1

VIRTUTEA SI SCOPUL ACESTEIA (morala antica si morala crestina)

Oamenii au nevoie de virtuti ca fiinte care isi determina singure viitorul. Este nevoie de

virtute pentru ca fiinta umana este o fiinta ontologica si cu o directie a acestui dat ontologic

(asemanarea cu Dumnezeu).

Omul este chemat sa evolueze, sa creasca prin faptele sale libere si responsabile pe calea

unei statorniciri din ce in ce mai

Statornicia in bine presupune o autodisciplinare constanta si crescanda, intr-o anumita

directie, care presupune efort total

Credinta crestina, ridicand finalitatea devenirii omului la nivelul de fericire si identificand

fericirea cu unirea cu Dumnezeu prin har (+ imparatia cerurilor) accentueaza in mod considerabil

efortul acesta pe care il ducem ca oameni, care sunt interesati de unirea cu Dumnezeu.

E nevoie sa optam pentru anumite valori si sa crestem in perspectiva acestor valori.

Crescand in aceasta perspectiva, important este sa ne si statornicim in ele, incat in fata optiunii

Imparatia lui Dumnezeu sa fim fiinte potrivite acestei Imparatii. Nu poti fi potrivit daca ai un

comportament care nu are legatura cu Imparatia (exemplul cu fecioarele care au plecat sa

cumpere untdelemn). Intreaga activitate de potrivire la Imparatie este o activitate virtuoasa,

care ne da calitati si calitatea intregii fiinte de a fi apta pentru Imparatie – motivul pentru care

este nevoie de virtute.

Virtutea trebuie inteleasa ca dar, ca stare si ca deprindere prin care infaptuind statornic

binele, identic cu vointa lui Dumnezeu si in perspectiva Imparatiei Lui.

Nu avem nevoie de viata virtuoasa pentru a ne etala calitatile, ci ea este modul de a fi a

unei fiinta care vrea sa se asemene cu Dumnezeu prin har.

Problema virtutii tine de moralitate: calitatea omului de a distinge intre bine si rau

Problema virtutii si a moralitatii n-a aparut odata cu crestinismul. Aceasta orientare a fost

data de constiinta morala naturala – prezenta in toate culturile si religiile.

Virtutile sunt achizitii, calitati, dar de la Dumnezeu, prin care unii oameni se disting de

ceilalti. Elementele fundamentale ale acesti distinctii sunt calitatile personale si modul in care

omul se serveste de aceste calitati. Aceste calitati, pentru a fi virtuti, trebuie sa-i asigure omului o

anumita bunastare (materiala si spirituala).

Totalitatea calitatilor prin care omul ajunge la starea de bine (eudemonia) sunt virtutile.

Initial, s-a gandit ca virtutile sunt date de anumiti zei buni (eudaimones).

Pentru greci, virtuosi erau oamenii priceputi (intr-o indeletnicire), care isi pastrau starea de

bine la care ajunsesera. Sinteza tuturor calitatilor prin care cineva excela constituia virtutea

completa. Kalo-kalatea (kalos = frumos); a fi kalos (bun) = sa te comporti cu noblete, sa fii cinstit

fata de legile cetatii. Agathos (bun) nu se referea la a fi compatimitor, ci a fi performant.

In sinteza de virtuti kalo-kalatea nu exista conceptul de mila.

In gandirea greaca antica (pana prin sec. IV i.Hr.), virtutea nu avea sensul moral pe care il

are virtutea azi.

Hesiod, referindu-se la semi-zei si eroi, spunea ca acestia vor trai dincolo de moarte, intr-o

insula a celor fericiti.

2

Poetul din Daphne spune ca in insula celor fericiti vor ajunge cei care nu s-au intinat cu

fape rele.

Theognis va lega notiunea de virtute de notiunea de dreptate, fiind trasatura cea mai

importanta a omului.

Pitagora considera ca virtutea sta in armonie.

Gandirea greaca pune omul in centrul preocuparilor odata cu Socrate. Pana la el, ganditorii

aveau o predilectie pentru cosmos, pentru fire, pentru lumea din afara.

Democrit va insista asupra caracterului interior al virtutii.

Acestora le urmeaza sofistii, cei care stiau foarte multe si care isi vindeau cunostiintele.

Sofistii au pregatit terenul pentru socrate, prin probleme pe care le-au ridicat.

VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI SOCRATE

Socrate reprezinta momentul in care gandirea oamenilor se indreapta spre om. In gandirea

sa, virtutea este o cunoastere pentru ca toate calitatile exceptionale ale omului rezida in puterea

de judecata a omului.

Dupa Socrate, sufletul omului are calitatea de a stapani elementele inferioare, de a gandi

asupra lor si de a asigura o viata traita la capacitatile cele mai inalte ale omului, punandu-se de

acord cu acel daimon care se gaseste in om.

Cand Socrate spune ca virtutea este o cunoastere, nu este una stiintifica, ci este o

cunoastere a interioritatii omului, care incepe prin celebrul „cunoaste-te pe tine insuti”

Aceasta cunoastere si comportament bun, presupune, dupa Socrate, o asceza, care

inseamna exercitiu si asceza.

Binele, in gandirea lui, este o anumita fire care nu poate fi corupta. Vocatia omului este sa

se autocunoasca, sa supuna ratiunea lui la un exercitiu special incat sa realizeze adevarul din el,

adevar care il va determina spre infaptuirea binelui.

VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI PLATON

Vorbeste despre virtute in 13 dintre dialogurile sale. Conceptia despre virtute la Platon

comporta o anumita evolutie. La inceput, el spune ca virtutea este o indeletnicire minunata a

omului. Platon leaga virtutea de bunatate si spune ca ea este caracteristica fundamentala a omului

bun.

la Platon virutea este calitatea specifica unei realitati care face ca acea realitate sa fie

ceea ce trebuie sa fie incat sa ramana ceea ce se defineste a fi – Un om este om cu adevarat

atata vreme cat este virtuos.

La Platon, virutea nu este un principiu sau un dar al zeilor, nu este un dat innascut, ci o

exigenta si o forma de excelare a omului pe care omul si-o asuma si o realizeaza in el pentru a fi

deodata om bun si frumos.

Virtutea este un bine, dupa Platon, dar nu este Binele (cum era la Aristotel).

3

Virtutea se invata prin experienta alaturi de o persoana excelenta si care exceleaza pe calea

virtutii.

la sf. vietii, Platon accepta ideea ca virtutea este un tip de cunoastere speciala, profunda

dar care nu face sa iasa virtutea din noi insine, ci cunoasterea aceasta se refera la o relatie speciala

pe care omul trebuie s-o aiba cu Supranaturalul. Finalitatea omului este cunoasterea

Supranaturalului.

Insa, Platon nu intelegea Theos-ul cum il intelegeau evreii si cum il inteleg crestinii,

Platon face o paralela intre om ca individualitate si societate si spune in „Republica” ca

omul este un fel de cetate. Dupa Platon, o cetate are 3 categorii de cetateni importanti: paznicii

intelepti, luptatorii sau aparatorii cetatii si meseriasii. Cetatea merge corect daca luptatorii si

meseriasii se vor supune paznicilor intelepti.

Omul este compus dintr-o parte rationala, care corespunde paznicilor intelepti din cetatea

propriu-zisa, si dintr-o parte irationala, care se imparte in 2 categorii: o parte care tine de

agresivitatea din noi (luptatorii) si alta parte care e reprezentata de pofta, dorinta (meseriasii).

VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI ARISTOTEL

Aristotel este fidel conceptiei antice privind idealul vietii, considerand ca bunastarea

(eudemonia) este idealul moral al omului. Pentru el, virtutea este ceea ce il face pe om sa

exceleze in calitate de fiinta al carui specific este gandirea, cugetarea. El considera ca ceea ce il

face pe om virtuos si ii aduce fericirea este actionarea la cel mai inalt nivel a puterii de judecata.

Aristotel distinge intre virtutile morale (etica) si virtutile intelectului (no-etice). Virtutile

etice: curajul, generozitate, corectitudine, dreptatea etc., puterea de judecata. Virtutile no-etice:

cele care includ cunoasterea, care fac posibila stiinta, dreapta judecata si intelepciunea practica.

Daca oamenii se disting de animale prin nous (minte), inseamna ca virtutile cele mai inalte

sunt cele care tin de mintea omului

Tot ceea ce ne impiedica de la cultivarea mintii si de la contemplatie, fie din cauza vreunei

lipse sau vreunui exces, este rau.

Dupa Aristotel, virtutile nu sunt date de zei sau de natura, desi ele nu sunt impotriva

naturii. Virutea este calea de mijloc intre doua excese.

Virtutea se va implini prin puterea de exersare a puterii de judecata, evitand extrema.

Produsul mersului pe calea de mijloc (a echilibrului) este virtutea.

Ceea ce da calitate virtutii este scopul ei final, care este binele cel mai inalt. Binele cel mai

inalt este ceea ce aduce omului eudemonia (starea de bine) – fericirea.

Culmea eudemoniei pt Aristotel va fi contemplatia si dorinta dupa eternitate!

4

VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI EPICUR

Epicur (341 – 270 i.Hr.): scopul omului este realizarea unei vieti pasnice si linistite,

conditionata de abolirea fricii de supranatural.

Epicur, desi este recunoscut ca filosoful care recomanda placerea, el nu a fost un

hedonist vulgar. El considera ca idealul vietii este placerea din care lipseste suferinta.

Virtutea suprema (fericirea) consta in judecata sobra, in cautarea si in gasirea motivelor

feicarei alegeri si in respingerea si alungarea acelor pareri care aduc tulburare sufletului si

suferinta in trup.

bunul cel mai primordial si cel mai important este intelepciunea, si din ea izvorasc toate

celelalte virtuti. Intelepciunea ne invata ca nu putem duce o viata placuta, daca aceasta nu este si

o viata inteleapta.

Fericirea consta in raportarea preferintelor noastre la ceea ce asigura sanatatea omului si

linistea sufletului. Epicur spune ca nu orice placere este de ales.

VIRTUTEA IN VIZIUNEA CURENTULUI STOIC

Prin primul reprezentant, Zenon (335 – 246 i.Hr.), stoicismul se remarca prin considerentul

ca omul trebuie sa traiasca conform naturii. Virtutea este scopul catre care ne indreapta natura.

Dupa Hrisip, natura noastra individuala este o parte din natura universului. Virtutea consta

in totalitatea eforturilor pe care noi le depunem ca parte a unviersului spre a le pune in ajutorul

ansamblului universului. Stoicii considera ca virtutea trebuie sa fie aleasa pentru ea insasi.

Crestinismul nu gandeste virtutea pentru virtute.

Stoicii au pus in circulatie conceptul de obligatie. Obligatie pe care omul o simte si de care

e raspunzator, atata timp cat vrea sa se puna in acord cu universul.

Dupa Seneca, virtutea e legata in mod inseparabil de modul in care gandim binele.

Seneca se opreste asupra definitiei: binele este tot ceea ce ne atrage sufletele. Seneca

semnaleaza ca poate exista si un bine aparent, care ne poate insela in ceea ce noi socotim ca fiind

virtute.

Virtutea, dupa Seneca, este modul de comportare care se exprima in atractia / atragerea

de catre binele adevarat. Virtutea este si expresia pe care noi o simtim in noi ca atractie fata de

binele adevarat.

Dupa Epictet, virtutea consta in efortul pe care noi il facem sa distingem intre ceea ce ne

apartine si ceea ce nu ne apartine si sa ne comportam in consecinta.

Sf. Parinti au preluat foarte multe de la Epictet, crestinismul neanatemizand gandirea

antica.

5

VIRTUTEA IN VIZIUNEA LUI PLOTIN

Dupa el, virtutea consta in contemplatie. Spre deosebire de ceilalti ganditori, pentru care

Dumnezeu era o realitate neutra, Plotin spune ca aceasta virtute nu este posibila daca omul nu

primeste din partea lui Dumnezeu vocatia spre aceasta virtute – este un dar divin.

Virutea se naste din contemplatie si duce spre contemplatie. Pentru Plotin exista virtuti

sociale (prudenta, dreptatea) care domolesc patimile care vin din trup si reglementeaza relatiile cu

ceilalti oameni.

Virtutile sociale dau nastere si virtutilor individuale. Virtutile individuale sunt 2 aspecte ale

vietii virtuase, care sunt inseparabile una de alta. Nu putem afirma ca suntem virtuosi,

conformandu-ne exigentelor pe care le presupune societatea, dupa cum nici daca ne rupem de

societate si ne absolutizam intr-o izolare lipsita de contactul cu celalalt.

Plotin intelege virtutea foarte apropiat de mesajul crestinismului, parand un crestin

deghizat. Pentru el, virtutea si fericirea constau in contemplatie, ca activitate suprema a mintii.

Contemplarea este posibila numai prin interventia unui Dumnezeu personal (niciun fiosof antic n-a

gandit asta).

Contemplatia, ca si eudemonia (starea de bine), este intrerupta de suferinta si de moarte.

Toate performantele sistemelor de morala antice se pierd in suferinta si moarte, anticii n-au vobit

de ceea ce ar putea fi dupa moarte.

EVALUARE A SISTEMELOR MORALE ANTICE DPDV CRESTIN

Niciunul dintre aceste sisteme nu a putut sa dea o solutie in cautarea fericirii adevarate,

pentru ca orice forma de buna-stare, de contemplatie, in limitele naturii este anulata de suferinta

si de moarte.

Toate retele anticilor sunt date ca si cand suferinta si moartea n-ar exista, iar finalitatea

acestora se termina in comportamente care anunta un ideal, ideal care nu poate

La nivelul suferintei si al mortii, al intelegerii binelui, morala crestina (MC) are un cuvant de

spus fata de SMA. Raspunsul pe care MC il da omului in fata celorlalte SMA, consta in caracterul

supranatural al MC – constiinta crestiniului ca, pentru a fi fericit, este nevoie ca intr-un anume fel

binele sa ni se ofere, binele sa participe la viata si eforturile noastre de a infaptui bine. Acest lucru

il putem afirma doar fundamentandu-ne pe revelatie.

In centrul MC este Dumnezeu, Jertfa Mantuitorului, fundamentata pe iubirea de oameni

a lui Dumnezeu.

Crestinismul nu propune un ideal moral, ci propune omul cel nou, concretizat in Hristos cel

istoric si supra-istoric.

Crestinismul nu va prelua o noua morala ci un om nou, care il solicita pe fiecare om in parte

sa se innoiasca, traind o viata noua si innoita, fundamentata pe increderea in Hristos si intarita cu

tot ceea ce presupune prezenta Duhului Sfant in Biserica.

Omul cel nou, innoit in Iisus Hristos, este cel care isi fundamenteaza viata pe adevarul care

elibereaza de moarte

6

Impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului face ca viata virtuoasa sa fie posibila la cu

totul alte dimensiuni decat cele presupuse de SMA, cunoastere care ne duce dincolo de stricaciune

si moarte, fiind un dar din partea lui Dumnezeu prin Hristos si Duhul Sfant.

VIRTUTEA CREŞTINĂ

Termenul îl găsim în NT, de 4 ori

o 1 Petru 2, 9 şi 2 Petru 1, 3 – unde arete înseamnă desăvârşirea divină.

o Filipeni 4, 8 şi 1 Petru 1, 5 – putere sau o anumită calitate omenească.

Există multe expresii care redau dorinţa omului pentru o viaţă virtuoasă: înţelepciune

spirituală, viaţă în Duh, dreptate, îndreptare, îndreptăţire, fericire dumnezeiască, evlavie, credinţă,

iubire, ascultare de poruncile lui Dumnezeu, năzuinţa spre fapte bune. Aceste expresii redau

efortul statornic de a trăi întru bine al omului, care îşi are originea în harul lui Dumnezeu. Harul nu

exclude activitatea voinţei.

Virtutea presupune o anumită înnoire a vieţii, după modelul lui Hristos. Prin virtute, omul

îşi afirmă normalitatea. Creştinul devine din ce în ce mai mult părtaş al ui Hristos şi, prin aceasta,

participant la fericirea deplină. Omul nou – Hristos – se oferă spre a fi consumat pentru a rămâne

în om – participarea la dumnezeiasca.

D.p.d.v. creştin, virtutea este marcată de tot ceea ce înseamnă viaţă a comuniunii cu

Dumnezeu în biserică.

este o putere care ne vine din darul lui Dumnezeu şi din deprinderea săvârşirii binelui

moral şi totodată participare la binele ontologic. Virtutea confirmă că suntem în comuniune cu

Dumenezeu şi se confirmă în comuniunea cu semenii.

Virtutea prespune atât efortul omenesc, cât şi harul lui Dumnezeu, adică o colaborare

statornică a noastră cu harul lui Dumnezeu.

Prin urmare, virtutea este consecinţa logică a conformării neîntrerupte a voinţei omului la

voinţa lui Dumnezeu, exprimată în poruncile Sale.

ÎNSUŞIRILE VIRTUŢII CREŞTINE

Presupune o informaţie şi o educaţie în vederea formării deprinderii cu viaţa virtuoasă.

Virtutea presupune relaţia cu Dumnezeu prin har. Ea este produs al efortului uman,

fertilizat de prezenţa lui Dumnezeu.

Virtutea nu este simpla împlinire a datoriilor. Datoria este un minimum obligatoriu.

Virtutea nu este numai exterioară, teoretică, ci este acţiunea de realizare a intenţiilor

noastre bune, prin împlinirea exigenţelor legii morale.

Virtutea ţine de normalitatea firii umane. Lat: vir, -is (putere). Ea este o putere de care

omul se învredniceşte prin harul lui Dumnezeu, pe măsură ce înfăptuieşte sistematic binele moral.

7

IZVOARELE VIRTUTII CRESTINE

Gandind ca Dumnezeu detine binele suprem, El detine tot ceea ce putem spune despre

formele de excelare a personalitatii umane, pe care le numim virtuti. Dumnezeu este virtutea prin

excelenta, care este si putere, generozitate, filantropie. De aceea, crestinismul nu poate gandi

virtutea ca simpla performanta umana.

Primul izvor al virtutii este harul dumnezeiesc!

Mantuitorul este cel Care il trimite pe Duhul Sfant, din harul Caruia noi ne impartasim

continuu de puterea lui Dumnezeu. Fara har nicio virtute nu este posibila, pentru ca fara har noi

nu putem participa la Dumnezeu.

Prin har firea umana cazuta in pacat este ridicata la demnitatea de a putea colabora din

nou cu Dumnezeu. Sf. Pavel: „nu ca prin noi suntem vrednici sa socotim ceva ca venind de la noi,

ci vrednicia noastra este de la Dumnezeu” (II Cor. 3, 5).

Nu trebuie sa cadem in punctul de vedere protestant (unde harul face tot).

Al doilea izvor al virtutii: straduinta si lucrarea personalitatii fiecarui om! In libertate si cu

constiinta a ceea ce este si a ceea ce urmeaza sa devina, omul depune efort de asa maniera incat

sa se invredniceasca din ce in ce mai mult de prezenta din ce in ce mai abundenta a harului lui

Dumnezeu, prin urmare de improprierea starii cu adevarat virtuoase.

Harul lui Dumnezeu si reala straduinta a omului fac de asa maniera incat sa se

implineasca in om virtutea in calitate de putere statornica pentru infaptuirea binelui moral si,

prin aceasta, pentru participarea la dumnezeiasca fire!

Virtutea ramane expresia procesului de asemanare cu Dumnezeu, este continuu progres,

continuu crestere.

Origen: „Virtutea care nu vine din har nu are nicio valoare”;

Sf. Grigorie de Nyssa vede virtutea ca expresia a participarii noastre la Dumnezeu. Sf. Ioan

Damaschin spune: nu putem sa voim sa facem binele fara ajutorul lui Dumnezeu.

Viata cu adevarat virtuoasa nu se poate realiza fara si in afara harului lui Dumnezeu si ca

orice adevarata virtute este expresia lucrarii in noi a harului lui Dumnezeu, dar si rod al

ostenelilor noastre, osteneli care ele insele nu ar fi capabile fara ca noi sa detinem acest har al

lui Dumnezeu.

Virtutea crestina este puterea pe care omul o primeste din participarea voita la

dumnezeiasca fire prin harul care ni se impartaseste in baia botezului si sporeste in noi pe masura

ce omul se face din ce in ce mai apt de prezenta in el a acestui har.

TREPTELE VIRTUTILOR CRESTINE

Prezenta in noi a harului lui Dumnezeu ne aseaza intr-o noua antologie, ne confera

minimum necesar de stare virtuoasa, de la care avem vocatia sa purcedem spre cresterea in viata

virtuoasa.

In functie de abundenta mai mare sau mai mica a harului lui Dumnezeu in noi putem sa

vorbim de mai multe trepte in viata virtuoasa. Aceste niveluri sunt date de urmatoarele criterii:

8

a. intentia omului: virtuti obligatorii si virtuti sfatuite.

b. motivele care stau la baza virtutii: virtutile naturale si cele crestine.

c. raportul dintre virtute si scopul ultim al crestinului: virtuti obisnuite si virtuti

extraordinare, eroice.

d. statornicia vointei in implinirea responsabilitatilor morale stabilite prin vointa lui

Dumnezeu (II Cor. 7).

Din aceste 4 conditii rezulta invatisarea graduala a virtutilor in virtuti depline sau

nedepline!

FELURILE VIRTUTILOR

ca forma de manifestare a omului, renascut in Hristos prin Botez si asezar intr-un proces de

asemanare cu El, VIRTUTEA ESTE UNA. Dpdv al raporturilor multiple si variate cu viata concreta,

viata virtuoasa poate sa se concentreze in diferite forme putandu-se vorbi de mai multe virtuti.

Dupa Socrate virtutea suprema era sophia, ca cea mai generala forma de cunoastere a

binelui, cuprinzand in sine toate celelalte virtuti

Pentru Platon virtutea era asemanarea cu Dumnezeu

Platon vorbeste si de fronisis (intelepciunea practica). Pentru ce reprezinta in om psyche

(calitatea lui de fiinta vie), Platon foloseste conceptul de barbatie. Pentru ceea ce tine de trup,

Platon folosea termenul de sofrosyne (cumpatare).

In spatiul crestin, vritutile sunt: teologale (credinta, nadejdea si dragostea) prin care sunt

reglementate raporturile noastre cu Dumnezeu si virtuti cardinale (intelepciunea, dreptatea,

barbatia si cumpatarea), virtuti care reglementeaza raporturile oamenilor intre ei. Virtutile

cardinale si teologale sunt la randul lor sursa altor virtuti.

VIRTUTILE CARDINALE - generalitati

Termenul vine din lb. Latina de la cardo / cardinis = butucul din care pornesc spitele unei

roti. Aceasta arata ca virtutile cardinale au un rol central in ceea ce priveste viata virtuoasa a

crestinului. Ele se afla la baza tuturor virtutilor.

Virtutile cardinale sunt recunoscute si in VT (intelepciunea lui Sirah, pildele lui Solomon).

Virtutea este recunoscuta drept binele sufletului iar incercarile prin care trecem de-a lungul

vietii nu trebuie sa ne lipseasca de acest tip de bine. Din cauza pacatului, natura umana inclina

spre rau – prin exersarea virtutilor, omul se intoarce spre bine.

Prin obisnuirea cu viata virtuoasa noi nu dobandim o a doua natura, ci redobandim starea

pe care am pierdut-o in urma pacatului. Este o refacere a drumului spre Dumnezeu.

Virtutea este calea spre paradis si calea spre imparatia lui Dumnezeu. Este in ea insasi o

recompensa, pentru ca fiecare infaptuire buna il plaseaza pe om pe o anumita treapta existentiala

– il deschide din ce in ce mai mult pentru primirea harului lui Dumnezeu.

9

In felul acesta, unirea noastra cu Dumnezeu devine mai stransa si creem in noi starea in

care Dumnezeu Se reflecta din ce in ce mai mult in noi. Origen identifica virtutea cu Hristos Insusi.

VIRTUTEA INTELEPCIUNII

Se foloseste sophia, care scoate mai mult in evidenta caracterul teoretic, ideatic al virtutii.

Intelept este omul dotat cu minte clara, cunostiite inalte si cu comportament practic care va

dovedi multa stiinta de carte, multa putere de judecata si capacitatea de a pune in lucrare stiinta

de carte si puterea de judecata.

Acest om iubitor de intelepciune va pierde tot mai mult interesul pentru viata practica

Pentru Sf. Pavel adevarata intelepciune este nebunia crucii. Fenomenul Hristos in istorie,

pentru Pavel, este adevarata intelepciune.

Sf. Pavel foloseste pentru inteleptul crestin phronimos. Orice intelepciune care nu

presupune eliberarea radicala de rau nu poate fi o adevarata intelepciune.

Virtutea in intelegerea antica nu va fi o virtute deplina pentru ca nu va fi putere, atata

vreme cat ea, prin ea insasi, nu-l va elibera pe om de raul fundamental (de stricaciune si de

moarte). Aceasta o face Hristos Mantuitorul, prin bogatia harului pe care El il detine si il revarsa

in Biserica prin pogorarea Duhului Sfant.

Sf. Pavel sugereaza ca virtutea nu tine doar de capacitatea omului de a gandi corect in

functie de anumite principii, ci este o putere pe care o receptam prin harul lui Dumnezeu –

cresterea in intelepciune = crestere in har. Cresterea in har nu presupune o gandire teoretica, ci

printr-o concretizare a faptelor reala.

VIRTUTEA CUMPATARII

in antichitatea greco-romana virtutea cumpatarii era cea care conditiona celelalte virtuti –

calea de mijloc intre doua extreme (intre lipsa si abuz). Era vorba de simtul masurii.

Intelepciunea si judecata sanatoasa, in gandirea lui Aristotel, depind de cumpatare. A gusta

din toate cu masura, chiar si din pacat si anormalitate, pentru gandirea antica nu era o problema.

Crestinii vor analiza dpdv psihologic consecintele a ceea ce poate fi gustat dar incalcand randuiala

lui Dumnezeu.

Ideea ca putem sa gustam din toate cu echilibru, poate sa fie aplicata intr-o etica unde nu

exista conceptul de pacat in calitate de vorba, gand si fapta savarsite cu voie sau fara de voie, care

nu se raporteaza armonios cu vointa lui Dumnezeu. In interiorul unei gandiri une recunoastem ca

revelatia lui Dumnezeu este criteriul comportamentului nostru, nu mai putem spune ca simpla

masura formala intre exces si lipsa este cu adevarat cumpatarea!

Sf. Grigorie de Nyssa preia punctul de vedere al lui Aristotel si interpreteaza in aceasta

perspectiva cuvintele Mantuitorului: fiti intelepti ca serpii, dar nevinovati ca porumbeii. Daca am

avea naivitatea fara abilitatea sarpelui riscam sa fim prosti, iar daca am avea doar siretenia

sarpelui am deveni perversi.

Sf. Vasile cel Mare: se cade in greseala chiar si facand binele.

10

Sf. Ambrozie spune ca cumpatarea este izvorul de apa care iriga gradina si care face sa

infloreasca celelalte virtuti.

Prin cumpatare, in crestinism, intelegem virtutea justei raportari la legea si vointa lui

Dumnezeu, la Hristos, Mantuitorul nostru, in perspectiva accesului la Imparatia lui Dumnezeu.

Este virtutea prin care omul poate dobandi deplina stapanire asupra lui insusi, care face

de asa maniera ca el sa ajunga mai usor la scopul pe care si l-a propus.

Scopul cumpatarii crestine nu este gasirea caii celei mai comode si mai putin riscanta, ci

dobandirea stapanirii depline si disciplinarea tuturor tendintelor firii umane de risipire in

ganduri, in cuvinte si in fapte pentru care nu a fost creata.

Cumpatarea nu este numai cautare a unui echilibru, nici statornicia intr-un anumit tip de

echilibru intre lipsa si exces (Aristotel), ci modul de a fi si de a actiona conformandu-ne modelului

Hristos.

VIRTUTEA DREPTATII

Virtutea dreptatii este una dintre virtutile cardinale preluate de crestinism din gandirea

antica greaca. In traditia iudeo-crestina, dreptate este legata mai intai de toate de Dumnezeu.

Platon considera ca dreptatea este o virtute care are specifictatea ei si asigura armonia

atata intre membrii unei societati cat si intre componentele persoanei umane.

Dupa Aristotel dreptatea este un bun strain, pentru ca ea nu se vede in cel care o

infaptuieste, ci intotdeauna in alta realitate, in altcineva / altceva.

In VT dreptii sunt laudati iar in NT, dreptatea sta la baza

Dreptatea ca virtute crestina se fundamenteaza pe dreptatea lui Dumnezeu.

Osea spune ca tocmai pentru ca este Sfant (Sfantul lui Israel), Dumnezeu este drept!

Dumnezeu este sfant pentru ca este drept (dezvoltat de pr. Raduca 2015-2016).

In gandirea antica, prin dreptate se intelege activitatea prin care i se da fiecaruia ceea ce i

se cuvine. In Sf. Scriptura si in traditia crestina dreptatea nu are numai un aspect distributiv, ci este

o stare psihologica, o stare de spirit a fiecarui om care consta in fermitatea si infidelitatea cu

care omul pastreaza legamantul cu Dumnezeu

Dreptatea lui Dumnezeu in Sf. Scriptura se manifesta si sub aspectul distriburii echitabile

a bunurilor, dar se exprima si prin iubire si prin sfintirea lui Dumnezeu.

Dreptatea omului este chip al dreptatii lui Dumnezeu (care se manifesta ca putere, iubire si

sfintenie), dupa cum omul insusi este chip al lui Dumnezeu.

Aceasta dreptate presupune o raportare corecta la legea lui Dumnezeu. Potrivit

descoperirii revelatiei lui Dumnezeu, Hristos este Dreptatea lui Dumnezeu (Romani 10, 4).

in crestinism dreptatea nu se fundamenteaza impersonal, ci pe faptul concret al Noului

Adam, Omului Nou Hristos, Fiului lui Dumnezeu si Mantuitorul lumii. Criteriul si masura dreptatii

crestine este Hristos.

A cultiva virtutea dreptatii ca virtute cardinala, nu inseamna a distribui binele sau bunurile

in mod echitabil, ci a face ca in modul de a fi, a gandi a crestinului sa se intrevada iubirea de

oameni dupa modelul filantropiei divine.

11

Daca Hristos este criteriul suprem al dreptatii, inseamna ca virtutea dreptatii se

implineste in urmarea lui Hristos (atat in viata intima si publica).

Dreptatea crestina se fundamneteaza pe credinta ca omul este mai mult decat un semen al

nostru, de aceea dreptatea este unita intotdeauna cu mila (cu forma concreta de manifestare a

iubirii), cu sfintenia (atributul prin excelenta specific lui Dumnezeu).

Impotriva virtutii dreptatii putem pacatui prin: iubirea dezorganizata pentru orice (bani,

rude, prieteni, tara) – sufletul devine inunecat si nu luminat de iubire. Putem pacatui prin obiceiul

frecvent de a comite mici nedreptati, pierzand sensibilitatea pentru corectitudine.

Virtutea dreptatii este o stare care tine de intimitatea omului, de relatia de comuniune

reala cu Dumnezeu si cu semenii si, in functie de calitatea acestei relatii comunionale, ea poate fi

sau nu si dreptate sociala.

VIRTUTEA BARBATIEI

Barbatia / marinimia nu se gaseste in vocabularul VT sau NT, pentru ca ea face referinta la

o virtute care apartine mai degraba mediului militar.

Fiind confruntati zilnic cu persecutiile si cu moartea, crestinii isi afirmau barbatia si curajul,

comportandu-se ca soldati curajori in oastea lui Hristos cu barbatie. Pentru acest motiv, barbatia

din lumea antica (andria) a fost numita intre virtutile crestine datorita rezistentei sufletesti de care

au dat dovada crestinii in fata tuturor primejdiilor, atat din partea lumii cat si a duhurilor rele.

Daca in NT nu gasim cuvantul andria, gasim cuvantul tare / tarie. Virtutea barbatiei se

manifesta ca fermitate in marturisirea credintei si in sustinerea ei.

Barbatia este virtutea cardinala care il intareste pe om in efortul de a ajunge sa isi

implineasca responsabilitatea pe care o are.

Barbatia este nu numai puterea de a ne retine de la fapte rele, ci virutea prin care ne

autodisciplinam diversele tendinte ale sinelui si anumite aspiratii nepermise.

Barbatia inseamna utilizarea harului lui Dumnezeu pentru a realiza fapte bune spre slava

lui Dumnezeu si spre mantuirea proprie.

Este remediul impotriva putinatatii de suflet, a disperarii, descurajarii, care il pot inhiba pe

crestin si il pot impiedica sa se comporte cu eroism in viata de zi cu zi.

VIRTUTILE TEOLOGALE - generalitati

O viata crestina nu este una bazata numai pe frica si supunere. Este o viata de comuniune

intre om si Dumnezeu, intre noi, fiind fundamentata pe credinta dusa in iubire si in nadajduirea

celor promise de Mantuitorul Hristos – in Imparatia lui Dumnezeu.

Viata crestina este expresia comuniunii intre semeni, intelegandu-se unii pe altii, nu numai

ca reprezentantii aceleiasi specii, ci ca frati si mai mult, ca membru aceluiasi trup mistic al lui

Hristos, in care se intareste unul pe celalalt in aceeasi iubire si cu aceeasi nadejde.

Esentialul relatiilor noastre cu Dumnezeu se gaseste in credinta, nadejde si dragoste (Sf.

Pavel in I Cor 13). Acestea sunt definite, prin excelenta virtuti crestine. Datorita lor traim relatia de

12

comuniune reala cu Dumnezeu cel Viu, ele au o legatura speciala cu fiinta crestinului, sunt numite

virtuti teologale (Theos = Dumnezeu).

Aceste virtuti teologale se gasesc intr-o deosebita unitate intre ele, pentru ca toate 3 si

fiecare in parte dau o anumita calitate / excelenta crestinului, pe aceea de a fi fiu al lui

Dumnezeu infiat prin Fiului lui Dumnezeu.

Virtutea iubirii le presupune pe celelalte doua – Sf. Pavel spune ca, in cele din urma, va

ramane doar iubirea.

VIRTUTEA CREDINTEI

La nivel formal, ea preceda oarecum pe celelalte virtuti. Credinta, in calitate de virtute

teologala, aduce o lumina speciala mintii omenesti, marcand momentul incredintarii libere a

omului in mainile lui Dumnezeu.

Sf. Pavel – „daca vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca

Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui”,

Face 2 remarci: 1. In ceea ce priveste credinta, 2. In ceea ce priveste comportamentul

potrivit credintei (marturisirea).

Inima este nivelul cel mai adanc / profund din personalitatea noastra – virutea

presupune credinta din adancul nostru!

Credinta nu este numai acceptarea teoretica a unor adevaruri, ci acceptarea profunda a

ceea ce te incredinteaza cu privire la Imparatia lui Dumnezeu.

Credinta da siguranta a faptului ca nu esti singur, ca apartii Cuiva, Care iti da siguranta,

pace, sens, in Care gasesti motivatia propriei tale existente.

In calitate de virtute, credinta este acceptarea printr-un act liber a revelatiei lui

Dumnezeu si a vietii noi, care decurge din aceasta acceptare. Este convingerea ferma ca cele

crezute sunt adevarate si ofera omului garantia unei perspective eterne.

Pentru cele spuse in definita credintei, ne sunt justificate de catre Manutitorul: „pocaiti-va

si credeti in Evanghelie” (Marcu 1).

Sf. Pavel are un text care constituie o definitie a credintei: credinta este incredintarea in

cele nadajduite, si dovedirea lucrurilor nevazute (Evr. 11, 1).

Virtutea credintei, ca sa fie virtute si nu stare de spirit, nu va consta in acceptarea teoretica

a unui cuantum de principii si adevaruri dogmatice, filosofice si morale, ci sonta in adeziunea

personala fata de cineva, in recunoasterea si in marturisirea acestui cineva. Faptul de a crede

ramane o taina.

Nu poate fi virtute credinta care, in calitate de spirit ntaurala a omului, se refera la un

obiect ireal sau inexistent. Nu poate fi virtute credinta care se refera la o realitate nedemna

In calitate de virtute, credinta trebuie sa se orienteze neaparat spre viitor. In perspectiva a

ceea ce spunea Sf. Pavel, ea este incredintarea celor nadajduite si vederea anticipata a celor

nevazute.

Stiintele demonstreaza ca a crede tine de structura fiintei umane – nimeni nu poate exista

ca om fara a avea incredere.

13

In ceea ce priveste credinta religioasa, ne-o fundamentam pe diferite dovezi (Revelatia

supranatural a lui Dumnezeu si pe cele date de mintea umana sanatoasa).

Recunoasterea ca adevarate a adevarurilor descoperite de Dumnezeu si propovaduite de

Biserica este primul nivel.

Din acest moment incepe al doilea nivel, mai profund al credintei, calitatea raportului meu

(in calitate de fiinta care crede) cu adevarurile pe care l-am recunoscut la nivel teoritic ca sunt de

necontestat.

Recunoasterea teoretica, cerebrala, a adevarurilor revelate, a Persoanelor Sf. Treimi, ma

provoaca la o relatie de fidelitate

Fidelitatea fata de adevarul de credinta este nivelul la care incepe sa se contureze si sa se

dezvolte credinta in calitate de virtute

Credinta presupune un mod de comportare, care implica rugaciunea zilnica, lectura

religioasa, frecventarea Bisericii si a cultului divin public si impartasirea cu Trupul si Sangele lui

Hristos.