Moara cu noroc

Microsoft Word - Moara cu noroc.doc1 Citeste alte carti din literatura romana si universala pe www.rocarta.info
Moara cu noroc de Ioan Slavici
Citeste alte carti din literatura romana si universala pe www.rocarta.info
Sumar
MOARA CU NOROC.........................................................................................................................1 Sumar ............................................................................................................................................................................................... 1 I ........................................................................................................................................................................................................ 2 II ....................................................................................................................................................................................................... 4 III...................................................................................................................................................................................................... 7 IV ................................................................................................................................................................................................... 14 V..................................................................................................................................................................................................... 24 VI ................................................................................................................................................................................................... 35 VII .................................................................................................................................................................................................. 42 VIII................................................................................................................................................................................................. 55
2 Citeste alte carti din literatura romana si universala pe www.rocarta.info
IX ................................................................................................................................................................................................... 63 X..................................................................................................................................................................................................... 88 XI ................................................................................................................................................................................................. 100 XII ................................................................................................................................................................................................ 109 XIII............................................................................................................................................................................................... 116 XIV............................................................................................................................................................................................... 122 XV................................................................................................................................................................................................ 144 XVI............................................................................................................................................................................................... 152 XVII ............................................................................................................................................................................................. 161
I
— Omul s fie mulumit cu srcia sa, cci, dac e vorba, nu bogia, ci linitea colibei tale te face fericit. Dar voi s facei dup cum v trage inima, i Dumnezeu s v ajute i s v acopere cu aripa buntii sale. Eu sunt acum btrân, i fiindc am avut i am atât de multe bucurii în via, nu îneleg nemulumirile celor tineri i m tem ca nu cumva, cutând acum la btrânee un noroc nou, s pierd pe acela de care am avut parte pân în ziua de astzi i s dau la sfâritul vieii mele de amrciunea pe care nu o cunosc decât din fric. Voi tii, voi facei; de mine s nu ascultai. Mi-e greu s-mi prsesc coliba în care mi-am petrecut viaa i mi-am crescut copiii i m cuprinde un fel de spaim când m gândesc s rmân singur într-însa: de aceea, poate c
mai ales de aceea, Ana îmi prea prea tânr, prea aezat, oarecum prea blând la fire, i-mi vine s râd când mi-o închipuiesc cârciumri.
— Vorb scurt, rspunse Ghi, s rmânem aici, s cârpesc i mai departe cizmele oamenilor, care umbl toat sptmâna în opinci ori desculi, iar dac duminica e noroi, îi duc cizmele în mân pân la biseric, i s ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copila, iar d-ta la tustrei. Iac linitea colibei.
— Nu zic, gri soacra aezat. Eu zic numai ce zic eu, v spun numai aa, gândurile mele, iar voi facei dup gândul vostru, i tii prea bine c, dac voi v ducei la moar, nici vorb nu poate fi ca eu s rmân aici ori s m duc în alt parte: dac v hotrâi s mergei, m duc i eu cu voi i m duc cu toat inima, cu tot sufletul, cu toat dragostea mamei care încearc norocul copilului ieit în lume. Dar nu cerei ca eu s hotrsc pentru voi.
— Atunci s nu mai pierdem vorba degeaba: m duc s vorbesc cu arândaul, i de la Sf. Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastr.
— În ceas bun s fie zis, gri btrâna, i gând bun s ne dea Dumnezeu în tot ceasul!
II
De la Ineu drumul de ar o ia printre pduri i peste arini lsând la dreapta i la stânga satele aezate prin colurile vilor. Timp de un ceas i jumtate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, i dup ce ai coborât iar în vale, trebuie s faci popas, s adapi calul ori vita din jug i s le mai lai timp de rsuflare, fiindc drumul a fost cam greu, iar mai departe locurile sunt rele.
Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumeul se bucur când o zrete din culmea dealului pleuv, cci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestete c a scpat norocos, iar mergând spre ele, la moar poate s gseasc ori s atepte ali drumei, ca s nu plece singur mai departe.
i fiindc aici se opresc toi drumeii, încetul cu încetul s-a fcut bttur înaintea morii, i oarecum pe nesimite moara a încetat a mai mcina i s-a prefcut în cârcium i loc de adpost pentru tot drumeul obosit i mai ales pentru acela pe care noaptea-l apuc pe drum. În cele din urm, arândaul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pai de la râule, iar moara a rmas prsit, cu lopeile rupte i cu acopermântul ciuruit de vremurile ce trecuser peste dânsul.
Cinci cruci stau înaintea morii, dou de piatr i trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu irclamul i vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drume c aci locul e
binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scpat altul de o primejdie.
Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniser cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânr i cu soacr-sa cea btrân, cci ei nu primeau pe drume ca pe un strin venit din lume, ci ca pe un prieten ateptat de mult vreme la casa lor. Abia trecuser dar câteva luni dup Sf. Gheorghe, i drumeii mai umblai nu mai ziceau c o s fac popas la Moara cu noroc, ci c se vor opri la Ghi, i toat lumea tia cine e Ghi i unde e Ghi, iar acolo, în vale, între pripor i locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghi.
Iar pentru Ghi cârciuma era cu noroc. Patru zile pe sptmân, de mari sear pân sâmbt, era mereu plin, i toi se opreau la cârciuma lui Ghi, i toi luau câte ceva, i toi plteau cinstit.
Sâmbt de cu sear locul se deerta, i Ghi, ajungând s mai rsufle, se punea cu Ana i cu btrâna s numere banii, i atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilai, cci doi erau acum, iar btrâna privea la câteipatru i se simea întreinut, cci avea un ginere harnic, o fat norocoas, doi nepoi sprinteni, iar sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câtig fcut cu bine.
Duminic diminea Ghi punea calul la teleag i btrâna se ducea la biseric, fiindc btrânul, fie iertat, fusese cojocar i cântre de stran, i aa, mergând la biseric, ea se ducea parc s-l vad pe el.
Când btrâna pleca la biseric, toate trebuiau s fie puse bine la cale, cci altfel ea odat cu capul nu ar fi plecat. Înc sâmbt dupamiazzi sluga trebuia s râneasc grajdul, curtea i locul de dinaintea cârciumii, în vreme ce btrâna i Ana gteau cârciuma pentru ziua de duminic. Duminic în zori btrâna primenea copiii, se gtea de srbtoare, mai ddea o rait prin împrejur, ca s vad dac în adevr toate sunt bine, apoi se urca în teleag.
Ana i Ghi îi srutau mâna, ea mai sruta o dat copilaii, apoi zicea: "Gând bun s ne dea Dumnezeu!", îi fcea cruce i ddea semn de plecare.
Dar ea pleca totdeauna cu inima grea, cci trebuia s plece singur i s-i lase pe dânii singuri la pustietatea aceea de cârcium.
Dac aruncai privirea împrejur, la dreapta i la stânga, vedeai drumul de ar erpuind spre culme, iar la vale, de-a lungul râuleului, cât strbate ochiul, pân la câmpia nesfârit, afar de câiva arini ce stteau grmad din jos pe podul de piatr, nu zreai decât iarb i mrcini. La deal valea se strâmteaz din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe i deosebite: de-a lungul râuleului se întind dou iruri de slcii i de rchite, care se îndeas mereu, pân se pierd în crângul din fundul vii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se ivete pe ici, pe colo marginea unei pduri de stejar, iar pe dealul de la dreapta stau rzlee rmiele înc nestârpite ale unei alte pduri, cioate, rdcini ieite din pmânt i, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumtate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se las croncnind de la deal înspre câmpie;
fundul vii, în sfârit, se întunec, i din dosul crângului deprtat iese turnul uguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea, dar pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu pduri posomorâte, ce se ridic i se grmdesc unul peste altul, pân la muntele Bihorului, de pe ale crui culmi troienite se rsfrâng razele soarelui de diminea.
Rmânând singur cu Ana i cu copiii, Ghi privete împrejurul su, se bucur de frumuseea locului i inima îi râde când Ana cea îneleapt i aezat deodat îi pierde cumptul i se arunc rsfat asupra lui, cci Ana era tânr i frumoas, Ana era fraged i subiric, Ana era sprinten i mldioas, iar el însui, înalt i sptos, o purta ca pe o pan subiric.
Numai câteodat, când în timp de noapte vântul zgâlâia moara prsit, locul îi prea lui Ghi strin i pustiicios, i atunci el pipia prin întuneric, ca s vad dac Ana, care dormea ca un copil îmbiat lâng dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, i s-o acopere iar.
III
Cât in luncile, ele sunt pline de turme de porci, iar unde sunt multe turme, trebuie s fie i muli pstori. Dar i porcarii sunt oameni, ba, între muli, sunt oameni de tot felul, i de rând, i de mâna a doua, ba chiar i oameni de frunte.
O turm nu poate s fie prea mare, i aa, unde sunt mii i mii de porci, trebuie s fie sute de turme, i fiecare turm are câte un pstor, i fiecare pstor e ajutat de ctre doi-trei biei, boitarii, adeseori i mai muli, dac turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam de porcari, oameni care s-au trezit în pdure la turma de grsuni, ai cror prini buni i strbuni tot pstori au fost, oameni care au obiceiurile lor i limba lor pstoreasc, pe care numai ei o îneleg. i fiindc nu-i negutorie fr de pagub, iar pstorii sunt oameni sraci, trebuie s fie cineva care s rspund de paguba care se face în turm: acest cineva este "smdul", porcar i el, dar om cu stare, care poate s plteasc grsunii pierdui ori pe cei furai. De aceea smdul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru i neîndurat, care umbl mereu clare de la turm la turm, care tie toate înfundturile, cunoate pe toi oamenii buni i mai ales pe cei ri, de care tremur toat lunca i care tie s afle urechea grsunului pripit chiar i din oala cu varz.
i dac lumea zice c locurile de lâng Moara cu noroc sunt rele, n-ai fi avut decât s-l întrebi pe vreunul dintre smdi, i el i-ar fi putut spune pentru ce nu sunt bune i cine le primejduiete; dar smdul e, mai presus de toate, om tcut, i dac îl întrebi asemenea lucruri, el rspunde: "Nu tiu, n-am vzut, am atâtea i atâtea turme în rspunderea mea i nu m pot strica cu oamenii". El tie ce tie, numai pentru nevoile lui.
Veneau câteodat pe la cârciuma lui Ghi i porcari, nite oameni îndeobte înali i bine fcui, cu cmaa neagr i cu prul strlucitor de untura cea mult i czut în plete lungi i rsucite asupra grumajilor goi; oameni erau i ei, chiar oameni cinstii, care mnânc, beau i pltesc.
Într-o zi de luni au venit trei ini în cru cu osiile de fier, uuric i tras de doi cai frumoi, dintre care îns unul mai mare i altul mai mic. În cru nu era nici scaun, nici fân, ci unul dintre porcarii unsuroi mâna caii, stând în picioare, iar ceilali doi edeau pe leutrele vopsite în verde, ca i când n-ar fi venind decât de aci din apropiere.
"tia nu prea îmi par a oameni buni", îi zise Ghi când îi vzu srind din cru i privind împrejur, ca unii ce au mai fost pe aici i acum nu gsesc nici locul, nici oamenii ca odinioar.
Ei întrebar dac n-a fost smdul pe acolo, puser sluga s deshame caii, s-i adape i s le dea ovz, apoi intrar, bur fiecare cât trei ini la un loc i plecar cu un "noroc bun".
— Bine, dar n-au pltit, gri btrâna nedumerit. — Las, c m-am îneles eu cu dânii, rspunse Ghi, apoi se duse pe ici în colea, ca nimeni s nu-i vad faa i ca nu cumva nevasta s-l întrebe: "Ce ai, Ghi?"
Peste puin sosi i smdul, vestitul Lic Smdul, la Moara cu noroc.
Lic, un om de treizeci i ase de ani, înalt, usciv i supt la fa, cu mustaa lung, cu ochii mici i verzi i cu sprâncenele dese i împreunate la mijloc. Lic era porcar, îns dintre cei ce poart cma subire i alb ca
floricelele, pieptar cu bumbi de argint i bici de carmajin, cu codoritea de os împodobit cu flori tiate i cu ghintulee de aur.
El îi opri calul înaintea cârciumii, arunc o privire la Ana, apoi alta la btrâna care edeau pe laia de lâng masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o rait primprejur, apoi întreb unde-i cârciumarul.
— Noi suntem, rspunse btrâna ridicându-se. — tiu, gri Lic, dar cred c vor fi i oameni pe aici. Eu întreb de cârciumarul; cu el vreau s vorbesc.
Lic le zise aceste aa, ca oriicine s poat înelege c are grab i c nu vrea s mai lungeasc vorba: btrâna plec dar fr de întârziere s caute pe Ghi, iar Ana rmase privind ca un copil uimit la clreul ce sttea ca un stâlp de piatr înaintea ei.
Dac Lic ar fi fost alt om, el n-ar fi sttut aa cu privirea pierdut în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdut i speriat de brbia înfirii lui.
— Ungurul a murit? întreb el când vzu pe Ghi. — Da! — i tu ai venit în locul lui! — Da!
— De la Sf. Gheorghe? — Da, rspunse Ghi, aruncând o privire furiat asupra femeilor, ca s vad dac ele nu cumva se tulbur.
— E Ghi, ginere-meu, gri btrâna, i, mulumit lui Dumnezeu, ne merge bine de când suntem aici.
Lic îi apuc, zâmbind, mustaa între buze. — Aici, zise el, le merge bine la toi oamenii cu minte. N-ai decât s te pui bine cu toat lumea, s le zici "noroc bun" celor ce vin i se duc i poi s dai mulumit lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici nite oameni?
— De! rspunse Ghi chibzuit, suntem la drum i trece mult lume. — Vorba vine, trei oameni... — Trei, patru, zece... gri Ghi cam în glum, lumea trece mereu. Eu nu stau aici ca s in seama despre cei ce vin i trec, i aa nici nu-i prea tiu. De la o vreme te obicinuieti cu oamenii, încât nici nu te mai uii la feele lor. Apoi, cine tie dac nu e i câte unul care s-ar mâhni dac ai bate drumul cu vorbe despre dânsul. De cârciumar s nu întrebi niciodat, cci el vede i aude atât de multe, încât trebuie s uite degrab' i s nu mai ie nimica minte.
— Aa-i, gri Lic. Întrebam numai ca s vd dac nu cumva mi-ai putea spune, fiindc sunt oamenii mei. Au plecat s vad o pdure, pe care voiam s o lum de la toamn pentru turme, i nu tiu acum dac au trecut înaintea mea, ori e s-i atept aici.
— Aa o fi, rspunse Ghi hotrât, dar eu nu-i pot spune dac între cei ce au trecut astzi pe aci vor fi fost i ei.
— Cum nu!? strig btrâna cu nerbdare. Cei trei porcari ce au but atât de mult i n-au pltit.
Pe Ghi îl trecu un fior de junghi prin inim i, oricât de mult inea la soacr-sa, acum el ar fi fost în stare s- i pun degetul pe gur.
— Muierile vd mai bine i se vede c au mai puin treab, zise el stpânindu-se.
— Dac n-au pltit, gri Lic, apucându-i iar mustaa între buze, era fiindc tiau c voi veni eu ca s pltesc pentru dânii.
Grind aceste, el desclec i-i fcu lui Ghi semn s intre cu dânsul, pentru ca s fac socoteala.
"Btrâna e tot mai cuminte decât mine", îi zise cârciumarul, i intr cu voie bun în urma lui.
— Btrâna ar putea s-i ie gura, gri Lic dup ce se vzu singur cu Ghi. M cunoti?
— Nu! rspunse Ghi, rcit în tot trupul. — Atunci m tii de nume. Eu sunt Lic, smdul... Multe se zic despre mine, i dintre multe, multe vor fi adevrate i multe scornite. Tu vezi un lucru: c umblu ziua-n amiaz mare pe drumul de ar i nimeni nu m oprete în cale, c m duc în ora i stau de vorb cu domnii. Voi fi fcut ce voi fi fcut, nu-i vorb, dar am fcut aa, c oriicine poate s cread ce-i place, îns nimeni nu tie nimic. De aceea am s dau seama despre douzeci i trei de turme de porci. M-ai îneles? Nu doar c-a putea plti tot ce se poate pierde într-un an, ci pentru c de la mine nimeni nu cuteaz s fure, ba s-l fereasc Dumnezeu pe acela pe care a crede c-l pot bnui. M-ai îneles?! Eu voiesc s tiu totdeauna cine umbl pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice i cine ce face, i voiesc ca nimeni afar de mine s nu tie. Cred c ne-am îneles!?
Ghi ar fi avut multe de zis, dar Lic se întoarse o dat în clcâi i, pe când cârciumarul îi veni în fire, drumeul dduse pinteni calului.
— Un om prea cumsecade, gri btrâna, privind în urma lui. Cine a fost sta?
— Lic Smdul! rspunse Ghi. — Lic Smdul!? strig Ana. i câte rele nu mai zicea lumea despre dânsul!
— Aa e lumea... gri Ghi. S nu crezi nimic pân ce nu vezi cu ochii.
El singur nu i-ar fi putut da seama dac a grit aceste cuvinte din amrciune ori numai dorind s ascund înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseser.
— Nu-i vorb, adause Ana, e oarecum fioros la fa. — Asta-i pare ie, gri Ghi. Are i el necazurile lui.
IV
— Oamenii sunt muli i de multe feluri, gri cârciumarul în ziua urmtoare, privind când la nevast, când la soacr-sa. Îi închipuiete c unul se duce s cumpere ceva, bunoar ca Lic Smdul, care se ducea s vad pdurile. Asta e treaba lui, i cine tie dac nu l-a supra, dac nu l-a pgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe aici. El se duce s târguiasc, i dac vine în urma lui altul, care din întâmplare voiete s cumpere tot acele pduri, i eu spun c Lic a trecut pe aici, acest al doilea cumprtor grbete, sosete la vreme i poate s-i strice târgul. Voi înelegei?
— Aa e, rspunse btrâna. — Ori poate s vie unul care are i el pduri de dat i umbl dup Lic pentru ca s se îneleag cu el: dac-i spun c Lic a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el i pe Lic, dar îl pgubesc pe acela la care Lic plecase, iar eu n-am s folosesc, nici s pgubesc pe nimeni.
— Aa e, zise iar btrâna. Ai toat dreptatea, noi nu suntem pui aici pentru ca s le dm drumeilor tire despre cei ce vin i cei ce trec.
— Noi nu tim nimic i ne cutm de treaba noastr! adause Ghi scurt i hotrât.
De aici înainte, cârciumarul, cârciumria i soacra cârciumarului nu-i mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte.
Dar înc în acea zi Ghi se duse cu treab la Arad, cumpr dou pistoale i îi lu o a doua slug, pe Mari, un ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni i se întoarse cu doi cei flocoi. Mai avea el un câine la cas, dar acesta era lene, se deprinsese cu oamenii i nu ltra pe nimeni. El puse dar ceii de mici în lan i nu le ddea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârcium, apoi slobozea i porcii i asmuea ceii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum ceii prind i cum scot sânge din urechile grsunilor, i voind s-i deprind câinii la asmuat, se deprinsese i el atât de mult, încât atepta cu oarecare nerbdare zilele în care nu erau oameni la cârcium, i atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii si.
Ana nu-i putea suferi pe aceti câini i se supra cu atât mai mult când btrâna zicea c e bun câinele la cas, fiindc omul poate s doarm mai linitit când se tie pzit de nite câini buni. Aa era; îns Ana simea c de câtva timp brbatul ei s-a schimbat i îi prea c, de când are câini, ine mai puin la nevast i la copii.
Ca om harnic i sârguitor, Ghi era mereu aezat i pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa vesel: acum el se fcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru oriice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îi venea s te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodat cu dânsa, îi pierdea lesne cumptul i-i lsa urme vinete pe brae. Adeseori Ana ar fi voit s-l întrebe: "Ghi! ce-i cu tine?", îns ea nu mai îndrznea s-i vorbeasc dezgheat ca mai nainte, cci se temea ca nu cumva el s se mânie i pe dânsa, ceea ce nu fcuse înc pân atunci.
Aa sosir zilele de toamn. Într-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin de oameni, sosi o turm de grsuni mari i frumoi, tot unu ca unu.
Unul dintre boitari, un bietan ca de aptesprezece ani, intr în cârcium i cut pe Ghi.
— Sntate i voie bun de la Lic Smdul! zise el îndrzne. i-a lsat vorb s ne dai s mâncm i s bem; au s vie i celelalte turme în urm i ne-a spus ca s-i lsm cinci grsuni din turm i s i-i alegi dup plac.
— Bine pltete Lic! zise unul din drumei. — Are de unde! adause altul. — Mai tii!? întâmpin al treilea. Are turme multe, i porcarii beau i mnânc mult.
Ghi-i încrei fruntea. Vorbele boitarului i apoi vorbele drumeilor erau parc s-l scoat din srite. El simea c, dac nu primete, se trage în degete cu Lic; dar aici, fa cu oamenii, nu putea s primeasc.
— Bine, zise el, clcându-i pe inim. Lsai, c m îneleg eu cu Lic. Mâncai numai i bei; grija mea de plat.
Bietanul iei, iar Ghi se întoarse spre oameni i mai adause: — Ce tiu eu cât vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau s am socoteal curat. — Aa-i! ziser oamenii. — Bine, Ghi, de ce n-ai primit grsunii? întreb în urm btrâna. — Ce s fac eu cu grsunii lui? rspunse el cam necjit. — S-i tai, s-i vinzi, s-i îngrai. Ghi, ia grsunii, c rmâi fr bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plti în grsuni. Trebuie s primeti ce-i dau oamenii, fiindc nimeni nu-i poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit i te pltete cinstit: de ce s-l superi fr nici un folos? Acum îi d, acum ia, cci nu tii ce are s fie mâine.
— Las, c mai vin i alte turme... gri Ghi cam cu jumtate de gur. S m mai gândesc, s mai vd ce cheltuial fac oamenii.
— Gând bun s-i dea Dumnezeu!
Nici Ghi n-ar fi cerut decât un gând bun de la Dumnezeu, dar îi era greu s se opreasc asupra unui gând, fie el bun, fie ru.
Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea din deprtare, cealalt pornea mai departe, i locul se deerta, dar peste puin iar se umplea. i cum turmele plecau una câte una, Ghi întreba mereu câte mai sunt, i pe cât numrul turmelor rmase în urm scdea, pe atât el prindea poft de a-i opri cei cinci grsuni.
— A zis Lic s-mi opresc cinci grsuni, îi zise în cele din urm unuia dintre porcari.
— Noi nu tim nimic, rspunse acesta. — Apoi, adause altul cam în glum, noi pltim înainte, ori nu pltim deloc.
Peste puin sosi i Lic, ceru un pahar de vin, îi întreb de turme, apoi zise "noroc bun!" i plec mai departe fr s fi desclecat mcar.
Ghi rmase cuprins de gândurile omului pguba. El era om cu minte i înelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea s stea nimeni fr voia lui Lic: afar de arânda i afar de stpânire mai era i dânsul care stpânea drumurile, i în zadar te înelegi cu arândaul, în zadar te pui bine cu stpânirea, cci, pentru ca s poi sta la Moara cu noroc, mai trebuie s te faci i om al lui Lic.
Iar Ghi voia cu tot dinadinsul s rmâie la Moara cu noroc, pentru c-i mergea bine.
"Trei ani, numai trei ani s pot sta aici, îi zicea el, s m pun în picioare, încât s pot s lucrez cu zece calfe i s le dau altora de cârpit."
Dar aceti trei ani atârnau de Lic. Dac se punea bine cu dânsul, putea s-i mearg de minune, cci oamenii ca Lic sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Lic pentru ceea ce d.
Ghi întâia oar în viaa lui ar fi voit s n-aib nevast i copii, pentru ca s poat zice: "Prea puin îmi pas!" Se gândea la câtigul pe care l-ar putea face în tovrie cu Lic, vedea banii grmad înaintea sa i i se împienjeneau parc ochii: de dragul acestui câtig ar fi fost gata s-i pun pe un an, doi capul în primejdie. Avea îns nevast i copii i nu putea s fac ce-i plcea.
"S vedem! îi zise el în cele din urm, voind s-i alunge gândurile rele. Deocamdat, e mai bine ca el s-mi fie dator mie."
Aa zicea el, îns de cu sear, când îi strânse banii ca s-i pun în lad, el simi c nu are dreptate.
Ghi nu era omul care se tie bucuros dator, dar cu atât mai puin omul care d bucuros de la sine, i aa îi venea parc s zic: "Am s m pun frumos pe lâng dânsul, ca s-mi plteasc".
Era legat, i omul când se simte legat e suprcios. Chiar atunci seara Ghi îi btu sluga, pe ungurul, fr a- i da seama pentru ce, iar când Ana îl mustr, fr de voie, pentru aceasta, el îi arunc vorbele:
— Ei! frate, d-mi pace! Parc nu tot pentru voi îmi mistuiesc viaa!? Ana tcu, dar ochii i se umplur de lacrimi, fiindc vorbele îi preau grele.
— Ei! i tu te mâhneti numaidecât, zise el amrât. Ar fi voit s mearg la ea, s-i cear iertare, i s o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lsa, i aa iei afar, ca s fie singur cu gândurile sale.
i dac ar fi tiut Ana ce gândea i ce simea el, când sttea aa singur i posomorât, ea s-ar fi dus la el i l-ar fi mângâiat, dar el tcea, i aa ea nu îndrznea s-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soul ei.
Duminic, dup ce btrâna plecase la biseric, Ghi-i rsufl veninul asupra lui Laie, apoi se fcuse mai vesel decât de obicei. El petrecea cu Ana i cu copiii în umbra arinilor, luase de zgard pe Cula, câinele cel mare i lene, îi pusese biatul pe el i-l înva s clreasc, i-l înva mereu, cu toate c Ana se necjea, temându-se ca nu cumva copilul s cad ori câinele s-l mute.
Deodat, ceilali câini, care erau slobozi, începur s latre, iar Cula, auzind ltratul lor, se repezi i el ltrând în partea despre deal, încotro îi auzea pe dânii ltrând.
Ana ip înspimântat, deoarece copilul era s cad; îns Ghi nici nu inu seama de dânsa, ci, strângând zgarda, se îndrept i privi îngrijat în toate prile.
Nu zri nimic. — Se vede c-au dat de celul-pmântului, ori au simit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lsându-i s latre mai departe.
— Ghi! gri Ana jeluindu-se. Eu nu tiu cum te-ai fcut tu de la o bucat de vreme: vezi c-mi vine ru când vd copilul pe câine, i parc în ciuda mea îl ii mereu.
— Sracul de mine! rspunse el cam rstit. Când e vorba s-mi fac i eu o poft, proast, bun, cum ar fi, op! c mi se supr nevasta! Haid'! adause apoi, luând copilul în brae i dând cu piciorul în câine.
— Nu, Ghi! Nu vreau! strig Ana speriat, apoi fugi dup câine, îl lu de zgard, îl aduse la locul unde fusese i începu s-l roage pe Ghi cu struin ca s-i pun iar biatul clare pe el.
— Uite, era o prostie! gri Ghi muiat i se ls pe iarb. Ana lu ea însi copilul, îl puse clare pe Cula i-l purt fricoas la dreapta i la stânga, privind mereu la soul su, ca s vad dac el nu zâmbete.
Ghi nu zâmbea. Privind la copilul ce ipa rsfat i privind la soia sa, îl apuc o înduioare din ce în ce mai adânc: îi era parc n-a vzut-o de mult i parc era s se despart de dânsa.
— Ano, zise el în cele din urm alene, ia vino, ezi lâng mine! Dup ce ea se aez lâng dânsul, el o privi lung i întristat, îi netezi prul de pe frunte, apoi gri încet:
— Ce zici tu! n-ar fi bine s plecm noi la Sf. Dimitrie de aici? — Pentru ce? întreb nevasta uimit. — Nu i se urte ie în singurtatea asta? — Mie? nu! — Nu i-e fric? — De ce?
— De ce? De toate! Tu auzi cum latr câinii; au dat de vreo urm, de vreun gândac, de vreun vierme i latr, fiindc n-au alt treab: mie îns mi se rcete mduva în oase când îi aud ltrând. E grozav viaa asta, Ano, e grozav; stai aici în pustietate, i te sperii de nimic, i-i mistuieti viaa cu nluciri deerte.
— Ce ai, Ghi? strig nevasta cuprins de îngrijare. — Ce am? rspunse el cu amrciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astzi pentru cea de mâine. Eu nu i-am vorbit niciodat despre lucruri de aceste, dar trebuie s fii i tu om, Ano, i s te gândeti la via, cci nu pot
s-i vie mereu toate de-a gata. Astzi stau aici i nu m supr nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine, i aceste gânduri nu-mi las tihn s m bucur de ziua de astzi. i poate c gândurile mele sunt deerte, poate c ziua de mâine are s fie tot bun, dar o voi pierde temându-m de cea de poimâine. i cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.
— Atunci s plecm, Ghi. — Da, s plecm, dar întreab-m dac m pot hotrî s plec. Vezi tu, aa cum sunt, îmi vine greu s plec.
— Atunci s rmânem aici. Tu tii mai bine cum are s fie bine. — Poate c tiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amrciune. Ar trebui s m sileasc cineva, s m împing. Mi-e greu s-i vorbesc maichii, pentru c ea ne-a zis s nu venim aici; mi-e ruine; iar tu eti bun, Ano, i blând, dar eti uoar la minte i nu înelegi nimic: sunt cu tine ca fr de tine; în loc de a-mi alunga gândurile cele rele, m lai s m mistuiesc cu ele, i când nu mai tiu ce s fac, tu te uii la mine cu mil, i atâta tot.
— Ce s fac, zise ea mâhnit, dac aa m-a lsat Dumnezeu!? Ghi se ls pe coate i rmase aa întins pe pmânt i cu privirea pierdut în deprtare.
Într-un târziu, Ana îi ridic capul i privi îndrznea la el. — Fiindc tu le fierbi toate în tine i mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vin dac nu tiu ce te pune pe gânduri...
V
Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei clrei în pas, inându-se mereu în albia râuleului, unde erau acoperii de irul de slcii i de rchite.
Câinii, care simiser la deprtare de câteva împucturi, o luar spre dânii, ltrându-i cu neastâmpr din ce în ce mai mare.
— S fie ai dracului de câini! gri Lic, oprindu-i calul. Pe cât se vede, la cârcium nu e nimeni i nici drumul nu umbl, dar dac nu-i alintm câinii, pas s se mai team de noi!
El se dete dar jos de pe cal, plec înainte, i când cei doi câini se apropiar i voir s sar la el, el se ls pe iarb i începu s-i cheme cu vorbe alinttoare la sine.
Câinii se oprir zpcii în cale i, mai ales dup ce desclecar i ceilali doi oameni, începur s-i mai slbeasc. În cele din urm, ei parc-i deter cu socoteal c au a face cu nite oameni pacinici, care s-au pus la odihn aici, departe de curtea pzit de dânii; ei se întoarser dar încet i oprindu-se din când în când ca s mai latre o dat spre cârciuma de la care veniser.
Lic se ridic iar în picioare i îi chem din nou la sine, îns de câte ori el voia s se apropie de ei, începeau s latre.
Peste jumtate de ceas îi petrecu astfel cu cei doi cei deprini a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urm îi netezi cu mulumirea omului care a dat o nou dovad despre dibcia sa.
— Buni cei! dar tot eu sunt naul lor, zise el, i iar îi netezi i, aa pas cu pas, se apropia de cârciuma prsit.
Ghi uitase de mult c au ltrat o dat câinii, când Lic sosi la cârcium si-l detept cu câteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laia de sub cerdac, ca s-l trimit dup stpânul lui.
— N-ar fi mai bine s m duc eu? gri unul din oamenii lui Lic. — Las-l s vin el la noi, gri Lic. Ghi sri în picioare când afl c Lic a sosit la cârcium i se schimb la fa, dar nu se gândi mult, ci plec cu pai hotrâi i cu vinele încordate spre cârcium.
Ana rmase o clip tulburat, apoi fcu iute un pas spre el. — Ghi! stai! zise ea. Înainte de toate îl trimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul rchitelor. Ea privi lung i aspru în ochii lui. Nu m înelegi tu, acum, când eu încep a te înelege pe tine!? zise ea încet. Aa a fost vorba între noi, ca s trimitem pe Laie înainte, s ne atepte acolo. Du-te, Laie, urm ea; ia-o pe vale în sus, în dosul
rchitelor, pân la crâng, i dac-i întâlni pe printele, s-i spui c venim mai târziu, fiindc a venit Lic Smdul, cu ali doi oameni, i trebuie s mai stm cu dânii; s ne mai atepte, i ne atepi i tu. Ai îneles? S te duci mereu în dosul rchitelor, ca s nu vad nimeni.
— Da, rspunse Laie, i plec printre arini spre albia râuleului. Acum înelegea i Ghi gândul nevestei sale, îl înelegea i parc nu-i venea s plece, parc-i venea s zic: "Ano! greeti când crezi c trebuie s te temi de Lic".
Apoi iar îi venea s mearg la dânsa, s-i mulumeasc pentru gândul ei cel bun; îns nu putea s zic, nici s fac nimic; se temea c o va tulbura, i aa plec cu inima îndoit spre cârcium, lsând-o pe dânsa cu copiii sub arini.
Când se afl aproape de cârcium, el privi spre râule i vzu pe Laie fugind peste drumul de ar, ca s apuce irul de rchite.
"Prostul dracului! m d de gol", îi zise el îngrijat. — Se vede c l-am btut astzi, adause apoi, privind pe Lic. L-am trimis s-mi aduc plasa cu pete i uite cât e de sprinten. Noroc bun s dea Dumnezeu!
— Minunai cei! rspunse Lic, netezind pe unul dintre câini i privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în brae i cu altul de mân. M-au simit cale de o jumtate de ceas i-am pierdut o mulime de vreme ca s-i momesc.
Ghi înelese unde bate Lic cu vorbele sale i ar fi avut poft s dea o dat cu piciorul în câinele care începu a se lingui pe lâng dânsul.
— I-am auzit ltrând, rspunse el, dar tiam c nu pot s fie decât oameni de aceia de care atept în toate zilele.
— Trebuie s tii un lucru, urm Lic. Câinii au pentru oameni un ltrat anume i trebuie s înelegi limba lor, pentru ca s te foloseti de ei, fiindc mai ales atunci când ar trebui s sar, ei nici nu latr decât o dat, de dou ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fr ca s-l zreti. Dar s intrm, adause el alene, fiindc avem o vorb împreun.
— i mai multe, rspunse Ghi, intrând cu pas hotrât în urma lui. Câtva timp ei steter tcui, fa în fa, hotrâi amândoi i simind fiecare c i-a gsit omul.
— Iac, gri Lic în cele din urm, luând de la brâu un teanc de buci de piele înirate pe o verig de sârm. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turm altul, aa,
cum îl vezi tiat în aceste bucele, pe care i le las aici. Dac trec porcii pe drum, s te uii la semnul lor, s ii bine minte pe omul care-i mân i taci.
Ghi privi lung la el, dar nu rspunse nimic. — Cred c ne-am îneles? adause Lic. — Eu cred c nu! — Cum aa? — Apoi vezi, gri Ghi rspicat i aspru, dac m uit în toate prile, nu vd pe nimeni i stau singur aici în pustietate. Am doi câini minunai, cum ziceai, i tot ai venit trei ini fr de tirea nimnui. Putei s ne omorâi pe toi câi suntem aici, i nimeni n-are s tie c voi ne-ai omorât; putei s luai ce v place, i dac suntem oameni cu minte, n-avem s ne plângem nimnui, fiindc voi suntei totdeauna muli i tari, iar noi suntem totdeauna puini i slabi. Îmi ziceai s fac aa: e oare cu putin s zic ba?!
— Carevaszic, ne-am îneles. — Înelegerea cu de-a sila nu se poate. Dac voiai s te înelegi cu mine, trebuia s vii pe drum, iar nu pe potec. Eu pot zice c fac pe dorina ta i tot nu fac decât aa cum îmi vine la socoteal.
— Asta-i treaba mea! zise Lic hotrât. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc.
— Lic, gri cârciumarul, nu cred c poi s m ii de fric. Dac eti om cu minte, caut s te pui la bun înelegere cu mine.
— Eu nu cunosc înelegere mai bun decât asta! În inima omului poate s fie oriice; destul numai s simt, c vai i amar de el dac nu-mi face pe plac.
Ghi se apropie un pas. — Dac ar fi numai atât, Lic, zise el aezat, n-a zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine i i l-a da bucuros dac te-a ti cine eti i dac n-ar trebui s m tem c mâine ai s ceri mai mut. Apoi, tu nu eti singur, ca mine, Lic, i dac-i fac ie pe plac, am socoteal cu alii.
— Asta-i treaba ta! strig Lic mânios. Adu-mi cheile! — Ce fel de chei? — Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice lad, rspunse Lic rece. Cel ce vine aici vine s- i fac bani; i-ai fcut i tu de când eti aici: am s m împrumut de la tine.
Ghi rmase câtva timp încremenit i cu ochii intii la dânsul. — N-am s te prad, adause Lic; am s iau cu împrumut i s pltesc cinstit, cu camt, cu cametele cametelor, se înelege, când îmi vine la socoteal. În scris n-am nevoie s-i dau, fiindc nu poate s-i fie de
nici un folos: dac triesc i-mi merg trebile bine, am s pltesc cu prisos, iar dac mor fr de vreme ori dac-mi merge ru, tot n-ai de unde s iei.
— S-i dau bani numrai. — Ce s mai pierdem vremea numrând!? — Atunci ia cât iai, dar fii cuminte i mai las, ca s nu simt nevasta i soacr-mea, gri Ghi, artând saltarul, în care erau i banii, i cheile.
— Aa ne înelegem! zise Lic. Ghi ar fi avut poft s sar la el i s-l sfâie în buci, dar nu putea, pentru c ceilali doi erau în apropiere i ar fi trebuit s mântuie prea iute cu dânsul. Îi era parc-i seac sângele din vine când vedea pe Lic la banii ce-i adunase para cu para, dar acum era legat i trebuia s se stpâneasc.
— Da, ne înelegem, zise el apropiindu-se, i dac vei fi având vreo suprare din partea mea, s nu-mi mai vd banii cu ochii.
Lic se întoarse i se rânji la el. — Aa-i c te-ai fcut blând ca un mieluel!? îi zise apoi. Ghi se cutremur. Toate ca toate, dar btaia de joc îl scotea din mini. El fcu, oarecum fr de voie, un pas spre Lic, îl apuc de amândou braele, îl inu strâns înaintea sa i gri cu glas înbuit:
— Nu te mica, dac nu vrei s fie moarte de om! Simind c Ghi e mai tare, Lic privi îngrijat spre u i gri iute: — Ce vrei cu mine? — Nimic! rspunse Ghi, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine c am nevast i copii i c nu-i pot face nimic. Îmi iai banii: s-i fie de bine! Mi-ai luat linitea sufletului i mi-ai stricat viaa: s-i fie de bine! Dar s nu crezi c m ii legat, s nu crezi c te prinde s m iai în btaie de joc. Tu poi s m omori, Lic, tu cu oamenii ti: eu pot s te duc pe tine la spânzurtoare. Nu te juca dar cu mine. Gândete-te c tu m-ai fcut s nu mai am multe de pierdut i bag de seam s nu mai pierd i cele ce am! S-i fie fric de mine!
Lic se dete un pas înapoi. — i-e fric, urm Ghi, trecându-i cu amândou mâinile printre peri în sus. i-e fric i nu i-e ruine s-i chemi oamenii într-ajutor.
— Se înelege c nu, rspunse Lic zâmbind. Mi-ar fi ruine dac-a veni fr dânii la tine.
Ghi îi pierduse bunul cumpt i tocmai pentru aceea se simea în strâmtoare fa de Lic, pe care nimic nu putea s-l scoat din srite.
— Voiesc i eu s intre, ca s vad c i-e fric, zise el. Srii, mi oameni! strig apoi i se opri neclintit în mijlocul casei.
Unul din porcari intr iute în cas, iar cellalt se ivi pe prag, unde rmase privind în ochii lui Lic.
— I-a venit poft s se prind la har cu noi, gri Lic.
— Ba s m fereasc Dumnezeu, rspunse Ghi. Sunt om cuminte. Voiesc numai s v art c nu mi-e fric de voi.
— Dar ni-e fric nou de tine, zise Lic. Tu însui ziceai s-mi fie fric: îi spun c-mi este i nu tiu dac te voi mai putea apuca vreodat aa la strâmtoare cum te in acum. Tu m înelegi. Mie nu mi s-a pus înc om în cale fr s mi-l fi curit din drum.
— Nici nu voiesc s m pun în calea ta. — Dar ai putea s te pui, ai putea s faci ceea ce pân acu n-ai fcut, fiindc nu m tiai cine sunt. Du-te, îi zise apoi Lic lui Ru, care sttea în prag, leag-l pe slug, apoi ad nevasta cu copiii în cas.
Ghi se repezi înainte, îl apuc pe Ru de piept i-l arunc spre mijlocul casei, apoi închise ua i gri înecat de spaim:
— Nu bgai nevasta în trebile noastre; nu v atingei de mine, c nu e bine. Lic, tu eti om chibzuit: nu-i bga capul în primejdie, nu te face de ruine; fii tâlhar, Lic, dar nu punga prost, care se d de gol: întreab- m unde e sluga mea i apoi vorbete cu mine.
Lic privi zpcit la tovarii si. — Voi l-ai vzut fugind pe vale în sus; s tii c nu se întoarce decât dup ce vei fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca s-i spun c stau de vorb cu voi.
— Aa-i, zise Ru ca speriat din somn. Nu l-am mai vzut de atunci.
Lic simi c i-a pierdut pmântul de sub picioare. — Pentru asta am s te in minte cât voi tri, zise el privind aspru în faa lui Ghi.
— Nu umbla cu vrjmie, rspunse Ghi apropiindu-se de dânsul, ci te gândete c, dac nu m-ai prins astzi, n-ai s m prinzi cât vei tri pe faa pmântului. Lic, tu trebuie s înelegi c oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreuii.
— Am zis eu c vreau s mi te fac slug!? întreb Lic, schimbându-i deodat faa.
— Dac n-ai zis i nu vrei s zici, atunci haid' s vorbim ca prieteni, îi zise Ghi dezgheat! S aduc vin i s ne cinstim ca nite oameni de bun înelegere. Am eu atâta minte ca s îneleg c nu pot sta la Moara cu noroc fr de a m fi pus în înelegere cu tine. Nu vreau s m ii numai de fric, ci umblu s intru la învoial cu tine. Sunt gata s-i fac pe plac: dar atunci s fii i tu om cu minte i s înelegi c, dac e s fiu de folos, lumea trebuie s m cread om cinstit i stricat cu voi.
— Aa e! gri Lic. Lumea — da, îns noi cum trebuie s te credem?
— Cum m vei fi tiind; s vedem, rspunse cârciumarul, întinzându-i mâna. Pe vrjmaul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte i-l face tovar.
Lic primi mâna. — Banii mi-i lai, urm Ghi cam cu jumtate de gur. — Adic îi iau cu mine, rspunse Lic; ce-i în mân nu-i minciun. — Dar s tii c nu m ii legat cu ei, gri Ghi i plec s aduc vin rece din pivni.
— Asta a fost prostia mea, gri Lic, dup ce se vzu singur cu tovarii si. Tot era mai bine s ascult de tine i s in sluga la cârcium.
— Las, poate c e mai bine aa! rspunse Ru. — S vedem! gri celalalt. Eu m tem c ne ine cu minciuna. — Asta e treaba mea! zise Lic, ridicându-i capul.
VI
Ca om care îi petrecea viaa pe drumuri, Lic venea des pe la Moara cu noroc, câte-o dat, câte de dou, ba i câte de mai multe ori pe sptmân. El venea, descleca, bea câte un pahar de vin, mânca ceva i iar se ducea.
Numai arareori se întâmpla ca el s stea mai mult; îns mai ales duminic el venea adeseori cu câte doi-trei tovari, i atunci era în voie bun.
Lui Ghi îi prea totdeauna bine când Lic venea fr de veste la cârcium. Ana fusese muncit de gânduri grele, care o îmbtrâniser oarecum într-un singur ceas i care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lic.
Dar plecând Lic, ea-l întrebase pe Ghi despre cele petrecute i el îi rspunse c n-a fost nimic, c ce putea s fie!? i c Lic e omul lui. De aceea, Ana tcuse atunci, i de atunci tcea mereu i privea numai din când în când furiat la Lic, zicând în sine: "Trebuie s fie om ru i primejdios".
Zilele treceau îns, precum ele treceau, Ana se simea tot mai prsit. De când se împrietenise cu Lic, Ghi parc fugea de dânsa, parc-i ascundea ceva i se ferea s nu rmâie singur cu dânsa.
— Ghi, ce ai tu cu omul sta? îl întreb ea într-una din zile dup plecarea lui Lic.
— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce s am? Nimic! Ceea ce am cu toi drumeii: vine, st de vorb, mnânc, bea i pltete.
Ana privi lung în faa brbatului su. — Dar de obicei pltete peste ceea ce se cuvine, îi zise ea aspru. — Aa sunt oamenii cu dare de mân. — Ghi! gri nevasta aezat. Nu vorbi cu mine ca i când ai avea un copil înaintea ta. Tu eti brbat i trebuie s tii ce faci. Te întreb numai; nu vreau s te descos: tu îi d seama dac ai ori nu ceva s-mi spui. F cum tii, dar eu îi spun, i nu m las inima s nu-i spun, c Lic e om ru i om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui i mai ales din cuttura ce are, când îi roade mustaa cu dinii. E om ptima, Ghi, i nu e bine s te dai prea departe cu el.
— Dar nu m dau deloc! rspunse brbatul. — Bine! gri nevasta. Tu f cum tii, dar s nu zici apoi c nu i-am spus.
Ghi ar fi voit s vorbeasc, îns îi era greu, dup ce zisese o dat c n-are nimic cu Lic; îi puse dar numai de gând c îi va vorbi alt dat.
i, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum s îi spun?! Toate cele petrecute erau parc date uitrii, i aa poate c nici nu era bine ca Ana s afle despre ele. Ce-i drept, Ghi se uita mereu la urechile porcilor, ba a gsit în mai multe rânduri i porci cu semne de ale lui Lic, îns Lic venea i se ducea fr ca s-l întrebe ceva, i aa nu avea decât s in minte i s tac. Lic nu-l întreba nimic, nimic nu-i spunea i nimic nu cerea de la dânsul.
Cu toate aceste, Smdul parc tia tot ce se petrecea la Moara cu noroc, i aceasta îl nedumerea câteodat pe cârciumar.
i mai mare i se fcu nedumerirea, când într-o zi Lic îi trimisese ase porci, dintre care patru nu erau însemnai cu nici unul dintre semnele înirate pe veriga de sârm. Ghi a sttut mult la lupt cu sine; dar în cele din urm tot i-a primit, pentru ca s nu se strice cu Lic, i tot nu i-a grit Anei, fiindc se temea c ea va strui s nu-i primeasc.
De aici înainte el în adevr se ferea de dânsa, iar ea îi ddea silin s nu-l supere.
Astfel sosi timpul când bruma cade i vântul scutur frunzele copacilor i rrete pdurile.
De când venise toamna, drumul era mereu umblat, i nici chiar duminica nu era prsit cârciuma de la Moara cu noroc. Toamna se in târgurile cele bune; toamna are omul câte ceva de vândut; toamna fac negutorii trebile cele bune; i lui Ghi îi mergea dar acum chiar mai bine decât peste var, i abia se întâmpla câte un ceas pe sptmân ca s fie singur la cârcium. i cu cât se apropia ziua de Sfântul Dimitrie, drumul era cu atât mai umblat.
Într-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc i apte oameni sub cerdac, când sosi i Lic dimpreun cu Buz-Rupt, cu Sil Boarul i cu Ru, omul de care numai arareori se desprea.
Lic nu sttea niciodat sub cerdac, nici în cârcium, ci în odaia de alturi, în care erau o mas mricic, câteva scaune de paie i dou paturi pentru drumeii mai alei, care se întâmpla s mâie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel în aceast odaie îi petrecea cârciumarul ziua, cu nevasta i cu copiii, fiindc odaia în care se culca el era în alt parte, cu intrarea prin buctrie i cu ferestrele la deal, cât vreme aici ferestrele erau spre drum, încât, ezând la mas, putea s vad cu o privire i cârciuma, i drumul, i locul de dinaintea cârciumii.
Ast dat îns Lic nu intr drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac i prinse vorb cu oamenii, întrebând pe fiecare dintre dânii de unde vine, unde merge i în ce treab umbl. Într-un târziu, el îl trase apoi pe Ghi la o parte i-i zise încet:
— Când vine jidovul pentru câtigul de la St. Dimitrie? — Arândaul? rspunse Ghi tot mai încet, gândeam s m duc eu la el.
— Da, arândaul. Nu te duce, gri Lic. Las-l, c vine el. Am o vorb cu dânsul.
— Bine! S te vestesc când are s vie? — Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dânsul! Dei ei vorbiser încet i mai ales Lic prea a voi s pstreze tain despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele "jidovul", "arândaul" i "grija mea de dânsul" destul de tare, pentru ca oamenii de sub cerdac s le poat auzi, apoi privi cam speriat împrejurul su i adause:
— Dar s intrm în cas. Intrând, Lic îi arunc biciul pe mas, un semn c voia s pe- treac în drag voie. Fusese certat cu Buz-Rupt i cu Sil Boarul, Ru îi împcase i acum voia s se cinsteasc cu dânii. Despre arânda Lic nu mai vorbi nici un cuvânt.
Peste puin sosir trei igani la cârcium, unul cu vioara, altul cu clarinetul i al treilea cu imbala: Lic îi puse pe laia din cârcium i le porunci s cânte.
i fiindc iganii cântau, oamenii se îngrmdiser la ua cârciumii, i asculta i Ana cu btrâna i cu copiii, cci numai rar se nimereau trei igani deodat pe la Moara cu noroc.
Lui Lic îi veni de la o vreme poft s joace i, apucând pe Buz-Rupt, iei din cârcium i începu s frmânte pmântul, încât prul rsucit în plete lungi îi zbura în vânt.
Dar jocul fr de muiere nu are nici un rost. De când umbla pe la Moara cu noroc, el nu grise nici zece vorbe cu Ana; acum îns el se duse la ea, o apuc de mâini i-i zise:
— Haid' s te joc o dat, s zici c ai fost jucat! Ana se dete în lturi. El o cuprinse cu amândou braele. — Dar dac n-am poft de joc!? gri ea cu hotrâre i se desfcu încet din braele lui.
— Vine pofta! — i la mai mult! adause Buz-Rupt, trgând cu ochiul. — Ei! nu vreau! gri Ana rece i se dete înapoi. Lic se retrase cam necjit. — Sracul de mine! gri Ghi aa în glum. Dar nzuroas mi s-a mai fcut nevasta! Joac, muiere; parc are s-i ia ceva din frumusee...
Ana îi clc pe inim i se dete la joc. La început se vedea c-a fost prins de sil; dar ce avea s fac? La urma urmelor, de ce s nu joace? Încetul cu încetul, ea prinse voie bun; se cam tulbura când Lic se apropia de dânsa; sângele îi nvlea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârteasc; dar aa era acum i altfel nu putea s fie i ea se dete din ce în ce dup pr. În cele din urm, tot se art copila rsfat de odinioar, i Ghi fierbea în el când îi vedea faa strbtut de plcerea jocului.
— S-i fie de bine! gri Lic peste câtva timp obosit. Dau mrturie c te ii mai bine decât mine.
El o strânse apoi în brae, o ridic de la pmânt, se învârti cu ea o dat, o srut i o puse pe lai.
Ana îi stâmpr obrajii cu palmele, privind cam ameit împrejur, în vreme ce Lic se plimba în sus i în jos, tergându-i sudorile cu mâneca de la cma, apoi se opri i gri:
— Ce cârciuma dracului mai e i asta!? De ce nu-i ii o slujnic? Oamenii de la u zâmbir pe sub musta, Ana tresri i se ridic roit ca bujorul, iar btrâna privi la o parte, fcându-se c nu înelege vorbele lui Lic.
"De! îi zise ea, ce s-i faci, aa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un pcat. Fie cât de mic, dar tot îl are."
Ghi nu zise nimic, ci-i puse numai de gând c are s o ie minte i asta.
Înspre sear, Sil Boarul plec cu Buz-Rupt spre Ineu, Ru o lu, dup ce schimb câteva semne tainice cu Smdul, spre pdurea de la Fundureni, iar Lic se opri la drumei i gri privind înspre apus, de unde se ridicau nite nori grei spre cer:
— Se schimb vremea, precum se vede; dar tot mi-e c am s rmân aici peste noapte. Am bani la mine i locurile sunt cam rele, mai ales acum toamna.
El rmase dar peste noapte la Moara cu noroc.
VII
De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altdat vestit de rea, era îns în anul acesta scutit, i drumeii scoseser vorba c, de când Ghi a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se ineau cu toate acestea mereu pe drumuri i abia trecea zi dat de la Dumnezeu fr ca ei s dea pe la cârciuma lui Ghi.
Ghi se bucura când veneau jandarmii i îi ddea toat silina s se pun bine cu dânii: le ddea mâncare i butur, fr ca s primeasc banii când ei voiau s plteasc, îi inea de vorb i umbla mereu în voile lor.
Era îns între dânii unul, Pintea cprarul, un om scurt i îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieii i cu flcile late, cu mustaa tuns i cu o tietur în frunte, dar mai presus de toate om aezat i tcut la fire, cu care Ghi se fcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise înc între patru ochi cu Pintea; dar aa sunt oamenii: e câte unul pentru care simi din clipa ce l-ai vzut tragere de inim, fr ca s-i dai seama pentru
ce. Aa era i Pintea. Când venea pe la Moara cu noroc, se vedea c se simte bine la cârcium i pleca totdeauna cam anevoie; apoi el inea la Ana, la copii, netezea câinii lui Ghi i-ar fi fost oriicând gata s dea cu ciomagul dac cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrznit s-l griasc de ru pe Ghi. De aceea simea i Ghi c Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea s vorbeasc mai pe fa, i acum, când se vzu peste noapte sub acelai acopermânt cu Lic, ar fi dorit s-l aib i pe Pintea în apropiere.
Toate gândurile rele se grmdiser deodat în capul lui i-l cuprinsese o nelinite ca niciodat mai nainte.
Sufletul i se pusese în tulburare când Lic îi spusese c are o vorb cu arândaul. Tulburarea îi crescu când Lic îi srut nevasta i îi arunc vorba despre slujnic. În sfârit, Ghi-l cunotea destul de bine pe Lic, pentru ca s tie c el nu se teme de oamenii ri i de locurile rele, i aa se întreba mereu: "Pentru ce a rmas el la cârcium? Pentru ce le-a spus drumeilor c are bani la sine? Ce avea de gând s fac? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!?"
"Pentru ce?! pentru ce?! îi zise el în cele din urm dezndjduit. Cine tie?! Le va fi zis aa din întâmplare, fr ca s fi gândit la ceva, iar eu m fierb în mine pentru ele."
El uitase încetul cu încetul învoiala fcut cu Lic, i numai din când în când îi mai aducea aminte de banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gândea la toate, i la învoial, i la bani, i la porcii cu semn strin, pe
care îi primise de la Lic, i la urmrile ce puteau s aib acestea, i un glas tainic parc-i optea mereu: "A venit vremea s te rfuieti".
Nu trecuse nici jumtate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, i trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrare, dou vaci cu lapte, cru pe rzoare, doi cai buni, avea bani în lad, nu prea muli, dar destui pentru ca s poat tri un an, doi dintr-înii. Dar acum, când trebile mergeau mai bine, Lic voia s-i vorbeasc arândaului, fr îndoial pentru ca s-i fac rând de vreun alt om la Moara cu noroc.
Dar Ghi nu voia s plece; nu-l lsa inima s prseasc locul la care în scurt timp putea s se fac om cu stare.
i iar se gândea la învoiala pe care o fcuse în strâmtoarea sa, la banii si, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia i la zilele bune pe care le avusese când nu avea nici porci la îngrare, nici vaci cu lapte, nici cru pe rzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine numrai în lad. i când se gândea la aceste, îi venea oarecum s se bucure c Lic îl scoate fr de voie de la Moara cu noroc i-l scap aa zicând de toate nevoile. Dar Ghi era om cu minte i simea c are s-i par toat viaa ru dac va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de câte ori îi aducea aminte c Lic se afla sub acelai acopermânt cu dânsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit s mearg la el i s-l întrebe: "Omule, ce vrei s faci, ce vrei s ceri de la mine? Vorbete-mi verde-n fa, ca s ne înelegem." i iar îi venea s-i zic: "Ce-mi pas!? Eu nu dau nimic; sunt gata s in piept cu el. i dac pier, atâta pagub!" i mai ales acesta era gândul care-l stpânea pe Ghi:
nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lic i de a nu da nici cât e negru sub unghie îndrt.
Dar pe când se întrea în aceast hotrâre, el era singur i prsit. Ana, pe care o privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrinase de dânsul i nu mai era vesel ca mai nainte, când se afla singur cu dânsul. El însui se înstrinase de dânsa. Din clipa în care ea i-a artat bnuielile pe fa, se stinsese orice tragere de inim pentru dânsa din sufletul lui. i-ar fi dat adesea toat viaa pentru ca s mai poat simi, fie chiar pe o singur clip, bucuria pe care o simea odinioar când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea s strbat pân la inima lui plin de amrciune. Din dragoste ctre dânsa i ctre copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dânsa i pentru copii se bgase în strâmtoarea în care se afla; i acum tocmai ea era cea dintâi din rândul acelora care nu in seam de strâmtoarea lui i de greutile cu care se lupt, chiar i ea îl credea ru, când nu putea s-i îneleag purtarea.
De aceea acum, când simea trebuina de un suflet în care s-i caute sprijinire, Ghi nu se gândea la Ana, care dormea linitit lâng dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare s-i pun caii la cru i s plece acu în vreme de noapte la Ineu, ca s-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, îns, gândurile s-au lmurit în sufletul lui, i în cele din urm simindu-se mai tare, el îi zise: "Adic de ce s pun eu mai mult încredere într-un om strin decât în nevasta mea!?"
De abia se înnoptase, toi dormeau la cârcium, i chiar Ghi, mai împcat cu gândurile sale, aipise, când câinii începur s latre i o luar din ce în ce mai neastâmprai pe vale în sus.
Ghi tresri speriat din somn, sri din pat, se apropie de fereastr i privi afar în noaptea întunecat.
El nu zri nimic, dar simi c se apropie vreun om cunoscut, deoarece câinii se întorceau scheunând înapoi.
Peste vreun sfert de ceas el vzu, în sfârit, trecând pe sub fereastr i înaintând spre ua cârciumii un om i o femeie înalt i lat în umeri.
Asta era adic! Acum înelegea pentru ce a rmas Lic la Moara cu noroc, i-i era ruine de gândurile rele ce- i fcuse.
"Parc-i un voinic de codru!" zise el retrgându-se de la fereastr. — Cine-i? strig în clipa aceea unul dintre slugi, Mari, ungurul. — Oameni buni! rspunse un glas brbtesc. Ghi se tulbur din nou. Precum vzuse prin întuneric, îi prea c omul ce venea cu femeia nu era Ru; acum, când îi auzi glasul, nu mai putea s se îndoiasc despre aceasta; era un om cu desvârire necunoscut. Atunci cum de-l cunoteau câinii? Cum de-l lsa sluga s treac? De ce nu venise Ru însui?
"De ce? de ce?" îi zise el necjit. E grozav când omul îi face spaim din toate nimicurile.
Cu toate aceste, îi veni gândul s se duc s vad cine a venit.
— Ce-i, Ghi? întreb Ana, care se deteptase din somn i se ridicase din pat.
— Ce s fie! îi rspunse brbatul. Nimic! Ru se întoarce. Cine tie, va fi uitat ceva; va fi având s-i spun ceva lui Lic.
— Nu era glasul lui Ru, Ghi, gri nevasta. Te rog, du-te i vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umbl-n vreme de noapte?
Acum nici vorb nu mai putea fi ca el s se duc, cci o ar fi nelinitit pe ea i mai tare.
— Fii pe pace! îi zise el. I-am vzut eu cu ochii, i dac n-ar fi oameni cunoscui, nu i-ar fi lsat Mari s treac.
— Mari!! întâmpin nevasta. Mie nu-mi place Mari deloc. — Ei, apoi tu bnuieti pe toat lumea, gri Ghi. Fii cuminte i te linitete.
Ana se liniti, dei tremura în tot trupul. Pe când aipise din nou, câinii începur iar s bat. — Ce-i asta!? strig cârciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima i parc-i venea s se îndoiasc dac a vzut bine când a vzut acea femeie înalt i lat în umeri ca un voinic de codru. El sri dar din nou jos i iar se duse la fereastr.
Omul i femeia se duceau cu pai grbii. Îns parc era alt om, parc era Lic, el însui. Dac-ar fi tiut c Ana doarme, Ghi ar fi plecat s se încredineze. — Se duc, gri el, dar încet. — Bine, Ghi, rspunse Ana. S dormim. — S dormim. Îns ea nu putea s doarm. Fusese trezit din somnul cel dintâi, tulburat de gânduri grele, i în cele din urm o apucar nite fierbineli care n-o mai lsau s se astâmpere. Ghi fu peste puin cuprins de un somn adânc; afar începu s bat vântul, iar ea era frmântat de muncile nopilor petrecute pe nedormite în culcuul învrjmit.
Târziu dup miezul nopii câinii se micar de a treia oar.
Ana îi opri rsuflarea, se dete tiptil din pat i se apropie de fereastr.
Lic se întorcea singur despre Fundureni la cârcium. Acuma ea le înelegea toate: el a fost undeva i a fcut ceva cu tirea lui Ghi.
— Doamne! zise ea îngrozit. Ce-a czut pe capul meu! Dar Ghi era brbatul ei: ar fi dorit s-i fi secat lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastr, pentru ca s nu vad i s nu tie nimic, i i se rci tot sângele când se gândi c vor fi aflat i alii.
Era târziu, mari diminea, când Lic iei cam nedormit la lumina zilei.
Ploua, i le spunea oamenilor c avuse dreptate când zicea c are s se schimbe vremea i c tot era mai bine dac pleca ieri, pentru c nu era silit s umble pe ploaie.
Ghi luase hotrârea s nu atepte decât plecarea lui Lic, apoi s-i pun caii la cru i s se duc la Ineu, ca s-l caute pe Pintea. Îns el dormise bine peste noapte, i mai ales acum, dup ce-l vzu pe Lic, îi schimb gândul. La urma urmelor, nici nu prea tia ce-ar fi având s vorbeasc cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecut se strecuraser toate, încât parc le visase numai, i de când tia c i Lic are o slbiciune, el îi prea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse i îi era greu de bnuielile pe care i le fcuse în nedumerirea sa asupra lui.
Iar Ana întâia oar în viaa ea simi tragere de inim pentru Lic i-i zise la plecare, din toat inima, "noroc bun!", cci soarta soului su era acum legat de a lui.
Dup plecarea lui Lic, ea îl trase pe Ghi la o parte i-i gri: — Am o vorb cu tine: nu acum, dar când îi prinzi vreme. — Bine, rspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum. — Nu acum, Ghi, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în tihn. Caut-i de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc s plece.
Fcându-i socoteala cu drumeii, Ghi se întreba mereu ce va fi având nevasta s-i spun, i grbea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeii erau gata de plecare, iat c sosi i Pintea, însoit de ali doi jandarmi, la cârcium.
El venea mai iute i era mai tcut decât de obicei. — Ce fel de oameni, aa, mai însemnai, au trecut ieri pe aici? întreb el, dup ce intr cu tovarii si în odaia de lâng cârcium i trase ua dup sine.
— Nu-i mai in minte, rspunse cârciumarul rece. — Ei, trebuie s aflu! gri Pintea scurt i hotrât. Ghi privi lung la el, apoi la ceilali doi i gri dezgheat: — Dac voi ai sta mereu aici, atunci a putea vorbi cum îmi place mie; dar voi venii numai din când în când, i aa, trebuie s fii oameni cu minte i s nu cerei s-mi bag capul în primejdie ori s v spun minciuni. Eu nu tiu de ce m întrebai, dar pot s v spun c la asemenea întrebri n-am s rspund niciodat. Dac nu v este destul atât, luai-m strâns legat i ducei-m cu voi.
— La nevoie aa o s facem, rspunse Pintea, dei ai i tu toat dreptatea.
De aci înainte ei vorbir despre altele, în vreme ce Pintea le fcu tovarilor si semn s ias.
Rmânând singur cu Ghi, el privi câtva timp jos, int înaintea sa, apoi gri:
— Lui Lic îi spui tot i mie nu-mi spui nimic! — Nu i-am spus lui Lic pân acum nimic. Va fi tiind, rspunse Ghi, dar de la mine nu.
Pintea privi lung i aspru în faa cârciumarului, ca i când ar voi s afle adevrul din ochii lui.
— Atunci, zise el într-un târziu, poate c ai vreo slug. Ghi dete din umeri. — Nu-mi vine s cred; dar va s fiu cu ochii în patru. Deodat el tresri ca deteptat printr-un gând, care-i lumineaz tot capul.
— Cunoti tu pe Lic? întreb el iute. — Îl cunosc.
— Bine? — Bine! n-am fost prini împreun?! Nu împreun am stat închii?!
— Tu ai fost închis? întreb Ghi tulburat. — Da! Furaserm nite cai, Lic i eu, i ne-au dat de urm; au împucat pe Lic la picior, cci altfel nu ne ddeam prini.
— Vaszic, tu ai fost prins o dat? gri Ghi înc o dat. — Ce dracu! strig Pintea râzând, a fi oare ceea ce sunt, dac n-a fi dovedit c tiu toate potecile i toate apucturile tovarilor mei de mai nainte? Dar ce vrei s-i spun despre Lic?
Ghi-i pierduse rostul i începu a se teme de omul la care inuse atât de mult mai nainte.
— Voiam s te întreb, zise el cam cu jumtate de gur, dac Lic are slbiciune pentru muieri.
— Pentru muieri? rspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorb, îl apuc din când în când, dar slbiciune nu are. El are o slbiciune, una singur: s fac, s se laude, s ie lumea de fric i cu toate aceste s râd i de dracul i de mum-sa. S râd de noi, Ghi, de noi, urm el mai aprins; dar, Ghi, sunt de treizeci i opt de ani: m spânzur dac împlinesc patruzeci fr ca s-i art c mai sunt i alii mai i mai decât dânsul! Mi-a fcut una pe care n-am s i-o uit toat viaa.
— Atunci îneleg! gri cârciumarul înclzindu-se din nou. Ieri îmi zicea s-i aduc o slujnic la cârcium, ca s-i pun adic om de pând în casa mea!
i acum Ghi alegea în el vorbele cu care s-i fac lui Pintea împrtire despre cele petrecute între el i Lic i sttea la lupt cu sine dac nu ar fi poate mai bine s tac.
— Pentru c trebuie s tii, urm el cam cu jumtate de gur, Lic a umblat mult dup mine...
— Stai! strig Pintea tindu-i vorba. Ad-i una. Las-m s i-o aleg eu, i grija mea de dânsa!
— Bine, gri Ghi, dac socoteti tu... — Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?
— Pinteo, nu m întreba, c nu pot s-i rspund. — Stai s ne înelegem, gri Pintea mâhnit. Dintre dou, una: ori vorbeti cu mine pe fa, ori m lai dracului! Îneleg s nu le spui altora, dar mie?
— ie i-a spune, rspunse Ghi, dar dac îi spun ie, spun la toat lumea, fiindc tu eti dator s le spui i altora. Uite! întreab-i pe drumei, întreab-l pe slug, silete-l s-i spun, dar nu te mira dac-l voi alunga de la casa mea.
— Te îneleg, zise Pintea mai dumerit. S fie precum zici tu. tii tu de pielea cui e vorba? Ast-noapte l-au clcat doi ini pe jidovul, l-au btut, de anevoie se mai pune în picioare, i-au luat, dup cum spune el, peste — Dumnezeu tie câi bani de la dânsul.
Ghi parc nu înelegea bine. — Pe care jidov, întreb el, pe arândaul? — Da! pe arândaul. Treaba asta nu putea s-o fac altul decât Lic. El are obiceiul de a se pune cu puini la cale, pentru ca s se tie mai adpostit de prostia altora.
Ghi nu se mai îndoia c acei doi au fost Sil i Buz-Rupt, care plecaser ieri sear spre Ineu; îns el nu putea vorbi.
— Lic nu putea s fie, zise el hotrât. Pe el îl cunoate arândaul. — Apoi da! rspunse Pintea, tocmai. Erau cu feele acoperite, i arândaul zice c i se prea ca i când ar fi fost Lic.
— Ei bine, nu se poate! gri Ghi îndrtnicit. Lic a dormit ast- noapte aici, în casa mea, i n-a plecat decât abia acum.
Pintea stete câtva timp pe gânduri. — Când a venit? întreb el. — Ieri pe la amiazzi. — Cu cine a stat? — Va s afli de la slugi. Se poate c el a pus treaba la cale; eu am cuvinte s o cred asta.
— Fereasc Dumnezeu! gri Pintea ridicându-se. Un lucru s tii i s-l ii totdeauna minte: Lic nu se bizuie niciodat pe alii. Pune caii i-i ia slugile, ca s vii cu mine. Ceilali doi rmân aici.
VIII
Ana rmase cu inima încletat când Ghi îi spuse c trebuie s plece cu Pintea i cu slugile la Ineu. Dei vedea îns din faa lui c e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai liniti când se gândi c Pintea e omul lui Ghi, ba parc numai acum înelegea pentru ce Ghi i-a dat silina s se pun bine cu Pintea, i-i prea bine c pleac tocmai cu dânsul.
Dar inima, cu toate aceste, îi btea mai tare decât de obicei i temerile ce se deteptaser peste noapte în sufletul ei nu mai slbeau.
— Maic! îi zise ea într-un târziu btrânei. Cum i se par lucrurile aici la noi la cârcium?
— Cum mi se par? rspunse btrâna. Le vezi i tu ca mine. Merg bine.
— Da, merg bine aici în cârcium, urm nevasta; dar la noi în cas? Nu-l vezi tu pe Ghi c e mereu pe gânduri, c nu se mai d în vorb cu noi? nu vezi tu c de câtva timp parc nu mai suntem nevast i brbat?
— Aa sunt vremile, gri btrâna. Ghi e om harnic i sârguitor i aa se gândete mereu ca s adune ceva pentru casa lui. Are i el, ca tot omul, o slbiciune: îi râde inima când îi vede sporul. E bun slbiciunea asta i nu trebuie s te mâhneti pentru ea: rabd, c de folosul tu rabzi, i nici nu ai prea mult de rbdat.
— Bine, maic, zise Ana, dar dac el ar începe s caute câtig nelegiuit? E vorba i de noi; ar trebui s ne spun i nou ce face.
Btrâna stete câtva timp pe gânduri, apoi gri întristat: — Nu tiu, fata mea, i nici nu caut s-mi dau seama. E mult nenorocire în lume i oamenii i-o împart între dânii: dac i-a czut o parte mare, i btaie de cap, i sfat, i bogie, i mrirea lumeasc, toate sunt în zadar.
Ana sttea dus în gânduri, când auzir zuruitul unei trsuri boiereti cu trei cai i cu fecior pe capr.
Ghi nefiind acas, Ana i btrâna ieir s primeasc pe cei venii. Afar ploua ca din

Moara cu noroc - biblioteca.wansait.com

Documents

Transcript of Moara cu noroc - biblioteca.wansait.com

Moara Cu Noroc 1111

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU Facultatea de Litere ˙i … · 2010. 7. 6. · Capitolul II. Scenariul luptei cu balaurul în nuvela Moara cu noroc II.1. Decorul mitic: moara,

Vă doresc multă sănătate și spor la teme! 1. Sub semnul ... romana - cls a IX a C MOARA CU NOROC.pdf2 „ Moara cu noroc este una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea

Moara cu noroc - Libris.ro cu noroc... · 2019. 5. 20. · Title: Moara cu noroc - Author: Ioan Slavici Keywords: Moara cu noroc - Ioan Slavici Created Date: 5/20/2019 9:43:03 AM

Subiectul I (40 de puncte) · Web viewDe altfel, moralistul Slavici îşi începe nuvela “Moara cu noroc” cu un adevăr universal-valabil, venit din înţelepciunea populară,

Moara cu Noroc - Carti gratiscartigratis.com/files/pdf/descarca-ioan-slavici-moara-cu-noroc.pdf · cale, căci altfel ea odată cu capul nu ar fi plecat. Încă sâmbătă ... trunchi

Meniu moara cu noroc 2014

Moara cu noroc - Ioan Slavici...Moara cu noroc 1 Moara cu noroc Moara cu noroc de Ioan Slavici I Omul s fie mul umit cu s r cia sa, c ci, dac e vorba, nu bog ia, ci lini tea colibei

Moara cu noroc Popa Budulea Taichii - cdn4.libris.ro cu noroc - Ioan Slavici.pdf · Budulea Taichii Editura HERRA. CUPRINS. MOARA CU NOROC I - Omul s[ fie mu{umit cu slrlcia s4 c[ci,

Moara cu noroc - scoalacantacuzino.webnode.ro · Moara cu noroc 2 la casa lor. Abia trecuseră dar câteva luni după Sf. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu mai ziceau că o

Moara Cu Noroc - schema Bacalaureat

Utilaje-moara Cu Ciocanele

Moara cu noroc moara cu noroc

Moara cu noroc - guiuoctavian.files.wordpress.com€¦ · Moara cu noroc Moara cu noroc de Ioan Slavici I — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia,

Moara cu noroc - gawrylyta.files.wordpress.com · 7 Moara cu noroc Slavici este ales pre=edinte, iar M. Eminescu – bibliotecar. }mpreun[cu Eminescu desf[=oar[ o ampl[ activitate

MOARA CU NOROC · loc mai potrivit, departe de cateva sute de pasi de la raulet, iara moara a ramas parasita, cu lopetile rupte si cu acoperamantul ciuruit de vremurile ce trecusera

PERIODIZAREA LITERATURII ROMANE - BluePinkeuinvat.bluepink.ro/wp-content/uploads/2011/09/scriitori... · Web viewNuvela “Moara cu noroc” a fost reprodusă în 1881, în volumul

Proiectare Moara Cu Cilindri

Moara Cu Noroc 1