OPERATILE GANDIRII

Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de operaţii.

Superioritatea şi poziţia unui proces psihic în ansamblul vieţii psihice a omului este dată

de sistemele operatorii de care dispune.

Psihologia studiază operaţiile gândirii ca instrumente psihice dobândite şi

perfecţionate prin dezvoltarea intelectuală, prin învăţare şi exerciţiu. Operaţiile gândirii

acţionează de cele mai multe ori în cupluri operatorii ce se completează reciproc: analiza

şi sinteza, abstractizarea şi generalizarea, comparatia, concretizarea logica, inducţia şi

deducţia.

1. ANALIZA SI 2. SINEZA

Analiza şi sinteza cognitivă îşi au originile şi sunt precedate de analiza şi

sinteza perceptivă care se desfăşoară într-un plan concret-intuitiv, asupra unor obiecte şi

situaţii concrete.

În schimb, analiza şi sinteza de tip cognitiv se desfăşoară într-un plan

mintal, după un model şi sunt mediate prin cuvânt şi alte sisteme de semne şi

simboluri.

Prin analiză însuşirile unui obiect sau ale unei clase de obiecte sunt separate,

ordonate – în minte – după anumite criterii, după un anumit model. Orice analiză este

precedată de un demers anticipativ, de un anumit proiect, schemă de lucru, deci nu se

desfăşoară la voia întâmplării. În sensul invers, al sintezei, se menţine acelaşi proiect sau

se elaborează unul nou ca urmare a rezultatelor analizei. Sinteza se defineşte ca fiind

recompunerea mintală a obiectului din însuşirile lui iniţiale.

Analiza si sinteza sunt doua operatii corelative

1

In timp ce analiza presupune dezmembrarea mintala a obietului in elemente sau

partile lui componente in vederea determinnarii proprietatilor esentiale, a

semnificatiei fiecarui elementin cadrul intregului

Sinteza, pronind de la elemementele sau insusirile date izolat, reconstruieste

mintal obectul.

Daca analiza permite delimitarea esentialului de neesential, a necesarului de

intamplator

Sinteza coreleaza dependentele obiectului pentru a ajunge in final la redarea

acestuia ca intreg

Analiza nu se limiteaza la simpla dezmembrare a obiectului in isnusirile lui

cmponente, ci orienteaza acest act spre finalitatea diferentierii insusirilor

Sinteza nu este o simpla asociere sau insumare, ci o operatie care presupune

relationarea logica a insusirilor obiectului; totodata, sinteza include obiectul ganit

intr-o clasa de obiecte, il coreleaza cu alte obiecte, desprinde un principiu logic de

dezvoltare si interactiune;

Intre analiza si sinteza exista o relatie de reciprocitate (Rubinstein)

Prin analiză sunt selectate însuşirile interne, proprii obiectului, care apar în forma lor

oarecum „pură" ca urmare a efectului de eliminare a însuşirilor şi condiţiilor neesenţiale,

accidentale ce le acoperă, le maschează pe primele.

Aşa cum analiza nu se limitează la simpla dezmembrare a obiectului în însuşirile lui

componente, ci orientează acest act spre finalitatea diferenţierii însuşirilor, tot aşa sinteza

nu este o simplă asociere sau însumare, ci o operaţie care presupune relaţionarea logică a

însuşirilor obiectului, numai în felul acesta fiind posibilă ajungerea la dezvăluirea

specificului lor.

Totodată, sinteza include obiectul gândit într-o clasă de obiecte, îl corelează cu alte

obiecte, în sfârşit, desprinde, într-un ansamblu haotic de date, un principiu logic de

dezvoltare şi interacţiune. Sinteza parcurge aceeaşi cale ca şi analiza, numai că în sens

invers: de la noţiunile şi judecăţile abstracte, degajate prin analiză, ea trece la explicarea

şi reconstruirea mintală a fenomenelor.

Dacă analiza şi sinteza senzorială presupun acţiunea în plan material, cu însuşirile

neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, ele fiind strict obiectuale şi concret situative,

2

incapabile de a construi în afara stimulilor materiali, analiza şi sinteza ca operaţii ale

gândirii implică acţiunea în plan mintal, cu însuşirile esenţiale aparţinând obiectelor şi

fenomenelor, şi conduc la construirea unor „obiecte mintale", generale, de regulă fără

corespondent în realitatea înconjurătoare. La nivel mintal analiza şi sinteza sunt operaţii

polarizate, totodată cointegrative.

(RUBINSTEIN, 1962, P. 155) “Reciprocitatea relaţiei dintre analiză şi sinteză, pe tot

parcursul procesului de gâdire, este condiţionată de faptul că oricât de sintetică ar fi

caracterizarea noţională a unui fenomen, ea reprezintă totuşi produsul analizei realităţii şi

abstragerii de la o serie de laturi ale ei. De asemenea, oricât de departe ar ajunge analiza

în cursul formării unei noţiuni, aceasta din urmă conţine totuşi legătura necesară (sinteza)

dintre laturile esenţiale ale fenomenelor, şi cu cât mai departe este împinsă analiza, cu

atât mai largă este sinteza, care realizează generalizarea implicată în noţiune". Aceasta 1-

a şi determinat pe autorul citat să considere gândirea ca fiind, în esenţa ei, o activitate

analitico-sintetică. Din analiză şi sinteză apar, după cum vom vedea imediat, alte două

operaţii ale gândirii (abstractizarea şi generalizarea) şi se produce saltul de la concretul

neanalizat la abstract, iar de la acesta la concretul logic, gândit.

4. ABSTRACTIZAREA SI 5. GENERALIZAREA

Abstractizarea şi generalizarea constituie operaţiile cele mai complexe ale

gândirii şi au un caracter formal, se desfăşoară exclusiv în plan mintal, sunt tipice pentru

procesarea de tip descendent. În plan ontogenetic sunt precedate şi anticipate de

schematizarea şi generalizarea concret-intuitivă de la nivelul reprezentării. În

reprezentare sunt selectate, conservate şi redate însuşiri din ce în ce mai puţine, mai

schematice, dar comune pentru o grupare tot mai largă de obiecte-fenomene. În gândire

selectivitatea este maximală prin abstractizare, iar generalizarea se referă la clase,

categorii foarte largi de obiecte-fenomene.

Abstractizarea este operaţia de extragere a unor însuşiri esenţiale, a unor

invarianţi cognitivi, însuşiri comune pentru o întreagă clasă, categorie. Operaţia de

abstractizare exprimă simultan două sensuri: pe de o parte se extrage ceva esenţial, iar

pe de altă parte se renunţă la tot ceea ce este nerelevant, accidental, contextual sau

3

conjunctural. Abstractizarea avansează în profunzime; in psihologia cognitiva,

abstractizarea este asimilata atentiei selective.

Generalizarea este operaţia prin care însuşirile extrase cu ajutorul abstractizării

sunt extinse la o întreagă clasă de obiecte-fenomene. Abstractizarea şi generalizarea

operează simultan astfel încât, pe măsură ce sunt relevate însuşirile esenţiale, acestea sunt

extinse la categorii din ce în ce mai largi. Abstractizarea şi generalizarea prezintă grade

variate de profunzime şi expansiune în funcţie de evoluţia cunoaşterii umane. Rezultatele

abstractizării şi generalizării sunt cuprinse în legi care pun în evidenţă relaţii cauzale cu o

sferă cât mai largă de cuprindere. Astfel se ajunge la teorii şi modele explicative asupra

unor aspecte ale realităţii.

O teorie bună conţine un număr redus de afirmaţii şi acoperă un număr

mare de situaţii. In psihologie, legea efectului descoperită de savantul american

THORNDIKE spune că o acţiune urmată de succes tinde să se consolideze, iar dacă este

urmată de eşec tinde să fie abandonată.

“Opuse” abstractizării şi generalizării sunt operaţiile de concretizare şi

particularizare. Cele două operaţii servesc cel mai adesea exemplificării cognitive

care nu se va referi la un obiect anume ci la un obiect mintal, un caz particular

mintal şi nu unul anume din realitatea imediată.

Este un demers specific procesării descendente dirijată de legi, reguli,

norme, definiţii.

Generalizarea constituie premisa oricărei cunoaşteri teoretice, pentru că a soluţiona o problemă

teoretică înseamnă a ne raporta nu doar la cazul particular în care ea apare, ci a o implica şi raporta la

toate celelalte cazuri similare.

Una dintre condiţiile esenţiale şi necesare pentru declanşarea şi stimularea generalizării o

reprezinte flexibilitatea gândirii. Un rol la fel de mare îl are şi transferul, înţeles ca o extensie în

plan mintal a condensatelor informaţionale asupra întregii clase de obiecte şi fenomene.

Generalizarea face apel la inferenţele inductive şi deductive. O mare importanţă teoretică

şi practică o are generalizarea conceptuală, care se referă la faptul că elaborarea unui concept

4

include în mod necesar posibilitatea aplicării lui la o multitudine de obiecte şi la o întreagă clasă

de elemente.

3.COMPARATIA

Secenov: “cea mai pretioasa comoara intelectuala a omului”;

A compara inseamna a stabli mintal asemanarile si deosebirile esentiale dintre obiecte

si fenomene pe baza unui criteriu.

Comparaţia este operaţia de evaluare prin raportare la unul sau mai multe criterii. Şi

această operaţie îşi are originea în comparaţia după criterii perceptive de culoare, formă, mărime,

contrast etc. Comparaţia implică evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor esenţiale dintre

minimum două obiecte, persoane, evenimente, situaţii, fenomene după minimum un criteriu

comun. Comparaţia poate interveni şi între minimum două ipostaze ale aceluiaşi obiect, persoană

etc. după minimum un criteriu comun. Dacă în plan perceptiv comparaţia se impune deseori de la

sine prin pregnanţa unor însuşiri sau a unor contraste, în plan cognitiv comparaţia se

desfăşoară după un plan, şi are o anumită finalitate. Finalitatea nu este doar constatativă, cel

mai adesea este subordonată necesităţii evidenţierii unor raporturi de superioritate-inferioritate,

unor poziţii ierarhice într-un sistem de referinţă. Comparaţia se foloseşte de argumentaţia de tipul

“dacă ... atunci„ menită să pună în evidenţă o anumită calitate, o anumită poziţia ş.a.m.d.

Operaţiile de analiză, sinteză şi comparaţie constituie instrumente mintale importante

mai ales în procesarea ascendentă, dirijată de date.

Este o operaţie a gândirii implicată ca premisă sau ca mijloc în toate celelalte. Psihologia

tradiţională a pus un mare accent pe rolul comparaţiei în cunoaşterea, ca de altfel şi psihologia

contemporană. In prezent multe dintre modelele procesării informaţiilor (la nivel perceptiv sau

intelectual) se bazează tocmai pe compararea informaţiilor care intră în sistemul cognitiv cu cele care

există deja în el, corespondenţa lor soldându-se cu recunoaşterea noilor informaţii, iar necorespondenţa,

cu nerecunoaşterea şi, ca urmare, cu redeclanşarea unor noi mecanisme de procesare, care să conducă la

elaborarea unor noi informaţii şi la stocarea lor în memoria individului.

La fel ca şi celelalte operaţii ale gândirii, comparaţia/wnc//0fleaz<î la niveluri diferite. Operarea cu

însuşirile neesenţiale în plan practic-acţional demonstrează faptul că ea se află la un nivel inferior de

5

dezvoltare, la nivelul cunoaşterii empirice, pe când operarea mintală cu însuşirile esenţiale arată nivelul

ei logic, abstract, structura unitară şi complexă la care a ajuns în procesul dezvoltării. Baza comparaţiei

o formează generalul, esenţialul. Comparaţia se formează ea însăşi tocmai în procesul însuşirii

generalului, proces realizat treptat, gradual, de la o esenţă de un anumit tip la o esenţă de alt tip. Aceasta

i-a şi determinat pe unii autori să formuleze teoria generalizării elementare potrivit căreia generalizarea

se realizează prin comparaţie, adică prin reţinerea asemănărilor şi respingerea deosebirilor. Numai că

această teorie conducea la un cerc vicios : clasa obiectelor a căror comparare trebuie să conducă la

stabilirea însuşirilor lor comune era definită chiar prin intermediul acestor însuşiri. Reiese de aici că

procesul generalizării prin intermediul comparaţiei presupune cunoaşterea însuşirilor esenţiale ce

urmează a fi determinate abia la sfârşitul procesului cunoaşterii. Cu toate aceste limitări, studiul

comparaţiei a evidenţiat utilitatea ei pentru celelalte operaţii ale gândirii, mai ales pentru analiză şi

sinteză. Comparaţia începe cu un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul

analitic (adică desprinderea asemănărilor şi deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză şi

generalizare (ceea ce este comun uneşte însuşirile respective, deci sintetizează şi generalizează).

Comparaţia este o analiză prin sinteză finalizată într-o nouă sinteză.

Specificul comparaţiei provine din structura şi particularităţile materialului cu care se

operează (material verbal sau nonverbal), din influenţa similitudinii, deosebirii şi

aparenţei însuşirilor. Cercetările noastre (vezi Zlate, 1966) au arătat că prezentarea în

formă verbală sau intuitivă a materialului are o influenţă generală (de facilitare sau de

perturbare) asupra procesului desprinderii însuşirilor esenţiale, o influenţă de

condiţionare a acestuia, în timp ce particularităţile şi structura materialului au o influenţă

determinantă asupra orientării şi organizării mersului gândirii. Dând copiilor să compare,

în varianta verbală şi nonverbală: a) exemplare din aceeaşi clasă foarte asemănătoare

între ele, b) exemplare din aceeaşi clasă însă diferite între ele la nivel senzorial, c)

exemplare din clase diferite, foarte deosebite între ele, d) exemplare din clase diferite,

însă asemănătoare la nivel senzorial, am ajuns la următoarele constatări: similitudinea, ca

şi deosebirea mare îngreunează comparaţia, îi acordă un caracter unilateral, care constă în

stabilirea fie numai a asemănărilor, fie numai a deosebirilor; similitudinea mare are efecte

pozitive asupra formării conceptelor şi negative asupra individualizării lor; deosebirea

mare are efecte negative asupra ambelor aspecte; aparenţa nu are întotdeauna un rol

negativ, la vârste mai mari şi mai ales atunci când se operează pe baza unui material

6

verbal ea nefiind luată în seamă; operarea pe baza materialului verbal asigură un

randament crescut al comparaţiei.

6. CONCRETIZAREA

LEVITOV (1963 ) : conretizarea este un proces de ilustrare sau de lamurire a

unei teze generale cu ajutorul unui exemplu;

ROSCA (1976 ) : in procesul pedagogic concretizarea inseamna exemlificare si

constituie unul dintre mijloacele principale de prevenire a formalismului in

insusirea cunostintelor.

Concretizarea logica este una dintre cele mai complexe operatii ale gandirii. Aceasta

complexitate apara in rpimul rand, din faptul ca ea repezinta o continuare fireasca a

celorlalte, in al doilea rand, din aceea ca include in structura sa elemente, aspecte din

toate celelalte operatii.

Concretizarea logica are rolul de a castiga ce s-a pirdut prin abstractizare, adica

interdependenta si corelatia aspectelor obiectelor. Ea apare, astfel, nu ca inversul

abstractizarii , ci ca o continuitate fireasca a ei, ca o ridicare a abstractizarii la un alt

nivel, superior precendentului.

Diferentierea concretizarii de celelalte operatii ale gandirii se realizeaza prin

elementele:

1. continutul ei( concretizarea logica pereaza numai cu esentialul, in vederea

concretizarii lui);

2. modul de functionare al ei: daca analiza si abstractizarea sunt orientate mai ales

pe directia diferentierii, selectarii si confruntarii diferitelor insusiri, concretizarea

logica merge pe calea corelarii acestora;

3. efectele ei: daca prin analiza si abstractizare obtinem insusiri esentiale in “ forma

pura”, concretizarea logica duce la reliefarea formelor specifice de manifestare a

acestor abstractii pure, la obtinerea unor date noi, la castigarea a ceea ce s-a

pierdut prin abstractizare, adica a corelatiei dintre diversele insusiri ale obiectelor;

7

7. INDUCTIA SI DEDUCTIA

Inducţia şi deducţia sunt operaţiile care descriu cel mai bine evoluţia gândirii

pe verticala cunoaşterii. J. Piaget arată că inducţia organizează datele observaţiei sau

experienţei şi le clasează sub formă de concepte. Inducţia este suportul logic al procesării

ascendente care porneşte de la baza de date, experienţe concret-intuitive şi imagini

mintale. Inducţia are un caracter profund intuitiv, se extrag relaţii simple ce grupează o

clasă de obiecte după criterii observabile empiric.

Raţionamentul inductiv surprinde regularitatea şi facilitează extragerea şi

formularea unei concluzii generale dintr-o multitudine de cazuri particulare. Limita

acestui tip de raţionament constă în faptul că nu sunt utilizate cât mai multe cazuri

specifice şi cât mai variate. Astfel concluzia rămâne valabilă până când vom întâlni o

excepţie, deoarece în raţionamentul inductiv intervine hazardul, el are un caracter

probabilist.

Deducţia descrie demersul descendent al gândirii pe verticala cunoaşterii.

Raţionamentul deductiv porneşte de la general, prin inferenţe şi implicaţii şi ajunge

la cazuri particulare. Deducţia debutează prin ipoteze sau premise demonstrate ca fiind

adevărate şi apoi derivă implicaţiile acestor ipoteze. Dacă premisele sunt adecvate atunci

concluziile trebuie să fie adevărate.

Expresia logică a raţionamentului deductiv este silogismul, în care, pornind de

la două premise se extrage o concluzie. Concluziile extrase dintr-un set de reguli pot fi

juste numai dacă premisele sunt valide şi precis formulate. În manualele de logică sunt

analizate şi exemplificate erorile de raţionament. Din punct de vedere psihologic inducţia

şi deducţia constituie demersurile operaţionale care stau la baza formării conceptelor

empirice şi ştiinţifice.

8

OPERATII SPECIFICE ALE GANDIRII

1. J. Piaget şi Şcoala sa de la Geneva au demonstrat într-o manieră

experimentală şi în baza unor observaţii laborioase procesul evoluţiei structurilor

operatorii ale inteligenţei în cadrul celor patru stadii:

• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0 – 2 ani);

• stadiul inteligenţei preoperaţionale (2 – 6 ani);

• stadiul operaţiilor concrete (6 – 11 ani);

• stadiul operaţiilor formale (11 – 17 ani).

2. Modelul tridimensional al intelectului propus de J.P. Ghuilford oferă

posibilitatea înţelegerii mecanismelor de funcţionare ale gândirii.(operati, produse,

continuturi)

OPERATIILE

1. evaluare: operaţia specifică gândirii critice şi presupune comparaţii,

aprecieri;

2. gândire convergentă este rezultatul unei convergenţe depline între

mijloace şi scopuri; tipic pentru gândirea algoritmică: în vederea

atingerii scopului, a rezolvării unei situaţii sunt cunoscute mijloacele,

care trebuie să fie aplicate fără abateri;

3. gândire divergentă exprimă o divergenţă, un conflict între mijloace şi

scopuri întrucât, atingerea scopului se poate realiza prin variate căi şi

mijloace care trebuie să fie explorate; este operaţia tipică pentru

gândirea euristică sau creatoare care explorează, caută noi căi şi mijloace

pentru rezolvarea problemelor;

4. memorie ca operaţie sugerează modul în care este concepută ea în

psihologia modernă, şi anume ca sistem de operaţii;

9

5. cogniţie: este operaţia cea mai complexă care implică – în primul rând –

abstractizări, generalizări, concretizări, particularizări ş.a.m.d.

10