UNIVERISTATEA ”VALAHIA”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIAL-POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT, ZI

REFERAT LA MEDICINĂ LEGALĂ

TEMA: EXPERTIZA MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA

STUDENT

NEGRESCU VALENTIN-ALEXANDRU

TÂRGOVIȘTE

2012

PLAN

Introducere

Capitolul 1. Obiectivele expertizei

Capitolul 2. Metodologia expertizei medico-legale psihiatrice

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Probaţiunea medico-legală prihiatrică în decusul evoluţiei societăţii omeneşti a

cunoscut mari oscilaţii, fiind legată organic de structura socială a epocilor şi statelor

implicit de evoluţia conceptelor de drept, mărturie fiind o serie de coduri şi legi existente

cu mult înaintea erei noastre.

Legile care formează cadrul legal în ceea ce priveşte expertiză medico-legală, pe

lânga Codul Penal mai putem aminti Legea 459 din 2001 şi OG 1 din 2000.

Articolul 31 din Codul Penal precizează că “nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii fapei, fie din cauza

alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sale, ori nu putea

fi stăpân pe ele.” Conţinutul articolului prezent defineşte noţiunea juridică de

iresponsabilitate. Responsabilitatea, care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală

a individului, este o noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă “totalitatea

particularităţilor psihice ale individului care îl fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi

necesitatea acţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează

contrar normelor de convieţuire socială şi a legilor.”

Codul de Procedură Penală, în cuprinsul art. 116-125 prevede obligativitatea

expertizei şi problemele privind procedura experizei, experţi oficiali, lamuriri date

experţilor şi părţilor, drepturile expertului, raportul de expertiză, etc.

Expertiza psihiatrică medico-legală se efectuează de către o comisie instituită în

acest scop, formată dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri. Comisia poate funcţiona

numai în centrele unde există servicii sau cabinete medico-legale şi spital sau secţii de

psihiatrie. Dacă expertiza priveşte un minor, în comisia de expertiză vor fi cooptaţi

specialişti de neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.

Expertiza psihiatrică menico-legală se va executa în principiu după următoarele

reguli:

- observaţia clinică prin internara expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la toate

investigaţiile clinice şi de laborator

- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale

expertzatului, antecedentele penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-

a savârşit infracţiunea

3

- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în care sunt

supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile

raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în conformitate cu

dispoziţiile legale. În cazul expertizării minorilor, concluziile raportului de expertiză

vor cuprinde în mod obligaoriu măsurile medico-psiho-pedagogice care urmează să se

ia pentru asigurarea dezvoltării în condiţii corespunzătoare a personalităţii acestora.

4

Capitolul 1

Obiectivele expertizei

Expertiza medico-legală psihiatrică rămâne prin excelenţă o expertiză medicală cu

un cadru bine definit care are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico-legale

obiective pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă

învinuitul are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Faţă de gama largă a bolilor,

sindroamelor şi tulburărilor psihice, care impun examinări complexe de specialitate, scopul

rezidă în astabili capacitatea de discernământ a celui examinat.

Expertiza medico-legală psihiatrică constituie un document probatoriu, care ajută

justiţia în stabilirea responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are

posibilitatea să stabilească dacă o persoană este sau nu responsabilă.

Starea de vinovăţie presupune prezenţa discernământului în momentul savârşirii

faptei. Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea, expertiza medico-legală psihiatrică, în

urma coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligaţia de a stabili

parametrii discernământului. Expertiza, deşi complexă, nu este rigidă, iar simpla cunoaştere

a caracterului faptei nu este suficientă. Se impune o analiză psihopatologică a persoanei

pentru a stabili legătura dintre tulburările psihice ale acesteia şi actele comise, precum şi

prezenţa sau absenţa unor măsuri de siguranţă luate anterior, în timpul şi după comiterea

faptei, în scopul înlăturării urmelor şi probelor ce ar putea duce la descoperirea autorului.

Pe baza acestora se pot face aprecieri asupra capacităţii făptaşului de a înţelege şi evalua

conţinutul actului antisocial comis, precum şi a consecinţelor sociale periculoase ce decurg

din ele.

Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să

conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci,

capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa. El exprimă libertatea de acţiune

a individului de a săvârşi acte conform normelor de convieţuire socială, norme pe care

individul le-a însuşit şi le respectă ca o comandă socială introectată, ca o datorie morală.

Această funcţie depinde de două categorii de factori:

a) de structura personalităţii individului

b) de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei

5

Expertiza trebuie să stabilească care este structuta persoanei, gradul de dezvoltare

intelecuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială,

constituţională, experienţa de viaţă asubiectului.

Momentul de conştiinţă (oboseala, ingestia de alcool, bolile ) sau circumstanţele

psihopatologice (ameninţarea, frica, izolarea, etc) pot oferi informaţii asupra acestei stări.

În structura conştiinţei se pot distinge patru niveluri:

1. conştiinţa elementară, care asigură nivelul de veghe, vigilenţa şi nivelul de prezenţă

temporo-spaţială;

2. conştiinţa operaţional-logică prin care procesele intelecuale, perceptuale şi de gândire

au coerenţă şi reflectă obiectiv realitaea;

3. conştiinţa axiologică, de opţiuni a valorilor după criteriile sociale curente;

4. coştiinţa etică prin care subiectul este capabil să discearnă binele şi răul pe care faptele

sale le pot produce societăţii.

6

Capitolul 2

Metodologia expertizei medico-legale psihiatrice

Cadrul de desfăşurare a expertizei este cel mai frecvent sediul Serviciilor judeţene

de medicină legală şi Institutele Medico-Legale. În mod excepţional şi numai în funcţie de

caz, acestea se pot ţine şi la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav, netransportabil)

sau penitenciar (infractori deosebit de periculoşi sau netransportabili). În scopul de a se

ajunge la concluzii cât mai corecte şi valoroase, comisia recurge la o gamă diversă de

examinări şi analize, adesea inerente metodologiei şi etapelor expertizei.

Prima etapă este supunerea infracorului, în situaţia în care e descoperit imediat după

comiterea faptei incriminate de legea penală, unui examen neuropsihiatric făcut de o

comisie compusă dintr-un medic legist şi doi psihiatri. Deşi examinarea clinică, adesea

ambulatorie, cel mai adesea nu are valoarea unei expertize, ea trebuie să fie cât mai

completă şi amănuntită privind funcţiile psihice de bază. Această examinare are o

importanţă uneori covârşitoare deoarece poate surprinde tabloul psihologic din timpul

faptei al învinuitului. El poate fi o stare de repaos schizofrenic, o criză de agitaţie

maniacală, o stare de confuzie delirantă, etc sau se poate contura în stari de anxietate,

deprimare, stară reactive – teamă, stări obsesivo-fobice, elemente hotărâtoare în stabilirea

diagnosticului şi corelaţiei boală-tulburare-faptă. Acest tablou psihopatologic trebuie

consemnat şi reţinut, înregistrat pe bandă de magnetofon, fotagrafiat, etc şi avut tot timpul

în vedere pe parcursul examinării dacă subiectul, după scurgerea unei perioade de timp de

la faptă, în urma contactelor avute cu apărarea, cu rudele, cu cei din mediul de detenţie,

etc., fie că devine rău intenţionat, simulând sau suprasimulând o serie detulburări, adesea

stări de negativism şi necooperare, fie devine pradă unor tulburări grave reactive,

funcţionale, fie că tabloul psihopatologic iniţial şi real evoluează şi se remite sau se

agravează.

Aceste examene ajută şi prin faptul că oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi

anchetă asupra modului de desfăşurare a anchetei, dacă aceasta se poate continua sau este

necesară într-o primă etapă internarea învinuitului, pentru tratamentul acestuia sau chiar

administrarea unui tratament pe timpul urmăririi.

Fie că această primă examinare se face sau nu, metodologia impune ca în adresa de

solicitare a expertizei sau în ordonanţă să fie inserate o serie de date privitoare la infractor,

împreună cu dosarul complet al cauzei din care să reiasă modul mănunţit în care s-a comis

7

infracţiunea, cu rolul de a fi scoase în evidenţă trăsăturile patologice ale subiectului (din

momentul savârşirii faptei) ca: halucinaţii, delir, idei de persecuţie, etc.

Pentru a facilita examinarea, dosarul nu trebuiesă se limiteze la elemente privind

fapta şi infractorul; în dosar comisia trabuie să aibă la dispoziţie actele medicale privind

trecutul psihopatologic al acestuia. Uneori, investigaţiile trebuie să meargă până la

condiţiile în care s-a născut agresorul; naşterea laborioasă, asfixia la naştere, aplicarea de

forceps etc, date privind mediul familial în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia

părinţilor, numărul copiilor, sursele de existenţă, boli ereditare în familie, etc. Se

menţionează şi elemente psihopedagogice din timpul şcolarizării: performanţe şcolare,

frecvenţa prieteniilor avute, felul în care a fost receptiv la măsurile disciplinare aplicate,

aptitudini şi înclinaţii evidente în perioada respectivă, fişa psihologică din ultima clasă de

liceu, precum orice fel de date utile, pentru a oglindi personalitatea celui în cauză.

De o deosebită valoare, în special la tineri, o au datele provenite din mediul militar,

ştiut fiind faptul că unii dintre aceştia pot avea un comportament normal sau cvasinormal

până în timpul stagiului militar; cei mai mulţi manifestă reacţii negative faţă de executarea

ordinelor şi respectarea regulamentelor, adesea ajungând a fi internaţi în spitale miliare, în

secţiile de psihiatrie, ceea ce impune cunoaşterea foilor de observaţie, a biletelor de ieşire,

motivele pentru care au fost scoşi ca inapţi din rândurile armatei. Date de la locul de

muncă: atitudinea faţă de muncă, modul de integrare în colectiv (eventual sociograma

grupului de muncă în care să se aprecieze locul sau sfera relaţiilor dintre membrii

grupului); schimbarea locului de muncă, conflicte avute, lipsuri la serviciu, manifestări

agresive, etc.

Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare, iar în

infracţiunea de omor, obligatorii. Nu în toate expertizele medico-legale psihiatrice este

obligatorie internarea; acolo unde sunt suficiente elemente clinice şi date medicale

anterioare ale celui examinat, concluziile pot fi stabilite şi după un examen ambulator.

În multe situaţii, simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă de câteva

săptămâni, poate fi edificatoare în stabilirea diagnosticului, în rest se recomandă mai

frecvent următoarele examinări:

- examenul fundului de ochi,

- examenul neurologic,

- examenul EEG, simplu şi cu stimulare,

- provocare la alcool,

8

- examenul pneumoencefalografic,

- examenul genetic,

- etc.

Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea structurii

personalităţii subiectului. Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale

personalităţii, care pot avea o legătură cu faptele săvârşite. Examenul psihologic este

necesar la minori, bătrâni (la care se poate vorbi de anumite tulburări de involuţie), la

psihotici, în stările de hipodezvoltare mintală, la comportamentali, etc. Uneori se impune

examenul repetat şi el completează datele psihiatrice, contribuind asfel la stabilirea

diagnosticului.

Toate elementele prezentate până aici, privind infractorul, impun cunoaşterea în

continuare a tuturor elementelor din dosar legate de faptă; adesea dintr-o simplă declaraţie

se pot reţine date importante din care rezultă că individul a mai avut comportări patologice,

sau că intre el şi victimă au mai existat conflicte sau ameninţări reciproce.

În final, expertiza, pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi generale obţinute

trebuie să stabilească concluziile raportului medico-legal, care trebuie să precizeze

următoarele:

- boala psihică de care suferă subiectul sau cadrul sindromatic psihic prezent ori unele

simptome mai evidente;

- tulburări psihice mai caracteristice generate de boala respectivă (agresivitate, tulburări

de percepţie, de gândire, etc.) şi legătura cauzală (corelaţia) dintre aceste tulburări şi

săvârşirea faptei, motivaţia psihopatologică a mobilului de acţiune;

- legat de boala psihică, de tulburările generate de aceasta şi de starea subiectului din

timpul săvârşirii faptei, trebuie stabilit dacă acesta a avut discernământul păstrat, scăzut

sau nu aavut discernământ;

- în final, se impune prezentarea de recomandări referitoare la măsurile de siguranţă cu

caracter medical, individualizate pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art.

128, 129, 130, 131 din Codul Penal: obligarea la tratament medical; internarea

medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie, etc

Art. 130 C. pen. Se referă la făptuitorii care datorită unor boli sau intoxicaţii cronice

prezintă pericol pentru societate şi sunt obligaţi la tratament medical până la însănătoşire.

Dacă nu respectă aceste indicaţii pot fi internaţi obligatoriu. Această măsură se poate aplica

şi în timpul executării pedepsei.

9

Art. 131 C. pen. Se referă la făptuitorii bolnavi minlal sau toxicomani, care prezintă

pericol pentru societate. Se pot lua măsuri pentru internarea într-un institut medical de

specialitate.

Din medicina legală fac parte și simularea și disimularea.

Astfel, în medicina legală, prin simulare se înţelege încercarea conştientă şi

premeditată de a imita, provoca, ascunde sau a exagera unele tuburări morbide subiective

sau obiective, în scopul obţinerii unor anumite avantaje sau pntru a se sustrage de la unele

obligaţii sociale. Printre avantajelepe care simulanţii caută să le obţină se numără: obţinerea

de pensii de invaliditate sau boală, concediu medical, prime de asigurare, etc. De asemenea,

ei caută să se sustragă fie de la obligaţia serviciului militar sau de la aceea de a apărea în

faţa instanţei, fie de a executa anumite pedepse.

Aşadar, simularea este o infracţiune pedepsită de lege. În Codul Penal se arată

“fapta persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, simulează o

boală sau infirmitate….se pedepseste…”.

Simularea se manifesă, deci, fie prin aceea că individul în cauză pretinde că suferă

de o boală pe care în realitate nu o are, fie prin aceea că îşi provoacă în mod artificial unele

boli sau infirmităţi.

Disimularea este un aspect opus simulării; presupune ascunderea simptomelor unei

boli reale. Astfel, pentru obţinerea unor avantaje sau pentru a scăpa de răspundere, sunt

tăinuite boli ale ochilor sau auzului, boli venerice; pentru tăinuirea unor violenţe sunt

mascate echimozele sau escoriaţiile; pentru a putea părăsi spitalul sunt ascunse unele boli

pshihice, etc.

Expertiza medico-legală în simulare întâmpină adesea dificultăţi din cauza

neparticipării sau relei credinţe a simulantului în faza examenului medical. Un rol

important în depistarea simulării îl are ancheta socială, anamneza…

Există o serie de principii metodologice ale expertizei medico-legale în cazul

simulării unei boli inexistente. În primul rând, medicul trebuie să dea impresia celui

examinat că este convins de cele afirmate de acesta. În al doilea rând, examinarea trebuie să

decurgă fără brutalitate, ameninţare sau idei preconcepue asupra maladiei simulate. Pe

lângă acestea, examenul trebuie să se facă în mod amănunţit, epuizându-se toate metodele

de investigare clinică şi de laborator, eventual prin internarea bolnavului presupus în spital,

pentru urmărire continuă.

10

Concluzii

Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate specifică instituţiei

medico-legale, ce constă în investigarea stării psihice, oferind justiţiei o probă ştiinţifică în

stabilirea responsabilităţii (cu alte cuvinte, răspunde la întrebarea dacă persoana respectivă

a acţionat sau nu cu discernământ).

Expertiza medico-legală psihiatrică se poate solicita numai pentru o singură faptă

sau circumstanţă, iar dosarul complet al cauzei va fi pus la dispoziţia comisiei medico-

legale; pentru altă faptă se va dispune efectuarea unei alte expertize medico-legale

psihiatrice.

Rezumând obiectivele expertizei psihiatrice, putem spune că ele sunt necesare ca:

1. să stabilească dacă persoana examinată prezintă sau nu tulburări psihice;

2. să excludă simularea sau disimularea;

3. să evidenţieze care sunt trăsăturile personalităţii subiectului şi în ce măsură pot

explica acestea impulsurile/actele antisociale;

4. să aprecieze capacitatea psihică

5. să aprecieze capacitatea psihică şi cea de discernământ în momentul săvârşirii

faptei.

6. să facă aprecieri prognostice asupra modului în care vor evolua tulburările

psihice decelate, cu alte cuvinte să determine gradul de periculozitate socială actual şi de

perspectivă.

7. să recomande măsurile cele mai adecvate astfel încât să se poată realiza

reintegrarea socială a invididului.

Măsurile de siguranţă cu caracter medical propuse în concluziile raportului de

expertiză medico-legală psihiatrică pot fi aplicate numai prin hotărârea rămasă definitivă a

unei instanţe de judecată; reiterăm că aceste măsuri, care se întind pe o durată de timp

nedeterminată („până la însănătoşire”) pot fi luate şi în mod provizoriu, în timpul

desfăşurării procesului penal.

11

Bibliografie

1. Beliş, Vladimir, Medicină legală – Curs pentru facultăţile de drept, Editura Juridică,

Bucureşti, 2005;

2. Idem, Tratat de Mdicină legală, vol. 1 și 2, Editura Medicală, București, 1995;

3. Constantin, Radu; Drăghici, Pompil; Ioniţă, Mircea, Expertizele, mijloc de probă în

procesul penal, Editura Tehnică, București, 2000;

4. Dragomirescu, V.T., Problematică și metodologie medico-legală, Editura Medicală,

București, 1980;

5. Florian, Ştefan; Florian, Domnica, Ghidul medico-legal al juristului, Editura Napoca

Star, Cluj Napoca, 2005;

6. Iftenie, Valentin, Medicină legală pentru Facultățile de Drept, Editura Științelor

Medicale, București, 2006;

7. Panaintescu, V., Metode de investigație în practica medico-legală, Editura Litera,

București, 1984;

12