Planul lucrarii

Introducere

1. Femeia în Egiptul Antic

2. Femeia în Grecia Antică

3. Femeia în învăţătura hindusă

Concluzii

Bibliografie

1

Introducere

Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Uneori avem

impresia că eliberarea femeilor şi feminismul sunt fenomene ale sfârşitului de

secol XX, dar până şi în lumea antică au existat câteva femei care au reuşit să

spargă barierele tradiţiei. În antichitate, majoritatea oamenilor îşi câştigau

existenţa din agricultură, care era de fapt o afacere de familie.

Cel mai cunoscut loc de muncă pentru femei era cel de menajeră. 

La toate popoarele femeia îşi schimbă situaţia, după rolul pe care-l are în

viaţa socială, devenind pe rând: soră, soţie sau mamă. În lege accentul cade pe

ultimele două aspecte: femeia ca soţie şi femeia ca mamă. În primul rând, este

important de reţinut că femeia este dependentă în orice moment al vieţii, de

bărbat, frate, soţ său fiu. Ea nu poate să se conducă singură, netrebuind să facă

vreodată ceva după voinţa proprie: "În timpul copilăriei, femeia trebuie să

depindă de tată". În tinereţe depinde de bărbat dacă i-a murit bărbatul de fii, dacă

n-are fii de rude; o femeie nu trebuie să se conducă după placul său.1

Căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic şi social al

lumii antice. Cu excepţia bărbaţilor din Atena, care puteau amâna căsătoria până

la vârsta de 30 de ani, restul atât femei cât şi bărbaţi se căsătoreau puţin după

vârsta pubertăţii. O femeie singură îşi putea găsi de lucru într-un templu, sau ca

servitoare într-o casă. Un bărbat singur putea să-şi procure hrana, dar nu prea

avea timpul necesar să şi-o prepare sau să-şi confecţioneze hainele.

Viaţa era grea şi moartea pândea la fiecare colţ, şi ca atare pentru

supravieţuirea societăţii era necesară o rată ridicată a natalităţii. 

Familia era singura care avea grijă de bolnavi şi de bătrâni şi asta datorită

lipsei unei instituţii publice specializate. Dacă societatea modernă pune accentul

pe individ, cea antică punea mare bază pe nevoile grupului care sunt mai presus

decât drepturile individului. 

1 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html

2

I. Femeia în Egiptul Antic

În societatea egipteană femeia deţinea o poziţie de o demnitate puţin

obişnuită în lumea antică. I se respectă dreptul de proprietate şi zestre. Ea era

numită „stăpâna casei" iar când rămânea văduvă devenea de drept capul

familiei. Egiptenii erau monogami, dar înalţii demnitari se considerau deosebit

de onoraţi când regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior

soţiilor lor, pe care o luau ca a doua soţie2. Conştiinţa egalităţii sexelor era

profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar prescripţiile religioase cereau ca

femeia să fie tratată bine. În unele texte se specifică expres egalitatea absolută a

femeii cu bărbatul în faţa legii (fapt plauzibil cel puţin în cercurile superioare ale

societăţii). Un aspect interesant al dreptului penal egiptean este cel în care

femeia apare solidară cu soţul ei când acesta comite o infracţiune.

Unele femei au îndeplinit nu numai funcţii de preotese ale templelor, ci şi

înalte funcţii politice. Pe la mijlocul mileniului al 11-lea î Hr. tronul Egiptului

era ocupat de o femeie — regina Hatşepsut; iar în secolul al VIII-lea î.Hr. mai

multe femei au deţinut funcţuii importante şi influenţa asupra funcţia de ”mare

preot"3. În general, tradiţia şi obiceiurile acordau mult mai mari libertăţi femeii

în Egipt decât în Grecia (fapt care pe Solomon l-a revoltat), căci egiptenii au

stimat femeia, poeţii i-au dedicat delicate versuri de dragoste, iar artiştii au

înfăţişat-o ca o fiinţă graţioasă şi plină de farmec.

Văduvele erau persoane înconjurate cu cea mai mare solicitudine de

egipteni. Unele dintre ele erau extrem de lipsite de mijloace şi chiar comiseseră

câte un mic furtişag pe câmp spre a-şi asigura hrana. Totuşi, nu se recomanda

urmărirea lor. În clasele mijlocii, se pare că văduvele ar fi fost obligate uneori să

ducă o viaţă extrem de retrasă, dar aflăm din documente că în timpul sărbătorilor

2 Cristiane Desroches, Femeia în vremea faraonilor Ed. Meridiane, Bucureşti 2002, p 264;3 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p 134

3

de întronare a regelui, văduvele erau citate ca „deschizându-şi casele lor pentru

călători".4

În aceeaşi epocă, un monarh din Beni Hassan, Ame-nemhat, se lăuda în

inscripţiile mormântului său că „nu a abuzat de nici o fiică de orăşean, nici n-a

siluit vreo văduvă" .. .iar atunci când au sosit anii foametei, el „i-a dat văduvei

ca şi celei care avea un soţ".5

Într-adevăr, dacă defunctul se confunda cu Osiris, văduva sa devenea un

fel de Isis terestră care merita sprijinul tuturor, tot aşa cum şi copilul Horus era

numit: ,fiul văduvei".6

Fireşte, nu toate aceste văduve erau sărmane şi multe din ele dispuneau

de mijloace ce le permiteau să facă faţă necesităţilor lor. Cele mai tinere doreau

să se recăsătorească datorită ajutorului acordat de compătimitoarea Hathor care

putea la fel de bine „să-i dea un cămin fecioarei sau să-i hărăzească un nou soţ

văduvei".7 Femei destoinice, în majoritatea cazurilor, ele ştiau să-şi facă

respectate drepturile la moştenirea imediată prelevată asupra bunurilor soţului

lor şi chiar îi citau dinaintea Marii Curţi de justiţie pe membrii îndepărtaţi ai

familiei lor, contestând legitimitatea unei succesiuni cuprinzând o proprietate

rurală donată de un strămoş (este cazul celebrului proces al lui Mes care a durat,

din şicană în şicană, tată viaţa sa)8.

Dreptul de a adopta moştenitori

Se întâmpla ca o văduvă, doamnă de origine nobilă, la o vârstă deja

avansată, să se găsească fără moştenitori direcţi. Nimic nu-i interzicea atunci să

adopte copii. Se citează cazul unei doamne care în cursul bătrâneţii sale i-a

eliberat pe trei dintre „robii" săi pe care i-a adoptat şi cărora le-a dăruit bunuri

importante. În mod evident, ea dispunea la decesul soţului său de o personalitate

4 Cristiane Desroches, op cit, p 264;5 Ibidem, p265;6 Ibidem;7 Henry Irénéi Morrou, „Istoria educaţiei în antichitate” Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 211;8 Cristiane Desroches, op cit, p 264;

4

juridică, fără nici o tutelă.9 Astfel, egipteanca în chestiune a îndeplinit aceste trei

acte: eliberarea, adopţiunea şi instituirea moştenitorilor fără nici o acţiune

juridică, doar în prezenţa martorilor săi (o asemenea capacitate nu le era

recunoscută femeilor nici în Mesopotamia, nici în Grecia, nici la Roma). Am

reamintit mai înainte abilitarea văduvei în a lăsa testament. Chiar în satul său,

„printr-un act public"10, femeia putea solicita înaintea unui tribunal local să-şi

exprima verbal ultimele sale dorinţe. Ea introducea în testamentul său drepturile

anumitor copii, putând să-i excludă pe alţii: „Vedem aici dorinţa sa de a stabili

ea însăşi modalităţile de succesiune. Personalitatea sa era recunoscută

integral",11 încă o dovadă a unui individualism extrem de accentuat.

9 Ibidem;10 Ovidiu Drîmba op cit, p 134;11 Ibidem;

5

II. Femeia în Grecia Antică

În Grecia antică, tânărul care îşi satisfăcuse stagiul militar şi avea vârsta

de peste 20 de ani se putea căsătorii. Fetele se măritau de obicei la vârsta de 14-

15 ani când erau luate în tutela bărbatului. Căsătoria era stabilită de părinţii

tinerilor. Scopul căsătoriei la greci nu era neapărat dragostea dintre soţi, ci

procreaţia. Erau preferaţi dintre urmaşi băieţii, deoarece aceştia ajutau la nevoile

gospodăreşti, continuând obligaţiile faţă de cultul familial. 12

La Atena cât şi în toată Grecia nu se interziceau prin lege relaţiile

incestuoase dintre frate şi soră dar ele atrăgeau de la sine mânia zeilor şi venirea

unei pedepse cumplite asupra lor. Relaţiile dintre fraţi vitregi erau admise de

societate şi cu atât mai mult şi relaţiile dintre unchi şi nepoată. Ritualul

căsătoriei avea trei faze distincte: la casa miresei, drumul spre casa bărbatului şi

instalarea în casa acestuia13.

Femeia căsătorită în lumea geacă era inferioară bărbatului „nu era deloc

demnă de prestigiul unei lumi democratice”14. Femeia după spusele lui

Xenofon, trebuia “să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi să pună cât

mai puţine întrebării”. „Aceasta trebuia să aibă grijă de casă şi să dea ascultare

soţului ei .15” Aristofan, în comediile lui nu scapă ocazia de a ridiculiza femeia

spunând că viaţa unui bărbat valorează cât viaţa a o mie de femei.16 Căsătoria

fără dotă nu era valabilă la atenieni. Ea se dădea în prezenţa martorilor şi era

formată din bani lichizi, îmbrăcăminte, obiecte de preţ şi sclavi, ridicându-se la

o zecime din averea tatălui ei. La ceremoniile particulare nu era obligatoriu să

asiste un preot sau un reprezentant al statului. În caz de divorţ sau la decesul

12 Henry Irénéi Morrou, op cit, p. 122;13K.M. Kolobova, L.L.Olozereţkaia „Cum trăiau vechii greci” Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p77;14 Ovidiu Drîmba, op cit;15 Ibidem; 16 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78;

6

soţiei, zestrea se restituia, căci moştenitorul ei nu era soţul, ci ruda de sânge cea

mai apropiată.17 Monogamia era principiul de bază al căsătoriei la greci.

Viaţa femeii măritate dintr-o categorie socială bună era foarte monotonă.

Din casă putea ieşii numai cu învoirea soţului, însoţită de o sclavă sau de o rudă

în etate. Un orator grec spunea că dacă o femeie iese în stradă, trebuie să aibă

astfel de vârstă încât trecătorii să nu întrebe a cui nevastă este ci a cui mamă

este.18 Fireşte aceste obiceiuri nu erau respectate cu stricteţe. Femeile măritate

ieşeau adesea la plimbare şi îşi făceau vizite reciproce. Aceasta nu avea dreptul

de a lua masa împreună cu soţul ci numai cu slujnicele, nu îşi însoţea bărbatul la

petreceri, nu apărea la ospeţe fiind prezentate doar slujnicele, dansatoarele şi

cântăreţele.

În familiile nevoiaşe femeia lucra cot la cot cu bărbatul ei, fapt dovedit şi

de o inscripţie în care se vorbeşte de nevasta unui meşter aurar care îşi ajută

soţul să lucreze coifurile de paradă şi să le sufle cu aur. Nevoia o sileşte pe

femeia ateniană să îndeplinească şi munci de sclavă: ea se angaja doică,

ţesătoare, chiar să se îndeletnicească cu negoţul19.

Divorţul era necunoscut în perioada homerică, dar în perioada clasică era

atât de frecvent încât oratorii greci considerau zestrea ca o măsură absolut

necesară pentru trăinicia căsătoriei. Aceasta pentru că în cazul desfacerii

căsătoriei soţul era dator nu numai să restituie părintelui său tutorelui zestrea

primită, ci şi să mai adauge un supliment de 20% ceea ce nu sta în puterea

oricui. În schimb în afara acestei pagube materiale legislaţia greacă nu cuprindea

alte piedici în calea divorţului.20

Existau două feluri de divorţuri: apopompe (trimiterea înapoi,

repudierea)- divorţul la cererea soţului şi apoleipsis (părăsirea) – divorţul la

cererea soţiei.21

17 Ovidiu Drîmba, op cit;18 Ibidem;19 G. Glotz, Cetatea greacă Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, p 26;20 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78; Ovidiu Drîmba, op cit p 591;21Ibidem, p79;

7

Prima variantă nu reprezenta absolut nici o dificultate, bărbatul

repudiindu-şi nevasta la rudele ei cele mai apropiate, păstrându-şi copiii. Nimeni

nu îl întreba de ce a făcut-o. Motivele puteau fi din cele mai felurite Dar există

un motiv care ducea inevitabil la divorţ: dacă n-avea copii, soţul era dator să-şi

repudieze nevasta.22 Căsătoria era o instituţie sacră, instituită de strămoşi. Copiii

erau continuatorii tradiţiilor gentilice şi familiale. La moartea tatălui, copiii

trebuiau să continue cultul strămoşilor şi să cinstească mormântul tatălui. Grecii

considerau căsnicia ca o necesitate în care preferinţele reciproce ale tinerilor nu

jucau nici o însemnătate, mai cu seamă că în clipa căsătoriei aceştia se vedeau

de obicei pentru prima oară. Căsătoria însemna întemeierea unei familii şi

naşterea feciorilor. Un bărbat fără copii, prin urmare dizgraţiat de zei, era un

semicetăţean23 şi numeroase dregătorii, de pildă funcţiile de arhonte şi strateg îi

erau inaccesibile. De cele mai multe ori familiile sterpe adoptau copiii altora.

Copilul înfiat adopta cultul strămoşilor noilor părinţi, rupându-se complet de

adevărata lui familie. De asemenea, exista practica cumpărării băieţilor.24

Divorţul la cererea soţiei era dificil. Femeia trebuia să se adreseze

personal arhontelui şi să înfăţişeze dovezi scrise, din care să rezulte justeţea

cererii sale. Dată fiind situaţia subordonată, dependentă a femeii ateniene, chiar

şi această simplă formalitate ridica mari greutăţi.

Situaţia arătată este ilustrată admirabil de relatarea lăsată de Plutarh

despre încercarea de divorţ a soţiei lui Alcibiades :

„Hippareta era o femeie exemplară, cu dragoste pentru soţul ei, dar Alcibiades

îşi jignea mereu nevasta... Ea a părăsit căminul conjugal şi s-a dus la fratele ei.

Alcibiades nu s-a îngrijorat de fel... Soţia trebuia să înainteze personal

arhontelui cererea de divorţ, nu prin mijlocirea altei persoane. Când ea s-a

prezentat ca să procedeze conform legii, Alcibiades i-a ieşit în întâmpinare, a

înşfăcat-o şi a adus-o prin piaţă acasă. Nimeni n-ar fi cutezat să-1 oprească sau

22 Ibidem;23 Ovidiu Drîmba, op cit, p 592;24 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p79;

8

s-o scoată din mâinile lui. A rămas în casa lui până la moarte, şi a murit curând

după ce Alcibiades a plecat la Ephes. Iar violenţa soţului n-a părut nimănui

potrivnică legilor sau crudă, deoarece legea, cerând că nevastă care vrea

despărţirea să se înfăţişeze într-un loc public, urmăreşte probabil tocmai să-i

dea soţului posibilitatea să se împace cu ea sau s-o împiedice”.25

Bărbatul nu era însă legat cu nimic în afara zestrei. El putea chiar să-şi

căsătorească nevasta cu altul, fără să ceară măcar acordul ei, cum a şi făcut la

timpul său un cetăţean atât de virtuos ca Pericles, ceea ce n-a dăunat câtuşi de

puţin reputaţiei sale.26

În cazul în care ea rămânea văduvă femeia rămânea sub autoritatea tatălui

ei, care o putea remărita după bunul plac. La moartea lui, tatăl putea lăsa prin

testament cu cine să fie măritată.

Gândirea Antichităţii a formulat şi concepte frumoase despre om şi

raporturile interumane.27 Dar aceste idei au rămas simple teorii supuse

concepţiei generale a timpului respectiv, izolate în cercul restrâns al

intelectualilor preocupaţi de filozofie, fără a deveni principii morale de

comportare socială.

Dacă în cadrul democraţiei ateniene, pentru prima dată în istorie, poporul

îşi hotăra singur soarta fiind conştient de libertatea deosebită oferită de propria

guvernare, acelaşi stat-oraş a dus o intensă politică de cucerire, dominând alte

oraşe, înmulţind astfel numărul sclavilor săi.28

25 Ovidiu Drîmba, op cit, p 577;26 G. Glotz, op cit, p. 34;27 Ibidem;28 Ovidiu Drîmba, op. cit, p. 576;

9

III. Femeia în învăţătura hindusă 

În societatea hinduita starea în care se găsea femeia în perioada clasică

(450 i.Hr - 600 d-Hr.), perioada din care datează şi "Codul Legii lui Manu".29

Cu toate că ea nu este chiar obiect de tranzacţie, cum se intampla în

islamism, totuşi inferioritatea femeii se desprinde limpede şi în "Legea lui

Manu", în care se afirmă că, indiferent de împrejurări, femeia virtuoasă trebuie

să-şi respecte bărbatul ca pe un zeu.

Deşi obligaţia sacră era aceea de a da naştere la copii şi de a-şi respecta

bărbatul chiar şi după moarte, femeia neavând voie nici măcar să încerce să se

despartă de soţ, căci în acest caz se considera că ar expune dispreţului amândouă

familiile, existau şi unele cazuri în care divorţul era legiferat. De obicei,

iniţiativa venea din partea bărbatului, dar ea putea, se pare, să aparţină, în

anumite cazuri şi femeii. Principalele cauze care-l determinau pe bărbat de a-şi

părăsi sau repudia soţia erau neputinţa fiziologică de a-i dărui urmaşi (în special

băieţi) şi adulterul. La bărbaţi, faptul de a avea copii de sex bărbătesc era extrem

de imporportant.30 Legea lui Manu afirma obligativitatea bărbatului de a-şi

îndeplini obligaţiile sale ce decurgeau din treaptă de "stăpân al casei"

(grihastha), numai după aceea putând trece în alt stadiu de viaţă, cel de "eremit"

(vanaprastha). Una din obligaţii se indrepta spre "mani", adică către sufletele

strămoşilor. De aceea, după o anumită perioadă de timp, bărbatul îşi putea alege

o altă femeie, dacă cea dintâi era stearpă sau năştea numai fete. 31 Cartea a IX-a

stipula ca femeia stearpă trebuie înlocuită în al optulea an; cea care naşte numai

fete, în al unsprezecelea.32 Totuşi, dacă ea e o femeie virtuoasă, să nu fie

înlocuită decât cu consimţământul ei, neputând fi tratată niciodată cu dispreţ.

Nu toate femeile erau la fel de virtuoase: unele comiteau tot felul de

greşeli şi trebuiau, în consecinţă, să plătească tot timpul nişte amenzi; al căror

29 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html30 Marea enciclopedie a cunoasterii, vol.4, ed. Libera International, Bucuresti, 2009, p. 28831 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 2007, p.36832 ibidem

10

tarif era după gravitatea faptei săvârşite. Aceste circumstanţe puteau antrena fie

un blam public, fie chiar repudierea. Adulterul era socotit că cel din care se naşte

în lume amestecarea castelor şi din amestecarea castelor provine violarea

datoriilor şi distrugerea neamului omenesc. În cazul bărbaţilor adulteri,

pedepsele erau mai uşoare, ele fiind de cele mai multe ori doar nişte amenzi.

Totuşi, pentru un bărbat din casta cea mai de jos violarea unei femei de brahman

atrăgea după sine pedeapsa capitală. Pentru femei însă, pedepsele erau mult mai

grele, variind desigur în funcţie de circumstanţă şi de apartenenţa la castă,

mergând până la infamanta expunere a femeii pe măgar sau uciderea prin

sfâşiere de către câini într-un loc public.

În privinţa văduvelor, Cartea a V-a interzice recăsătorirea acestora.

Femeia văduvă trebuie să ducă o viaţă castă şi austeră, neavând voie să pronunţe

numele unui alt bărbat. O situaţie tragică ce privea femeia văduvă era aceea a

obiceiului practicat foarte rar al sinuciderii voluntare, „sati”33, în timp ce se

desfăşura ceremonia arderii corpului soţului defunct, femeia văduvă se aruncă

pe rugul aprins lasadu-se să ardă de vie. Prima menţiune a acestui obicei datează

din anul 510 i. Hr.34, alte surse menţionează că acest obicei datează din mileniul

II i. Hr. În Mahabharata era menţionat acest obicei în câteva cazuri; la un trib

din India(telugusi) sinuciderea voluntară era înlocuită cu îngroparea de vie a

văduvei acest obicei continuând şi după invazia islamiştilor care îl priveau cu

oroare.35Dimpotrivă, văduva care, în dorinţa de a avea copii, este necredincioasă

bărbatului său decedat, "îşi atrage pe pământ numai dispreţ, fiind exclusă din

locuinţa cerească în care este admis soţul ei".36 Mai mult, orice copil născut de o

femeie cu altcineva decât cu bărbatul său nu era copilul ei legitim, iar stanta 162

conchide că: "nicăieri în acest cod, nu se recunoaşte femeii virtuoase dreptul de

a lua un al doilea bărbat".37

33 Ovidiu Drîmba, op. cit., p.37034 Ibidem, p.37135 Ibidem36 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html37 http://www.roportal.ro/articole/femeia-in-antichitate-21-2.htm

11

Dispariţia soţului o punea într-o poziţie de inferioritate atât pe plan legal,

cât şi pe plan social.

A doua căsătorie nu intervenea decât după o perioadă de timp, variind

între opt şi unsprezece ani, suficient pentru a se convinge că prima soţie nu

putea dărui soţului ei copii, sau în al doilea caz, când prima soţie nu-i năştea un

băiat.

Poligamia mai putea rezulta şi din situaţia tinerelor văduve fără copii,

uneori măritate abia nubile.38Desigur, ele erau supuse în general, aceluiaşi regim

aplicat văduvelor mai în vârstă, neavând voie să se recăsătorească, existând însă

o singură îmbunătăţire pentru ele: pentru a asigura o descendenţă masculină,

şeful familiei le putea recomanda să se recăsătorească. Bineînţeles, nu cu

bărbatul ales de ele, ci cu ruda cea mai apropiată a defunctului soţ, în genere cu

fratele lui, chiar dacă acesta avea deja o soţie.

Aceasta era recăsătorirea "prin atribuire" la a "leviratului", obligaţie ce

dăinuia din timpurile antice. Această practică, din secolul al VI-lea, începe să

cadă în desuetudine.39

38 Ovidiu Drîmba, op. cit., p.36839 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-cartea-legii-manu-71779.html

12

Concluzii

Femeia are importanţa ei în fiecare societate a epocii antice, unori fiind

apreciată ,alteori fiind tratată cu dispreţ, vedem că în societatea egipteană femeia

era la rang de cinste chiar şi după moartea soţului ei i se acorda respectul

cuvenit. Unele femei aveau funcţii înalte, erau apreciată de societate atât în casă

cât şi în afara acesteia. Ea era numită „stăpâna casei" iar când rămânea văduvă

devenea de drept capul familiei.

În ce priveşte societatea greacă, aceasta îi acorda mai puţină atenţie

femeii, tratând-o cu dispreţ ba chiar supunând-o la chinuri. Femeia căsătorită în

lumea geacă era inferioară bărbatului „nu era deloc demnă de prestigiul unei

lumi democratice”40. Aristofan, în comediile lui nu scapă ocazia de a ridiculiza

femeia spunând că viaţa unui bărbat valorează cât viaţa a o mie de femei.41.

Într-o altă societate şi anume cea hindusă, viaţa femeii era strâns legată de

viaţa bărbatului, dacă acesta murea, exista acel obicei care l-am menţionat în

această lucrare, acela de “sati” sinuciderea voluntară fie prin ardere fie prin

îngroparea de vie a acesteia. Femeia era dispretiuita chiar şi din cauza naşterii de

copii, dacă aceasta năştea fete putea fi repudiată după ceva timp, naşterea unui

băiat era de o mare importanţă în familie fiind considerat o binecuvântare a

zeilor asupra familiei.

Concluzionând, femeia indiferent de statutul acesteia în societate sau în

familie, este o fiinţă importantă indispensabilă societăţii indifferent de epocă, ea

este mamă, soţie, soră, şi sprijinul bărbatului, ea fiind considerată fiinţă

procreatoare, stăpână a casei, sclavă sau fiinţă inferioară incapabilă de a lua

decizii şi de a participa la viaţa cetăţii din acea vreme.

40 Ovidiu Drîmba, op cit. p.134;41 K. M. Kolobova, L. L. Olozereţkaia, op cit, p78;

13

Bibliografie

a) Carti si reviste

1. Desroches, Cristiane, Femeia în vremea faraonilor Ed. Meridiane,

Bucureşti 2002,

2. Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 2007,

3. Idem, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Ed Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1985,

4. Glotz, G., Cetatea greacă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992,

5. Kolobova, K.M., L.L.Olozereţkaia, „Cum trăiau vechii greci”, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1986,

6. Marea enciclopedie a cunoasterii, vol.4, Ed. Libera International,

Bucuresti, 2009,

7. Morrou, Henry Irénéi, „Istoria educaţiei în antichitate” Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1997,

b) Surse online

8. http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/situatia-femeii-dupa-

cartea-legii-manu-71779.html

9. http://www.roportal.ro/articole/femeia-in-antichitate-21-2.htm

14