Nevoia de Cultură Civică

DEMOCRATIA este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetatenilor la

procesul de conducere.

Acest regim politic se defineşte prin: separaţia puterilor în stat ; alegeri libere ; pluralism ;

respectarea drepturilor şi libertaţilor oamenilor ;domnia majorităţii şi protecţia minorităţiilor.

Cuvantul DEMOCRAŢIE a fost pentru prima dată folosit în urmă cu aproximativ

2500 ani şi provine din limba greacă în care “demos” înseamnă popor, iar “kratos”înseamnă

putere. Prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor.

Ieşită nu de mult din comunism, România mileniului III , este o societate în curs de

dezvoltare , care abia începe să cunoască şi să conştientizeze valorile şi principiile democratice.

Democraţia modernă (reprezentativă, indirectă) este însă condiţionată de nivelul practice

politice , al comportamentelor democratice, este nivelul libertăţii pozitive a cetăţenilor, al

activismului politic , al partidelor politice, al culturii civice, cultură politică a democraţiei.

Construcţie raţională, democraţia modernă, este o democraţie participativă şi competitivă, ce are

nevoie de cetăţeni educaţi care să o susţină prin implicare şi participare în spaţiul public şi care

să manifeste un comportament civic.

Comportamentul civic este “acel comportament particular al unui individ care se percepe

ca un membru solidar şi responsabil al unei comunităţi în sânul căreia se exprima şi îşi exprimă

conştiinţa puterii de a acţiona pentru interesul general”.

Acest comportament se fondează pe valorile egalităţii în drepturi, justiţiei şi solidarităţii ,

ca şi pe valori morale ca respectul faţă de celălalt şi toleranţă. El nu este dat ci se dobândeşte

printr-un efort permanent de informare, de formare a judecăţii şi spiritului critic, pentru care

dezbaterea constituie o practică privilegiată.

În manifestările sale diverse comportamentul civic depăşeşte actele legate strict de

funcţionarea instituţiilor. El se exprimă de asemenea prin diferite angajamente ale cetăţeanului în

spaţiul public. Angajamentul civic conduce la angajament politic şi social.

O caracteristică a comportamentului civic în zilele noastre este ca acesta nu mai apară

strict legat de spaţiul naţional. El trebuie sa aibă în vedere diferite niveluri: de la spaţiul local la

cel naţional, european şi chiar mondial. Comportamentul civic nu acoperă omul în întregime. El

nu este realitatea exclusivă dar se exersează în raporturile individului cu societatea atunci când

trebuie să i se dea fundamente morale şi juridice, să stabilească şi să pună în practică normele şi

legile, să le confere un sens, un proiect vizând binele comun. În sfera politicului umanismul ia în

mod necesar forma comportamentului civic. Aici se regăseşte omul în toată plenitudinea sa, în

libertatea sa mereu de a construi, în exerciţiul responsabilităţilor colective.

Comportamentul civic este politic. El este în acelaşi timp social şi nu poate fi conceput

decât dacă se bazează pe solidaritate, care se hrăneşte din memoria comună, din identitate şi

pluralism, din principiul respectului pentru culturi diferite. El nu poate fi conceput decât din

perspectivele unei morale comune. Trăim într-o lume în care responsabilitatea colectivă va avea

din ce în ce mai multă importanţă, fie că este vorba de păstrarea echilibrelor naturale, de a

stăpâni expansiunea urbană sau “mondializarea” economiei şi a suporturilor informaţionale.

Responsabilitatea este elementul – cheie al comportamentului civic atât la nivel

individual cât şi colectiv. Această responsabilitate poate fi : responsabilitatea individuală – cea a

propriilor acte – ; sau o responsabilitate colectivă în care nu se mai vorbeşte de drepturile mele ci

de drepturile noastre.

Formarea unui bun cetăţean şi a unui comportament civic adecvat este un fenomen foarte

complex, un proces de educare şi formare a unor competenţe. Un comportament civic normal nu

poate exista fără ca cetăţeanul să dispună şi să operaţionalizeze un set de competenţe.

Nevoii de educare a cetăţenilor îi răspunde şi şcoala românească prin disciplinele

“Educaţie Civică- Cultură Civică “, care se predau începând de la clasele primare. O educaţie

pentru democraţie eficientă se derulează pe patru planuri fundamentale. Primul plan este cel al

cunoştinţelor civice. Un set minimal de cunoştinţe civice este indispensabil oricărei persoane

care participă eficient la viaţa civică. În programa de Educaţie Civică găsim particularizări pentru

nivelul claselor a III ª şi a IV ª ale acestor cunoştinţe, care deşi sunt limitate şi particulare

reprezintă doar un prim pas în ciclul materiilor şi anilor de studiu care tind să completeze

cunoştinţele civice ale elevului. Cunoştinţele se întregesc în anii următori prin disciplina Cultură

Civică la clasa a VII ª şi a VIII ª şi prin disciplinele opţionale la alegerea şcolii şi evident prin

materii înrudite şi abordări interdisciplinare. Cu toate că sunt importante, nu trebuie să

absolutizăm rolul cunoştinţelor civice, aceste se învaţă ca produs „colateral” al activităţiilor

adecvate vârstei în care sunt implicaţt elevii sau grupurile de elevi.

Al doilea plan al educaţiei civice se referă la formarea abilităţilor şi capacităţilor civice

cognitive. Acestea sunt deosebit de importante datorită caracterului aplicativ al educaţiei civice .

Cunoştinţele civice ca atare nu garantează că acestea se folosesc în viaţa civică de zi cu zi, de

aceea trebuie să acordăm o deosebită atenţie proceselor şi activităţilor prin care elevii să îşi

formeze abilităţi şi capacităţi cognitive. Acestea din urmă permit viitorilor cetăţeni să identifice,

să descrie , să structureze , să interpreteze, să explice , să compare şi să evalueze informaţii şi

idei din sfera civicului şi a politicului pentru a le înţelege şi a le intregra în propria experienţă din

domeniu.

Un al treilea plan al procesului de educaţie civică se referă la formarea abilităţilor şi

capacităţilor participative prin care viitorii cetăţeni vor putea să influenţeze deciziile din sfera

politicilor publice şi să responsabilizeze autorităţile publice. Aceste abilităţi combinate cu

abilităţile civice cognitive reprezintă „instrumente ale cetăţeniei” prin care cetăţenii pot acţiona

independent sau în grupuri pentru a promova interesele personale sau ale comunităţii referitoare

la chestiuni publice. Modul acesta de a acţiona poate fi definit drept participare civică eficientă.

Un ultim plan al procesului de formare a cunoştinţelor civice se referă la menţinerea şi

progresul democraţiei constituţionale reprezentative.

Pentru ca cetăţenii unei democraţii să se poată bucura de avantajele , privilegiile şi

drepturile oferite de acest sistem de guvernare ei trebuie să-şi asume o serie de responsabilităţi

implicându-se pentru promovarea binelui comun şi participând constructiv la viaţa civică şi

politică a comunităţii .

În mod inevitabil, atunci când vorbim despre civism, cetăţean, comportament civic,

despre competenţa politică, nu putem vorbi decât în strânsă legătură cu cea morală. Valorile pe

care le cultivă civismul şi care iau forma concretă în comportamentul civic, sunt valori profund

morale: responsabilitate, solidaritate, egalitate, demnitate, respectul faţă de ceilalţi, respectul faţă

de proprietate. De aceea civismul însuşi este privit în ansamblu ca o calitate morală .Pentru

cetăţeanul obişnuit, neimplicat şi neparticipant activ la viaţa politică, responsabilitatea pentru

acţiunile sale, pentru calitatea comportamentului sau civic, este în primul rând una morală. Spre

deosebire de omul politic, cetăţeanul de rând nu poate fi sancţionat de alegători, el este supus

însă judecăţii morale a colectivităţii din care face parte, de la nivelul comunităţii locale până la

cel al naţiunii. El nu poate fi cu adevărat competent politic decât în măsura în care este

competent şi moral.

Societatea civilă, la fel ca şi guvernarea constituţională, reprezintă un atribut

indispensabil al democraţiei şi o expresie directă a pluralismului . Astfel cetăţeanul care şi-a

însuşit aceste abilităţi şi capacităţi civice este un cetăţean valoros , care poate participa activ la

viaţa politică a statului . Pentru ca această paricipare sa fie eficientă este necesar ca autorităţile

să informeze cetăţenii, să îi consulte în luarea deciziilor şi să işi asume responsabilitatea

deciziilor luate.

Informarea cetăţenilor este primul nivel al participării, deoarece, fără a fi informat

cetăţeanul nu poate participa. Administraţia publică este obligată să furnizeze cetăţenilor

informaţii privind activitatea şi planurile sale şi să permită accesul liber al acestora la

informaţiile existente în interiorul organizaţiei. În cazul în care populaţia nu este furnizată cu

informaţia de caracter public, nu putem vorbi despre o administraţie publică locală responsablă,

democratică şi transparentă, dar mai curând de o administraţie publică închisă, monopolistă.

Informarea se poate face prin asigurarea accesului liber a cetăţenilor la şedinţele consiliului local,

la diferite documente ale administraţiei publice locale, planuri de urbanism, procesele verbale ale

şedinţelor consiliului local.

Consultarea cetăţenilor reprezintă un nivel mai înalt de implicare a colectivităţii, fiindcă,

în acest fel stabilirea priorităţilor este realizată cu ajutorul colectivităţii. Consultarea cetăţenilor

se face pentru a identifica necesităţile şi problemele, pentru a evalua priorităţile unor acţiuni sau

pentru a colecta idei şi sugestii privind o anumită problemă.

Consultarea nu pune în discuţie sistemul decizional, autoritatea publică ia de fapt decizia,

păstrându-şi libertatea de a ţine cont (sau nu) de sugestiile propuse de către cetăţenii consultaţi.

Participarea cetăţenilor este necesară şi în momentul adoptării deciziilor fundamentale

pentru colectivitate, fiindcă, doar în aşa fel, decizia respectivă se va bucura de legitimitate şi de

sprijinul necondiţionat al colectivităţii.

De asemenea, participarea cetăţenească trebuie asigurată şi ulterior momentului deciziei,

în cadrul evaluării rezultatelor realizării unei decizii. Decizia de a participa nu este suficientă

pentru a obţine eficienţă. Participarea civică presupune dezvoltarea deprinderilor (capacităţilor)

de participare necesare pentru a monitoriza şi influenţa politicele publice.

Participarea civică presupune şi identificarea unor modalităţi adecvate de dialog cu

factorii de decizie. Comunicarea între diferite grupuri de interes şi factorii de decizie impune:

respect, acceptarea compromisului, toleranţa.

Într-o societate deschisă şi democratică este nevoie de un om activ, dispus să se implice

în organizare, conducerea responsabilă a propriilor acte şi ale altora. Participarea şi implicarea

sunt condiţii pentru buna funcţionare a unei societăţi. Predispoziţia indivizilor de a acţiona şi

reacţiona, de a genera discuţia, de a-şi exprima punctul de vedere redă gradul de democratizare

al unei societăţi. Caracterul democratic al unei societăţi se menţine prin fiecare persoană.

Individul trebuie format pentru a-şi exprima poziţia, pentru a se implica în luarea deciziilor,

pentru a fi mereu apt din punct de vedere civic. ESTE NEVOIE DE CULTURĂ CIVICĂ !

BIBLIOGRAFIE

Berger, Gaston, 1973, Omul modern şi educaţia sa, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

,,Buletinul cabinetului pedagogic” nr.3, 1985, în Noile educaţii,

Universitatea ,,Al.I.Cuza” Iaşi

Dewey, John, 1972, Democraţie şi educaţie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

Nicola Ioan,, 1993, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Văideanu, George, 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura

Politică, Bucureşti

Salade, D., 1999, Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti