9. FORMAT CURS Consilier Dezv. Pers. -Phoenix

ASOCIAŢIA CCDU-Phoenix

< CONSILIERE PENTRU DEZVOLTARE PERSONALĂ >

Conținut/module:

I MODUL

DEZVOLTAREA PERSONALĂ – INTERACŢIUNE ŞI CONSILIERE

1. Amenajarea spațiului de lucru

În cadrul acestor activităţi este necesară stabilirea unor reguli precise şi

realizarea unei ambianţe specifice de lucru. Persoanele care se decid să apeleze la

serviciile consilierului de dezvoltare personală, de regulă, traversează dificultăţi în

diferite planuri sau experimentează o stare de disconfort.

Toate acestea le determină să caute explicaţii şi sprijin în depăşirea situaţiilor

tensionate în care se găsesc. Aflându-se, de regulă, în momente de mare

sensibilitate şi fragilitate psihică, comportamentul şi maniera în care terapeutul îi

acompaniază capătă o importanţă crucială. Pentru a căpăta încredere în posibilitatea

de schimbare şi de depăşire a obstacolelor întâmpinate, clientul are nevoie alături de

o prezenţă securizantă, încurajatoare, stăpână pe sine şi, în acelaşi timp, dedicată în

întregime sprijinirii sale. De aceea, este esenţial ca în minutele destinate consultaţiei,

psihoterapeutul să fie prezent 100% pentru clientul său şi să se asigure că nu vor

interveni situaţii neprevăzute sau perturbatoare. Este nerecomandabil, de pildă, ca

acest consilier să iasă pentru ca să discute cu cineva care tocmai a bătut la uşă, să

răspundă la telefon sau să se ocupe de altceva decât de situaţia clientului său în

timpul şedinţei. Întârzierea frecventă a psihoterapeutului, contramandarea repetată

sau chiar uitarea unor programări reprezintă, de asemenea, erori grave care denotă

lipsă de profesionalism. Consilierea reprezintă un eveniment important în viaţa

clientului şi eficienţa sa depinde în mare măsură şi de modul în care terapeutul

marchează şi respectă acest lucru. Pentru bunul mers al activităţii trebuie să existe

un spaţiu special destinat întâlnirii cu clientul, în care să nu interfere alte persoane

sau preocupări.


1


2. Stabileşte contactul emoţional cu clientul

Conceptele de boala si sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise

de dezvoltarea cunoașterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de

sistemul axiologic al societății. Astfel vor exista diferențe notabile in ceea ce privește

statutul bolnavului si natura stării, considerata normala sau patologica, in funcție de

tipul de societate si nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.

Există însa si factori care afectează negativ acest proces medico-psiho-social:

divergente de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei si tratamentului

anumitor afecțiuni, un adevărat fenomen al modei in tratarea unor boli, precum si

alte implicări ale socialului, psihologicului si medicalului in actul medical.

Boala si sănătatea nu pot fi deci definite decât prin raportare la ființa umană

privita entitate biologica, psihica si sociala in același timp.

Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definita drept acea stare a

unui organism neatins de boala, in care toate organele, aparatele si sistemele

funcționează normal (organism in homeostazie).

Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului in care

capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana sa îşi îndeplinească în mod

optim rolurile sociale (de prieten, vecin, cetăţean, soț, părinte, cetăţean etc.).

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înțeleasa drept armonia dintre

comportamentul cotidian si valorile fundamentale ale vieții asimilate de individ,

reprezentând starea organismului in care capacitatea sa de a munci, a studia sau a

desfășura activitățile preferate este optimă.

In funcție de semnificația socio-culturala dobândita de boala in societate, de

apartenenta indivizilor la medii culturale diferite variază şi reacția acestora fata de

boala si durere, stări fiziologice precum foamea sau durerea având si determinare

socio-culturala. Astfel, stigmatul unui individ ajunge sa domine percepția si modul in

care este tratat de către ceilalți. Astfel, statutul sau deviant devine statut dominant si

influențează in mod negativ evoluția sa ulterioară.


2


3. Prezintă condiţiile de colaborare

De aceea se recomandă ca şedinţele de consiliere să nu se desfăşoare la

domiciliul consilierului sau al pacientului, decât în situaţii extraordinare (de exemplu,

atunci când pacientul este imobilizat la pat şi nu se poate deplasa). Din aceleaşi

motive, este preferabil ca o consultaţie de consiliere să se într-un cabinet confortabil

şi mobilat adecvat. O deosebită importanţă o are stabilirea şi respectarea de comun

acord, de către consilier şi client, a unor reguli esenţiale care asigură cadrul adecvat.

Este vorba de stabilirea precisă a zilelor şi orelor de întâlnire, a duratei unei

consultaţii, a condiţiilor de întrerupere şi de reluare a întâlnirilor, a onorariului şi a

sistemului de plată, a importanţei onestităţii în cadrul consilierii, a comportamentelor

permise şi nepermise în cadrul relaţiei consilier-client. Consilierul, ca cel care

conduce demersul în întâlniri, este cel care propune şi asigură respectarea acestui

sistem normativ, care are ca scop principal ordonarea mentală a pacientului,

întărirea capacităţii de control şi autocontrol şi consolidarea unui sentiment de

siguranţă şi încredere în terapie.

4. Identifică direcţiile de dezvoltare

Modalităţi de dezvoltare personală

Diagnosticarea bolilor psihice este realizata de medicul specialist psihiatru sau psiholog, folosind diferite metode; in acest scop, importante sunt: istoricul medical al pacientului, observatia si chestionarele. Tratamentele medicamentoase vor fi recomandate doar de medicii psihiatri, iar sedintele de psihoterapie vor fi sustinute atat de psihiatrii cat si de psihologi.

Psihoterapia si medicatia sunt principalele optiuni de tratament care implica interventia sociala (presupune stabilirea relatiei interpersonale intre specialist si pacient), suport si contributie personala. In functie de gravitatea cazurilor, poate fi necesara internarea sau supravegherea medicala directa si tratamentul involuntar al bolnavilor, daca legislatia permite acest lucru.

Tipuri de obiective urmărite de persoana consiliată:-inserţia/reinserţia pe piaţa muncii; -ameliorarea relaţiilor în cadrul familiei şi societăţii;-explorarea resurselor proprii; -atingerea potenţialului personal maxim în diverse contexte etc.;


3


Tipuri de disfuncţionalităţi

Tulburarea depresivă• Echivalentul patologic al tristeții normale,dar calitativ diferită de aceasta (tristeţea este patologică prin intensitate, durată , mod de apariţie şi reactivitate)• Trăire sumbră,dezagreabilă

• Pentru individ este o senzaţie percepută ca o durere profundă, intensă, “morală”-totul îşi pierde valoarea: viaţa,pesoana (sentimente de autodepreciere:incapacitate,inutilitate,culpabilitate)

• Individul resimte incapacitatea de a face planuri de viitor (şi-a pierdut speranţa)• Prezentul nu mai oferă nici o bucurie• Atracţie pentru trecutul dureros care provoacă culpabilitateAproape un sfert din adultii tineri prezinta un episod depresiv major pana la varsta de 24 de ani, acest grup populational fiind mai expus decat oricare altul riscului de declansare a depresiei.

Depresia instalata in aceasta perioada critica a vietii poate avea consecinte nefaste de mare amploare pe termen scurt - cuprinzand aici deteriorarea relatiilor interpersonale, functionarea deficitara socioprofesionale si riscul de adictie sau consum de substante psihoactive dar si pe termen lung afectand intreaga dezvoltare neuropsihica.

Uneori este foarte evident cand cineva este deprimat. Poate parea trist, nu face lucruri care de obicei ii provocau placere, se descrie ca simtindu-se neinsemnat si inutil. In cazul altor persoane, insa, depresia poate fi mai putin evidenta.

Unele dintre aceste persoane nici nu admit ca se simt triste sau ca au o stare proasta. Ei par schimbati doar pentru persoanele apropiata.

Iata, deci, care sunt simptomele depresiei:

- tristete persistenta, anxietate - sentimente de inutilitate sau de pesimism;- sentimente de vinovatie sau neputinta;- pierdere de interes sau placere pentru hobby-uri sau activitatile obisnuite, inclusiv pentru sex;- energie scazuta, oboseala, senzatie de “incetineala”;- capacitate de concentrare redusa sau dificultate de luare a deciziilor;- probleme de somn, trezire dimineata devreme sau dormit prelungit;- modificari ale apetitului sau/si ale greutatii;- ganduri de moarte sau sinucidere, tentative de suicid chiar;- neliniste sau iritabilitate;- stima de sine scazuta;- probleme fizice persistente, precum dureri de cap, tulburari digestive, dureri cronice ce nu raspund la tratamentele de rutina.


4


Depresia are mai multe forme, ca alte boli, de pilda bolile de inima sau diabetul. Mai jos sunt prezentate trei din cele mai comune forme de depresie. Trebuie sa notati insa ca fiecare tip are variatii in numarul, severitatea si persistenta simptomelor.

Tulburarea anxioasa

Tulburarea anxioasa generalizata se caracterizeaza prin anxietate persistenta pentru o perioada de cateva luni. Anxietatea sau simptomele somatice produc suferinte marcate in arii functionale itnportante (activita-te sociala, munca). Exista frecvent trei aspecte cheie ale bolii: ingrijorare si neliniste greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitatie) si hiperactivitate vegetativa (simptome gastro-intestinale si cardiovasculare).

Varsta de debut este in ultima parte a adolescentei, pana la 20 de ani, dar pot exista unele simptome in antecedentele pacientilor.Simptomul principal al tulburarii anxioase generalizate este anxietatea, generalizata si persistenta, care nu apare doar in anumite conditii de mediu.Cele mai comune simptome sunt:• nervozitate;• tremor;• tensiune musculara;• transpiratii;• ameteala;• palpitatii;• disconfort epigastric.

Cu toate ca simptomele si semnele anxietatii variaza de la persoana la persoana, semnele obisnuite sunt tensiune motorie, hiperactivitate vegetativa, expectatii aprehensive si vigilenta. Pacientii cu tulburare anxioasa generalizata nu semnaleaza fluctuatii acute ale nivelului de anxietate si simptomele vegetative caracteristice panicii.

Tulburarea de panica se caracterizeaza prin aparitia neasteptata si spontana a atacurilor de panica recurente. Sintagma „atac de panica" caracterizeaza aparitia brusca a sentimentului de frica, acompaniat de semne §i simptome fizice si cognitive (taliicardie, tremor, sentiment© de derealizare, frica de moarte). Frecventa atacurilor de panica variaza in limite largi, de la cateva pe zi la cateva pe an.In cadrul tulburarii de panica taxinomia europeana (ICD-X) include:- atacul de panica;- statusul de panica.

Tulburări de comportament alimentar

Tulburarile de comportament alimentar (cunoscute si sub numele de tulburari de conduita alimentara) sunt incadrate in randul bolilor mentale si pot afecta, in egala masura, femei si barbati de toate varstele, provenind din toate mediile sociale


5


si fara sa conteze background-ul cultural. In ciuda cresterii incidentei acestor boli si a numeroaselor studii care au dus la o mai buna intelegere a fenomenului, nu putine sunt persoanele care traiesc cu aceste tulburari vreme indelungata, fara sa solicite ajutor specializat.

Tulburările de comportament alimentar se caracterizează prin perturbări severe de comportament alimentar.Această secţiune include două diagnostice: anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă. O perturbare în perceperea conformaţiei şi greutăţii corpului este elementul esenţial,atât al anorexiei nervoase cât şi al bulimiei nervoase. Tulburările alimentare şi de comportament alimentar sunt diagnosticate,de regulă,în perioada de sugar sau a micii copilării. Anorexia nervoasă se caracterizează prin refuzul de a menţine o greutate corporală normală minimă. Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade repetate de mâncat compulsiv urmate de comportamente compensatorii inadecvate cum ar fii vărsăturile autoprovocate,abuzul de laxative,de diuretice sau de alte medicamente,posturi sau exerciţii fizice excesive. Tulburări de somn

Somnul si visele reprezinta manifestari neuropsihofiziologice normale ale oricarei persoane.Somnul trebuie inteles ca o manifestare psihica ce alterneaza cu starea de veghe

Somnul este definit ca o stare fiziologica, periodica si reversibila, caracterizata prin inactivitate somatica, suprimarea relativa si temporara a constiintei, insotita de o abolire mai mult sau mai putin importanta a sensibilitatii si o incetinire a functiilor vegetative: ritm respirator, cardiac, scaderea temperaturii corporale cu aproximativ 0,5 grade Celsius, diminuarea functiilor secretorii (exceptand rinichiul) si relaxare musculara. Somnul raspunde unei necesitati vitale de repaus periodic. Teoretic este foarte diferit de coma, cu care poate prezenta insa asemanari clinice (cu coma superficiala).

Rolul somnului:Numeroase functii corporale au de suferit daca nu avem un ciclu regulat de

somn, cum ar fi:-cresterea a noi tesuturi si vindecare-controlul temperaturii corporale-controlul felului in care este utilizata energia din corp (procesul numit

metabolism)-apararea organismului impotriva bolii (performanta sistemului imunitar)-functionarea creierului si performanta memoriei

Apecte clinice

Tulburările de personalitateTulburarile de personalitate reprezinta o serie de comportamente distinctive si anormale adoptate dupa anumite modele si care asigura anumite raspunsuri emotionale. Aceste tulburari sunt caracterizate de modul in care o persoana


6


reactioneaza in fata unui eveniment sau actiunii unui om, care pot afecta capacitatea de comportament. Diversitatea personalitatii este un alt factor care ofera unicitate oamenilor!

• Tulburarile de personalitate au tendinta de a se manifesta inca din adolescenta si persista pe tot parcursul vietii.• Comportamentul pacientilor poate fi excentric, dramatic, anxios sau inhibat.• Medicii considera ca este necesara stabilirea unui diagnostic atunci cand actiunile unei persoane au consecinte grave.

• Drogurile nu schimba personalitatea unei persoane, dar psihoterapia o poate ajuta sa recunoasca ca se confrunta cu o problema care conduce la manifestarea unui comportament social deviat.Tulburarile de personalitate nu se incadreaza in tiparul clasic de boala. Nu au un debut limitat in timp, o perioada de stare si apoi o vindecare in urma unui tratament. Nefiind boli au fost denumite dezvoltari dizarmonice ale structurii psihice ale persoanei in cauza.Simptomele tulburarilor de personalitate

Datorita faptului ca ne referim la structura de personalitate, simptomul se transforma in trasatura. Trasaturile de personalitate sunt egosintonice ceea ce inseamna ca aceste persoane nu sunt pe deplin constiente de impactul lor asupra celorlalti.

Disfuncţiile sexualeDisfuncţiile sexuale sunt tulburări legate de o anumită fază a ciclului răspunsului sexual. De exemplu, disfuncţiile sexuale includ tulburări de dorinţă sexuală, tulburări de excitare sexuală, tulburări de orgasm, şi experienţe sexuale dureroase. Dacă o persoană are dificultă?i cu una sau mai multe faze a ciclului răspunsului sexual sau o persoană are experienţe dureroase în ceea ce priveşte actul sexual (abuz sexual, viol etc), el/ea poate avea o disfuncţie sexuală. Exemple de disfuncţii sexuale includ:

Tulburările adictiveTermenul de “adictie” a aparut ca traducere a termenului Sucht din germana,

folosit de Freud pentru prima data in articolul “Sexualitatea in etiologia nevrozelor”. Glover a folosit termenul din engleza, respectiv “addiction” in articolul sau “Despre etiologia dependentei de droguri”. Tulburarile adictive se refera la fenomene clinice si psihopatologice foarte diferite, fara o legatura aparenta intre ele cum ar fi: toxicomaniile (droguri, alcool, tutun), dependenta de medicamente, adictiile obiectale sexuale, tulburarile de comportament repetitive (de exemplu, bulimia). Aceste patologii sunt transnosografice si transstructurale.

Generic, adictia este un stadiu extrem al abuzului de substante si este definita asa cum aratam mai sus printr-un comportament compulsiv, lipsit de auto-control, in ciuda consecintelor negative serioase. De exemplu persoana cu comportament adictiv isi focalizeaza treptat atentia spre obtinerea, folosirea drogurilor, in ciuda imbolnavirii, ruperii relatiilor intersubiective,


7


etc. Literatura curenta sugereaza implicarea a doua sisteme disfunctionale in adictie: partea anterioara a cingulus-ului, si cortexul orbito-frontal (doua regiuni frontale), cu rol in controlul comportamentului, si a comportamentului legat de recompensa, aceleasi zone fiind de pilda implicate si in tulburarea de comportament obsesiv-compulsiv.Comportamentul adictional se caracterizeaza prin tendinta de a iesi din realitate prin intermediul starii psihice. In tulburarile adictive exista un risc crescut al recaderilor, chiar si dupa o perioada mare de abstinenta.

5. Acordă sprijin pentru dezvoltarea personală a clientului

Tehnici pentru dezvoltare personală

Consilierea reprezintă un proces care implică o relaţie interpersonală între consilier şi unul sau mai mulţi clienţi cu care el foloseşte metode psihologice bazate pe cunoaşterea sistematică a personalităţii umane, în încercarea de a îmbunătăţi ,,sănătatea mintală” a clientului sau a clienţilor săi.

Prin urmare, în procesul de consiliere se încearcăprovocarea unei schimbări voluntare în atitudinile şi comportamentul clientului. Strategiile folosite în acest scop depind însă atât de scopurile clientului cât şi de orientarea teoretică a consilierului. Indiferent însă de natura celor două elemente, strategiile adoptate de consilier nu trebuie să se refere la sfaturi şi recomandări, la admonestări, constrângeri sau ameninţări.

Prin strategiile utilizate, consilierul urmăreşte de fapt să ofere sprijin clientului său, pentru ca el să se adapteze mai eficient atât propriei sale personalităţi, cât şi realităţii în care trăieşte.

Sunt cunoscute mai multe tipuri de consiliere, ca de exemplu:

Consilierea educaţională - furnizarea de repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor;

Consilierea informaţională - oferirea de informaţii pe domenii, teme specifice;

Consilierea de dezvoltare personală - formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;

Consilierea suportivă - oferirea de suport emoţional, apreciativ, material;

Consilierea vocaţională - dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

Consilierea de criză - asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate; consilierea pastorală - realizată din perspectivă religioasă.


8


Este evident că practicarea fiecăreia dintre acestea presupune o specializare, astfel încât se cere ca fiecare consilier să cunoască foarte bine care sunt posibilităţile, dar şi limitele sale de acţiune în consilierea indivizilor.

Consilierul poate utiliza, în limitele impuse de competenţele sale, ambele forme sau modalităţi de consiliere: consiliereaindividuală şi consilierea de grup. Modelele de consiliere, sunt relativ numeroase şi divesificate. Dintre acestea sunt:• modele psihodinamice sau de factură psihanalistă, unde intră modele elaborate de S. Freud, A. Adler şi C. Jung;• modelele acţionale, unde intră modelul behaviorist sau comportamental, analiza tranzacţională, modelul raţionalemoţional şi modelul de consiliere bazat pe realitate;• modelele experenţiale, unde intră modelul non directiv sau consilierea centrată pe o persoană, modelul existenţialist şi modelul gestaltist.

Dintre cele trei categorii enumerate mai sus, mai accesibile consilierului sunt modelele acţionale, cu accentul pe modelul behaviorist sau comportamental, unde se pot utiliza cu succes următoarele tehnici: stingerea comportamentelor nedorite, desensibilizarea sistematică, tehnica modelării, tehnica asertivă şi tehnica contractului.

1. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite poate fi utilizată în vederea diminuării şi înlăturării atitudinilor şi comportamentelor. Ele se bazează pe faptul că diversele comportamente învăţate au tendinţa de a slăbi şi dispărea atunci când ele nu sunt întărite corespunzător.

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite poate fi utilizată şi pentru înlăturarea stărilor de frică sau a tulburărilor anxioase (teama de locuri înalte, teama de spaţii închise etc.). În asemenea situaţii pot fi folosite două tehniciconcrete, şi anume: tehnica implozivă şi tehnica expunerii.

Tehnica implozivă constă în punerea clientului să se confrunte, în plan imaginar cu situaţia anxiogenă (care-i provoacă teamă). El trebuie să-şi imagineze situaţii care-i produc teamă. În timpul şedinţei de consiliere, consilierul în locsă-l liniştescă, trebuie să manevreze în aşa fel situaţia, încât să se producă o creştere masivă a anxietăţii, adică a stării de teamă. Practica a dovedit că, prin expuneri repetate la situaţii anxiogene în condiţii de securitate afectivă a copilului, ,,stimuli anxiogeni îşi pierd forţa, iar comportamentul de evitare a respectivelorsituaţii are tendinţa să se stingă”.

Tehnica expunerii presupune confruntarea reală a clientului cu stimulul anxiogen (generator de teamă). Confruntarea reală a clientului cu situaţii anxiogene este eficientă, îndeosebi în cazul în care au capacităţi imaginative limitate.

2. Tehnica desensibilizării sistematice constă în diminuarea şi înlăturarea unor comportamente nedorite prin punerea în acţiune a altor comportamente antagoniste sau opuse acestora. Prin această tehnică, clientul este învăţat să se relaxeze şi să se comporte într-un mod în care este incompatibil cu apariţia


9


stării de teamă în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau imaginativi.

3. Tehnica modelării presupune asimilarea unor modele comportamentale pozitive prin imitarea altor persoaneModelarea comportamentelor s-a dovedit eficientă în formarea unor deprinderi corecte şi civilizate de conduită, deprinderi de raportare la semeni etc.

4. Tehnica asertivă –prin care individul caută să se impună.Această tehnică numită şi antrenament asertiv poate fi utilizată atât ca modalitate de sensibilizare, cât şi de formare şi dezvoltare a abilităţilor de a face faţă diverselor situaţii de viaţă.

5. Tehnica contractului presupune o înţelegere între cei doi termeni ai relaţiei de consiliere.

În concluzie, tehnicile de consiliere, specifice modelului behaviorist sau

comportamental, pun accentul pe schimbările produse în comportamentul exterior al

individului.

6. Evaluează adecvarea soluţiei adoptate pentru dezvoltarea personală a clientului

Tehnici şi metode folosite în vederea evaluării adecvate a soluţiei

Observaţia şi metodele observaţionale

Consilierul cercetează realitatea psihică şi prin metoda observaţiei, stabilind legături adecvate şi sinteze în funcţie de semnificaţia aspectelor sesizate (observate).

Respingând constatările întâmplătoare, fugitive şi observările empirice, psihologia modernă impune informaţiei ştiinţifice ca metodă:- sesizarea esenţialului şi aspectelor semnificative din fenomene (frecvenţă, amploare);- surprinderea simptomelor precise ale proceselor;- identificarea situaţiilor problemă;- caracterizarea contextului psiho-profesional in care se produce un proces sau altul etc. În relaţia consilier –client recunoaştem valoarea deosebită a actului observabil, examinarea ulterioară fiind considerată ca o observaţie sistematică, scurtă şi intensă. Observaţia atentă şi sistematică practicată în cursul consilierii ne oferă informaţii importante despre personalitatea subiectului, despre modul în care obţine o anume performanţă. Pe calea observaţiei directe sistematice se pot evidenţia, în împrejurările determinate de efectuarea chiar a unei evaluări mai amănunţite, aspecte ale ASOCIAŢIA CCDU-Phoenix

10


personalităţii şi se pot descrie tipurile de comportament (tablouri comportamentale) emotiv sau meditativ, volitiv-impulsiv, instabil-nervos etc.

Interviul standardizat şi nestandardizat

Interviul, definit ca situaţie socială de schimb conversaţional între două persoane în scopul culegerii de informaţii într-un cadru specificat, capătă valenţe deosebite atunci când se desfăşoară după reguli şi obiective psihologice. Condiţiile în care se desfăşoară interviul (loc, durată, maniera de înregistrare a răspunsurilor), roiurile şi aşteptările persoanelor angajate în schimbul conversaţional, constituie cadrul pe care consilierul are datoria de a-l respecta şi de a impune să fie respectat.

Participanţii la interviu cunosc în mod explicit obiectivul discuţiei purtate, care, în acest caz, este reprezentat de culegerea de cât mai multe informaţii despre subiect, completarea sau/şi clarificarea informaţiilor obţinute prin alte metode. Integrând şi depăşind acest aspect, interviul psihologic vizează înţelegerea funcţionării psihologice a subiectului intervievat.

Interviul este un instrument care permite accesul la subiectivitatea subiectului şi înţelegerea acestuia în specificitatea sa.

Aspectul cel mai important intr-un interviu semistructurat consta in faptul ca prin acesta se obțin mai multe informații despre motivațiile, aspirațiile, obiectivele, atitudinile si valorile unei persoane. Interviul semistructurat nu este si cel mai facil, însa oferă cea mai mare flexibilitate si posibilitate de a obține cat mai multe informații de la interlocutor. In realizarea unui astfel de interviu nu exista reguli sau etape ce trebuie parcurse in mod obligatoriu, ci doar anumite principii care trebuie urmate si respectate pentru ca acesta sa decurgă cat mai coerent si profesionist. Aceste principii, valabile de fapt si la celelalte tipuri de interviu, sunt: flexibilitate, deschidere, respect fata de intervievat, obiectivitate in evaluare, neutralitate in atitudini, adaptabilitate in raport cu intervievatul, finețe psihologica, empatie.In niciun caz interviul nu trebuie ghidat după intuiție, pentru ca aceasta este subiectiva si este supusa erorilor de evaluare. De asemenea, interviul semistructurat nu trebuie înțeles strict ca o tehnica, ci ca o abilitate din partea intervievatorului de a crea o atmosfera destinsa, profesionista, de respect, in care intervievatul sa se simtă bine si sa rămână cu o stare pozitiva in urma interviului, din care sa extragă anumite "insigt-uri" la nivel personal profesional pe termen lung. Pentru ca un interviu sa decurgă cat mai natural nu sunt necesare doar cunoștințe sau/si respectarea principiilor mai sus-amintite, ci si experiența de natura interpersonala si profesionala din partea celui care conduce interviul.

In pregătirea unui interviu semistructurat, consilierul trebuie sa-si stabilească tema acestuia, ce informații dorește sa obțină de la candidat, care sunt obiectivele pe care le urmărește in timpul interviului, mai puțin importanta fiind construirea efectiva a întrebărilor sau ordinea lor, pentru ca acest tip de interviu are cea mai mare flexibilitate. Prin aceasta facilitate, un astfel de interviu poate sta la baza


11


oricărei discuții de natura profesionala, putând contribui la dezvoltarea de relații pe termen lung. In acest fel, interviul semistructurat are rolul de a ghida discuția, oferind un suport de teme si subiecte de abordat pe parcursul acesteia, însa nu o constrânge si nu o limitează la acestea.

In interviul structurat, consilierul pregătește sau primește o lista de întrebări standard care vor fi utilizate in timpul interviului. Cele mai bune întrebări sunt cele pregătite după studiul motivului pentru care s-a solicitat consilierea si nu cele care-i vin in minte fiecărui consilier. Răspunsurile pot fi presupuse iar consilierul după ce-si desface întrebarea pe secvențe, înregistrează răspunsurile in protocolul interviului si al observaţiei şi aloca anumite puncte pentru fiecare răspuns. Interviul structurat se desfăşoară după un plan al subiectelor care vor fi abordate.Ordinea acestora este stabilit în prealabil. Pentru fiecare subiect sunt formulate întrebări principale. În funcţie de răspunsurile primite, interviul este completat cu întrebări specifice fiecărui client.

Există şi forma interviului nestructurat care implica puține pregătiri prealabile. Interviul nestructurat este mai spontan si greu de focusat pe obiectiv. Practica însa, demonstrează faptul ca interviurile structurate sunt mai valide decât interviurile nestructurate. Interviurile pot evalua foarte bine capabilitățile interpersonale ale persoanei . De aceea, interviurile sunt cele mai populare tehnici utilizate in activitatea consilierului.

Astfel apare denumirea de interviu standardizat, in care se pun serii de întrebări iar răspunsurile sunt înregistrate intr-o forma standardizata, si apoi variantele mai Putin formale, in care se lasă consilierului libertatea de a modifica ordinea întrebărilor, de a le explica înțelesul, de a adăuga unele întrebări suplimentare sau chiar de a schimba formularea.Avantajele interviului standardizat: a) face informația comparabila, b) este mai fidel, c) minimizează erorile de formulare a întrebărilor.

În opoziţie, interviul nestandardizat: a) permite standardizarea interesului întrebărilor, b) este mai valid, c) este mai flexibil.

Anamneza Anamneza reprezintă o secvenţă a evaluării clientului care surprinde aspecte

ale originii şi evoluţiei unor particularităţi individuale ce ţin de reactivitatea emoţională, trăsăturile de caracter, dar şi aspecte privind starea actuală a subiectului.

Contribuie alături de alte metode la stabilirea profilului personalităţii subiectului, dar şi la explicarea comportamentului actual al acestuia. Metoda vizează strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite de individ în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii „istoriei personale“ a subiectului.

Informaţiile oferite de cei evaluaţi vor fi consemnate sistematic într-o „Fişă de evaluare" de către subiect, urmând ca prin interviu consilierul să completeze, să detalieze sau să clarifice informaţiile obţinute. Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi


12


cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente.

Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă.

Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit deformată.

Convorbirea

Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cercetător/psiholog şi subiectul investigat, presupunând relaţia directă, de tipul faţă în faţă, dar şi sinceritatea deplină a subiectului.

Convorbirea este o metodă mai complicată şi mai greu de „învăţat“ deoarece în cadrul ei, influenţa reciprocă dintre psiholog şi subiect este mai mare decât în oricare altă metodă şi presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect. De asemenea se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o motivare corespunzătoare a subiecţilor.

Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegându-se dintre: • Convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe

formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;

• Convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se poate schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;

• Convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea fiind formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară;

• Convorbirea psihanalitică, propusă de S. Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;

• Convorbirea nondirectivă, propusă de C. Rogers, creează condiţiile psihologice care să faciliteze relatările spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat.

Chestionarul

Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în evaluarea unui individ, de nivel cantitativ şi instrumentul preferat al psihologilor,sociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facă deosebirea între inventarele sau chestionarele de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste etc.

Astfel, vom aminti – cu titlu de exemplificare - câteva definiţii ale chestionarului. P. Pichot spune despre chestionare ca "sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise“


13


Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“. Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin (1) întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“.

Trebuie subliniat însă faptul că – spre deosebire de testele de personalitate – chestionarul vizează cu precădere nivelul conştiinţei. Datele culese prin chestionar au o dublă caracteristică: sunt atât subiective, cât şi obiective. Prin urmare, măsurarea poate fi privită printr-o dublă perspectivă: fie individuală, fie colectivă.

Fiecare chestionar reprezintă un subiect, iar compilarea, crearea ansamblului de chestionare, corespunde unei colectivităţi. Chestionarul este construit esenţial în funcţie de modelul de analiză a rezultatelor care permite să se răspundă problematicii iniţiale.

Probe sau Instrumente de evaluare

Acestea sunt elaborate fie de specialiştii psihologi, sociologi, pedagogi (testele nestandardizate), consilieri, fie de organisme specializate în domeniu (teste standardizate).

Testele ca si alte forme si tehnici de evaluare îndeplinesc mai multe funcții:- cunoașterea nivelului de pregătire a subiecților testați;- evaluarea eficientei predării;- diagnosticarea dificultăților de învățare;- selecționarea, pentru a trece pe o treapta superioara de poziţie.Componentele evaluării avute în vedere:- grupul ținta de subiecți căruia se adresează:- natura deciziilor ce urmează a fi luate pe baza datelor obținute;Testele - ca instrument de evaluare - se clasifica din perspectiva mai multor

criterii:a) Din punct de vedere a ceea ce se evaluează, se face distincție între teste:

psihologice, care oferă informații asupra nivelului de dezvoltare a unor procese si însușiri psihice angajate în activitatea de învățare si care indica modul de tratare adecvata a elevilor, deci "ce pot învăţa";

de randament (docimologice), care verifica gradul de realizare a obiectivelor vizate în activitatea desfășurata, deci "ce a învățat"; au caracter diagnostic si pun în evidenta lacunele si greșelile dintr-un domeniu învățat.

b) Din punct de vedere al metodologiei elaborații lor se disting: teste standardizate, proiectate pentru a fi administrate, cotate si

interpretate în condiții identice (standard); rezultatele lor se compara cu anumite standarde sau cu anumite norme de interpretare rezultate din aplicarea testului pe un eșantion reprezentativ.


14


teste elaborate de profesor, ale căror rezultate nu permit comparații cu alte grupuri.

***Scopul introducerii şi prezentării acestor instrumentelor de evaluare în cadrul acestui tip de curs, care nu vizează prezenţa obligatorie doar a specialiştilor din doemniul psihologie şi/sau psihopedagogie specială, este acela de a le sublinia rolul în cadrul unei evaluări a subiecţilor, cu scopul punerii în evidenţă a interiorităţii psihice a acestora. ***Toate acestea, sunt în accepţiunea noastră deosebit de importante pentru depistarea, diferențierea şi delimitarea unor eventuale tulburări psihologice, chiar psihopatologice. Odată delimitate, chiar orientativ, eventuale tulburări, rolul consilierului a fost pus deja în evidenţă pentru că a putut contribui la direcţionarea clientului către persoanele şi specialiştii din domeniile de competenţă profesională ca: psihologi, psihoterapeuţi, psihiatrii, medici de specialitate.


15


MODULUL II

SITUAŢII PROBLEMĂ- INVESTIGARE ŞI EXPLORAREA

SOLUŢIILOR

1. Culege informaţii privind situaţia problemă

Tipuri de informaţii

Tipologii ale clienţilor

Oamenii tind sa dezvolte propriul lor stil interactional care devine cu atat mai clar, in

masura in care este mai putin variat si mai consistent. Inca de la inceputul stabilirii

aliantei terapeutice, apar unele probleme legate de motivatia pentru psihoterapie a

pacientilor, in contextul caracteristicilor personalitatii lor. Aceste dificultati se

datoreaza in mare parte rigiditatii pattern-ului lor interactional. In aceasta

perspectiva, putem contura urmatoarele tipuri "dificile" de pacienti:

Clienţii dominatori

Clienţii dominatori dovedesc o lipsa de empatie manifestata intr-o mare varietate de

contexte. Se caracterizeaza prin modul lor autoincrezator si coercitiv de interactiune

cu ceilalti, fiind independenti, energici si, intr-o anumita masura, atragatori.

In vederea motivarii acestor pacienti pentru psihoterapie, terapeutul ar trebui sa-i

trateze intr-o maniera curtenitoare si plina de respect. Adeseori, apar dificultati in

asumarea rolului lor de pacient. De aceea, terapeutul trebuie sa-i asculte cu mare

interes, sa-i sfatuiasca oarecum putin si sa respecte modul in care s-au descurcat

pana in momentul de fata. Propunerile si sfaturile pentru schimbare vor fi prezentate

intr-o asemenea maniera incat sa li se ofere mereu posibilitatea de a face o alegere.

Clienţii paranoizi


16


Etichetati drept "reci", seriosi, critici, rezervati si defensivi, acesti clienţi contin

trasaturi ale personalitatii paranoide si antisociale. Pentru acestia, lumea apare ca

fiind amenintatoare si ostila. Nu au incredere in altii pentru ca se tem de faptul ca

informatiile vor fi folosite impotriva lor. Hipervigilenti, iau masuri de protectie

impotriva oricarei amenintari percepute. Sinceritatea, loialitatea si fidelitatea altora

sunt puse la indoiala. Manifesta o dorinta excesiva de a fi independenti, mergand

pana la culmea egocentrismului si a importantei de sine exagerate.

Clienţii obstructivi

Acesti clienţi, etichetati drept ostili si neimplicati, rebeli-neincrezatori, contin trasaturi

ale urmatoarelor tulburari de personalitate: pasiv-agresiva, antisociala si

schizotipala. Acestia au serioase probleme in conformarea la normele sociale si in

indeplinirea sarcinilor profesionale. Imprevizibili si explozivi, adeseori creeaza o

distanta fata ceilalti, simtind o lipsa de apreciere din partea acestora. Avand o

autostima redusa si abordand o atitudine cinica, isi exprima opozitia fie deschis, fie

prin continue uitari si amanari ale sarcinilor. Cu toate acestea, pacientii obstructivi au

nevoie de o abordare toleranta si plina de rabdare din partea psihoterapeutului.

Daca terapeutul este criticat de pacientul sau, este preferabil sa abordeze serios

acest lucru, exprimandu-si regretul, in locul adoptarii unui comportament defensiv.

Clienţii evitanti

Acesti clienţi, etichetati drept inhibati, nesiguri si submisivi, contin trasaturi ale

tulburarilor de personalitate evitante si obsesivo-compulsive. Rigizi, pasivi si egoisti,

ei considera ca au probleme adanci si conflicte serioase care nu pot fi rezolvate de

alte persoane. In general, nu sunt dispusi sa intre in relatii decat daca li se ofera o

garantie extrem de ferma de acceptare necritica. Comportamentul lor social este

stangaci, nesigur si nonasertiv. Luarea de decizii este evitata, amanata, tergiversata

din cauza unei frici insolite de a nu face vreo eroare. Au o mare nevoie de a fi

asertivi, dar ii impiedica inhibitiile, ruminatiile si indoielile lor. Extrem de perfectionisti,

propriile lor greseli sunt comparate cu idealuri inalte pe care si le fixeaza. Ca urmare,

au tendinta de a se simti vinovati si de a se autopedepsi.ASOCIAŢIA CCDU-Phoenix

17


Clienţii dependenti

Acesti clienţi, etichetati drept submisivi si pasivi, contin trasaturi ale tulburarii de

personalitate dependente. Se gasesc intr-o continua cautare de suport afectiv,

manifestand o dependenta excesiva fata de altii. In general, au putine ambitii si

pretentii, putin entuziasm in ceea ce intreprind si tind sa supraaprecieze calitatile

celorlalti. In contactele interpersonale manifesta o atitudine critica si rejectanta, dar,

in acelasi timp, sunt cuprinsi de teama de a nu fi abandonati. Prin comportamentul

lor, stimuleaza hiperprotectie si dominare din partea persoanelor cu care intra in

contact. Usor de lezat prin critica sau dezaprobare, au dificultati in a-si formula

propriul lor punct de vedere sau in a fi asertivi. De asemenea, manifesta o incredere

de sine scazuta, precum si dificultati in luarea deciziilor sau in asumarea

responsabilitatii.

2. Stabileşte punctele cheie ale situaţiei problemă

Tipuri de puncte cheie ale persoanei consiliate

Metodele unei consilieri adecvate încurajeză clientul să găseasca propriile lui

resurse pe care, mai apoi, să le folosească singur pe termen lung. Terapiile de foartă

lungă durată, precum și o dependență nesănătoasă față de terapeut, nu sunt

încurajate și nu sunt considerate în beneficiul clientului.

Oricine se află la un moment dat într-un impas și deși are la îndemână în mod

natural toate resursele pentru a face față provocărilor, în mod firesc, se poate afla

blocat în problemă. Aici intervine terapeutul, consilierul care în momente de criză

poate înlesni scoaterea la iveală a unor soluții care s-au aflat dintotdeauna la

indemna noastră, dar pe care dintr-un motiv sau altul nu le mai puteam accesa.

Principiile care guvernează o astfel de relație terapeutică sunt:

1) Nu există eșec, există feedback.


18


2) Încrederea in resursele clientului și în dorința sa de vindecare, credința că cel

mai mare expert într-o problemă este chiar cel care are problema respectivă.

3) Clientul dispune de resurse și abilități pentru a-și rezolva problemele.

4) Schimbarea este un demers permanent.

5) Sarcina terapeutului este de a identifica și amplifica schimbarea.

6) O schimbare cât de mică, este totuși o schimbare.

7) Clienții definesc obiectivele terapiei.

8) Dacă ceva funcționează, fă mai mult acel lucru.

9) Dacă ceva nu funcționează, fă ceva diferit.

10) Schimbările rapide sunt posibile.

Atunci când cineva ia decizia de a suna un consilier pentru că simte îşi poate

îmbunătăţi viaţa, aceasta este mânată de dorinţa pentru schimbare. Schimbările sunt

bune, ele înseamnă evoluţie, revoluţie sau uneori rezoluţie.

Nici o psihoterapie nu îţi promite miracole pentru că acestea nu există. Există însă

capacitatea aproape nelimitată a omului de a găsi soluţii la propriile lui probleme.

O resursă folosită frecvent este transformarea excepţiilor la probleme în soluţii la

acele probleme.

Modul de lucru se bazează mai degrabă pe puterile clienţilor, iar clienţii vor putea cu

uşurinţă să realizeze ce au câştigat de pe urma terapiei, fapt ce va duce la un

sentiment crescut de control şi o stimă de sine ridicată.

Deci , nu persoana este problema, ci problema este problema!


19


3. Verifică ansamblul situaţiei problemă

Mecanismele de apărare

Este un mecanism, mod de manifestare foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva să recunoască faptul că este în problemă, în primul rând prin aceea că, în mod necesar, el trebuie să se supună unor exigenţe legate de lucrul, confruntarea cu aceast, care-i modifică uneori substanţial modul său de existenţă. Sunt oameni care se simt deranjaţi şi violent stresaţi prin simplul fapt că nu au voie să iasă din locuinţă câteva zile, în timp ce alţii sunt foarte liniştiţi în faţa unor perspective mult mai neplăcute. Prima categorie va nega ideea de problemă prin subestimarea simptomelor, chiar dacă va recunoaşte boala, nu va accepta starea de problemă, riscând agravarea simptomelor prin sfidarea regulilor jocului.

Prezentarea problemei/problemelor

În primul rând este nevoie să se reamintească: diferenţa dintre consiliere şi psihoterapie.

În consiliere pot transmite şi anumite informaţii clientului, aceasta se referă întotdeauna la o problemă concretă care se manifestă la client în planul concret (al acţiunii) şi care este determinată de o situaţie la un moment dat.

Toată activitatea de consiliere este orientată spre găsirea de soluţii, o soluţie pe care clientul să o poată aplica cu propriile sale forţe.

Cum se desfăşoară?

1. Îi transmitem cunoştinţe cum să facă.“În situaţia asta, eu ştiu oameni care au făcut…”Se problematizează cu clientul asupra soluţiilor pe care singur le verbalizează.

☻ Şi ce s-ar întâmpla dacă…?

2. Îmi propun o schimbare a perspectivei- Clientul este îndemnat să-şi schimbe punctul de vedere (să privească şi din alt punct de vedere)

3. A modifica punctul de vedere prin intermediul unor tehnici speciale Activitatea de consiliere se va axa în mod deosebit pe ceea ce poate şi cum poate, iar acţiunea de problematizarea între client ca persoană şi lumea exterioară, trebuie să aibă ca scop responsabilizarea lui ca persoană.


20


Psihoterapia vizează în mod deosebit aspectul relaţionării persoanei cu lumea interioară.Problemele cu care vine, modurile de comportament se situează în plan secund. La acest nivel interesează mecanismele profunde care îl determină să acţioneze într-un fel sau altul. Situaţiile problematice sunt lăsate situaţia în „stand-by” şi se caută un acces la trăirea persoanei, în toate planurile: perceptiv, emoţional, al luării de atitudine. Se va merge prin aceste procese specifice de lucrul la cauzele care au dus astfel la acţiunea respectivă, la determinarea spre conştientizare a clientului în a vede cât provine din situaţia actuală şi cât datorită unor altor cauze. Aici, în planul psihoterapiei se lucrează concret pe ceea ce clientul caută că îi lipseşte.☻ Ce-ţi lipseşte ca să …?Psihoteraputul în echipă cu clientul se vor orienta asupra modificărilor care pot apărea sau apar. Dacă nu se schimbă nimic, acest proces nu mai poate fi considerat terapie.În acelaşi timp, chiar dacp clentul acuză că se simte rău, acest simptom poate fi interpretat că este bine, a apărut o schimbare terapeutică.Terapeutul este doar un însoţitor, un ghid.Terapeutul este preocupat doar de modificarea modului de trăire (cum trăieşte situaţia şi cum se trăieşte pe sine), o modificare a propriului concept al pacientului.

În consiliere, terapeutul se plasează în planul acţiunii (în planul lui „Ce fac?”).În psihoterapie, terapeutul se plaseză în planul fantasmaticului, a trăirii.

În consiliere, terapeutul se se orientează spre resursele clientului. Cultivarea acestor resurse ale clientului se face prin: • Dirijarea modului de a vedea lucrurile• Diverse tehnici (ex. creşterea modalităţii de relaţionare cu el însuşi şi cu lumea).

Atitudinea adecvată a consilierului este una de simţire empatică şi de înţelegere fenomenologică.

Important la acest nivel este nu ceea ce narează pacientul, ci cum narează. De aceea, astăzi, în modelele de psihoterapie integrate sau unificate, se spune că „la sufletul omului se ajunge doar simţind ceea ce spune, detectând energia pe care o emite în acele momente, şi nu prin cuvintele pe care le spune”.Definiţie: Consilierea se orientează spre găsirea concretă a unei soluţii în planul acţiunii, prelucrând ceea ce clientul resimte ca o sarcină sau ca o temă de discuţii.

Durata unei şedinţe:• Consilierea = 6 – 10 şedinţe, minim 1 – 2 , maxim 20• Însoţirea sau Suportul = ani de zile• Psihoterapia = 20 – 30 şedinţe, minim 10 , maxim ani

4. Facilitează identificarea soluţiilor potenţiale pentru situaţia


21


problemă

O parte importantă a concepţiei privind viaţa sau experienţa subiectivă este considerarea acesteia prin analogie cu construirea unei hărţi. Ne raportăm la lume în primul rând prin simţurile de care dispunem, acestea reprezentând modalitatea primordială prin care cunoaştem lumea (în sens generic).

Dincolo de simţuri, aducem în relaţie cu lumea seturile de construcţii subiective: idei, presupoziţii, amintiri, experienţa anterioară, moştenirile educaţionale, sociale sau familiale şi nu în ultimul rând, fiziologia organismului. Acestea reprezintă tot atâtea filtre care mediază relaţia noastră cu lumea, imaginea noastră despre realitate, practic lumea în care trăim fiind influenţată, filtrată prin simţuri, fiziologie şi experienţa anterioară. Rezultă că imaginea despre realitate nu se află în relaţie de identitate cu realitatea însăşi, la fel cum harta nu este teritoriul pe care-l reprezintă.

Dispunem de două mari categorii de filtre:1.Acelea care ţin de limitele impuse de fiziologia noastră sau de capacităţile funcţionale ale organelor de simţ. De exemplu, urechea nu poate percepe undele sonore din spectrul ultra sau infrasunetelor. Lumina prea puternică poate deveni durere, dar numai cu condiţia de a nu fi orb.2.Cea de-a doua categorie de filtre ţine de universul experienţial al fiecăruia, de moştenirea sa educaţională sau familială, de principiile, valorile, cunoştinţele, introiecţiile sale, cu alte cuvinte de structura experienţei sale subiective.

A gândi „în probleme" înseamnă a analiza detaliat tot ce nu merge bine, a ne întreba permanent: „De ce am această problemă?", „Cum mă afectează ea?", „A cui e vina?", lucruri care n-au nici o utilitate, care ne permit doar să ne simţim din ce în ce mai rău şi să nu facem nimic pentru a rezolva problemele. A gândi „în rezultate dorite” înseamnă să aflăm, să ne conştientizăm motivaţiile, dorinţele şi să descoperim resursele de care dispunem pentru aceasta, apoi să le folosim pentru a ne atinge scopurile. Diferenţa dintre cele două maniere este, credem, destul de limpede.

Sensul experienţelor subiective este dat de reprezentările pe care le avem asupra lor şi mai puţin de situaţiile reale în sine - harta este diferită de teritoriu. Mai mult decât atât, sensul reprezentărilor, deci al experienţelor, este dat de unele dintre elementele interne componente ale acestora, deci de unele dintre submodalităţile de care dispun, acestea apărând drept coduri fundamentale de operare ale creierului uman.

O altă idee importantă este aceea că noi nu suntem afectaţi de evenimentele trecute, ci de amintirile pe care la avem despre ele. Odată ce un eveniment s-a întâmplat, el a intrat în trecut şi nu ne mai putem întoarce pentru a modifica ceva la el; experienţa subiectivă se desfăşoară exclusiv în prezent. Chiar dacă nu putem modifica evenimentele trecute, nimic nu ne opreşte să modificăm amintirile pe care le avem despre ele, de fapt semnificaţia lor, dată, aşa cum am văzut, de câteva submodalităţi.

Acestea reprezintă elemente definitorii în harta persoanei despre drumul său în viaţă şi experienţele parcurse sau anticipate. Ele ne pot da informaţii preţioase despre modul de apariţie a unor simptome sau tulburări în aceeaşi măsură ca şi despre posibilităţile de intervenţie terapeutică.ASOCIAŢIA CCDU-Phoenix

22


5. Analizează alternativele de rezolvare a situaţiei problemă

Acestea îşi propun o ameliorare de suprafaţă a unei suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie directă a simptomului). Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este aceea că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat sau nu individul. Tehnicile utilizate aici se referă la: inhibiţia reciprocă, inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv, modelarea.

1. Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică permite declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul patologic va dispare, ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul (devenit) patologic, exprimat prin simptom.

2. Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate, anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci la însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest fenomen se explică prin creşterea inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un dezgust condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom.

3. Aversiunea condiţionată

Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare varietate, cele mai cunoscute fiind folosirea mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici). În acest sens, se urmăreşte obţinerea unui interval între stimul şi apariţia răspunsului punitiv, pentru ca în intervalul astfel creat să se dezvolte o aversiune şi o respingere faţă de obişnuinţa patologică (de pildă, probele de aversiune din cazul dezintoxicării etilice sau soneria din decondiţionarea enurezisului). Prin intermediul acestei tehnici, răspunsurile dezadaptative vor fi stopate pentru o perioadă de timp şi va apare posibilitatea producerii unor modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele adaptative de comportament vor fi încurajate şi vor avea tendinţa de a se autoîntări.Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale şi chiar a unor comportamente psihotice bizare.

4. Desensibilizarea sistematică


23


Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea mintală anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.Termenul de “desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari.

Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:

a. Învăţarea relaxăriib. Stabilirea ierarhiilorc. Procedeul desensibilizării5. Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)

6. Training-ul asertiv

În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta este învăţat să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel, comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi.

Terapiile de relaxare

Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop înlăturarea simptomului.

De asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică, precum şi diverse antrenamente focalizate în direcţia optimizării performanţelor fizice şi psihice ale subiecţior.În terapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice (de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor.

Metode de relaxare

În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a principalelor metode de relaxare. Pentru început, dorim să facem precizarea că actualmente, se întăreşte tot mai mult caracterul autoformativ al acestor metode, deplasându-se accentul de la ideea heteroterapiei la cea a autoterapiei.

Cu alte cuvinte, metodele de relaxare au în centrul atenţiei autoperfecţionarea şi profilaxia.


24


a. Relaxarea analitică (E. Jacobson)

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după sine modificări în sistemul muscular. Jacobson (1934) defineşte relaxarea prin absenţa tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.

b. Antrenamentul autogen (J. H. Schultz)

Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar Vogt, această metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se obţine o “deconcentrare concentrativă” (Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular, respirator şi abdominal. Însuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung studiată atât în laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu terapeutul său.

c. Hipnoza activă în trepte (Kretschmer)

“Hipnoza fracţionată” iniţiată de K. Brodmann (1898) este dezvoltată tot mai mult astăzi pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de psihoterapie cu largi perspective.Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă, realizându-se o veritabilă autohipnoză.

6. Verifică adecvarea soluţiei finale

Una dintre caracteristicile demersului terapeutic, ce ridică probleme în privinţa validării ştiinţifice, constă în aceea că efectele terapiei sunt foarte greu de surprins şi de măsurat în mod riguros, folosind instrumente precise şi standardizate.

Se pot aplica însă o serie de teste (de personalitate, proiective etc.), scale şi chestionare (de anxietate, de depresie, vizând imaginea de sine etc.) la începutul, pe parcursul şi la finalul procesului terapeutic. Acestea permit un anumit mod de măsurare apropiat de complexitatea umanului, efectuarea de comparaţii şi înregistrarea eventualelor evoluţii sau modificări etc.

Valoarea utilizării unor astfel de baterii de instrumente psihologice este foarte mare pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru argumentarea teoriilor psihologice şi a strategiilor de intervenţie terapeutică.


25


Ele se practică mai ales în institutele de cercetare şi în centrele universitare. Uneori au valoare terapeutică în sine, în măsura în care rezultatele sunt aduse la cunoştinţa subiectului, permiţându-i să constate singur progresele înregistrate şi devenind astfel stimuli motivaţionali.

Este la fel de adevărat, însă, că adeseori pacientul care apelează la serviciile nsilierului co devine incomodat în cazul unei administrări excesive de teste. Riscul este ca, în loc să se simtă ascultat, înţeles şi susţinut de terapeut, să aibă senzaţia că este evaluat critic, încadrat cu răceală într-o entitate psihopatologică şi etichetat pe măsură, tratat ca un specimen curios şi nu ca o persoană vie şi sensibilă.

De aceea, esenţială în această privinţă este abilitatea consilierului în a câştiga încrederea pacientului, în a-l face să se simtă în siguranţă şi sprijinit, neignorând însă importanţa evaluării periodice a stării clientului său. Pentru a evita aspectele negative menţionate anterior, modalităţile de evaluare care par a fi cele mai potrivite sunt cele care vizează mai puţin aspectele cantitative (cum sunt chestionarele cu n itemi), ci mai ales pe cele calitative. Pot fi folosite cu succes în acest sens produse ca: desene, obiecte modelate sau construite de client, relatarea de vise, reverii, fantezii şi, nu în ultimul rând, observarea comportamentului nonverbal al cestuia.

O altă dificultate în evaluarea eficienţei terapiei, consilierii ţine de multitudinea de variabile care trebuie luate în considerare. Se vorbeşte, de exemplu, despre fenomenul de „remisiune spontană”, adică despre faptul că unele persoane care au probleme psihice îşi revin după un timp fără asistenţă de specialitate. De aceea a devenit importanta evaluarea măcar sumară a clienţilor înainte de începerea procesului de consiliere propriu-zis, tocmai la a nu se ajunge în aceste situaţii, decât foarte rar. S-a constatat, însă, că cel mai adesea, ameliorarea produsă în absenţa tratamentului nu a fost realmente spontană, ci au intervenit fie modificări în situaţia de viaţă a individului (schimbarea domiciliului, întreruperea unei relaţii, găsirea unui loc de muncă ş.a.) sau ajutorul unei alte persoane (un prieten, o rudă, un reprezentant al biserici etc.). De asemenea, este adevărat că în timp ce urmează o terapie, de orice natură, putem spune, în viaţa pacientului interferă o serie de evenimente, unele cu efect pozitiv, altele negativ. Unele întâmplări din viaţa cotidiană au efect facilitator sau complementar asupra bunului mers al procesului de consiliere, altele pot zădărnici progresele obţinute.

Metode de verificare a adecvării soluţiei finale

Cert este că o serie de cercetări au arătat că persoanele care au beneficiat de consiliere au evoluat mai bine decât cele care nu au fost tratate.Astfel putem arăta din acest studiu, că succesul intervenţiei poate fi evaluat după trei criterii principale:

1.trăirile subiective ale pacientului (reducerea sau dispariţia simptomelor, sentimentul că îi este mai bine, este mai mulţumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);


26


2.recunoaşterea socială (cei din anturaj: membrii familiei, prietenii, medicul de familie, observă şi recunosc progresele realizate de pacient în profesie, în familie, la învăţătură etc.)

3.materializarea expectaţiilor consilierului în ceea ce priveşte modificările realizate în sfera personalităţii şi în comportamentul subiectului. Cazul ideal este cel al îndeplinirii tuturor celor trei criterii. Dacă nu, putem vorbi de subiectivitatea fie a pacientului, fie a terapeutului, fie a anturajului. De pildă, un pacient obedient poate îndeplini conştiincios prescripţiile unui terapeut directiv, schimbându-şi comportamentul într-un mod apreciat de familie şi colegi, dar simţindu-se inconfortabil, constrâns şi nefericit. De asemenea, schimbările sesizate în cabinet de client şi terapeutul său au nevoie să fie confirmate şi de întâmplările din viaţa curentă a celui consiliat. În acest din urmă caz, este însă extrem de important să se ţină cont de mediul de provenienţă a pacientului. Dacă este vorba de un mediu cu potenţial psihopatogen, este foarte posibil ca evoluţia pozitivă a pacientului să nu fie întâmpinată cu reacţii pozitive (de exemplu: un tânăr care încearcă în mod firesc să se desprindă ca persoană autonomă dintr-o relaţie parentală posesivă şi acaparatoare este de aşteptat să întâlnească reacţii de rezistenţă puternică din partea părinţilor frustraţi; sau un toxicoman, în urma dezintoxicării, va fi nevoit cu siguranţă să-şi schimbe o parte din cercul de prieteni cu care avea în comun consumul de drog şi va întâmpina şi reacţii de respingere şi ostilitate).

Scopul acestora este unul care are legătură cu modalitatea de sprijin a persoanei care întâmpină dificultăţi în existenţa sa, ca suport afectiv şi moral pentru cei care nu pot relaţiona optim, pentru cei care nu pot comunica sau nu vor să o facă, negăsindu-i sensul.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric, J.C., (2002), Psihologia comunicării, Editura Polirom, IaşiASOCIAŢIA CCDU-Phoenix

27


Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan, Negreţ-Dobridor, Ion, Pânişoară, Ion-Ovidiu – Prelegeri pedagogice – Editura Polirom, Iaşi – 2001

2. Creţu, C., Psihopedagogia succesului,Ed.Polirom, Iaşi.De Peretti, André, Legrand, Jean-André, Boniface, Jean – Tehnici de comunicare – Editura Polirom, Iaşi – 2001

3. Drevillon, J., 1973, Orientarea şcolară şi profesională, E.D.P., Bucureşti.Ghica, V., 1998, Ghid de consiliere şi orientare şcolară, Editura Polirom, Iaşi.

4. Goleman, Daniel – Inteligenţa emoţională – Curtea Veche Publishing, Bucureşti – 2001

5. Opre, A., & David, D. (2006). Dezvoltarea inteligenţei emoţionale prin programede educaţie raţional-emotivă şi comportamentală

6. S. DUCK, Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona, Iaşi, Editura Polirom, 2000.


28

9. FORMAT CURS Consilier Dezv. Pers. -Phoenix

Documents

Transcript of 9. FORMAT CURS Consilier Dezv. Pers. -Phoenix