Facultatea de teologie ortodoxă ”Justinian Patriarhul” Bucuresti

Concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa despre păcatul mândriei

Coordonator: Pr. Prof. Jean Nedelea

Student: Soare Marius

Anul IV, Grupa IX

1

Introducere

Personalitatea Sfântului Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sfântulu Vasile cel Mare. A primit educaţia şi instrucţia elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina şi de la fratele său Vasile. Şi-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu şi cu alţi oameni de seamă ai timpului. Graţie atmosferei din familie, Grigorie a îndragit Biserica şi a ajuns chiar până la rangul de citeţ în ierarhia inferioară. S-a depărtat de biserica din cauza unor motive pe care nu le cunoaştem, a studiat retorica, dar în urma morţii soţiei sale Teosebia şi în urma îndemnurilor fratelui său Vasile s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său pe malul râului Iris în Pont.1 A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sfântul Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sfântul Grigorie n-a mulţumit exigenţele administrative şi misiunile de politică bisericească ale fratelui său. Pentru a scăpa de el arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat nişte bunuri bisericeşti. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă nu ar fi fugit. După moartea lui Valens în 378, el se reîntoarce şi e primit triumfal. După moartea fratelui său Vasile, Sfântul Grigorie se prezintă ca unul din apărătorii autorizaţi ai ortodoxiei în Asia Mică. Sinodul de la Antiohia (379) îi încredinţează misiunea de inspector bisericesc în Pont, Palestina şi Arabia. În acest timp e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a fost reţinut zice el ca “într-o captivitate babilonică”. Talentul oratoric şi ştiinţa teologică ale Sfântului Grigorie au fost apreciate superlative la Sinodul II Ecumenic (381) unde el a fost proclamat “stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca Sfântul Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri. Ştim că el a luat parte şi la un Sinod în Constantinopol în 394. După această dată nu se mai ştie nimic despre el. A murit probabil în 394 sau 395. 2

1 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman “Patrologie”, Sfânta Mânâstire Dervent, 2000, pag. 1142 Ibidem. pag. 115

2

I. Păcatul mândriei : aspecte generale

a) Definirea păcatului:

Mândria, care, după Sfânta Scriptură, izorăşte din inima omului conform Mc. 7, 21-22, este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.3 Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocire a diavolului, dispreţuire a oamenilor, mamă a osândirii, odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonire a ajutorului lui Dumnezeu, înainte mergătoare a nebuniei pricinuitoare a căderilor, cauză epilepsiei (duhovniceşti), izvor al mâniei, poartă a făţărniciei. Mândria este primul din cele şapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinţi au fost ispitiţi de el.4

Nu este om pe faţa pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut . Mândria este atât de înrudită cu slava deşartă, încât cred că nu este cazul să se vorbească despre ele ca despre două patimi diferite, iar ca să dovedească acest lucru Sf. Ioan Scărarul spune : „au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gândul slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul. 5

b) Caracterul patologic al mândriei : În ceea ce priveşte caracterul patologic al acestei patimi putem afirma că acesta este asemănător celorlalte patimi, anume este un efect al pervertirii unei tendinţe fundamentale a firii omeneşti. Caracterul patologic al acestei patimi constă în faptul că omul în misiunea sa de înalţare spre Dumnezeu, prin sinergia nevoinţei sale şi a harului dumnezeiesc, trebuia să înalţe împreună cu sine pe semenii săi, dar datorită pervertirii firii sale acesta se înalţă 3 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2000, pag. 3574 Ioan Scărarul, “Scara raiului, treapta XXIII”, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae Corneanu, ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007, pag. 2725 Ibidem, treapta XXII, pag. 263

3

numai pe sine, îndumnezeindu-se numai pe sine încrezându-se în cuvintele amăgitoare ale şarpelui voind să ajungă „ca Dumnezeu” prin sine însuşi, fără Dumnezeu, prin sine însuşi şi prin propriile sale puteri fără harul Lui. Începutul oricărui păcat este mândria ”(Sirah X, 15). Tot ce ce este stăpânit de mândrie are o încredere exagerată în sine însuşi, atribuindu-şi puteri sau virtuţi pe care nu le are decât în măsură mult mai mică, sau chiar de loc. Omul mândru se iubeşte în mod nesocotit, închipuindu-şi că este cel mai bun decât toţi ceilalţi din jurul său, ajungând să dispreţuiască pe semenii săi. Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieste de rau pe altul, este fatarnic.6

Pe lângă această pervertire evidenţiată se mai poate vorbi despre o altă pervertire legată de cea mai de sus. Astfel atitudinea firească a omului atunci când face ceva sau descoperă ceva bun în sine este de a-l atribui lui Dumnezeu, de a-l socoti un dar al Său însă omul stăpânit de această patimă raportează binele la sine însuşi, făcându-se pe sine cauză şi scop al binelui7

c) Forme ale mândriei :

Încercând să evaluăm formele luate de această patimă, putem afirma că această patimă ca şi chenodoxia are două forme de manifestare : -mândria faţă de semeni -mândria manifestată faţă de Dumnezeu Cea dintâi formă a mândriei constă în faptul că omul are convingerea că este superior faţă de ceilalţi oameni, sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate, astfel înălţându-se pe sine trufaşul îl coboară pe aproapele său, astfel omul împătimit ajunge ca acel fariseu din Evanghelie care spune : „multumescu-Ţi Ţie Doamne că nu sunt ca ceilalţi oameni...sau ca acest vameş”(Lc. 18, 11). Dacă această formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de semenii săi, cealaltă formă a mândriei îl face pe om să se înalţe faţă de Însuşi Dumnezeu, şi să se ridice deasupra Lui, conform Isaia 14, 13 : „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu.”8

d) Manifestările mândriei

Mândria se manifestă prin următoarele atitudini: Când socotim ca ale noastre cele pe care le avem de la Dumnezeu. Dar în realitate tot ce avem vine de la Dumnezeu (I Cor. 4,7) şi trebuie să recunoaştem ca Sfântul Apostol Pavel: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e în mine” (I Cor. 15,10) Când pe toate pe care le avem, le socotim primite de la Dumnezeu, dar prin meritele noastre proprii. Şi această atitudine e greşită pentru că primim multe daruri cu totul gratuit (Efes. 2, 8-10). Nu trebuie să supraestimăm, apoi, meritele noastre, căci „fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5)

6 Jean-Claude Larchet,” Terapeutica bolilor spirituale”, în româneşte de Marinela Bojin, ed. Sofia, Bucureşti 2006, pag. 2167 Ibidem pag. 2178 Pr. Mircea Sfichi, ”Mândria”, în M.M.S., nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie 1965, pag. 173

4

Când credem că avem ceea ce nu avem în realitate, sau un bun mai mare decât avem într-adevăr (Apoc. 3,17) Când, conştienţi de superioritatea noastră, dispreţuim pe alţii şi ne lăudăm singuri, ca fariseul trufaş din Evanghelie şi în fine Când vedem paiul din ochiul aproapelui, dar nu ne dăm seama de bârna din ochiul nostru propriu. Pentru că îngerii răi sau demonii au căzut în acest păcat pentru prima oară, păcatul mândriei se mai numeşte păcatul diabolicsau satanic. De aceea mândria este mama aproape a tuturor păcatelor.9

e) Urmările mândriei

Fiind de un egoism feroce, mândria face din noi tirani neînduplecaţi. Este deci firesc să strice bunele raporturi cu semenii şi să atragă pedeapsa lui Dumnezeu. Mândria ne face să pierdem multe daruri şi merite; căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă dar” (Iacob 4,6). Cei ce caută lauda semenilor nu vor avea plată de la Tatăl ceresc (Mt. 6, 1-2). În general, circulă opinia că e păcatul celor ignoranţi, inculţi, lipsiţi de valoare, care simt nevoia de a etala şi de a trâmbiţa nişte calităţi, nişte valori pe care nu le au, de unde şi vorba românească: "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul". Mândria este aceea care, mai mult sau mai puţin, ne otrăveşte gândurile, sentimentele, intenţiile şi faptele noastre. Mântuitorul Însusi vorbeste despre urmările nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14). Cel ce se lasă cuprins de păcatul mandriei uită ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieşte de rău pe altul, este faţarnic, se razvrăteşte impotriva autoritaţilor si rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădacină otravită, se nasc multe păcate. Sfântul Apostol Iacov zice: "Dumnezeu celor mândri le sta impotriva" (4, 6). mândria nu are nimic folositor în ea, ea fiind ca o mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care nefiind adevărată şi neavând nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni să se îndrăgostească de ea. Astfel nimic nu ar putea să arunce atât de repede pe om în focurile iadului decât slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia.

În ceea ce priveşte mândria, viaţa noastră este necurată dacă suntem stăpâniţi de ea, chiar dacă trupeşte am fi curaţi, chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii, mândria fiind un rău farte mare, nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că, adeseori, însoţeşte virtutea. Mândria şterge toate faptele bune, ea fiind o hidră cu o sută de capete, unul scoţând mândria din binele pe care îl face, altul din răul care-l face. Ea este o otravă care se amestecă chiar în faptele bune pe care le facem şi care-şi ia fiinţa chiar din ele. Ea este izvorul tuturor stricăciunilor, vatra relelor care care chinuiesc neamul omenesc.10

9 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti, 2000, pag. 35710 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 216

5

II. Concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa despre

păcatul mândriei

Referitor la păcatul mândriei Sfântul Grigorie de Nyssa ne dă anumite arme împotriva omului mândru, astfel el spune: „Dacă vrei să cuminţeşti pe omul mândru nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: „pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă.” Iar dacă acesta va spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa fă-l să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult.11

Vrând să evidenţieze trăsăturile oamenilor stăpâniţi de această patimă sfântul îi aseamănă valurilor mării: „cei care se lasă stăpâniţi de bogăţii, de trufie, şi de slavă deşartă sunt ca valurile mării, unul urcă spre cer, altul coboară şi se zdrobeşte, unul este înălţat, iar altul smerit. Asta vrea să spună fericitul David prin cuvintele : Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui (Ps. 48, 17). Bine a zis: să nu te temi, pentru că nu va trece multă vreme şi-l vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut la pământ, mort şi nemişcat, despuiat de bunătăţile sale pământeşti. Încercând să reliefeze această modalitate de activare a mândriei, Sfântul Grigorie spune: „Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul virtuţii, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va răpi roadele acestora îndemându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă.12

Sfântul Grigorie arată unul din motivele pentru care Dumnezeu a făcut pe om din trup şi suflet, din prisma mândriei astfel că atunci când este cuprins de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său. Interesul veşnic al omului în această viaţă este de a-I urma lui Hristos, pilda smereniei, pentru că nici un om nu este mai invidiat decât cel bogat, dar dacă omul bogat mai este şi trufaş, este invidiat şi urât de două ori, aşadar să nu ne mândrim cu bogăţia noastră, nici cu alte daruri pe care le avem de la Dumnezeu. Mândria fiind rădăcina din care se trag toate păcatele, este foarte criticat de Sf. Scriptură, arhetipul acestei patimi fiind înfăţişat în pilda din Duminica vameşului şi a fariseului. Împotriva mândriei Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri prea înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri ce se întrec între ele. Trăgătorii uneia, să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia să fie păcatul cu smerenia. Veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii, nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara dreptăţii.”13

În ceea ce priveşte forma de manifestare a mândriei în raport cu Dumnezeu Sfântul Grigorie spune că datorită acestui păcat a căzut primul înger din cer, spunând că: „nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era”, arătând că acest păcat s-a

11 Sfântul Grigorie de Nyssa “Viaţa lui Moise ” în colectia P.S.B, nr. 29, traducere  Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982 pag. 10212 Ibidem pag. 10313 Ibidem “Despre Fericiri” ” pag. 338

6

perpetuat prin lucrarea diavolului în omul mândru: „toţii oamenii de mai târziu, care au alunecat spre necredinţă, au ajuns aici datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu”, astfel tot cel ce e stăpânit de mândrie nu se cunoaşte pe sine după gândirea aceluiaşi mare părinte. Încercând o definire a mândriei acest mare părinte capadocian o cataloghează astfel: rădăcină, izvor şi maică a tuturor păcatelor, ea fiind unul din cele mai mari păcate. Referindu-se la caracterul patologic al acestei patimi spune că mândria transformă omul în diavol, scoţând în evidenţă cauza principală a mândriei, anume neştiinţa: „nu multa cunoştinţă îl duce pe om la nebunia mânriei, ci neştiinţa”, aducând în sprijinul acestei afirmaţii versetul din Întelepciunea lui Isus Sirah, 10,12 „Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu.” Indeosebi rugăciunea neîncetată este de cel mai mare folos pentru tămăduirea mândriei. Căci, atunci când se roagă, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca să-l scape şi să-l păzeasca de tot răul si să-l ajute să împlinească binele; şi aşa cunoaşte că nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeşte cele cerute în rugăciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugăciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; dacă se face cu o inima zdrobită si intristată, iar nu in chip fariseic, indată cunoaşte omul ca nu el, ci Dumnezeu este începutul si sfarşitul a tot binele din el, si se socoteşte doar un nevrednic iconom al lor. Smerenia este mare leac al mândriei, căci ea este virtutea care i se împotriveşte şi care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că "smerita cugetare va mistui îngamfarea; simplitatea va tămadui boala mândriei. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispreţuirii ? Auziţi ce zice Domnul nostru: "Invataţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre" (Mt. 11, 28). Iată cum ne-a învaţat aici pe scurt, printr-un singur cuvânt, rădăcina şi pricina tuturor relelor şi leacul ei în vederea tuturor bunataţilor: ne-a arătat ca mândria e cea care ne-a doborât şi ca este cu neputinţa sa fim miluiţi altfel decat prin ceea ce este contrar ei: prin smerita cugetare.14

Pentru a se feri de mândrie, care stă in a te socoti mai presus de ceilalţi oameni, sau cel puţin fată de unii, şi a-i dispreţui, omul trebuie să se stăduiască să vadă numai ceea ce este bun şi frumos în semenul său si să-şi întoarcă privirea de la defectele si greşelile lui. Dacă va cunoaşte omul că mândria, ca şi slava deşartă, face deşarte toate strădaniile duhovniceşti şi lipsite de orice preţ virtuţile noastre; dacă înţelege cât de aspră va fi judecata dumnezeiască pentru cei mândri, câte chinuri si suferinţe îi aşteaptă şi că mândria il lipseşte pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravnă la biruirea ei. 15

Observând în ce constă păcatul acesta şi catalogarea acestuia din partea Sf. Părinte Grigorie de Nyssa, să-i urmăm îndemnul în a ne feri să ne mândrim, având întotdeauna un gând smerit, oricâte virtuţi şi izbânzi am avea.

14 Sfântul Grigorie de Nyssa “Rugăciunea Domnească” în colectia P.S.B, nr. 29, traducere  Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982 pag15 Jean-Claude Larchet, op. cit., pag. 220

7

ÎncheiereRemediile mândriei

Toată viaţa trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim conştienţi că-i putem cădea pradă în orice moment al vieţii. Numai înţelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră.. De mândrie se scapă foarte greu numai harul lui Dumnezeu să ne dăruiască smerenia. Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înălţa pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotriva” (4, 6).  Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post si rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu.16

Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinereţe împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte puţini medici pot vindeca asemenea boli. Apostolul Pavel în repetate rânduri ne invită să ne îmbrăcăm cu Hristos, pentru a ne însuşi sentimentele inimii sale: "Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Col 3, 12).  Tămăduirea mândriei începe printr-o cunoaştere amănunţită mai dinainte a acestei patimi, cu toate că mândria nu este nici atât de subţire, nici atât de felurită. Cunoaşterea în general a bolii îi dă omului posibilitatea de a recunoaşte că suferă de ea, această patimă putând uşor să rămână neştiută şi uitată. Şi pentru ca cel care nu ştie că este bolnav nu va căuta să se vindece, negreşit recunoaşterea bolii este începutul tămăduirii de ea.17

Trezvia şi discernământul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om să-şi vadă boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de înteţirea si întarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Omul nu se poate tămadui de ea decât ferindu-se în orice împrejurare de a se înalţa pe sine, nimicind obişnuinţa prin renunţarea încetul cu încetul la manifestările ei patimaşe, ceea ce implică trezvie lăuntrică neincetată şi, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla în chip vădit sub stăpânirea acestei patimi.18 Mândria se vădeşte prin anumite atitudini: încrederea în sine, multumirea de sine, semeţia, îndrăzneala, credinţa că le ştii pe toate, încrederea în propria judecată, convingerea că ai avut dreptate, îndreptăţirea de sine, împotrivirea în cuvânt, voinţa de a-i învaţa pe alţii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mândriei adoptând atitudini cu totul opuse acestora, adică: neîncrederea în propria întelepciune, lepădarea îndreptăţirii de sine şi, dimpotriva, învinovăţirea de sine, lepădarea împotrivirii în cuvânt, ferirea de a învăţa şi de a porunci altora ,care toate se împlinesc prin ascultarea de părintele duhovnicesc.19

16 Serafim Alexiev “Despre mândrie şi smerenie”, traducere de Petre Lica, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pag. 1717 Michael Eric “Mândria” traducere de Dana Brădulescu, Ed. TipoMoldova, Iaşi 2008, pag. 5318 Jean-Claude Larchet, op. cit., pag. 6219 Serafim Alexiev, op. cit., pag. 80

8

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobare Sfântului

Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, ed. E.I.B.M.B.O.R , Bucureşti,

2000;

Colectia P.S.B, nr. 29, traducere  Pr. Prof. D. Stăniloae si Pr. Ioan Buga, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1982

Alexiev Serafim “Despre mândrie şi smerenie”, traducere de Petre Lica, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2004

Coman Pr. Prof. Dr. Ioan G. “Patrologie”, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000

Eric Michael “Mândria” traducere de Dana Brădulescu, Ed. TipoMoldova, Iaşi

2008

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, în româneşte de Marinela

Bojin, ed. Sofia, Bucureşti, 2006;

Scărarul, Ioan, Scara raiului, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae

Corneanu, ed. Învierea, arhiepiscopia Timişoarei, 2007;

Sfichi, Pr., Mircea, Mândria, în M.M.S., anul XLI, nr. 3-4, Iaşi, martie aprilie 1965.

9