C1 -PROBLEME GENERALE ALE EVALUĂRII PERSONALITĂŢII

INTEROGAREA PERSONALITĂŢII*

Etimologic, termenul personalitate derivă din latinescul persona, care reprezenta la

origine o mască pe care o purtau actorii în dramele Greciei Antice. Astfel, noţiunea iniţială

de personalitate reflecta imaginea socială de suprafaţă pe care o adopta individul în rolurile

jucate în viaţă.

Termenul personalitate suportă actualmente atât de multe semnificaţii încât fiecare

are sentimentul întrebuinţării lui corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea ca

termen al ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l pe Paul Fraisse,

am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria

răspunsurilor la întrebarea Ce este personalitatea?

Aşadar, abordările problematicii personalităţii sunt atât de numeroase şi atât de

complexe, încât s-ar putea crede că investigaţiile psihologice asupra personalităţii nu se

raportează la un domeniu acceptat unanim, nu au o reprezentare cadru comună pe care,

exploatând-o, s-o amelioreze. Există senzaţia că atunci când pun problema personalităţii,

psihologii vizează aspecte disparate şi chiar incompatibile uneori.

Aşa spre exemplu, prin situarea personalităţii într-o perspectivă bio-psihică s-au

conturat psihologiile analitice, neuro-psihologiile şi psihologiile genetice care îşi propun

să identifice în cadrul personalităţii îndeosebi constante comportamentale sau seturi de

trăsături stabile.

Din perspectiva existenţială s-au delimitat psihologiile umaniste şi

fenomenologice care dezvoltă proceduri pentru a studia rolul semnificaţiilor, al

modalităţilor de interpretare în orientarea comportamentului.

Perspectiva planului social a conturat psihologii sociale care, raportându-se la

individ ca fiinţă socială, au conceput modalităţi de investigare a interacţiunilor dintre

personalităţi ce fiinţează social.

Situarea într-o perspetivă cosmică a delimitat psihologiile trans-personale,

abisale, care extind cercetarea psihologică spre dimensiunea spirituală a existenţei, punând

accent pe studiul stărilor şi proceselor în care oamenii experimentează legături

* Personalitatea = suma disponibilităţilor generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană

(faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică

1

profunde cu interiorul fiinţei, cu aspectele esenţiale din universul care ne înconjoară.

Şi dacă domeniul de referinţă - situarea personalităţii într-o anume perspectivă -

forţează grupări ale unor teorii care sunt oarecum diferite, opţiunile de natură metodologică

departajează mai clar situaţia şi stadiul interogării personalităţii.

Psihologiile analitice, de exemplu, au adus în atenţie procesele intrapsihice ale

personalităţii, forţele instinctive individuale şi colective, consecinţe ale construcţiei

psihicului în anii copilăriei. Temele majore conturate încă de Freud se refereau la:

- forţele care determină comportamentele - nimic nu se manifestă întâmplător,

comportamentul fiind determinat de o serie de forţe din interior;

- motivarea comportamentului - sursa motivaţiei fiind energia psihică, o cantitate

care se consumă pentru a menţine funcţiile psihicului;

- organizarea psihicului - personalitatea văzută prin grila celor trei funcţii de bază:

funcţia primitivă, a impulsurilor, funcţia raţională (sinele raţional – ego) şi funcţia de

internalizare a valorilor societăţii (superego). Construcţia explicativă a lui Freud arată că

instinctele naturale biotice intră în conflict cu restricţiile impuse de realitate (ego) şi cu

normele pe care societatea încearcă să le impună (superego). Aceste conflicte relevă

specificitatea acţiunilor individuale prin intermediul celor trei tipuri de anxietăţi pe care le

provoacă: nevrotică (conflictul sine-ego), morală (conflictul sine-superego) şi obiectivă (ce

decurge din pericolele exterioare);

- evoluţia personalităţii - dezvoltările care se produc în copilăria timpurie sunt

determinante în conduita adultului.

Reprezentând un aspect central al psihologiilor analitice, problematica dezvoltării

personalităţii a fost nuanţată ulterior. Neo-freudieni, precum Erich Fromm, Karen Horney

sau Clara Thomson, subliniază factorii sociali mai mult decât pe cei biologici şi situaţia

prezentă mai mult decât experienţele timpurii.

La rândul său, Alfred Adler se distanţează de accentul pus de Freud pe instinctele

sexuale şi consideră dominantă în motivarea personalităţii preocuparea pentru superioritate.

O poziţie distinctă o ocupă Carl Gustav Jung, care acceptă ideea lui Freud că

personalitatea este dominată de inconştient, dar distinge între ego-ul conştient,

inconştientul individului şi inconştientul colectiv. Acesta din urma ar conţine arhetipuri -

predispoziţii universale de gândire şi acţiune care influenţează comportamentul uman. Deşi

în psihologiile analitice, interogările personalităţii tind să evolueze în direcţii divergente,

2

este integrată tot mai mult problematica condiţionării sociale a stărilor psihice.

Pentru psihologiile fenomenologice, personalitatea poate fi descifrată numai dacă se

mizează pe realitatea subiectivă, pe experienţele personale, pentru că doar ele direcţionează

comportamentul. Strategiile fenomenologice de investigare a personalităţii se focalizează

pe experienţa în desfăşurare, trăită de indivizi. Ele sunt de tip holistic, pentru că

interpretează personalitatea ca fiind consistentă, cu diverse conexiuni între aspectele

componente.

Carl Rogers susţine că orice fiinţă are nevoie să fie apreciată pozitiv. El vede

comportamentul fiecărui individ orientat de tendinţa de actualizare (afirmare) a sinelui.

Acest impuls de afirmare se desfăşoară pe de o parte, ca tendinţă a bioticului de a se ţine în

viaţă, iar pe de altă parte, ca tendinţă spre autonomie, autosuficienţă şi sporirea potenţelor -

afirmarea sinelui. Sinele ar consta în caracterul organizat şi consistent al tuturor

percepţiilor pe care indivizii le au despre ei înşişi şi are o desfăşurare în chip binar: sinele

actual, cel care vizează perceperea concretă a sinelui, şi cel ideal, care concretizează

dezirabilul despre sine. Tendinţa de afirmare canalizează de regulă indivizii spre

manifestări pozitive, iar în anumite circumstanţe ies la suprafaţă şi potenţialităţi negative,

nesănătoase, de unde se poate conchide asupra tendinţei direcţionate şi selective a sinelui.

Dintr-o perspectivă a practicii terapeutice, George Kelly arata că fiecare individ are

propria interpretare a trăirilor sale. Dacă aceştia ar putea să-şi modifice interpretările încât

să se perceapă altfel şi să perceapă într-un alt mod situaţiile, ar fi eliminate

comportamentele anormale. Pentru Kelly, fiinţele umane încearcă permanent să controleze

situaţiile în care se află, şi în acest scop îşi dezvoltă propriile teorii despre lume, care le

ghidează comportamentul. Astfel de constructe nu sunt abstracţii dependente de realităţi, ci

emergenţe din interiorul persoanei, care duc între altele şi la capacitatea indivizilor de a

face aprecieri bipolare de tipul: bun-rău, just-injust, flexibil-dogmatic. Ei vor reţine acele

constructe care duc la reuşite şi le modifică pe acelea care se dovedesc neeficiente iar,

simultan, fiecare încearcă în cadrul relaţiilor cu ceilalţi să identifice constructele

partenerilor. În ultimă instanţă schimbările care intervin în cadrul personalităţii implică

schimbarea unui asemenea construct.

Psihologiile comportamentiste ridică problema identificării comportamentelor

relevante pe baza cărora se pot face predicţii asupra viitoarelor comportamente. Pentru

3

comportamentişti, al căror reprezentat iniţial este John Watson, manifestările indivizilor

sunt determinate preponderent de situaţiile imediate şi de interpretările care se dau

acestora, ceea ce ar putea însemna că trăsăturile individuale nu trebuie interpretate luând în

considerare ansamblul personalităţii. Drept urmare, comportamentiştii nu fac referiri la

eventuale forţe de coagulare sau la structuri ale personalităţii, fapt care-i depărtează de

poziţiile holiste. De altfel, terapeutica de tip comportamentist se centrează pe modificarea

unor comportamente şi nu pe ansamblul personalităţii.

Neuro-psihologiile, de altă parte, vizează înainte de toate conexiuni plauzibile între

sistemul nervos şi procesele psihice. Fondul problemei rezidă în a interpreta categorii

psihice funcţie de informaţiile disponibile referitoare la sistemul nervos central, sistemul

nervos vegetativ sau sistemul hormonal. Se pun astfel în discuţie procesele neuro-corticale

constante şi stabile, acceptându-se însă şi posibilitatea diferenţierii lor de la un individ la

altul. Astfel una dintre preocupările majore a fost, de o parte, aceea de a se identifica

caracteristici cu caracter mai general, adică ceea ce diferenţiază modul de a fi al oamenilor

- trăsături ale personalităţii - şi, de altă parte, stabilirea unor repere asupra a ceea ce poate fi

comun modului de a fi al unor oameni - tipuri de personalităţi. Şi într-un caz, şi-n celălalt

se presupune că indivizii au proprietăţi care fac ca ei să posede anumite predispoziţii pentru

anumite modalităţi de manifestare.

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR), MODELUL SITUAŢIONIST

ŞI MODELUL INTERACŢIONIST ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR)

Una dintre primele concepţii teoretice şi metodologice, care a dominat cercetările

dedicate măsurării personalităţii a fost abordarea bazată pe trăsături. Este vorba despre ceea

ce ulterior avea să poarte denumirea de modelul clasic dispoziţional. În cadrul acestuia au

fost sintetizate mai multe concepţii teoretice şi metodologice între care cele ale lui Allport,

Cattell şi Eysenck. Obiectivele erau identificarea caracteristicilor care pot fundamenta

personalitatea şi, în acelaşi timp, găsirea surselor individualizării ei.

Allport este primul personolog care a propus o conceptualizare şi o descriere a

4

personalităţii în termeni de trăsături, încercând să clarifice modul de organizare structural-

dinamică a acestora. Facând referire la trăsături, Allport arată că acestea:

sunt chiar părţi ale persoanei şi nu simple presupuneri verbale;

au caracter mai general decât obişnuinţele, sunt dinamice şi

direcţionează comportamentul;

au doar o independenţă parţială unele faţă de altele şi pot fi

identificate empiric;

dovada existenţei lor este repetabilitatea manifestărilor relevante.

De asemenea, Allport mai afirmă că trăsăturile se disting funcţie de

amploarea manifestării lor în comportament:

dispoziţiile cardinale sunt trăsăturile cele mai active, cele care domină omul,

îl individualizează;

dispoziţiile secundare sunt cele care devin active doar în anumite situaţii.

În acelaşi timp, Allport vorbeşte şi de:

trăsături comune, cele care fac posibile analize comparative între

indivizi şi

caracteristici specifice care individualizează şi nu fac posibile

comparaţiile.

Valoarea explicativă a trăsăturilor comune, spune Allport, este majoră, dar

pentru ca un individ să fie realmente înţeles, trebuie căutate trăsăturile care-l

individualizează, şi identificate situaţiile în care acestea sunt exteriorizate.

Prin urmare, conform perspectivei modelului trăsăturilor, personalitatea este o

organizare mai mult sau mai puţin stabilă a forţelor interioare ale unui individ. Este vorba

de o serie de trăsături, care sunt persistente şi care ajută la determinarea reacţiei în situaţii

variate, consecvenţa comportamentului (verbal sau motor) fiind atribuită acestora.

Sintagma consacrată pentru a ilustra această stare de lucruri a fost cea de consistenţă

5

comportamentală. Există cel puţin două perspective în definirea consistenţei

comportamentale:

- una referitoare la identitatea de manifestare a unor

structuri de personalitate (trăsături) în momente diferite – consistenţa cross-temporală

(chiar dacă o persoană suportă de-a lungul timpului o dezvoltare ontogenetică stadială,

multe elemente de structură psihologică se conservă, dând astfel temeiul unităţii şi

unicităţii de expresie ca atribute ale personalităţii);

- cealaltă interesată de măsura în care unul şi acelaşi profil

de trăsături ramâne invariant în contexte situaţionale variate - consistenţa cross-

situaţională.

Aşadar, conform teoriei consistenţei, persoanele pot fi caracterizate de o serie de

atribute care rămân relativ invariante de-a lungul timpului şi al contextelor sociale de viaţă.

Cu toate acestea, în dese rânduri această teorie a căzut examenul empiric, ceea ce a dus la o

adevărată criză de credibilitate, înregistrată în literatura de specialitate sub numele de

paradoxul consistenţei.

MODELUL SITUAŢIONIST

Frecvent criticată din cauza lipsei de dovezi empirice solide, metodologia

modelului dispoziţional (al trăsăturilor) a fost acuzată că nu dispune de o consistenţă

comportamentală cross-situaţională şi cross-temporală. Această stare de fapt a explicat

apariţia orientării situaţioniste. Paternitatea acesteia a fost atribuită lui Walter Mischel, şi

aceasta poate pentru că autorul pomenit a formulat cele mai virulente critici (vezi

Personality and Assessment - Mischel 1968) asupra modelului dispoziţional.

În fapt, situaţionismul poate fi văzut ca o antiteză a personologismului, care susţine

că factorii situaţionali sunt sursele majore de variaţie comportamentală. Personalitatea

manifestă puţină stabilitate, întrucât comportamentul este determinat aproape exclusiv de

variabilele situaţionale.

S-a încercat astfel explicarea consistenţei personalităţii mai degraba pe baza invocării

intervenţiei din exterior a unor factori situaţionali determinativi, minimalizându-se până la

excludere rolul trăsăturilor ca predispoziţii comportamentale stabile.

Procedându-se în această manieră, personalitatea a fost golită de orice conţinuturi.

6

Raţionamentul de sprijin a fost acela că, dacă un comportament poate fi condiţionat din

exterior să se manifeste cu o consistenţă predictibilă, atunci intervenţia trăsăturilor în această

schemă este redundantă şi gratuită. Astfel, ideea de consistenţă cross-situaţională promovată de

modelul dispoziţional a fost înlocuită cu aceea de specificitate situaţională. Concret, în timp

ce modelul dispoziţional este preocupat să atribuie ,,onestitatea" unei persoane observate,

situaţionismul caută mai degrabă cauzele externe care determină persoana să spună

adevărul (Creţu 2005). Din cele de mai sus rezultă două caracteristici de bază ale

situaţionismului:

• accentul pus pe variabilele externe/situaţionale în demersul explicativ al conduitei;

• preocuparea pentru determinarea unor relaţii de tip cauzal între comportament şi

antecedenţii săi plasaţi în exterior, la nivelul situaţiei.

Se poate lesne observa cum situaţionismul exacerbează rolul metodei experimentale,

reducând studierea personalităţii la determinarea relaţiilor stimul-răspuns (S-R), în contrast

cu (R-R) relaţiile răspuns-răspuns, avute în vedere de modelul dispoziţional.

Aşadar, unitatea de bază a analizei la nivelul modelului situaţionist nu poate fi decât

situaţia. Comportamentul este iniţiat şi direcţionat exclusiv din exterior de către factorii

situaţionali şi nu de către dispoziţiile interne. De aici rezultă şi modul de conceptualizare a

consistenţei comportamentului din această perpectivă, acesta fiind situaţional specific şi

nu cross-situaţional.

Drept urmare, predicţiile comportamentale trebuie întemeiate mai curând pe o

analiză funcţională, care înseamnă identificarea variabilelor exterioare ce întăresc anumite

răspunsuri. Cu alte cuvinte putem face o predicţie mai degrabă pe baza unui singur răspuns

decât pe baza unei configuraţii de trăsături.

Dar modelul situaţionist a fost atacat chiar mai repede decât modelul dispoziţional.

Criticile au vizat în principal aspecte metodologice. S-a arătat chiar că nu a existat nici o

încercare sistematică de a studia situaţia din punct de vedere psihologic, cu atât mai mult cu

cât se acceptă că orice situaţie nu există pur şi simplu, ci are o semnificaţie psihologică

pentru orice persoană.

MODELUL INTERACŢIONIST

Multă vreme, măsurarea personalităţii s-a făcut de pe poziţii de partizanat faţă

de unul sau altul din cele două modele. Ca o alternativă, a fost propus un al treilea

model - interacţionist sau biocognitivist. S-a afirmat că interacţionismul ar fi un

7

compromis fericit, care permite ambelor părţi ce au intrat iniţial în dispută să

concluzioneze, ca în cele din urmă fiecare a avut dreptate.

Interactionismul a pornit de la stabilirea concomitentă a virtuţiilor şi limitelor

prezente în modelarea dispoziţională şi cea situaţionistă. Sustinătorii lui au arătat că

este un nonsens să punem în discuţie prioritatea persoanei vs. situaţiei în problema

consistenţei, atât timp cât comportamentul este o funcţie de interacţiune a celor două

elemente.

În practica măsurării personalităţii, în interiorul interacţionismului s-au distins

două modele. Primul - interacţionist mecanicist - viza luarea în considerare a

acţiunii unilaterale a variabilelor reprezentate de persoană vs. situaţie (ca variabile

independente) asupra comportamentului (ca variabila dependentă). Al doilea -

interacţionist/dinamic - viza interdeterminările variabilelor personă vs. situaţie în

producerea reacţiilor comportamentale. Mai precis, cel de-al doilea model avansa

ideea existentei unei influenţe reciproce: nu doar evenimentele situaţionale afectează

comportamentul persoanei, ci şi persoana, ca agent activ, poate influenţa

evenimentele externe. O asemenea strategie ar putea duce la construirea unei triple

tipologii (simultaneitatea celor trei elemente situaţie, persoană, comportament) care

să permită afirmaţii de tipul „Acest tip de persoană va avea acest tip de

comportament în acest tip de situaţie”, ceea ce ar duce mai lesne la înţelegerea

conceptului de coerenţă a personalităţii.

Deşi a prezentat un interes deosebit, modelul interacţionist (mai ales cel

dinamic) n-a fost susţinut de cercetarea empirică. Cauza principală a fost lipsa acută

a unor modele adecvate de măsură şi a unor metode de culegere a datelor. Este vorba

deci despre un neajuns metodologic.

Dincolo de aceste dispute, vom sublinia în final o serie de aspecte esenţiale privind

perspectiva evaluării personalităţii:

- este acceptat faptul că în interiorul individului s-a creat o

structură capabilă de acţiuni proprii în funcţie de mediul social;

- deşi întotdeauna modificabilă, această structură este adesea

rezistentă la schimbări fundamentale;

- ideea de structură a personalităţii se sprijină pe

8

presupunerea flexibilităţii umane infinite şi pe răspunsul în funcţie de situaţia socială de

moment;

- personalitatea este un concept care exprimă o relativă

stabilitate, însă trebuie subliniat că ea reprezintă mai curând un potenţial, o înclinaţie spre

un anumit comportament şi nu un comportament în sine (acesta va depinde şi de situaţiile

obiective);

- o trăsătură trebuie văzută ca un soi de dispoziţie

persistentă de a percepe şi/sau gândi şi/sau simţi şi/sau se comporta în anumite moduri

caracteristice, în situaţii de un anumit tip;

- trăsăturile sunt fenomene psihologice reale (vezi Allport),

dar ele nu există într-o persoană în acelaşi fel în care există organele interne. Acestea

trebuie văzute mai curând ca dispoziţii psihologice şi comportamentale, sensibile la situaţii,

având relaţii complexe între ele;

- o anumită trăsătură se individualizează numai în contextul

relaţiilor complexe pe care le are cu alte trăsături, cu comportamentul şi cu mediul

ambiental.

- trăsăturile devin active doar în anumite contexte, şi chiar în

cadrul contextelor potrivite, modul şi frecvenţa lor de activare prezintă, în mod tipic,

anumite sensibilităţi conjuncturale şi relativităţi individuale.

Aşadar este evident faptul că indivizii sunt întotdeauna plasaţi situaţional, însă nu

toate influenţele situaţionale sunt egale. Aceasta sugerează precauţia în formularea unor

generalizări despre persoane care nu au fost puse în anumite tipuri de situaţii şi, respectiv,

precauţia în formularea unor generalizări privind efectele situaţiilor neatribuite încă

tipurilor de persoane. Analiza atentă a situaţionalului poate conduce la clarificări

interesante în ceea ce priveşte anumite percepţii obişnuite.

Astfel un comportament pozitiv poate să nu fie neapărat rezultatul unui caracter pozitiv, ci a unui

anumit tip de mediu dominant. Înlăturând suportul extern, ceea ce părea a fi un caracter consecvent pozitiv se

poate transforma. Am putea întâlni astfel situaţii în care un individ bine educat va comite acte condamnabile

din punct de vedere etic, pentru că dispoziţiile sale naturale sunt atât de puternice, încât este nevoie de

presiuni externe pentru a limita exprimarea acestora.

Există actualmente o oarecare naivitate în ceea ce priveşte aprecierea globalităţii

trăsăturilor individuale (ne referim în primul rând la psihologi). Considerăm că ar fi de

9

mare folos dacă evaluările generale, practicate în mod curent asupra indivizilor, ar acorda

mai multă atenţie decât în momentul de faţă sensibilităţii situaţionale a dispoziţiilor

psihologice. În mult prea multe cazuri, se face uz de trăsături într-un mod categoric,

probabil excesiv, prezumţios şi chiar necalificat. Persoanele sunt dominante,

conştiincioase, oneste sau echilibrate. Persoana care posedă trăsătura în cauză va manifesta

tipul de răspuns potrivit faţă de persoana potrivită, la momentul potrivit şi în maniera

potrivită. Schimbările neaşteptate ale psihologiei umane pot fi pierdute din vedere cu

uşurinţă atunci când se află în centrul atenţiei o astfel de caracterizare excesivă şi poate

chiar nerealistă.

10

C 2 - TEORIE ŞI METODĂ ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

CARACTERISTICI GENERALE ALE TEORIILOR

Noţiunea de teorie este utilizată într-o multitudine de contexte. Se vorbeşte adesea

despre teorii economice, antropologice, istorice; în unele situaţii teoria identificându-se fie

cu o ipoteza, fie cu un set coerent de asumpţii care nu au trecut prin rigorile ştiinţifice ale

testării şi validării. În ştiinţă, s-a conturat pentru acest termen un tablou oarecum clar: set

coerent de asumpţii care descriu şi explică un anumit aspect din realitate şi permit

formularea unor predicţii valide în legătură cu acel aspect.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS IPOTEZĂ

Teoria este mult mai complexă decât ipoteza. În fapt, teoria ştiinţifică rezultă din

testarea experimentală a mai multor ipoteze. Ipoteza se referă, de regulă, la o singură

variabilă, în timp ce teoria surprinde interacţiunea mai multor variabile în cadrul unui

sistem, interacţiune stabilită prin observaţii sistematice repetate şi validarea experimentală

a acestora.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. LEGE

Legile descriu de obicei relaţii cantitative verificate empiric între două sau mai

multe variabile şi nu sunt subiectul unor demersuri de infirmare ca şi teoriile. Există situaţii

în care o teorie care a fost verificată substanţial (relaţiei dintre variabilele studiate i s-a dat

o formă matematică) se poate transforma în lege. În condiţiile în care teoria este supusă

unor demersuri experimentale de infirmare, ea îşi poate pierde validitatea, dar legile,

datorită suportului empiric pe care îl au nu pot constitui subiectul

unui astfel de demers de infirmare.

11

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. MODEL

Adesea teoria identifică şi explică relaţii sau legităţi generale între variabilele unui

sistem. În aceste cazuri există posibilitatea creării unor modele care să implementeze

asumpţiile generale ale teoriei în situaţii specifice. Este posibil chiar ca modelul să

formalizeze în ecuaţii modul în care variabilele unui sistem interacţionează în situaţii

specifice.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. TEORIE A SIMŢULUI COMUN

Simţul comun îşi explică adesea fenomenele lumii înconjurătoare printr-o serie de

asumpţii coerente, care însă sunt pline de contradicţii şi de erori logice. Aceste asumpţii

prin care se încearcă descrierea şi explicarea unor aspecte ale funcţionării psihice sau a

altor evenimente din lumea reală, sunt cuprinse de obicei în proverbe sau maxime,

formulate de moralişti, gânditori sau uneori chiar de oameni din popor (Herseni numeşte

această tendinţă de explicare a faptelor psihice - psihologie poporană).

Oamenii încearcă să-şi explice comportamentul lor şi al celorlalţi, îşi formulează teorii

implicite, care ulterior le influenţează comportamentul în situaţii sociale. În condiţiile în

care teoriile ştiinţifice descriu, explică şi fac predicţii valide, teoriile simţului comun

întrunesc doar o parte a acestor caracteristici. Ele pot descrie (alambicat de cele mai multe

ori) fenomenele cărora li se adresează, dar nu pot face predicţii valide decât în situaţii

cotidiene, uzuale. La nivelul explicaţiei, teoriile simţului comun sunt deficitare, ele fiind

după cum am spus pline de contradicţii şi erori logice (“Cine se aseamănă se adună”). De

asemenea, situaţiile extreme, cele care vizează grupul în ansamblul său, precum şi cele în

care se impune analiza explicativă la nivelul proceselor cognitive elementare (procesarea

informaţiei vizuale, rezolvarea de probleme, etc.) nu pot fi abordate de simţul comun,

analiza la nivelul microproceselor şi la cel al macroproceselor fiind străină simţului comun

TEORII ALE PERSONALITĂŢII ŞI METODELE DE EVALUARE ASOCIATE

Diferenţele interindividuale în ceea ce priveşte comportamentul sau trăsăturile de

personalitate nu sunt nici pe departe o descoperire a psihologiei moderne. Încă din perioada

antică, aceste diferenţe au fost evidenţiate (şi probabil s-a încercat explicarea lor prin ceea

ce am numit psihologia simţului comun) şi chiar structurate în teorii explicite, cunoscută

12

fiind teoria asupra caracterelor elaborată de Theophrastus (370-287) în lucrarea

“Caracterele”.

Studiul personalităţii a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate, a căror

aplicaţie fundamentală era construirea caracterelor în arta dramatică şi modelarea jocului

scenic, până la teoriile ştiinţifice moderne asupra personalităţii (cum ar fi teoriile

trăsăturilor), care printr-un aparat matematico-statistic elaborat recurg la studiul riguros al

trăsăturilor de personalitate. Metodele de evaluare a personalităţii care decurg din acestea

au implicaţii atât în practica clinică (prin demersul explicativ şi clasificatoriu pe care îl

permit), cât şi în selecţia de personal, de exemplu, prin calităţile predictive ale testelor.

Trecerea de la teoriile simţului comun la teoriile ştiinţifice asupra personalităţii nu

s-a realizat printr-un salt brusc, ci printr-o serie de etape intermediare care au aproximat

progresiv caracteristicile esenţiale ale unei teorii ştiinţifice. Teoriile psihanalitice sunt un

astfel de pas intermediar, ele satisfăcând cerinţele de descriere şi parţial pe cele explicative,

neavând însă calităţi predictive adecvate. Metodele de evaluare care au rezultat din aceste

teorii împărtăşesc aceleaşi deficienţe, testele proiective fiind adesea puse în discuţie în ceea

ce priveşte normele de validitate şi fidelitate pe care un instrument psihodiagnostic ar

trebui să le îndeplinească. Problematica testelor proiective o vom aborda însă într-o

secţiune distinctă a acestui curs.

O dată cu propunerea unor metode de evaluare a structurilor de personalitate, se

face trecerea dinspre teoriile simţului comun spre teoriile ştiinţifice. Dacă testele proiective

care emerg din teoriile psihanalitice au calităţi psihometrice discutabile, testele structurate

de personalitate propuse de abordările ştiinţifice în studiul personalităţii întrunesc mai

adecvat aceste calităţi.

TESTARE VS. EVALUARE PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII

Nevoia resimtită a obiectivităţii în psihologie este dată în primul rând de

psihometrie. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum şi elaborarea unor tehnici de

măsurare a acestora, a fost impusă de timpuriu de reprezentanţii psihofizicii, care au

descoperit o serie de legităţi în special în studiul proceselor senzoriale. Există însă şi un

aspect calitativ în cunoaşterea faptelor psihice care s-a impus tot din aceeaşi perioadă.

13

Avem deci o distincţie între un aspect cantitativ al cunoaşterii în psihologie şi unul

calitativ. Această distincţie este clară şi în ceea ce priveşte abordarea personalităţii.

Prin urmare, vorbim despre testarea psihologică a personalităţii atunci când prin metode

psihometrice măsurăm anumite dimensiuni sau caracteristici ale personalităţii (trăsături de

personalitate, dinamica motivaţiei, caracteristicile atitudinale) şi despre evaluarea

psihologică a personalităţii atunci când, pe lângă metodele psihometrice de măsurare, vor fi

utilizate şi o serie de alte metode din care se extrag date calitative. În acest sens, cele mai

apelate metode în evaluare sunt observaţia şi interviul.

L. R. Aiken enumera următoarele metode de evaluare a personalităţii:

- Observaţia ;

- Interviul ;

- Tehnicile proiective ;

- Chestionarele/inventarele structurate de personalitate.

ABORDĂRILE PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII. CHESTIONARELE

STRUCTURATE.

În a doua jumatate a secolului XX au apărut tot mai vizibil tendinţele de integrare a

psihologiei în corpul ştiinţelor. Ilustrativ în acest sens este şi demersul psihometric în

studiul personalităţii. O serie de psihologi (Eysenck, Cattel, Costa & McCrae, Norman,

Goldberg) şi-au centrat cercetările asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi

comparaţi între ei. Corifeii acestei abordări nomotetice a personalităţii au avut o contribuţie

deosebită la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea

caracteristicilor psihologice de tipul inteligenţei, creativităţii sau personalităţii.

În ceea ce priveşte măsurarea trăsăturilor de personalitate, cele mai importante tehnici sunt

chestionarele structurate de personalitate.

STRATEGIILE DE CONSTRUIRE A CHESTIONARELOR STRUCTURATE DE

PERSONALITATE

În construirea unui chestionar de personalitate, apar de regulă două probleme

fundamentale:

- definirea constructului, a trăsăturii care trebuie măsurată;

14

- construirea unui set de itemi prin care subiectul este întrebat în legătură cu acele

comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situaţiile

care sunt relevante pentru acea trăsătură (răspunsul subiecţilor la aceşti itemi va servi ca

indicator al constructului).

Kaplan & Saccuzzo, enumeră următoarele strategii de construire a chestionarelor

structurate de personalitate:

- strategiile intuitiv - raţionale (conţinutul itemilor este dedus logic pornind de la

caracteristica de evaluat);

- metoda empirică (strategia criteriului extern);

- metoda analizei factoriale (strategia criteriului intern).

În metoda intuitiv - raţională, autorul decide ce itemi trebuie incluşi în materialul

testului şi ce conţinuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura în comportament. Selecţia

itemilor (facuta chiar de catre autor) se va face pe baza înţelegerii strict intuitive a trăsăturii

vizate prin chestionar.

Construcţia chestionarului pornind de la astfel de strategii se bazează pe analiza

consistenţei interne. Alegerea iniţială a itemilor va fi analizată sub raportul consistenţei

interne şi vor fi păstraţi acei itemi care prezintă un nivel suficient de încredere.

Paşii demersului sunt:

- selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi formarea setului iniţial de itemi;

- administrarea pe un lot de subiecţi;

- calcularea scorurilor totale la această grupare preliminară;

- calcularea coeficienţilor de corelaţie item / test pentru fiecare item din colecţia

iniţială;

- selecţionarea itemilor care corelează puternic cu testul, construindu-se astfel

colecţia finală de itemi.

Dezavantajele acestei metode constau în faptul că omogenitatea şi continutul

itemilor depind de abilitatea autorului de a-şi imagina răspunsurile la itemi şi de a anticipa

problemele care pot să apară, precum şi în faptul că subiecţii pot intui uneori răspunsul

aşteptat de autor, existând deci posibilitatea distorsionării voite a rezultatelor la test.

Avantajul ar fi că în final există o probabilitate crescută pentru a avea o validitate de

conţinut ridicată şi un cadru tepretic univoc.

15

În metoda empirică (criteriu extern) selecţia itemilor este ghidată doar de relaţia

empirică determinată între itemul testului respectiv şi o măsură criteriu specifică. Etapele

de construire a unor astfel de chestionare sunt :

- utilizând date care rezultă din diverse teorii sau selecţionând itemi din alte

chestionare, se construieşte pe baze raţionale o colecţie de itemi;

- se administrează această colecţie de itemi la două loturi de subiecţi care diferă doar

în ceea ce priveşte trăsătura evaluată;

- se determină pentru fiecare lot proporţia răspunsurilor Acord/Dezacord pe care le

oferă;

- se determină semnificaţia diferenţei statistice dintre rezultatele obţinute de cele

două grupuri;

- itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt selecţionaţi pentru scala

preliminară;

- scala se aplică din nou loturilor criteriu iniţiale;

- se verifică dacă toţi itemii diferenţiază cele două loturi criteriu;

- se recurge la reaplicarea scalei pe alte loturi similare pentru validare.

Ca limită majoră a acestei metode - adecvarea în alegerea itemilor depinde de

acurateţea alegerii loturilor criteriu. Inexactităţi în alegerea acestor loturi va conduce la

selecţii greşite de itemi.

Ceea ce este avantajos în această metodă este că nu ne mai aflăm la limita abilităţii

intuitive a unui singur individ în a alege itemii. În plus, scalele construite empiric sunt mai

dificil de trucat (de către respondenţi) decât cele raţionale. Modul de construcţie a lor -

faptul că prin răspuns se urmăreşte mai degrabă relaţia dintre răspunsul la item şi alte

dimensiuni comportamentale implicite (şi mai puţin adevărul literal al răspunsului) – face

ca respondenţii să accepte mai greu astfel de itemi (ei nu prezintă o validitate aparentă, pare

că n-au legatură cu scopul evaluării).

Metoda analizei factoriale pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe

utilizarea unor tehnici statistice care grupează itemii testului în clusteri (identificarea unui

factor responsabil de variaţia comportamentului) ce evaluează acelaşi aspect al criteriului.

16

Paşii parcurşi la construirea unui chestionar structurat de personalitate utilizând metoda

analizei factoriale sunt:

- construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi (celelalte metode au la

bază selectarea formei finale a testului dintr-o colecţie mai mare de itemi) care se

consideră că sunt relaţionaţi cu factorul vizat;

- itemii se administrează unui număr mare de subiecţi, care sunt testaţi în paralel şi cu

alte teste care evaluează acelaşi factor;

- se calculează intercorelaţiile itemilor, matricea intercorelaţiilor analizându-se

factorial şi obţinându-se astfel o clusterizare responsabilă de un anumit cuantum al

variantei comportamentului subiecţilor testaţi (factor);

- se determină corelaţia item/factor (încărcătură factorială a itemului);

- se selecţionează pentru forma finală a testului acei itemi care au o încărcătură

factorială mare.

Rezultatul obţinut în urma unui astfel de demers este o soluţie structurală simplă în

care fiecare din factorii identificaţi evaluează o anumită trăsătură.

CONSTRUIREA ITEMILOR ÎN CHESTIONARELE STRUCTURATE DE PERSONALITATE

Problemele asupra cărora s-au aplecat în mod special creatorii de inventare de

personalitate sunt: cum trebuie construit setul iniţial de itemi; cum trebuie scrişi aceştia ;

cum inflenţează caracteristicile formale şi de conţinut răspunsul subiecţilor.

Două sunt problemele care s-au pus mai des în legătură cu elaborarea itemilor:

strategiile generale de construire ;

limbajul în care se construieşte şi relevanţa acestuia pentru diagnoza

personalităţii.

În ceea ce priveşte strategiile de construire lucrurile sunt destul de complexe.

În anii ’50 identificăm o primă încercare de sistematizare a unui astfel de proiect.

Se preconiza atunci (Loevinger) că itemii lotului iniţial să fie extraşi dintr-o arie de

conţinuturi mai largă decât trăsătura propriu-zis urmărită. Astfel:

- ar trebui să fie construiţi şi itemi care să se refere şi la alte trăsături înrudite, dar cu

valori discriminative pentru trăsătura dată ;

17

- itemii trebuie aleşi astfel încât să reprezinte toate conţinuturile posibile care ar putea

exprima trăsătura respectivă (în funcţie de toate teoriile alternative cunoscute).

La nivelul anilor ’60, se propunea (Jackson) generarea setului iniţial de itemi cu

ajutorul unei grile de situaţii şi secvenţe comportamentale. Concret :

- se propune spre evaluare unui grup de judecători experţi descrieri ale unor persoane

care exemplifică în comportamentul lor trăsătura urmărită ;

- experţii au sarcina de a stabili gradul de relevanţă pentru trăsătura urmărită a

fiecărei descrieri şi a realiza o rangare a acestor conţinuturi descrise.

Mai târziu, în anii ’80 Buss şi Craik, mergând pe această linie a abordărilor coerente

a problematicii conţinuturilor itemilor, gândeau o nouă modalitate de generare a itemilor,

facând apel la ceea ce au numit frecvenţa acţiunii. Prin intermediul acestei sintagme se

viza prototicipitatea unui comportament pentru o anumită trăsătura :

Era selectat în mod sistematic un set de manifestări dintr-un model structurat de

comportament interpersonal ;

Un eşantion larg de subiecţi aveau sarcina de a identifica în cadrul acestui set

de manifestări comportamente observabile care corespund trăsăturii urmărite ;

Ulterior alţi subiecti vor aprecia printr-o clasificare gradul de prototicipitate al

acestor acte comportamentale pentru trăsătura urmarită.

Studiile asupra modului de generare a itemilor au relevat faptul că în practică se

apelează cel mai adesea la combinarea celor trei puncte de vedere: unii generează itemi fără

a explica mecanismul care a stat la bază (vezi Cattell), alţii apelează la experţi pentru a

obţine descrieri ale manifestărilor tipice ale unei trăsături (autorii MMPI), iar o altă

categorie copiază itemi din alte chestionare (vezi Gough).

Problema limbajului de construcţie a itemilor

O primă direcţie de analiză se referă la problema definirii relevanţei pentru

personalitate a anumitor cuvinte din vocabularul curent.

Allport şi Odbert (anii ‘30) considerau relevanţi pentru personalitate toţi termenii

care pot fi folosiţi pentru a distige comportamentul unui individ de comportamentul altuia.

18

Mai târziu (anii ‘90) s-a propus o strategie de definire a relevanţei termenilor:

mai întâi realizarea unei taxonomii a caracteristicilor de personalitate care pot fi

regăsite direct la nivelul limbajului natural (adjective, substantive, verbe etc). S-au

identificat astfel şase categorii de conţinuturi: trăsături stabile, stări şi dispoziţii

psihice, activităţi, roluri sociale, relaţii şi efecte sociale, abilităţi şi talente, prezenţa

fizică;

specificarea unor criterii de excludere:

o se consideră nerelevanţi termenii care sunt nondistinctivi şi nu se aplică la

toţi indivizii;

o termenii care se referă la originea geografică, naţionalitate, identităţi

profesionale;

o termeni a căror implicaţie pentru personalitate este metaforică sau

imprecisă.

O altă direcţie de studiu vizează problematica diferenţierii între adjective,

substantive şi verbe privind capacitatea acestora de a căpăta şi reda sensuri ale

personalităţii.

Datele de cercetare psiho-lingvistică pe cele trei categorii verbale arată că utilizarea

ideosincratică în scalele de evaluare este mai probabilă pentru substantive decât pentru

verbe şi mai probabilă pentru verbe în raport cu adjectivele. Iată câteva constatări:

- factorii derivaţi prin substantive, de exemplu, reuşesc o descriere mai coerentă şi

mai bine definită şi au o variaţie mai largă în sensuri;

- factorii derivaţi prin adjective relevă, de regulă, cele mai extreme semnificaţii ale

dimensiunii vizate;

- verbele îşi extrag de multe ori sensurile din situaţii interpersonale. Ele sunt

considerate ca relevante pentru personalitate în măsura în care captează relaţii

cauzale.Unele studii arată capacitatea verbelor de a capta aspecte temperamentale.

O problemă serios ignorată de către constructorii de chestionare pare să fie cea a

contextului situaţional, adică a specificităţii comportamentului uman legat de situaţie.

19

Constructorii de itemi procedează ca şi când înţelesul psihologic al caracteristicii

situaţionale ar putea fi captate doar ca o referire condiţională sau temporală.

Problema relaţiei item-trăsătură

Literatura de specialitate a pus în evidenţă o taxonomie a posibilelor relaţii între

item şi trăsătura. Categoriile prezente în mai toate genurile de chestionare sunt:

descrieri de reacţii :

- deschise, comportamente observabile ;

- acoperite, interne, neobservabile – senzaţii, sentimente ;

- reacţii psihofiziologice.

atribute ale trăsăturii :

- reprezintă dispoziţii descrise de obicei prin adjective şi substantive.

Aceste prime două categorii se referă la conţinuturi direct legate de trăsătură şi sunt

cele mai frecvente în majoritatea chestionarelor de personalitate. Mai sunt apoi categoriile

care se referă mai ales la conţinuturile indirect legate de trăsătură:

dorinţe şi trebuinţe ;

fapte biografice ;

atitudini;

reacţii ale altora.

Problema redactării efective a itemului: dispozitivul de răspuns şi itemul propriu-zis.

Dispozitivul de răspuns

În majoritatea chestionarelor, dispozitivul de răspuns apare sub forma unor

comportamente verbale înalt standardizate:

- reacţii de tip dihotomic(da/nu), trihotomic(întotdeauna/uneori/niciodată) sau scale extinse

de tip Likert (cu 5, 6, 7 grade).

În cadrul itemilor cu un asemenea dispozitiv de răspuns, în conţinut trebuie

specificat de regulă frecvenţa sau intensitatea (pentru a nu apare şi aici situaţii extreme ca

şi în dispozitivul de răspuns). Ex: Mi se întâmplă uneori să întârzii la şcoală. vs. Nu întârzii

la şcoală niciodată.

20

Actualmente se consideră nepertinente posibilităţile de răspuns de forma “Nu ştiu” sau “?”.

Aceasta pentru că, de regulă, fie subiectul nu înţelege itemul, fie lasă loc la nesiguranţă în a

răspunde.

Există şi situaţii în care răspunsurile redau efectiv conţinutul diverselor

comportamente posibile:

Ex: Când cineva ţipă la tine:

a. răspunzi pe acelaşi ton ;

b. nu bagi în seamă reacţia;

c. îi răspunzi calm.

Se întâlnesc de asemenea situaţii în care este impusă tehnica alegerii forţate.

Aceasta cere subiectului să aleagă între două sau mai multe răspunsuri, descrieri, fraze care

sunt apropiate din perspectiva acceptabilităţii. Sunt cunoscute aşa-numitele tetrade: două

fraze dezirabile şi două fraze nedezirabile. Ex……

formă specială a tehnicii de răspuns este metoda sortării Q (Stephenson) care cere

subiectului să realizeze o rangare a unui nr. de răspunsuri (de regulă impar).

Itemul propriu-zis

Se pun aici două probleme importante:

Lungimea itemului – numărul de cuvinte, propoziţii. Se recomandă itemi cât mai

scurţi (Lungimea medie este în jurul a 12 cuvinte) .

Complexitatea – creşte o dată cu numărul de negaţii, trecerea la diateza pasivă,

timpul trecut şi alte moduri decât indicativul.

Toate aceste cerinţe se constituie astăzi într-o metodologie sistematică de construire şi

experimentare a chestionarelor de personalitate.

21

C3 - CONCEPŢIA LUI EYSENCK ASUPRA PERSONALITĂŢII

Eysenck se înscrie pe linia abordării personalităţii din perspectiva trăsăturilor. Aşa

cum am văzut, asumpţia de bază a modelului trăsăturilor este aceea că oamenii dispun de

predispoziţii generale (trăsături) de a răspunde într-un anumit fel. Cu toate că teoreticienii

acestei perspective au vederi diferite în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a

trăsăturilor, cu toţii sunt de acord că trăsăturile constituie pilonii fundamentali ai

personalităţii umane şi că personalitatea are o structură ierarhică.

Trebuie subliniat încă de la început că perspectiva teoretică şi practică a lui Eysenck a fost

influenţată de evoluţia metodologică a tehnicilor statistice (analiza factorială), de gândirea

tipologiştilor europeni (Jung şi Kretschemer), de studiile privind ereditatea realizate de

Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiţionarea clasică şi teoria învăţării

propusă de Clark Hull. În demersul său, Eysenck insista în mod deosebit pe claritatea

conceptuală şi pe măsurare. El atrage atenţia asupra elaborării unei teorii uşor testabile,

asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor şi asupra

stabilirii fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături.

Conform lui Eysenck, personalitatea este structurată pe patru nivele ierarhice:

nivelul de bază, cel mai simplu, la care comportamentul poate fi gândit în

termeni de răspunsuri specifice ;

unele dintre aceste răspunsuri sunt conectate cu altele regăsindu-se împreună în

cadrul a ceea ce numim deprinderi (acestea au un grad mai înalt de generalitate).

Vorbim deci de nivelul deprinderilor sau al actelor mentale habituale;

mai departe, anumite grupuri de obişnuinţe apar împreună şi formează

trăsăturile. De exemplu, persoanele care preferă compania socială în detrimentul

22

lecturii se simt foarte bine la petreceri, fapt ce ne permite să grupăm aceste două

aspecte sub umbrela unei trăsăturii unice - sociabilitatea ;

în sfârşit, la un nivel şi mai înalt de organizare, diferitele trăsături tind să se

unească şi să formeze ceea ce Eysenck numeşte tipuri. Spre exemplu, trăsături

precum sociabilitatea, impulsivitatea, excitabilitatea şi dinamismul pot fi

grupate împreună sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip

desemnează o dimensiune cu două valori extreme, delimitând un continuum de-

a lungul căruia persoanele ocupă diverse poziţii.

Diferenţele individuale se pot identifica la nivelul trăsăturilor şi tipului, iar în plus

pot fi determinate şi explicaţii privind cauzele acestor diferenţe individuale.

Aşadar, ceea ce trebuie reţinut este conceptualizarea personalităţii ca o structură

organizată multinivelar.

De-a lungul timpului, Eysenck a urmărit în mod constant demonstrarea bazei

biologice a psihismului. Astfel, pe baza mai multor experimente de laborator, el a arătat

legătura dintre tipurile psihologice şi nivelurile de activitate ale diferitelor părţi ale

creierului. De altfel, Eysenck a subliniat în repetate rânduri importanţa fundamentării

biologice ale fiecărei trăsături, fiind considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei

psihanalitice.

DIMENSIUNILE PERSONALITĂŢII

Pe baza unor prime investigaţii, Eysenck identifica două mari dimensiuni ale

personalităţii pe care le numeşte: extraversie şi nevrotism. Ulterior, adaugă şi o a treia

dimensiune - psihotismul.

1. EXTRAVERSIA (denumită şi extra-introversie) este văzută ca o interrelaţie între

trăsăturile: sociabilitate, impulsivitate, excitabilitate şi dinamism. Descrierea celor doi

poli (extra-intro), spune Eysenck, sunt expresii fenotipice (comportamentale) ale

personalităţii şi nu constituţionale, genotipice.

Introvertitul tipic este caracterizat de :

- tendinţe obsesionale, tendinţe de a dezvolta simtome de anxietate şi depresie sau

sentimente de inferioritate;

23

- rigiditate şi variabilitate intrapersonală scăzută;

- construcţie corporală mai ales pe verticală (în detrimentul celei orizontale);

- nivelul de aspiraţie înalt, dar cu subestimarea propriei performanţe.

Extravertitul tipic:

- tendinţe spre simtome de conversie isterică;

- mai puţin rigid şi cu mare variabilitate intrapersonală;

- prevalează creşterea orizontală;

- nivel de aspiraţie scăzut, dar cu tendinţe de supraevaluare a propriilor performanţe.

2. NEVROTISMUL (instabilitate-stabilitate emoţională) este definit de interrelaţia

trăsăturilor anxietate, depresie, timiditate, slabă auto-apreciere.

Nevrotismul este caracterizat de:

- voinţă şi control emoţional scăzut;

- capacitate mică de afirmare;

- lent în gândire şi acţiune ;

- uşor sugestibil şi nesociabil.

3. PSIHOTISMUL (termenul echivalent este duritate) - interrelaţia trăsăturilor

agresivitate, egocentrism, lipsa de empatie şi comportament antisocial.

- La un pol apar cei care tind să fie solitari, insensibili, nepăsători faţă de nevoile

celorlalţi şi refractari la regulile sociale.

- La celălalt pol sunt cei înalt socializaţi.

Important de reţinut: Eysenck arată că înţelesul acestor concepte se referă la

comportamente integrate, normalităţi psihice şi nu simtomatologiei psihiatrice. Asemenea

comportamente pot deveni patologice doar în cazuri extreme.

Într-un studiu din 1986, Eysenck menţiona faptul că deţine suficiente date care să

probeze existenţa reală a acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate şi de studiile

interculturale şi în plus există mărturii privind caracterul lor parţial înnăscut.

24

Rezultate experimentale

O serie de investigaţii experimentale au relevat diferenţe comportamentale evidente

între extroverţi şi introverţi:

Introverţii:

- sunt mai sensibili la durere şi obosesc mai repede ;

- tind să fie mai circumspecţi, dar mai lenţi decât extraverţii ;

- au performanţe academice superioare extroverţilor, mai cu seamă dacă

dificultatea subiectelor tratate este ridicată;

- excitaţia scade performanţa introverţilor şi o măreşte în cazul extraverţilor.

Extraverţii:

- sunt mai sugestibili decât introverţii;

- preferă profesiuni care implică interacţiune cu ceilalţi oameni, în timp ce

introverţii le preferă pe cele solitare;

- “gustă” umorul agresiv şi cu conotaţii sexuale, în timp ce introverţii preferă

formele intelectuale, mai rafinate de umor;

- sunt mai activi sexual, în sensul frecvenţei relaţiilor şi a varietăţii paternurilor

comportamentale, decât introverţii.

Fundamentare biologică

Eysenck sugerează faptul că variaţiile individuale privind intro-extraversiunea

reflectă diferenţe în funcţionarea neurofiziologică. De exemplu, introverţii sunt mai uşor

activaţi de evenimente şi asimilează interdicţiile sociale mai uşor decât extroverţii. În

consecinţă, ei sunt mai reţinuţi şi mai inhibaţi.

De asemenea, introverţii sunt mai lesne influenţaţi de pedepse, în timp ce extraverţii

sunt mai uşor influenţaţi de recompense. Diferenţele pe această dimensiune sunt

determinate atât ereditar, cât şi de către mediu. Investigaţii asupra gemenilor mono şi

dizigoţi au dovedit faptul că ereditatea joacă un rol hotarâtor în diferenţierea indivizilor

după dimensiunea în discuţie. Există apoi şi o serie de rezultatele ale unor studii

interculturale care au demonstrat persistenţa în timp a acestor diferenţe. Aşadar,

dimensiunea introversiune-extraversiune reprezintă o organizare importantă a diferenţelor

individuale privind funcţionarea comportamentului şi având originea în diferenţele de

funcţionare biologică moştenite.

25

Există apoi particularităţi comportamentale ce pot fi uşor relaţionate cu celelalte

două dimensiuni. Persoanele cu scor mare la nevrotism se plâng deseori de dureri corporale

(dureri de stomac, de cap etc.). Aceşti indivizi dezvoltă rapid reacţii de stress şi dovedesc o

descreştere lentă a răspunsului la stress după dispariţia agentului generator. Apoi, cu toate

că bazele psihotismului sunt mai puţin cunoscute, este sugerată şi în acest caz o asociere

genetică legată de o vulnerabilitate sporită la diverse boli.

Toate aceste date demonstrează importanţa majoră a factorilor genetici în

determinarea personalităţii şi a comportamentului social. În conformitate cu Eysenck,

factorii genetici contribuie în proporţie de 66% la varianta dimensiunilor majore ale

personalităţii.

MODALITĂŢI DE EVALUARE A CELOR TREI DIMENSIUNI.

INVENTARUL DE PERSONALITATE EPI ŞI

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE EPQ

EYSENCK PERSONALITY INVENTORY (EPI, 1964) cuprinde scala pentru intro-

extraversiune (E), scala pentru nevrotism (N) şi scala L pentru minciună. Cea din urmă

îşi propune să măsoare disimularea. Acest inventar are două forme paralele care permit

testarea repetată a aceloraşi subiecţi. Fiecare formă conţine 57 de itemi, câte 24 itemi

arondaţi intro-extraversiunii şi nevrotismului, iar alţi nouă pentru scala L.

Eysenck propune înţelegerea primelor două dimensiuni şi prin intersectarea lor.

Este vorba de obţinerea a patru structuri exprimate şi prin termenii clasici ai

temperamentelor:

instabilitate emoţională/extraversiune (coleric);

stabilitate emotională/extraversiune (sangvin);

stabilitate emoţională/introversiune (flegmatic);

instabilitate emoţională/introversiune (melancolic).

Scala L afirmă comportamente dezirabile. Teoretic, tendinţa spre disimulare va fi

cu atât mai mare cu cât subiectul va alege răspunsuri care afirmă respectarea conduitelor

dezirabile. O serie de cercetări pe această scală a arătat că ea măsoară mai curând un

26

anumit nivel al naivităţii sociale, o capacitate redusă de conştientizare şi chiar rigiditate

mentală.

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE (EPQ, 1975)

Pe lângă dimensiunile din EPI, acest chestionar introduce o nouă variabilă –

psihotism (P). Cum am reţinut mai sus însă, deşi termenul este luat din psihiatrie, scala

vizează o dimensiune normală a personalităţii prezentă în diferite grade la toţi oamenii.

Doar o foarte mică parte dintre cei cu un grad înalt de psihotism va dezvolta o psihoză în

cursul vieţii.

Eysenck arată că schizofrenia este la un capăt extrem al dimensiunii P, unde se

asociază şi cu tulburări de tip maniaco-depresiv, criminalitate, psihopatie. Aşadar itemii

acestei scale conţin caracteristici determinate la indivizi cu comportament antisocial,

impulsivi, sadici, cu ideaţie de tip paranoid.

Datele de cercetare arată diferenţe între sexe în privinţa celor trei scale. Baieţii

prezintă scoruri medii mai mari decât fetele la scara P (există aici atributele tradiţionale ale

masculinităţii: agresivitatea şi ostilitatea), iar fetele scoruri mai mari la scara N.

Chestionarul EPQ conţine 90 de itemi. Arondarea pe factori este următoarea: 23

pentru N, 21 pentru E, 25 pentru P, 21 pentru L.

CHESTIONARUL EPP (1991)

Măsoara 21 de trăsături prin intermediul a 420 itemi. Fiecare din cele 21 de trăsături

este alocată unuia din cei trei superfactori: extraversiune, emotivitate, spirit aventuros,

prudenţă.

27

C4 - CONCEPŢIA LUI R.B. CATTELL ASUPRA PERSONALITĂŢII

Preocupările majore ale lui Cattell au ţintit în primul rând dezvoltarea unei teorii

privind organizarea ierarhică a personalităţii. Influentat fiind de cercetările anterioare ale

lui Spearman /Burt şi de formarea iniţială (chimist), Cattell a încercat să dezvolte un model

de clasificare a variabilelor personale, apelând în mod explicit (ca şi Eysenck) la tehnica

analizei factoriale. Prin intermediul acesteia a urmărit două obiective clare:

să determine factorii ca aspecte structurale ale personalităţii ;

să realizeze predicţii asupra încărcăturii fiecărui factor în cazuri individuale (cum se

vede, un demers simultan nomotetic şi ideografic).

Efortul lui Cattell de a realiza o descriere elaborată a personalităţii s-a bazat iniţial

pe studiul limbajului, ca singura sursă imediat utilizabilă, pentru cunoaşterea trăsăturilor de

personalitate. Pe scurt, pornind de la inventarul lărgit al cuvintelor ce descriu personalitatea

(realizat de Allport - 4500 de cuvinte), şi aplicând tehnici specifice de lucru (grupări

successive ale cuvintelor respective după anumite criterii şi evaluări repetate efectuate de

evaluatori independenţi pe loturi diferite de subiecţi), Cattell sintetizează în final 12

trăsături, pe care le descrie ca fiind surse primare ale personalităţii.

Pentru Cattell, elementele structurale cheie din cadrul personalităţii sunt trăsăturile.

Acestea sunt descrise ca tendinţe relativ permanente de a reacţiona într-un anume fel. Doar

cunoaşterea precisă a întregului patern de trăsături care definesc o persoană, ne va permite

o predicţie în privinţa comportamentului respectivei persoane.

TIPURI DE TRĂSĂTURI

În încercarea de taxonomizare a trăsăturilor, Cattell insistă asupra a două modele:

face mai întâi distincţia între :

28

- trăsături de abilitate - care permit individului să funcţioneze, eficient (de

ex. inteligenţa);

- trăsături temperamentale – cele care vizează viaţa emoţională şi calitatea

stilistică a comportamentului (tendinţa de a lucra repede sau încet, de a fi

calm sau emotiv, de a acţiona impulsiv etc;

- trăsături dinamice - se referă la acele forţe care activează şi conduc

comportamentele (aspectele motivaţionale).

apoi distinge între:

- trăsături de suprafaţă – cele care exprimă comportamente aparent

relaţionate (ex. în sindromul nevrotic se constată temeri iraţionale, anxietate,

indecizie), dar care în realitate nu se pot defini ca entităţi distincte.

Asemenea trăsături sunt mai puţin stabile, au o natură mai puţin permanentă,

iar pentru înţelegerea personalităţii ele nu sunt decisive ;

- trăsături-sursă - cărămizile personalităţii. Asemenea trăsături reprezintă

dimensiuni unitare şi independente ale personalităţii. Ele sunt stabile şi

permanente, fiecare fiind sursa unui aspect al comportamentului.

În privinţa organizării dinamice a personalităţii (organizarea forţelor dinamice şi

motivaţionale), Cattell arată că în psihicul uman există două tipuri de trăsături dinamice:

sentimente şi ergi.

Ergul (impuls/instinct) – este trăsătura sursă constituţională, unitatea de bază a

motivaţiei, energia sursă pentru întregul comportament. Constituţional fiind, ergul este o

structură permanentă, care nu se volatilizează niciodată din psihicul uman şi care poate

varia doar ca intensitate. Cattell mentionează 11 ergi între care: foamea, mânia,

sexualitatea, gregaritatea, afirmarea de sine etc.

Sentimentul – este trăsătura sursă învaţată de individ şi centrată pe aspecte

importante din viaţă: partener, lider etc. Fiind format prin învăţare, sentimentul poate să

dispară la un moment dat, nemaiavând importanţă pentru viaţa individului. Cattell arată că

cel mai important este sentimentul de sine. Acesta se reflectă în toate atitudinile persoanei,

asigură unitatea comportamentului şi controlează toate structurile personalităţii.

29

În ceea ce priveşte dinamica dezvoltării personalităţii, Cattell vorbeşte de şase mari

stadii:

- copilăria timpurie – până la şase ani (se structurează atitudinile sociale

primare, creşte stabilitatea şi forţa eului, se formează sentimentul de

securitate şi atitudinea faţă de autoritate);

- stadiul al doilea al copilăriei – până la 14 ani (tendinţe de emanicipare şi

independenţă);

- adolescenţa – până la 23 de ani (transformări ale trăsăturilor, incidenţă a

bolilor nervoase);

- maturitatea – până spre 50 ani (perioada productivă, se stabilizează

personalitatea);

- maturitatea târzie - reexaminare a valorilor, căutare a sinelui;

- bătrâneţea – adaptare la o serie de pierderi.

Pentru a investiga şi înţelege aceste stadii, Cattell a dezvoltat mai multe instrumente

(chestionare):

16 PF - vârsta adultă

HSPQ - pentru adolescenţi 12-18 ani

CPQ - pentru copii între 8-12 ani

ESPQ- copii între 6-8 ani.

PSPQ – copii 4-6 ani.

Între alte chestionare şi instrumente de evaluare elaborate de Cattell reţinem:

CAQ – evaluarea anormalităţii psihice

C - Chestionar privind nivelul anxietăţii

CHESTIONARUL 16 PF

Publicat în anul 1950, Chestionarul Cattell 16 P.F. este alcătuit din 187 de itemi

care urmăresc evidenţierea a 16 trăsături de personalitate: 12 trăsături sursă la care se

adaugă alte patru (de ordin secund) derivate prin combinarea în ponderi diferite a

primelor 12.

Fiecare item contează pentru un sigur factor dintre cei 16, numărul de itemi

arondati fiecărui factor fiind inegal (între 13 şi 16). Dispozitivul de răspuns este unul

30

trihotomic (afirmativ, negativ, nedecis) cu excepţia itemilor arondaţi factorului B la care

subiectul trebuie să aleagă răspunsul corect.

Chestionarul a fost conceput astfel încât să reducă la minim riscul simulării

deliberate, majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de interese pe care subiectul nu le

percepe în relaţie directă cu trăsătura vizată. Totuşi nu trebuie neglijată această

eventualitate de fraudă.

Aplicarea chestionarului se poate face individual sau colectiv, potrivit

instrucţiunilor din primele pagini. Timpul de aplicare este variabil, în funcţie de subiecţii

examinaţi (între 50 şi 120 minute).

PREZENTAREA CELOR 16 FACTORI:

Factorii evaluaţi sunt constructe bipolare care încearcă să surpindă mulţimea de

manifestări, în mod gradat, de la unul dintre poli, ca maximă exprimare a dimensiunii

respective, spre celălalt pol, caracterizat ca maximă exprimare a opusului. Datele normative

(etaloanele) vor indica poziţia individului de-a lungul acestui continuum. Semnificativ în

interpretare va fi acel factor a cărui pondere depăşeşte într-un sens sau altul zona de

semnificaţie medie (vezi profilul). Cu cât trăsătura este mai activă, cu atât cota standard

este mai extremizată.

1. Factorul A. Schizotimie/Ciclotimie saturat în urmatoarele aspecte:

· dur / tandru, amabil

· rigid / adaptabil

· rece, indiferent / cald, se interesează de alţii

2. Factorul B. Abilitate rezolutivă (inteligenţa) antrenează în structura personalităţii

câteva însuşiri de tipul:

· lipsa de scrupule / conştiinciozitate

· lipsa de perseverare / perseverenţa

- lipsa de interes pentru subiecte intelectuale/tendinţa de a fi cultivat

3. Factorul C. Forţa eului apreciază echilibrul între:

· lipsa de toleranţă la frustrare / maturitatea emoţională

31

· instabilitate emoţională / stabilitate emoţională

· hiperemotivitate, hipersensibilitate / calm, flegmatic

4. Factorul E. Supunere/Dominare pune în contrast însuşirile de a fi:

· supus / afirmativ, sigur de sine

· dependent / independenţa de spirit

· uşor de tulburat / ferm

5. Factorul F. Expansivitatea/Nonexpansivitatea apreciază raporturile:

· liniştit, introspectiv / tumultos

· deprimat / animat

· languros, lent / viu, alert

6. Factorul G. Forta supraeului sunt puse în contrapondere:

· caracterul inconstant, schimbător / perseverenţa, conştiinciozitatea

· relaxare, indolenţa / stabilitate în modul de a fi

· dezinters faţă de norme/consideraţia faţă de norme

7. Factorul H. Timiditate/Indrăzneală sunt opuse tendinţele:

· timid, retras în sine / sociabilitate, gregaritate

· prudent, rezervat / îndrăzneţ, cutezător

· interes mediocru pentru sexul opus / interes marcat pentru sexul opus

8. Factorul I. Raţionalitate/Afecţiune se opun tendinţe de genul :

· spirit independent, maturitate / dependent, imatur

· sigur, satisfăcut de sine / introspectiv

· responsabil / uşuratic

9. Factorul L. Încredere/Suspiciune - acest factor opune înclinarea spre a fi :

· plin de el, pozează / calm, timid, ruşinos

· încrezător / bănuitor

32

· plin de antren / supărăcios, ursuz

10. Factorul M. Practic/Imaginativ relevă opoziţia între:

· convenţional / nonconvenţional, autentic

· practic, logic / imaginaţie senzitivă

· sânge rece în caz de pericol / emoţii isterice ocazionale

11. Factorul N. Naivitate/Clarviziune elementele opuse sunt:

· greoi, neîndemânatic / politicos, slefuit

· interesat de alţii / rece indiferent

· naivitate / subtilitate

12. Factorul O. Încredere/Neîncredere - acest factor se concretizează prin opoziţia

trăsăturilor:

· placid, insensibil / agitat, anxios

· calm, încrezator / neîncrezător, susceptibil

13. Factorul Q1. Conservatorism/Radicalism

14. Factorul Q2. Dependenţa/Independenţa

15. Factorul Q3. Integrare (necontrolat/controlat)

16. Factorul Q4. Tensiunea ergică (relaxat/încordat)

33

C5 - INVENTARELE DE PERSONALITATE CALIFORNIA ŞI MINNESOTA

INVENTARUL DE PERSONALITATE CALIFORNIA – CPI

A fost proiectat şi experimentat de Harrison Gough. Este unul dintre cele mai

apreciate chestionare pentru investigarea personalităţii, având o largă penetrare

interculturală (tradus în peste 28 de limbi). Din 1970 a fost preluat/experimentat şi în

România. În preznt are mai multe versiuni care diferă între ele, fie din punctul de vedere al

numărului de itemi, fie din cel al număruului de scale evidenţiate. De altfel, încă de la

început CPI-ul a fost proiectat astfel încât numărul scalelor pe care se face evaluarea să nu

fie limitat.

Ideea autorului de a construi un nou chestionar, într-o altă manieră decât cea

consacrată pâna atunci, a avut la bază principiul că un asemenea instrument trebuie în

primul rând să înţeleagă persoana, cazul viu, şi nu neapărat să gasescă o tipologie generală

a personalităţii (ca suport pentru integrarea cazurilor individuale).

Aşadar, construcţia chestionarului n-a pornit de la o teorie formală, ci în primul

rând de la analiza situaţiilor concrete în care se cerea utilizat testul. Este vorba de metoda

empirică de derivare a datelor (legată de tradiţia empiristă a Universităţii din Minnesota)

şi nu de una raţională. De altfel, dacă MMPI-ul fusese construit pornindu-se de la concepte

derivate empiric din experienţa clinică, CPI-ul păstrează aceeaşi metodă dar îşi ia

conceptele din domeniul normalităţii psihice.

Gough îşi construieşte chestionarul pornind deci de la contextul de utilizare a lui, şi

utilizând concepte deja existente, anume acei termeni descriptivi pe care oamenii îi

utilizează în mod curent pentru a-şi descrie modurile de a se comporta, caracteristicile

obişnuite, zilnice – “conceptele populare”.

34

STRUCTURA CPI

Versiunea cu 18 scale (480 itemi), mai larg utilizată în practica psihodiagnostică,

grupează pe fişa de profil patru domenii de semnificaţii psihologice:

Măsuri ale stilului şi orientării interpersonale (eficacitate interpersonală).

Acest domeniu cuprinde setul de scale care definesc calităţile interacţionale pe plan social

(dimensiuni care intervin în afirmarea persoanei şi adecvarea interpersonală).

- dominanţa (Do);

- capacitate de statut (Cs);

- sociabilitate (Sy);

- prezenţa socială (Sp);

- acceptare de sine (Sa);

- starea de confort sau de bine psihic (Wb).

Măsuri ale orientării normative şi valori (percepţia valorilor şi încadrarea în

sistemul de norme şi valori sociale ca şi controlul acestora)

Setul de scale cuprinse aici indică aşadar opţiunile valorice şi maturitatea interrelaţională.

- responsabilitate (Re);

- socializare (So);

- autocontrolul (Sc);

- toleranţa (To);

- tendinţa de a face o bună impresie (Gi);

- afilierea la nivelul comun – comunalitatea (Cm).

Măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale (potenţial de realizare

personală şi focalizarea pe valori intelectuale).

- realizare prin conformism (Ac);

- realizare prin independenţă (Ai);

- eficienţa intelectuala (Ie).

35

Măsuri ale rolului şi stilului personal (expresie a intelectului şi a zonelor de

interes).

- intuiţie psihologică (Py);

- flexibilitate (Fx);

- feminitate (Fe).

PROFILE DE PERSONALITATE ŞI PRELIMINARII ÎN INTERPRETARE

În urma răspunsurilor date de subiecţi la cei 480 de itemi, se obţin scoruri brute

pentru fiecare dintre cele 18 scale. Aceste scoruri sunt transformate pe profil (există fişe de

profil pentru bărbaţi şi pentru femei) în scoruri standard T (media 50 şi abaterea st. 10 ).

Scorurile scalelor sunt dispuse astfel pe fişa de profil, încât cotele mari definesc

comportamentul favorabil, iar cotele mici pe cel nefavorabil (scorurile mari circumscriu

calităţile/scorurile mici vizează slăbiciunile).

NIVELE DE INTERPRETARE

1. Controlul validităţii protocolului. Pe lângă verificarea completării integrale a foii

de răspuns, acest nivel urmăreşte în primul rând aşa-numita fidelitate a completării

protocolului. Sensul este acela în care răspunsurile subiectului se potrivesc cu ceea ce

majoritatea indivizilor răspund la acest chestionar. Altfel spus, există un pattern general de

răspuns cu care ar trebui să cadreze un protocol oarecare.

Scalele Wb, Cm şi Gi sunt special construite pentru validarea modului de

răspuns. La toate aceste trei scale, cotele standard T trebuie să fie la nivelul T>35 (pentru

Gi există pragul T>65, dincolo de care intervine o altă distorsiune). Scorurile mici (mai

ales cele sub nivelul standard 20) indică tendinţa subiectului de a accepta (“adevărat”)

itemii nefavorabili. Scala Gi este direct revelatoare în acest sens. Un scor mic obţinut la Gi

arată tendinţa clară de falsificare a imaginii în sens negativ (negativizarea situaţiei). De

altă parte, un scor la nivelul T>65 pentru Gi poate însemna o autoprezentare într-o lumină

favorabilă.

Pentru versiunile mai noi ale CPI, paşii de validare sunt mai bine cuantificaţi prin

utilizarea unor ecuaţii de regresie.

36

2. Inspectarea configuraţiei generale a profilului: un profil situat deasupra mediei

relevă o persoană eficace ca intelect şi comportament social.

3. Compararea profilului obţinut cu al unui grup de referinţă (în măsura în care

acesta există). Acestă comparare se va face corespunzător celor patru domenii omogene ale

inventarului. Ştim de exemplu că primul domeniu evidenţiază eficienţa interpersonală.

Constatând aici scoruri mari, peste medie, vom deduce că subiectul se implică în relaţionări

numeroase, manifestă ascendenţa etc.

4. Examinarea scorurilor extreme pe diferite scale şi interpretarea lor. Aici se pot

observa şi profilele “originale” – combinaţii neobişnuite de cote mari şi mici.

5. Interpretarea patternurilor – a modurilor de relaţionare între scale. Aici se

poate observa cum interpretarea unei scale capătă sens prin corelarea cu alta (altele). Pot fi

interesante următoarele grupări: Do/Gi; Do/Sy sau So/Sc sau Re/Do; Re/Cs.

Exemplu:

- Do> & Gi> - persoana care doreste să domine dar simultan să lase şi o impresie

bună;

- Do> & Gi< - lider centrat mult pe propriul eu ;

- Do< & Gi> - caută aprobare socială dar fără a avea poziţii înalte

- Do< & Gi< - individ fără eficacitate socială, retras, izolat

ADMINISTRAREA

CPI se poate administra persoanelor între 15 şi 70 de ani, iar condiţiile de

administrare sunt flexibile: administrare în grup, individual sau chiar prin poştă. Testul

poate fi întrerupt şi reluat ulterior. Utilizarea datelor este şi ea diversificată: cercetare,

consiliere, selecţie.

37

INVENTARUL DE PERSONALITATE MULTIFAZIC MINNESOTA (MMPI)

Este considerat cel mai complet şi cel mai răspândit chestionar. A fost publicat

prima dată în 1943, autorii fiind S. Hathaway & C. McKinley (Universitatea din

Minnesota). Aceştia şi-au propus iniţial dezvoltarea unui chestionar pentru evaluarea

diagnostică de rutină. În acea perioadă sarcina principală a psihologilor în clinică era să

realizeze etichete psihodiagnostice potrivite cazurilor individuale. Aşadar MMPI este

destinat să evalueze acele trăsături care sunt caracteristici comune ale anormalităţii psihice.

Pe scurt, rezultatele la acest chestionar se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?”, L,

F, K şi 9 scale clinice.

SCALELE DE VALIDARE:

SCALA ,,?” – este cea dată de numărul total de răspunsuri la care persoanele răspund

prin ,,nu ştiu”. O notă relativ crescută indică un subiect cu o structură psihastenică,

depresivă sau doar inhibată. O notă prea mare poate invalida testul.

SCALA L (LIE = MINCIUNĂ) – Obţinerea de scoruri mari este proprie persoanelor

rigide, psihopate ori cu tendinţe interpretative (doresc să apară într-o lumină favorabilă).

Scala F – apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o posibilă lipsă de atenţie

ori incapacitatea de a da un răspuns corect.

SCALA K – are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de

răspunsurile date. Scorul mare indică atitudinea de apărare a persoanei, faţă de propriile

slăbiciuni. El este şi un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea lui de a-şi

rezolva propriile probleme.

SCALELE CLINICE - vizează în fapt trăsături ale personalităţii.

38

1. Scala Hs – pentru ipohondrie. Scorul ridicat arată tendinţe spre acuze

somatice lipsite de suport organic.

2. Scala D – pentru depresie este sensibilă la apariţia depresiei şi anxietăţii;

scorul poate să crească şi la subiecţii normali dar blazaţi, sceptici, introvertiţi ori cuprinşi

de sentimentul inutilităţii.

3. Scala Hy pentru isterie – arată inactivitatea psihică, egocentrismul, atitudini

sociale de mare naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin general.

4. Scala Pd pentru deviaţie psihopatică - indică superficialitatea stărilor

emoţionale, lipsa unor capacităţi de a folosi experienţa proprie, indiferenţă faţă de normele

etico-morale, potenţial toxicomanic, tendinţă spre perversiuni, tendinţe narcisice.

5. Scala M/F masculinitate-feminitate - un scor mare poate arăta devierea

structurării intereselor pe direcţia sexului opus.

6. Scala Pa – paranoia identifică o serie de trăsături ca: neîncredere, suspiciune,

hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe interpretative.

7. Scala Pt - psihastenie – se caracterizează prin încercarea de decelare a

fobiilor, obsesiilor, a tendinţelor compulsive. Identifică şi personalităţi psihastenice care se

manifestă prin depresie, neîncredere în sine.

8. Scala Sch schizofrenie - nu este special ilustrativă pentru personalităţi

schizoide ori schizofrene, ştiut fiind faptul că schizofrenia are o multitudine de forme

clinice.

9. Scala Ma hipomanie - ne ajută să identificăm persoanele cu structuri de

personalitate ce conţin: tumult ideativ, entuziasm incorigibil, non-conformism.

39

Inventarul MMPI relevă deci potenţialul psihopatologic, dar are şi unele puncte

slabe: este rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este un monolog permanent iar în clinică

are mult mai mult succes dialogul. Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea

clinică, metodele proiective au un grad mai mare de aderenţă.

C6 - MODELUL BIG FIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

Modelul Big Five concepe personalitatea umană ca pe o structură compusă din 5

mari superfactori. Ideea modelului personalităţii ca structură formată din 5 factori a fost o

ipoteză teoretică emisă pentru prima oară de Fiske (1949), apoi Tupes & Christal (1961).

Ea a căpătat relevanţa stiinţifică printr-un studiu realizat de Norman (1963). De atunci

modelul a constituit obiectul a numeroase cercetări şi a generat mai multe instrumente

psihodiagnostice (Minulescu, 1996, 2004).Studii rezumative realizate de Digman &

DeRaad (1990, 1994) indică un acord unanim al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori:

Extraversie, Agreabilitate, Conştiinciozitate şi Stabilitate emoţională (Nevrotism). În ceea

ce priveşte cel de-al cincilea factor, denumirile sunt controversate, însă sfera conceptuală

este identică .În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între

cercetătorii din domeniu şi constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte

viziunea asupra personalităţii ca structură constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari

ale personalităţii.

Modelul Big Five este în esenţă un cadru general de înţelegere şi descriere a

personalităţii, în care ceea ce dă sens dimensiunilor personalităţii sunt acele grupări de

înţelesuri psihologice importante în viaţa de zi cu zi şi utilizate ca atare pentru a diferenţia

indivizii în cadrul fiecărei limbi (Minulescu, 1996, 2004).

Big Five este de asemenea o abordare lingvistică în studiul personalităţii. Abordarea

de tip lexical în studiul personalităţii are la bază ipoteza că acele diferenţe individuale care

sunt cele mai semnificative pe plan social şi comportamental vor fi encodate în limbajul

persoanelor. Cu cât aceste diferenţe sunt mai importante, cu atât creşte probabilitatea ca ele

să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt.Primul care a încercat o descriere a

personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926), urmat apoi de cercetători precum

Allport şi Odbert, Cattell, Gough, Eysenck etc. O parte dintre aceste abordări se înscriu pe

linia deschisă de analiza factorială , altele aparţin mai degrabă curentului empirist.

40

În fine, Big Five este o abordare factorială , care se încadrează în curentul

dimensiunilor sau trăsăturilor. Chestionarele de tip Big Five se înscriu în sfera analizei

factoriale aplicate în studiul personalităţii şi foarte general vorbind, în curentul care vizează

conceperea personalităţii ca un ansamblu de trăsături sau dimensiuni. Procedura de lucru în

constuirea unor instrumente de tip Big Five este aplicarea analizei factoriale asupra unor

date de autoevaluare şi heteroevaluare pentru aceleaşi loturi de subiecţi. Majoritatea

cercetărilor indică actualmente un acord general asupra modelului cu 5 factori, fiind

realizate studii pe un număr larg de limbi şi populaţii.

MODELUL LUI COSTA ŞI MCCRAE

Minulescu (1996, 2004) afirma că situaţia celor 2 autori americani este cumva

aparte printre apartenenţii modelului Big Five, ei fiind preocupaţi nu doar de cercetare, ci

mai ales de construirea unui instrument psihodiagnostic complet. În 1985 au lansat prima

variantă a chestionarului NEO, după care s-au focalizat pe descoperirea şi validarea

faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model interpretativ bazat pe acest

model. Varianta aflată în uz în prezent datează din 1992.

În modelul personalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca

subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice,

precum şi de altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza

nu abordează în mod direct aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca

şi constructe ipotetice. Ceea ce interesează pe psihodiagnostician este ceea ce autorii

numesc adaptările caracteristice, felul în care au fost modelate tendinţele de bază prin

influenţele externe şi interne.

În figura 1 prezentăm modelul-cadru al personalităţii umane, conceptualizat de

Costa & McCrae (1992). Explicaţiile asupra comportamentului şi personalităţii pot fi găsite

conform acestui model-cadru la diferite nivele, ca procese dinamice de intermediere;

săgeţile din figură semnalează direct desfăşurarea acestor procese. Costa & McCrae (1988)

indică de asemenea faptul că modurile de comportament specifice pot fi explicate de

motive, acestea din urmă putând fi explicate la rândul lor ca expresii ale tendinţelor

fundamentale. Observăm cu uşurinţă în această poziţie teoretică rădăcinile puternice pe

care viziunea celor doi autori le are în teoria lui Murray (1938).

41

Figura 1. Schema modelului Costa şi McCrae (Minulescu, 1996)

Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii

psihice fundamentale, dar nu vor fi privite în niciun caz ca şi constructe biologice. Ele

ramân constructe psihice care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele

biologice, suportând influenţe de intermediere din partea acestora din urmă. Între tendinţele

bazale ale personalităţii (trăsăturile de bază, cei 5 superfactori) şi biografia obiectivă a

persoanei (care include comportamentele specifice) nu există o legătură directă.

BAZE BIOLOGICE

TENDINŢE BAZALE

Nevrotism

Extraversie

Deschidere

Agreabilitate

Conştiinciozitate

ADAPTĂRI CARACTERISTICE

Scopuri personale

Atitudini

BIOGRAFIE OBIECTIVĂ

Reacţii emoţionale

Schimbări semnificative

INFLUENŢE EXTERNE

Norme culturale

Evenimente

Întâlniri

IMAGINE DE SINE

Scheme ale eului

Mituri personale

42

Trăsăturile măsurate prin modelul Big Five pot fi înţelese ca explicaţii pentru o

categorie intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la rândul

lor pot furniza explicaţii pentru comportamentele observabile. În raport cu manifestările

observabile, psihice sau psihosociale, trăsăturile de personalitate apar doar ca explicaţii

distale. Personalitatea, aşa cum se structurează ea în ontogeneză , este supusă unor

influenţe endogene (tendinţe bazale – concepte ipotetice neobservabile direct, dar care pot

fi inferate) şi unor influenţe exogene, de mediu. Trăsăturile de personalitate constituie o

subdiviziune majoră a tendinţelor de bază , alături de abilităţile cognitive şi de alte

materiale ale psihismului.

Influenţele externe includ cadrul sociocultural de formare a persoanei,

evenimentele de viaţă şi întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul

vieţii. Ele operează asupra individului în ontogeneza şi pot fi rezumate prin conceptul de

„situaţie existenţială ”.

Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor

care formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a

biografiei obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.

Punctul de focalizare în modelul celor doi autori este nivelul adaptărilor

caracteristice, la constituirea cărora contribuie atât personalitatea, cât şi cultura, ele având

valoare de expresii fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a

persoanei şi conţine obiceiuri, deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii. Un rol important la

nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune a nivelului.

Valoarea explicativă de tip cauzal a trăsăturilor de personalitate este reală doar în

măsura în care aduce un plus de cunoaştere sau înţelegere, permiţând evaluări care trec

dincolo de datele observabile. Datele de cercetare sprijină valoarea explicativă a trăsăturilor

pe de o parte prin certificarea stabilităţii lor în timp (care deschide posibilitatea unor

predicţii pe termen lung) şi pe de altă parte prin relevarea unui model de covariaţie a

trăsăturilor distincte şi repetitive.

43

CHESTIONARUL NEO PI-R

CEI CINCI SUPERFACTORI AI PERSONALITĂŢII ŞI FAŢETELE ACESTORA

Inventarul de Personalitate revizuit NEO (NEO PI-R) este o măsurare precisă a

celor 5 dimensiuni principale (sau domenii) ale personalităţii şi a câtorva trăsături (faţete)

mai importante care definesc fiecare domeniu. Împreună, cele 5 domenii şi 30 de faţete ale

NEO PI-R permit o evaluare amplă a personalităţii adulte.

Există 2 versiuni ale NEO PI-R: Forma S – pentru autoevaluare şi Forma R – pentru

evaluarea de către un observator. Forma S este alcătuită din 240 de itemi cu câte 5 variante

de răspuns. Poate fi auto-administrată şi este potrivită pentru bărbaţi şi femei de toate

vârstele. Forma R este un instrument similar (pereche) cu 240 de itemi paraleli scrişi la

persoana a III-a şi destinat evaluărilor aprofundate. Forma R poate fi utilizată pentru a

obţine estimări independente ale aceloraşi 5 domenii ale personalităţii şi poate avea o

valoare deosebită în cazurile în care se doreşte validarea sau completarea autoevaluărilor.

În NEO-PI-R, fiecare dintre cei 5 superfactori are câte 6 faţete care au fost validate

prin analiza factorială . Având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de instrumente

pentru cultura limbii respective, este posibil ca structura intrafactorială (faţetele) a celor 5

superfactori să difere în spaţii lingvistice şi culturale diferite, conform a ceea ce populaţia

vorbitoare consideră în mod specific util în evaluarea comportamentului sau a

personalităţii. Structura normelor va fi de asemenea diferită de la o populaţie la alta.

N-NEVROTISM

Nevrotismul este considerat de mulţi teoreticieni a fi domeniul cel mai cercetat al

personalităţii. Este definit ca un continuum cuprins între stabilitate emoţională şi

instabilitate, neadaptare şi este important de menţionat că este considerat a fi o dimensiune

a normalităţii psihice. Scorurile înalte definesc tendinţa generală de a trăi afecte negative,

de a avea idei iraţionale, scăderea capacităţii de control şi de a face faţă stresului. Scorurile

44

joase definesc stabilitatea emoţională . Scorurile foarte înalte sunt interpretabile în sens de

risc de dezvoltări psihiatrice, dar fără ca semnificaţia patologică să fie obligatorie.

Faţetele nevrotismului sunt următoarele:

N1 – Anxietate: ca predispoziţie generală , scorurile foarte înalte putând trimite şi

către conţinuturi de tip fobic vs. calm, relaxare;

N2 – Ostilitate: tendinţa de a trăi stări de mânie, înverşunare vs. o stare prevalentă

de confort psihic;

N3 – Depresie: predispoziţia de a trăi afecte şi o dispoziţie de tip depresiv vs.

inexistenţa acestora;

N4 – Conştiinţa de sine (exagerată): anxietate socială şi timiditate vs. stări de

încredere sau abilităţi sociale;

N5 – Impulsivitate: incapacitate de autocontrol vs. capacitatea de a rezista la

tentaţii şi frustrări;

N6 – Vulnerabilitate: vulnerabilitatea faţă de stres vs. autoaprecierea de

competenţă şi stapânire în faţa stresului.

E-EXTRAVERSIE

Acest supra-factor indică orientarea preponderent extravertă (scoruri înalte) vs.

orientarea introvertă (înteleasă ca lipsă a extraversiei), facând aşadar referire la domeniul

interpersonal. Cele două sunt trăsături sesizabile în comportamentul curent şi au fost

studiate în mod extensiv de literatura de specialitate. Comportamentul introvert, fiind mai

puţin observabil, este mai sărac în aspecte diferenţiale.

Faţetele extraversiei sunt următoarele:

E1 – Căldura / entuziasm: comportament afectiv şi prietenos vs. o atitudine

distantă, formală, rezervată ;

E2 – Spirit gregar: preferinţa pentru compania celorlalţi vs. tendinţa de a evita

compania;

E3 – Afirmare: comportament dominant, ascendenţa socială vs. tendinţa de a

rămâne în fundal;

E4 – Activism: energie, tempo ridicat vs. preferinţa pentru un tempo mai lent;

E5 – Căutarea excitării: preferinţa pentru stimulare vs. preferinţa pentru o anumită

monotonie;

45

E6 – Calitatea pozitivă a stărilor emoţionale: tendinţa de a trăi stări emoţionale

pozitive vs. lipsa de exuberanţă şi verva .

O-DESCHIDERE CATRE EXPERIENŢĂ

Acesta este un factor mai puţin cunoscut, între anumiţi autori existând un relativ

dezacord cu privire la conţinutul său. Deschiderea către experienţă este caracterizată prin

imaginaţie activă, sensibilitate estetică, atenţie pentu viaţa interioară şi pentru sentimente,

preferinţa pentru varietate, curiozitatea intelectuală, independenţa în gândire. Toate aceste

aspecte nu se asociază în mod necesar cu educaţia sau inteligenţa generală. Polul opus

indică un comportament conservator, preferinţa pentru familiar şi fără trăiri exacerbate.

Faţetele deschiderii sunt următoarele:

O1 – Spre fantezie: imaginaţie vie, vise orientate spre îmbogăţirea vieţii interioare

vs. structuri prozaice care preferă să ramână centrate pe ceea ce fac în prezent;

O2 – Pe plan estetic: deschidere către şi interes pentru artă şi frumos vs. lipsa

interesului;

O3 – Către modurile proprii de a simţi: apreciere şi sensibilitate pentru viaţa

interioară vs. afecte mai puţin diferenţiate, mai puţin nuanţate;

O4 – În planul acţiunilor: dorinţa de a încerca lucruri şi activităţi noi vs. nevoia de

ancorare în ceea ce este deja cunoscut dar fără a schimba ceva;

O5 – În plan ideatic: curiozitate intelectuală , interes pentru idei noi vs. o

curiozitate săracă, interese limitate;

O6 – În planul valorilor: tendinţa de a reexamina valorile personale, sociale etc.

vs. tendinţa de a accepta autoritatea şi tradiţiile.

A-AGREABILITATE

Agreabilitatea apare ca o dimensiune puternic interpersonală a personalităţii,

asemeni extraversiei. Aspecte centrale ale agreabilităţii sunt altruismul, cooperarea pe plan

interpersonal, un comportament prosocial şi de ajutorare a altora, uneori acestea semnalând

o persoană dependentă. Polul opus descrie un comportament dominant şi antagonist,

egocentric, competitiv, uneori narcisic, hedonist şi antisocial.

46

Faţetele agreabilităţii sunt următoarele:

A1 – Încredere: dispoziţia spre un comportament încrezător vs. cinism sau

scepticism orientate către ceilalţi;

A2 – Sinceritate în exprimarea opiniilor şi conduita: mod sincer, deschis şi

ingenios de manifestare vs. tendinţa la manipulare prin flatări, minciună ;

A3 – Altruism: interes activ pentru binele altora, generozitate vs. centrare pe

propria persoana ;

A4 – Bună voinţa : tendinţa de a ceda, uita, ierta în situaţii conflictuale vs.

agresivitate, tendinţe competitive;

A5 – Modestie: modestie, umilinţă vs. aroganţă , atitudine de superioritate;

A6 – Blândeţe: simpatie şi preocupare faţă de ceilalţi vs. duritate, lipsa emoţiilor pe

plan interpersonal.

C-CONŞTIINCIOZITATE

Conştiinciozitatea se referă la autocontrol sub aspectul capacităţii de

autoorganizare, planificării, îndeplinirii datoriilor, a voinţei şi capacităţii de finalizare.

Conştinciozitatea este un predictor pentru realizările de valoare din orice profesie. Polul

opus se caracterizează printr-o exactitate scăzută în aplicarea principiilor morale, o manieră

uşuratică de a urmări scopurile, de a realiza sarcinile, o oarecare tendinţă spre hedonism şi

un interes dominant pentru viaţa sexuală .

Faţetele constiinciozităţii sunt următoarele:

C1 – Competenţa : sentimentul de a fi competent, capabil vs. încrederea redusă în

propriile capacităţi;

C2 – Ordine: organizare, claritate, spirit ordonat vs. o autoapreciere scăzută privind

organizarea şi modul puţin metodic de lucru;

C3 – Simţ al datoriei: responsabilitatea asumării conştiente, principii etice stricte

vs. un comportament supus circumstanţelor, în care e dificil de avut încredere;

C4 – Dorinţa de realizare: nivel de aspiraţie înalt şi perseverenţa în realizarea lui

vs. apatie, lene, lipsa ambiţiei;

C5 – Autodisciplina: capacitatea de a finaliza în ciuda obstacolelor vs. tendinţa de a

amâna, de descurajare;

47

C6 – Deliberare: tendinţa de a gândi atent înainte de a acţiona vs. tendinţa de a se

pripi.

CAIETELE DE ADMINISTRARE

Există 2 versiuni ale caietului de administrare NEO PI-R: un caiet pentru

autoadministrare (Forma S) şi un caiet pentru testarea unui observator (Forma R). Ambele

versiuni cer un nivel de înţelegere de clasa a VI-a.

FOILE DE RĂSPUNS

Foaia de răspuns pentru cotare manuală este un formular din hârtie, dublu, creat

pentru utilizarea cu ambele forme ale caietelor de administrare (Forma S, Forma R). Foaia

de răspuns cuprinde rubrici pentru înregistrarea informaţiilor demografice de bază şi pentru

înregistrarea răspunsurilor la itemii. Respondenţii completează informaţiile demografice şi

răspunsurile la itemi pe prima foaie (de deasupra). Aceste informaţii sunt reproduse pe

foaia de dedesubt. Aceasta conţine şi valorile de cotare pentru obţinerea cu uşurinţă a

scorurilor pe faţete şi domenii.

FOILE DE PROFIL

Foile de profil ale NEO PI-R au fost create pentru a înlesni interpretarea. Ele permit

conversia notelor brute în note standard (scoruri T). Scorurile T aflate pe profiluri au o

medie de 50 şi o abatere standard de 10.

48

C7 - CHESTIONARUL MYERS BRIGGS

Myers-Briggs Type Indicator (Indicatorul tipologic Myers-Briggs, MBTI) este un

chestionar de evaluare a personalitatii, creat de Katherine Briggs si Isabel Myers, mama si

fiica, care au plecat în cercetarile lor de la teoria jungiana a tipurilor psihologice.

Conform acestei teorii, eul se raporteaza la mediul înconjurator si îl cunoaste prin

intermediul a patru functii posibile dintre care doua sunt rationale, functia logica si functia

valorica sau afectiva, si doua irationale, respectiv functia senzoriala si functia intuitiei.

Teoria tipurilor porneste de la datele empirice care indica o predispozitie a

indivizilor spre a prefera o anumita atitudine si o anumita functie de cunoastere, care, prin

exersare conduce la un sentiment de "competenta personala" iar întarirea succesului se

generalizeaza si pentru alte zone de activitate care se rezolva prin implicarea acelorasi

abilitati. Aceasta dinamica conduce treptat la definirea unor trasaturi de suprafata,

deprinderi si comportamente asociate acestei functii. În acest context, tipologia jungiana

descrie reactii si preferinte curente, aspecte forte si aspecte limitative pentru 8 tipuri

principale în functie de orientarea si functia dominanta la nivelul eului constient: introvert

senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv, extravert intuitiv, introvert logic, extravert

logic, introvert afectiv, extravert afectiv. Sunt, de asemenea descrise si 16 tipuri secundare,

în situatia când preferintei dominate i se adauga functia secundara.

Rezultatele MBTI surprind diferente valoroase între indivizii normali; chestionarul

se adreseaza personalitatii normale si nu este conceput ca un test clinic.

Indicatorul tipologic Myers- Briggs a fost publicat în 1962. Testul este larg folosit

atât în cercetare cât si în psihologia aplicata.

S-au construit si publicat cinci variante: forma F (166 de itemi), forma G (126

itemi), o forma abreviata de auto-evaluare, forma AV (50 itemi), forma MMTIC (Murphy-

Mesgeier Type Indicator Children, de 70 itemi) care este o varianta pentru copii si, cea mai

49

recenta, forma M (93 de itemi) publicata în 1998 ca rezultat al cercetarilor celor de la

Consulting Psychologists Press. Aceasta ultima forma a fost realizata în scopul

îmbunatatirii formei G.

Formele complete, F si G, contin atât itemi care evalueaza propriu-zis tipul, cât si

itemi de cercetare. Itemii sunt aproape identici pentru F si G, dar în varianta G sunt re-

aranjati astfel ca acei itemi care au o validitate predictiva maxima sa apara la început,

crescând astfel posibilitatea ca subiectul care nu ajunge sa termine chestionarul sa raspunda

totusi la itemii cei mai pertinenti.

Forma G este forma standard a MBTI, iar forma F este recomandata pentru

consiliere sau cercetare.

Indicatorul de tipuri Myers- Briggs este un instrument de evaluare a personalitatii

legat de psihologia analitica a lui Carl G. Jung, vizând tipologia de personalitate construita

de-a lungul dinamicii dintre atitudinea extraverta si cea introverta, dintre eul constient si

continuturile inconstiente, si a celor patru tipuri de functii de cunoastere. Acestea din urma

sunt doua rationale si doua irationale, în termenii proprii MBTI, "perceptive"

Cele rationale (se refera la faptul ca informatia este rationalizata si folosita pentru a

lua decizii sau pentru formarea opiniilor) si ele sunt: 1. functia logica, respectiv - gândirea

ca logos si 2. functia afectiva, sau evaluarea relatiei dintre eu si obiect.

Celelalte doua functii irationale se numesc "irationale" deoarece aceste functii se

auto-regleaza dupa cursul evenimentelor si opereaza cel mai corect si coerent atunci când

nu sunt constrânse de directive rationale. În teoria analitica si în cadrul MBTI aceste doua

functii irationale sunt: 1. functia senzoriala, legata de informatiile de tip perceptiv si 2.

functia intuitiva, care apar în câmpul constiintei si sunt legate de cuprinderea unei situatii

ca întreg.

Din experienta rezulta ca este imposibil ca toate functiile sa se dezvolte în mod

egal. Functia care în procesul de diferentiere ramâne cel mai în urma este numita de Jung

"functie inferioara". Însesi exigentele sociale fac ca un individ sa-si dezvolte mai mult acea

functie pentru care este îndeosebi dotat în mod natural si /sau care îi ofera instrumente

pentru succesul sau social. Cel mai adesea ne identificam mai mult sau mai putin complet

cu functia cea mai privilegiata si de aceea cea mai dezvoltata. Aici îsi au originea tipurile

psihologice.

50

Teoria tipurilor pleaca de la ideea ca oamenii sunt nascuti cu o predispozitie pentru

preferarea unei anumite functii în fata celorlalte. Utilizarea continua si constanta a functiei

preferate constituie un stimul si motivator puternic pentru a avea încredere si a se atasa

respectivului mod de a privi lumea. În timp ce are loc dezvoltarea unei functii preferate,

exista o relativa neglijare a polului opus acelei preferinte. În aceasta faza, de exemplu, un

copil ce prefera în mod natural o perceptie senzoriala si un copil ce prefera o perceptie

intuitiva se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive divergente. Pentru fiecare tip, doua

dintre cele patru functii ale lui Jung sunt mai interesante si deci este mai posibil sa fie

dezvoltate si folosite în mod constient. Celelalte functii mai putin preferate sunt considerate

mai putin adecvate si sunt de cele mai multe ori neglijate. De obicei, în tinerete este

dezvoltata prima functie (cea "dominanta") si, complementar ei, o a doua ("auxiliara"). În

timpul vietii de adult indivizii capata mai mult sau mai putin control si asupra celorlalte

doua functii mai putin preferate.

Folosirea optima a celor patru functii nu trebuie si nu se poate obtine prin egalizare,

ci prin dezvoltarea selectiva a fiecareia în parte.

Dezvoltarea coerenta în planul dezvoltarii capacitatii eului de a le utiliza constient

ar necesita, în concluzie: perfectionarea în procesul favorit, dominant; dezvoltarea

adecvata, dar nu egala, a procesului auxiliar; admiterea eventuala a proceselor mai putin

dezvoltate pentru folosirea lor constienta si utila, în serviciul procesului dominant, chiar

daca aceasta ar necesita ca procesul dominant si cel auxiliar sa "predea" temporar controlul

constientului, precum si capacitatea de a folosi fiecare functiepentru sarcinile la care se

preteaza cel mai bine.

DESCRIEREA SCALELOR MBTI

Cele patru scale masurate de MBTI sunt:

I. EI: preferinta pentru focalizarea atentiei: Extravertire – Introvertire

II. SN: preferinta pentru adunarea informatiei din mediu: Senzorialitatea - Intuitia

III. TF: preferinta pentru luarea deciziilor: Gândirea logica – Afectivitatea

IV. JP: preferinta pentru orientarea fata de lumea exterioara: Judecata - Perceptia

Scala E-I: descrie modul cum este orientata energia la dispozitia eului

51

EXTRAVERT

Cei care prefera extraversia tind sa-si fixeze atentia catre lumea exterioara si catre

mediul exterior. Extravertii sunt stimulati de ceea ce se întâmpla în lumea din jurul lor si

tind sa-si focalizeze energia catre mediu. Ei prefera sa comunice prin viu grai si nu prin

scris. Simt nevoia sa experimenteze lumea pentru a o întelege si de aceea tind spre actiune.

INTROVERT

Introvertii sunt stimulati si incitati de ceea ce se întâmpla în lumea lor interioara si

aceasta este zona catre care tind sa-si directioneze energia. Introvertii sunt mai interesati si

mai în largul lor atunci când munca sau activitatea desfasurata le cere ca o mare parte din

timp sa stea singuri. Ei prefera sa înteleaga lumea înainte de a o experimenta si, astfel,

înainte de a actiona, adesea mediteaza la ce au de facut.

Scala S-N: descrie modul cum este perceputa informatia

SENZORIAL

Simturile (vizual si auditiv în principal) îi spun acestui tip uman despre ceea ce exista

"acolo", ori se întâmpla efectiv. Chiar si imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci

pline de putere de evocare, vizuale, colorate, graitoare. Tipurile senzitive tind sa accepte si

sa lucreze cu ceea ce este dat "aici si acum", fiind astfel realisti si practici. Exceleaza în

situatiile în rememorarea si mânuirea unui mare numar de fapte sau date concrete.

INTUITIV

Cealalta cale de a afla este intuitia, care îti dezvaluie întelesul, realitatile si

posibilitatile ce se afla dincolo de informatia transmisa de simturi. Intuitia cerceteaza

ansamblul si cauta sa descopere ceea ce este esential. Daca preferi intuitia, devii expert în

descoperirea de noi posibilitati si cai de a face lucrurile. Tipul intuitiv apreciaza imaginatia

si inspiratia.

Scala T-F indica felul cum iei decizii. Scala T-F este singura scala care se coteaza

diferentiat în functie de sexul subiectului.

LOGIC, RATIONAL

Odata dobândita informatia printr-una din caile perceptive, ea trebuie folosita.

Tipurile "T" folosesc gândirea ca metoda conclusiva, prezicând consecintele logice ale unei

alegeri specifice sau ale unui act particular. Când folosesti gândirea decizi în mod obiectiv,

52

pe baza cauzei si efectului, iei decizia analizând si cântarind dovezile, inclusiv realitatile

neplacute. Oamenii ce prefera gândirea cauta un standard obiectiv al adevarului. Ei

exceleaza adesea în analiza situatiilor de criza, ori care cer adaptabilitate marita dar nu în

cazurile în care se manifesta situatii ambigue.

AFECTIV

Tipurile "F" folosesc afectivitatea ca metoda conclusiva. În acest fel, tipurile "F" iau

în consideratie ceea ce este important pentru ei si pentru cei din jur, fara sa pretinda ca

acest lucru este si logic. Acesti oameni prefera sa devina empatici, favorabili si plini de tact

în deciziile lor. Este important de înteles ca termenul "afectivitate" se foloseste în acest

context cu sensul de "decizii luate pe baza de valori" si nu se refera la sentimente sau

emotii în sine.

Scala J-P implica raspunsul la problema modului cum abordezi rational sau irational

datele de informatie asupra realitatii interioare sau exterioare?

RATIONAL (tradus uneori ca ”judicativ”)

Aceasta scala descrie stilul de viata pe care îl adopti în confruntarea cu lumea

exterioara si modalitatile prin care te orientezi în relatie cu ea. Dihotomia descrisa aici se

bazeaza pe doua din scalele anterioare: în relationarea cu mediul fie preferi o atitudine

bazata pe evaluare constienta si pe concluzii proprii (indiferent daca ele sunt rational-logice

ori afectiv-valorice), fie preferi o atitudine non-rationala bazata pe perceptie (senzoriala sau

intuitiva). Cei care prefera o atitudine rationala tind sa traiasca în mod ordonat, planificat,

sa-si regleze si controleze viata. Ei prefera sa pastreze "frânele" situatiei, prefera sa ia

decizii. Sunt organizati si structurati si vor ca lucrurile sa-si urmeze calea planificata, sa fie

bine stabilite.

PERCEPTIV

Cei care prefera procesul perceptiv (fie prin senzorialitate, fie prin intuitie) prefera sa

traiasca într-un mod flexibil si spontan. Prefera sa-si traiasca viata, mai degraba decât sa o

înteleaga sau controleze, ramân deschisi experientei, bucurându-se de ea si având încredere

în abilitatea lor de a se adapta momentului.

53

C 8 - EVALUAREA INTERESELOR

Problema orientării profesionale este strâns legată de problema intereselor

profesionale. Prin interes se înţelege orientarea selectivă şi durabilă a individului spre

anumite scopuri sau activităţi. În viaţa omului, interesul devine o forţă stimulatoare şi

mobilizatoare. Atunci când elevul are interes pentru un anumit obiect de învăţământ sau

pentru un gen de activitate, lucrează cu multă plăcere, cu un randament mai bun şi cu mai

multă îndemânare şi precizie. Această observaţie 1-a determinat pe I. Drăgan (Drăgan,

1987) să definească interesul ca "o substructură a personalităţii, şi anume acea

componentă motivaţională a personalităţii care se exprimă printr-o atitudine pozitivă,

activă şi perseverentă faţă de anumite obiecte (fenomene) sau activităţi".

În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări ale intereselor, lucru

explicabil prin pluralitatea criteriilor care au fost adoptate. Referiri şi precizări cu privire la

diferitele categorii de interese, întâlnim în lucrările psihologilor E. K. Strong, L. L

Thurstone, G. F. Kuder, G. W. Allport, P. E. Vernon, D. E. Super ş.a.

Cel mai adesea, însă, se folosesc acele categorii de interese stabilite în funcţie de

planul de învăţământ: interese pentru ştiinţă, pentru tehnică, pentru literatură, pentru artă,

pentru sport, pentru economie, pentru oameni (sociale), pentru natură, pentru activităţile

manuale. S-a ales această orientare întucât pentru toate aceste categorii există atât

discipline în planul de învăţământ, cât şi profesiuni corespunzătoare în viaţa socială.

Interesul singur nu este însă suficient pentru a asigura succesul în muncă. El trebuie

susţinut şi de anumite caracteristici ale personalităţii (însuşiri ca voinţa, perseverenţa,

hotărârea, curiozitatea ştiinţifică ş.a.) care trebuie cultivate şi educate în şcoală şi în

familie, dar şi de aptitudini suficient dezvoltate în domeniul respectiv de activitate.

54

Astfel, încă din şcoală elevii sunt familiarizaţi cu caracteristicile diverselor profesii

şi cu cerinţele pe care acestea le ridică. Această cunoaştere îi poate ajuta să se orienteze

spre acele domenii care îi vor sprijini în alegerile pe care le vor face mai departe şi,

totodată în formarea interesului pentru o anumită profesiune (sau un grup de profesiuni

înrudite).

Pentru orientarea profesională nu este însă suficient să luăm în considerare numai

interesele elevului, ci şi înclinaţiile şi aptitudinile sale, deoarece toate sunt strâns legate

între ele, contribuind la succesul individului într-o profesie. În timp ce înclinaţia este o

orientare a personalităţii spre o anumită activitate, aptitudinea este o însuşire care

condiţionează succesul în anumite forme de activitate. Cultivarea interesului şi înclinaţiei

pentru o anumită activitate dezvoltă aptitudinile în acest sens. Apariţia timpurie a unor

înclinaţii sau manifestarea lor impetuoasă constituie, de cele mai multe ori, indiciul

prezenţei anumitor aptitudini.

Procesul de maturizare a intereselor se caracterizează pe de o parte prin lărgirea

sferei lor, iar pe de altă parte prin selectivitate, ceea ce duce la apariţia "specialiştilor" –

elevi care sunt interesaţi cu precădere de un obiect sau o categorie de obiecte de învăţământ

care le asigură pregătirea pentru viitoarea profesiune, în acest fel, interesul cognitiv se

îmbină cu cel profesional – fenomem caracteristic omului de vocaţie.

TEORIA ŞI INVENTARUL LUI JOHN L. HOLLAND

John Holland consideră că alegerile vocaţionale constituie o exprimare a

personalităţii, iar mediile de muncă, la fel ca personalităţile umane, pot fi structurate în

categorii bine determinate şi definite.

Teoria lui Holland suscită, la ora actuală, un interes deosebit, mai ales prin

simplitatea şi eleganţa modelului explicativ, cât şi prin aplicabilitatea sa directă în practică.

Teoria utilizează o clasificare a persoanelor pentru a descrie şi pentru a explica diferenţele

şi similarităţile dintre indivizi şi o clasificare a mediilor profesionale pentru a descrie şi

explica diferenţele şi asemănările dintre poziţiile profesionale şi ocupaţii. Teoria foloseşte

ambele clasificări şi un număr redus de concepte adiţionale pentru a explica alegerea

carierei şi persistenţa sa în timp, atragerea şi menţinerea lucrătorilor, satisfacţia

profesională şi compatibilitatea cu mediul profesional.

55

Principala preocupare a teoriei este să explice câteva idei practice pentru a ajuta

tinerii, adulţii şi pe cei mai în vârstă în a-şi alege o meserie, a o schimba şi a obţine

satisfacţie profesională.

Teoria constă în câteva idei simple .

În primul rând putem caracteriza oamenii,după asemănarea lor, cu una dintre

următoarele 6 tipuri de personalitate: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi

Convenţional. Cu cât o persoană se aseamănă mai mult cu un anumit tip de personalitate,

cu atât mai mult este posibil ca acea persoană să manifeste trăsături şi comportamente

asociate acelui tip.

În al doilea rând, mediile în care trăiesc şi muncesc oamenii pot fi caracterizate prin

asemănarea cu unul din cele 6 modele de mediu: Realist, Investigativ, Artistic, Social,

Întreprinzător şi Convenţional.

Miezul acestei teorii are la baza deci patru ipoteze de lucru:

1. Persoanele pot fi caracterizate ca întruchipând unul din cele 6 tipuri de

personalitate: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi Convenţional.

Fiecare tip este produsul unei interacţiuni caracteristice între o varietate de forţe

culturale şi personale, printre care ereditatea biologică, părinţii, cultura şi mediul social.

În afară de această experienţă, o persoană învaţă mai întâi să-şi exprime preferinţa

pentru unele activităţi, în detrimentul altora. Ulterior, aceste activităţi preferate se

transformă în interese, care conduc la formarea unui grup special de competenţe. În cele

din urmă, aceste interese şi competenţe creează o predispoziţie personală şi particulară care

face ca acea persoană să gândească, să perceapă şi să acţioneze într-un anume mod.

De exemplu, oamenii care seamănă cu tipul social vor căuta activităţi sociale, cum ar fi predarea la

catedră, muncă socială sau preoţie. Lumea se aşteaptă ca ei să se vadă pe sine ca persoane prietenoase şi

sociabile şi să aibă mai multe competenţe sociale (să-i ajute pe ceilalţi în problemele personale), decât

competenţe realiste (să folosească unelte sau dispozitive logice). Ei vor aprecia probleme sau sarcini orientate

social: ajutarea altora, servicii aduse comunităţii etc.

56

Prin compararea atitudinilor unei persoane cu cele ale fiecărui tip de personalitate,

putem determina fiecare tip cu care el/ea se aseamănă. Acel model reprezintă tipul

dominant de personalitate. Apoi, putem determina cu ce alte tipuri de personalitate

seamănă o persoană. De exemplu, o persoană ar putea părea a fi mai mult de tip Social,

apoi de tip Întreprinzător şi în ordine descrescătoare cu alte tipuri. Astfel, obţinem un profil

al asemănărilor care ţine seama de complexitatea personalităţii şi evită unele probleme

inerente în încadrarea unei persoane într-un singur tipar.

2. Sunt 6 modele de mediu: Realist, Investigativ, Artistic, Social, Întreprinzător şi

Convenţional.

Tipurile de personalitate sunt însoţite în paralel de 6 medii – model, care sunt

folosite şi ele pentru a descrie asemănarea anumitor medii de lucru cu modelele abstracte.

Fiecare mediu este dominat de un tip de personalitate şi fiecare mediu devine tipic

prin particularităţile fizice care ridică probleme speciale şi oferă oportunităţi. De exemplu,

mediile realiste sunt "dominate" de tipul Realist de oameni, adică cel mai mare procent de

oameni din mediul Realist se aseamănă tipului Realist de personalitate. Un mediu

Convenţional este dominat de tipul Convenţional.

Deoarece tipurile de medii solicită interese, competenţe şi disponibilităţi diferite,

ele tind să se înconjoare de oameni şi materii speciale şi să caute probleme care sunt

congruente intereselor, competenţelor şi viziunii lor asupra lumii. Astfel, acolo unde

convieţuiesc oamenii, se creează un mediu care reflecta tipul cu care aceştia se aseamănă

cel mai mult şi devine astfel posibilă aprecierea acelui mediu la fel cum apreciem oamenii

ca individualităţi.

3. Oamenii caută un mediu care le permite să-şi exerseze aptitudinile şi

capacităţile, să-şi exprime atitudinile şi valorile şi să-şi asume probleme şi roluri

plăcute.

Tipurile realiste caută medii realiste, tipurile sociale caută medii sociale ş.a.m.d. Şi

mediile caută oameni, prin practica prieteniilor şi a recrutării. Căutarea unui mediu de către

57

o persoană se face în diferite feluri, la diferite niveluri ale conştiinţei şi pe o perioadă lungă

de timp.

4. Comportamentul este determinat de interacţiunea dintre personalitate şi mediu.

Dacă ştim profilul de personalitate al unei persoane şi profilul mediului său, în

principiu putem folosi cunoştinţele despre tipurile de personalitate şi de mediu pentru a

prevedea unele urmări ale acestei perechi (personalitate – mediu). Aceste urmări includ

alegerea profesiei, schimbarea serviciului, realizările profesionale, competenţa personală şi

comportamentul educaţional şi social.

Aceste patru ipoteze principale – sunt suplimentate de câteva ipoteze secundare

care pot fi aplicate atât persoanelor, cât şi mediilor. Scopul acestor concepte secundare

(consistenţa, diferenţierea, identitatea şi congruenţa) este acela de a modera sau califica

predicţiile sau explicaţiile ce derivă din conceptele de bază. De exemplu, un tip Realist

bine conturat, consistent, cu un simţ clar al identităţii în contrast cu un tip Realist fără

aceste atribute va demonstra mai multe aptitudini, comportamente şi alegeri realiste.

CONSISTENŢA

Referitor la o persoană sau un mediu, unele perechi de tipuri sunt mai strâns

înrudite decât altele. De exemplu, tipurile Realist şi Investigativ au mai multe în comun

decât tipurile Convenţional şi Artistic. Consistenţa este gradul de înrudire dintre tipurile de

personalitate sau dintre modelele de mediu. Gradele de consistenţă sau înrudire afectează

preferinţele profesionale. Astfel, o persoană care se aseamănă în primul rând cu tipul

Realist şi apoi cu cel Investigativ (tipul Realist – Investigativ) ar trebui să fie mai

previzibilă decât o persoană Realist – Socială.

DIFERENŢIEREA

Unele persoane sau medii sunt mai clar definite decât altele. De exemplu, o

persoană poate să semene cu un singur tip şi aproape deloc cu celelalte, sau un mediu poate

fi dominat în mare parte de un singur tip. În contrast, o persoană care seamănă cu multe

tipuri sau un mediu caracterizat de un număr egal de persoane din cele 6 tipuri este

58

nediferenţiat sau slab definit. Gradul în care o persoană sau un mediu este bine definit se

numeşte grad de diferenţiere.

IDENTITATEA

Acest concept oferă o estimare despre claritatea sau stabilitatea identităţii unei

persoane sau a unui mediu. Identitatea personală se defineşte ca fiind posedarea unei

imagini clare şi stabile a ţelurilor, intereselor şi talentelor unei persoane. Identitatea

mediului este prezentă când un mediu sau o organizaţie are ţeluri, sarcini şi recompense

clare, integrate şi stabile pentru intervale mari de timp.

CONGRUENŢA

Tipurile diferite au nevoie de medii diferite. De exemplu, tipurile realiste se

dezvoltă în medii realiste deoarece un astfel de mediu le oferă posibilităţile şi recompensele

de care tipul realist are nevoie. Incongruenţa (incompatibilitatea, nepotrivirea) apare când

un tip de personalitate trăieşte într-un mediu care oferă oportunităţi şi recompense străine

de nevoile acestei persoane – de exemplu, un tip Realist într-un mediu Social.

Relaţiile între tipurile de personalitate şi medii sau asemănările psihologice între

tipurile de personalitate şi medii pot fi ordonate conform unui model hexagonal şi sunt

presupuse a fi invers proporţionale cu distanţele dintre tipuri (vezi figura).

Modelul hexagonal propus de Holland pentru clasificarea şi descrierea tipurilor fundamentale de interese

Cu cât distanţa între două tipuri este mai mică, cu atât este mai mare similitudinea

sau asemănarea psihologică. De ex., tipurile R şi I sunt apropiate , deci ele seamănă unul cu

59

altul, pe când tipurile I şi Î sunt depărtate, deci sunt foarte diferite. Tipurile I şi S sunt la un

grad intermediar de asemănare.

Modelul hexagonal serveşte la trei scopuri în teorie:

1. defineşte gradul de consecvenţă în tiparul de personalitate al unei persoane,

astfel:

tiparele de profil compuse din tipurile adiacente din hexagon sunt cele mai

consecvente (de exemplu, R – I, I – A etc);

tiparele de profil compuse din tipurile opuse din hexagon sunt cele mai puţin

consecvente (de exemplu, R – S, I – Î şi A – C);

2. hexagonul defineşte consistenţa unui mediu în acelaşi fel. În acest caz, procentul

tipurilor (oameni reali) în fiecare din cele 6 categorii este folosit pentru a forma un profil de

mediu.

3. hexagonul defineşte gradele de congruenţă între persoane şi mediu. Situaţia cea

mai potrivită pentru o persoană de tip Social ar fi un mediu Social.Cea mai nepotrivită

situaţie pentru aceeaşi persoană ar fi un mediu Realist. Folosind hexagonul, pot fi definite

câteva grade intermediare de potrivire/ congruenţă.

Modelul hexagonal, oferă un calcul la nivel teoretic, un model abstract pentru a lega

ideile principale, astfel încât teoria să poată fi aplicată problemelor practice sau teoretice.

De exemplu, după ce evaluatorul estimează tipul unei persoane şi mediul ei, hexagonul

poate fi folosit pentru a defini gradele de consecvenţă sau congruenţă şi a prezice

rezultatele aşteptate – satisfacţie, împlinire, schimbarea meseriei ş.a.

INVENTARUL LUI JOHN L. HOLLAND

Prezentând teoria sa asupra alegerii profesiunii, Holland a propus un inventar de

interese profesionale. Determinarea tipului de personalitate vocaţională a unui individ se

face indirect, prin analizarea răspunsurilor pe care acesta le oferă la itemii inventarului.

Inventarul include, într-adevăr, mai multe moduri de abordare asemănătoare cu cele

care figurează de obicei în numeroase chestionare de personalitate.

60

a) autodefinirea sau imaginea de sine, stabilită plecând de la o listă de 36 adjective (de exemplu:

activ, idealist, individualist, visător, sincer, raţional, serios, etc.), subiectul trebuind să sublinieze (aleagă) 6

adjective care îi definesc, după părerea sa, cel mai bine personalitatea;

b) autoestimarea pe o scală Lickert cu 4 trepte (de la mult peste medie până la sub medie) a măsurii

în care subiectul posedă o listă de aptitudini, de tendinţe şi trăsături de personalitate (de exemplu: aptitudini

artistice, tendinţa spre cooperare, capacitatăţi de exprimare, încrederea în sine etc.), în comparaţie cu

persoane de aceeşi vârstă;

c) autoestimarea pe o scală Lickert cu 4 trepte (de la mult peste medie până la sub medie) a

aspiraţiilor (obiectivelor şi valorilor), pornind de la o listă de 18 itemi (de exemplu: a fi vesel şi satisfăcut, a fi

o autoritate într-un domeniu, a-şi asuma un rol de conducere în societate, a avea mulţi prieteni, a fi cultivat, a

contribui la bunăstarea umanităţii etc.);

d) indicarea categoriilor de persoane apreciate ca fiind simpatice (subiectul trebuie să aleagă doi

itemi din 6 propuşi - de exemplu: buni meşteri, persoane care stabilesc cu uşurinţă contacte sociale, persoane

care preiau comanda etc.);

e) identificarea cu o "personalitate" din ştiinţă, literatură, artă (subiectul trebuie să aleagă un item din

12 propuşi - de exemplu: pastorul Martin Luther King, biologul Pasteur, scriitorul Albert Camus, pictorul

Pablo Picasso, cosmonautul Iuri Gagarin etc.);

f) alegerea/respingerea unor activităţi şcolare (o alegere şi o respingere pornind de la o listă formată

din 6 domenii de activitate şcolară - de exemplu: domenii comerciale, fizică şi chimie, desen artistic şi

modelaj etc.)

g) alegerea unui tip de activitate (un singur item) dintr-o listă cu 6 domenii generale (de exemplu: a

citi, a studia şi a reflecta la rezolvarea unor probleme, a-i învăţa/a-i ajuta pe ceilalţi, a exercita o funcţie de

conducere etc.)

h) estimarea globală a capacităţilor şi incapacităţilor personale (subiectul trebuie să aleagă un singur

domeniu în care crede că se simte cel mai mult capabil şi, din cele rămase, un singur domeniu în care crede că

se simte cel mai puţin capabil); lista de domenii cuprinde următorii itemi: comerţ, arte şi litere, ştiinţe,

conducerea oamenilor, relaţii umane şi mecanică (tehnică);

i) alegerea şi respingerea, dintr-o listă cu 6 itemi, a unor activităţi de timp liber (de exemplu: vânat,

lectura ziarului, jocul de şah etc.); subiectul trebuie să aleagă o activitate care îi place cel mai mult, respectiv

o activitate care îi place cel mai puţin;

j) alegerea şi respingerea, dintr-o listă cu 6 itemi, a unor activităţi profesionale (de exemplu: a

efectua muncă de cercetare, a aproviziona cu marfă un mare magazin, a ţine contabilitatea unei firme mici

etc.); subiectul trebuie să aleagă activitatea profesională care îi place cel mai mult, respectiv activitatea

profesională care îi place cel mai puţin;

k) alegeri profesionale explicite (subiectului i se prezintă 3 începuturi de fraze pe care acesta trebuie

să le completeze cât mai explicit posibil); este vorba despre menţionarea a trei alegeri de carieră profesională

în ordinea strict descrescătoare a atractivităţii lor pentru subiect;

61

l) evaluarea unor realizări şi performanţe anterioare (subiectul trebuie să răspundă la 6 itemi

desemnând tipuri de activităţi - de exmplu: sport, şcoală, arte etc. - alegând un singur răspuns din trei variante

precodificate);

m) indicarea în ordine cronologică a preferinţelor profesionale exprimate în copilărie şi adolescenţă

(subiectul primeşte consemnul de a indica pe foaia de răspuns toate meseriile sau profesiile la care s-a gândit

că le-ar putea practica într-o zi sau despre care a discutat cu alte persoane, indicând pentru fiecare şi vârsta

apsoximativă pe care o avea atunci).

Fiecare din itemii inventarului corespunde uneia din cele 6 orientări ale

personalităţii pe care le-a definit şi le-a descris Holland. Administrarea probei se poate face

atât individual, cât şi colectiv. În cazul administrării individuale, psihologul va indica

subiectului că este vorba despre o probă de investigare a domeniilor de interes pe care

acesta le are.

Timpul de completare a itemilor este cuprins, de obicei, între 15 şi 30 de minute.

Putând fi integrată, în principiu, în cadrul unei intervenţii care să urmărească consilierea în

orientarea şcolară şi profesională, proba este de obicei bine acceptată, chiar dacă unii

subiecţi pot manifesta o anumită reticenţă în abordarea secţiunii.

Corectarea cu ajutorul grilei durează în jur de 5 minute. Fiecare răspuns va fi

codificat prin litera corespunzătoare tipului de personalitate pentru care cotează (R, I, A, S,

E sau C). Se va stabili apoi un scor total pentru fiecare scală în parte. În cazul în care există

etaloane, diferenţiate pe sex, mediul de provenineţă, tipul de şcolarizare sau alte variabile

socio-demografice corespunzătoare subiectului investigat, se pot stabili scorurile standard

(de pildă, stanine sau decile) pentru fiecare scală în parte. Interpretarea profilului rezultat se

va face luându-se în considerare scorurile la toate scalele inventarului şi analizându-se

relaţiile dintre ele (se poate utiliza şi reprezentarea grafică hexagonală a tipurilor de

personalitate vocaţională propusă de Holland).

62

C 9 - PROBELE PROIECTIVE

Termenul de proiecţie este de origine psihanalitică. După Freud, proiecţia este

fenomenul prin care o persoană atribuie altei persoane o tendinţă proprie care-i aparţine,

dar care este o tendinţă refulată, deci inconştientă. Dar sensul proiecţiei poate fi şi altul.

Chiar Freud leagă termenul proiecţie de tendinţa identificării (a te contopi cu o anume

persoană în stări afective). Intră în discuţie şi fenomenul de empatie, de intropatie.

Proiecţia ar putea însemna şi atribuirea propriilor noastre tendinţe altor persoane cu

care ne identificăm mai mult sau mai puţin. Acest sens al proiecţiei se deosebeşte de sensul

iniţial a lui Freud pentru că proiecţia nu este totdeauna inconştientă, se proiectează şi

tendinţe pozitive, nu doar negative;

Cattell vorbeşte de mai multe fenomene care intervin în proiecţie:

dispersia de coerenţă - subiectul justifică un sentiment deformând percepţia;

dispercepţia prin autism - deformez lucrurile în sensul dorinţelor mele;

raţionalizarea - justificarea unor acte reprobabile;

atitudine reacţională - timidul poate fi arogant, agresiv;

deprecierea unui obiect inabordabil.

În esenţă, testele proiective cer subiectului să structureze un material vag, ambiguu,

incomplet. Subiectul poate proiecta astfel în exterior anumite structuri interne ale

personalităţii sale.

63

Spre deosebire de testele de aptitudine sau chestionarele de personalitate, testele

proiective diferă mai ales prin gradul de libertate pe care-l are subiectul în răspuns (nu

există răspuns bun prestabilit, se face de fapt o anchetă în jurul subiectului pentru a afla ce

i-a determinat răspunsurile). Psihologul procedează la o dublă analiză calitativă şi

cantitativă a conţinutului şi formei răspunsului.

Testele proiective sunt caracterizate, de asemenea, de o rigoare mai redusă în

privinţa calităţilor psihometrice - standardizarea şi etalonarea, ca şi prin dificultatea de le

estima sensibilitatea, fidelitatea sau validitatea. Iată de ce autorii preferă să le denumească

metode sau tehnici proiective în sensul strict al termenului.

Termenul de metoda proiectiva a fost pentru prima da folosit de psihoiogul

american L. Frank (1939) pentru a explica inrudirea existenta intre diferite probe

psihologice precum Testul asociatiei de cuvinte al lui C. Jung, Psihodiagnosticul lui H.

Rorschach si Testul de Aperceptie Tematic al lui H. Murray.

L. Frank a propus urmatoarea clasificare a testelor proiective:

a) tehnicile constitutive - subiectul structureaza un material nestructurat (ex: Testul petelor

de cerneala al lui Rorschach);

b) tehnicile constructive - subiectul pleaca de la un material definit si construieste

structuri mai largi (ex: Testul mozaicului de forme si de culori, Testul satului);

c) tehnicile interpretative - subiectul interpreteaza un material care are o semniflcatie

afectiva (ex: TAT – Testul de Aperceptie Tematic);

d) tehnicile chatartice - subiectul exteriorizeaza o reactie emotionala sub efectul

stimulului (ex: desen liber, pictura cu degetul, marionete, joc dramatic improvizat);

e) tehnicile refractive - subiectul supune la distorsiuni o activitate de comunicare curenta

(ex: grafologie, testul miokinetic creat de Mira & Lopez).

In practica, psihologii clinicieni utilizeaza urmatoarea distinctie:

- testele proiective tematice (improvizare de jocuri, de povestiri, de desene pe baza unor

elemente slab structurate) informeaza mai curind asupra naturii conflictelor psihice si

asupra calitatilor actiunilor cu anturajul;

64

- testele proiective structurale (pentru care prototipul este testul Rorschach) provoaca in

general o regresie mai intensa si pune in evidenta mai curand imaginile primitive ale

corpului si faliile narcisice in construirea ego-ului.

Este de dorit ca examenul psihologic al unei persoane să nu cuprindă un singur test

proiectiv, ci cel puţin unul tematic şi unul structural.

Asadar, testele proiective surprind dinamica psihica a unei persoane, cu elementele

ei constitutive si cu relatiile dintre ele. Trebuie sa aratam ca, neexistand raspunsuri

prestabilite (bune, mai putin bune), valoarea lor este data de capacitatea de proiectie a

subiectului si de cea de analiza, de codificare si interpretare a psihologului.

Intr-o apreciere asupra testelor proiective Eysenck afirma ca testele proiective se

bazeaza pe ipoteza ca oamenii au tendinta de a-si proiecta ideile, temerile, ambitiile si

gandurile asupra unui material slab structurat si ca specialistul poate specula fructele

imaginatiei subiectului si reface drumul catre ideile si gandurile din care ele au luat

nastere. Pana la urma este esentiala interpretarea facuta cu competenta evitandu-se

concluziile pripite.

THEMATIC APPERCEPTION TEST

Testul de Apercepţie Tematic (T.A.T), conform unei abrevieri uzuale, este o tehnică

proiectiva datorată lui C.D. Morgan şi H.A. Murray (1935), constând dintr-o serie de

imagini vagi, cu semnificaţie ambiguă, pornind de la care un subiect trebuie să inventeze o

întâmplare.

Ipoteza de bază este că subiectul, identificîndu-se cu eroul povestirii, îi atribuie

propriile lui idei, sentimentele tendinţele şi problemele sale. Interpretarea materialului

astfel obţinut, analoagă cu aceea a viselor, este dificilă. Ea necesită solide cunoştinţe

psihanalitice şi trebuie confruntată cu biografia subiectului.

O versiune a acestui test, destinată adolescenţilor, a fost pusă la punct de P. M.

Symonds. Children Apperception Test (CAT) este rezervat copiilor. Personajele sunt

înlocuite cu animale.

Testul TAT a devenit recent TAST (test aperceptiv sistemic tematic) prin

contributiile lui Eric Loonis, care a propus o varianta nedefinitivata pentru abordarea

relatiilor interpersonale si care valorifica lucrarile unor cunoscuti autori ca D. Anzieu, R.

65

Haes, A. Rufio. Aceasta proba este bazata pe un model psihosistemic rezultat din

transpozitia conceptelor psihologiei proiective individuale in psihologia grupurilor sau

familiala.

Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau

mai multe persoane intr-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu. Totdeauna

planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru

adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este

rugat să alcătuiască o poveste mizindu-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii

individuale.

La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul dintre

personaje, prin intermediul unei povestiri, stă tocmai această prezentare neclară a situaţiilor

şi de aici tentaţia subiectului de a se asimila cu poza, cu imaginea din planşă.

Sunt analizate elementele formale ale povestirii (mărimea raportată la timp,

organizarea materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.), care dau informaţii asupra

posibilităţilor cognitive, ca şi conţinutul, care aduce date asupra laturii afectiv-emoţionale

a personalităţii subiectului. Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de

bază, prin identificarea forţelor care acţionează favorabil sau nefavorabil, prin stabilirea

eroului cu care se identifică subiectul, prin felul cum se termină povestea (cu optimism sau

pesimism), ca şi perspectivele eroului.

66

Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru adolescenţi

Fig. 13. Planşa T.A.T. pentru adulţi

TESTUL DE FRUSTRATIE

Tehnica proiectiva destinta evaluarii personalitatii unui subiect, pornind de la

modul sau de a reactiona in situatii de frustrare. Testul a fost formulat de catre S.

Rosenzweig, 1944. In Statele Unite Rosenzweig a fost profesor de psihologie la

Washington University (Saint Louis Missouri) si psiholog al Sectiei de psihiatrie infantila.

A elaborat o teorie a frustrarii, punand la punct in 1935 testul care ii poarta numele. Acest

instrument e utilizat cu precadere de clinicieni.

Testul consta dintr-un caiet cu 24 de desene ce reprezinta personaje plasate intr-o

situatie frustranta, la care subiectul trebuie sa dea raspunsuri. Acestea sunt apoi codificate

si interpretate cu referire la teoria generala a frustrarii elaborata de autor.

Intr-un prim sens, frustrarea, asa cum arata Anzieu (Doron & Parot, p. 339,

Humanitas, 1999), inseamna privatiunea, lipsa unui obiect susceptibil sa satisfaca trebuinta.

Frustrarea este starea cuiva care este privat de o satisfactie legitima, care este inselat in

sperantele sale. Frustrarea se poate datora lipsei unui obiect sau intilnirii unui obstacol pe

calea implinirii dorintelor.

67

Reactiile la frustrare sunt variabile. Ele depind de natura agentului frustrant si de

persoanlitatea celui supus actiunii acestui agent.

In general, raspunsul este agresiv. Ostilitatea poate viza obstacolul (copilul mic isi

manifesta furia la adresa mamei sale), se poate deplasa asupra unui substitut (copilui isi

bate ursuletul) sau vizeaza propria persoana (sinuciderile consecutive unor situatii

frustrante). In alte cazuri agresiunea, total inhibata, este inlocuita de regresiune la un stadiu

anterior al dezvoltarii.

Formată din 24 de imagini precum cele din figurile de mai sus, in care sunt

minimum 2 personaje in situaţii frustrante determinate de un obiect sau personaj, tehnica

solicită subiectului să-şi exprime spontan atitudinea prin citeva cuvinte sau o frază (in

primele 16 imagini). In următoarele 8 situaţii subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii

sau injurii.

Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

Răspunsurile sunt apreciate după: direcţia agresiunii, fapt care delimitează

subiecţii in mai multe categorii. Aceştia pot fi: extrapunitivi, intrapunitivi şi impunitivi,

respectiv subiecţi ce indreaptă reacţia agresivă in afară, spre ei insişi sau nu acordă

semnificaţie situaţiei transmise: „nimeni nu e vinovat”. In contextul acestor 3 tipuri de

68

răspunsuri se detaşează trei tiputi de situatii in care predomină ceva: predominarea

obstacolului şi a tot ce tine de el; apărarea eului; persistenţa – cerinţei – necesităţii.

Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de

satisfăcător toleranţa la frustraţie.

TESTUL RORSCHACH

Hermann Rorschach, psihiatru elvetian (1884-1922), specializat in clinica lui

Bleurer din Zurich a fost aderent al grupului psihanalitic din acest oras (prin urmare

influentat de conceptia lui C.G. Jung).

Excelent desenator, pasionat de pictura, Rorschach a fost interesat de modul in care

reactioneaza bolnavii la petele de cerneala si de culoare. Astfel, el compara raspunsurile

bolnavilor cu acelea ale subiectilor normali. Descopera astfel ca perceptia vizuala este

influentata de personalitate: raspunsurile "culoare", de exemplu, sunt legate de

introversiune (tipologie derivata din aceea a lui Jung). Petele de cerneala sunt mai mult

decat o proba de imaginatie, conform viziunii acestui autor, ele pot descrie structura

personalitatii.

Asadar, este vorba de o proba proiectiva larg utilizata in psihologia clinica si

patologica pentru evaluarea activitatii psihice.

Cuprinde 10 planse prezentate intr-o ordine precisa, subiectul fiind invitat sa spuna

"tot ce plansele il fac sa gandeasca".

Examinarea se deruleaza in doua secvente: una numita "spontana", cealalta numita

"ancheta", in cursul careia subiectii isi proiecteaza sau dezvolta raspunsurile. Analiza unui

protocol impune mai intai cotarea raspunsurilor in raport cu sistemul pus la punct de H.

Rorschach. Datele sunt apoi regrupate cantitativ si supuse unei analize calitative, care

permite sa se argumenteze interpretarea.

Interesul testului depinde de interpretarea aprofundata a factorilor in termenii

conduitelor posibile. Este intr-adevar necesar sa se inteleaga modalitatile de functionare de

care dispune subiectul, deopotriva in registrele conflictuale care il structureaza, ca si in

organizarea defensiva care il caracterizeaza.

Cotarea la aceasta proba se face in raport de numărul total al răspunsurilor (care pot

fi globale sau detaliu; formă, culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate cele 10 planşe.

69

De o mare importanţă pentru interpretare este conţinutul pe care subiectul il prezintă in

răspunsuri: forme umane, animale, plante, anatomie etc., ca şi raportul

banalitate/originalitate. Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale

personalităţii: activitate intelectuală, viaţă emoţională etc.

Planşe din proba Rorschach

Perceperea, in special special după culoare a stimulilor din planşe arată

unele ,,deschideri” spre zonele de mai mare sensibilitate afectivă, specifică pentru femei,

iar la cele realizate preponderent după formă arată prezenţa unor capacităţi cognitive

deosebite a tendinţelor spre sinteză.

Cei care au o fire sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC+).

70

Cei ce dau răspunsuri construite pe elementul ,,umbră” denotă prezenţa unor trăiri

emoţionale negative: anxietate, depresii, inadecvare.

Utilizarea in mod deosebit a spaţiilor albe din imaginile planşelor arată

incapatinare, perseverenţă, ostilitate.

Viaţa interioară apare reflectată in răspunsuri care surprind mişcarea (K+), fiind

dovada unor elemente ale emoţiei interiorizate.

Daca răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se

apreciază că gindurile predomină asupra acţiunilor. Predominanţa răspunsurilor de tip

culoare (C) asupra celor de mişcare (K) arată prezenţa exagerată a simptomelor somatice şi

motorii.

TEHNICA SZONDI

A fost elaborată de Leopold Szondi 1939 si vizează explorarea pulsiunilor intime

ale individului. Formal, bazindu-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită

din 48 fotografii ale unor bolnavi psihic – 6 serii a cite 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8

entităţi nosologice recunoscute clinic. Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i

plac mai mult şi 2 care-i displac, in ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept

antipatice.

Alegerile sunt considerate ca reprezentind trebuinţe aprobate de persoană, iar

respingerile ca trebuinţe refulate, ele manifestindu-se in toate domeniile vieţii omului:

profesiune, prietenie, dragoste, boală.

Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de Szondi

„analiza destinului”, ce explorează „inconştientul familial” situat intrere inconştientul

personal al lui Freud şi inconştientul colectiv al lui Jung.

TESTUL MIOKINETIC, tehnică proiectivă datorată lui Mira & Lopez (1939), înrudită

cu grafologia, care constă în reproducerea manuală a unor linii simple în diferite planuri ale

71

spaţiului. Sunt apoi studiate deviaţiile în raport cu modelele date, ceea ce permite obţinerea

de indicaţii privind personalitatea subiecţilor examinaţi.

TESTUL FABULEI, metodă proiectivă imaginată de L. Dus, care constă în a-l

determina pe copil să imagineze un final la mici istorioare care îi sunt povestite.

In general bine suportata de copii, care sunt incantati de latura vie, atragatoare a

acestuia, metoda da psihologului informatii pretioase cu privire la starea afectiva, dorintele

si temerile copiilor. Relativ complexa in ceea ce priveste interpretarea, aceasta tehnica face

apel la concepte psihanalitice.

TESTUL SATULUI, tehnica proiectiva care consta in a-i cere subiectului sa

construiasca un sat cu un anumit numar de elemente figurative (stana, moara, biserica,

primarie...) si nefigurative (betisoare, paralelipipede…).

Acest test, derivat din testul lumii a fost introdus in Franta de H. Althus (1939)

codificat de elevul sau P. Mabille si pus la punct de R. Mucchielli (1960), Interpretarea ia

in considerare utilizarea spatiului, dispunerea obiectelor, structura satului, raspunsurile

subiectului la o serie de intrebari.

TESTUL LUMII, proba psihologica derivata din "Jocul Iumii" (World apparatus) de

M. Lowenfeld si codificata (1941) C. Btihler.

Apare ca un joc de constructie libera utilizand 150 de jucarii care reprezinta cladiri,

vehicule, personaje umane, animale, etc. Dupa autorii lor, acest test da indicatii si despre

aptitudinile intelectuale si afectivitatea copiiior examinati.

TEHNICA ASOCIATIV-VERBALĂ a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima

tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung. Acesta din urma utilizează testul ca

un ,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-un cuvint inductor,

se presupune că se va produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin

mărimea timpului de reacţie in raspuns sau chiar uitarea cuvintului indus. Jung arăta că

pornind de la această tehnică, cu unele suplimentări (ritmul şi amplitudinea respiraţiei,

observarea modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale

structurii de personalitate.

72

C 10 - OBSERVAŢIA

Ca metodă de cercetare, observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea

exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului),

ca şi a contextului situaţional al comportamentului (Mielu Zlate, 1990).

Sillamy N.(1995) defineşte observaţia în corelaţie cu experimentul: „observaţia -

metodă care are drept scop relevarea unui număr oarecare de fapte naturale, pe baza cărora

va fi posibilă formularea unei ipoteze, care va fi supusă verificării experimentale".

De asemenea, M. Richelle defineşte observaţia tot prin raportare la experiment:

"observaţia este metoda de investigaţie ştiinţifică care constă în înregistrarea sistematică

prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat” si ea „constituie

primul demers al oricărei ştiinţe empirice care îşi păstrează întreaga importanţă în

experimentare”.

Fie în ştiinţele naturii, fie în cele socio-umane şi comportamentale, observaţia

trebuie să fie o constatare exactă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigare şi

apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Dar, intre observaţia în ştiinţele naturii şi

observaţia în domeniul ştiinţelor socio-umane si comportamentale în general, şi observaţia

psihologică în special, există o diferenţă provenită din specificul faptelor si fenomenelor

psihice.

Deosebirea între observaţia din ştiinţele naturii şi observaţia psihologică nu rezulta

doar din obiectul cunoaşterii, ci şi din subiectul cunoaşterii (cel care realizează observaţia)

şi care de asemenea diferă în psihologie faţă de ştiinţele naturii.

Intra astfel in discutie conceptele de:

subiect epistemic - eul în calitatea sa de agent al cunoaşterii, al cercetării şi

observării ştiinţifice;

73

subiect egocentric - eul în individualitatea sa, în calitatea sa de corp, istorie,

subiectivitate.

In condiţiile cunoaşterii psihologice, atât decentrarea, cât şi obiectivitatea (calitate

a enunţurilor noastre de a concorda în esenţa lor cu realitatea pe care o exprimă) sunt greu

de realizat, sunt limitate. Ancelin-Schutzenberger consideră că "observatorul trebuie să fie

obiectiv şi implicat fara a se angaja efectiv. Este vorba de o implicare controlată".

Pentru corectarea deformărilor privind atitudinea subiectului cunoscător în

procesul observaţiei psihologice, pentru a asigura ceea ce numim sensul psihologic impus

fiecărui observator, Roger Mucchielli, propune următoarele repere în procesul de observare

metodică:

1. a fi atent la comportamente şi atitudini, a învăţa să le notezi şi să le descrii aşa cum

se prezintă, sensul lor direct şi imediat fiind de cele mai multe ori aparent;

2. a sesiza contextul situaţional al comportamentelor observate pentru a-l putea

înţelege aşa cum este el trăit de subiect;

3. a dispune de un fel de simpatie intelectuală, prin intermediul căreia suntem capabili

de a înţelege existenţa, trăirile altora fara a le încerca în mod real în propria noastră

afectivitate.

PROTOCOLUL DE OBSERVAŢIE

Incepem înregistrarea fenomenelor cu inventarierea lor, urmând apoi o clasificare,

o taxonomie, ceea ce presupune un reperaj sistematic al asemănărilor şi deosebirilor, apoi

căutarea relaţiilor.

Protocolul de observaţie presupune o serie de elemente:

1. descrierea contextului (data, timpul, spaţiul, ambianţa fizică etc.);

2. descrierea participanţilor, a actiunilor si conduitelor lor (sex, vârstă, etnie, conduite

verbale, motorii, expresiv-emotionale etc);

3. interpretarea situaţiei (încercarea observatorului de a înţelege ce înseamnă situaţia

pentru subiecţi, care este contextul etc);

4. interpretări alternative ale situaţiei;

74

5. notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente (analiza

reflexivă este întotdeauna necesară într-o cercetare calitativa deoarece include

propria experienţă a observaţiei).

Protocolul de observaţie trebuie sa ţină seama şi de ceea ce K. Lewin numea câmp

psihologic (toate aspectele fizice, biologice, sociale, psihologice - conştiente şi inconştiente

- care există la un moment dat pentru individul sau grupul observat).

CONŢINUTURILE OBSERVAŢIEI

Simtomatologia stabilă, adică trăsăturile bioconstituţionale ale individului

(înălţimea, greutatea, lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică,

abdominală), ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre

diferitele detalii anatomice ale feţei:fruntea,nasul,bărbia,ochii,etc).

Simtomatologia labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile,

mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbală, motorie, mnezică, ca şi varietatea

expresiilor afectiv-atitudinale. Simptomatologia labilă poate fi observata în orice situaţie şi

context de viaţă, inclusiv cu prilejul efectuării unor experimente în laborator, a unei

convorbiri sau al administrarii unui test.

CALITATEA OBSERVAŢIEI

- depinde de multitudinea factorilor implicaţi în observaţie: obiectul de observat,

subiectul observator, relaţia observaţională, interacţiunea şi feed beack-urile acesteia, dar în

primul rând este factorul central care conduce observaţia şi care este subiectul epistemic

observator cu particularităţile sale psihoindividuale (în care includem capacitatea sa de

concentrare a atenţiei, capacitatea de a sesiza esenţialul, gradul de sugestionabilitate etc).

S-a vorbit deseori de "ecuaţia personală a observatorului". In această privinţă Binet

arăta că unii observatori aparţin tipului descriptiv (înregistrează minuţios, exact, sec); alţii

tipului evaluativ (cu tendinţa de a face aprecieri, estimări, interpretări); unii tipului erudit

(furnizând informaţii savante suplimentare), alţii tipului imaginativ si poetic (neglijând

faptele şi dând frâu liber imaginaţiei, ajungând de aceea ,deseori, la deformarea realităţii).

CONDIŢIILE UNEI BUNE OBSERVAŢII:

75

- stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;

- selectarea celor mai potrivite forme de observatie, a condiţiilor şi mijloacelor

necesare (cronometre, aparat foto, cameră video etc);

- elaborarea unui plan riguros de observaţie (sistem conceptual, ipoteze, locatie si

durata, limbajul standard în care vor fi consemnate datele, ritmicitate ş.a.m.d.);

- consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea

fi afectată de uitare;

- efectuarea unui număr optim de observaţii - desfăşurare în condiţii cât mai variate.

Evaluarea observaţiilor efectuate presupune apelul la o serie de concepte precum:

unităţile de observaţie, grade de estimaţii, grile de observaţie sau "categorii" interacţional-

comunicaţionale evidenţiate de Bales.

Unităţile de observaţie exprimă de fapt cuantumul de elemente observate pe

intervale de timp.

Gradele de estimaţii ale unor însuşiri psihice exprimă în ce măsură este prezentă o

însuşire psihică la un individ: în foarte mare măsură, în mare măsură, într-o măsură

potrivită, în mică măsură, într-o foarte mică măsură..

Grilele de observaţie facilitează recoltarea şi compararea rapidă a datelor de

observaţie. S-a remarcat în acest domeniu R. F. Bales, care a cercetat grupurile umane din

punctul de vedere al interacţiunilor comunicaţionale şi comportamentale.

Combaterea obstacolelor ce ar putea împiedica realizarea unor observaţii

adecvate, trebuie sa tina cont de:

- influenţa dispoziţiilor mintale în care se află observatorul în momentul efectuării

observaţiei (schema sa pre-perceptiva putând deforma faptele observate);

- tendinţa observatorului de a decodifica faptele observate în conformitate cu teoria

(explicită sau implicită) la care aderă - aşa numitul "efect distorsionant al

paradigmei";

- tendinţa ca aşteptările şi anticipările observatorului să inducă rezultate în

conformitate cu acestea – sunt cunoscute asa numitele efecte de "anticipare" sau

teoria "profeţiei care se împlineşte".

76

C11 - INTERVIUL CA TEHNICA DE EVALUARE

CONCEPTUL DE INTERVIU

Prin definitie, interviul este o situatie de evaluare în care doua persoane (evaluatul

si evaluatorul) poarta o discutie prin care se doreste evaluarea modului în care anumite

competentele sunt în acord cu anumite asteptari.

Ca metoda de evaluare, interviul are menirea, conform tendintelor actuale, sa se

centreze, mai mult decât pe urmarirea într-o maniera structurata a unor specificatii, pe

identificarea gradului în care un anumit candidat se potriveste ca structura atitudinala

culturii organizatiei în care urmeaza sa intre. Performantele si comportamentele trecute

sunt cei mai fideli factori prognostici pentru performanta si comportamentele viitoare.

Datorita acestui fapt, multe dintre sesiunile de interviu sunt construite în jurul

performantelor trecute ale candidatului relationate cu ariile considerate ca a fi importante

pentru succes. Aceste arii sunt cunoscute, în limbaj comun, drept criterii.

Acesta este motivul pentru care tehnicile de interviu s-au diversificat, încercând sa înlature,

pe lânga clasicele erori de evaluare si credinta conform careia un candidat se va putea

integra fara probleme doar daca poate performa.

Exista autori care sustin, în baza unor studii recente, faptul ca exista tehnici de

interviu care pot diferentia între candidatii ce obtin performante „superioare” si candidatii

care obtin performante „medii”. Profilulul celui secund arata cel mai probabil astfel :

- inteligenta sociala si emotionala bine dezvoltata,

- isi adapteze discursul în functie de persoana din fata sa

- a învatat tehnicile de interviu “pe de rost”

77

- este un foarte bun vânzator al propriei imagini

- are o încredere debordanta în sine si în capacitatea sa de persuasiune

- nu concepe sa piarda

- sustine ca s-a întâlnit cu multe aspecte în viata sa, dar despre putine poate sa

vorbeasca specific.

Un astfel de candidat învinge multi intervievatori, mai ales daca acestia din urma nu

au o experienta si daca interviul este nestructurat.

In cele ce urmeaza sint prezentate aspecte legate de cele mai frecvent întâlnite tipuri

de interviu, cele mai utilizate tehnici de interviu precum si aspecte ce tin de strategiile

abordate în cadrul unui interviu.

TIPURI DE INTERVIU

In literatura curenta sint mentionate urmatoarele tipuri de interviu: interviul initial

de „scanare” (screening interview), interviul cu un grup de evaluatori (group interview),

interviul structurat si interviul nestructurat, interviul situational.

INTERVIUL INITIAL DE „SCANARE”

Este un interviu cu o durata relativ scurta, utilizat pentru a determina daca

potentialul candidat are suficiente „date”pentru a fi supus unui proces de intervievare mai

larg. De regula, acest interviu este condus de o singura persoana si nu dureaza mai mult de

o jumatate de ora. O întelegere mai aprofundata asupra persoanei va urma într-o etapa

ulterioara.

INTERVIUL CU UN GRUP DE EVALUATORI

Intervievatorii pot întâlni candidatul simultan, dar de cele mai multe ori il întâlnesc

separat si confrunta ulterior notele de interviu. De regula, echipa de evaluatori este

compusa din responsabili cu diverse competente

INTERVIUL NESTRUCTURAT. INTERVIUL STRUCTURAT.

Interviul nestructurat este o forma de interviu cu un grup de evaluatori în care

rolurile acestora nu sunt bine determinate, fiecare dintre acestia având libertatea de a adresa

orice întrebare pe care o considera relevanta. Fara îndoiala acest tip de interviu are

78

dezavantajele sale, dintre care cele mai importante ar fi lipsa criteriilor riguros stabilite si

respectiv imposibilitatea de a aplica aceeasi procedura pentru toti candidatii. Din punctul

acesta de vedere, interviul structurat are avantajul structurarii criteriilor, a asumarii

rolurilor clar stabilite între evaluatori în functie de aria lor de compententa, asa încât

candidatul sa fie evaluat din perspectiva mai multor persoane dar si din perspectiva mai

multor arii de compententa.

INTERVIUL SITUATIONAL

Interviul situational se situeaza între a fi un “stil” de interviu si o “tehnica” de

interviu. Când se foloseste interviul situational, sunt selectate anumite dimensiuni (drept

criterii pentru evaluare) relationate cu performanta. Pentru fiecare dintre aceste dimensiuni

se defineste o situatie, reala sau ipotetica, care simuleaza aspecte cu care persoana este

posibil sa se confrunte.

Candidatul este apoi întrebat asupra modului în care el/ea ar actiona în acea situatie,

iar membrii echipei de intervievatori evalueaza calitatea raspunsului candidatului raportat

la raspunsurile standard. Pe lânga aceasta, membrii echipei fac observatii asupra celor mai

importante aspecte legate de comportamentul candidatului confruntat cu situatia prezentata.

Aceste observatii se pot referi la aspecte precum: creativitatea, abilitatile de comunicare

etc.

TEHNICI DE INTERVIU

Exista candidati care dezvolta automat, atunci când sunt confruntati cu situatia de

interviu, o masca sociala care îi ajuta sa faca fata presiunii create de evaluare. Acesti

candidati nu iau în considerare faptul ca interviul nu este un monolog pe care ei sunt

obligati sa-l sustina în fata unei comisii.

Abordarea pe care candidatii obisnuiti cu conditia de intervievat au început sa o

adopte este aceea a unei discutii libere, în care ambele „tabere” prezente au un interes bine

conturat. Libertatea în exprimare si comportament a candidatului poate fi un punct forte în

relatia cu evaluatorul, ea fiind interpretata ca siguranta. De asemenea, faptul ca un candidat

79

participa la interviu gindind la situatia de câstig reciproc a partilor, confera acestuia un

avantaj real în comparatie cu acei candidati care nu privesc la fel interviul.

Exista o serie de tehnici de interviu, dintre care, pe cele mai comune le vom

prezenta mai jos, asa cum au fost ele descrise în literatura de specialitate.

ÎNTREBARILE DESCHISE

Bunele practici în domeniu tin sa sublinieze faptul ca în cadrul unui interviu

întrebarile deschise solicita candidatului un raspuns mai vast decât „da” sau „nu”. Un

evaluator experimentat care foloseste cu usurinta tehnica întrebarilor deschise îl va

determina pe candidat sa formuleze un raspuns mult mai complet si mai putin superficial

decât ar face-o raspunzând la o întrebare închisa.

TEHNICA PENETRARII

Pentru a aprofunda o arie de interes, intervievatorul experimentat foloseste tehnica

penetrarii care se constituie dintr-o serie de întrebari deschise adresate succesiv. Acesta

tehnica determina candidatul sa detalieze din ce în ce mai mult subiectul abordat, în masura

în care rezistenta initiala a candidatului este ridicata. Intrebarile deschise încep cu: „Ce”,

„Unde”, „Când”, „Cine”, „De ce”, „Cum”. De retinut ca întrebarile care încep cu „De ce?”

este de preferat sa nu fie adresate ca prime întrebari datorita faptului ca maresc

probabilitatea defensei din partea candidatului. De ce atrage dupa sine o justificare,

moment în care candidatul a îmbracat deja „scutul de aparare” si, implicit, abordeaza

adaptat (respectiv falsificat) situatia de interviu. Acesta întrebare poate fi înlocuita prin

formulari de genul „Ce v-a determinat sa”, care, cu toate ca au acelasi înteles, sunt întelese

indirect si, respectiv, mai putin agresiv, de catre candidat.

PAUZA /TACEREA

Utilizarea tacerii sau a pauzei este o tehnica extrem de eficienta la care

intervievatorii experimentati recurg de multe ori. Aceasta tehnica este destul de dificil de

utilizat de catre începatori pentru ca poate bloca persoana intervievata daca nu este folosita

80

într-o maniera adecvata. De obicei, tehnica este folosita pentru a facilita candidatului

detalierea unui subiect, prin continuarea unei idei deja exprimate.

REPETITIA

În cadrul acestei tehnici, intervievatorul repeta, pur si simplu, ceea ce a spus

candidatul. O atentie sporita trebuie, însa, alocata utilizarii acestei tehnici pentru ca, nu

trebuie folosita în exces si într-o maniera evidenta. Daca un intervievator nu se simte

confortabil utilizând-o, este de sfatuit sa o înlocuiasca cu o alta.

COMPARATIA /CONTRASTUL

Tehnica comparatiei /contrastului este utilizata pentru a determina candidatul sa

ofere mai multe informatii despre un subiect propus. Aceasta tehnica se bazeaza pe a

solicita candidatului sa gaseasca asemanari si deosebiri între doi sau mai multi itemi sau

situatii.

UTILIZAREA EXEMPLELOR

De cele mai multe ori, în cadrul unui interviu, evaluatorul cere candidatului sa ofere

exemple prin care sa sustina afirmatiile formulate. Prin folosirea acestei tehnici se doreste

sa se evalueze raspunsuri mai specifice decât afirmatii generale.

Tehnicile de interviu descrise mai sus sunt la fel de eficiente pentru ambii parteneri

de discutie. Singurul amendament care trebuie facut este ca tine de experienta utilizarea

uneia sau alteia dintre tehnici, astfel încât discursul sa fie unul adecvat si natural. În lipsa

acestei fluente în discurs, celalalt partener poate realiza ca demersul este unul studiat (fals)

si pierde încrederea în partenerul de discutie.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Albu M., (1998), "Construirea şi utilizarea testelor psihologice", Edit. Clusium, Cluj.Albu M., (2000), „Metode şi instrumente de evaluare în psihologie”, Edit. Argonaut, Cluj.Birch Ann, Hayward Sheila, (1999), “Diferenţe interindividuale”, Edit. Tehnică, Bucureşti.Dafinoiu I., (2002), „Personalitatea. Metode de abordare clinică – Observaţia şi interviul”, Editura Polirom, Iaşi, Havârneanu C., (2000), „Cunoaşterea psihologică a persoanei”, Edit. Polirom, Iaşi.Horghidan V., (1997), "Metode de psihodiagnostic", EDP, Bucureşti.Westhoff K & Kluck Marie-Luise, (2010), “Raportul Psihologic: Redactare si Evaluare“ , TestCentral / D&D Consultants, Bucuresti.

81

Minulescu M., (2003), “Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate“, Editura România de Mâine, Bucuresti (reeditată în 2005);Minulescu M.,, D. Iliescu, C. Nedelcea, (2005), “Chestionarele nonverbale de personalitate“, Ed. PsyhoCover, Bucureşti,Minulescu M. (2007), “Teorie si practică in psihodiagnoză. Fundamente in masurarea psihologică”, Edit. Fundatiei Romania de Miine, Bucuresti.Mitrofan N. (2005) – “Testarea psihologică”, Polirom, Iaşi.Pitariu H., (1996), "Măsurarea şi interpretarea diferenţelor individuale" în "Psihologia personalului", Edit. Cluj, Stan A, (2002), „Testul psihologic”, Editura Polirom, Iaşi.Șchiopu U., (2002), „Introducere în psihodiagnostic”, Edit Fundației Humanitas, București.Zlate M., (2001) „Psihologia la răspântia mileniilor”, Edit Polirom, Iaşi.

82