IOAN SLAVICI - Nuvela psihologica - Moara cu noroc

Moara cu norocde Ioan Slavici-nuvela psihologica-Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict consistent si personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa ,care focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea acestuia.Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui interior,pe schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca felie de viata”, “dosar de existenta”.Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru care nu este pregatit, pe care doreste sa o inteleaga si sa I se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se treptat.Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa fie lecturata o astfel de nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre acestea ar putea constitui tema operei, in functie de perspectiva lectorului.“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care a dat in literatura romana un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista.Poate fi privita si ca o ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de Titu Maiorescu si Junimea(“are specific national, este autentica”).Din punctul de vedere al autorului, se incadreaza perfect in opera acestuia, deoarece este inca o dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si cumpatata, de refuz al parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi pedepsite de Destin.Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de imbogatire/parvenire duc la declinul moral si spiritual al individului;in locul acestora este recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”.Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica:”pentru ca ceva sa fie frumos trebuie inainte de toate sa fie bun si adevarat”(Slavici)Subiectul este construit clasic,organizat pe momentele subiectului ,insa evitand liniaritatea, actiunea dezvoltandu-se pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind plasat un personaj a carui evolutie va fi urmarita pe parcursul operei. Interesant de urmarit este jocul de alternanta a conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si economica gri in care se afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei ,sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc” .Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (“pusta aradeana”)insa cu potential.Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de evenimente ,in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic.Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod;se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului.Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si

face.Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica.Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut,omul samadaului.Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor.Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma:”asa le-a fost data”.Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin interventia batranei.Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica scrierii.Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta destinului.Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita,care,impreuna cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”.In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat.ste urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care, inevitabil ,duc la crima.Aceste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei.Ana,care era ‘prea tanara, prea asezata,prea blanda”, reprezinta un personaj-barometru fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia nefasta.Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de acracterizare, atata directa (de catre naroator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin fapte, vorbe, ganduri.Slavici apeleaza la caracterizarea directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul nuvelei trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul,”porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati […] e mai ales om aspru si neindurat […] care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si in oala de varza”Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana ca fiind “om rau si primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce “se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.”Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica si Ghita, contribuind la caracterizarea amandurora:”Tu esti om ,Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.” Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia, autoanaliza.Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire slaba,autocaracterizandu-se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva

mai tare decat vointa mea?!”Caracterizarea indirectaCaracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc pentru personaje.Astfel,om harnic si cinstit,la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si un sfarsit tragic.Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur nalt ca un brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce relatiile cu Lica Samadaul se complica din ce in ce mai mult.Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si copii, sa nu fi fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim indiciu al transformarii lui Ghita intr-un impatimit.Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are remuscari sincere si dureroase: “iarta-ma,Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului.”Pe masura ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica Samadaul, relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce in ce mai reci si mai tensionate.Ana observa ca barbatul ei este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de tot ursuz”, nu mai zambeste ca inainte si se “mainie” foarte usor.Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc este incunjurata de locuri rele.Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara dracii macina sufletele”),iar alaturarea calificativului”cu noroc” nu face decat sa il amageasca amarnic pe cel care vrea sa infrunte intelepciunea colectivitatii.Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in acelasi mod in care o va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al banilor.Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a de catre un narator omniscient si omniprezent.Focalizarea externa predomina pe parcursul operei,deoarece Slavici imprumuta ipostazei naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si de stil neprelucrat ,neartistic.Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind vocea colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici rezulta dimensiunea moralizatoare a nuvelei.Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog(inceputul nuvelei), apoi ritmul este incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a conturarii portretelor.Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista care reda gandurile personajului(cap IV) si monologul interior adresat,(Ghita vorbeste cu sine,imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta.Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata aspect discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca , asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu insa,la fel ca pusta aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac,cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind ritmul vorbirii.Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje pregnant conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru Slavici :includerea ideii moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/62/0/IOAN-SLAVICI---Nuvela-psihologica---Moara-cu-noroc#ixzz3VCiTv5o1

Varianta 10 Tema si viziunea despre lume intr-o nuvela: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Bacalaureat 2009: Varianta 10: Tema şi viziunea despre lume într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.

Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.

În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.

Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.

Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.

Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.

Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.

De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.

Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol testamentar.

Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.

Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.

Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.

Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.

Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.

În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.

Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.

Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.

Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.

Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.

Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.

La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.

Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.

Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.

Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”

Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.

Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/946/0/Varianta-10-Tema-si-viziunea-despre--lume-intr-o-nuvela---Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici#ixzz3VCikBsQB

Varianta 11 Relatia dintre incipit si final intr-o nuvela: Moara cu noroc de Ioan SlaviciBacalaureat 2009: Varianta 11:  Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan SlaviciCa specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi roman), cu o acţune  riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje  complexe bine individualizate.  În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune  acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea  caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost  inclusă în volumul  „Novele din  popor” al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.  „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului  ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul  pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă,  în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire  pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,  protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere  moral, accentuând latura realistă a operei.  Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a  acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia  cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite  rele.  Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,  consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.  Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine  personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

  Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară  demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui  Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât  ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia  roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci-  semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip  “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.  Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică  Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.  Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi  ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul  malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale  de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte  câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la  câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi  mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui  şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu  dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi.  Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole.  Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare  la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără  a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.  Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a operei şi se află  în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor  producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.  Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează  ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul  moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei  umane.Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu  noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez :  sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul  moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”.  (M. Eminescu)

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/947/0/Varianta-11---Relatia-dintre-incipit-si-final-intr-o-nuvela--Moara-cu-noroc-de-Ioan-Slavici-#ixzz3VCj2phRB

Varianta 14 Relatiile dintre doua personaje intr-o nuvela de Ioan Slavici: Moara cu norocBacalaureat 2009: Varianta 14:  Relaţiile dintre două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu  norocÎn literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada  marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate  capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir  narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine  determinate, iar naratorul este în general obiectiv.  În orice nuvelă,  accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest  lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan  Slavici.

  Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra  comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor  dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin  exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).  Relaţia dintre  Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a  maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în  opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o  lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu  frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi  proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi,  fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu  noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.  Cizmarul Ghiţă,  luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi  bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei.  Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este  deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică  Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.  Pătrunderea lui  Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar  sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară  trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le  dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când  Lică  încearcă să-l subordoneze. Totuşi,  el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se  punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt  darnici”).  Om al fărădelegilor,  criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă  seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni,  îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l  subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în  fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului),  oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi  soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea  să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei”  se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie  de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana,  însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă  în cale.  Lică are în el o  inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face  marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii,  ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la  Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică,  reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule,  acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,  determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la  discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea  Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti.  În cele din urmă,  Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis  de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu  noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile jandarmului Pintea.  Moartea lui Ghiţă  este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului  cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui  Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.  Aşadar, ca  urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei  “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă  şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.  Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite  între acestea, surprinse cu realism de către autor.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/68/950/0/Varianta-14--Relatiile-dintre-doua-personaje-intr-o-nuvela--de-Ioan-Slavici--Moara-cu--noroc#ixzz3VCj7ymqW

Caracterizarea lui Ana din Moara cu Noroc de Ioan SlaviciCARACTERIZAREA LUI ANA din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Şi Ana are un destin tragic, cu toate că ea întruchipează în familie duioşia, candoarea,  inocenţa.   Portretul ei fizic este realizat în  mod direct de  către narator, prin intermediul unor adjective cu valoare de epitet: „Ana era  fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă". Protejată întâi  de mamă şi  apoi  de soţ, Ana trăieşte ca într-un clopot de sticlă.

De aceea, la apariţia lui  Lică, ea se cutremură „oarecum speriată de bărbăţia înfăţişării lui". Totuşi  dă  dovadă  de inteligenţă şi de intuiţie, atunci când încearcă să-1 apere pe Ghiţă de  influenţa malefică a lui Lică. Stăpână pe sine, îi spune soţului răspicat şi  hotărât: „- Ghiţă!... Nu vorbi cu mine ca şi cănd ai avea un copil înaintea  ta[...]. Fă cum ştii, dar eu îţi spun şi nu mă lasă  inima să nu-ţi  spun că Lică e om rău şi primejdios". 

Caracterizarea  indirectă se constituie treptat din  gesturile, faptele, vorbele şi gândurile personajului.  Ana se simte tot mai părăsită de Ghiţă, încearcă  să-1 ajute, să-i pătrundă gândurile, dar acesta se înstrăinează de ea şi o aruncă treptat în braţele lui Lica,  îndemnând-o mai  întâi să joace cu el, că „doar  n-o să-i ia ceva din frumuseţe". Este adânc jignită de lipsa de  încredere pe care i-o arată Ghiţă şi, sperând că îi va stârni gelozia, începe  să-i acorde din ce în ce mai multă atenţie lui Lică. Cuprinsă de vraja lui Lică, fascinată de magnetismul lui,„Ana alunecă rapid spre  prăpastia păcatului". Dezgustată de laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, Ana i se dăruieşte lui Lică într-un gest de răzbunare disperată. Dispreţul profund pe care-1 simte pentru  Ghiţă şi pentru faptele sale reiese din declaraţia pe care i-o face lui Lică: „Tu  eşti om, Lică,  iar Ghiţă nu e  decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa".   În mod inevitabil, Ana sfârşeşte tragic, înjunghiată de Ghiţă, căruia-i strigă cu disperare că nu  vrea să moară. Înainte să-şi dea  sufletul, simţindu-1 pe  Lică aproape, „ea ţipădezmierdată,  îi muşcă mana şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângăsoţul ei". „Aceste ultime zvâcniri ale  eroinei sugerează totul: ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de  răzbunare, dar şi patima neostoită pentru Lică, conştiinţa vinovăţiei şi înacelaşi timp a nevinovăţiei"(Pompiliu Marcea).

Caracterizarea lui Ghita din Moara cu Noroc de Ioan Slavici  CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ din Moara cu Noroc de Ioan Slavici    Ghiţă trăieşte  o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în  sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el.  Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie  sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul  dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.   La început, „cârciurnarul este un ins  energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu opalidă  umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El  hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă  este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp  cât  se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine.  Cârciuma  aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic,  blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi  angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele  oamenilor.  Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.   Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc  tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă  seama  că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage  ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui,  mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice  sunt  enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în  tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi  i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile 

de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad  să-şi cumpere două  pistoale,  îşi ia doi câini pe   care îi  asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".   Din momentul apariţiei  lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de  familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul  interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul  surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot  ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi  plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă  de Ana, se poartă brutal cu cei mici.  

La un moment dat, Ghiţă  ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total  riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt  redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acestaautocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în  mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".   Sub pretextul că o  voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devinelaş,  fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din  ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se  despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă,  muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei,  într-un rând.  

Ghiţă  este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi  chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul  tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul  şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca  tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de  frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar  ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în  jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă  numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul  acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare,  când cere iertare soţiei şi copiilor:„Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut  tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul  înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte  înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de  conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei  şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc.  Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de  acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai  după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.  

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de  furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la  sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în  ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei  malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase  de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică,  deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă]  faţă de Ana e unul

împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o  ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă  este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.   Ghiţă  depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie  materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii  Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale.  Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Caracterizarea lui Lica Samadaul din Moara cu Noroc de Ioan Slavici  CARACTERIZAREA LUI LICĂ SĂMĂDĂUL  din Moara cu Noroc de Ioan Slavici  Lică Sămădăul exercită  asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El  reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă  din literatura lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este  caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de  treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu  ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era  porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe  parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a  existat pană atunci."(Magdalena Popescu) 

„Tactica  Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără  discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o  blândeţe imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la  început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta  autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine,  multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna  cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în  mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui,  care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură  slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu  toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi".   „Orgoliul  lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se  substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni,  Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le transforme  vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de  patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui  necurate şi apoi, pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i  anula personalitatea. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,  determinând-o sa i se dăruiască.    De  altfel,  Ghiţă însuşi îi spune la un   moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci  deavol".  Şi într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce  reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când  am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi  de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de  boală, care mă apucă din când în cănd...".  

Construit din lumini şi umbre, personajul are în  structura sa morală şi unele elemente de factură romantică, de personaj  excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei care-1  sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător,  se dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea  femeii care se ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită  pentru că a îndrăznit să-şi

oprească un lanţ de aur care-i plăcuse.   Lică marchează nefast destinul tuturor  celor  care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiţă în situaţia de  a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică, iar  acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va  zdrobi capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile  lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor sale.  

Moara cu noroc de Ioan Slavici TITLULTitlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). 

Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEUMoara cu noroc de Ioan Slavici ESEU

IPOTEZĂ   Nuvela Moara cu noroc este o  proză  realistă de analiză psihologică.  

FORMULAREA ARGUMENTELOR   Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă, adică  o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central;  personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal,  complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a  perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a  III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă  psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi  de investigare psihologică, natura conflictului (interior).  

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări  pe baza textului)   Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări  ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue acumulări şi  izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă,  realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent,  neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear,  iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice  diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent  (capitolele al II-lea  şi  al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele  povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal,  faptele  sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii  (veridicitate) şi de obiectivitate.   Pe lângă  perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în  intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu  autoritatea  vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ  propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici -  teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: >„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci  liniştea colibei tale te face fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". Prin intenţia  moralizatoare, nuvela

este realist-clasică. 

TEMA NUVELEI    Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei:  efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul  societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea. Problematica  nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială,  nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din  perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de  înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna  sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul  interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de  puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o  parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte.Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.   Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales,  cârciuma numită Moara cu norocînseamnă de fapt Moara cu ghinion,  Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici  ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima).   Acţiunea se  desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu  valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi  focul purifică locul.   Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect  concentrat, cu deschideri bogate.   Nuvela debutează cu un precept moral  izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama-soacră, ce are în nuvelă  rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia  sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Bătrâna  este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte  schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor,  Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani.  Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă  responsabilitatea destinului celorlalţi.  

Cârciuma de la Moara cu noroc este  aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de  pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge  la Moara cu noroc şi  a locului în care se află, fixează un  peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre  păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele  aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine  apoi unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale,  trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp  de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile sunt  rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei:  vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce  trecuseră peste dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că  aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat  un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie". Simetria  incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului.  Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia  drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi  ea luă copiii şi plecă mai departe".   Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi  efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică.   Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi  priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte  familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi  Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii,  şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi  copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită,  căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul  era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine".  

Apariţia  lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat,  carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură  echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un  om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa  lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică  era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]".    Orgoliul lui Lică e unul de  stăpân  care nu  doar  îşi subordonează oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune  încă de  la  început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic  despre mine, multe vor fi adevărate şi multe  scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici,  cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana,  nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios".   Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un  pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei  malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii. 

Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare  împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini  pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe  Marţi, „un ungur înalt ca un brad".   Însă  din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a  lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici.  Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de  nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea  să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea  repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât,  violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate  neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal  cu cei  mici.  La  un moment  dat,  Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate  asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul  monologului interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul.. Ce  să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât  voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".   Datorită  generozităţii Sămădăului, starea materială a lui  Ghiţă devine tot mai înfloritoare, numai că omul  începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai  de  aceea devine tot mai atent la imaginea  pe care lumea o  are despre el. Cu toate  acestea, înţelegerea dintre el şi  Lică, marchează pentru Ghiţă începutul  obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă  soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în  braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau  despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi  în  uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă  drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa  vieţii lui morale  se  frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi  zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi  pe faţa pământului...". În alt rând, sărutând pe unul dintre copii,  le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu  mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.  Tatăl vostru e un ticălos".   Prin faptul că jura strâmb la proces,  acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte  totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă  nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului  despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din  sumele  aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest  până la capăt nici  faţă  de  Lică,  nici faţă de Pintea.   Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală,  în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că  soţia va  rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă  de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie,  într-un gest de 

răzbunare,  Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise,  Lică e „om", pe  când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti".Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a  protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu  Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură,  Bucureşti, 1968)

  Deznodământul. Un    incendiu  teribil  mistuie    cârciuma  de  la  Moara cu noroc în noaptea de Paşti şi singurele   personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi  copiii, fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în  mod simetric cu începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama  destinului  necruţător: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".

  În  nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea  personajelor.   Ghiţă este  cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin  ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea  de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul  dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El  parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi  ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei,  iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică  a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab  în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.   Lică rămâne egal cu sine, un om  rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări interioare,  care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei  feminine.   Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi  dezvăluie  trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,  limbajul, prezentând relaţiile dintre ele(caracterizare indirectă). De  asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile  fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul  Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate,  monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect  liber, notaţia  gesticii,  a mimicii şi a tonului vocii.  

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE    Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.   Modurile de expunere îndeplinesc  o serie de funcţii epice în discursul narativ.Descrierea iniţială are,  pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale,  funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează  funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii,  prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în  roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul contribuie  la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor  dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior,de factură  tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt  principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal.   Limbajul naratorului şi al personajelor  valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc,  limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este  susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite  de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.  

CONCLUZIE   Opera literară Moara cu noroc de  Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei  specii literare: analizează conflictul interior al personajului

principal,  urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte  degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.