1. Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale.

(Legea nr. 488/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap)

1. Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale şi profesionale.

(Legea nr. 519/2002 pentru aprobarea OUG 102/1999)

1. Persoanele cu handicap sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiente fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedicã sau le limiteazã accesul normal si în conditii de egalitate la viata socialã, potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali si culturali, necesitând mãsuri de protectie specialã în vederea integrãrii lor sociale.

(OUG 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap)

• Termeni sinonimi:

– persoană cu cerinţe/nevoi speciale,

– persoană cu dizabilităţi,

– persoană deficientă,

– persoană aflată în incapacitate de muncă,

– persoană cu o infirmitate, invaliditate,

– persoană aflată în situaţie de dificultate.

• Deficienţă - absenţa, deficitul unei structuri sau funcţii psihologice sau anatomice ;

• Disfuncţionalitate – incapacitatea de a efectua anumite activităţi;

Handicap - dezavantaj apărut în urma unei deficienţe sau disfuncţionalităţi care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol similar cu al unei persoane de acelaşi sex, vârstă, cultură şi origine socială;

• Egalizarea şanselor - procesul prin care diferitele structuri sociale şi de mediu, infrastructura, serviciile, activităţile informative sau documentare devin disponibile şi persoanelor cu handicap;

• Normalizare - ansamblu de măsuri şi acţiuni de natură să asigure persoanelor cu handicap o viaţă cât mai apropiată de normele comunităţii de apartenenţă.

• Individualizare - tratare individuală a beneficiarilor în procesul de furnizare a serviciilor (evaluarea nevoilor, planificarea serviciilor etc.).

• Integrare familială - participare la viaţa familiei; atitudine de acceptare a persoanei cu handicap de către familie.

Integrare/includere/incluziune comunitară - acces şi participare a persoanei cu handicap la viaţa comunităţii de apartenenţă

Modele de înţelegere a handicapului

• Modelul individual , al patologiei individuale:

– deficienţa este o tragedie, o întâmplare nefericită;

– persoana cu handicap este o victimă;

– problema sa este adaptarea la această tragedie;

– sarcina societăţii trebuie să fie aceea de a ajuta persoana să se ajusteze la pierderea suferită.

• Modelul social, al opresiunii sociale:

– deficienţa este un caz particular al normalului;

– problemele persoanelor cu handicap sunt generate de aşteptările exagerate ale societăţii faţă de acestea, precum şi de obstacolele pe care societatea le ridică în calea integrării lor sociale şi profesionale;

sarcina societăţii este aceeade a ridica barierele de mentalitate, arhitectural – ambientale, de transport etc., care le împiedică accesul cu şanse egale la o viaţă considerată normală.

TIPURI DE HANDICAP :-handicap - fizic;

• Handicap somatic;

• Handicap auditiv;

• Handicap vizual;

• Handicap mintal;

• Handicap neuropsihic;

• Handicap asociat;

• SIDA+HIV;

• Boli rare.

CATEGORII DE PERSOANE CU HANDICAP

1. Persoane cu handicap dobândit congenital, neonatal, în copilărie sau adolescenţă şi cele menţionate expres în lege

2. Persoane cu afecţiuni handicapante, indiferent de vârstă, de statut şi de data dobândirii handicapului.

3. Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială în raport cu gradul de handicap se face, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, potrivit criteriilor de diagnostic anatomo-clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă şi de autoservire.

GRADUL DE HANDICAP

1. Uşor;

2. Mediu;

3. Accentuat;

4. Grav.

• Este stabilit în urma evaluării efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ, potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei (pentru adulţi) şi ordin

comun al ministrului sănătăţii şi familiei şi al secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului (pentru copii);

Se atestă prin certificat emis de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi prevăzute, respectiv de comisiile pentru protecţia copilului, în cazul copiilor cu handicap

Principii ale protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap:

– respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului;

– prevenirea şi combaterea discriminării;

– egalizarea şanselor;

– egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă;

– solidaritatea socială;

– responsabilizarea comunităţii;

– subsidiaritatea;

- adaptarea societăţii la persoana cu handicap- interesul persoanei cu handicap; - abordarea integrată; - parteneriatul; - libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de

suport de care beneficiază; - abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; - protecţie împotriva neglijării şi abuzului; - alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei

necesare; - integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale

ca toţi ceilalţi membri ai societăţii

Principalele opţiuni referitoare la îngrijirea persoanelor cu dizabilităţi vizează instituţionalizarea, dezinstituţionalizarea, non-instituţionalizarea, normalizarea, reabilitarea bazată pe comunitate şi îngrijirea în comunitate.

Instituţionalizarea

Pe măsura afirmării capitalismului s-a accentuat separarea producţiei şi consumului, generalizându-se acţiunea principiilor standardizării, specializării, concentrării, maximizării; influenţa acestor principii poate fi identificată şi la nivelul prestaţiilor instituite în favoarea persoanelor cu dizabilităţi.

Întrucât aceste persoane erau percepute a fi diferite, cu potenţial limitat faţă de medie, se considera în mod firesc necesitatea unor facilităţi „speciale”, menite să le reucă dezavantajele: educaţie „specială”, locuri de muncă „speciale” şi alte asemen asemenea prestaţii de factură „specială”. În consecinţă, forma cea mai adecvată de răspuns la problematica persoanelor cu dizabilităţi părea a fi instituţia. La rândul său, instituţia a înregistrat o tendinţă de „specializare” în raport cu dimensiunile „protejate” ale vieţii (îngrijjirea sănătăţii, educaţia, munca, locuirea) şi cu doferitele tipuri de beneficiari (în funcţie de vârstă, de categoriile şi severitatea deficienţelor etc.).

Există mai multe accepţiuni ale instituţiei; definiţia care întruneşte un grad ridicat de consens a fost propusă de Wolfensberger în anul 1972: „termenul de instituţie se referă la un loc de rezidenţă, alta decât cea de tip individual, unde persoanele sunt reunite în numere în mod distinct mai mari decât ar putea fi întâlnite întrâo familie lărgită; acolo persoanele sunt înalt înregimentate; mediul fizic şi cel social tind spre cel mai mic numitor comun; toate, sau ce amai mare prtea a tranzacţiilor vieţii zilnice se realizează sub acelaşi acoperiş, într-un campus segregat ori într-o modalitate segregată”.

Până la nivelul anilor 1960, existau mai multe argumente pe baza cărora se sugera că instituţionalizarea persoanelor cu dizabilităţi părea a fi modalitatea cea mai adecvată de îngrijire:

prin caracterul său „special”, instituţia întruneşte condiţiile propice satisfacerii nevoilor educării, îngrijirii sănătăţii, realizării unor activităţi productive etc.;

instituţia dispune de un mediu adecvat, de echipament adaptat nevoilor speciale ale celor internaţi; capitalul investit în instalaţii, în asigurarea unor facilităţi este în măsură să asigure atingerea anumitor standarde;

lipsa unor dovezi incontestabile care să demonstreze superioritatea plasamentului în comunitate, comparativ cu cel instituţional;

lipsa demonstrării clare că abordările bazate pe implicarea comunităţii în asigurarea serviciilor de suport ar fi mai puţin costisitoare decât îngrijirea în instituţiile speciale;

absenţa unor servicii la nivelul comunităţii, de tipul centrelor de zi, care să asigure plasamentul în vederea reabilitării, pe parcursul zilei;

accesul fără dificultate al instituţiilor la sursele de finanţare; dificultăţile pe care le întâmpină persoanele cu dizabilităţi în accesul la serviciile de

sănătate şi la serviciile sociale existente la nivelul comunităţii; dificultăţile privind administrarea şi monitorizarea serviciilor descentralizate; dificultăţile legate de recrutarea şi menţinerea personalului calificat, la nivelul

serviciilor din comunitate; opoziţia rudelor persoanelor cu dizabilităţi faţă de perspectiva trecerii de la îngrijirea

acestora în instituţii, la îngrijirea în comunitate; gradul redus de acceptare a persoanelor cu handicap la nivelul comunităţii; instituţia permite dezvoltarea unor proceduri standard de educare, de reabilitare, ca şi

specializarea personalului, ceea ce ar permite raţionalizarea şi creşterea eficienţei acestor procese.

În aceste condiţii a apărut o anumită competiţie între familie şi instituţia specială, câştigată de aceasta din urmă, care ţinea de esenţa noilor rtealităţi sociale şi economice.

Pe măsura trecerii timpului, a devenit tot mai evident că există şi o serie de limite ale opţiunii instituţionalizării persoanelor cu handicap:

fiind „speciale”, instituţiile sunt segregative, creează un mediu artificial, mult diferit de cel existent în comunitate, care nu face decât să întreţină şi să întărească dependenţa persoanelor cu dizabilităţi. În acest sens, cei internaţi sunt expuşi unui risc considerabil de a se înscrie pe traiectoria unor „cariere de persoane asistate” pe toată durata vieţii, fiind lipsiţi de şansele autodeterminării şi asumării de respnsabilităţi;

fiind de regulă de mari dimensiuni, în mod inevitabil, instituţiile îşi asumă caracteristicile de „instituţii totale”; ele rup barierele care separă principalele sfere ale vieţii (odihna, recreerea, munca), în sensul că fiecare activitate se desfăşoară în mod planificat, în acelaşi loc, în compania imediată a celorlalţi şi sub supravegherea personalului, iar planurile tututror activităţilor sunt elaborate în vederea satisfacerii obiectivelor oficiale ale instituţiei; astfel, instituţia specială, în sine, tinde să devină mai importantă decât cei pentru care a fost creată;

la nivelul instituţiei se dezvoltă anumite interese de grup ale personalului, care este îndeosebi preocupat de menţinerea stării de lipsă a autonomiei celor internaţi, pentru a se putea demonstra cât de severe sunt condiţiile de muncă, în vederea obţinerii unor beneficii (sporuri salariale etc.);

organizarea de tip birocratic existentă la nivelul instituţiei face dificilă elaborarea unor planuri individualizate de îngrijire; în consecinţă, condiţiile reale în care se acordă diferitele tipuri de îngrijire sunt depersonalizatoare;

instituţia contribuie sunstanţial la manifestarea etichetării, stigmatizării şi discriminării celor internaţi;

instituţia este tentată să descurajeze legăturile celor internaţi cu familiile din care provin, percepute drept concurente privind tutela.

Dezinstituţionalizarea

Această opţiune s-a conturat după anii 1970, deşi termenul prezintă o anumită ambiguitate. În esenţă, procesul astfel desemnat vizează reducerea numărului celor îngrijiţi în instituţii de tip rezidenţial, însă înglobează şi alte aspecte legate de o serie de procese sociale, administrative, fiscale, de redistribuire a resurselor umane şi financiare în raport cu alte opţiuni.

În principal, dezinstituţionalizarea vizează două aspecte:

a) transferul persoanelor cu handicap instituţionalizate din unităţile relativ mari, spre altele de talie mai redusă;

b) evitarea plasamentului iniţial al persoanelor cu dizabilităţi în unităţi de mari dimensiuni, preferându-se cele de dimensiuni mai eduse, ori chiar renunţarea la măsura îngrijirii pe termen lung.

O altă conotaţie a acestui termen se referă la remodelarea cadrului fizic al instituţiilor prin încercarea de îmbunătăţire a calităţii programelor rezidenţiale şi de reabilitare.

Avantajul acestei opţiuni ţine de faptul că se asociază cu o largă acceptare socială, cu un important suport social şi politic, în timp ce limitele sale sunt legate de ambiguitatea coceptului, de dificultatea realizării unei reţele de servicii care să preia responsabilitatea îngrijirii, de rezistenţa personalului din instituţii şi de caracterul birocratic al procesului.

În ultimă instanţă, conceptul pune accentul mai mult pe tendinţă şi mai puţin pe ceea ce se va întâmpla cu persoanele cu handicap vizate.

Non-instituţionalizarea

Dacă dezinstituţionalizarea semnifică îndeosebi un proces de depopulare graduală a instituţiei pe măsura investiţiilor continue în încercarea de îmbunătăţire a funcţiilor lor de rezidenţă şi de reabilitare, non-instituţionalizarea reflectă angajarea totală, fără compromisuri a eforturilor sistematice şi ireversibile pe linia descurajării plasamentului instituţional, ori de câte ori este posibil. Cei care susţin această opţiune aduc drept argumente efectele comportamentale negative induse de instituţionalizare, efecte demonstrate de numeroase studii ale căror rezultate au fost făcute publice încă din anii 1970. De pildă, s-a constatat că singurul predictor, de înaltă validitate al instituţionalizării viitoare este îngrijirea anterioară a persoanei într-o instituţie.

Acumularea de informaţii a condus la consensul că forma cea mai adecvată de îngrijire a persoanelor cu handicap, indiferent de tipul şi severitatea acestuia, circumscrie programele bazate pe comunitate, care asigură învăţarea şi exersarea modelelor obişnuite de viaţă, implicarea în activităţile sociale, economice, sau, altfel spus, participarea la viaţa comunităţii. Totodată, astfel de programe cresc disponibilitatea serviciilor comunităţii, care sunt utilizate de toţi membrii acesteia.

Avantajele caracteristice acestei opţiuni vizează atât necesitatea evitării efectelor negative ale instituţionalizării (etichetare, stigmatizare, excludere socială), cât şi implicarea comunităţii în procesul de îngrijire.

Printre limitele specifice acestei opţiuni figurează un anumit grad de ambiguitate privind formele de prestaţii, modul lor de asigurare şi rezistenţa rudelor persoanelor cu handicap, care percep pierderea securităţii îngrijirii, securitate care pare a fi conferită de instituţia specială.

Normalizarea

De la utilizarea termenului de normalizare pentru prima dată, la sfârşitul anilor 1950, acesta a primit diferite accepţiuni, a căror importanţă este nu numai de ordin teoretic, ci şi practic, prin influenţa exercitată în mod direct atât asupra serviciilor de suport, cât şi asupra tuturor reacţiilor sociatăţii faţă de realitatea handicapului.

Desemnând un principiu cultural şi moral general, conceptul „normalizării” a apărut iniţial în Scandinavia, după care a exercitat o influenţă incomensurabilă asupra serviciilor oferite persoanelor cu handicap. Acest principiu a fost imprimat progresiv în perspectivă programatică şi de reabilitare a serviciilor sociale. Cu totate acestea, conceptul nu este interpretat în acelaşi mod de toţi cei care îl utilizează. De pildă, unii apreciază că serviciile ar trebui să fie furnizate într-o manieră care să permită persoanei cu handicap să devină cât mai normală, în timp ce alţii consideră că furnizorii de servicii ar trebui să ignore anormalitatea persoanelor cu handicap.

Prima formulare a conceptului este semnalată în Danemarca, unde, în anul 1959 s-a adoptat Legea privind retardul mintal, în care obiectivul serviciilor speciale era definit astfel: „ de a crea persoanelor cu retard mintal, o existenţă cât mai apropiată posibil de condiţiile de viaţă obişnuite”. La vremea respectivă, accentul era pus pe cerinţa ca serviciile de soport să încerce să maximizeze calitatea vieţii beneficiarilor (adică a persoanelor cu retard mintal), prin reproducerea stilurilor de viaţă ale cetăţenilor „normali”.

Obiectivul fundamental al primei definiţii a „normalizării” era acela ca persoanele cu dificultăţi de învăţare să poată beneficia de drepturi similare şi de o calitate a vieţii similară cu persoanel obişnuite, considerate „normale”. Se remarcă faptul că, în acele condiţii, problema diferenţei, a separării persoanelor cu dizabilităţi faţă de restul societăţii era considerată ca „dată”, aplicându-se sintagma „egal, dar separat”, iar egalitatea nu presupunea integrarea.

Ulterior, conceptul a fost dezvoltat în ţările nord-americane; astfel, Wolfensberger, într-o primă definiţie, considera normalizarea drept „utilizarea mijloacelor cât mai normative din punct de vedere cultural, în scopul punerii bazelor şi /sau statornicirii comportamentelor şi caracteristicilor personale care sunt cât mai normative din punct de vedere cultural”. Se remarcă faptul că specificitatea culturală îşi pune amprenta asupra principiului normalizării, întrucât culturile diferă, variază sub aspectul normelor. De aici rezultă necesitatea unor servicii umane specifice, adecvate; managementul uman trebuie să fie tipic propriei culturi, urmărind ca o persoană deviantă sau potenţial deviantă să devină aptă să se comporte adecvat şi să aibă înfăţişarea potrivită în cadrul acelei culturi, comparativ cu alte persoane având caracteristici similare (cum ar fi vârsta, genul).

Forma iniţială a definiţiei elaborate de Wolfensberger a suferit două modificări ulterioare:

a) în primul rând, prin creşterea accentului pus pe importanţa modului în care persoanele dezavantajate sunt percepute sau descrise de public. În decursul timpului, persoanele cu handicap au fost percepute ca deviante şi le-au fost atribuite roluri devalorizate: „organism subuman”, „ameninţare”, „obiect al temerii”, „organism bolnav”, „ţintă a batjocurii”, „ţintă a milei”, „copil etern”, „sacru inocent”. Aceste roluri au ajuns să exercite o mare influenţă chiar şi asupra politicilor sociale;

b) în al doilea rând, prin reformularea obiectivelor normalizării, trecând de la „practicile normative din punct de vedere cultural”, la „rolurile sociale valorizate”. În acest sens, aplicare aprincipiului normalizării devine un proces explicit de „valorizare a rolului social”, având ca obiectiv „crearea, sprijinul şi protecţia rolurilor valorizate social, în cazul persoanelor expuse riscului de devalorizare”.

În esenţa sa, normalizarea nu se focalizează pe serviciile furnizate sau pe programele de reabilitare, deşi scopul acestora derivă din concept. Mai degrabă, principiul descrie obiectivele, standardele de tratament şi procesul integrării unei categorii sociale care a fost devalorizată de-a lungul timpului. Prin aceasta, se formulează puncte clare de reper în funcţie de care poate fi estimată, la nivelul individului, calitatea serviciilor furnizate: dacă tratamentul permite acceptarea individului ca membru al culturii şi comunităţii, dacă îi asigură oportunitatea modelelor de comportament şi a experienţelor de viaţă posibile în raport cu deficienţa. Astfel, normalizarea oferă un ghid pentru practicile profesionale, pe care le plasează într-un raport de

antagonism faţă de cele segregative, propunând o reconstrucţie graduală a sistemelor de îngrijire pe termen lung.

Îngrijirea în comunitate

Această opţiune are sensul asigurării sprijinului şi serviciilor de care au nevoie persoanele afectate de diferite probleme (îmbătrânire, boli mintale, deficienţe fizice, senzoriale) pentru a deveni apte să trăiască într-un mod cât mai independent posibil în propriile locuinţe, ori în mediul „obişnuit „ al comunităţii.

Termenul „comunitate” se referă nu numai la grupurile umane care împărtăşesc o identitate comună, ci, într-un sens mai larg, la orice tip de rezidenţă, de colectivitate unde oamenii locuiesc împreună cu familia sau cu prietenii. Astfel, o comunitate constă într-un ansamblu de persoane aflate în interacţiune socială în interiorul unei zone geografice, având una sau mai multe legături comune adiţionale.

În esenţă, opţiunea „îngrijire în comunitate” pune accentul pe o serie de schimbări care vizează:

- să determine ca persoanele respective să ducă o viaţă cât mai normală posibil în propriile lor locuinţe, ori în mediul obişnuit al comunităţii;

- să ofere tipurile adecvate de suport care să ajute persoanele să atingă maximum posibil de independenţă şi, prin achiziţionarea ori prin redobândirea deprinderilor esenţiale de viaţă, să-şi realizeze pe deplin propriul lor potenţial;

- să ofere mai multe informaţii individului privind viaţa şi serviciile de care are nevoie pentru a putea trăi cât mai independent.

Îngrijirea în comunitate antrenează restructurări esenţiale la nivelul serviciilor de sprijin, care trebuie să satisfacă noi standarde, în raport cu noile orientări, cum ar fi:

a) flexibilitatea şi sensibilitatea în raport cu nevoile persoanelor beneficiare şi ale celor care le îngrijesc;

b) formularea unei game de opţiuni pentru beneficiari;c) asigurarea intervenţiilor strict necesare, în vederea dezvoltării independenţei

beneficiarilor;d) concentrarea asupra celor cu nevoile cele mai mari.

În mod similar cu celelalte opţiuni, îngrijirea în comunitate prezintă o serie de avantaje şi limite; printre avantaje ar putea fi semnalate următoarele:

- promovarea alegerilor şi a independenţei persoanelor îngrijite, într-un mediu de viaţă cât mai apropiat de cel al celorlalţi membri ai comunităţii;

- tendinţa de individualizare a serviciilor furnizate persoanelor cu dizabilităţi, în raport cu nevoile lor speciale;

- implicarea întregii comunităţi în procesul de îngrijire, ceea ce determină o mai bună acceptare a persoanelor cu handicap, evitându-se etichetarea şi stigmatizarea;

- promovarea activităţilor unor echipe complexe, interdisciplinare, care orientează şi acordă suport pe parcursul procesului de îngrijire.

- Deşi această abordare este de cea mai mare actualitate, ea nu este lipsită de anumite limite: dificultăţi în structurarea reţelelor de servicii, competiţia dintre specialişti, caracteruk birocratic al activităţii serviciilor complexe şi, nu în ultimul rând, o anumită rezistenţă a comunităţii (de pildă, se poate manifesta protestul locuitorilor dintr-o anumită zonă faţă de proiectele de amplasare a unor locuinţe colective sau individuale destinate persoanelor cu handicap, pe motivul că din această cauză, preţul locuinţelor din acea zonă ar putea scădea în mod semnificativ).

-- Reabilitarea bazată pe comunitate

Acest concept a apărut în contextul încercărilor de dezinstituţionalizare, de scoatere de sub controlul exclusiv al specialiştilor a procesului de reabilitare.

Acest model are ca principal obiectiv promovarea conştientizării şi responsabilităţii privind reabilitarea la nivelul comunităţilor locale, având ca ţintă stimularea întrajutorării. Există aşteptări ca persoanele cu dizabilităţi, familiile lor şi toţi membrii comunităţii să se implice în căutarea propriilor lor soluţii comune.

Premisa reabilitării bazate pe comunitate este surprinzător de simplă: un supervizor local este desemnat de comunitate şi beneficiază de un anumit training. Apoi acesta asigură trainingul pentru familia restrânsă ori extinsă a persoanei cu dizabilitate, urmărind şi obţinerea sprijinului comunităţii. Există două ipoteze pe care se fundează acest model:

a) că resursa cea mai importantă pentru acordarea de ajutor persoanei cu dizabilitate este constituită de propria sa familie;

b) că pentru dezvoltarea suportului este posibilă şi necesară mobilizarea comunităţii din care face parte acea familie.

Rolul familiei este fundamental pentru dezvoltarea relaţiilor în toate societăţile. Totuşi legătura familiei cu reabilitarea persoanelor cu handicap este mult mai problematică. Deşi familia a fost mereu una din principalele surse de ajutor şi de sprijin al învăţării pentru un copil cu dizabilitate, calitatea acestora variază mult şi nu poate fi întotdeuna garantată. De exemplu, pot interveni factori emoţionali sau practici care ar putea împiedica familia să acorde sprijinul în anumite circumstanţe. S-ar putea să nu existe suficient timp sau bani ca familia să asigure reabilitarea adecvată, sistematică unei persoane. La nivel emoţional, funcţia de părinte este

diferită de rolul realizat de un terapeut specializat sau de un consilier. Relaţia dintre părinte şi copil este marcată de o serie de emoţii care nu se manifestă în relaţia dintre copil şi specialist. Naşterea unui copil cu deficienţă se asociază adesea cu un sentiment de vină a părinţilor, care îi determină să devină supra-protectivi.

O altă dificultate poate să apară în privinţa implicării comunităţii. Orice comunitate se transformă şi este nevoie de luat în considerare specificul local. Nu este posibil ca toţi membrii săi să fie întotdeauna pregătiţi să colaboreze armonios. Familiile, vecinii, personalul medical, asistenţii sociali, autorităţile locale, angajatorii au roluri de jucat în încercarea de satisfacere a nevoilor persoanelor cu dizabilităţi.

Acest model are ca efect dezvoltarea resurselor la nivelul comunităţii. Există trei niveluri ale suportului asigurat din perspectiva acestui model:

1. suport pentru persoana cu dizabilitate şi pentru familia sa. Un supervizor local este recrutat şi format în domeniul aplicării tehnicilor de reabilitare. Acest supervizor identifică persoana cu dizabilitate, îi apreciază severitatea condiţiei şi asigură instruirea unui membru al familiei pentru a putea desfăşura activităţile de reabilitare;

2. un al doilea nivel implică personalul existent în serviciile de sănătate, care are un nivel mai ridicat de competenţă şi resurse mai sofisticate descoperite la nivelul comunităţii. Aceste servicii nu sunt specifice persoanelor cu dizabilităţi, dar personalul poate beneficia de training în ce priveşte prevenirea dizabilităţii şi reabilitarea;

3. un nivel al serviciului specializat local, care să acopere domeniile medical, vocaţional, sl educaţiei speciale, al serviciilor sociale.

Măsurile de protecţie specială prevăzute de legislaţia în vigoare se aplică pe baza încadrării în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap, stabilit în urma evaluării efectuate de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei.

Pentru copiii cu handicap criteriile de încadrare în gradele de handicap se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi familiei şi al secretarului de stat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială în raport cu gradul de handicap se atestă, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, potrivit criteriilor de diagnostic anatomo-clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă şi de

autoservire. Gradul de handicap - uşor, mediu, accentuat şi grav - se atestă prin certificat emis de către comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi prevăzute, respectiv de comisiile pentru protecţia copilului, în cazul copiilor cu handicap.

Clasificare

Conform Ordinului nr. 726/2002, în cazul adulţilor sunt două categorii de persoane cu handicap:

I. Persoane cu handicap dobândit congenital, neonatal, în copilărie sau adolescenţă şi cele menţionate expres în lege

II. Persoane cu afecţiuni handicapante, indiferent de vârstă, de statut şi de data dobândirii handicapului. (Cu precizarea că nu se vor elibera certificate de persoană cu handicap în situaţia vătămărilor corporale rezultate în urma accidentelor de circulaţie, agresiunilor casnice şi a celor rezultate ca urmare a loviturilor primite.)

1. Acte normative privind persoanele cu handicap:

Legea nr. 10/2003 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Publicat în M. Of. nr. 32 din 22 ianuarie 2003

Lege nr. 519/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Publicat în M. Of. nr. 555 din 29 iulie 2002

Hotărâre nr. 1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, publicat în M. Of. nr. 853 din 26 noiembrie 2002

Hotărârea Guvernului nr. 532/1999 privind Metodologia de stabilire a nivelului contribuţiei de întreţinere în instituţiile de asistenţă socială, datorată de persoanele asistate sau de susţinătorii legali ai acestora

Ordonanţă nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, publicat în M. Of. nr. 63 din 1 februarie 2003

Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, publicat în M. Of. nr. 310 din data: 06/30/99

Ordin nr. 741/2002 pentru aprobarea Contractului-cadru de asociere privind înfiinţarea instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap şi modul de administrare a acestora, publicat în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2002

Ordin nr. 706/2002 privind acordarea asistenţei medicale pentru persoanele încadrate într-un grad de handicap şi aprobarea modalităţilor de decontare a cheltuielilor aferente, publicat în M. Of. nr. 839 din 21 noiembrie 2002

Ordin al ministrului sănătăţii şi familiei nr. 726/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora, publicat în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2002

Ordin nr. 725/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru copii şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora, publicat în M. Of. nr. 781 din 28 octombrie 2002

Ordin nr. 726 din 1 octombrie 2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora, publicat în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2002

Ordinul nr. 356/510/389/64 privind aprobarea Programului de pregătire pentru practicarea ocupaţiei de îngrijitor la domiciliul, al ministrului sănătăţii, ministrului educaţiei naţionale, ministrului muncii şi protecţiei sociale şi secretarului de stat al Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap, publicat în M. Of. nr. 383 din data: 08/12/99

2. Instituţii cu atribuţii în domeniu

A. Instituţii la nivel central

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei:

1. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap:

Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap

Comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi

B. Instituţii la nivel teritorial

Regional – Inspecţiile regionale pentru persoanele cu handicap

Judeţean:

Consiliul Judeţean, prin:

1. Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi

2. Serviciul public judeţean de asistenţă socială

Local:

Consiliul local, prin:

1. Serviciul public local de asistenţă socială

A. Instituţii la nivel central

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap

Este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. Autoritatea coordonează la nivel central activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu şi controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap.

În subordinea ANPH funcţionează:

Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, (fostul Institut Naţional de Studii şi Strategii privind Problemele Persoanelor cu Handicap), fiind o instituţie cu atribuţii de cercetare şi rol consultativ în elaborarea politicilor privind persoanele cu handicap.

Comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, cu activitate decizională în soluţionarea contestaţiilor la certificatele de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap, emise de comisiile judeţene sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Această comisie are următoarea componenţă:

- preşedinte, medic de expertiză medicală şi de recuperare a capacităţii de muncă;

- doi medici specialişti, în funcţie de afecţiunea care produce handicapul;

- un psiholog;

- un reprezentant desemnat de organizaţiile neguvernamentale, care desfăşoară activităţi de protecţie specială a persoanelor cu handicap.

B. Instituţii la nivel teritorial

La nivel teritorial, ANPH are în subordine opt Inspecţii:

1. Inspecţia Regională Bucureşti, care cuprinde municipiul Bucureşti, judeţul Ilfov.2. Inspecţia Regională Vaslui, cu sediul în municipiul Vaslui, care are arondate

următoarele judeţe: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui.3. Inspecţia Regională Satu Mare, cu sediul în municipiul Satu Mare, care are

arondate următoarele judeţe:Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj.

4. Inspecţia Regională Arad, cu sediul în municipiul Arad, care are arondate următoarele judeţe: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş.

5. Inspecţia Regională Vâlcea, cu sediul în municipiul Râmnicu Vâlcea, care are arondate următoarele judeţe: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea.

6. Inspecţia Regională Argeş, cu sediul în municipiul Piteşti, care are arondate următoarele judeţe: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman.

7. Inspecţia Regională Mureş, cu sediul în municipiul Târgu Mureş, care are arondate următoarele judeţe: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu.

8. Inspecţia Regională Vrancea, cu sediul în municipiul Focşani, care are arondate următoarele judeţe: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea.

Inspecţiile au următoarele atribuţii principale:

a) controlează modul de respectare a reglementărilor legale în vigoare în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap şi aplică sancţiunile prevăzute de lege;

b) monitorizează modul de aplicare a politicilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap;

c) verifică realizarea accesibilităţilor de către autorităţile sau instituţiile care au această obligaţie, potrivit legii, şi aplică sancţiunile prevăzute de lege;

Pentru problemele referitoare la copiii cu handicap, Inspecţiile colaborează cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

La nivel judeţean - Consiliul judeţean prin:

Serviciul public de asistenţă socială are rolul de a asigura la nivel judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti, aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie. Serviciul public de asistenţă socială realizează la nivel judeţean, respectiv local, măsurile de asistenţă socială în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap.

Drepturile acordate persoanelor cu handicap potrivit legii, de la bugetul de stat, se plătesc prin bugetele proprii ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti din transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale, prevăzute cu această destinaţie în bugetul Autorităţii

Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi funcţionează în subordinea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi au activitate decizională în materia încadrării persoanelor în grad de handicap. Activitatea Comisiilor este coordonată metodologic de Comisia superioară. Comisiile de expertiză au următoarea componenţă:

- un preşedinte, medic specialist în expertiza capacităţii de muncă;- doi medici specialişti, în funcţie de afecţiunea care produce handicapul;- un psiholog;

- un reprezentant desemnat de organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară activităţi de protecţie specială a persoanelor cu handicap.

La nivel local

Consiliul local, prin Serviciul public local de asistenţă socială, care are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale comunităţii persoanelor cu handicap. Acest serviciu asigură sprijin persoanele cu handicap prin realizarea unei reţele eficiente de asistenţi personali; sprijină activitatea unităţilor protejate pentru persoanele cu handicap; asigură amenajările teritoriale şi instituţionale necesare, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap;

Organizaţii neguvernamentale

Societatea civilă este implicată în activitatea de asistenţă a persoanelor cu handicap prin organizaţii neguvernamentale care funcţionează la nivel local sau naţional. În această a doua categorie sunt incluse Asociaţia Nevăzătorilor din România, Asociaţia Surzilor din România, Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România şi Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicapat din Cooperaţia Meşteşugărească, car, conform Art. 17 din OG nr. 14/2003, pot primi, potrivit legilor bugetare anuale, subvenţii de la bugetul de stat prin bugetul ANPH.

SERVICII SOCIALE

3. Servicii

1. Servicii de asistenţă socială cu caracter primar prin serviciul public de asistenţă socială.2. Servicii de asistenţă socială cu caracter specializat, acordate la domiciliu, în unităţi

integrate socio-medicale, în centre de zi, centre de criză etc.

a) Servicii la domiciliu, furnizate de asistenţi personali;Copilul şi adultul cu handicap grav pot beneficia conform legii de un asistent personal

angajat de către autorităţile administraţiei publice locale.

Nevăzătorul cu handicap grav primeşte pentru plata însoţitorului o indemnizaţie echivalentă cu salariul net al asistentului social debutant din unităţi bugetare; nevăzătorul poate opta pentru asistentul personal sau pentru însoţitor;

Asistentul personal

Definire - Persoana care, pe baza unui contract individual de muncă, supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire unor copii sau adulţi cu handicap sever.

Calificare – cursuri cu o durată de 3 luni, finalizate cu eliberarea unui certificat de absolvire eliberat de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Condiţionare specială - În situaţia în care persoana cu handicap nu are discernământ, asistentul personal este angajat cu acordul familiei sau al susţinătorului legal al persoanei în cauză.

Drepturi1

Salariu echivalent cu al asistentului social debutant cu studii medii; Transport gratuit; Program de lucru: 8 ore zilnic, 40 de ore pe săptămână; Concediu anual de odihnă plătit şi asigurări sociale de sănătate.

Obligaţii2

Respectă prevederile codului etic al asistentului social; Îndeplineşte toate activităţile şi servituţile prevăzute în contractul de muncă, în

fişa postului şi în programul personalizat de recuperare şi integrare socială a persoanei cu handicap sever;

Informează angajatorul şi Direcţia de Asistenţă Socială despre modificările survenite în starea psihofizică şi socială a persoanei cu handicap sever care modifică acordarea drepturilor prevăzute de lege;

Raportează semestrial evoluţia persoanei cu handicap sever în funcţie de obiectivele programului personalizat; raportul trebuie semnat de persoana cu handicap sever (sau susţinătorul legal al acesteia) şi avizat de asistentul social din autoritatea publică locală sau de altă persoană desemnată de angajator

Participă la instrucţiunile anuale privind asistenţa specifică şi îngrijirea necesară a persoanelor cu handicap sever.

b) Servicii în instituţii de protecţie specială a persoanelor cu handicap.Instituţiile de protecţie specială a persoanelor cu handicap se înfiinţează şi funcţionează

ca instituţii de interes public sub formă de

centre-pilot; centre de îngrijire şi asistenţă;

1 cf. Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 102/19992 Ghid legiaslativ privind asistenţa socială în România, Equilibre, Bucureşti, 2003

centre de recuperare şi reabilitare; centre de integrare prin terapie ocupaţională; locuinţe protejate de tip familial; centre de zi; centre de intervenţie timpurie centre de criză.

4. Prestaţii Generale pentru familie:

Alocaţia complementară Alocaţia pentru familia monoparentală Ajutorul social (Legea nr. 416/ 2001 privind venitul minim garantat)

Pentru copiii cu handicap: alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege,

majorat cu 100%; alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau

încredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 50%;

alocaţie lunară de hrană pentru copiii bolnavi de SIDA. Pentru adulţii cu handicap

adulţii cu handicap grav şi accentuat, dacă nu au alte venituri cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o indemnizaţie lunară în procent de 50% din salariul minim brut pe ţară, pe toată durata handicapului; cei cu venituri până la acest cuantum primesc diferenţa până la nivelul indemnizaţiei lunare;

nevăzătorii cu handicap grav beneficiază de un venit lunar sub forma unei alocaţii sociale în cuantum de 1.279.000 lei, indiferent de vârstă şi de veniturile realizate din salarii, pe toată durata handicapului grav, ce va fi actualizată, anual, prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de indicele creşterii preţurilor de consum; cei cu handicap accentuat beneficiază de un venit lunar în cuantum de 50% din venitul stabilit pentru cei cu handicap grav, pe toată durata handicapului;

pentru nevăzătorii cu handicap grav care realizează venituri salariale în baza unui contract individual de muncă se acordă o indemnizaţie lunară în valoare de 200.000 lei, suportată din creditele bugetare alocate cu această destinaţie;

3. Alte drepturi prevăzute de lege

a. Drepturile copiilor cu handicap:Educaţie:

acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit, în raport cu restantul funcţional şi potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei în domeniul învăţământului;

pregătire şcolară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut de lege;

Asistenţă medicală:

asistenţă medicală pentru copilul cu handicap, în condiţiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, cu modificările şi completările ulterioare;

obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor din Fondul de asigurări sociale de sănătate, gestionat de casele de asigurări de sănătate de care asiguratul aparţine, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor auditive şi a implanturilor cardiace;

Transport:

gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora;

gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru copiii cu handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora; copiii cu afecţiuni renale care necesită hemodializă în alte localităţi decât cele de domiciliu, precum şi asistenţii personali ai acestora beneficiază de gratuitate şi peste limita menţionată, în funcţie de recomandarea centrului de dializă;

Timp liber:

locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari, elevi şi studenţi cu handicap, o dată pe an;

bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive, în aceleaşi condiţii ca pentru elevi şi studenţi sau militari în termen;

b. Drepturile adulţilor cu handicap:

Locuinţe:

acordarea a 25% din fondul de locuinţe sociale persoanelor cu handicap grav, conform legilor în vigoare.

acordarea unei camere în plus, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la solicitarea persoanelor cu handicap grav, precum şi a familiilor care au în întreţinere un copil cu handicap grav;

stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă, deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, dacă persoana are handicap accentuat sau grav;

prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat şi repartizarea, la cerere, a apartamentelor la niveluri inferioare ale imobilelor, pentru persoanele cu handicap accentuat sau grav;

Facilităţi vamale:

introducerea în ţară, o dată la 8 ani, la alegere, de motociclete, motorete sau autoturisme, în folosinţa persoanei cu handicap accentuat sau grav sau, după caz, a familiei care are în îngrijire o persoană cu handicap accentuat sau grav, cu scutire de plata taxelor vamale

Radio, TV, telefon, curent electric:

scutire de plata taxelor de abonament pentru adulţii cu handicap grav, deţinători de aparate de radio şi de televizoare; de această facilitate beneficiază şi persoanele care au în întreţinere persoane cu handicap grav, dacă locuiesc împreună;

prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, precum şi costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, atât pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat, cât şi pentru familiile acestora, dacă au domiciliul comun;

pentru nevăzătorii cu handicap grav se acordă scutire de plata taxei pentru abonamentul la curentul electric;

Transport:

gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru adulţii cu handicap accentuat şi grav şi pentru asistenţii personali ai acestora

gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru adulţii cu handicap grav şi pentru asistenţii personali ai acestora şi în limita a 6 călătorii dus-întors pe an pentru adulţii cu handicap accentuat şi pentru însoţitorii acestora;

Educaţie:

pregătire şcolară la domiciliu, pe durata învăţământului general obligatoriu, la cerere, a adulţilor cu handicap grav, nedeplasabili;

Asistenţă medicală:

medicamente gratuite atât pentru tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării; bilete de tratament gratuite, în limita posibilităţilor existente, în staţiuni balneoclimaterice;

obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, ghetelor ortopedice, cărucioarelor, la preţul etalon stabilit de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, şi asigurarea, cu prioritate şi în condiţii avantajoase, a aparatelor auditive şi a implanturilor cardiace;

c. Drepturile persoanei care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil cu handicap:Concedii:

concediu plătit pentru îngrijirea copilului cu handicap, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani;

concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesită tratament pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea de către copii a vârstei de 18 ani;

Cazare gratuită în spital:

gratuitatea serviciilor de cazare şi masă pentru persoana care însoţeşte copilul cu handicap grav în spital, pe teritoriul României, la recomandarea medicului specialist;

Radio, TV, telefon:

scutire de plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare de aparat de radio şi de televizor, dacă copilul are handicap grav;

prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de plata abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse, precum şi de costul a 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are handicap grav sau accentuat;

Locuinţe:

prioritate la închirierea, construirea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, în condiţiile legii, dacă copilul are handicap accentuat sau grav;

stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţă deţinute de stat sau de unităţile administrative ale acestuia, la tariful minim prevăzut de lege, dacă copilul are handicap accentuat sau grav.

• Persoanele cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate:

1. la domiciliu;

2. în comunitate;

3. în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

Tipuri de servicii sociale

• Găzduire;

• Asistenţă medicală şi îngrijire;

• Consiliere psihologică;

• Recuperare şi reabilitare;

• Asistenţă paliativă;

• Socializare;

• Terapie ocupaţională;

• Reorientare şi integrare profesională;

Instituţii de protecţie socială pentru persoanele cu handicap

• Centre de îngrijire şi asistenţă

• Centre de recuperare şi reabilitare

• Centre de pregătire pentru o viaţă independentă (centre de integrare prin terapie ocupaţională; )

• Centre de asistenţă temporară de tip respite care/centre de criză

• Centre de primire în regim de urgenţă

• Locuinţe protejate

• Centre de zi

• Centre care acorda servicii de îngrijire şi asistentă la domiciliu

Personal specializat

• asistenţi sociali,

• psihologi,

• instructori de ergoterapie,

• terapeuţi ocupaţionali,

• kinetoterapeuţi,

• pedagogi de recuperare,

• logopezi,

• psihopedagogi,

• cadre didactice de sprijin,

• educatori specializaţi,

• interpreţi ai limbajului mimico-gestual,

• medici de diferite specializări: medici psihiatri, medici dentişti etc.

• asistente medicale,

• infirmieri.

• Asistent personal;

• Asistent personal profesionist.

Nevoi sau cerinte special ale persoanelor cu handicap

Nevoile persoanelor cu handicap difera de la caz la caz , insa principala nevoie ar fii , adaptarea mediului in care persoana cu nevoi special isi petrece majoritatea timpului , astfel incat sa se reduca gradul de depedenta fata de alte persoane.

- Persoanele cu nevoi special au aceleasi aspirati si si nevoi ca oricare alta persoana ,,normala,,

- Implicarea si consultarea persoanelor cu nevoi special in elaborarea actiunilor care ii privesc in mod direct .

- Cea mai importanta nevoie a persoanelor cu handicap cred ca ar fii mentinerea lor in interiorul familiei in defavoarea institutionalizari.

Criterile incadrari in grad de handicap a , adultilor

Ordinul 726 din 1 octombrie 2002 (Ordinul 726/2002)

- Art. 1. - Se aproba criteriile pe baza carora se stabileste gradul de handicap pentru adulti si se aplica masurile de protectie speciala a acestora, prevazute in anexa care face parte integranta din prezentul ordin.( Ordinul 726/2002)Criterii medico-sociale de incadrare in grad de handicap a persoanelor adulte .

1. Persoane cu handicap motor si tulburari de postura2. Persoane cu handicap somatic cu afectiuni congenital sau

dobanite precoce (in copilarie sau adolescenta) , cu deficient accentuate sau grava de adaptare la efortul fizic

3. Persoane cu handicap auditiv care prezinta deficient accentuate cu dificultati majore de comunicare , eventual intr-un context neurologic .

4. Persoane cu handicap cu deficiente vizuale accentuate sau grave , si care au o capacitate redusa de adaptare in spatiu .

5. Persoane cu handicap psihic prin neezvoltare sau regresie sau din cauza anumitor afectiuni neuropsihicede itensitate acecentuata sau grava care necesita masuri special de protectie

6. Persoane cu handicap neuromotor . II. Persoane cu afectiuni handicapante, indiferent de varsta, si de data dobandirii handicapului

- Persoane cu handicap motor si neuromotor - Persoane cu handicap somatic

Excluziune: limitarea sau interzicerea, voită sau nu, a accesului la drepturile şi libertăţile de drept ale persoanei.

Incluziune: setul de măsuri şi acţiuni din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale;

Discriminare si stigmatizarea persoanelor cu handicap in Romania Totul depinde de felul cum privim noi peroanelor cu handicap . cea mai mare

problema in acest domeniu este acea din domeniul munci ( incadrarea in munca a persoanelor cu handicap )

- Educatia incluziva ,, RESPECT, SOLIDARITATE, INTEGRARE,,

“Şcolile inclusive trebuie sã recunoascã si sã rãspundã diferitelor nevoi ale elevilor, sã permitã stiluri si ritmuri diferite de învãtare, precum si sã asigure o educatie de calitate prin intermediul

unor programe adecvate de învãtare, unor aranjamente organizationale, tehnici de predare, folosirea resurselor si parteneriat cu comunitãtile.”

(UNESCO- Declaratia de la Salamanca). Acest principiu il putem folosi si in integrarea copiilor cu handicap in procesul de educatie . recomandat ar fii integrarea copiilor cu hanicap in procesul dde invatamant in masa , insa trebuie sa se tina cont de tipul hanicapului ( nu e normal sa pi un coppil care este nevazator intr-o clasa ,,normala,, ) dar si de gradul handicapului . insa daca intro clasa se gasesc copii cu handicap profesorul trebuie sa rapoteze rezultatele scolare la tipul si gradul de handicap existent ( ex. un copil cu coeficient reus de iteligenta ,, in acest caz profesorul nu ar trebui sa raporteze rezultatelel scolare ale copilului la restul clasei ci trebuie sa adapteze programa scolara la nevoile copilului,,)

Legi importante in asistenta sociala a persoanelor cu handicap .

Ordin 725/12709 din 2002 :- privind criteriile pe baza carora se stabileste gradul de handicap pentru copii si se aplica masurile de protectie speciala a acestora ( incadrarea in grad de handicap in cazul cipiilor se face de catre commisia de evaluare )

Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilorpersoanelor cu handicap,

ORDIN Nr. 762/1992 din 31 august 2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza carora se

stabileste încadrarea în grad de handicap Hotarare nr. 430/2008 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea si functionarea

comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap

- Hotararea 329 din 2003 pentru aprobarea regulamentelor - cadru de organizare si functionare institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap

- Hotararea 463 din 19 mai 2005 (Hotararea 463/2005) - "Art. 1. - Asistentul personal al persoanei cu handicap, denumit

in continuare asistent personal, este persoana care supravegheaza, acorda asistenta si ingrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza programului individual de recuperare, readaptare si reintegrare sociala a persoanei cu handicap, elaborat de comisiile de expertiza medicala a persoanelor cu handicap pentru adulti, respectiv de comisiile pentru protectia copilului.