MOARA CU NOROCde Ioan Slavici

- comentariu -

Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în 1881, în volumul de debut „Novele din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un plan narativ central, intriga şi conflictul sunt bine conturate iar personajele relativ puţine pun în evidenţă personajul principal, complex, puternic individualizat.

Nuvela aparţine realismului clasic prin imaginea veridică a realităţii sociale la începutul secolului al XX-lea, în Ardeal; tema şi motivele aparţin realismului; conflictul predominant interior, dar şi social; fixarea exactă în timp şi spaţiu de la începutul operei; determinarea socială a personajelor şi complexitatea acestora; stilul sobrul, uneori impersonal şi perspectiva narativă şi tipul de narator (omniscient, omniprezent şi neimplicat)

Tot de realism ţine şi interesul pentru analiza psihologică (nuvelă psihologică), prin temă, conflictul predominant interior, investigarea psihologică a personajului, folosindu-se ca tehnică analiza psihologică şi monologul interior.

Titlul capătă valenţe ironice. Cuvântul „Moara” este sinonim cu „han”, motiv frecvent în literatura interbelică. Fixează indicele spaţia predominant. Cuvântul „cu noroc”, raportat la desfăşurarea evenimentelor, capătă o încărcătură ironică pentru că spaţiul se dovedeşte a fi nefast pentru familia protagonistului.

Tema susţine caracterul realist, dar şi pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, în contextul societăţii ardeleneşti de la începutul secolului al XX-lea. Alte teme se mai întâlnesc în nuvelă sunt tema familiei, a destinului şi tema iubirii. Tema este conturată şi de motive specifice realismului, cum arfi motivul hanului sau al banului.

Conflictul este predominant psihologic, cuprinde zbuciumul interior al personajului între dorinţa de înavuţire şi dorinţa de a rămâne om cinstit. În plan secundar se dezvoltă şi un conflict social, determinat de dorinţa eroului de a-şi schimba statutul social, iar pe de altă parte relaţia dintre el şi Lică.

Perspectiva narativă a nuvelei este obiectivă, viziune din spate, aparţinând unui narator omniscient, omniprezent şi neimplicat, narator la persoana a III-a. Tehnica narativă folosită este tehnica înlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.

Acţiunea se desfăşoară la sfârşitul secolului XIX, început de secol XX, pe parcursul unui an, având ca reper temporal două evenimente cu rezonanţă religioasă. (Sfântul Gheorghe şi Paştele). Ca reper spaţial întâlnim vestul Ardealului, între Ineu şi Ardeal, la „Moara cu noroc”.

Lungimea de text impresionantă , include, conform spuselor lui George Călinescu, un subiect de roman. Structurată în 17 capitole, fără titlu, include un singur plan narativ care are o desfăşurare liniară şi ascendentă până la un punct culminant. Expoziţiunea are dimensiuni neobişnuite. Incipitul şi finalul conferă simetrie structurii

compoziţionale. Ambele sunt realizate prin tehnica punctului de vedere, incluzând vorbele bătrânei care fixează normele morale între care vor evolua personajele şi se constituie în vorbele naratorului.

În expoziţiune, descrierea drumului care duce la „Moara cu noroc”, realizată în manieră realistă, prin tehnica detaliului semnificativ şi a locului în care se află cârciuma, redă un peisaj. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc.

Apariţia lui Lică, şeful porcarilor şi al turmelor de porci, care tulbură echilibrul familiei, constituie intriga în manieră realistă, prin utilizarea tehnicii detaliului, relatarea amănuntului semnificativ. Lică are un orgoliu de stăpân şi îşi impune încă de la început regulile.

Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul procesului înstrăinării cârciumarului faţă de familie, analizat cu măiestrie de Slavici. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana, pe care o ocrotea până atunci. Prin intermediul monologului interior, sunt redate frământările personajului în proza lui Slavici, relaţia specifică realistă între individ şi mediul din care provine ia forma relaţiei individ-colectivitate.

Punctul culminant coincide cu momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece acesta este un „om”, pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Când se întoarce şi realizează acest lucru, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la rândul lui, este ucis de Raţiu, în numele lui Lică.

Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Slavici este un observator imparţial al vieţii rurale, înzestrat cu un spirit realist desăvârşit, anticipând astfel tehnica lui Rebreanu. Numărul personajelor nuvelei este redus, însă acestea sunt bine conturate, realiste şi determinate social. Dacă la început personajelesunt antagonice, acestea ajung până la sfârşit personaje complementare.

Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire.

Lică rămâne egal cu sine: „un om rău şi primejdios”. În schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.

Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se asociază cu Ghiţă.

Bătrâna şi copiii, personaje episodice, supravieţuiesc incendiului pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale.

Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive(caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (ex: portretul lui Lică). Sunt utilizate şi mijloace de investigaţie psihologică (dialogul, monologul interior, stilul indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii).

Personajul principal al nuvelei, Ghiţă, evoluează de la tipicitate, sub determinate socială(cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinarea psihologică şi morală. El parcurge un traseu al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi, simbolizate de Ana(valorile familiei, iubirea, „liniştea colibei”) şi de Lică(bogăţia, atracţia malefică a banilor). Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte slab.

Statutul social se schimbă, din cizmar ajunge cârciumar, fiind capul familiei. Şi profilul psihologic se schimba. Dacă la începutul nuvelei Ghiţă are curajul de a-şi modifica destinul, mândria îl face să nu mai suporte batjocura oamenilor. Este hotărât, nesocoteşte sfaturile bătrânei, impunându-şi punctul de vedere, hotărând destinul familiei. Este cinstit, harnic, realizează în scurt timp din „Moara cu noroc” un loc popular. Îşi iubeşte familia, îi place să stea de vorbă cu oamenii care poposesc la cârciumă, se face respectat, iar în mentalitatea comună, hanul încetează să mai fie „Moara cu noroc”, ci ajunge să se numească „cârciuma lui Ghiţă”.

Este demn şi curajos, îl înfruntă pe Lică precaut, avertizându-l pe acesta din urmă asupra faptului că ar fi mai bine să-l aibă prieten decât duşman.

Derularea evenimentelor îl face să vadă că nu are decât două soluţii: să rămână cinstit şi să plece de la han sau să intre în jocul necurat al lui Lică.

Ghiţă se schimbă, Lică reuşind să stârnească în el dorinţa de înavuţire. Devine ursuz, irascibil, se îndepărtează de familie şi îi consideră o piedică în calea înavuţirii şi nu răspunde încercărilor Anei de a-i spune ce anume îl frământă. Îşi conştientizează schimbarea şi are remuşcări, frământările personajului observându-se prin monolog. Regretă că s-a îndepărtat de Ana şi încearcă să reaprindă sentimentul iubirii. Se consideră un tată nevrednic, ticălos, însă devine ezitant şi nu-şi duce până la capăt intenţia. Îi este frică de Lică şi devine din ce în ce mai dependent de acesta.

O probă majoră a gradului de dezumanizare a personajului este mărturia falsă de la procesul lui Lică, în urma căruia acesta scapă. Acest moment constituie ruptura definitivă dintre el şi Ana, ea ştiind că Ghiţă a depus mărturie mincinoasă. Nu-l pârăşte, suportând violenţele verbale şi fizice ale acestuia.

Dorinţa de înavuţire îl face să devină ucigaş. Această dorinţă este dublată de un sentiment de răzbunare, născută din gelozie. Moartea personajului este o consecinţă firească a faptelor lui, o pedeapsă pe care autorul o aplică lui Ghiţă pentru că a încălcat principiile morale.

Mijloacele de caracterizare pe care Slavici le utilizează pentru a-l caracteriza pe Ghiţă sunt cele specifice. Caracterizarea directă se realizează prin monologul interior, prin autocaracterizare, prin intermediul celorlalte personale(Lică, Ana, bătrâna, Pintea) şi de narator. Predomină caracterizarea indirectă , realizată prin faptele personajului, atitudini, limbaj, mimică, relaţia cu celelalte personaje.

Un alt personaj al nuvelei este Lică, personaj secundar, liniar, care stă sub semnul demonicului. Acesta are o influenţă nefastă asupra tuturor personajelor. Este Sămădău, şeful porcarilor, dar şi tâlhar.

Spre deosebire de Ghiţă, naratorul îi realizează un portret fizic şi vestimentar detaliat, care pe de o parte îi trădează caracterul malefic(ochi verzi, sprâncene împreunate, îşi muşca colţul mustăţii), iar pe de altă parte sugerează faptul că personajul îşi obţine veniturile din afaceri necurate(vestimentaţia). Autocaracterizarea subliniază caracterul violent, crud, cinic, şi părerile celorlalte personaje, Ana fiind cea care intuieşte influenţa malefică a lui Lică.

Om care impune frică, are tendinţa de a-şi intimida convorbitorii. Fără scrupule, omoară fără niciun fel de remuşcare, singur afirmând că uneori simte dorinţa de sânge cald. Este un bun psiholog, întăreşte dorinţa de înavuţire a lui Ghiţă pe care il aţâţă permanent, este invidios pe Ghiţă pentru că are o familie şi de aceea o distruge treptat, încălcând orice normă morală.

Trăieşte după propriile legi, fapt care face să fie perceput ca un om de temut, influent, are relaţii suspuse. Este un disimulat, ascunzându-şi cu abilitate intenţiile. Din punctul de vedere al lui Pintea, singura lui slăbiciune sunt femeile. Comportamentul lui faţă de copiii Anei contrastează cu ticăloşenia personajului şi nu reuşeşte să-l umanizeze. Are influenţă distrugătoare asupra tuturor personajelor cu care intră în contact. Este puternic, orgolios, preferând să-şi pună capăt zilelor într-un mod violent, decât să fie prins de Pintea. Această trăsătură este evidenţiată şi de Ana, care, comparativ cu Ghiţă, îl consideră un bărbat adevărat. Moartea personajului este o pedeapsă adusă răului absolut.

Ana, personaj feminin secundar, reprezintă condiţia femeii din acea perioadă, supunându-se necondiţionat dorinţei lui Ghiţă de a se muta la Moara cu noroc. Ca statut social, este soţia lui Ghiţă, mamă a doi copii. Portretul fizic se conturează încă din expoziţie(tânără, frumoasă, fragilă), îşi iubeşte familia, este răsfăţată de către soţul ei şi consideră că Ghiţă a făcut o alegere bună. Maturitatea personajului se dovedeşte în momentul în care intuieşte caracterul malefic al lui Lică, avertizându-şi soţul.

Observând schimbarea lui Ghiţă, încearcă să-l salveze, rugându-l să-i mărturisească ceea ce-l frământă. Relaţia dintre cei doi începe să se răcească, la aceasta adăugându-se violenţa verbală şi fizică pe care Ghiţă o manifestă faţă de Ana şi faţă de copii. Când Ghiţă neglijează afacerile de la Moara cu noroc, Ana este cea care preia conducerea, contrazicând îndoiala mamei.

În momentul în care Ghiţă depune mărturie mincinoasă la proces, Ana se înstrăinează definitiv de acesta, intrând în jocul seducţiei făcut de Lică. Este un fin psiholog, simte că ceva se va întâmpla şi refuză să plece de Paşti împreună cu bătrâna şi copiii, rămânând la han. Rănită de gestul lui Ghiţă, Ana încalcă normele familiale şi, într- un gest de răzbunare, i se dăruieşte lui Lică. Acesta este motivul pentru care autorul o pedepseşte printr-o moarte violentă, fiind ucisă de către soţul ei.

Ca moduri de expunere predomină naraţiunea obiectivă la persoana a III-a, monologul interior evidenţiază natura psihologică a nuvelei şi descoperă frământarea interioară a personajelor, dialogul contribuie la stabilirea relaţiilor dintre personaje şi dinamizează discursul narativ, iar descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prin portretistică.

Stilul este sobru, lipsit de încărcătură stilistică, iar limbajul este autentic ardelenesc, acesta contribuind la realizarea atmosferei.

Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă deoarece oglindeşte viaţa socială şi de familie în satul ardelenesc de la sfârşitul secolului al XIX- lea, importanţa acordată banului, cât şi personaje tipice, reprezentative pentru lumea ardelenească din perioada evocată.