MOARA CU NOROC

de I. Slavici

În contextul literaturii marilor clasici se impune prin arta nuvelistică scriitorul moralist I. Slavici care consideră că literatura nu reprezintă altceva decât o oglindire firească a realităţii ; motiv pentru care a scris proză realistă cu accente sociale şi psihologice.Atât în romane (“Mara”), dar mai ales în nuvele (“Moara cu noroc”, “Comoara”) scriitorul ardelean face o pledoarie pentru echilibru şi armonie atât în formă cât şi în conţinut.

Scriitorul se apropie mult de canonul clasic al junimiştilor, realitatea socială fiind reflectată autentic fără idealizare fiind şi el un adeversar al “formelor fără fond” maioresciene. Talentul său excepţional se vede în descrierea şi evolutia lumii ţărăneşti a Ardealului fiind cel care introduce “o realitate populară înaintea lui Creangă” T. Vianu.

“Nuvelă solidă su subiect de roman” (G. Călinescu), “Moara cu noroc” (Novele din popor, 1881), cea mai cunoscută scriere a lui Slavici, ilustrează pregnant atât viziunea estetică a autorului cât şi tendinţele sale moralizatoare care îmbracă tema acesteia (frecventă în literatura realistă): efectele nefaste asupra individului ale setei de înavuţire, temă pornind de la care s-au creat personaje memorabile ca Hagi Tudose sau Stavrache.De asemenea, este evidentă tema familiei tradiţionale, a cărei existenţă rituală este perturbată de o dorinţă de acumulare excesivă.

Viziunea despre lume a autorului ce concretizează aici în ideea că banul distruge firea omului şi îi alterează ireversibil viaţa interioară.

Criticul George Călinescu evidenţiază în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” caracterul realist al prozei lui Slavici: “…opera este remarcabilă. Cu percepţia justă numai când se aplică la viaţa tărănească, ea nu idealizează şi nu tratează cazuri de izolare.[…] Limba …e un instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc”. Afirmaţia criticului surprinde câteva trăsături realiste: lipsa de idealizare a vieţii sociale rurale, tipicitatea personajelor, observaţia, specificul limbajului, care pot fi urmărite într-o proză realistă de analiză psihologică cum este nuvela “Moara cu noroc”.

Caracterul realist al nuvelei se contureză astfel din: tema de factură socială şi psihologică, prezenatarea unor realităţi social economice ale Ardealului din sec. al XIX- lea, a unui tip uman (arivistul) şi social (cârciumarul) şi nu în ultimul rând din perspectiva obiectivă şi stilul impersonal al autorului. Realismul este, înainte de toate, preocupat de mediul social, iar destinul individului este puternic determinat de colectivitatea în care trăieşte(spre exemplu Ion, din romanul eponim al lui L. Rebreanu, deşi este un tânăr harnic, chipeş, cu reale calităţi de líder, este desconsiderat de membrii societăţii în care trăieşte pentru că nu posedă pământ ; de aici şi o explicaţie pentru evoluţia destinului personajului.Un alt exemplu este Ghiţă, care este foarte atent cu imaginea sa şi ţine cont de opinia publică mai presus de orice. Pentru ca oamenii de la cârciumă aud propunerea lui Lică de a plăti cu porci, Ghiţă se simte obligat să explice: “El simţea că, dacă nu primeşte, se trage în degete cu Lică;dar aici, faţă cu oamenii, nu putea să primească.”

Se remarcă ca reprezentanţi ai realismului în literatura română: I. Slavici(“Moara cu noroc”), I. L. Caragiale(“În vreme de război”), G. Călinescu, L. Rebreanu etc. şi în literatura universală: Honoré de Balzac, Stendhal, Charles Dickens, Gustave Flaubert, Henrik Ibsen etc.

Specie a genului epic în proză, cu o acţiune mai complexă decât a schiţei şi a povestirii, cu un singur fir epic având în centru un conflict puternic, în care accentul cade asupra personajului în detrimentul acţiunii, nuvela poate fi considerată un exerciţiu epic necesar, premergător romanului.

Titlul nuvelei închide în el o amară ironie. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt „Moara cu ghinion” pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea, crima).Termenul “noroc” poate fi interpretat în sens propriu sau figurat, ca echivalent al soartei, destinului.Moara este ea insăşi un spaţiu simbolic, cu o conotaţie malefică în folclorul nostru, fiind locul unde dracii macină sufletele.Descrierea acestui spaţiu are loc în expoziţie.Aşezată la răspântie de drumuri, ea poate semnala un moment de cotitură în viaţa eroului, o îndepărtare de legile tradiţionale.Cârciuma este şi ea un spaţiu cu o conotaţie morală negativă, care nu are nimic din aura mitică a hanului sadovenian, spaţiu al Logosului.

Acţiunea se petrece in Ardealul secolului al XIX-lea, la Moara cu noroc, un han aflat la o răscruce de drumuri, în apropiere de localitatea Fundureni şi Ineu. Din perspectiva timpului ca durată, acţiunea se desfăşoară între două repere temporale cu conotaţii religioase, timp de un an: de la Sf. Gheorghe până la Paşti.

Subiectul este încadrat între replicile bătrânei dintre incipit şi final care amintesc de prologul si epilogul din teatrul antic, fapt care accentuează rigurozitatea şi echilibrul. Simetria incipitului cu finalul este un procedeu realist, iar nota moralizatoare care se desprinde din aceste replici conferă textului un caracter clasic.Incipitul, de tip enunţiativ, se formulează ca un discurs etic al unui personaj reflector: bătrâna ( mama Anei). Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” După principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs direct al persnonajului reflector : „Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost data.” Naraţiunea este astfel în “rama” cugetărilor bătrânei, “voce” care exprimă mentalitatea unei lumi morale care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Desenul epic (alcătuit din 17 capitole) este linear, structurat pe cele cinci momente clasice ale subiectului. Expoziţiunea (cap I) surprinde nemulţumirea lui Ghiţă faţă de condiţia sa socială. Familia cizmarului părăseşte spaţiul satului din dorinţa eroului de a accede la o stare materială mai bună prin luarea în arendă a hanului.În acest punct al acţiunii fixează Magdalena Popescu vina tragică a eroului, constând în prima hotărâre pe care o ia eroul „aceea de a părăsi satul pentru un belşug îndoielnic” adică opţiunea sa pentru noroc: „Odată făcut acest pas, forţe latente şi sălbatice au fost trezite şi nimic nu le mai poate opri din mersul lor catastrofal”. La început totul merge bine şi familia prosperă. Dar, în lumea în care îşi doreşte sa fie nu slugă, ci stăpân, Ghiţă se confruntă cu Lică Sămădăul, stăpânul de temut al acestor locuri.Apariţia la han a Sămădăului constituie momentul intrigă(cap I), declanşând conflictul şi întreaga desfăşurare a acţiunii(cap II-XV).Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este „om rău şi primejdios”, având o intuiţie feminină caracteristică.În sinea lui, Ghiţă are aceeaşi bănuială, dar înţelege că pentru a rămâne la Moara cu noroc trebuie sa devină omul Sămădăului. Curând acesta se înstrăinează de Ana şi se lasă manevrat de Lică devenindu-i complice. Momentul cheie care marchează definitiva ruptură în conştiinţa

eroului este procesul, la care Ghiţă depune mărturie falsă, contribuind la condamnarea lui Săilă-Boarul şi Buză-Ruptă în locul lui Lică. Punctul culminant(cap XVI) al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. În duminica Paştelui, Ghiţă îi întinde o cursă lui Lică, hotărât să-l dea prins Jandarmului Pintea. Orbit de gelozie şi de dorinţa răzbunării, pleacă după jandarm, dar la întoarcere înţelege că şi-a distrus iremediabil căsnicia. Deznodământul(cap XVII) este tragic şi aduce rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor, ca şi în tragedia antică. Ghiţă îşi ucide soţia şi este la randul lui, ucis de Răuţ, din porunca lui Lică.Orgolios până la capăt, Sămădăul alege sinuciderea, izbindu-se cu capul de un stejar.Hanul, locul aşezat simbolic este purificat prin foc iar imaginea „oaselor albe ieşind pe ici pe acolo din cenuşa groasă” devine simbol al ideii că nimeni nu e mai presus de legea morală şi că încălcarea acestei condiţii esenţiale a existenţei lumii se plăteşte cu viaţa.Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor, conferită de „acel amestec dintre bine şi rău ce se află la oamenii adevăraţi” (G. Călinescu).

Protagonistul Ghiţă este centrul de iradiere a semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral). De asemenea este un personaj rotund, tridimensional şi realist (acţionează într-un context socio-cultural regăsibil în realitate, întruchipeză tipul uman - al arivistului şi social – al cârciumarului, este determinat social : se confruntă cu personajul trialogic, gura satului). Deoarece provoacă destinul (fatum), se confruntă cu o forţă mai puternică decât el, în urma căreia este invins- fiind mânat de hybris şi influenţează tragic destinele celorlalţi, Ghiţă este un personaj tragic.

Treptat, în viaţa lui Ghiţă se instalează o serie de conflicte: un conflict exterior între Ghiţă şi Sămădău generat nu numai de interese materiale ci şi de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti, urmat de un conflict moral ( între valorile etice pe care şi-a sprijinit până acum existenţa şi ispita răului căruia nu-i poate rezista) şi psihologic (raţiune/pasiune) care opune dorinţei de a rămâne om cinstit, setea de îmbogăţire.

Personajul este caracterizat atat direct (de către narator, Ana, Lică) cât şi indirect ( limbaj, relaţiile cu celelalte personaje, gesturi etc).Fiind un personaj de nuvelă psihologică, procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele analizei psihologice : observaţia, monologul interior, dialogul polemic.

Evoluţia personajului în sensul involuţiei sale morale se adânceşte prin căderea dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral prin punctarea celor trei ipostaze: omul moral, omul dilematic şi omul imoral.

Prima ipostază este cea de om moral care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la respectul oamenilor. Ca un adevărat „pater familias” , el manifestă iubire şi responsabilitate faţă de a-i săi. Imaginea casnică a serilor de sâmbătă, când Ghiţă număra câştigul de peste săptămână ( de la hanul pe care-l luaseră in arendă ) împreună cu Ana şi cu bătrâna, evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumire interioară, echilibru, optimism, încredere în sine, fericire împărtăşită cu familia.Când liniştea familiei este tulburată de Lică Sămădăul, Ghiţă încearcă să i se împotrivească ferm şi demn.Numai că prima eroare – aceea de a nu renunţa la arenda hanului când înţelege că nu poate rămâne acolo împotriva voinţei lui Lică.(„El era om cu minte şi înţelegea cele ce se petrec” -caracterizare directă) – declanşează situaţia de criză.

Cea de-a doua ipostază aduce în prim plan omul dilematic, care pendulează între dorinţa de a rămâne om cinstit şi ispita câştigului nemuncit. Tentativa eşuată de a i se împotrivi lui Lică este urmată de alunecarea treptată sub influenţa Sămădăului, de acceptarea compromisului moral. Sfâşiat de imbolduri şi trăiri sufleteşti contradictorii, Ghiţă se închide în sine refuzând comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil.

În raport cu familia, grija tandră şi duioşia sunt tot mai des înlocuite de răceală şi vorbă răstită : devine „de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot de-ţi venea să te sperii de el” şi ajunge să-şi dorească să „n-aibă nevastă şi copii”.

În raport cu lumea, Ghiţă alege duplicitatea, vrând „să pară om cinstit”, dar devenind complice şi părtaş la faptele necinstite ale Sămădăului.Scena procesului este un moment cheie în devenirea personajului. Deşi convins de vinovăţia lui Lică în jefuirea arendaşului şi în dubla crimă din pădure, Ghiţă depune mărturie falsă, fiind astfel nu numai victima patimei de îmbogăţire ci şi învinsul unui destin tragic.

Ultima ipostază este cea a omului imoral, căzut din demnitatea fiinţei morale în zonele obscure ale instinctelor (lăcomie, orgoliu, sete de răzbunare oarbă, gelozie), Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slăbiciunilor, a viciului lăcomiei şi de justificarea acestora: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu!...Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?Nici cocoşatul nu e însăşi vinovat că are cocoaşe în spinare”(monolog interior).În final, cârciumarul hotărăşte să-i ducă lui Pintea dovezile vinovăţiei Sămădăului. Înţelegând că şi-a distrus iremediabil căsnicia şi viaţa, Ghiţă revine la valorile morale autentice, însă nu mai este cu putinţă şi eroii vor plăti cu viaţa abaterea de la norma etică.

Perspectiva narativă este obiectivă, extradiegetică, viziunea „dindărăt” cu focalizare zero.Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.

Limbajul prozei narative se caracterizează prin sobrietate, caracter sentenţios mai ales în incipit şi final, printr-un stil concis, fără podoabe – specific prozei realiste.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică.

Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.

În concluzie, nuvelistica lui Slavici are un vădit caracter moralizator, autorul apelând la înţelepciunea omului simplu pentru a însinua în text propria sa viziune etică. Scriitorul descrie, nu explică, conturând adevărate imagini de frescă socială într-o lume rotundă din toate punctele de vedere. Ioan Slavici este iniţiatorul prozei realiste in literatura română, solidă prin dragostea lui profundă pentru oameni : “In gândul meu rostul scrierii a fost intotdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească” (“Lumea prin care am trecut”).

Ceea ce consider a fi impresionant la personajul Ghiţă este sentimentul de culpabilitate pe care îl are faţă de copii: „ sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.” În plus, în opinia mea, degradarea lui Ghiţă este rezultatul unei relaţii de dominare psihologică a lui Lică, acesta fiind un fin cunoscător al psihologiei umane şi atacându-l pe Ghiţă exact la punctele lui slabe care erau evidente: lăcomia pentru bani şi orgoliul său nemăsurat.

BIBLIOGRAFIE:

I. Moţ, Mircea (2011), Concepte fundamentale pentru studiul literaturii române, Ed. Nomina, Piteşti

LUNGU, Rodica (2007, 2008), Limba română, Ed. Nomina, Piteşti BOGHIU, Emilia (2009), Ghid de poetică a prozei, Ed. Paralela 45, Bacău CĂLINESCU, George (1986), Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

Ed. Minerva, Bucureşti