locale, a particularităţilor unei situaţii politice, a efectelor practice ale unor

măsuri a condus la nenumărate eşecuri şi erori.



40

Opţiunile conservatorismului sunt întotdeauna contextuale, justificabile, relevante şi

valabile exclusiv într-un context social bine determinat. Conservatorismul nu pune la baza

viziunii sale despre societate problema dreptăţii sociale, nici nu face (ca socialiştii) din “cauza

săracului” principala sa preocupare.

Spre deosebire de concepţiile liberale sau socialiste despre stat conservatorismul nu

porneşte în politică de la principii universale. Liberalismul radical susţine că niciodată statul

nu trebuie să se ocupe de “cauza săracului”, iar socialismul susţine că întotdeauna statul

trebuie să se ocupe de “cauza săracului”. Ambele doctrine se bazează pe o „reţetă” generală

de acţiune, pe un “panaceu” (care este fie nonintervenţia, fie intervenţia statală). În contrast cu

ele, conservatorismul nu avansează un principiu general sau o reţetă; el pleacă de la premisa

că rolul statului este acela de a rezolva problemele globale ale comunităţii, şi, în funcţie de

împrejurări, acest rol poate să implice sau să nu implice o intervenţie pentru rezolvarea

problemei sărăciei. Este sarcina omului politic autentic şi a înţelepciunii politice, de care

trebuie să dea dovadă partidele sau elitele, să analizeze împrejurările şi să detecteze eventuala

nevoie de intervenţie; dar nici una din strategiile universale, prefabricate, cum sunt

permanenta nonintervenţie sau permanenta intervenţie nu sunt satisfăcătoare (din punctul de

vedere conservator). Strategia corespunzătoare este pragmatismul, acţiune elastică, adaptată

împrejurărilor specifice, nu soluţia canonică (obligatorie) aplicată automat, indiferent de

context.

În concluzie, trebuie să avem în vedere că statul nu înseamnă totul, dar trebuie

subliniat că el a afectat cursul istoriei.

Teoreticienii recenţi ai statului sunt interesaţi în principal de natura exactă a “autonomiei”

statului, sau realizarea unei distincţii între statele “puternice” şi cele “slabe”.

Se consideră că există două dimensiuni ale puterii statului, una despotică şi una

infrastructurală.

Puterea despotică a statului este mare atunci când statul acţionează arbitrar, liber de

constrângeri constituţionale.

Dimensiunea infrastructurală a puterii statului – abilitatea de a pătrunde în societate şi de a

organiza relaţiile sociale – este aproape la fel de importantă.

Existenţa acestor două dimensiuni ale statului fac necesar scepticismul referitor la statele

considerate puternice. Spre exemplu, statul constituţional britanic era mai puternic decât statul

absolutist francez. De aceea trebuie subliniat că puterea unui stat depinde în mare măsură de

capacitatea şi de forţa sa de a pătrunde în societate şi de a o organiza.



41

În societatea contemporană intervenţia statului în societate, ca indicator al capacităţii de

modelare a practicilor politice şi economice interne, poate conduce la angajamente şi obligaţii

care fortifică statul în perioadele de decizie ulterioare. Cea mai bună politică industrială de

stat pentru societăţile capitaliste naţionale liberale şi avansate este de a crea o infrastructură

socială masivă, de calificări, cunoştinţe şi competenţe de comunicare ce trebuie să permită

cetăţenilor să se adapteze schimbărilor pieţei, mai curând decât să administreze direct

industria.



42

V.RELAŢIILE POLITICE

V.1. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE. O problemă centrală a politologiei

este cea a înţelegerii naturii relaţiilor politice şi a conduitei politice a oamenilor. Ea trebuie să

stabilească ce îi determină pe oameni să se comporte aşa cum se comportă şi să stabilească

între ei relaţiile pe care le au. Răspunsul la această problemă nu poate fi obţinut doar prin

chestionarea autorilor actelor politice, deoarece ce relatează adesea oamenii despre propria lor

conduită, nu oferă o explicaţie, ci doar o justificare. Aceasta justifică temeiurile ce se pot

aduce în sprijinul unei conduite, unui act, unor manifestări care fac ca acestea să apară

îndreptăţite normele fireşti, legitime; dar temeiurile nu coincid cu cauzele (adevăratele forţe

care îi împing pe oameni). Astfel, omul politic îşi justifică acţiunea prin preocuparea pentru

binele general, soarta ţării etc., prin ataşamentul la anumite valori (norme, principii, idealuri).

Explicaţia poate fi însă cu totul diferită (preocuparea pentru satisfacerea unor interese de grup,

dorinţa de succes, resentimente faţă de rivali sau adversari politici).

În abordarea politologică se impune de a diferenţia justificarea de explicaţie,

temeiurile (motivele declarate) de cauze (motive reale).

Ideea că putem înţelege acţiunea şi relaţiile politice prin întrebări puse actorilor politici

presupune că aceştia ştiu bine de ce se comportă aşa cum o fac, de ce adoptă atitudinile pe

care le adoptă etc. Ei apar ca deplin raţionali, lucizi, conştienţi de fiecare acţiune pe care o

realizează.

Trebuie să subliniem însă că adesea conduita nu este controlată, proiectată raţional, ci

dominată de impulsuri bruşte, de sentimente de teamă, uneori chiar de ură etc. Individul

conştientizează uneori aceste cauze neraţionale, alteori, nu; el poate să-şi creeze şi o falsă

imagine despre sine şi motivele sale, mai ales post-factum (spre exemplu, cazul unor

participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care acum descriu motivaţia acţiunii lor

drept anticomunistă deşi la momentul respectiv exasperarea şi lipsurile îi făceau de fapt să

acţioneze, aspirând, eventual, doar la un „socialism cu faţă umană”)

Problema este complexă făcând necesară o interpretare globală a conduitei şi relaţiilor

inter-umane pentru a putea răspunde la întrebarea privind cauzele sau explicaţia.

În epoca modernă s-au conturat două mari tipuri de interpretări explicative, două mari

tipuri de modele pentru relaţiile politice: modelul cooperării şi cel al conflictului.



43

Modelul conflictual, al raporturilor interumane apare începând de la Machiavelli care

afirmă în Principele că oamenii simpli vor să nu fie asupriţi, iar cei puternici vor să-i

asuprească. Aceeaşi viziune asupra relaţiilor umane o avea şi Hobbes care susţinea că semenii

se duşmănesc deoarece concurează pentru aceleaşi bunuri pe care nu le pot avea toţi.

Pe când Machiavelli sugerează că natura relaţiilor politice este setea de putere, dorinţa

de a domina, de unde provine conflictul dintre elite şi mase, Hobbes arată că natura relaţiilor

politice este lupta pentru resurse care sunt insuficiente.

Şi Marx susţinea că grupurile opuse (capitaliştii şi proletarii) au interese opuse, fiind în

permanent conflict. În Manifestul Partidului Comunist el afirmă împreună cu Engels că istoria

tuturor societăţilor omeneşti este istoria luptelor de clasă.

Modelul cooperării are ca antecedente modelul familial (oamenii sunt fraţi, copii ai

aceluiaşi părinte, Dumnezeu) şi modelul asociaţiei (societatea este văzută ca o asociaţie

benevolă, cu scopuri comune, ca o asociaţie în vederea realizării lor).

Modelul cooperativ pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toţi ceilalţi, şi, ca

atare nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relaţii de schimb mutual avantajoase. Acest

model se inspiră din cooperarea de tip comercial, fiecare îşi urmăreşte interesul personal, dar,

prin cooperarea pentru satisfacerea acestuia, se ajunge şi la satisfacerea interesului public

(buna funcţionare a economiei, satisfacerea nevoii de marfă, de bani şi, în cele din urmă,

prosperitatea generală).

B. Mandeville crede că viciile indivizilor (egoism, lăcomie, ambiţie) îi fac pe aceştia

să acţioneze în aşa fel încât rezultatul este bunăstarea întregii societăţi (principiul „vicii

private = beneficii publice”)

Aceeaşi viziune avea şi Hegel care considera că raţiunea şi pasiunea, obiectivul şi

subiectivul, se împletesc armonios. Acţiunile oamenilor pornesc după el, din necesităţile,

pasiunile, interesele şi talentele lor, dar aceste acţiuni subiective conduc la un rezultat social

raţional, pozitiv, satisfacerea intereselor individuale contribuind la crearea edificiului

societăţii omeneşti. Un stat puternic este un stat care îmbină armonios scopurile subiective ale

cetăţenilor săi cu cele obiective, urmărite la nivel global: un stat este bine organizat şi puternic

în sine, atunci când îmbină scopul său general cu interesul particular al cetăţenilor.

Pe plan politic, consecinţa modelului cooperării este aceea că fiecare om (grup) îşi

urmăreşte interesele proprii, dar pentru satisfacerea lor are nevoie de cooperare, iar prin

aceasta se realizează şi interesul public. Democraţia parlamentară este un sistem de

reprezentare şi promovare a intereselor particulare din care se deduce sau satisface şi interesul



44

general (interesul public se confundă cu interesul majorităţii, cel puţin în cele mai multe

cazuri).

Există unele îndoieli faţă de ideea că maximizarea intereselor private duce la

maximizarea interesului public, analizele imaginate de teoreticieni arătând că lucrurile nu stau

chiar aşa.

O astfel de analiză, este paradoxul (experiment mental) „blatistului” (al pasagerului

clandestin). Bunurile publice (aer curat, zone verzi, economia de resurse naturale etc) sunt

indivizibile (nu se pot împărţi între cetăţeni) şi nonexclusive (odată ce sunt asigurate unora, de

ele beneficiază toţi).

Furnizarea lor presupune însă costuri pentru toţi (toţi trebuie să participe la obţinerea

lor). Există anumite costuri pentru fiecare. Spre exemplu, pentru reducerea poluării, ce cere ca

oamenii să se abţină de la folosirea maşinii, personale. Există următoarele patru situaţii

posibile:

alţii

contribuie nu contribuie

contribui 2 aer curat

mă costă

4 aer poluat

mă costă eu

nu contribui 1 aer curat

nu mă costă

3 aer poluat

nu mă costă

Preferinţele individului sunt indicate de cifrele respective. Apare din tabel că cel mai

raţional (convenabil) pentru individ este să fie „blatist”, adică să beneficieze de sacrificiul

altora fără să facă el însuşi un sacrificiu (fără a plăti personal vreun cost).

Raţionamentul tipic „blatistului” este: „dacă eu contribui, dar ceilalţi nu, oricum se

ajunge la aer curat; dacă ceilalţi contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer curat; deci, este

preferabil să nu contribui, să nu plătesc costul.

Dacă fiecare judecă raţional astfel, nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit. Fiecare

vrea ca numai el să judece aşa, ceilalţi nu (s-ar ajunge astfel la varianta 1; or, cum fiecare

judecă la fel, se ajunge la rezultatul suboptim (negativ), la varianta 3.



45

V.2. REGULA MAJORITĂŢII. Indiferent dacă modelul de relaţii politice care îl acceptăm

este cel conflictual sau cel cooperativ, principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să

reflecte interesele şi dorinţele majorităţii. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai

votului universal au crezut că aplicarea regulii majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală

să reflecte opţiunile majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului

social. S-a considerat că indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune,

aplicarea acestei reguli dă o soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în

viaţa colectivă, în relaţiile interumane. Multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în

sfera relaţiilor şi a interacţiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice deoarece regula

majorităţii asigură mereu soluţia optimă la problemele sociale. Conform unor interpretări,

soluţia este optimă deoarece majoritatea nu poate greşi.

Experienţa istorică contestă însă optimismul implicat în această presupunere.

Alegătorii pot crede în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul

alegerilor din 1933 din Germania, când naţional-socialiştii au obţinut majoritatea socială) sau

că o anumită strategie (economică, politică, socială) este optimă, când, de fapt, ea se

dovedeşte în final contraproductivă.

Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea deciziilor

sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini:

- ontologice (indeterminare a evoluţiilor proceselor, a rezultatelor lor),

- cognitive (necunoaşterea unor date, fapte, rezultate, valori)

- evaluative (nu se pot face evaluări comparative precise, nu se pot determina

exact costurile sau beneficiile şi deci nici soluţiile optime).

Analiza diverselor cazuri istorice a arătat, de asemenea, că şi majoritatea poate abuza de

autoritatea ei, impunând minorităţii voinţa sau opţiunea sa chiar şi în cazurile în care o atare

constrângere nu se justifică. În acest sens, s-a constatat fie existenţa de fapt, fie posibilitatea

practică a unei tiranii a majorităţii. Majoritatea s-a dovedit deseori, intolerantă, impunând

minorităţii religia ei (fanatismul religios), opiniile ei, obiceiurile ei, un mod de organizare etc.

Plecând de la premisa că majoritatea nu este nici ea infailibilă (că şi majoritatea poate

greşi sau poate oprima minorităţile), unii teoreticieni au stabilit ca regulă că aceasta are

dreptul de a-şi impune voinţa doar atunci când există pericolul unor vătămări, doar pentru a

se apăra.

Trebuie menţionat că şi aici acţionează incertitudinea: de foarte multe ori este greu de

prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii, idei, conduite, moduri de organizare vor dăuna sau

nu comunităţii (majorităţii), şi în ce măsură.



46

Problema evaluării consecinţelor anumitor manifestări politice nu este una banală, ci

una extrem de dificilă şi ca urmare, nici aplicarea principiului propus de anumiţi teoreticieni,

amintit mai sus nu este simplă, neproblematică. Electoratul nu poate determina precis, de la

început, eventualele efecte negative ale unui anumit program de guvernare, posibilele

consecinţe nedorite etc. de aceea trebuie să existe totdeauna mijloace de înlăturare a liderilor

care se dovedesc promotorii unei politici cu consecinţe negative.

Regula majorităţii este aplicabilă, dar nu totdeauna, existând limite în utilizarea ei.

O dificultate majoră decurge din imposibilitatea agregării tuturor scopurilor şi

valorilor urmărite, într-un singur tot coerent, într-o singură ordine socială.

Chiar şi acelaşi om poate aspira la scopuri sau valori incompatibile. În cazul

grupurilor, foarte frecvent există opţiuni şi priorităţi incompatibile: unii vor egalitate în mai

multe sfere ( şi intervenţia statului pentru asigurarea ei), alţii mai multă libertate de acţiune şi

deci diminuarea intervenţiei statale; unii vor mai mult ajutor financiar (deci impozite mai

mari din care să se finanţeze acest ajutor), alţii impozite mai mici şi deci mai puţin ajutor

pentru cei defavorizaţi; unii vor mai multă ordine socială (deci interzicerea mişcărilor de

stradă), alţii, mai multă libertate de a protesta (deci nici un fel de interdicţie).

Aceste cerinţe nu pot fi totdeauna compatibilizate. Finalităţile semenilor sunt multiple

şi nu sunt toate compatibile. Vrem desigur libertate, dar nu doar atât. Ea trebuie să facă loc

necesităţii de a satisface şi exigenţele altor valori, nu mai puţin fundamentale: dreptatea,

fericirea, dragostea, descoperirea adevărului etc.



47

VI. ORDINEA POLITICĂ

VI.1. TIPURI DE ORDINE. Orice societate este totdeauna caracterizată de existenţa

unui tip sau altul de ordine. Th. Hobbes considera chiar că însăşi apariţia societăţii civile este

legată de trecerea de la dezordinea tipică „stării naturale” a oamenilor la ordinea

caracteristică „stării civile” sau „politice”.

Dezordinea socială este prezentată ca o societate în care nu domnesc legile sau

regulile, ci violenţa, forţa sau „dreptul celui mai tare”. O asemenea stare de lucruri este

descrisă, deseori drept anomică (lipsită de orice regulă sau lege) sau anarhică (dezordonată).

Istoria nu cunoaşte, de fapt, societăţi permanent anarhice; stările de anarhie apar în

istorie pe perioade relativ scurte, în condiţiile excepţionale create de războaie (mai ales

războaie civile), criză politică acută sau alte situaţii speciale în care lipseşte autoritatea.

Acolo unde autoritatea este prezentă, ea impune, cel puţin parţial, o anumită formă de ordine

politică şi juridică. Orice autoritate urmăreşte să impună un anumit tip de ordine (economică,

socială, politică, morală sau intelectuală).

Principalele tipuri de ordine sunt înrudite cu cele de autoritate.

Astfel putem distinge:

i) ordinea tradiţională şi

ii) ordinea constituţională

i) Ordinea de tip tradiţional se bazează nu pe reglementări liber-consimţite, ci

pe o viziune totalizatoare canonică, moştenită de la generaţiile anterioare care

acoperă toate aspectele vieţii sociale (morale, politice, juridice, religioase), şi din

care decurg o ierarhie socială imuabilă, sisteme precise de drepturi şi îndatoriri

pentru fiecare strat din această ierarhie, principii normative şi reguli pentru conduita

individuală şi colectivă, idealuri (de justiţie socială, echitate sau solidaritate, de Bine

general). Cel mai tipic exemplu de ordine socială tradiţională este cel ce caracteriza

majoritatea societăţilor medievale din Europa, guvernate sub auspiciile concepţiei

creştine despre lume şi viaţa omenească. Creştinismul era o viziune totalizatoare

deoarece preceptele sale erau fundamentul nu numai al vieţii religioase a oamenilor,

ci şi pentru conduita politică, morală şi pentru justiţie. Tradiţiile guvernau în mare

măsură viaţa socială, individul trebuind să le urmeze fără să le pună în discuţie.

Autoritatea politică este atribuită acestor tradiţii, şi nu membrilor societăţii: regele,



48

împăratul, aristocraţia, pretindeau autoritate în virtutea tradiţiei şi nu pe baza

consensului popular exprimat prin consultări democratice.

Supremă este voinţa conducătorilor, iar aceasta este prezentată drept legitimă, consfinţită

de o autoritate suprapământească (divină) şi conformă cu cerinţele unui ideal care comandă

întreaga organizare politică, morală şi socială a comunităţii. Poziţia fiecărui om în ierarhia

socială, fixată de viziunea totalizatoare a acestui ideal, determină întreaga sa viaţă.: drepturile

şi libertăţile lui, pregătirea la care are acces, meseria sa, posibilităţile de participare la diverse

forme de viaţă etc.

În perioada postrenascentistă începe procesul de evadare a tradiţionalismului, sursele

creştine de autoritate sunt supuse criticii, ierarhia socială este contestată, se revendică drepturi

şi libertăţi cetăţeneşti mai largi şi un tip de egalitate politică. Toate acestea anunţă apariţia

unui nou tip de ordine socială.

ii) Ordinea constituţională se bazează pe principiul unor drepturi şi libertăţi

cetăţeneşti, inalienabile, precum şi pe ideea egalităţii politice şi juridice a tuturor

membrilor societăţii. Se pleacă de la presupunerea că autoritatea nu este rezervată

(prin tradiţie) nimănui; nimeni nu a moştenit puterea politică şi nimeni nu este născut

să conducă. Puterea se atribuie cuiva doar pe baza consimţământului majorităţii

exprimat prin alegeri libere sau referendum. De fapt, populaţia este chemată să se

conducă singură, prin reprezentanţii săi aleşi şi pe baza unor reguli bine consimţite.

Aceste reguli sunt înscrise într-o lege fundamentală, Constituţia. Puterea politică este

limitată de normele înscrise în Constituţie şi revocabilă (cetăţenii pot revoca

reprezentanţii aleşi anterior şi desemna pe alţii). Autoritatea emană de la electorat, iar

guvernanţii nu au decât atribuţiile pe care acesta le-a fixat pentru ei. Supremă este

voinţa celor conduşi, care îşi aleg reprezentanţii chemaţi să guverneze, şi nu e celor

care conduc (suveranitatea aparţine cetăţenilor).

Constituţionalismul exprimă o schimbare fundamentală în viaţa politică; comportamentul

social, în toate aspectele sale, nu mai este călăuzit şi reglementat de o concepţie totalizatoare,

de dogme, adevăruri „sacre” şi idealuri supreme (cum era idealul creştin) sau de o ierarhie

socială, imuabilă; el este, de acum înainte, guvernat de reguli (liber-consimţite).

Oamenii, fiinţe libere prin natura lor, pot accede la orice poziţie socială sau politică,

trebuind însă să respecte regulile pe care se bazează întreaga viaţă socială. Omul nu mai este

supus nici tradiţiei, nici dogmelor „sacre” şi nici voinţei arbitrare a altor oameni: el trebuie să

se subordoneze doar legii.



49

Spre deosebire de omul prerenascentist, a cărui poziţie socială fixa toate opţiunile sale

individuale (economice, politice, sociale, morale şi intelectuale) accesibile, omul modern nu

este predeterminat de originea sa: el poate accede la şi aparţine unor straturi, instituţii,

organizaţii, categorii foarte diferite, conform variatelor sale preferinţe şi performanţe, cu

condiţia de a respecta regulile existente în societate.

Dar nu numai individul şi viaţa sa sunt coordonate de reguli, ci şi guvernarea însăşi este

controlată de reguli.

Constituţionalismul este, aşadar, expresia idealului aşezării întregii vieţi sociale pe baza

unor reguli liber-consimţite, pe care statul are îndatorirea să le apere. Tocmai de aceea opusul

său este anarhismul, doctrină politică ce consideră că trebuie abolite toate reglementările şi

statul ca promotor şi păzitor al lor.

VI.2 CONTRACTUALISMUL. Ideea că regulile şi legile pe care se bazează

societatea modernă sunt liber-consimţite a condus pe mulţi gânditori la concluzia că ele, şi

ordinea socială care rezultă din aplicarea lor şi-ar avea originea într-un acord sau contract

stabilit între oameni. Au apărut teoriile contractualiste (Th. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau)

care vedeau originea societăţii într-un contract stabilit între oameni în vederea cooperării şi

apărării comune a proprietăţii, drepturilor şi libertăţilor individuale şi a asigurării dreptăţii pe

baza unor instituţii imparţiale. Contractualismul concepe şi originea statului într-un contract

stabilit între conducători şi conduşi, prin care cei dintâi primesc de la cei din urmă mandatul

de a legifera, guverna şi organiza viaţa publică în interesul majorităţii.

Numeroşi gânditori au recunoscut drept nerealistă ideea unor contracte sociale efective

pe care să le fi încheiat realmente oamenii între ei, la un moment precis, pentru constituirea

societăţii sau statului. Asemenea contracte nu au existat de fapt niciodată, iar imaginarea lor

nu este decât o extrapolare făcută plecând de la alte contracte care au existat şi există

realmente: contractele de vânzare-cumpărare şi mai ales, cele de constituire a unor asociaţii

voluntare.

Cu toate că existenţa contractelor de mai multe tipuri este o realitate a lumii moderne,

tendinţa de a explica societatea, statul, justiţia socială în termeni contractualişti este eronată.

Ea presupune o generalizare nejustificată, o absolutizare a unei forme de organizare şi o

ignorare a altor surse ale ordinii sociale.

Cu toate acestea, ideea contractualistă a fost considerată adecvată şi utilă din diferite

considerente.



50

Unii teoreticieni au presupus că, deşi membrii societăţii nu au semnat efectiv

asemenea contracte, natura ordinii sociale moderne indică totuşi existenţa lor tacită, adică

asemenea contracte ar exista în mod implicit, subînţeles chiar dacă ele nu au fost încheiate

propriu-zis niciodată.

Alţi gânditori au sugerat că, deşi contractele respective nu există realmente, oamenii

se comportă ca şi cum ele ar exista. Ca atare, ideea contractului politic, social, moral este

considerată de mulţi filosofi moderni drept semnificativă pentru înţelegerea ordinii existente

în societăţile moderne.

Sunt şi gânditori care susţin că obsesia contractualistă încurajează ignorarea unor

aspecte esenţiale ale vieţii sociale (influenţa forţei şi a raporturilor de forţe în viaţa publică;

rolul situaţiilor concrete, cu stringenţele lor specifice, rolul contextului istoric intern şi

internaţional şi al intereselor de grup).

Contractualismul a jucat un rol însemnat în dezvoltarea teoriei politice moderne şi în

dislocarea tradiţionalismului politic, dar în acelaşi timp, el a introdus în filosofia politică un

sistem de premise abstracte şi anistorice care încurajează o viziune nerealistă asupra

fenomenului social. Această viziune sugerează că principalele aranjamente sociale bazate pe

un contract ar fi liber-consimţite şi admise raţional de majoritatea membrilor societăţii, când

de fapt, aceştia nici nu îşi pun vreodată problema analizei principiale a acestor aranjamente

globale, interesul lor fiind îndreptat asupra unor aspecte practice, imediate, ale vieţii

individuale şi colective.

De asemenea, ideea contractualistă escamotează faptul esenţial că imensei majorităţi a

oamenilor nu i se oferă efectiv niciodată ocazia de a se pronunţa cu privire la aceste

aranjamente globale presupuse a face obiectul contractului. Aceasta nu numai pentru că

asemenea probleme de ordin constituţional fac extrem de rar obiectul unei consultări

populare, dar mai ales, pentru că, atunci când ele sunt supuse votului cetăţenilor nu li se oferă

o serie de alternative majore, esenţial diferite, ci doar li se cere să aprobe un tip de aranjament

politic deja fixat într-un proiect de Constituţie sau să aleagă între variante prea puţin diferite,

ale aceluiaşi tip de aranjament. Nu se pune aproape niciodată problema ca cetăţenii să aleagă

liber, fără nici o dirijare politică, între dictatură şi democraţie sau între economia bazată pe

proprietate privată şi cea bazată pe proprietate colectivă sau între o societate „deschisă”,

tolerantă şi una „închisă”, represivă; oferta politică pusă în faţa alegătorilor nu este atât de

largă încât să facă posibile asemenea opţiuni magistrale între tipuri fundamentale diferite de

societate. În general, autorităţile care organizează consultările populare nu sunt imparţiale,

neutre, complet receptive la preferinţele cetăţenilor, ci promovează, aproape fără excepţie



51

aranjamentele politice majore pe care le consideră necesare. În majoritatea cazurilor,

principalele aranjamente politice şi economice, sociale şi juridice, sunt rezultatul unor evoluţii

istorice relativ îndelungate şi al unor raporturi de forţe stabilite de facto între grupuri sociale

cu interese şi preferinţe sensibil diferite. Adevărata explicaţie a originii statului şi a

aranjamentelor politice trebuie căutată în practica socială, în fluxul evenimentelor istorice şi

nu în ipotetice înţelegeri raţionale stabilite deliberat de oameni.

VI.3. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE. Întrebarea dacă

ordinea politică îşi are originea într-un contract raţional stabilit deliberat între oameni sau într-

o evoluţie istorică, pe care ei nu au controlat-o conştient ne conduce la o altă întrebare

importantă: în ce măsură pot fi proiectate conştient ordinea economică, socială şi politică

dintr-o anumită comunitate?

Iluminismul a introdus în gândirea occidentală convingerea că oamenii pot şi trebuie

să organizeze raţional societatea în care trăiesc, conform unui proiect modern şi „luminat”, de

unde rezultă şi presupunerea că ordinea vieţii comunitare poate fi proiectată în mod deliberat

sau „raţional”. Majoritatea doctrinelor de stânga au plecat de la premisa că este posibilă o

atare reproiectare menită să desfiinţeze sărăcia, inegalitatea, nedreptatea etc. Dar nu numai

ideologii utopiilor socialiste au crezut în posibilitatea proiectării conştiente a sistemului

social. Chiar şi unii doctrinari liberali au susţinut posibilitatea implementării unor modele de

organizare bazate pe minimizarea statului, crearea unei pieţe economice maximal libere,

privatizarea unor activităţi sociale (asistenţa şi protecţia socială, sau chiar menţinerea ordinii

publice, protecţia cetăţenilor şi legalităţii), şi înlocuirea instituţiilor de stat cu sisteme de

iniţiativă privată.

Împotriva ideii proiectării globale a ordinii sociale au fost aduse, încă din secolul al

XVIII-lea argumente temeinice. Astfel, Edmund Burke a atras atenţia, în lucrarea sa Reflecţii

asupra revoluţiei franceze, că este o dovadă de aroganţă şi trufie să se pretindă, din partea

ideologilor revoluţiei franceze, că ar putea schimba total întreaga ordine socială. El a

prefigurat principalele argumente împotriva unei schimbări (reproiectări) totale a societăţii.

- planurile care par credibile şi de succes se pot dovedi falimentare deoarece atât

individul cât şi societatea sunt entităţi extrem de complexe, imposibil de modelat

conform unor scheme simple ca acelea ce se pot imagina în abstract de mintea

omului;

- orice proiect inventat de raţiune este totuşi, în cele din urmă, destul de simplu,

în timp ce firea omului, este complicată, după cum şi scopurile societăţii, sunt de



52

cea mai mare complexitate posibilă, şi prin urmare, nici o organizare a puterii nu

poate fi potrivită, nici firii omului, nici specificului treburilor omeneşti;

- de asemenea, ordinile (politică, juridică) reale dezvoltate istoric, sunt realităţi

extrem de complexe, dezvoltate treptat în timp, ele nu pot fi schimbate brusc, după

ideile la modă ale unor ideologi sau chiar ele unei generaţii.

Aceste argumente vor fi reluate şi dezvoltate de gânditorii din secolul al XX-lea. L. Von

Mises şi F.A.Hayek critică proiectele socialiste de reorganizare a economiei pe baza

proprietăţii de stat şi a planificării centralizate, indicând că nici un planificator nu poate obţine

şi prelucra uriaşa cantitate de informaţie necesară planificării globale a producţiei, comerţului

şi vânzării la nivelul unei întregi societăţi. Datele necesare privind interesele, preferinţele şi

posibilităţile cumpărătorilor constituie o masă imensă de informaţie dispersată în rândurile

populaţiei, pe care nici un aparat de stat nu o poate mobiliza şi prelucra în timp util. Această

cantitate de informaţie constituie un vast depozit de cunoaştere tacită (neformulată explicit) pe

care oamenii o folosesc implicit în activităţile lor economice fără a o putea simplifica,

transmite, sintetiza; în consecinţă, ea nu poate fi centralizată şi stocată pentru folosul statului.

Este vorba de o cunoaştere practică utilizabilă în acţiune de către cei care deţin diverse

fragmente din ea dar nu şi în activitatea teoretică de proiectare conştientă a vieţii economice

în ansamblul ei.

Mai mult, planificarea este imposibilă datorită nenumăratelor diferenţe de priorităţi între

oameni, priorităţi care se modifică frecvent, în funcţie de situaţia concretă, astfel că nu pot fi

reduse la acelaşi numitor sau sintetizate într-un singur sistem coerent, unitar, de priorităţi.

Şi K. Popper a criticat în lucrările sale (vezi în special Societatea deschisă şi duşmanii

ei) proiectarea socială globală, făcând distincţia între două tipuri de „inginerie socială”.

Ingineria socială globală are caracter utopic deoarece presupune pe de o parte să se

desfiinţeze cu totul instituţiile şi tradiţiile existente, ceea ce este nerealist, iar pe de alta, „o

reconstrucţie directă şi imediată”, completă, a întregii societăţi, ceea ce nu este plauzibil. Mai

mult decât atât, reproiectarea întregii societăţi presupune o guvernare centralizată puternică,

guvernare ce duce, după toate probabilităţile, la dictatură. Ingineria utopică va produce

inevitabil nemulţumiri şi suferinţe pe care această guvernare va trebui să le înăbuşe pentru a-şi

definitiva proiectul; constatăm astfel că ingineria socială globală (utopică) nu poate fi

conciliată cu democraţia.

În locul acesteia el propune ingineria graduală, bazată doar pe „metoda depistării şi

combaterii celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe căutarea binelui suprem şi ultim”.

Această inginerie este mult mai modestă ca amploare dar mult mai uşor de realizat: ea



53

presupune îmbunătăţiri „locale”, treptate, compromisuri benefice inevitabile şi, lucrul cel mai

important, un grad semnificativ de consens social, ce poate fi atins graţie obiectivelor vizate,

ce sunt limitate dar presante.

Ingineria graduală este compatibilă cu democraţia şi nu presupune suferinţele şi

sacrificiile caracteristice ingineriei utopice. Ea ţine de politica pragmatică, a „paşilor mărunţi”

şi se opune politicii „grandioase” a marilor proiecte doctrinare, utopice, impuse dogmatic şi

dictatorial.

F.A. Hayek, la rândul său distinge:

- ordinea de comandă – monocentrică, generată de la un singur centru de

autoritate, bazată pe comenzi deliberate şi urmărind fixarea conştientă a

detaliilor de acţiune.

- ordinea spontană – policentrică, generată spontan prin acţiunea mai multor

agenţi activi, ce lasă nedirijate detaliile de organizare sau acţiune.

Ordinea de comandă poate fi eficientă în contexte în care informaţia ce trebuie manevrată

este redusă, de exemplu, o activitate de afaceri, un atelier de producţie, o unitate militară, dar

nu şi acolo unde trebuie manevrată o imensă cantitate de informaţii cum se întâmplă la nivel

macrosocial. În acest din urmă caz, numai acţiunea simultană a mai multor centre de decizie

care, respectă toate anumite reguli formale, poate conduce la rezultate pozitive.

Alţi autori susţin că instituţiile sociale care s-au dezvoltat mai mult sau mai puţin singure,

adică din încercările şi eşecurile a zeci de generaţii şi nu din cauza unor modificări planificate

sau a unor idealuri inovatoare răsărite în gândirea intelectuală, pot, în anumite situaţii să

funcţioneze mai bine decât orice altceva.

Asemenea observaţii, chiar dacă sunt juste, nu trebuie considerate ca dovezi ale faptului

că modificarea deliberată a instituţiilor este în general imposibilă sau indezirabilă.

Aspiraţia umană către optimizarea instituţională şi efortul de a găsi soluţii noi la

probleme sunt imposibil de reprimat.

De asemenea, pasivitatea care ar putea părea recomandabilă din perspectiva idealului

dezvoltării spontane, este inadmisibilă. Problemele sociale şi politice sunt prea serioase şi

prea acute pentru a permite o atitudine de aşteptare. Problemele în cauză sunt în general,

legate de interese umane şi cetăţeneşti fundamentale, pe care cei implicaţi nu le pot privi cu

detaşare. Este vorba nu numai de simple probleme tehnice, ci de suferinţa unor grupuri mari

de oameni, suferinţă care reclamă luarea unor măsuri şi găsirea rapidă a unor soluţii.

De aceea, respingerea principală a proiectelor globale, abstracte de

reorganizare utopică a societăţii, respingerea experimentelor sociale cu posibile



54

consecinţe dramatice, nu trebuie confundată cu o excludere a tuturor

eforturilor de căutare a soluţiilor noi la problemele presante.

Astfel spus, repudierea „ingineriei utopice” nu poate fi însoţită şi de o repudiere a

„ingineriei graduale”, menite să furnizeze modificări adaptative şi să reducă suferinţa din

societate. Dimpotrivă, s-ar putea spune că respingerea celei dintâi o face necesară pe cea de-a

doua. Pentru că mult timp s-a evitat, în anumite societăţi, realizarea unor modificări

adaptative generale, care să atenueze nemulţumirile, s-a ajuns ca, în acele cazuri, mulţi dintre

cetăţenii nemulţumiţi să fie atraşi de himera „ingineriei utopice”.



55

VII. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ

VII.1. SCHIMBAREA SOCIALĂ. Interesul manifestat de oameni pentru „mersul

istoriei” s-a îndreptat iniţial cu precădere asupra originilor: Cum a luat naştere societatea

omenească (statul)? Cine a creat legile (după care ne conducem)? etc. Ulterior atenţia s-a

îndreptat insistent asupra „sensului istoriei”: care sunt perspectivele evoluţiei istorice? Încotro

se îndreaptă societatea omenească? Care este cauza modificării (evoluţiei) societăţii

(statului)? Există progres? Cum se realizează progresul la nivel socio-uman?

Întrebările au în spatele lor presupunerea că mersul societăţii omeneşti nu este

întâmplător. Sub influenţa raţionalismului modern cei mai mulţi gânditori au presupus că

există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o evoluţie precisă care se realizează

conform unor legi care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor şi

proceselor sociale.

Au existat unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului

pur susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate: se

dădeau exemple de bătălii câştigate printr-un accident fericit (ploaia, care înmuia terenul, a

îngreunat deplasarea artileriei lui Napoleon, de aceea el a pierdut bătălia de la Waterloo)

În cea mai mare parte a epocii moderne, filosofii şi istoricii au căutat legi al istoriei,

mari scheme de evoluţie a societăţii. În secolul al XX-lea, dezvoltarea analizelor sociale şi

economice bazate pe statistici, modele matematice şi alte instrumente precise de cercetare au

putut evidenţia consecinţele sociale ample ale unor fenomene accidentale: spre exemplu,

istoricii contemporani ai societăţii occidentale evidenţiază efectele istorice capitale ale unor

epidemii la sfârşitul evului mediu (epidemiile de ciumă), care, (susţin ei) decimând populaţia

şi creînd o mare lipsă de forţă de muncă ar fi impulsionat hotărâtor căutarea unor mijloace

mecanice de producţie şi deci progresul tehnic modern care a marcat întreaga evoluţie a

societăţii postrenascentiste. Din acest punct de vedere, s-ar părea că declanşarea unui fenomen

esenţial cum este modernizarea tehnicii s-ar putea datora întâmplării şi nu unei intenţii

„luminate” de perfecţionare.

Totuşi, rămâne valabil faptul că cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne

asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor legi sau scheme de evoluţie,

aşadar unor factori necesari şi nu unor episoade accidentale.

Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre

ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-moarte) şi cel social. S-a presupus



56

încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau

civilizaţie. În epocă modernă, G.Vico a prezentat istoria ca evoluţie ciclică, în care există,

pentru fiecare societate, etape ascendente şi etape descendente. La fel O. Spengler şi A.

Toynbee au dezvoltat viziuni similare. Deşi între aceste viziuni există numeroase deosebiri,

aşa că nu se poate spune că ar exista un model ciclic „ştiinţific” al istoriei, care şi-ar fi

demonstrat valabilitatea, totuşi interpretările din această categorie rămân în general mai

adecvate şi mai realiste (prin aceea că civilizaţiile sunt într-adevăr temporare şi cunosc

perioade de dezvoltare şi perioade de declin) decât multe alte teorii asupra istoriei.

Trebuie amintit, de asemenea, şi interpretările stadiale date evoluţiei omenirii.

Acestea pretind, ca pe baza anumitor criterii, să se stabilească o schemă unică, de dezvoltare

socială, obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la predicţii asupra

viitorului oricărei societăţi.

Criteriile utilizate au fost foarte diverse:

- intelectuale (spre exemplu, A. Comte credea că omenirea a trecut succesiv de la

un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul pozitiv (ştiinţific), după cum

gândirea sa a fost dominată de religie, filozofie sau ştiinţă);

- de ordin tehnic (unele instrumente folosite în societate);

- de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate, tipurile de

organizare a economiei sau nivelul productivităţii şi prosperităţii atinse);

- compuse (tehnico-economico-sociale)

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cea mai influentă teorie stadială a societăţii a fost cea

marxistă. K. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o serie de

stadii (sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice

„obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii, cărora le

corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice, acestora corespunzându-le la

rândul lor, anumite forme de organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o conştiinţă

specifică, un gen de cultură). În fiecare societate există, conform marxismului, anumite

grupuri sociale (clase) aflate în raporturi specifice: de exploatare, dominaţie şi conflict în

primele trei stadii de colaborare şi egalitate în ultimele două. În cele mai multe cazuri,

trecerea de la un stadiu la altul se făcea printr-o revoluţie care răsturna ordinea politică

anterioară, aducând la putere fostele clase exploatate mai apte să valorifice eficient

tehnologiile create de progresul tehnic.

Teoria marxistă avea pretenţia să facă predicţii asupra viitorului societăţii, anunţând

iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea economică şi



57

dictatura proletariatului) în toată lumea şi într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea

comunismului.

Încă înainte de prăbuşirea statelor comuniste s-a văzut destul de limpede că există mari

neconcordanţe între teoria lui Marx şi practica socială. Comunismul, aşa cum s-a dezvoltat în

secolul al XX-lea, era un tip de „societate închisă” cu o economie de „comandă”, puţin

eficientă; regimul politic era dictatorial, iar la putere nu se afla „clasa muncitoare” cum

prevăzuse Marx, ci o birocraţie (o „nomenclatură”) a partidului comunist. Prăbuşirea

comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretenţiile la „ştiinţificitate”

ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi despre inevitabilitatea

socialismului şi comunismului.

Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul unui anumit

sistem politic, ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi explicată

în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul.

Majoritatea gânditorilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este posibilă,

iar viitorul social nu poate fi prevăzut. Astfel, K. Popper consideră că fenomenele sociale

sunt mult mai complexe şi mai neregulate decât fenomenele astronomice, spre exemplu şi o

revoluţie nu poate fi anticipată aşa cum poate fi anticipată o eclipsă. În timp ce fenomenele

astronomice sunt guvernate de legi naturale, a căror acţiune este relativ uşor de confirmat şi

descris matematic, deoarece există un număr mic de variabile, fenomenele sociale sunt

extrem de complexe. Complexitatea lor decurge din numărul mare de variabile desemnând

comportamente individuale şi de grup, factori tehnologici, economici şi instituţionali. Din

această cauză nu s-au putut identifica legi precise care guvernează fenomenele sociale.

Astfel, marxismul pretindea că a descoperit legea unei concordanţe între anumite faze de

dezvoltare tehnologică şi economică, pe de o parte, şi anumite forme de organizare politică,

anumite instituţii pe de alta. Pe această bază se susţinea posibilitatea unor predicţii privind

evoluţia statului, a regimurilor politice, plecând de la evoluţia economic. Teoreticienii

contemporani au observat că progresul economic s-a dovedit compatibil atât cu regimuri

politice democratice, cât şi cu sisteme autoritare, astfel că au tras concluzia că dezvoltarea

economică constrânge la modificarea sau abandonarea instituţiilor politice tradiţionale, dar

nu determină ce sistem politic le va înlocui. Ca atare, în această problemă nu sunt posibile

predicţii ştiinţifice iar pretinsele descrieri ale etapelor istorice sunt extrapolări nelegitime

realizate cu puţine date.

Fenomenele sociale deja petrecute pot fi descrise (sau narate), ceea ce permite, de

multe ori înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor deşi descrierile sunt întotdeauna



58

simplificate întrucât istoricul selectează faptele pe care le consideră semnificative şi ignoră

altele pe care le consideră nerelevante. Complexitatea şi variabilitatea (nu există două

fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii apte să conducă la predicţii. De

aceea, toate teoriile care au pretenţia că descriu global mersul societăţii sunt neştiinţifice

(speculative); ele pot fi interesante în anumite privinţe, dar rămân în domeniul utopiei

(construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice, nici politicii practice.

VII.3. REVOLUŢIA - SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII. Gândirea

politică radicală modernă a considerat revoluţia principalul mijloc de schimbare socială şi

emancipare umană. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-

le „locomotivele istoriei”. Marxismul aprecia că saltul de la un stadiu istoric la altul, superior,

nu se poate face prin simplă dezvoltare graduală (evoluţie), ci numai printr-o ruptură radicală,

de tip revoluţionar. Aceasta este necesară deoarece grupurile dominante nu cedează treptat

puterea iar vechile forme de viaţă nu pot fi înlocuite treptat; numai confruntarea directă, prin

forţă a „vechiului” cu „noul” conduce la progres. S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o

veritabilă ideologie a revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale a societăţii. Rezultatul

acestei ideologii este o mentalitate radicală, conform căreia numai schimbarea bruscă şi totală

poate rezolva problemele unei societăţi. Mai mult, în cadrul marxismului a apărut şi o teorie

postrevoluţionară despre dictatura proletariatului care are menirea să consolideze puterea nou

instaurată, protejând-o de adversarul înlocuit de la putere.

Principalele caracteristici ale revoluţiei sunt:

- caracterul brusc, care o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale,

- violenţa (caracterul de lovitură de forţă), care o deosebeşte de orice schimbare

democratică normală, bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare.

- Caracterul de schimbare politică profundă, care o deosebeşte de simplele

reforme parţiale,

- Transferul puterii către un alt agent social şi modificarea regimului politic, care

o deosebeşte de o simplă lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ

superficială afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg

regim politic.

Ideologiile care exaltă revoluţia (marxismul în special) atribuie meritele realizării acesteia

maselor populare, însă istoricii susţin că în aproape toate cazurile revoluţia este opera unor

elite politice sau grupuri restrânse, foarte active, care antrenează şi populaţia (aceasta devine

masă de manevră pentru planurile elitelor); în final puterea însă nu revine acesteia.



59

Cei mai mulţi teoreticieni sunt de acord că deşi revoluţia nu este doar un simplu transfer

de putere, dobândirea puterii este obiectivul central al revoluţiei.

Interpretările date problemei puterii în cadrul revoluţiei diferă:

- adepţii ideologiei revoluţionare susţin că obţinerea puterii este doar un mijloc

pentru realizarea deplină a revoluţiei, adică pentru asigurarea transformărilor

profunde necesare comunităţii.

- Criticii acestei ideologii susţin însă, că, dimpotrivă, revoluţia, înţeleasă ca

program social amplu, nu este decât un mijloc pentru preluarea puterii de către

elitele interesate. O dovadă în acest sens ar putea fi faptul că, în aproape toate

cazurile, succesul revoluţiei nu aduce la putere masele populare sau grupuri

sociale largi, ci o nouă elită. Deşi cei mai mulţi revoluţionari se prezintă drept

luptători împotriva autoritarismului politic al regimului înlocuit de revoluţie

după acapararea puterii ei înşişi devin lideri autoritari sau dictatori. În acest sens,

este extrem de semnificativ că, majoritatea marilor revoluţii moderne au fost

urmate de o perioadă de totalitarism sau teroare.

Cauzele revoluţiilor erau atribuite de către marxism contradicţiilor interne ale societăţilor

bazate pe exploatare şi dominaţie de clasă, mizeriei celor exploataţi sau dominaţi şi dorinţei

acestora de emancipare. Revoluţia era văzută ca operă a maselor populare şi ca etapă finală a

luptei de clasă.

Ideologii revoluţiei o explică prin sărăcia şi disperarea populară, lipsa reformelor

economice şi politice, indispensabile, imobilitatea şi inflexibilitatea regimului politic vechi,

autoritarismul şi abuzurile acestuia.

Teoreticienii mai puţin favorabili schimbării revoluţionare atrag atenţia că aceste

explicaţii contravin faptelor: sărăcia, ca atare, nu duce la mişcări revoluţionare ci, cel mult, la

revolte mărunte, de scurtă durată; în cazul principalelor revoluţii moderne, se consideră că

adevăratele cauze au fost de fapt liderii.

De asemenea, ei atrag atenţia că nu absenţa reformelor, ci tocmai declanşarea lor

favorizează amplificarea mişcărilor revendicative, aşa cum s-a întâmplat în Franţa (1789) şi în

Rusia (1917).

După opiniile unor critici ai doctrinelor revoluţionare principala situaţie favorizantă

pentru revoluţie este disoluţia autorităţii statului, legată de războaie şi alte situaţii de criză,

care slăbesc instituţiile puterii. Cu alte cuvinte, nu revoluţia distruge regimul politic existent,

ci prăbuşirea acestui regim face posibilă revoluţia. Mişcările revoluţionare presupun existenţa



60

unei situaţii de criză profundă, nemulţumirii sociale etc. dar concretizarea acestora într-o

revoluţie devine posibilă numai atunci când puterea de stat s-a anemiat.

În timp ce ideologii revoluţiei o prezintă ca pe un fenomen necesar, impus de

contradicţiile existente în vechea societate, criticii revoluţiei susţin că aceasta apare de obicei

ca rezultat al unor accidente ce au avut drept consecinţă slăbirea autorităţii.

Există spre exemplu, teoria că revoluţia bolşevică din 1917 a fost posibilă

numai datorită unor accidente, ca decimarea cazacilor (fideli ţarului) în timpul

războiului, înfrângerea militară a trupelor ruseşti, eroarea politicienilor liberali

(Kerenski) de a continua lupta armată în condiţiile refuzului popular de

participare la război etc. Se afirmă că Lenin nu a făcut decât să speculeze

aceste accidente favorabile rebeliunii de masă.

O altă problemă, cea mai disputată, legată de revoluţie este cea referitoare la efectele

ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi celelalte ideologii revoluţionare atribuie revoluţiei

efecte deosebit de profunde, ceea ce justifică realizarea ei şi sacrificiile inevitabile pe care le

implică. Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei fanteziste.

Unul din aceste mituri este cel al luptei dintre bine şi rău: revoluţionarii sunt prezentaţi ca

exponenţi ai Binelui şi Noului, iar adversarii ca exponenţi ai Răului şi Vechiului; tot ceea ce

ţine de noul regim este prezentat drept progresist, benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de

vechiul regim drept retrograd, negativ sau malefic, imoral. Ideologia revoluţionară este

maniheistă şi absolutizantă; ea escamotează atât ceea ce era benefic în vechiul regim, cât şi

tot ce este negativ în revoluţie (violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim. Există, la

ideologii revoluţiei, tendinţa de a demoniza vechiul şi de a idiliza Noul – revoluţia este de

obicei promotoarea unei utopii. Dar această utopie nu este inofensivă; demonizarea unor

oameni justifică marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în anumite

perioade ale totalitarismului comunist). Din acest punct de vedere teoreticienii subliniază

adesea că o revoluţie trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ.

Cele mai intense critici aduse revoluţiei vizează iluzia schimbării totale pe care o

întreţine orice revoluţie. Edmund Burke, în Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa a

denunţat presupunerea revoluţionară că „modul de guvernare poate să se schimbe ca moda

într-ale îmbrăcămintei”, din care decurgea că toate instituţiile existente pot fi imediat

schimbate după ideea şi bunul plac al revoluţionarilor, că statul trebuie făcut tabula rasa

(desfiinţat complet) pentru a se construi cu totul altceva. El sublinia, împotriva acestor

„principii” revoluţionare, că niciodată nu este totul rău şi indezirabil într-o societate

omenească, şi că niciodată nu trebuie distrus totul pentru a se porni din nou de la zero. În plus,



61

el afirmă că vechile instituţii şi aranjamente politice, juridice sau economice sunt legate de

comportamentul uman încetăţenit care nu se poate modifica instantaneu. Politica înţeleaptă

constă nu în distrugerea totală şi reconstrucţia de la zero, ci în arta de a conserva ceea ce este

valoros şi de a realiza modificări treptat, pe măsura evoluţiei mentalităţilor.

Spiritul revoluţionar pleacă de la premisa că orice poate fi schimbat oricând în numele

„modernizării” progresului.

Criticii spiritului revoluţionar neagă aceasta susţinând că succesul schimbării

revoluţionare depinde de tradiţii; una dintre condiţiile vitale pentru succesul rezolvării prin

reforme şi schimbări a problemelor oamenilor este cultura politică şi morală comună, fixată

prin tradiţie, care furnizează cadrul indispensabil funcţionării principiilor, normelor, regulilor

şi instituţiilor. Revoluţia în politică, în artă, în idei sau în moravuri reuşeşte sau nu după cum

mediul cultural şi social fixat prin tradiţie conţine germenii favorabili sau nu.

De asemenea, conservatorismul arată că oamenii sunt fiinţe înclinate spre continuitate şi

conservare, nu spre permanentă discontinuitate şi schimbare. Ataşamentul oamenilor faţă de

conservare şi pornirea intensă de a conserva instituţiile pe care le au oamenii nu sunt pur

iraţionale, ci au rol adaptativ, ele răspund nevoii acestora de securitate, de apărare în faţa

necunoscutului şi de stabilitate. De aceea, schimbarea se va produce doar în caz de necesitate

acută, ca răspuns la o criză. Or, susţin criticii ideii „revoluţiei totale”, de multe ori

schimbarea revoluţionară nu vine ca răspuns la o criză reală, ci doar ca mijloc de realizare

programatică a unui proiect politic decretat drept indispensabil de elitele care iniţiază

revoluţia; în asemenea cazuri, revoluţionarii sunt prea puţin interesaţi de nevoile sociale reale,

fiind obsedaţi de aplicarea cu orice preţ, fie şi forţată, a proiectului lor doctrinar.

S-ar părea că marea contradicţie este cea dintre schimbare totală pe care revoluţionarii o

consideră necesară şi imobilitatea apărată, susţin ei, de cei care vor să nu se schimbe nimic.

Dar, observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de fapt

această problemă: nu există niciodată schimbare totală, după cum nici

imobilitatea nu este vreodată completă.

În realitate este vorba de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de

schimbare:

A. Radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, radicale.

B. Moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi controlate.

Varianta A are avantajul de a lichida rapid starea de lucruri anterioară (aranjamentele

sociale şi politice existente, raporturile de forţe consacrate), evitând prelungirea nedefinită a



62

stărilor de lucruri anterioare. Dar are şi dezavantajul că poate scăpa de sub control puterea

guvernanţilor, a elitelor conducătoare sau a forţelor revoluţionare.

Varianta B permite un control mai stabil al puterii, realizarea de compromisuri şi

atingerea unui grad mai înalt de consens social, pe baza unui dialog între adepţii schimbării şi

cei ai conservării. În schimb, ea prezintă riscul prelungirii excesive a proceselor de

transformare, menţinerii pe o lungă perioadă a unor stări de lucruri negative, constituirea unor

aranjamente sociale hibride (expresia compromisurilor realizate).

Analiştii schimbării şi dezvoltării sociale evidenţiază o serie de paradoxuri care se

manifestă în acest domeniu.

I. Crizele provocate de războaie şi conflicte, catastrofe naturale, dificultăţi economice,

încetinesc sau blochează înflorirea societăţilor omeneşti; dar, pe de altă parte, ele pot stimula

dezvoltări spectaculoase (inovaţia tehnologică). Există cazuri de societăţi care au intrat în

stagnare şi declin, nu din cauza acestor presiuni, ci din lipsa lor. Egiptul antic s-a aflat într-o

perioadă de succes care l-a stagnat şi l-a împiedicat să se schimbe, şi de aici unii istorici trag

concluzia că, în lipsa presiunilor de orice fel, nu ar mai exista nici o virtuală modificare

socială.

II. Un alt paradox este următorul: instituţii vechi, tradiţionale şi tradiţionaliste, deci

„învechite”, s-au dovedit uneori mai adaptabile pentru a răspunde cerinţelor „moderne”:

parlamentul britanic, instituţie tradiţionalistă, de sorginte medievală s-a dovedit mai bine

adaptată în vederea controlului industrial, decât birocraţiile care păreau mai eficiente, dar

centralizate, ele monarhiilor absolutiste europene. Sistemul parlamentar clasic denunţat în anii

`30 ai secolului trecut ca învechit, inert, decadent, s-a dovedit incomparabil mai viabil decât

sistemele politice socialiste (pretins „moderne” sau „ştiinţifice” organizate).

Concluzie: abandonarea totală, rapidă şi pe scară largă, a vechilor instituţii sau

moduri de gândire poate cu greu da rezultate satisfăcătoare. Dar, pe de altă

parte, inerţia instituţională, rezistenţa la schimbare, rigiditatea care conduce la

o incapacitate de adaptare, este la rândul ei nefastă.

Trebuie să reţinem că nu există o reţetă ideală de schimbare socială; rămâne la

latitudinea membrilor comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de

a cântări, în funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii,

costurile şi beneficiile lor.

O concepţie politică privitoare la schimbarea socială, care pledează pentru o apreciere

nuanţată, locală şi contextuală a avantajelor şi dezavantajelor acesteia este conservatorismul.

Cea mai cunoscută particularitate a curentului conservator este reticenţa sa faţă de schimbarea



63

socială. La nivelul cunoaşterii comune se consideră chiar că acesta se reduce la opoziţia

obstinată faţă de orice schimbare sau reformă, făcându-se confuzia între conservatorism şi

simpla atitudine de imobilitate rigidă. De fapt, conservatorii au o atitudine nuanţată faţă de

schimbare. Chiar Burke admite că un stat lipsit de posibilităţi de schimbare a situaţiilor

sociale nu ar avea resursele necesare pentru a supravieţui, şi, cu atât mai puţin, de a se

dezvolta. El respinge însă cultul schimbării, al revoluţiei şi al noului. Schimbările sunt de

feluri diferite: ele pot avea consecinţe benefice sau negative, pot fi avantajoase dar şi mult

prea costisitoare, pot aduce câştiguri dar şi pierderi apreciabile.

Alţi conservatori evidenţiază că omul este o fiinţă care simte nevoia stabilităţii, adesea

ostili necunoscutului şi riscurilor (pe care le implică orice schimbare). El preferă familiarul, în

ale cărei cadre ordonate îşi poate organiza viaţa mai bine şi mai eficient decât în cadre

instabile şi imprevizibile. Oamenii nu sunt totdeauna ostili schimbărilor. Ideea este că

schimbarea presupune costuri semnificative, ea devine preferabilă doar atunci când costurile

sunt acceptabile iar câştigurile suficient de mari.

Ca urmare, schimbarea în sine nu este un scop demn de aspiraţiile oamenilor.

Schimbările sociale trebuie apreciate sau respinse după cum sunt benefice şi rezonabil de

costisitoare sau negative şi excesiv de costisitoare. Schimbările trebuie operate numai atunci

când necesitatea lor se impune, iar atunci când nu apare o atare necesitate, soluţia optimă este

conservarea stării de lucruri existente. Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea

moderaţiei şi a creşterii treptate, nu pe aceea a schimbării radicale bruşte.

Conservatorismul este un gradualism, dar nu pentru că ar respinge schimbarea bruscă

şi radicală în sine, ci dintr-un anumit simţ al realităţii care indică faptul că nimic important,

înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească nu poate fi schimbat brusc.

În problema revoluţiei, schimbare profundă şi rapidă (bruscă), conservatorismul atrage

atenţia asupra preţului excesiv plătit pentru acest eveniment (presupus necesar şi benefic) din

viaţa oamenilor. Revoluţia nu este respinsă total, dar se sugerează că numai rareori beneficiile

ei merită sacrificiile implicate.

VII.4. DEZVOLTARE, MODERNIZARE ŞI PROGRES. Epoca modernă se

prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe toate planurile.

Politologia, demonstrează cu toate că existenţa dezvoltării nu e contestată de nimeni,

că problemele dezvoltării şi progresului sunt mult mai complicate decât par la prima vedere,

fiind chiar posibile îndoieli cu privire la măsura în care se poate vorbi de un progres global al

societăţii.



64

Putem constata progresele imense făcute de tehnică şi tehnologie, precum şi creşterea

fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de satisfacere a nevoilor umane de

bază, de realizare a prosperităţii). La rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe

progresele incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica,

informatica, etc.)

Problema dificilă care garantează cele mai numeroase controverse este însă că în

domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele tehnice şi sectoriale ale dezvoltării

societăţii, ci de aspectele existenţiale (legate de condiţia umană) şi globale ale dezvoltării.

Ceea ce interesează politologia este dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile dintre aceştia,

starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit .

Nu confortul şi performanţele locale, ci condiţia umană (situaţia omului în societate)

este ceea ce interesează. În acest sens, problemele modernizării şi dezvoltării se dovedesc

mult mai spinoase decât apar la prima vedere. Ele nu ar fi atât de dificile dacă progresul şi

dezvoltarea s-ar putea evalua cu ajutorul unui criteriu simplu (de ordin cantitativ), dar acest

lucru nu este posibil.

În primul rând, există domenii în care nu se pot face măsurători exacte, spre

exemplu, cu privire la ce „aşteaptă oamenii de la viaţă”, sau la raportul „aşteptări individuale

– realizări individuale”, cu privire la starea de „mulţumire”, „fericire”, „împlinire”.

În al doilea rând, progresele sectoriale nu sunt suficiente pentru aprecierea

progresului global deoarece scopul oamenilor este bunăstarea, şi deci evaluarea progresului în

ansamblu ar implica examinarea stării globale de echilibru, stabilitate şi bunăstare la care a

ajuns societatea. Acest echilibru este prezentat de economiştii liberali astfel:

economia este în echilibru atunci când acţiunile agenţilor independenţi sunt

astfel coordonate încât toate dorinţele sunt satisfăcute, nu sunt irosite resurse,

iar preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor reflectă exact costurile de producţie.

La acest tablou economic trebuie adăugate criterii sociale şi politice similare

(satisfacerea aspiraţiilor politice, stabilitatea politică, cooperare socială fără pierderi etc.). În

societate însă, aceste condiţii nu sunt niciodată îndeplinite în totalitate: pe măsură ce sunt

satisfăcute anumite aspiraţii şi necesităţi, apar altele, mai greu de satisfăcut, risipa de resurse

nu dispare complet niciodată, după cum nu dispar toate dezechilibrele, conflictele etc. ca

atare, starea globală de echilibru nu se realizează niciodată, iar progresul general rămâne

discutabil.

În al treilea rând, progresele existente nu sunt niciodată integral benefice pentru toţi

membrii societăţii, aşa cum pretinde idealul democratic de bunăstare. A fost conceput un



65

criteriu de progres al bunăstării umane care afirmă că putem vorbi de creştere reală a

bunăstării atunci când schimbarea îmbunătăţeşte situaţia unor persoane fără să înrăutăţească

situaţia altora. Acest criteriu, din nefericire este foarte rareori satisfăcut. Unele progrese

sectoriale pot avea consecinţe negative pentru unii membri ai societăţii (dispar tehnologii

vechi şi profesii de care depinde bunăstarea unor oameni ş.a). Aprecierea progresului ar

necesita compararea exactă a beneficiilor apărute pentru unii cu pierderile inerente pentru alţii

şi costurile sociale implicate, ceea ce la scară globală este greu, dacă nu imposibil.

În al patrulea rând, elementul cel mai discutat în cadrul teoriei dezvoltării este legat

de faptul că toate progresele realizate de oameni au, aproape fără excepţie, şi consecinţe

negative, dau naştere unor probleme, generează dificultăţi şi pericole suplimentare.

Progresul tehnic a făcut posibile multe performanţe, dar a şi amplificat enorm

capacitatea de distrugere a oamenilor (atât individual, cât şi global), riscurile de accidente

catastrofale (chimice, nucleare), riscurile medicale legate de modificări genetice, utilizarea

produselor artificiale şi aşa ai departe. Degradarea mediului natural, epuizarea unor resurse,

risipa de resurse datorate conflictelor militare, genocidele din secolul al XX-lea stau mărturie

acestui lucru. Este practic imposibil de apreciat câte vieţi a salvat tehnica modernă şi câte a

sacrificat ea, câte beneficii şi câte pierderi a făcut posibile. Bilanţul este pozitiv, sau negativ?

Este greu de ajuns la un consens, deoarece părerile sunt împărţite; statele moderne pot, graţie

amplificării puterii lor, influenţa mult mai direct viaţa oamenilor, dar aceasta se realizează şi

în bine (ajutor social, asistenţă medicală etc.) şi în rău (mobilizare în conflicte inutile, în

proiecte de inginerie socială utopică şi aşa mai departe).

Trebuie înlăturat din gândirea politică maniheismul implicat în cultul modern pentru

progres: tot ceea ce este nou constituie un factor benefic, un progres, iar tot ceea ce este vechi

este retrograd şi negativ. În locul acestuia se propune o perspectivă nuanţată asupra „noului”

şi „vechiului”: progresul se dovedeşte a nu produce atât de multe consecinţe benefice pe cât se

crede, că este totdeauna însoţit de costuri, pierderi şi regrese, că modernizările aduc cu ele şi

probleme sau dificultăţi noi.

Din aceste nuanţări nu trebuie să deducem că progresul este ceva ce ar trebui respins,

ci că este ceva ce trebuie privit cu discernământ şi analizat cu circumspecţie. Experienţa

istorică, de la revoluţia franceză şi până în secolul al XX-lea, arată că schimbările radicale,

impuse rapid în mod voluntarist mai ales în politică şi morală, modernizările dictate în numele

unor principii abstracte, fără consideraţie pentru problemele imediate ale oamenilor reali, au

fost mai nocive decât „conservarea pasivă a vechiului”. Comunismul totalitar, fascismul



66

mussolinian, naţional-socialismul hitlerist, diversele „revoluţii culturale”, mişcările

fundamentaliste s-au prezentat, toate, drept schimbări revoluţionare, inovaţii salvatoare.

Experienţa istorică modernă atestă că anumite defecte umane de ordin moral

(egocentrism, cruzime, răutate, indiferenţă) şi politic (teroare, dictatură, criminalitate

organizată, ură naţională sau de rasă) nu s-au atenuat, ci s-au amplificat în epoca recentă.

Concluzia pe care o trag mulţi filosofi şi politologi este că nu se poate vorbi de un progres

global în viaţa oamenilor, că bunătatea şi înţelepciunea oamenilor nu au înregistrat nici un

progres.

O dată cu sesizarea limitelor progresului şi cu temerea, că, în fond, omenirea nu se

ridică deasupra propriului ei nivel de „umanitate” (nu atinge un nivel moral-politic

esenţialmente superior) s-au creat premisele pentru o apreciere mai realistă, critică, şi aptă de

discernământ, a modernizării. O atare apreciere implică evaluarea precaută a tot ceea ce este

modern, cu disocierea atentă a ceea ce, în schimbările produse, este pozitiv şi promiţător, de

ceea ce este negativ şi periculos pentru societate.



67

VIII. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ

VIII. 1. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM. Viaţa şi gândirea politică

modernă sunt dominate de diverse tipuri de individualism. Astfel, individualismul ontologic

afirmă că singura realitate socială autentică constă în indivizi sau persoane (entităţi singulare)

în timp ce comunitatea sau societatea (entitatea colectivă) nu are de fapt o existenţă reală.

Această concepţie consideră viaţa socială ca pe o însumare a activităţii individuale, recunoaşte

numai valori de ordin individual (bine individual, interes individual, scop individual) şi

repudiază elementele ireductibile la o însumare de indicii individuale (Binele general, Interes

general, Scop colectiv). Adepţii individualismului radical susţin că toate realizările sociale s-

au născut din activităţi spontane ale indivizilor; aceste afirmaţii sunt greu de conciliat cu

experienţa istorică recunoscută, care indică faptul că însuşi individul este un produs social: nu

numai caracteristicile indivizilor marchează societatea, ci şi caracteristicile societăţii îi

marchează pe indivizi.

De aceea, majoritatea adepţilor individualismului contemporan adoptă un

individualism metodologic. Conform acestuia, înţelegerea vieţii sociale nu se poate

face decât plecând de la indivizi şi conduita individuală, entităţile colective (comunitate, stat,

instituţii) trebuind înţelese în termenii celor individuale.

În cadrul individualismului modern, individul este identificat cu precădere prin

drepturile şi libertăţile sale, prin libertatea de a alege (adică de a avea opţiuni proprii în orice

domeniu). Individul este subiectul alegerii libere, identitatea lui constând tocmai în libertatea

de a-şi manifesta preferinţele. Societatea şi instituţiile sale sunt văzute ca instrumente de

apărare a drepturilor şi libertăţilor individuale. Individul îşi cunoaşte cel mai bine nevoile,

interesele, dorinţele şi posibilităţile, iar societatea şi statul trebuie să-l asiste în activitatea sa

de promovare a binelui personal, nu să-l monitorizeze, să-l dirijeze şi să-l educe.

Deoarece pune un accent deosebit pe drepturi, individualismul modern este unilateral:

în timp ce drepturile sunt exaltate, obligaţiile cad pe un plan secundar şi sunt reduse la o teorie

de obligaţii directe, explicite; individualismul nu poate explica obligaţiile indirecte, cum ar fi

obligaţia de a participa la asigurarea condiţiilor necesare funcţionării sistemului în care se

manifestă drepturile şi obligaţiile sale directe.

Perspectiva individualistă poate da seamă de drepturile şi obligaţiile unui individ faţă

de altul în cadrul unui contract explicit, dar nu şi de obligaţiile celor implicaţi în apărarea



68

sistemului social-juridic şi politic în care sunt posibile şi funcţionale contractele în general;

că poate explica obligaţia persoanei de a respecta libertatea altei persoane, dar nu şi obligaţia

ei de a susţine sistemul politic care face posibilă libertatea personală. Individualismul apare

deficitar deoarece valorile individuale apărate de el presupun şi o acţiune neindividuală,

perspectiva individuală trebuie mereu completată cu una comunitară.

De aceea perspectiva individualistă trebuie completată cu cea comunitară, socială,

instituţională. Abordarea problemelor sociale exclusiv din perspectiva individualistă conduce

la escamotarea necesităţii de a aplica şi criterii de apreciere şi evaluare cu caracter non-

individual. Din acest punct de vedere problema cea mai acută este cea a consecinţelor sociale

ale acţiunii individuale.

În ultimele două decenii s-a dezvoltat un curent de gândire care critică

individualismul: este vorba de comunitarism. Comunitarienii critică unilateralitatea

individualismului şi caracterul abstract al înţelegerii individului, doar ca agent cu drepturi şi

libertăţi. Individul nu este doar suportul unor drepturi şi libertăţi, al capacităţii de a alege, ci şi

un personaj istoric marcat de tradiţii, ataşamente personale de ordin moral şi politic, înclinaţii

şi scopuri specifice. Produs al unei vieţi comunitare, individul este supus şi unor obligaţii

specifice faţă de propria comunitate, decurgând din apartenenţa sa la ea. Ca atare, conduita

umană nu poate fi înţeleasă prin raportare la abstracţii universale (drepturi şi libertăţi

individuale cu caracter universal), capacitate de a alege etc. Identitatea individuală depinde,

printre altele, şi de o comunitate, iar înţelegerea acţiunii individuale depinde şi de înţelegerea

modului de viaţă comunitar respectiv. Individualismul este deci o perspectivă simplistă,

insuficientă pentru explicarea fenomenelor şi valorilor, care, chiar promovate de indivizi, au o

origine colectivă. Contrar doctrinei individualiste, comunitatea, societatea, viaţa colectivă,

entităţile nonindividuale în general au o semnificaţie importantă şi joacă un rol central în sfera

politicului.

VIII.2. ORGANIZAŢIILE POLITICE. Omniprezenţa individualismului în

societatea modernă nu înseamnă că acţiunea politică, este, în genere, pur individuală,

dimpotrivă acţiunea politică are caracter organizat.

Acţiunea politică este o acţiune voluntară reuşită sau nu, organizată sau nu, episodică

sau continuă, care vizează influenţarea selecţiei conducătorilor politici (la nivel naţional sau

local), a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi a administrării treburilor publice.

Dintre formele acţiunii politice, amintim:



69

- participarea la campaniile electorale,

- votul,

- adeziunea la orice organizaţie politică

- acţiuni diverse în favoarea partidelor politice,

- apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său,

- contactarea oamenilor politici,

- demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări ale opiniei publice,

petiţionări, campanii de masă.

Majoritatea acţiunilor politice presupun participarea unui număr mare de oameni, a unor

grupuri sociale structurate pe diferite criterii.

Viaţa politică modernă are deci un caracter de grup: dacă votul (ca act direct, imediat)

este individual, principalele mecanisme politice (constituirea ofertei politice, a politicilor

generale sau sectoriale, selecţia liderilor, adoptarea deciziilor, aplicarea lor, elaborarea

legislaţiei, sunt rezultatul acţiunii unor organizaţii politice.

Organizaţiile politice au caracter formal (oficial, instituţionalizat, public) sau un caracter

informal (neoficial, neinstituţionalizat, privat sau chiar secret). Viaţa politică modernă se

desfăşoară, în cea mai mare parte, ca o competiţie (pentru putere, influenţă, dominaţie,

controlul deciziilor) între organizaţiile formale şi informale.

Cele mai importante organizaţii politice formale sunt partidele. Iniţial, partidele s-au

constituit şi au fost considerate ca reprezentante ale unor grupuri sociale mari: partide ale

aristocraţiei, partide „populare” (ale populaţiei simple: negustori, meseriaşi, mici proprietari

etc.), partide ale muncitorilor (cele comuniste), agrare (ale fermierilor, ţăranilor), partide

etnice, religioase etc.

Se apreciază că partidele actuale se definesc mai puţin prin programul lor sau prin

clasa aderenţilor şi mai mult prin natura organizării: un partid este o comunitate cu o structură

particulară. Într-un partid, membrii sunt introduşi într-un cadru instituţional, într-o armătură

mai mult sau mai puţin complexă, care constituie cadrul general al activităţii aderenţilor,

formă impusă a solidarităţii lor.

Existenţa unui partid politic presupune următoarele condiţii:

a) o organizare durabilă, partidul este o organizaţie a cărei speranţă de

viaţă să fie superioară celei a conducătorilor;

b) o organizaţie locală stabilă şi aparent durabilă, care întreţine raporturi

regulate şi variate cu eşalonul naţional;



70

c) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de a

cuceri şi exercita puterea, singuri sau cu alţii, şi nu numai de a influenţa

puterea;

d) preocuparea de a găsi un sprijin popular în timpul alegerilor şi în alte

ocazii.

Sintetizând, se poate spune că un partid politic reprezintă o grupare de oameni care se

unesc voluntar, exprimă interesele unui anumit grup social, urmăresc apărarea, promovarea şi

realizarea intereselor acestuia, luptând pentru obţinerea sau menţinerea puterii politice.

Tocmai caracterul reprezentativ al partidelor politice a constituit temeiul pentru

recunoaşterea partidelor şi a pluripartidismului (existenţă şi competiţie liberă a diferitelor

partide) drept elemente central al democraţiei: aceste organizaţii se prezentau drept exponente

autorizate ale diverselor grupuri sociale sau de interese, iar activitatea lor apărea drept

garanţie a reprezentării categoriilor de cetăţeni în conducerea treburilor publice, a participării

tuturor acestor categorii la conducerea statului. Absenţa unei diversităţi de partide şi a

competiţiei lor în cadrul democratic (electoral, parlamentar, ideologic), existenţa „partidului

unic” au fost considerate drept dovada decisivă a absenţei democraţiei, a existenţei unui regim

totalitar sau autoritar. Ca atare, pluripartidismul a devenit un criteriu fundamental al

democraţiei.

În secolul al XX-lea, partidele şi-au diversificat foarte mult baza socială de sprijin, astfel

că de cele mai multe ori, ele nu mai reprezintă un singur grup social omogen. Adeziunea

cetăţenilor la un partid sau la politica sa depinde tot mai puţin de originea sau poziţia lor

socială, etnică sau religioasă şi tot mai mult de priorităţile programului politic al acelui partid.

Oameni din cele mai diverse straturi sociale, din grupuri etnice sau rasiale diferite, cu

convingeri religioase diferite susţin frecvent unul şi acelaşi partid, în măsura în care consideră

că interesele lor vor fi mai bine servite de politica sa, susţin anumite iniţiative politice

prioritare etc.

Partidele, cu această bază socială diversificată concurează pentru sprijin electoral şi pentru

acces la putere în cadrul unor sisteme politice ce pot îmbrăca forme diverse. Cele mai

răspândite sisteme sunt cele bipartide şi cele multipartide.

Sistemele bipartide (sistemul din SUA) sunt considerate avantajoase din mai multe puncte

de vedere:

- oferă alegătorilor agende politice alternative fără a pulveriza preferinţelor

acestora;



71

- tind să fie moderate, deoarece trebuie să atragă cât mai mulţi suporteri din

medii sociale diferite (ceea ce nu pot face decât dacă se situează la centrul

eşichierului, şi nu la una dintre extremele sale);

- pot obţine un sprijin electoral larg şi nu sunt obligate să recurgă la coaliţii

(care sunt puţin durabile şi puţin eficace, datorită conflictelor de interese şi

valori);

- pot mobiliza resurse umane şi financiare mari;

- devin în timp foarte bine cunoscute alegătorilor şi deci îşi pot transmite

optim oferta politică.

Pe de altă parte, sistemele bipartide au şi deficienţe:

- programele politice ale partidelor din aceste sisteme tind să fie asemănătoare

(deoarece se adresează aproximativ aceloraşi alegători cu aproximativ aceleaşi

preferinţe);

- reprezintă insuficient anumite preferinţe electorale, de obicei pe cele

îndepărtate de centru;

- dau dovadă de mai puţină inventivitate, pot tinde spre rutină politică;

Sistemele multipartide au dezavantaje opuse:

- pulverizează opţiunile electorale;

- sunt instabile şi fluctuante;

- cuprind unele partide cu resurse reduse;

- conduc la guvernări de coaliţie instabile şi ineficace;

Aceste sisteme au şi unele avantaje:

- o mai bună reprezentare a diversităţii preferinţelor politice;

- mai multă elasticitate;

- multiple inovaţii.

O problemă esenţială pentru partidele contemporane, ca şi pentru parlamentele

contemporane formate din exponenţii acestora, este problema reprezentativităţii. Reprezintă

oare aceste partide interesele vitale ale electoratului?

Se consideră că ele nu realizează această reprezentare, deşi aceasta ar trebui să fie

menirea lor.

Despre partidele republican şi democrat din USA se afirmă că ele promovează interesele

părţii superioare a claselor mijlocii, că aparatul de la Washington este acţionat prin activitatea

de lobby realizată de marii oameni de afaceri şi nu pe baza cerinţelor venite de la grupurile



72

cetăţenilor mărunţi. De asemenea se subliniază că nu sunt reprezentate în Congres sau Senat,

nevoile sau opiniile oamenilor ce alcătuiesc stratul social central, numeros din viaţa americană

(muncitorii şi clasa de mijloc).

Fenomenul nereprezentativităţii nu este tipic doar pentru partidele de stânga (socialiste).

Acestea, spun analiştii, în loc să apere interesele clasei muncitoare şi să fie într-o strânsă

legătură cu sindicatele, au ajuns să fie conduse de politicieni de profesie şi de administratori a

căror unică dorinţă a fost să-şi întărească propriile poziţii. Deşi iau naştere pentru a promova

anumite interese şi ideologii, ele devin treptat adevărate maşinării, a căror funcţie de bază este

aceea de a se menţine la putere, pentru a putea astfel culege roadele.

Este vorba nu de problema corupţiei politice, deşi corupţia constituie un element central

al rupturii dintre politicieni şi alegătorii lor, ci de problema autonomizării partidelor şi

parlamentelor faţă de cetăţenii pe care ar trebui să-i reprezinte şi faţă de interesele acestora.

Cu toate că, teoretic, în orice sistem democratic, politicienii apar drept reprezentanţii naţiunii,

ai diverselor grupuri sociale şi a interesului public, de regulă, clasa politică devine un grup

autonom care urmăreşte în primul rând propria sa agendă; politicienii de profesie şi birocraţii

ajung să formeze o clasă virtuală capabilă să treacă peste interesele altora, numai pentru a şi le

apăra pe cele proprii. Mai mult decât atât: nu numai că partidele nu se fac ecoul intereselor

cetăţenilor, dar devin un instrument principal al demagogiei, diversiunii politice şi

manipulării.

Demagogia este o acţiune de flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit ale

oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a

obţine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe

politice, de a căror irealizare sunt ei înşişi convinşi dar o fac în speranţa

obţinerii sprijinului alegătorilor pentru înfăptuirea obiectivelor lor.

Diversiunea politică presupune distragerea atenţiei oamenilor de la

anumite probleme dificile ale vieţii sociale şi deturnarea acesteia spre alte

probleme, mai puţin spinoase. Diversiunile folosite în perioada crizelor

economice sau politice se bazează pe supralicitarea fricii cauzate de

eventualitatea apariţiei unui pericol. Cele mai folosite modalităţi diversioniste

sunt: răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, pentru a

îndepărta simpatizanţii acestora, învrăjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la

anumite promisiuni.

Manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care, prin

diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în aşa fel



73

încât le lasă impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că îşi

formează ei înşişi modalitatea de a gândi şi acţiona.

Manipularea prin persuasiune urmăreşte încorporarea în mentalitatea

şi comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor şi normelor

corespunzătoare intereselor partidului respectiv, precum şi manevrarea gândirii

şi acţiunii în sensul dorit de acesta.

Comunicarea modernă (mass-media), cu posibilităţile sale excepţionale de influenţare (s-

a spus bunăoară că televiziunea decide succesul electoral), sporeşte capacitatea partidelor

politice de a modela voinţa populară, în loc de a o reprezenta.

Partidele politice nu influenţează electoratul numai în sensul preferinţelor şi intereselor

liderilor politici, ci şi în direcţia preferinţelor altor grupuri puternice; dintre acestea, se

remarcă grupurile de oameni de afaceri, care deţin resursele necesare promovării preferenţiale

a intereselor lor. Promovarea preferenţială se face pe căi legale prin lobby, prin sprijin

financiar declarat etc.) sau pe căi ilegale (prin trafic de influenţă, corupţie etc.). În ambele

cazuri, cercurile de afaceri participă sistematic la procesul de modelare a politicilor publice.

Aceste constatări nu trebuie să ne ducă de concluzia că partidele politice sunt simple

maşinării de manipulare, aşa cum au susţinut anumiţi ideologi radicali. Chiar dacă au existat

şi asemenea partide manipulatoare (partidele naziste şi cele comuniste din statele totalitare),

partidele de tip democratic nu devin niciodată simple maşinării de dirijare a cetăţenilor

deoarece, având nevoie de sprijin popular (cel puţin în perioada electorală) pentru câştigarea

competiţiei politice, acestea sunt obligate să îşi adapteze cel puţin parţial, agendele şi acţiunea

la cerinţele populaţiei.

Se poate spune că partidele politice de tip democratic sunt agenţi cu acţiune

complexă pe scena socială: parţial ele modelează (şi uneori manipulează)

opinia publică, dar, în acelaşi timp, ele se fac (tot parţial) şi ecoul sau

exponentul acesteia; parţial, ele dirijează preferinţele şi atitudinile unor grupuri

sociale, iar pe de altă parte ele preiau (parţial) şi promovează aceste preferinţe

şi atitudini.

Partidele nu sunt singurele organizaţii influente din punct de vedere politic în sistemul

democratic modern. Sindicatele, asociaţiile profesionale, grupurile de presiune, joacă şi ele un

rol politic semnificativ. Analizele realizate în ultimele decenii au relevat că influenţa acestor

organizaţii sau grupuri este complexă.

Unul din motivele acestei complexităţi este caracterul problematic şi dificil al acţiunii

colective. S-a evidenţiat în mod convingător că la baza unei părţi a acţiunilor umane în



74

condiţii sociale normale stau calcule ale raportului cost-beneficiu. Oamenii se angajează în

acţiuni colective, de regulă, atunci când costurile implicării nu sunt prea mari, iar avantajele

sunt semnificative. Grupurile mari de cetăţeni şi interese legitime nu ajung niciodată să se

organizeze şi să acţioneze coordonat, nu pentru că nu ar fi îndreptăţite să o facă, ci tocmai

pentru că acţiunea lor presupune costuri apreciabile iar beneficiile aşteptate, sunt mici. În

schimb, grupurile mai mici şi mai influente (spre exemplu grupurile de presiune) acţionează

intens, deoarece, în caz de succes, pot obţine stimulente selective (suplimentare faţă de

bunurile publice care s-ar putea acorda tuturor) deosebit de atractive: facilităţi preferenţiale,

legi favorabile, poziţii de conducere şi influenţă.

Se manifestă avantajul unor grupuri sociale asupra altora, al grupurilor de presiune

alcătuite din persoane care dispun de vaste resurse faţă de grupurile sociale cu resurse

modeste: acestea din urmă nu pot spera la stimulente, sunt dispersate şi nu ajung la

organizarea sau eficacitatea necesară.

În plus, grupurile mari sunt totdeauna dezavantajate, deoarece cu cât numărul indivizilor

sau al firmelor beneficiare ale unui bun colectiv este mai mare, cu atât partea de câştig

datorată acţiunii întreprinse în interesul grupului ce îi revine individului sau firmei care

întreprinde acţiunea este mică. Rezultatul acestor diferenţe constă în aceea că este mai

probabil ca grupurile care au acces la stimulente selective să acţioneze în comun pentru

obţinerea de bunuri colective decât celelalte; de aici şansele mai mari de reuşită ale grupurilor

mici (cu resurse, cu influenţă şi cu interese speciale) faţă de cele mari (care depind de bunuri

publice şi deci de satisfacerea interesului public). Grupurile de interese speciale dau, evident,

prioritate intereselor lor înguste, nu interesului public, străduindu-se să acapareze o parte cât

mai mare din produsul societăţii sau din poziţiile privilegiate, nefăcând nimic pentru

eliminarea pierderilor sociale. Pe scurt, aceste grupuri acţionează sistematic pentru, aşa cum

susţin analiştii, a privatiza beneficiile sociale şi a etatiza pierderile; pierderile sunt plătite de

întreaga societate.

Deşi există şi grupuri de interese cu influenţă pozitivă asupra vieţii publice, majoritatea

politologilor constată efectele negative ale acţiunii acestora nu numai asupra dezvoltării

economice, ci şi a procesului politic democratic.

VIII.3. DEMOCRAŢIA. O concepţie comună despre democraţia este aceea că ea

înseamnă „guvernarea de către popor”, sau cel puţin de către reprezentanţii aleşi ai poporului.

Autoritatea supremă în societate trebuie să aparţină cetăţenilor şi nu unor elite, unei minorităţi

oligarhice sau unui om investit cu puteri depline. Democraţia implică faptul că, cel puţin în



75

ultimă instanţă, puterea aparţine poporului, ea nefiind rezervată exclusivist doar anumitor

grupuri sociale. Întrucât uneori poporul este divizat, guvernarea nu reprezintă întregul popor,

ci majoritatea lui.

Este însă evident că poporul sau majoritatea sa nu poate exercita puterea direct şi

nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi forme de organizare politică presupune o

anumită „profesionalizare” a politicii. Ca atare, democraţia modernă se bazează pe o delegare

a puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de politicieni: poporul

transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot

pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept

reprezentanţi ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea „democraţie reprezentativă”. Cum

organul suprem de conducere în stat este cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască

legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres), democraţia reprezentativă primeşte

adesea şi numele de „democraţie parlamentară”.

În gândirea şi practica politică modernă nu e lipsit nici idealul unei democraţii

nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe direct la luarea deciziilor politice – o

asemenea democraţie poartă numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de

democraţie directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se pronunţă

prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de larg interes.

Avantajul referendumului este de a exclude veriga intermediară (parlamentari,

congresmeni etc.) dintre membrii societăţii şi conducerea acesteia, eliminându-se riscul unor

hotărâri nereprezentative. Acest risc este mare, deoarece aşa cum atestă practica politică, se

întâmplă foarte frecvent ca reprezentanţii aleşi să acţioneze sub influenţa unor grupuri de

presiune şi nu în concordanţă cu preferinţele alegătorilor pe care îi reprezintă cu interesele

publice. Faptul că reprezentanţii aleşi „trădează” sau cel puţin neglijează interesele celor care

i-au trimis în parlament constituie una dintre problemele mari ale democraţiei reprezentative

şi un motiv pentru a prefera democraţia directă.

Dezavantajele democraţiei directe sunt, şi ele, de netrecut cu vederea. Dintre acestea

amintim: lipsa de operativitate (referendumul presupune un vot la nivel naţional, proceduri

complexe care necesită timp şi eforturi organizatorice mari) şi costurile mari. Din acest motiv,

referendumul este o formă de exprimare democratică practicată pe scară restrânsă: doar unele

state, mici şi foarte bogate, cum este Elveţia, pot organiza frecvent asemenea proceduri. Nu

trebuie trecut cu vederea că unele regimuri autoritare sau totalitare recurg la referendum, nu

pentru a consulta masele de alegători, ci pentru a obţine o aprobare mecanică a deciziilor deja

luate la nivel înalt; în acest caz este vorba de un vot manipulat, în care prin presiuni ale puterii



76

existente se obţine o falsă adeziune populară, la iniţiativele acesteia. Se semnalează că nu

numai în regimurile nedemocratice, ci şi în ţări cu democraţii clasice, referendumul a devenit

instrument al luării deciziilor politice prin care se ocoleşte parlamentul. De asemenea, nu este

trecut cu vederea nici faptul că unele dintre deciziile politice importante sunt de aşa natură

încât marea masă de alegători nu are documentarea necesară unei opţiuni în cunoştinţă de

cauză. Din acest punct de vedere, s-a semnalat că nici voinţa populară (exprimată prin

referendum) nu este infailibilă. Se aminteşte faptul că „voinţa populară” a comis erori

catastrofale în unele cazuri: exemplul clasic este, în acest sens, aducerea la putere a naziştilor

în 1933, în Germania, prin alegeri parlamentare).

Întrucât nu numai liderii sau elitele politice greşesc, ci şi masele largi de alegători pot

uneori greşi în opţiunile lor, democraţia directă, nu este un panaceu (o soluţie salvatoare,

universal valabilă).

Expresia minimală a suveranităţii poporului este, într-o democraţie, capacitatea

acestuia de a-i decomanda pe cei care i-a ales atunci când consideră că aceştia nu şi-au

îndeplinit sau şi-au depăşit obligaţiile.

Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în mâna celor aleşi (chiar

dacă ei sunt consideraţi reprezentanţii poporului), politica modernă a consacrat principiile

limitării constituţionale a puterii; a separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă,

executivă şi judecătorească şi a obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti.

Democraţia modernă se bazează pe anumite presupoziţii:

- utilitarismul (suveranitatea populară, conducerea statului de către cei aleşi în

direcţia intereselor alegătorilor), care permite realizarea celui mai mare bine

pentru cei mai mulţi dintre oameni; cu alte cuvinte, dacă politicienii îşi

îndeplinesc mandatul primit (acela de a promova interesele şi voinţa celor ce i-au

ales), rezultatul ar trebui să fie Binele maxim pentru majoritate;

- individualismul – fiecare individ ştie cel mai bine ce doreşte şi ce îi este

necesar, şi el poate alege reprezentanţii care să promoveze dorinţele, interesele şi

preferinţele sale individuale;

- egalitatea politică dintre cetăţeni (alegători), care au fiecare dreptul la un vot

şi numai la un vot, dreptul de a fi aleşi etc;

- aprobarea electorală a unor politici de către votanţii care atestă calitatea

acestor politici de a servi interesele acelor votanţi;



77

- posibilitatea agregării opţiunilor (dorinţele şi preferinţele oamenilor),

opţiunile lor, se pot agrega într-o variantă finală, sintetică, care exprimă voinţa

exactă a majorităţii.

Experienţa istorică a arătat că toate aceste presupoziţii pot fi infirmate în practică: politica

reprezentanţilor majorităţii poate conduce şi chiar conduce adesea la rezultate globale contrare

Binelui dorit de cetăţeni; alegătorii nu aleg totdeauna varianta optimă pentru satisfacerea

intereselor lor (şi de multe ori nici nu ştiu exact ce politică economică, socială etc., ar avea

cele mai bune consecinţe pentru fiecare dintre ei); agregarea opţiunilor se dovedeşte dificilă,

uneori chiar imposibilă. De multe ori, aprobarea electorală a unor politici nu atestă decât

incapacitatea alegătorilor de a determina agenda politică. În foarte multe cazuri voturile

pozitive sunt insuficient de relevante. Ele atestă doar că alegătorii preferă anumite politici

celor concurente, dar nu şi faptul că ei aleg voluntar, doresc, aceste politici; dacă ar avea şi

alte opţiuni la dispoziţie, ei ar exprima (probabil) alte dorinţe.

În plus, votul are relevanţă limitată pentru că sugerează doar ceea ce preferă alegătorii în

condiţiile de (relativă) ignoranţă în care se află ei, dar el nu spune câtuşi de puţin ce ar dori ei

dacă ar avea la dispoziţie toată informaţia necesară, dar şi-ar putea corecta unele aşteptări

eronate etc.

S-a pus astfel adesea întrebarea în ce măsură reuşeşte democraţia să-şi îndeplinească

obiectivele de a face din politică o activitate de realizare optimă a intereselor majorităţii;

răspunsul cel mai obişnuit este că, deşi democraţia este departe de a fi infailibilă şi

înregistrează, de fapt numeroase eşecuri, ea este totuşi „cel mai mic rău posibil” în comparaţie

cu dictatura, totalitarismul, elitismul etc.

Teoreticienii recunosc adesea limitele democraţiei chiar în statele cele mai dezvoltate sau

cele mai „democratice”, dar argumentează că regimul politic de aici este totuşi preferabil celui

din statele dictatoriale. Cu toate că participarea maselor la dirijarea politicii este, şi în statele

dezvoltate, modestă, ocazională şi nedecisivă, democraţia semnifică pentru mulţi oameni un

preţios principiu sau ideal politic. Ea este una din cele mai durabile idei ale politicii şi a

devenit în secolul al XX-lea una din ideile centrale.

Importanţa aranjamentelor democratice nu trebuie subestimată, viaţa oamenilor se

desfăşoară cu totul altfel într-o societate în care aceste aranjamente sunt respectate, faţă de

felul în care decurge ea acolo unde ele nu sunt instaurate. Acest lucru reiese foarte limpede

chiar dintr-o simplă enumerare a condiţiilor specifice unei democraţii.

Democraţia presupune:

- libertatea de a crea şi adera la organizaţii,



78

- libertatea de expresie,

- dreptul de vot,

- dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul politic al cetăţenilor,

- existenţa unor surse alternative de informare,

- eligibilitatea pentru funcţii publice,

- alegeri libere şi corecte,

- instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de votul

popular şi alte forme de exprimare a preferinţelor,

- libertatea de contestare,

- pluralismul,

- dispersarea şi limitarea puterii,

- participarea politică activă şi sistematică a cetăţenilor,

- efectivitatea controlului exercitat asupra puterii la toate nivelurile,

- respectarea legalităţii etc.

Toate acestea constituie ingrediente necesare vieţii omului modern, iar democraţia, chiar

imperfectă nu poate fi desconsiderată sau abandonată. Chiar recunoscând că democraţia

deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv, real, majoritatea oamenilor

moderni vor insista, totuşi, pentru a dispune de cât mai multă democraţie, pentru dezvoltarea

de proceduri democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând să se

resemneze cu ideea că democraţia autentică este impracticabilă.

Problema fundamentală a democraţiei moderne, este problema autenticităţii. Numeroşi

politologi au semnalat că democraţia se transformă adesea, în practică, într-o falsă democraţie

sau într-o democraţie pur formală; procedurile democratice se transformă în simple „forme

fără fond”, în „spectacole” politice care nu afectează şi nu dirijează afectiv desfăşurarea

conducerii societăţii, care nu reuşesc să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să

elimine anomaliile şi abuzurile etc. Acolo unde democraţia se reduce la un sistem de reguli

ale practicii politice instituţionalizate, aşa cum se întâmplă frecvent, „ideea suveranităţii”

poporului este dată aproape în întregime uitării. Participarea efectivă a cetăţenilor la

adoptarea politicilor de care depinde propria lor viaţă se reduce la minim, iar dezbaterea

socială necesară constituirii consensului sau măcar a unei opinii majoritare autentice, lipseşte.

Unul dintre motivele pentru care democraţia devine adesea o ficţiune este asimetria

dintre majoritate şi elită. Mulţi autori au argumentat că în ciuda principiilor democraţiei,

puterea politică aparţine şi este destinată să aparţină mereu unor elite politice. Ei susţin că



79

„oricare ar fi forma de guvernământ şi orice nume ar purta, puterea se află întotdeauna în

mâinile unei elite, a unei minorităţi care conduce fie prin violenţă, fie prin minciună.

Elitele deţin poziţiile executive apte să asigure puterea, informaţia necesară pentru

conducerea treburilor, au motivaţia necesară implicării adânci şi participării efective , au

organizarea necesară şi resursele necesare etc. Toate acestea lipsesc maselor largi, care sunt

destinate să joace doar un rol marginal în politică. Poate exista o exercitare a puterii pentru

popor (în favoarea intereselor populare) dar nu şi de către popor. Existenţa mecanismelor

democratice nu înseamnă că parlamentele şi puterea politică ajung vreodată să fie cu adevărat

reprezentative pentru diversele straturi socio-economice, ocupaţii sau alte grupări sociale.

Consecinţa cea mai gravă a influenţei elitelor este dirijarea treburilor publice nu în

interesul majorităţii (cum cere democraţia), ci în interesul elitelor aflate la conducere; se

afirmă adesea, aforistic, că, de fapt, politica este „arta de a conduce treburile publice în

interes personal” (adică conform unor interese speciale, private şi nu conform celor generale,

publice).

O altă sursă de denaturare a democraţiei este caracterul „de piaţă liberă” al competiţiei

democratice. Viaţa politică, în statele democratice este organizată pe principii asemănătoare

„pieţei economice”. Anumiţi politologi consideră că piaţa politică se compune din partide

(întreprinzători) şi votanţi (consumatori). Pentru a fi aleşi, întreprinzătorii politici vor alcătui

programe care atrag pe votanţi mai curând ca membri ai unor grupuri private decât ca

membri ai publicului. Întreprinzătorii vor stimula nu interesul public, ci interesele

grupurilor private. Este în interesul elitelor politice ce aspiră la putere sau o deţin deja să

favorizeze grupurile speciale de interese (companii bogate, grupuri de presiune, organizaţii

puternice etc.) şi nu interesul public, care le aduce prea puţine şi prea târziu foloase. Ca atare,

este aproape inevitabil ca politica să se desfăşoare nedemocratic, în favoarea intereselor unei

minorităţi.

Un alt argument în acelaşi sens este adus de posibilităţile de manipulare a opiniei publice

pe care le au elitele politice şi economice; alegerile libere nu exprimă neapărat „voinţa

poporului”, oamenii care votează sunt influenţaţi de sloganurile propagandei. Manipularea

politică este mult mai puternică decât cea pur comercială, datorită dificultăţii de a depista o

politică greşită în comparaţie cu depistarea unei mărfi proaste. Dacă este uşor de depistat

calitatea proastă a unei mărfi, este mult mai greu de dovedit calitatea proastă a unei politici

care îşi arată efectele pe termen lung şi îşi poate ascunde erorile în spatele unui „ecran” de

explicaţii greu de pătruns. Această dificultate a politicii moderne arată că o dezbatere publică



80

largă, intensă, sistematică, ce are ca scop să clarifice problemele politice şi soluţiile existente

(politicile şi eşecurile lor) este o condiţie sine qua non a democraţiei autentice.

Aceste limitări ale democraţiei ca „exercitare a puterii de către popor şi în interesul

poporului” fac ca tot mai mulţi politologi să definească democraţia în termeni mult mai

modeşti: nu ca putere sau suveranitate a poporului, nici ca exercitare a puterii în interesul

cetăţenilor, ci ca regim politic în care există alegeri periodice corecte (nu falsificate), în care

există controale şi contraponderi în care conducătorii pot fi schimbaţi prin asemenea alegeri

desfăşurate fără violenţă. Există deci schimbări succesive la putere, există libertatea presei şi

a cuvântului, există opoziţie politică şi ea nu este persecutată etc. Cu toate că aceste elemente

sunt foarte importante pentru democraţie, ele nu suplinesc total absenţa participării: un regim

politic în care participarea cetăţenilor la modelarea politicii de stat este foarte slabă, în care

guvernanţii îşi pot elabora strategia indiferent de priorităţile opiniei publice nu este pe deplin

democratic.

Gândirea politică contemporană încearcă să găsească răspuns la întrebarea referitoare

la condiţiile economice şi sociale care favorizează instalarea democraţiei, la întrebarea

referitoare la condiţiile în care se consolidează regimul democratic.

Analizând experienţa politică a secolului al XX-lea, politologii enumeră următoarele

condiţii pentru viabilitatea democraţiei:

- Regimul de tip democratic trebuie să se bucure de un consimţământ

cvasigeneral şi de legitimitate în ochii cetăţenilor, căci sistemele democratice nu

funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în

legătură cu acceptabilitatea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin

disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis.

- Trebuie să existe o anumită compatibilitate între diversele grupuri sociale,

etnice etc; acolo unde interesele sociale sau etnice sunt profund incompatibile,

acolo unde conflictele dintre anumite grupuri sunt acute şi aparent

ireconciliabile, democraţia nu poate funcţiona.

- Trebuie ca statul să nu aibă prea mult de condus, adică guvernele şi

parlamentele să nu intervină foarte mult în viaţa cetăţenilor, determinând

conflicte acute de interese; acolo unde intervenţia este masivă, se poate ajunge

repede la tensiuni şi conflicte care fac imposibil orice consens politic.

- Trebuie să existe un anumit grad de prosperitate şi bunăstare, deoarece, acolo

unde guvernele au suficiente bunuri de împărţit solicitanţilor şi standardul de

viaţă este în creştere, „temperatura politicii democratice ajunge rareori la punctul



81

de fierbere”; chiar conflictele fără substrat economic, cele etnice spre exemplu,

se pot atenua în contextul prosperităţii. S-a constatat de către mulţi politologi că

democraţia viabilă presupune reducerea polarizării sociale (adică a divizării în

grupuri foarte avantajate şi grupuri foarte dezavantajate) şi existenţa unei mari

clase de mijloc, care să nu aparţină nici unuia dintre cei doi „poli” şi să confere

stabilitate regimului politic.

Cum se poate observa, instituirea democraţiei menţinerea ei, precum şi dezvoltarea

autenticităţii ei, sunt sarcini extrem de dificile, care nu se pot rezolva prin simpla introducere

a unor mecanisme politice instituţionale. Problematica democraţiei şi a optimizării

mecanismelor sale rămâne, din motivele indicate mai sus, o preocupare principală a teoriei

politice.



82

IX. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE

IX.1. LIBERTATEA. Gândirea politică modernă este caracterizată de un cult al

libertăţii. El se exprimă prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă

fiind:

a) valoarea din care decurg toate celelalte şi

b) valoare în sine, indiscutabilă, alte valori se justifică prin ea, ea nu are însă

nevoie de justificare.

Acest cult al libertăţii a fost promovat de către liberalism, care l-a introdus prin şi

fondat pornind de la metafora libertăţii individuale. De ce este aceasta o metaforă? Descrierea

obiectivă a situaţiei omului în societate nu conducea la ideea de libertate. Omul se află sub

presiunea unor multiple constrângeri:

- divine (conform doctrinelor religioase)

- naturale (bariere fizice de netrecut),

- sociale şi morale (comunitatea are cutume, reguli)

- politice (omul trăieşte într-un stat),

- juridice (oamenii trăiesc sub dominaţia legilor)

Concluzia ce ar fi urmat trebuia să fie că omul nu este liber sau că el are doar

spaţii mici de libertate într-o ţesătură de constrângeri. Ori, cel mult, că el este

parţial liber, liber în unele privinţe şi neliber în altele.

Gândirea politică modernă refuză concluziile care infirmă libertatea umană; ea

absolutizează libertatea şi atribuie omului o libertate fundamentală, primordială. Ea

postulează o libertate esenţială, originară şi trece în planul secund constrângerile; sugerează

că nevoia de libertate este prima şi cea mai importantă nevoie umană.

Dar, aşa cum sugerează şi gânditori clasici (Burke) şi contemporani (Berlin) oamenii

nu au nevoie doar de libertate. În egală măsură, au nevoie de ordine socială şi securitate

personală (o autoritate care să asigure aceste cerinţe), de legi, norme şi reguli care să facă

relaţiile interumane şi reacţiile controlabile, de resurse materiale, precum şi de dreptate şi

egalitate socială.

Concepţiile conservatoare au criticat cultul modern al libertăţii, dar conservatorii nu

sunt adversari ai libertăţii, ci resping absolutizarea acesteia, transformarea ei într-o calitate

magică. Ei consideră că libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce, după



83

rezultatele sociale pe care le produce. Se înţelege, deci, că libertatea poate fi folosită, de

oameni, bine sau rău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea noastră faţă de libertate trebuie

să fie dictate tocmai de aceste variante, conturate prin intermediul consecinţelor la care se

ajunge.

Despre libertate în sine nu se poate afirma nimic, ea nefiind nici ceva bun, nici ceva

rău. Libertatea poate deveni un lucru pozitiv sau negativ, îndată ce apar consecinţele ei

(pozitive sau negative). Prin aceste afirmaţii, nu se neagă libertatea, ci se respinge doar

entuziasmul pentru libertate, adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a oricărei

„eliberări” indiferent de consecinţele ei. În locul acestei atitudini, conservatorismul propune o

abordare pragmatică a chestiunii libertăţii, judecată prin prisma consecinţelor ei. A aborda

libertatea în termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă însă a glorifica opusul ei, autoritatea

sau constrângerea.

O societate are nevoie atât de ordine cât şi autoritate, exercitarea forţei şi a

constrângerii. Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrângere, problema

supremă a politicii este aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii. Un

anumit grad de libertate este esenţial pentru orice guvernământ bun, dar această libertate

trebuie împletită cu guvernarea, armonizată cu formele şi regulile ei.

Libertatea, în viziunea conservatorilor nu este lucrul primordial în politică; nu pentru

că ea ar fi importantă, ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. Se susţine că

puterea precede libertăţii, că libertatea prin natura lucrurilor depinde de putere, că libertatea

poate exista sub protecţia unei guvernări puternice.

Aceste nuanţări şi precizări, nu implică însă că libertatea nu ar fi un lucru important, ci

dimpotrivă, nevoia de libertate este o caracteristică a omului modern. În lupta cu

absolutismul politic, cu autoritarismul excesiv (guvernarea arbitrară, abuzurile de putere)

omul modern a resimţit din plin lipsa libertăţii şi a revendicat o „marjă de libertate” sau un

„spaţiu privat” în care nici o autoritate să nu poată pătrunde. S-a cristalizat astfel o distincţie

esenţială dintre spaţiul public (al chestiunilor de interes public, al Binelui general), în care să

domnească legea şi autoritatea legitimă, şi un „spaţiu privat” (al chestiunilor personale, al

binelui individual) în care omul trebuie să se bucure de libertate deplină. Pentru a distinge

între cele două domenii s-au elaborat principii ca cel al „maximei libertăţi individuale

compatibile cu libertatea celorlalţi”.

S-a ajuns la ideea că „fiecare individ are deplina libertate de a face ceea ce doreşte în

măsura în care el nu dăunează celorlalţi”. Statul (autoritatea) are dreptul de a interveni în



84

sfera individuală doar atunci când acţiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) ale

altor oameni; puterea politică trebuie deci să fie limitată.

Nerespectarea acestui principiu este caracteristica totalitarismului, care pretinde că

statul are o libertate nelimitată de acţiune (în numele sarcinii sale de a realiza Binele general

al satisfacerii nevoilor oamenilor, al asigurării dreptăţii.

Impunând persoanelor anumite priorităţii, aprecieri de valoare sau decizii privind ce

este important (bun, util, drept), statul dirijist încalcă sfera libertăţii individuale şi lasă

oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei birocraţii care exercită puterea. În această

situaţie nu mai poate fi vorba de supremaţia legii, ci de supremaţia subiectivităţii autorităţilor.

Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor

principii abstracte (de tipul maximei libertăţi). Este dificil de a stabili graniţele exacte ale

libertăţii optime; problema fixării acestor graniţe nu se poate rezolva prin aplicarea automată

a unui principiu universal, ci presupune totdeauna analiză, discernământ, examinarea

condiţiilor specifice, cântărirea elementelor pro şi contra. Este vorba de judecarea pragmatică

a situaţiilor concrete şi nu de aplicarea standard a unor principii universale.

În vederea evitării consecinţelor negative, periculoase ale autoritarismului politic, o

mare parte a gândirii moderne a susţinut necesitatea limitării acţiunii statului la sfera apărării

drepturilor cetăţeneşti şi a libertăţii negative a persoanelor. Această idee se bazează pe

distincţia dintre libertatea negativă şi libertatea pozitivă.

Prin libertatea negativă se înţelege pur şi simplu absenţa constrângerilor impuse de stat

sau de alţi oameni. Asigurarea libertăţii negative nu presupune amplificarea intervenţiei

statale sau sociale în sfera vieţii individuale, ci dimpotrivă , restrângerea ei la un nivel minim

(necesar apărării drepturilor şi libertăţilor individuale). Dar, totodată, ea nici nu poate garanta

oamenilor posibilitatea efectivă de a-şi atinge scopurile, deoarece constituie doar o condiţie

necesară, nu şi una suficientă, pentru succesul acţiunii individuale îndreptate spre atingerea

unor ţeluri.

De aceea, o parte din gândirea politică modernă a pledat pentru un tip mai generos de

libertate: libertatea pozitivă, constând în existenţa condiţiilor necesare pentru atingerea

scopurilor individuale, pentru realizarea umană. La originea ideii de libertate pozitivă stă

intuiţia imediată că a fi liber înseamnă a putea face ceea ce vrei. Ideea de posibilitate a

individului de a face ceea ce vrea a fost identificată cu ideea de libertate arbitrară. Însă, deşi

este evident că libertatea arbitrară nu poate fi acceptată, şi sfera de acţiune liberă a fiecăruia

trebuie limitată pentru a se putea asigura o sferă similară de acţiune tuturor indivizilor,

nevoia de a putea face ceea ce vrea este o nevoie fundamentală a fiecărui individ. Nu



85

posibilitatea în sine a individului de a face ceea ce vrea este condamnabilă, ci doar extinderea

acestei posibilităţi în zone în care se anulează posibilitatea similară a altor oameni. Ideea că

oamenii trebuie să poată realiza ceea ce vor rămâne valabilă şi importantă pentru fiecare

individ. Simpla absenţă a constrângerii, care însă s-ar putea fructifica, nu poate reprezenta

idealul adevăratei libertăţi. Scopul existenţei sociale trebuie să fie asigurarea condiţiilor

pentru ca oamenii să poată face, în general, ceea ce vor, în condiţiile respectării celorlalţi,

adică este necesar ca fiecare să poată face ceea ce vrea, dar nu ca fiecare să poată face orice

vrea.

Dacă asigurarea libertăţii negative presupune doar a feri individul de constrângeri

arbitrare, asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai amplă a statului sau

societăţii în viaţa individuală, intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om puterea sau

capacitatea pozitivă de a face ceva ce merită făcut sau de care merită să te bucuri. Intervenţia

publică apare aici necesară deoarece numai prin intermediul ei se poate asigura autonomia

multor oameni ce nu posedă resursele necesare şi nu se află în situaţia potrivită pentru a fi

stăpâni, pe propria viaţă (sau măcar pentru a-şi urmări propriile planuri de viaţă).

Majoritatea gânditorilor liberali, condamnă ideea de libertate pozitivă drept nerealistă

şi chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie excesivă,

imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă, în măsura în

care confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor.

Gândirea de stânga, vede în aceste raţionamente, simple sofisme. Lipsa de resurse este

relativă (ea depinde de felul cum sunt mobilizate şi folosite resursele existente); dacă

societatea ar recurge la alte aranjamente (o redistribuire parţială a veniturilor în favoarea

celor săraci sau facilităţi pentru cei defavorizaţi), problema lipsei de resurse s-ar putea

rezolva.

O altă dispută importantă se naşte în societatea modernă în jurul distincţiei dintre

libertate autentică şi libertate formală. Insistenţa gândirii liberale de a identifica libertatea

cu libertatea negativă creează impresia că simpla absenţă a constrângerilor arbitrare directe

face din orice persoană un om liber. Numeroşi critici ai societăţii moderne au argumentat că

nu este aşa. Oamenii pot fi privaţi parţial de libertate prin constrângeri indirecte, aşa cum

este, spre exemplu, manipularea politică. Acolo unde există resursele necesare, capital şi

mijloace de influenţare a opiniei publice, puterea politică, acestea pot fi uşor folosite în

direcţia manipulării oamenilor şi a dirijării lor, în conformitate cu interese ce le sunt străine.

Frica, nevoia de conformism, lipsa de informaţii sau informaţii incorecte îi fac pe oameni să

se comporte altfel decât ar face-o în mod normal (în absenţa acestor factori) şi, deci, să nu fie



86

ei „înşişi”, să nu se manifeste liber, chiar dacă nu sunt supuşi la constrângeri exterioare

directe.

Controlul informaţiei şi al mass-media moderne face posibilă manipularea pe scară

largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin prezentarea

selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale folosite cu abilitate pentru a

stârni anumite resentimente. Mulţi analişti consideră că pericolul manipulării (posibil odată

cu dezvoltarea telecomunicaţiilor dar şi a concentrării controlului asupra informaţiei la

nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul din cele mai grave fenomene ale lumii

contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi închisă, prin simpla garantare

a libertăţii negative; asigurarea condiţiilor-cadru pentru manifestarea liberă a personalităţii

rămâne o mare sarcină a oricărei societăţi.

IX.2. EGALITATEA. Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru

egalitate. Tradiţionalismul politic a fost permanent combătut pentru inegalităţile pe care se

baza, şi care erau considerate semne ale nedreptăţii sociale, drept anomalii şi surse ale

dezumanizării. Împotriva acesteia, gândirea modernă a argumentat pe larg ideea că oamenii

sunt născuţi egali (consfinţită de Dumnezeu sau „provenind de la natură”).

În discuţiile contemporane nu se mai prezintă egalitatea umană descriptiv (ca stare de

fapt), ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept, indicând ceea ce trebuie să fie) sau

normativ. Oamenii nu sunt egali în multe privinţe: înzestrare individuală, posibilităţi

materiale sau financiare, poziţie socială etc. De aceea, accentul cade astăzi pe ideea că

oamenii trebuie să fie trataţi în mod egal (fără favoritisme, privilegii nelegitime, discriminări

nejustificate, de rasă, convingeri, vârstă, sex, religie). Dar chiar şi sub acest aspect,

inegalitatea este prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la fel ca un

om cinstit. Diferenţele de tratament politic, social, moral, se justifică în cazuri care sunt

sensibil diferite din acest punct de vedere; drept urmare, nu se poate spune decât că oamenii

trebuie trataţi egal în privinţa în care ei sunt egali sau trebuie să fie egali.

Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale politologiei şi filosofiei politice:

aceea a determinării sferei sau domeniilor egalităţii. În ce privinţe sunt şi trebuie să fie egali

oamenii? În ce privinţe ei nu sunt şi nici nu pot, să fie egali, iar egalitatea nu trebuie

urmărită?

În încercarea de a răspunde la aceste interogaţii, s-au înfruntat diverse concepţii

politice. Asupra unor puncte, se cade relativ uşor de acord:



87

- ideea egalităţii juridice, conform căreia toţi oamenii trebuie trataţi egal de lege

şi de justiţie; nu trebuie să existe nimeni şi nimic „deasupra legii” şi nici nu

trebuie să fie nimeni tratat mai prost decât alţii în această privinţă;

- ideea egalităţii politice – drept egal la vot, drept egal la libera exprimare a

opiniilor politice, la participarea politică şi în general în sfera drepturilor omului;

- ideea egalităţii civile, adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti;

- ideea egalităţii morale, privind drepturile şi obligaţiile morale egale.

În ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială, opiniile moderne rămân împărţite.

Dezbaterile au fost declanşate de revoluţia franceză, după care gândirea de stânga a afirmat că

starea oamenilor simpli, situaţia lor economică şi socială nu s-a îmbunătăţit cu nimic, şi deci

egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a realizat. Gândirea de dreapta, mai ales cea liberală, a

afirmat că egalitatea economică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei, că ea nu se poate şi

nici nu trebuie realizată printr-o politică de stat.

În apărarea poziţiei sale, gândirea de stânga s-a bazat pe argumente diverse.

Unul dintre acestea este că egalitatea juridică şi politică rămâne formală şi artificială,

dacă nu este cuplată cu una economică şi socială. Dificultăţile economice şi cele sociale

anulează valoarea celorlalte forme de egalitate; din poziţia sa defavorizată şi mizeră, omul

simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate şi nici de egalitatea juridică sau

politică (formală). Chiar dacă exercitarea drepturilor de care beneficiază acesta este ca atare

gratuită, exercitarea lor în fapt presupune nişte costuri de oportunitate (beneficii la care el

renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi, pierderi, datorate lucrurilor la care renunţă

pentru a putea să profite de egalităţile respective) pe care adesea omul sărac nu-şi poate

permite să le plătească în timp ce membrii mai favorizaţi ai comunităţii pot.

Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile bazate pe

merit sunt justificate, în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Constatăm că gândirea de

stânga nu repudiază orice inegalitate; ea poate admite venituri proporţionale cu meritele sau

efortul depus, deci venituri inegale justificabile raţional, nu însă şi inegalităţi întâmplătoare

(provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţei libere), deci greu de justificat

raţional în raport cu individul în cauză.

Se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă cu o

egalitate a şanselor, ceea ce nu se întâmplă, consideră gânditorii de stânga, dacă există mari

inegalităţi economice şi sociale. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar din egalitatea

drepturilor juridice şi politice principiale; ea trebuie să aibă şi un fundament în sfera

resurselor economice. Acest lucru a fost implicit recunoscut o dată cu admiterea necesităţii



88

accesului la educaţie al tuturor oamenilor, indiferent de veniturile lor. Un sprijin similar este

necesar şi în sfera ocupării forţei de muncă , a asistenţei medicale etc.

Adversarii egalitarismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei .

Se susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigurării

egalităţii economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi), deoarece o politică menită

să realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina imposibilă de a

compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite merite personale. De

asemenea, ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare (eforturile făcute), ci

rezultatele obţinute, care deseori se datorează şi norocului sau altor elemente „arbitrare”.

Un alt argument antiegalitarist este că politica egalitaristă pune statul în situaţia de

a abandona imparţialitatea şi a se comporta discriminatoriu, ajutând material unii oameni,

luând cote din veniturile altora (ca impozite). Dispare, susţin unii gânditori, egalitatea în faţa

legii şi este afectat principiul supremaţiei dreptului.

Poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică, asigurată de

stat distruge libertatea. Pentru ca statul să poată redistribui în mod eficient resursele,

prevalând de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu multă putere de

decizie şi execuţie, cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat, până la ce nivel, care sunt

excepţiile de la regulă etc., statul preia astfel funcţia divină de judecător absolut, capabil să

decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună distribuţie a resurselor unei comunităţi. Se susţine

că marile performanţe economice şi formarea unei elite economice necesită multă libertate şi

abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor câştiguri maxime poate motiva

suficient întreprinderea economică privată desfăşurată în condiţii de risc, inovarea etc.

Aşadar, adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a egalităţii de

şanse ca simplă absenţă a discriminărilor (de rasă, sex, religie, vârstă, naţionalitate). Aici

interpretarea lor minimală intră în conflict cu ideea apărată de stânga politică, conform căreia

egalitatea de şanse implică o egalizare a posibilităţilor practice a resurselor. Această dispută

este analoagă celei privind libertatea pozitivă şi negativă şi, sub diferite forme, este destinată

să o continue deoarece reflectă o opoziţie adâncă de interese.

În gândirea politică contemporană, egalitarismul radical are puţini adepţi; nu numai

libertarienii, ci majoritatea autorilor resping această poziţie. Există însă un anumit consens

asupra ideii că avea consecinţe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei societăţi şi,

mai ales, pentru democraţie).



89

IX.3. DREPTATEA SOCIALĂ. Epoca modernă a introdus în dezbaterea politică

tema dreptăţii prin întrebări ca:

Este oare drept ca anumiţi oameni (monarhi ereditari) să fie născuţi să conducă sau ca

anumiţi oameni să aibă privilegii (aristocraţie) chiar dacă personal nu au nici un merit?

Este normal ca oamenii merituoşi să nu aibă dreptul de a conduce şi nici pe acela de a

intra în elita socială, deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat?

Este oare drept ca oamenii să fie privaţi de drepturi politice în virtutea rasei, sexului

sau naţionalităţii lor?

Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la

instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice şi pe ideea necesităţii

respectării drepturilor universale ale omului.

Cu toate că s-au făcut mari progrese în ultimele secole, problema dreptăţii sociale nu a

dispărut. Ea se pune astăzi în special cu referire la distribuţia şi redistribuţia valorilor şi

resurselor umane într-o comunitate.

Sunt oare drepte marile diferenţe de venit dintre oamenii care aparţin aceleiaşi

comunităţi?

Este drept ca unii să beneficieze de resurse uriaşe fără a avea nici un merit în

obţinerea lor?

Este drept ca statul să preia o parte din veniturile unor oameni pentru a le

redistribui altora?

Acestea sunt câteva dintre întrebările centrale ale politologiei şi filosofiei politice

moderne.

După D. Hume, problema dreptăţii sociale se naşte din două surse: egoismul

oamenilor şi penuria de resurse (insuficienţa resurselor). Problema insuficienţei resurselor nu

se reduce la cea a insuficienţei bunurilor sau valorilor materiale. Există şi o „insuficienţă” a

privilegiilor, distincţiilor, poziţiilor de conducere etc., care face ca oamenii să intre în

competiţie pentru toate acestea şi să-şi pună întrebări cu privire la optima distribuire.

Este oare drept ca o singură persoană să cumuleze multe funcţii de conducere

şi toate privilegiile asociate acestora?

Este drept ca cei care deţin privilegii economice să obţină pe baza acestora şi

privilegii politice?

Răspunsul la aceste interogaţii preocupă pe mulţi cetăţeni şi pe mulţi teoreticieni.

Cu toate acestea, nu toţi gânditorii apreciază importanţa ideii de dreptate socială. Mulţi

liberali, resping însuşi acest concept. F. Hayek bunăoară, afirmă că acest concept este un



90

atavism, adică o reminiscenţă primitivă, a epocii îndepărtate când oamenii trăiau în cete, se

ocupau cu vânătoarea şi împărţeau în mod drept prada obţinută . El crede că se poate vorbi cu

sens de dreptate socială numai în asemenea comunităţi primitive, în care există un singur scop

comun (obţinerea hranei necesare), şi o distribuţie deliberată a rezultatelor pe baza meritului

fiecăruia în obţinerea lor. Societatea modernă este însă altfel organizată. Oamenii cooperează

şi aici, dar nu există nici un singur scop comun, nici o ierarhie unică de scopuri sau nevoi;

meritul fiecăruia în realizarea prosperităţii comune este practic imposibil de evaluat exact,

datorită complexităţii activităţilor şi contribuţiilor. Ca atare, oamenii moderni nu se mai

organizează pe baza unor reguli axate pe merite, recompense proporţionale cu meritele,

scopuri comune şi contribuţii aduse la realizarea lor. Ei se organizează pe baze individualiste,

fiecare urmându-şi propriile scopuri şi recompense în cadrul unei competiţii în care nimeni nu

are autoritatea supremă de a decide cât şi ce merită o anumită persoană, sau ce nevoi sunt mai

presante şi ar trebui satisfăcute prioritar. În acest context este drept orice rezultat final care a

fost obţinut pe baza respectării „regulilor jocului” (legi, norme sociale etc.). Orice altă idee de

dreptate este superfluă şi nelegitimă, crede Hayek, iar încercarea de a o aplica ar conduce la

totalitarism (de vreme ce o autoritate centrală ar fi însărcinată să decidă ce şi cât merită

fiecare, ce nevoi există şi sunt prioritare; cum aceste evaluări nu se pot face obiectiv, ele ar fi

în cele din urmă dictate de această autoritate).

Dacă dezbaterea despre dreptate este admisă, tendinţa liberală este aceea de a echivala

această valoare cu nondiscriminarea (egalitatea în drepturi, egalitatea de acces la activităţi,

poziţii, funcţii) cu egalitatea principială sau teoretică de şanse (în principiu orice membru al

societăţii are şanse egale cu ceilalţi, oricine e îndreptăţit la avantaje care nu sunt rezervate

oficial cuiva, dacă reuşeşte să le obţină) şi cu legalitatea (respectarea legii, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti).

Liberalismul distinge sistematic între dreptate procedurală şi dreptate distributivă,

şi această distincţie formează nucleul central al teoriei liberale despre dreptate.

Dreptatea procedurală constă în corecta aplicare şi stricta respectare a regulilor

jocului (legile, Constituţia), în respectarea „procedurilor” economice, sociale, admise şi

recunoscute.

Dreptatea distributivă constă în distribuirea resurselor conform unui tipar de

distribuire decretat drept just, corect, legitim, raţional de către stat. Liberalismul acceptă

dreptatea procedurală; dar o respinge pe cea distributivă, văzută ca formă dogmatică de

distribuire a resurselor conform unui tipar stabilit a priori drept unicul corect de către elitele

puterii.



91

Chiar dacă recunoaşte că şansele practice de succes nu sunt egale pentru toţi membrii

societăţii, liberalismul insistă că acest lucru nu este nedrept (nimeni nu este vinovat de această

inegalitate) şi că societatea bazată pe competiţie liberă (deci inegalitatea practică) este

preferabilă celei bazate pe dirijare şi distribuire arbitrară, pentru că oferă condiţii mai bune

oamenilor decât alte societăţi.

Şi alţi autori contemporani susţin puncte de vedere înrudite. R. Nozick consideră că

orice distribuire a valorilor la care s-a ajuns în mod legal este dreaptă.

Conform unor asemenea viziuni, dreptatea are caracter minimal; ea se rezumă la

legalitatea conform principiului că tot ce nu implică o infracţiune este drept. Nedrepte sunt

doar situaţiile la care s-a ajuns prin încălcarea unor reguli de procedură. Dreptatea procedurală

se asociază ideii statului minimal, căruia nu i se acordă nici un alt rol decât acela de asigurare

a respectării legii.

Dificultatea unei astfel de înţelegeri constă în aceea că ea pretinde să reducă întreaga

complexitate a problemelor dreptăţii la un singur principiu (al legalităţii), excluzând ca

inadecvată orice discuţie despre merite, nevoi, obligaţii indirecte sau tacite (privind

conservarea societăţii, a democraţiei).

În general, apreciem legalitatea (respectarea tuturor regulilor explicite) ca parte a

dreptăţii, dar considerăm că şi meritele, nevoile, obligaţiile sunt relevante pentru problema

dreptăţii. Faptul că meritele pot fi greu sau imposibil de stabilit nu înseamnă neapărat că ele

trebuie ignorate. Noi ne aşteptăm ca aranjamentele sociale, inclusiv cele privitoare la dreptate,

să fie adaptate nu numai cerinţelor minimale ale legalităţii sau obligaţiilor directe şi explicite

asumate de fiecare, ci şi altor cerinţe (de solidaritate socială, de asigurare a stabilităţii, a

cooperării) unor aprecieri de valoare, merite sau nevoi. Dorim, în acest sens, să avem

posibilitatea de a judeca caracterul drept sau nedrept nu numai al conduitelor şi situaţiilor, ci

şi al legilor, regulilor, normelor. Nu ne mulţumim să putem verifica doar respectarea

legalităţii, ci vrem să judecăm însăşi legalitatea ca dreaptă sau nedreaptă.

Majoritatea gânditorilor contemporani acceptă o idee mai complexă de dreptate, care

lasă loc atât existenţei unor inegalităţi (bazate pe merite, nevoi sau chiar pe şansă), cât şi unor

tipuri de egalitate (necesare din punct de vedere politic). Putem aminti aici concepţia lui J.

Rawls Acesta pleacă de la constatarea că nu orice inegalitate este nedreaptă: inegalităţile de

rol (între cel care are rol de conducere şi cel care are rol de execuţie într-o întreprindere) nu

sunt respinse ca nedrepte. De asemenea, nu provoacă protest inegalităţile apărute ca rezultat al

unei competiţii egale, în care toţi participanţii au plecat cu şanse egale, chiar dacă câştigătorii

obţin anumite privilegii şi avantaje.



92

În schimb apare ca nedreaptă inegalitatea ce rezultă din faptul că o activitate

cooperativă continuă să aducă mereu avantaje numai unora dintre participanţii la ea.

Orice om care nu ar cunoaşte precis în ce poziţie socială va ajunge, ce resurse va avea,

ar opta pentru un model de organizare care să satisfacă condiţiile următoare:

1. Fiecare om are un drept egal la cea mai mare libertate compatibilă cu

libertatea altora.

2. Inegalităţile economice şi sociale sunt astfel aranjate încât: a) să aducă cel mai

mare beneficiu posibil celor care sunt dezavantajaţi, şi b) să fie conectate cu

funcţii şi poziţii accesibile tuturor în condiţii de egalitate a şanselor.

În spatele concepţiei lui Rawls se află ideea că societatea este un proces cooperativ (la

care contribuie oameni cu cele mai diferite poziţii sociale şi resurse); or, dacă oamenii profită

în proporţii diferite de pe urma activităţii comune şi au situaţii economice diferite, nu ar fi

normal ca de pe urma succeselor acestei cooperări să profite numai unii dintre participanţi (cei

avantajaţi); de aici, cerinţa ca de pe urma acestei cooperări care nu elimină inegalitatea, să

poată obţine şi cei dezavantajaţi cel mai mare avantaj posibil. Numai când inegalităţile aduc

un atare avantaj şi celor defavorizaţi, ele sunt acceptabile, drepte, crede Rawls.



93

X. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Există unele situaţii şi valori comune atât politicii interne cât şi politicii externe, din

care decurg probleme comune celor două sfere - sfera relaţiilor dintre cetăţenii aceluiaşi stat

sau aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state, dintre naţiuni.

Problema normelor: dacă relaţiile între state, naţiuni, organisme internaţionale

trebuie să se bazeze pe reguli şi norme sau pe voinţa arbitrară ori pe libertatea nelimitată. Ca

şi în viaţa politică internă, şi în cea externă libertatea nelimitată a unor agenţi implică anularea

libertăţii altora.

Problema forţei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa dreptului sau de

dreptul forţei, adică de norma de drept internaţional sau de „dreptul celui mai puternic”.

Problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi, a unui

mod de cooperare şi convieţuire paşnică sau dominarea unora de către alţii şi chiar anihilarea,

unilaterală sau reciprocă a agenţilor?

Problema „regulilor jocului”: competiţiile care se nasc pentru resurse, avantaje sau

poziţii privilegiate, trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi norme (inclusiv formele

violente, războaiele) sau se desfăşoară fără nici o regulă?

Problema distincţiei factorul-normativ: faptele nu trebuie confundate cu normele

(stările de drept, stările ideale): dacă ceva este nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să aibă

loc), iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să fie.

Problema responsabilităţii: răspunderea pentru răul produs (în caz de agresiune,

război) trebuie să cadă asupra vinovaţilor, nu asupra celor care nu sunt vinovaţi; este oare

posibilă respectarea acestui principiu?

Problema autonomiei: agenţii (cetăţenii sau statele, naţiunile) doresc totdeauna să se

bucure de o anumită independenţă şi autonomie; este posibilă atingerea acestui ideal?

Problema corelării binelui individual cu cel general: în ambele sfere există o

problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane sau al unei naţiuni, al unui stat)

cu binele general (al tuturor cetăţenilor, al tuturor statelor sau naţiunilor).

Ca răspuns la aceste probleme au apărut principii de politică internaţională, care au

fost foarte des invocate ca argument în disputele internaţionale, însă care au fost numai uneori

respectate. Avem în vedere:

- principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în război;



94

- principiul evitării vătămării a civililor nevinovaţi;

- principiul respectării independenţei;

- principiul compromisului şi reconcilierii.

Tot de secole, a apărut şi convingerea (cinică, amorală) conform căreia viaţa

internaţională nu este călăuzită de principii, ci de interese sau de forţă, iar normele sau

principiile sunt irelevante. Această idee a fost încurajată de nenumăratele cazuri în care

principiile menţionate au fost încălcate, în care practica politică a ignorat orice norme

raţionale sau umanitare.

Trebuie observat că, pe lângă elementele comune, există şi deosebiri foarte mari între

politica internă şi cea internaţională.

Politica internă se derulează întotdeauna într-un cadru delimitat (stat) în care există

anumite reglementări (legi, norme, tradiţii), precum şi o autoritate care reglează la respectarea

lor; dimpotrivă, politica externă se derulează pe scena mondială şi nu este monitorizată de o

autoritate (uneori lipsesc instituţiile internaţionale de tip ONU, UE, NATO care să execute

monitorizarea, iar când ele există, au o autoritate limitată).

În politica internă, agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari decât în cea

externă, fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe comune; probleme şi interese

comune, o cultură şi o limbă comune;

Interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţi pe plan intern, interdependenţa strânsă,

fac mult mai acută nevoia de consens, compromis, conciliere, în timp ce interacţiunea mai

redusă şi interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern face ca disensiunile,

starea de conflict sau indiferenţa reciprocă, să poată dura mult mai mult în viaţa internaţională

şi să îmbrace forme mai radicale.

X.1.NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL. Concepţiile optimiste

asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri diverse, după cum se urmăresc evidenţierea

uneia sau alteia dintre trăsăturile caracteristice lor.

Concepţiile normativiste sunt cele care îşi afirmă încrederea în posibilitatea fondării

raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratatele bilaterale sau multilaterale).

Aceste concepţii prezintă evenimentele politice în termeni ce sugerează că respectarea

normelor este regula, în timp ce încălcările normelor privind raporturile dintre naţiuni sau

state nu sunt decât excepţii sau accidente condamnabile, normativiştii prezintă pacea şi



95

cooperarea drept normale, în timp ce conflictele, agresiunea etc. apar drept exemple a ceea ce

n-ar trebui să se întâmple.

Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe sensuri.

Mai întâi, în sensul că privesc omul în general, precum şi omul politic în special, ca

pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule

raţionale; el este considerat ca o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în acorduri şi de

respectare a acestora.

În al doilea rând, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii

aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale (adică în conformitate cu

anumite principii morale universale) şi de la premisa că toate problemele politicii externe au

soluţii raţionale. De aceea, aspectele negative ale vieţii internaţionale sunt, de obicei

prezentate drept rezultat al unor calcule greşite, al unor derapaje de la abordarea raţională a

raporturilor dintre state.

În al treilea rând, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind să încurajeze

o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor. Este vorba despre o viziune pozitivă

ce accentuează educabilitatea omului, posibilitatea eliminării violenţei şi agresivităţii,

progresul civilizaţiei, dezvoltarea cooperării benefice dintre popoare.

Indiferent cum numim aceste teorii, ele au în comun cam aceleaşi principii

fundamentale, de sorginte iluministă, raţionalistă, kantiană.

Principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională, educabilă, capabilă de

progres; el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative (egoism, agresivitate, ură,

dorinţă de dominaţie), ci este apt de atitudini pozitive, de prietenie, simpatie, spirit de

solidaritate.

Principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de progres, de

cooperare paşnică pe baze normate, de conducere şi conduită democratică, de respectarea

angajamentelor, de consens, de compromisuri reciproc avantajoase; natura relaţiilor dintre ele

nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte de a-şi subordona posibile interese

naţionale speciale scopurilor benefice generale pe plan internaţional.

Principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decât ceea ce

le desparte; binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui „îngust”, propriu unei singure

naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului; pacea este un obiectiv suprem, soluţiile

paşnice sunt de regulă preferabile celor militare; relaţiile internaţionale pot şi trebuie să fie

aşezate pe baze legale şi pe baze morale; independenţa naţională este sacră, ea este preferabilă

inegalităţii şi subordinii; sunt posibile aranjamente internaţionale mutual profitabile, paşnice,



96

eficace, aşa cum sunt posibile aranjamente politice raţionale şi pe plan intern; prevenirea

violenţei este prioritară totdeauna sau aproape totdeauna; sursele de conflict nu sunt sădite în

natura umană sau în firea popoarelor, ci în elemente contingente (conducători incompetenţi,

iraţionali, agresivi, accidente istorice etc.), şi ca atare ele pot fi eliminate treptat pe cale

raţională (educaţie, negociere, alianţe ale forţelor interesate de menţinerea păcii etc.)

În practica politică susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea

organismelor internaţionale, a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective,

pentru dezvoltarea legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei, pentru

mecanisme paşnice de soluţionare a conflictelor, pentru cooperare şi educaţie internaţionalistă

etc. În general, idealismul politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor internaţionale

aranjamente politice similare celor din politica internă a unui stat: elaborarea unei legislaţii

adecvate, consolidarea unei autorităţi politice neutre care să vegheze la respectarea acesteia,

controlul asupra violenţei, reducerea dezordinii şi a conflictului, întărirea solidarităţii şi a

cooperării etc.

Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste au contribuit la

îmbunătăţirea climatului internaţional. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că

această contribuţie a fost deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un asemenea

optimism nu a făcut decât să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări sau speranţe

nerealiste.

REALISMUL POLITIC. Realismul politic este principalul adversar al idealismului,

raţionalismului şi internaţionalismului politic normativist. În opoziţie cu teoriile amintite mai

sus, realismul politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile

interumane. El continuă tradiţia hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor

sociale.

Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă, condusă de propriile

interese, de voinţa de putere şi dominaţie, de obsesia pentru câştig şi succes în competiţiile

vieţii. Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant concurenţiale, desfăşurate în cadrul

unor activităţi de tip „joc cu sumă nulă” (în care nu există remiză: tot ceea ce câştigă unul,

altul pierde. În acest context, fiecare dintre agenţi este definit de încercarea de a câştiga în

dauna celorlalţi. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca activitate

concurenţială şi nu cooperativă, guvernată de interese şi ambiţii, nu de idealuri nobile sau

norme morale. Acţiunea politică, a statelor este descrisă ca acţiune impulsionată de interesele

egoiste şi voinţa de dominaţie, desfăşurată în cadrul unor raporturi de forţă. Realismul politic



97

a primit un sprijin teoretic apreciabil de la teorii, precum cea a lui Carl Schmitt, ce pun

distincţia „prieten-duşman” în centrul politicii. Conform acestei teorii, acţiunea politică nu

poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor

(internaţionale), din două motive:

- pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei „duşman-

prieten” şi nu a normelor dreptului internaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii

(aliaţii) şi când sunt încălcate aceste norme, după cum combat statele

considerate inamice, chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective.

- Pentru că suverane, în relaţiile internaţionale sunt doar acele state ce pot

„decide asupra excepţiilor” adică pot hotărî când se poate face excepţie de la

normele recunoscute de drept internaţional (privilegiu ce revine de obicei marilor

puteri). Dominaţia internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului

internaţional, tratatelor sau instituţiilor internaţionale.

Realismul politic aderă la principii ca:

- Principii privind natura umană: omul este fiinţă egocentristă care, indiferent

cât ar progresa, rămâne dominată de setea de putere şi nevoia de a domina;

sentimentele negative (egoism, instinct agresiv, teamă, resentiment) nu pot fi

eliminate din viaţa sa, şi ele îi marchează permanent conduita; atitudinile

pozitive, cooperante, bazate pe un spirit de solidaritate şi simpatie, sunt

periferice, trecătoare şi nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice.

- Principii privind statele şi naţiunile: nu toate statele au atins sau ating acelaşi

nivel de progres şi dezvoltare, acelaşi nivel de organizare, conducere şi conduită

democratică, deci nu toate statele sunt apte să-şi respecte angajamentele, de

cooperare paşnică, de realizare a unor compromisuri reciproc avantajoase;

relaţiile dintre state rămân marcate decisiv de concurenţa dintre ele, de o luptă

pentru putere şi dominaţie, de conflict; cooperarea, deşi posibilă în anumite

contexte, nu este elementul pe care să se poată fundamenta securitatea naţională

sau internaţională. Statele fiind inapte în a-şi subordona interesele naţionale

(egoiste) unor scopuri „benefice” generale pe plan internaţional; scena politică

internaţională este preponderent anarhică, haotică, conflictuală şi aici, succesul

depinde în principal de forţa economică, politică sau militară. Problemele

internaţionale sunt deosebit de importante, de presante, dar rezolvarea lor nu

corespunde principiilor democratice.



98

- Principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai

important decât ceea ce le uneşte; „binele comun” este relativ, incert şi temporar,

adesea himeric, de aceea el nu poate prevede asupra binelui „naţional” sau

asupra intereselor proprii fiecărei naţiuni; cooperarea este preferabilă

conflictului, dar adesea conflictul este inevitabil şi decisiv – capacitatea de a

câştiga conflictele, deci şi factorul primordial al dezvoltării naţionale şi garanţia

securităţii naţionale; nici un stat nu se poate baza pe încrederea în buna credinţă,

spiritul paşnic, prietenia altor state, ci trebuie să se bazeze pe propria forţă de

apărare sau dominaţie; pacea nu este un obiectiv suprem, deoarece interesul

naţional impune adesea soluţii nepaşnice, de forţă, la probleme naţionale sau

internaţionale; relaţiile internaţionale nu vor putea fi niciodată aşezate exclusiv

pe baze legale şi pe baze morale, căci raporturile de forţă vor decide totdeauna în

cele mai importante chestiuni; nu totdeauna autonomia politică şi economică

duce la rezultate bune (vezi situaţia fostelor colonii); tratatele internaţionale nu

asigură mereu pacea, uneori ţările puternice sunt mai eficiente în asigurarea păcii

prin acţiunea lor pe control militar.

Funcţionează un „principiu al pesimismului”: progresul este relativ şi inegal, el nu

garantează eliminarea răului şi a pericolelor, nu asigură soluţii paşnice la probleme şi

crize; legislaţia internaţională nu dirijează şi nu controlează raporturile de forţe, conduita

statelor, ci este expresia acestora, ea poate fi modificată (conform intereselor statelor

puternice) sau ignorată dacă interesele naţionale o cer.

Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politicii internaţionale,

dar, consecinţele sale nu sunt apreciate întotdeauna pozitiv. În timp ce adepţii săi îl

elogiază ca pe o teorie inspirată de „simţul realităţii”, pragmatism , luciditate, adversarii îl

taxează drept viziune „cinică”, „amorală”, care justifică agresiunea, abuzurile,

militarismul, „dreptul forţei” în locul „forţei dreptului”.

X.2. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE. De cele mai multe ori,

prin „dreptate” se înţelege în această sferă respectarea normelor dreptului

internaţional. În acest sens, acţiuni ca agresiunea militară, folosirea neprovocată a forţei

sau a ameninţării cu forţa, încălcarea suveranităţii şi independenţei unui alt stat, au fost şi

sunt apreciate ca nedreptăţi, ele fiind condamnate pe plan internaţional. Cu toate acestea,



99

fenomenele de acest tip, deşi apreciate drept încălcări ale dreptului internaţional şi lezări

aduse dreptăţii în relaţiile dintre state, se produc destul de frecvent.

Evocând ideea unei dreptăţi internaţionale, unii gânditori cer o redistribuire a bogăţiei

între state şi o obligaţie a tuturor statelor de a ajuta cetăţenii altor state să depăşească

obstacole ca: sărăcia extremă, persecuţia politică, lezarea drepturilor fundamentale ale

omului etc. Astfel ei susţin că:

- pe plan mondial, se produce suficientă bogăţie, şi în special suficientă

hrană pentru satisfacerea tuturor nevoilor locuitorilor planetei, dar

- bogăţia şi hrana sunt distribuite foarte inegal, astfel că anumite state sau

naţiuni au mult mai mult decât le-ar fi necesar pentru satisfacerea nevoilor de

bază, în timp ce altele sunt lipsite de strictul necesar şi deci că

- numai prin transferul unei părţi din bogăţia de la naţiunile bogate, la cele

sărace, poate fi schimbată această situaţie.

Pledoaria pentru redistribuirea bogăţiei în favoarea celor mai sărace state sau naţiuni se

bazează pe principiul moral de „a-l ajuta pe cel în pericol de moarte”. Cum sărăcia este

principala cauză a suferinţei umane, dar şi cauza morţii a numeroşi copii malnutriţi, se trage

concluzia că, oamenii din ţările bogate îngăduie ca cei din statele sărace să sufere de sărăcie

absolută, cu consecinţa malnutriţiei, sănătăţii precare şi morţii. Concluzia este că s-ar părea că

toţi cei din statele bogate sunt nişte criminali.

Acest posibil argument se bazează pe ideea că refuzul de a ajuta o persoană umană aflată

în pericol de moarte este o crimă, şi că nu este nici o deosebire principală între refuzul de a

ajuta victima unui accident aflată în pericol de a muri din cauza rănilor şi refuzul de a ajuta un

copil malnutrit din Africa, aflat în pericolul morţii de foame.

Acest argument nu este împărtăşit de toţi. Adversarii săi evocă principiul intangibilităţii

proprietăţii, considerând că bogăţia statelor constituie proprietatea legitimă a acestora, că

dreptul asupra proprietăţii legitime este intangibil şi că nimeni nu are obligaţia de a-şi

redistribui proprietatea altora.

Dezbateri intense se desfăşoară în legătură cu dreptatea şi în sfera protecţiei drepturilor

omului. Adepţii universalismului susţin că drepturile omului au un caracter universal; că toate

statele sunt obligate să le respecte, şi că intervenţia unui stat pentru apărarea drepturile lezate

ale cetăţenilor altui stat este legitimă, dreaptă, cu toate că ea încalcă principiul respectării

suveranităţii şi a independenţei. Cu alte cuvinte, universaliştii presupun că principiul

respectării drepturilor omului este mai presus decât cel al respectării suveranităţii naţionale.

Criticii acestui punct de vedere adoptă poziţia opusă: evocând adesea diferenţele culturale de



100

valori şi tradiţii dintre naţiuni, ei resping ideea universalităţii drepturilor omului, apărând în

schimb ideea multiculturalismului.

Prin această idee se susţine că diversitatea culturală exclude aplicarea uniformă a

aceloraşi principii privind drepturile omului şi, o dată cu ea, dreptul unui stat de a încălca

suveranitatea altuia pentru protecţia acestor drepturi. Drepturile omului nu apar ca identice

pretutindeni şi universale, ci ca relative la o cultură, la anumite tradiţii istorice, politice

morale. Adepţii multiculturalismului tind să considere principiul respectării suveranităţii ca

primordial faţă de cel al respectării drepturilor omului, pe baza presupunerii că suveranitatea

şi independenţa sunt mijloace vitale pentru apărarea tradiţiilor culturale şi politice specifice

fiecărui stat.

Disputa continuă, fiecare dintre părţi evocând argumente inspirate din experienţa politică:

- universaliştii observă că adeseori ideea diversităţii culturale şi politice, a

tradiţiilor sau opţiunilor diferite, nu este decât un pretext al regimurilor totalitare

de justificare a abuzurilor comise de către ele împotriva drepturilor omului (ceea

ce este adevărat);

- adversarii universalismului observă că ideologia drepturilor omului nu este

adesea decât un pretext pentru intervenţii nelegitime, abuzive, agresive, ale unor

state în treburile interne ale altora, un pretext pentru dominaţie şi hegemonie

(ceea ce este adesea adevărat). Spre exemplu, drepturile lezate ale unor

minorităţi au constituit adesea pretextul pentru expansiune teritorială (nazismul a

făcut din drepturile lezate ale minorităţii germane din unele state central-

europene pretextul ocupării acestora). Problema raportului dintre principiul

respectării drepturilor omului şi principiul respectării suveranităţii statelor

rămâne deci acută şi tensionată.

O dispută similară s-a născut şi în legătură cu globalizarea. Adepţii acesteia susţin că

globalizarea (economică, politică, informaţională) a determinat o reducere a independenţei şi

a suveranităţii naţionale, şi, deci, că intervenţia străină sau internaţională într-un anumit stat

(unde, spre exemplu, sunt lezate drepturile omului) nu mai poate fi considerată drept simplă

încălcare a suveranităţii, drept simplă nedreptate. Adversarii acestui punct de vedere

obiectează însă că globalizarea nu este doar o realitate de fapt, ci şi o ideologie, un mit

justificator pentru hegemonia unor state care obţin maximum de avantaje economice, politice

şi culturale, de pe urma ei. În acest context, ei critică şi resping ca nedrepte numeroase

iniţiative care încalcă suveranitatea naţională.



101

Constatăm că problematica relaţiilor internaţionale rămâne un domeniu deosebit de

controversat, nu numai între state şi politicieni, ci şi între politologi.



102

BIBLIOGRAFIE

1. R. Aron, Democraţie şi totalitarism, All Educational, Bucureşti, 2001

2. Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001

3. I. Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1993

4. N. Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti 1998

5. Chantel Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Polirom, Iaşi, 2002

6. R.A. Dahl, Despre democraţie, Institutul European, Iaşi, 2001

7. K. Dowding, Puterea, Du Style, Bucureşti, 1998

8. R.E. Goodin, H.D. Klingemann, Manual de ştiinţă politică, Polirom, Iaşi,

2005

9. F.A. Hayek, Constituţiile libertăţii, Institutul European, Iaşi, 2001

10. A.P. Iliescu, Introducere în politologie, All Bic, Bucureşti, 2002

11. K. Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, Bucureşti, 1986

12. J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Nemira, 1999

13. J.St. Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994

14. M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, All, Bucureşti, 1995

15. K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993

16. G. Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002

17. J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Moldova, 1996

18. R. Radu, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003

19. E. Răcilă, C. Vâlsan, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003

20. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretate, Polirom, Iaşi, 1999

Politologie Prof. Culic

Documents

Transcript of Politologie Prof. Culic