Curs Teologie Morala

42
Irineu Pop Bistriţeanul Episcop vicar MORALA CREŞTINĂ Curs partea a III-a CORPUL OMENESC, TEMPLU AL LUI DUMNEZEU 1. TEHNIC A ÎN LUMINA MORAL EI CREŞTINE ECOLOGIA ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE 2. FAMIL IA Î N LUMIN A MORALE I CR EŞTIN E 3. CUN OAŞ TEREA LUI DUMN EZE U 4. RESPON SABILITATE A BISERICII ÎN LUME A ACTU ALĂ An 3, sem 2 1

Transcript of Curs Teologie Morala

Page 1: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 1/42

 

Irineu Pop BistriţeanulEpiscop vicar

MORALA CREŞTINĂ

Curs partea a III-a

CORPUL OMENESC, TEMPLU AL LUI DUMNEZEU1. TEHNICA ÎN LUMINA MORALEI CREŞTINE

ECOLOGIA ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE2. FAMILIA ÎN LUMINA MORALEI CREŞTINE3. CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU4. RESPONSABILITATEA BISERICII ÎN LUMEA ACTUALĂ

An 3, sem 2

1

Page 2: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 2/42

 

Cursul nr. 1

CORPUL OMENESC,TEMPLU AL LUI DUMNEZEU

I. Trupul, templu divin

Corpul omenesc însufleţit este o promisiune a lucrurilor mai mari ce vor veni. Caorgan firesc de manifestare a vieţii sufleteşti în lumea prezentă, corpul împlineşte o promisiune dată întregii evoluţii. El atinge culmea în Întruparea Cuvântului veşnic alTatălui: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Atunci am zis: Iată vin!(după cum este scris pentru Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evr. 10, 5-7). Acesttrup este limbajul adevărului şi al dragostei. Chiar dacă omenirea păcătoasă Îl răstigneşte,  braţele întinse şi inima deschisă vorbesc cu supremă elocvenţă de dragosteaatotcuprinzătoare şi mântuitoare (cf. In. 3, 16).

Trupul lui Hristos, vărsând sângele legământului, ne spune adevărul despre creaţieşi despre istorie. Şi slava Tatălui străluceşte asupra trupului lui Hristos care a slăvit peTatăl. Sfântul Chiril din Alexandria, unind pe Tatăl şi pe Fiul în actul Învierii, zice: „Căcifiind puterea lui Dumnezeu şi Tatăl, Fiul Şi-a făcut El Însuşi viu trupul Său”. „Hristos S-asculat prin slava Tatălui” (Rom. 6, 4). Învierea lui Hristos este promisiune ce trebuieîmplinită în toţi ale căror trupuri vorbesc adevărul dragostei. Sfântul Apostol Pavelspune: „Şi dacă Duhul Celui Ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel Ce L-aînviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin DuhulSău Care locuieşte în voi” (Rom. 8, 11).

O mistică răspândită şi derivată din gândirea greacă, din spiritualismul platonic,consideră trupul ca închisoarea unui suflet căzut care a existat anterior în puritate

imaterială. Speranţa este pentru nemurirea sufletului eliberat de corp. Dar această viziunea sufletului nemuritor ce scapă de moartea biologică lasă lumea fără speranţă.Antropologia creştină ortodoxă acordă trupului o mare valoare şi un rost bine determinatîn iconomia mântuirii, în primul rând pentru că a fost creat de Dumnezeu nu numai princuvânt, ca celelalte fiinţe, ci El Însuşi modelând trupul omului din ţărână (cf. Fac. 2, 7).Apoi, trupul are valoare morală, fiind instrumentul de acţiune al sufletului asupra lumiiactuale şi materiale, materia cea mai aptă pentru concretizarea vieţii spirituale.

După credinţa creştină, trupul e într-un mod particular interior spiritului, participând prin aceasta la viaţa spiritului, depăşind planul biologic şi fizico-chimic. Întrup, raţionalitatea capătă o complexitate particulară, datorită bogăţiei spiritului din el. Înrealitatea trupului omenesc este ceva care transcende ceea ce s-ar putea numi

materialitatea lui şi mişcările ei pur automate, ceva ce nu se poate reduce la proprietăţilelui materiale. „Trupul omului nu e numai materie, sau numai raţionalitate plasticizată caobiect; ci materie subiectivizată, participând la spirit ca subiect” (Pr. Prof. DumitruStăniloae). Origen, opunându-se stoicilor şi aducându-le ca argument raţiona-litateamateriei, afirmă: „Noi nu zicem că trupul descompus revine la firea sa de la început, precum nici grăuntele descompus al grâului nu revine la grăun-tele grâului. Ci zicem că, precum din grăuntele grâului se ridică un spic, aşa e zidită în trup o raţiune oarecare, dincare se ridică trupul întru nestricăciune”.

2

Page 3: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 3/42

 

Punctul central al speranţei creştine, care are ca simbol realitatea întrupării luiHristos în chip de om, dar mai ales trupul înviat al lui Hristos, este asupra trupuluifiecărei persoane şi asupra omenirii ca trup. Astfel, întreaga creaţie primeşte o parte de promisiune şi speranţă. Prin învăţătura despre învierea morţilor, creştinismul răsăritean avrut să pună în valoare ideea că moartea nu este o pierdere sau o aneantizare a persoanei

şi personalităţii omului, ci este o trecere spre o existenţă unică cu Dumnezeu spreveşnicie. Deci, menirea trupului omenesc este să participe la slava veşnică a luiDumnezeu dimpreună cu sufletul, căci fără trup posibilităţile sufletului nu s-ar puteaactualiza. De aceea, noi nu avem voie să-l lăsăm pradă pornirilor inferioare în raport cunatura. În acest caz, cădem noi înşine de la starea de subiect liber, la starea de natură,aserviţi naturii. Destinaţia trupului este ca spiritul uman să lucreze prin el latransfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos, a întregii naturi. El trebuie înnobilatşi transfigurat sau spiritualizat în simţirile lui, pentru ca prin el să transfigurăm lumea.Pilda şi puterea aceasta ne-o dă Hristos.

Speranţa învierii din morţi este centrală pentru credinţa creştină. „Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum de zic unii că nu există înviere a

morţilor?” (I Cor. 15, 12). Moartea, chiar dureroasă, este uşa speranţei nu numai pentruviaţa spiritului, dar şi pentru viaţa spiritului întrupat. În concepţia creştină, trupul estedestinat învierii şi slavei; chezăşia o oferă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Trupul seva bucura de înviere devenind nemuritor, bineînţeles în chip spiritualizat. O dovadă şi orază din această nădejde o avem în cinstirea moaştelor. Moaştele ce nu se strică aleSfinţilor sunt arvună a biruinţei asupra morţii, adică revelaţii ale Duhului în naturacorpului omenesc.

Trupul este absorbit de sufletul spiritualizat, iar acesta este covârşit de energiiledivine necreate. Este vorba de o „făptură nouă” (II Cor. 5, 17), de un trup „duhovnicesc”înviat: „Sămânţa pe care o semeni nu dă viaţă dacă nu va fi murit. Aşa este şi înviereamorţilor: se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune,

înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iar când acest trupmuritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul Scripturii: Moartea afost înghiţită de biruinţă” (I Cor. 15, 36-43, 44, 54). Trupurile înduhovnicite, înviate, vor fi pnevmatizate, materia va fi copleşită de Duh, se vor asemăna cu trupul Domnului dupăînviere. Trupurile noastre înviate nu vor fi limitate de forme trupeşti, ci vor fi asemeneaîngerilor.

Credinţa şi nădejdea în înviere ne permite scăparea din această lume supusădevenirii şi morţii. Promisiunea lui Hristos de a transfigura corpul ce aparţine stăriinoastre umile şi de a-i da o formă strălucitoare ca aceea a trupului slavei Sale (Filip. 3,21) este o lege eliberatoare a speranţei. Planul lui Dumnezeu este că în acest corp şi viaţatrebuie să se arate, viaţa pe care o trăieşte Iisus Hristos (cf. II Cor. 4, 10), şi nu numai în

ziua învierii, dar şi în timpul pelerinajului pământesc. Deoarece Biserica primeşte caarvună prezenţa Duhului Sfânt, Împărăţia este printre noi, sfârşitul – eshaton – este dejaaccesibil.

Fiindcă toată dorinţa universului şi-a atins culmea în învierea corpului lui Hristos,tot aşa viaţa noastră în trup, aşteptând învierea, este o încredinţare de a iradia aceastăsperanţă în relaţiile trupeşti, pentru ca toată lumea să aibă parte de ea. Slava ce va străluci pe trupul nostru depinde de felul cum ne îndeplinim responsabilitatea pe pământ. „Pentrucă şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi

3

Page 4: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 4/42

 

fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm înnoi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 21-23).

Referindu-se la perspectiva învierii, transfigurării întregului cosmos, SfântulSimeon Noul Teolog ne spune că trupurile „rămân în mormânt, supuse stricăciunii şi nu

vor deveni incoruptibile decât în ziua învierii generale, când, desigur, creaţia pământească va fi transfigurată şi se va uni cu cea cerească”. Când privim cu nădejdecătre Domnul înviat, nu putem uita cum Şi-a manifestat dragostea Tatălui prin viaţa Sa pământească. Ca Vindecător dumnezeiesc El a fost prezent pentru orbi, ologi, paralitici.El ne-a învăţat cu cuvântul şi exemplul cum să facem din pământ o locuinţă plină desperanţă. După cum Domnul a iradiat pace, bucurie, foame şi sete pentru dreptate, tot aşatrebuie să facă şi discipolii Săi în viaţa trupească, mai ales că aceasta este singura stare încare cel credincios poate dobândi mântuirea.

Un creştin care ştie că trupul său este semn al speranţei, niciodată nu va fi tentatsă denigreze viaţa trupească, ci va urma pe Maestrul divin: „Mai mare dragoste decâtaceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa lui pentru prietenii săi”  (In. 15, 13).

Mântuirea creştinului este condiţionată de felul cum s-a comportat faţă de viaţa trupeascăa semenilor, şi anume dacă i-a hrănit, adăpat, îngrijit în caz de boală etc., de care estefăcut răspunzător la Judecata de apoi (Mt. 25, 35-46). Ca la învierea universală creştinulsă fie părtaş unei vieţi fericite, el trebuie să facă binele fraţilor săi în trup, cu trupul său,care este organ al activităţii morale. În spiritul unei etici evanghelice pe care PărinţiiBisericii au pus-o în aplicare, drumul spre Hristos eshatologic trece prin iubireasemenilor. „Ai văzut pe fratele tău, ai văzut pe Dumnezeu”, afirmă Avva Dorotei.Creştinul trebuie să lucreze virtutea aici şi acum, fiindcă timpul pe care îl parcurgemacum în viaţa corporală nu e altceva decât pregătirea (paraschevi) pentru nelucrarea(sabat) de dincolo de moarte.

Ca şi creştini nu trebuie să separăm trupul de suflet. El este un corp spiritualizat,

făcut după „asemănarea” lui Dumnezeu şi, dacă noi cooperăm cu Artistul divin, acestcorp spiritualizat poate deveni o reală promisiune de bunătate şi pasiune pentru adevăratadreptate. Atitudinile fundamentale ale persoanei eshatologice sunt: gratitudinea, lauda,încrederea, pacea şi pasiunea purificată, vigilenţa şi bucuria curată, şi acestea suntînscrise în fizionomia umană. Spiritualul este întrupat, iar trupul este spiritualizat. Oînfăţişare umană care iradiază bunătate şi cordialitate este o reflecţie a harului luiDumnezeu şi ne ajută să înţelegem mila lui Dumnezeu. Prin Hristos şi prin ucenicii Săi,Îşi arată Dumnezeu înfăţişarea Sa iubitoare.

Omul depăşeşte toate animalele, în primul rând, chiar prin structura lui biologică,care-l face capabil de a colabora cu sufletul. Considerând chiar numai abilitatea mâinilor omului şi starea dreaptă a corpului, ne dăm seama că acestea determină realizarea unui

 progres atât de mare, încât între om şi animal se sapă, chiar din punct de vedere trupesc, o prăpastie de netrecut. Mâna umană este mai mult decât un instrument pentru manevrarealucrurilor. Mâna lui Hristos a vindecat, a mângâiat, a slujit şi a acceptat cuiele pe Cruce.Tot aşa mâna noastră poate sluji şi mângâia, poate confirma o alianţă şi poate fi un semnde reconciliere. Mâinile, odihnindu-se una în alta, denotă confidenţă şi încredere. Omul şilumea se văd în trupul lui, ca dovadă a participării trupului la subiectul uman şi la lume.Chiar în mâinile omului muncitor şi artist se vede destoinicia complexă a spiritului său şisemnele lucrurilor făcute de el.

4

Page 5: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 5/42

 

Cele mai preţioase daruri date de Dumnezeu oamenilor, atitudinile de bunăvoinţă, blândeţe, dreptate, înţelepciune etc., îşi au rădăcinile în inimă, dar strălucesc pe faţă, suntrevelate în ţinuta umerilor şi în toate membrele corpului. Fiecare ins îşi are individualamprenta sa strict personală. Cu fiecare trup, ca şi cu fiecare suflet, cu fiecare om înintegralitatea lui psiho-fizică, Dumnezeu a vrut să realizeze un gând deosebit al Său. De

aici şi datoria de a nu trata pe oameni ca pe nişte simple exemplare identice ale aceleiaşirealităţi, ci fiecare om trebuie tratat ca o valoare unică în timp şi spaţiu. Chiar în taina persoanei umane trupul este prezent. Semenul ne întâmpină cu un anumit aer în care sunt prezente deopotrivă şi sufletul şi trupul. Că trupul realizează cu sufletul o unitate, explicăşi de ce trupul e destinat slavei şi învierii împreună cu sufletul.

II. Slava trupului înviat

Viaţa învierii lui Hristos este viaţa plinătăţii şi deci a luminii depline, şi aceastăcalitate o are pentru că este o viaţă de participare neîmpuţinată la viaţa lui Dumnezeu.Acesta este sensul asumării trupului şi Învierii lui în ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul.

Căci asumarea naturii noastre în Dumnezeu-Cuvântul trebuia să ajungă la înviere.Această viaţă a învierii lui Hristos se prelungeşte şi umple Biserica Lui, ca una ce esteTrupul Lui trecut prin Cruce şi înviere, extins peste veacuri. Plenitudinea vieţiidumnezeieşti a umplut umanitatea înviată a lui Hristos şi iradiază din aceasta ca dintr-unsfeşnic tuturor – fără împuţinare – cu o lumină statornică, de o adâncime necuprinsă,descoperind cele de sus şi cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea ledescompune numai pentru o vreme, ca apoi să apară trupuri noi, nestricăcioase: „Acumtoate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiascătoată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit”. Aceasta este Biserica.

Învierea constituie tăria şi puterea Bisericii. Căci învierea lui Hristos ne-a arătatnouă tuturor pe „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe Care este clădită „Biserica

Sa, pe care porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16 şi 18). Ea este mărturia cea maievidentă a dumnezeirii Mântuitorului nostru Hristos, dar şi a Bisericii şi a lucrării ei înlume pentru mântuirea oamenilor. Lucrul acesta a fost subliniat de Sfântul Apostol Pavel:„Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şicredinţa voastră... Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi înviereamorţilor” (I Cor, 15, 14, 20, 21). În Învierea lui Hristos stă promisiunea propriei noastreînvieri la viaţă.

Referindu-se la superioritatea structurii biologice a trupului omenesc şi ladestinaţia lui supranaturală, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază că trupurile nu dispar cutotul, ci se desfac în elementele lor şi cum Dumnezeu a putut face ex nihilo, la început,

trupul omenesc, cu atât mai uşor îl va reînvia din elementele existente. Şi fiecare suflet varecunoaşte trupul său particular ca pe o haină şi se va sălăşlui iarăşi în el repede,distingându-l fără greşeală dintr-o mulţime aşa de mare de trupuri din acelaşi neam. Acestlucru îl vom experimenta cu toţii atunci când, înviaţi din morminte, vom întâmpina, ca oimensă tabără, pe Hristos Care, în triumf împărătesc va veni de la Răsărit să facă Judecatauniversală.

Precum Mântuitorul a săvârşit lucrarea mântuirii noastre în trupul Său, punându-Se în slujba lui Dumnezeu, tot aşa trupul nostru este un vehicul al sfinţeniei şi un organ al

5

Page 6: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 6/42

 

vieţii harice. Trupul lui Hristos cel înviat şi ridicat la deplina transparenţă duhovniceascăşi umplut de sfinţenie în faţa Tatălui, nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl că şi noi vomînvia, ci este şi izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească, un izvor de  putere, de pnevmatizare, pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţie şi în pnevmatizarea care duce la înviere. Dar această sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni

se comunică prin împărtăşirea de Trupul Său, prin Sfintele Taine, spălându-ne cu apaBotezului, hrănindu-ne cu vinul şi pâinea Euharistiei etc., iar printr-un efort desensibilizare duhovnicească putem asimila tot mai mult din ceea ce este în Hristos, adicădin umanitatea Lui. „Iar noi toţi, cei cu faţa descoperită, răsfrângând ca o oglindă mărireaDomnului, ne prefacem în aceeaşi asemănare din slavă în slavă, ca de la DuhulDomnului” (II Cor. 3, 18).

Ştim că slava sfinţilor şi a drepţilor, de care se împărtăşesc cu trupurile lor laînviere, este revărsarea harului Duhului Sfânt (cf. II Cor. 3, 7-11), dar Duhul Sfânt ni Seîmpărtăşeşte încă de acum prin Sfintele Taine, căci Tainele sunt respiraţia continuă aBisericii, prin care ea inspiră şi revarsă neîncetat pe Duhul Sfânt asupra mădularelor ei.Prin aceasta, trupul nostru devine locaşul Duhului Sfânt, iar membrele noastre se fac

membre ale lui Hristos, potrivit cuvintelor: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeuşi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3, 16).După cum trupul Domnului îngropat în pământ a produs rodul cel mare al

mântuirii lumii, tot aşa şi trupul nostru, fiind îngropat prin Botez, a produs rod: dreptatea,sfinţirea, învierea şi miile de bunătăţi, şi ne va aduce la urmă şi darul învierii din morţi.Aceasta pentru că în Hristos Cel înviat este viaţa dumnezeiască, pentru că în El este şimoartea omului luat în El Însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi. Dar aceastăcomuniune virtuală devine actualizată prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţanoastră. Aceasta este în funcţie de eforturile de întărire a legăturii noastre cu Hristos. Suntdemni de laudă cei ce mor în Hristos cu faptele trupului şi care sunt răstigniţi împreunăcu El şi sunt morţi pentru lume.

Trupul lui Hristos, răstignit şi înviat, ni se oferă în Sfânta Euharistie. Prinmâncarea Trupului şi a Sângelui lui Hristos, pnevmatizate şi îndumnezeite, am hrănitchiar sufletul nostru, întărind prin înduhovnicirea lui chiar rădăcinile raţionale şi sensibileale trupului nostru, care-şi are ultimele temelii împlântate în adâncimea sufletului şi prinel în Dumnezeu. Deci, prin Euharistie, întărindu-se şi pnevmatizându-se în sufletrădăcinile raţionale ale trupului, sufletul va putea să învie trupul la sfârşitul lumii, la oviaţă nesupusă în veci descompunerii.

Şi Leonţiu de Bizanţ arată că prin trupul înviat al lui Hristos iradiază putereaCelui Ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El laînviere şi nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate, adică lamaxima transfigurare şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni.

Căci „o dată ce, prin înviere, trupul Său mort şi l-a făcut duhovnicesc şi ni-l oferă nouăspre mâncare, sădeşte şi în noi, prin el, puterea vivificării spre învierea după moarte; prinaceasta ne-a devenit cauză a unei astfel de firi duhovniceşti în veacul viitor şi a unei stărinemuritoare şi incoruptibile a trupurilor noastre stricăcioase de acum. Căci pentru noi, pecare ne va învia în trupuri duhovniceşti, va restabili întru nestricăciune şi corpurile din jurul nostru, corespunzătoare celor ce locuiesc, umblă, vieţuiesc şi petrec întru ele, pentrucă şi creaţia însăşi se va elibera din robia stricăciunii, spre slava libertăţii fiilor lui

6

Page 7: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 7/42

 

Dumnezeu, Care S-a făcut om şi frate şi părinte al nostru şi spune: Iată Eu şi copiii pecare Mi i-a dat Dumnezeu”.

Iată, deci, că trupul sfinţit prin Botez şi hrănit cu „Pâinea vieţii” este consacrat luiDumnezeu, aparţine lui Hristos (I Cor. 6, 16-20). El este sămânţa ce trebuie să moară pentru ca fiinţa umană să îmbrace o stare nouă, de transfigurare. În actul învierii, sufletul

şi trupul sunt reunite pentru eternitate într-o umanitate eshatologică pătrunsă de energiaduhului nestricăcios, umanitate fără caracter carnal, sexual, căci „carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 30). Prin înviere, ni se deschide posibilitatea eliberării din lanţurile şi fatalitatea naturii care duce la moarte, posibilitateaunei tot mai adânci sensibilităţi şi delicateţi.

Prin pana şi versul poeţilor români, liricul şi epicul îşi ating culmile lor defrumuseţe şi de mister, elogiind învierea morţilor, eveniment strălucitor al Parusiei, carene va plasa într-un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre. De exemplu: „Fiecărui omce-mi iese-n cale / Nu am ceva mai uriaş să-i spun, / Decât să-i hohotesc în osanale, / Căşi el de-nviere-i bun. / Şi liberat să-l ştiu că nu se-ntoarce, / Că de moarte fost-a izbăvit, /C-a început în flăcări să se-mbrace / Pe nava cu catargul răstignit” (Ioan Alexandru,

 Învierea). Mai mult ca orice, perspectiva învierii trupurilor, la capătul istoriei, neîndreptăţeşte să acordăm o mare valoare corpului omenesc, ca templu al lui Dumnezeu şisemn al speranţei. Odată cu aceasta, perspectiva învierii ne dă puterea să ducem înaceastă existenţă efemeră adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Iisus Hristos „Cel întâinăscut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului – pârga învierii celor adormiţi”(Apoc. 1, 5; I Cor. 15, 20).

7

Page 8: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 8/42

 

Cursul nr. 2

TEHNICA ÎN LUMINA MORALEI CREŞTINE

I. Despre tehnică în general

Civilizaţia modernă este dominată de tehnică. Tehnica ocupă un loc de frunte înviaţa societăţii şi a omului de azi. De aceea, ea a preocupat nu numai pe sociologi,economişti, oameni de ştiinţă, ci şi pe filozofi şi moralişti. Într-adevăr, un factor atât deînsemnat al vieţii moderne nu poate fi trecut cu vederea nici de moralişti, mai ales căinfluenţa lui se resimte şi în domeniul vieţii morale. Tocmai consecinţele sale spirituale şimorale au atras atenţia asupra lui.

Ce este tehnica? Din punct de vedere etimologic, tehnica în limba greacă(τἑχ ν η ) înseamnă artă manuală, meserie, aptitudine, metodă. În sens general, tehnicadenumeşte totalitatea procedeelor unei arte sau meserii, felul de a lucra, pentru a ajungela realizarea unui scop. Astfel, nu există activitate umană fără tehnică, adică fără un mod

de a proceda, de a lucra. În sens restrâns, tehnica înseamnă mijloacele mecanice (unelte,maşini), prin care omul acţionează asupra naturii şi o exploatează, stăpânindu-i forţele.Aceasta este tehnica instrumentală sau industrială, care domină viaţa modernă. De aceea,atenţia noastră se îndreaptă în special asupra ei. Biblia ne semnalează pe cel dintâitehnician, Tubalcain, „care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier” (Fac. 4, 22).

Tehnica are o evoluţie. Ea apare odată cu primele invenţii, prin care forţele naturiise pun în slujba omului. Aceste invenţii sunt: roata, macaraua, morile de apă, morile devânt. Dar, de-abia din secolul al XVIII-lea se poate vorbi despre o tehnică industrială, prin care mari forţe ale naturii sunt puse în slujba omului. Acum apare maşina cu aburi(James Watt, 1766), războiul mecanic (1769), pentru ca secolul al XIX-lea, continuat cusecolul al XX-lea, să fie epoca maşinismului biruitor. În această epocă se inventează:

vaporul cu aburi (1802, R. Fulton), locomotiva (1814, G. Stephenson), dinamul generator de energie electrică (1870, Grame), telefonul, telegrafia fără fir, avionul, maşinielectronice, radioul, televiziunea, rachete interplanetare etc..

Acest progres uimitor al tehnicii se datorează ştiinţei, care prin cunoaşterea legilor naturii face posibilă stăpânirea omului asupra ei. Ştiinţa este putere. Puterea ei seconcentrează în tehnică, în maşini. Maşina nu este o simplă unealtă. Unealta este o prelungire a organelor omeneşti; ea trebuie să fie necontenit manevrată de om. Maşinaeste un organism independent de om, care funcţionează singură, odată ce este pusă înmişcare; omul numai o supraveghează, o călăuzeşte şi intervine în mersul ei, din când încând. Ea pune la dispoziţia omului forţe naturale extraordinar de mari.

II. Urmările tehniciiTehnica a înlocuit munca omului prin munca maşinii. Datorită forţelor imense pe

care maşina le pune la dispoziţia omului, acesta a devenit cu adevărat stăpân al pământului; toate bogăţiile pământului sunt exploatate şi puse în slujba societăţii şinevoilor vieţii omeneşti. Dar tehnica dă nu numai putere asupra naturii, ci şi produce maimult decât omul. Cu o maşină de mână, în antichitate se putea măcina 200-300 kggrăunţe pe zi. Azi, o moară electrică dă până la 6.000.000 kg făină pe zi de lucrător, adică

8

Page 9: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 9/42

 

de 20.000 de ori mai mult. Aceeaşi proporţie este în toate domeniile (războiul de mână şirăzboiul mecanic, căruţa şi avionul, scrisul de mână şi tipografia modernă). În acest fel,un belşug de produse, cum n-a existat în istoria omenirii, este astăzi la dispoziţia omului.Maşina înlocuieşte pe om la toate muncile grele; aproape toate aceste munci semecanizează, uşurând munca omului.

Tehnica făureşte un mediu nou de viaţă. Omul nu mai trăieşte în mediul natural, ciîn confortul unui mediu artificial, creat de tehnică. Aşa se nasc marile oraşe, blocurile lor,construite şi înzestrate cu tot ceea ce tehnica oferă mai avansat. Condiţiile materiale alevieţii sunt cu totul altele. Dar, nu numai în ce priveşte locuinţa, ci viaţa întreagă esteslujită de tehnică. Tren, tramvai, automobil, avion, vapor, telefon, telegraf, radio,televizor, calculator, internet, toate acestea influenţează relaţiile dintre oameni. Viaţa areun ritm rapid; omul se pierde în mulţime şi este în necontenită relaţie cu viaţa întregiiomeniri. Omenirea – datorită tehnicii – a devenit o unitate şi graniţele vechi au căzut.

Tehnica generalizează nu numai bunurile civilizaţiei, ci şi bunurile culturale.Datorită tehnicii, devin un bun al tuturor nu numai mijloacele de comunicare, ci şiziarele, cărţile, operele de artă, operele muzicale etc.. Tehnica măreşte producţia, dar şi

înmulţeşte felurile produselor, sporind şi nevoile şi poftele omului care sunt mereustimulate şi cer mereu să fie satisfăcute. Tehnica, folosită în mod imoral, produce înepoca modernă şomajul şi a dat posibilitate să se ivească una dintre cele mai crunteexploatări a omului de către om, împingând masele muncitoare în mizerie, transformând pe muncitori într-o marfă. Dar, mai ales, tehnica a transformat războaiele în adevăratecatastrofe, mai nimicitoare decât orice altă catastrofă naturală.

În mâna spiritului care o stăpâneşte, tehnica creează, împiedică sau distruge.Tehnica se poate compara cu un factor spiritual de supremă valoare, cu libertatea, care,folosită bine, îl ajută pe om să devină asemenea lui Dumnezeu, iar, folosită rău, îl duce lacădere. La fel, o putem compara cu puterea cuvântului, care duce la mântuire sau pierzare. La fel, „sănătatea, forţa, bogăţia, conducerea unei armate – dreapta întrebuinţare

a acestora este tot atât de binefăcătoare, după cum este de păgubitoare reaua lor întrebuinţare”, precum afirmă filozoful Aristotel.Tehnologia este un lucru bun în sine; ea poate fi considerată o expresie a

„stăpânirii” noastre asupra creaţiei, atâta timp cât ea este folosită în consonanţă cuscopul lui Dumnezeu privind această lume. O paralelă intere-santă o poate constituiinterpretarea referatului biblic despre potop ca o parabolă privind tehnologia.„Tehnologia” – în forma corabiei lui Noe – este dată de către Dumnezeu acestuia(instrucţiunile de construire conţin chiar detalii de cea mai pură factură „tehnologică”!) pentru a prezerva viaţa uma-nă şi animală de pe pământ în timpul diluviului (Facere 6-9). Invers, tehnologia pusă în slujba vanităţii omeneşti poate fi cumplit dedistructivă, precum poate fi citită istorisirea biblică a Turnului Babel, o încercare

nechib-zuită a omului de a-şi oferi singur protecţie şi mărire fără a recurge la ajuto-rullui Dumnezeu, încercare eşuată, care a rezultat în fragmentarea şi mai profundă şi maidistructivă a comunicării interumane („amestecul lim-bilor”) (Fac. 11, 1-9). Reiesecă tratarea scripturistică aruncă tehnologia într-o lumină ambiguă: aceasta poate fi bunăcând este folosită ca expresie a stăpânirii omului în slujba lui Dumnezeu, sau poate fi rea,atunci când este pusă în slujba periculoasei deşertăciuni a omului de a se „juca de-aDumnezeu”.

9

Page 10: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 10/42

 

III. Atitudinea creştină faţă de tehnică

Să vedem care poate fi atitudinea creştinului faţă de această forţă uriaşă acivilizaţiei moderne, care este tehnica. În privinţa aceasta, este clar că creştinismul nu se poate identifica cu romantismul celor ce recomandă renunţarea la toate cuceririle tehnicii

şi întoarcerea la viaţa simplă de altă dată, când omul trăia în mijlocul naturii.Romantismul acesta e valabil pentru visători, însă este ineficient; omenirea nu poate fiîntoarsă din drumul ei. Cuceririle tehnicii sunt o realitate de care trebuie să se ţină cont.

Mai mult, creştinismul vede în tehnică expresia spiritului creator uman şi a puteriilui de stăpânire asupra naturii, care au fost date omului de Dumnezeu, în momentuladucerii lui la existenţă; prin tehnică omul îndeplineşte porunca Creatorului: „Stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28). Creşti-nismul nu condamnă tehnica modernă, ci îi dă o valoare  pozitivă; ea este mărturia dominaţiei spiritului asupra naturii. Acest spirit, fortificat,educat şi plin de har, poate să stăpânească extraordinara putere asupra naturii, pe caretehnica i-o pune la dispoziţie.

Tehnica reprezintă puntea de trecere a formelor spiritului în ţesătura fenomenelor 

naturii, însufleţită de idealul măreţ al îmbrăţişării întregii naturi de către spirit. Cumgeniul artistic introduce în realitatea materială o parte din lumea spiritului, aşa şi geniultehnic impune şi el naturii forme şi cerinţe ale spiritului. Aceasta este transformareanaturii după exigenţele spirituale. Aşa se lărgeşte puterea spiritului în lumea materială, peste care omul e menit să stăpânească, în calitatea sa de microcosmos şi mediator.

Creştinismul recunoaşte, de asemenea, toate uşurările ce le-a adus tehnica vieţiiomeneşti şi întreg progresul ce l-a declanşat. Dar, creştinismul consideră tehnica dreptmijloc, nu scop al vieţii. Ea trebuie să fie în slujba omului şi a societăţii. Nu ea esteidealul omenirii, ci numai instrument al idealului. Dacă, deci, tehnica pune la dispoziţiaomului forţe atât de imense, nu atârnă de tehnică, în primul rând, ce roade aduc acestea,ci de omul care le are la dispoziţie. Tehnica în sine nu poate să fie decât bună. Depinde,

însă, de modul cum este folosită: dacă este pusă în slujba vieţii sau a morţii, a construcţieisau a distrugerii, a binelui sau a răului. De aceea, este nevoie ca efortul tehnic şi ştiinţificsă fie dublat de unul spiritual-moral, astfel încât civilizaţia materială modernă să reintresub măsura omului, în serviciul lui şi sub comandamentele etice superioare.

Iubirea care se revarsă din Dumnezeu şi îmbrăţişează toată omenirea, prin careomul este frate pentru semenul său, este forţa spirituală care pune tehnica în slujbaomului şi a binelui, precum dominaţia patimilor în om poate pune tehnica în slujbanimicirii lui. Aşa este, spre exemplu, avionul, care poate fi folosit pentru a transporta bunuri materiale şi bunuri spirituale, sau pentru bombardament, ca să distrugă într-o clipătot ceea ce oamenii au construit în sute de ani. La fel, energia atomică poate fi în slujbaconstrucţiei paşnice, uşurând viaţa omului, sau în slujba războiului, nimicind milioane de

oameni şi oraşe întregi, cu toată zestrea lor de cultură şi civilizaţie.Dacă, totuşi, creştinismul dezaprobă tehnica modernă, o face pentru că aceastaeste fără suflet şi, deviată de la adevărata ei misiune, tinde să înăbuşe spiritul. Deviereatehnicii coincide cu procesul de descreştinare şi secularizare a societăţii moderne.Eliberarea tehnicii din mrejele intereselor inferioare şi readucerea ei pe calea ceaadevărată vor constitui un titlu de glorie al omului de mâine, reîncreştinat, creştinismulfiind şi rămânând, principial, favorabil unei dezvoltări tehnice oricât de mari.

10

Page 11: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 11/42

 

Tehnica pune în mâna omului forţe imense. Ea este numai un instrument. Prin eaomul poate face binele, în proporţii nemaivăzute, precum poate face răul, în aceleaşi proporţii. Ea este o forţă uriaşă care slujeşte şi binelui şi răului. Efectele ei atârnă de om,de valoarea lui spirituală. Tocmai pentru că-i pune la dispoziţie forţe atât de mari, tehnica pretinde să fie folosită în binele omenirii, spre ridicarea omului, care o foloseşte, pe culmi

de înaltă spiritualitate, căci numai un om spiritualizat va da sens pozitiv tehnicii moderne.

11

Page 12: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 12/42

 

Cursul nr. 3

ECOLOGIA

ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINEI. Problema ecologică

Teologia abordează, alături de temele majore specifice, toate problemele pe carele ridică viaţa şi care se impun atenţiei obşteşti. În fond, teologia însăşi constituie o laturăa vieţii credincioşilor, parte componentă a întregii societăţi, fundamentând, tălmăcind şiorientând convingerile lor religioase. Şi cum printre problemele care confruntă viaţalumii de astăzi, deci şi a creştinilor, se numără ecologia, care este ştiinţa mediuluiînconjurător, este firesc ca aceasta să ajungă obiect al reflecţiei teologice. Teologia neoferă minunatul prilej de a medita la lumea înconjurătoare şi la răspunderea pe care o

avem faţă de aceasta.Izbitoare prin coordonatele ei globale, problema ecologică se afirmă ca un întregcomplex de daune şi dificultăţi ce apar în faţa omenirii ca rezultat al lipsei de clarviziuneşi folosirii imprudente şi rapace a mediului natural înconjurător, prin diminuarearesurselor de viaţă necesare omului şi dezorganizarea funcţiilor şi proceselor  binefăcătoare lui. Termenul ecologie este format din îmbinarea a două cuvinte greceşti:ο ἰκο ς = casă, gospodărie, economie şi λ όγ ο ς = ştiinţă. Ecologia în înţelesul ei dedisciplină umanistă şi chiar filozofică este o interrelaţie dintre natură, societate şi om.Problematica ecologică este axată pe ideea că omul este în curs de a distruge echilibrul planetei prin efectele poluării şi suprapoluării, prin secătuirea rezervelor naturale şi prin posibilitatea pustiirii acestui pământ printr-un război atomic. Această problemă este pe

drept receptată atât de oamenii de ştiinţă cât şi de conştiinţa creştină ca un ameninţător semn al vremii, care se cere neapărat explicat.După învăţătura creştină, raportul moral al omului faţă de natură se cuprinde în

cuvintele lui Dumnezeu de la creaţie: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-lstăpâniţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste dobitoace şi pestetoate vieţuitoarele… Iată Eu am dat vouă toată iarba ce face sămânţă … şi tot pomul careare întru sine rod cu sămânţă de semănat, vor fi vouă de mâncare” (Fac. 1, 28-29). Prinaceste cuvinte i se dă omului o autoritate relativă de stăpân al naturii. Omul a fost aşezatîncă de la creaţie în mijlocul naturii. Toate lucrurile create de Dumnezeu pentru om suntmărturia atotputerniciei şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

Creaţia întreagă, cerul şi pământul, a fost făcută subiect pentru om, să-l slujească

şi să lucreze pentru om. Creaturile lui Dumnezeu slujesc nu lui Dumnezeu, nici îngerilor şi nici lor înşile, ci numai omului. Natura devine pentru om izvorul bunurilor materialetrebuitoare vieţii şi materialul pe care el îşi va exercita întreaga sa activitate de fiinţăraţională. Până la căderea în păcat, omul domina natura atât fizic cât şi moral. Aceastărevelaţie divină a fost fixată în acele timpuri preistorice, când credinţele religioase aletuturor popoarelor, cu excepţia poporului ales, erau pătrunse de sentimentul dependenţeifaţă de natură.

12

Page 13: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 13/42

 

După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, primul om a fost chemat săunească în sine totalitatea făpturilor create şi, ajungând la o unitate desăvârşită cuDumnezeu, să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creaţii; lui i s-a oferit posibilitatea să unească raiul cu întregul pământ, adică purtând raiul în sine, în putereacomunicării sale permanente cu Dumnezeu. Aşa se explică înălţimea morală a dominaţiei

omului asupra naturii, ca grijă permanentă pentru bunăstarea întregii creaţii, posibilănumai prin iubire faţă de creatură.După căderea în păcat a primilor oameni, omul s-a revoltat împotriva Creatorului

său, iar natura nu l-a mai recunoscut ca stăpân, revoltându-se şi ea împotriva omului (cf.Înţ. lui Solomon 16, 24). Această cădere din comuniunea cu Dumnezeu a îndepărtat peom de Dumnezeu tot mai mult, aducându-i tristeţe, suferinţă şi moarte. Viaţa în natură s-adezorganizat, devenind duşmănoasă omului. Stăpânirea omului asupra naturii s-atransformat în necesitatea de a-şi apăra existenţa împotriva calamităţilor naturale şi de alupta cu spinii şi pălămida (Fac. 3, 18-19). Păcatul, care a perturbat ordinea morală şinatura, nu-i mai lăsa omului decât o singură cale ca să iasă învingător, şi anume prinmuncă, într-un proces de îndelungă dezvoltare istorică, drept singura cale spre restabilirea

dominaţiei morale asupra naturii. Astfel, în Vechiul Testament aflăm porunci careinterzic profanarea naturii prin distrugerea pomilor: „Să nu strici pomii, nici să puisecurea în ei, ci din pom să mănânci, dar pe el să nu-l tai, căci pomul cel din ţarină nueste ca omul să poată fugi de la faţa ta… Iar copacii pe care-i ştii că nu-ţi aduc nimic dehrană, poţi să-i tai ca să-ţi faci întărituri în jurul cetăţii” (Deut. 20, 19 ş.u.).

Psaltirea lui David cântă pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al naturii, care este plină de ascultare şi laudă faţă de Creatorul ei. Descrierile profetice despre natură devin prototipuri ale transformării ei viitoare. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre viţă şi roadele  pământului (Num. 20, 14), despre tratamentul omenos al animalelor (Deut. 25, 4).Psalmul 103 este un imn închinat lui Dumnezeu pentru înţelepciunea şi bunătatea arătateîn crearea lumii, a plantelor, a animalelor şi destinarea acestora spre folosul oamenilor. În

acest psalm se spune: „Tu răsari iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţaoamenilor; Tu scoţi hrană din pământ, pâinea care întăreşte inima omului” (Ps. 103, 15-17).

Prin revelaţia Noului Testament, creştinismul dezvăluie şi elogiază frumuseţilenaturii, prin faptul că priveşte lumea ca o creaţie a atotputerniciei şi bunătăţii divine. Natura a fost creată pentru om ca îndemn la cunoaşterea ei şi ia chipul omului, după cumo foloseşte. Dumnezeul creştinilor este creator (Evr. 11, 3), iar pământul este ca o treaptăspre cer şi frumuseţile lumii ca un reflex al lumii spirituale. Grija Mântuitorului faţă denatură este evidentă în parabolele Sale. El preţuieşte hărnicia celor care cultivă ţarinile,via etc., iar în parabola smochinului neroditor (Lc. 13, 6-9) se arată grija deosebită faţă deun smochin fără rod, în nădejdea că poate, totuşi, va rodi.

Morala creştină apără dreptul fundamental al omului la viaţă şi, de aceea, naturatrebuie păstrată şi cultivată pentru asigurarea existenţei omului şi nu trebuie distrusă şidegradată, pentru a nu deveni o primejdie pentru viaţa şi sănătatea sa. În Noul Testament,apa este sfântă pentru că în ea S-a botezat Domnul Hristos. Referitor la animale, în NoulTestament, nu avem un cuvânt precis al Mântuitorului; totuşi, putem să-l deducem dinspiritul învăţăturii Sale. Creştinismul cere perfecţionarea simţirii omeneşti care să vibrezela suferinţa semenului şi care ne obligă să înlăturăm suferinţa din lume şi din natură.Trebuie să avem milă faţă de animale. Mântuitorul a privit cu dragoste la vieţuitoare,

13

Page 14: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 14/42

 

vorbind de frumuseţea păsărilor cerului (Mt. 6, 26), despre oaie şi miel, numind bun pe păstorul ce le apără (In. 10, 1-16).

În concepţia Sfinţilor capadocieni, omul este cea mai aleasă creatură a luiDumnezeu, înzestrată cu funcţii creatoare, şi capabil de un necontenit progres spiritual şimaterial. Ca microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede are

 posibilitatea ,,să se desăvârşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul, prin geniul minţii sale” (Pr. Prof. Ioan Coman). Relaţia omului cu natura condiţioneazăarmonia fizică şi biologică. Omul nu poate să existe fără aer, apă, soare şi alte elementeale lumii. De aceea, cunoaşterea ştiinţifică este necesară pentru creştini ca şi credinţa în providenţa divină. Omul învaţă treptat să stăpânească adevăratele relaţii între el şi natură pe măsură ce creşte în conştiinţa sa (cf. Fac. 2, 17). După concepţia teologică creştină, prin neascultarea faţă de porunca divină s-a distrus armonia între creaţie şi Creator (Fac.3, 18), forţând omul să culeagă spini şi pălămidă, iar natura să geamă în nădejdeamântuirii (Rom. 8, 19-23). Teilhard de Chardin, în interpretările sale teologice, arată cănatura este activă, iar universul se străduieşte să atingă gradul cel mai înalt de perfecţiune.

Tehnica poate fi, şi trebuie să fie, un mijloc de îmblânzire, domesticire, umanizareşi spiritualizare a naturii, prin care se transfigurează întreaga natură, inclusiv omul.Creştinismul învaţă că progresul tehnico-ştiinţific trebuie să fie dublat de unul spiritual-moral, astfel ca civilizaţia să intre în serviciul omului şi sub comandamentele eticiisuperioare. În vremea noastră, poluarea naturii este o problemă urgentă a ţărilor puternicindustrializate. Succesele excepţionale ale ştiinţei şi tehnicii contemporane şi-au găsitaplicarea în industrie şi în agricultură şi, treptat, controlul omului asupra mediuluiînconjurător a degenerat prin folosirea nelimitată şi iraţională a bogăţiilor solului. Aceastafacilitează epuizarea lor şi perturbează, în mod simţitor, echilibrul între societate şinatură.

Printre cauzele poluării sunt enumerate: creşterea populaţiei care, prin mărirea

necesităţilor, cere accelerarea producţiei prin dezvoltarea industriei care înglobează maricantităţi de materii prime şi poluează mediul înconjurător; foamea unei treimi dinomenire; dezechilibrul economic internaţional; folosirea tehnicii în scopuri distructive, caexperienţele cu bomba atomică etc.. Principalii poluanţi ai mediului sunt socotiţi a fiindustria prin gazele sale toxice: bioxidul de sulf, fluorul şi combinaţiile sale, acidulclorhidric, amoniacul etc., apoi agricultura: poluarea prin folosirea insecticidelor şierbicidelor, despăduririle neraţionale, distrugerea unor specii de plante şi animale,eroziunea solului.

Poluarea solului duce la poluarea alimentelor care pun în pericol viaţa omului, a plantelor şi a animalelor. Natura, întreaga biosferă, este infectată şi pune în primejdieechilibrul planetei şi viaţa omului pe ea. Poluarea apei, aerului şi solului a făcut ca în

societatea occidentală goana după acapararea spaţiului natural să fie foarte aprigă. Aşacum spunea scriitorul Philippe Saint-Marc, „liberalismul occidental distruge pădurile,existând numai interesul pentru supraexploatare, fără a ţine seama de importanţa biologică, ecologică şi estetică”. Mai există poluarea sonoră prin zgomot, poluareavizuală şi chiar fumatul reprezintă un fel de poluare a mediului ambiant.

Ploile acide şi distrugerile provocate de incendierea pădurilor fac ca anumiteanimale să dispară, exploatarea excesivă a rezervelor duce la risipirea surselor de energie,care odată se vor epuiza. Poluarea radioactivă ameninţă şi ea agricultura. „Poluarea

14

Page 15: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 15/42

 

 psihică” din cauza zgomotului şi a fricii de holocaustul nuclear, toate acestea sunt indiciiclare ale unui dezastru ecologic. Din stăpânul creaţiei, omul s-a făcut tiranul şi agresorulei. El preferă profitul mai mare decât sănătatea propriei sale vieţi. Astfel, omul seîndreaptă spre haos ca un copil fără de minte. El se află în faţa consecinţelor înfricoşătoare ale emancipaţiei meteorice, în faţa prăpastiei create de război, care va

însemna sfârşitul vieţii planetei noastre. Când ultimii arbori vor fi arşi, ultimele râuri vor fi poluate şi ultimii peşti vor dispărea, omul va înţelege că plăcerea niciodată nu satisface prin ea însăşi.

Este unanim recunoscut faptul că poluarea este un rău foarte mare al secoluluinostru, care pune în pericol sănătatea vieţii umane. S-a constatat că în marile metropoleale lumii, aerul viciat dă naştere la boli grave. Oxidul de carbon este cel mai nociv.Fixându-se în hemoglobină, lipseşte ţesuturile de oxigen, dând naştere la boli cardiacesau boli psiho-fiziologice ca: migrene, stări depresive etc.. Radioactivitatea experienţelor nucleare se concentrează în animale şi plante pe care omul le consumă, îmbolnăvindu-seindirect. Ca exemplu putem lua Japonia, cea mai poluată ţară din lume, unde s-a constatatcă dacă se va merge în acelaşi ritm fără a se lua măsuri, în următoarele decenii va trebui

să sufere 20-30% din populaţia ţării. Se cunoaşte faptul că plantele au un mare rol pentruviaţa omului. Substanţele organice sintetizate de plantele verzi servesc ca hrană pentruom. Plantele furnizează oxigen prin procesul fotosintezei, alimente pentru om şi animale,materii prime pentru industria medicinei etc.. Poluarea distruge acest proces natural.

II. Atitudinea creştină faţă de ecologie

Porunca divină dată celui credincios este ca el să fie un creator, după chipul şiasemănarea lui Dumnezeu. Căderea omului în păcat a atras după sine deformarea profundă a fundamentului moral, slăbind, astfel, puterea sa de stăpânire asupra naturii.Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului stau la temelia învierii noastre

şi a reînnoirii întregii creaţii (I Cor. 15, 14; Rom. 8, 19). Viaţa cu Hristos şi în Hristosne îndepărtează de păcat şi ne exercită voinţa în virtute. Legătura omului cu Dumnezeu,alterată acum, se reflectă în legătura omului cu mediul înconjurător. Comuniunea dintreom şi Dumnezeu arată o legătură armonioasă a omului cu natura. Deprecierea naturii, otendinţă care a existat din timpuri imemoriale, este lipsa echilibrului pe care păcatul aadus-o în viaţa noastră.

Omul, orbit de păcatul lăcomiei, poate denatura natura. Lăcomia de avuţie este onăzuinţă şi o preocupare continuă de a spori averea numai în scopuri egoiste, fie pentru plăcerea de a avea, fie pentru satisfacerea plăcerilor personale şi refuzul de a ajuta pe ceilipsiţi. Lăcomia de avuţie este o extensiune şi o deviere a instinctului de conservare înadâncul căruia stă nevoia de dominaţie. Avariţia, ca formă a lăcomiei, este în contrast cu

milostenia şi dreptatea, fiind un păcat de moarte, deoarece lacomul lasă mai repede peaproapele său să piară decât să renunţe la bunurile pe care le posedă. Analizând relaţiaomului cu natura, se poate foarte uşor vedea cum omul o distruge când este stăpânit de păcat, prin războaie care distrug vieţi omeneşti şi dezorganizează natura, războaie pe carele uneltesc cei lacomi în scopul de a-şi mări profiturile şi sfera de exploatare. Lăcomiaeste o piedică în calea mântuirii, fiind expresia egoismului.

În creştinism, legătura între om şi lume este plasată în mod diferit în gândireaSfântului Apostol Pavel, care distinge calitativ omul de restul lumii. Omul este creatura

15

Page 16: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 16/42

 

lui Dumnezeu şi, chiar în calitate de stăpân al creaţiei, este tot dependent de El. Ideeacare decurge din toate epistolele Sfântului Apostol Pavel este că omul şi mediulînconjurător sunt direct legate de Dumnezeu Creatorul, căci „întru El trăim şi ne mişcăm”(Fapte 17, 28). Lumea nu este numai un dar oferit nouă, ci este şi o obligaţie; ea este ochemare de a colabora cu Dumnezeu, pentru că, în conformitate cu cuvintele Sfântului

Apostol Pavel, „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9). Mântuireaomului implică reconciliere şi transfigurare a întregului mediu din jurul său. Aceastaînseamnă eliberare din robia decăderii şi ridicare în slava libertăţii fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8, 21). În legătură cu slava viitoare, creatura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea eifiilor lui Dumnezeu, întrucât aceasta este ascunsă ochilor lumii, tot astfel cum bobul degrâu semănat în pământ este ascuns de ochii noştri, dar el se va descoperi pe sine (Rom.8, 9).

În faţa problemei ecologice, care se pune astăzi, creştinii au o mareresponsabilitate. Dumnezeu a dat în grija omului natura ca să o lucreze, pentru ca naturasă-şi dea roadele ei şi, prin aceasta, să-şi arate chipul ei frumos în care se străvede măreţialui Dumnezeu. Natura trebuie să străbată procesul unei mari transfigurări printr-o muncă

susţinută, într-o direcţie spirituală şi ascendentă. Mântuirea, în concepţia ortodoxă, are şio dimensiune cosmologică. După Sfântul Apostol Pavel natura suspină aşteptândmântuirea prin omul credincios, prin sfânt (Rom. 8, 21-30). În jurul Sfinţilor întreaganatură însufleţită şi neînsufleţită se îmblânzeşte, devenind slujitoare a omului.

Misiunea Bisericii este plasată în menirea pe care a rânduit-o Dumnezeu tuturor lucrurilor. Umanitatea suferă şi există, stăpâneşte şi speră spre restaurare, cum spuneSfântul Apostol Pavel. Trebuie găsit echilibrul între fiinţa umană şi natură. Accentul cadeastfel pe iminenţa existenţei lui Dumnezeu în lume, pe prezenţa Sa sacramentală înmijlocul creaţiei mai mult decât pe aspectul Său transcendental. Astfel, Dumnezeuldragostei şi al jertfei nu poate decât să sufere cu întreaga creatură şi Se bucură cu toată bucuria de toată creatura. Eliberată fiinţa umană de lăcomia poftelor sale în stăpânirea

creaţiei, poate dobândi conştiinţa că Hristos este pentru viaţa întregii lumi, că legătura cuviaţa divină oferită prin Hristos se raportează la întreaga creaţie şi nu numai la fiinţaumană. Energiile cuvintelor creatoare chivernisesc lumea, fac pământul un trup euharisticşi noi descoperim potenţialul chip sacramental al materiei. Omul, chip al lui Dumnezeu,este chemat să schimbe faţa pământului.

În cultul ortodox se află cereri speciale pentru natură. Cu deosebire în ierurgii,creştinii se roagă pentru a fi feriţi de calamităţile naturale, pentru îmbelşugarea roadelor  pământului etc.. Creştinul trebuie să încerce să schimbe natura, s-o îmbunătăţească,transfigurând-o cu ajutorul harului şi, astfel, din inamică sau indiferentă, ea să devină pentru creştin prietenă şi slujitoare. Între om şi natură trebuie să fie relaţii de perfectăînţelegere. În acest fel, se ajunge la personalizarea naturii, la o atitudine ca faţă de fiinţa

însufleţită. „Fratele soare”, „sora lună”, „fratele vânt” – cum se exprimă Francisc deAssisi – nu sunt figuri de stil, ci realităţi comune spiritualităţii creştine. Aşadar, înierurgii, omul dialoghează nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu natura, pe care vrea s-oînduplece să-i fie binevoitoare, o solicită să-l ajute.

În învăţătura ortodoxă, natura are un caracter activ. După Sfântul Grigorie de Nyssa, natura urcă de la nedesăvârşit la desăvârşit. Savantul Teilhard de Chardin îlconfirmă, constatând că natura evoluează spre spiritual şi conştient. Creaţia trebuietransformată în valori raţionale spre a-i descoperi frumuseţea. Noi ne străduim pentru

16

Page 17: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 17/42

 

transformarea lumii şi cunoaşterea scopului ei, din dragoste de Dumnezeu, de noi înşineşi de aproapele, prin harul divin. Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele este capabilăsă ajute la folosirea ştiinţei şi tehnicii în slujba binelui şi a omului, să sprijine cele maigrele probleme ale existenţei creştine. Iubirea, care se revarsă din Dumnezeu peste toatăomenirea, prin care omul este frate cu semenul său, este forţa spirituală care pune tehnica

în slujba omului şi a binelui. Păcatul trebuie învins prin acea dragoste care duce ladesăvârşire (Mt. 5, 48). Ne preocupă nu numai împăcarea noastră cu Dumnezeu, ci şi împăcarea noastră

cu întreaga creaţie. Problema ecologică a devenit aproape tot aşa de importantă ca şi problema omului. Se poate vorbi de o criză a raportului dintre fiinţa umană şi alterarea aceea ce a mai rămas din creaţie. S-ar părea că omul nu respectă, nu se interesează decât deceea ce este pur uman, însă realitatea ne arată că omul trăieşte şi este dependent de naturaînconjurătoare. Pentru aceasta trebuie să fim cu toată grija faţă de tot ce ne înconjoară. Natura este un alt “EU” faţă de care omul trebuie să aibă grijă ca de propria persoană, căcişi aceasta, ca şi sine însuşi, a fost creată „bună foarte”. Prin diversele forme autentice aleculturii şi artei trebuie să găsim antidotul sfânt contra bolii ecologice.

Creştinilor le revine sarcina de a-şi apăra propria lor viaţă, a semenilor lor, amediului înconjurător. Apărând mediul înconjurător de distrugere, degradare şi viciere,ne apărăm viaţa noastră şi a semenilor noştri. De aceea, azi mai mult ca oricând, creştinulare datoria de a vieţui în aşa fel, încât să păstreze toate în perfecta armonie în care au fostorânduite de înţelepciunea divină, deoarece „toate sunt solidare cu destinul omului,împreună cu el se ridică sau cad împreună cu el”. Creştinii trebuie să ia parte la toateacţiunile întreprinse de oamenii şi organizaţiile de bună-credinţă în apărarea naturii, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional, având conştiinţa că păcatul trebuie înlăturat.Creştinii trebuie să contribuie la protejarea şi ameliorarea mediului înconjurător, văzândîn el „facerea mâinilor” lui Dumnezeu Creatorul şi Atotţiitorul.

Problema existenţei, de a fi „bună foarte” se pune atât pentru om cât şi pentru

natura înconjurătoare. Trebuie găsit cât mai urgent mijlocul unui dialog constructiv alrestabilirii păcii între creatură şi om, folosind în mod deplin toate posibilităţile ştiinţificeşi etice ale societăţii noastre. Universul în toată frumuseţea sa şi în măreţia sa manifestămăreţia lui Dumnezeu Celui în Treime şi Care este izvorul (temeiul) a toată viaţa. Toatelucrurile au fost făcute în Hristos; prin El creaţia lui Dumnezeu ajunge la desăvârşire. Noisuntem chemaţi a ne împropria creaţia în smerenie, cu venerarea, respectul şicompasiunea cuvenită de a lucra pentru reabilitarea ei şi pentru însănătoşirea ei, prefigurând şi vestind astfel restaurarea finală a tuturor lucrurilor în Iisus Hristos.

17

Page 18: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 18/42

 

Cursul nr. 4

FAMILIA ÎN LUMINA MORALEI CREŞTINE

I. Rolul moral şi social al familiei

Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei din zilelenoastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual şi pentruînsuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este cel dintâi aşezământ divin,întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fieomul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18). Familia este celula şi bazasocietăţii, prima ,,bise-rică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelulBisericii cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având caArhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, cedemnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului

social. Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv lacrearea omului (Fac. 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legăturade bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale alecăsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este:înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi,,stabilirea unei stări desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unulaltuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând laîndeplinirea menirii morale a fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei esteîndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcăajutorul reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.

În decursul timpului – în urma păcatului strămoşesc – decăzând căsătoria din

curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria şiînnobilând-o moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi familia.Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordineanaturii, în ordinea harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei,în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo prima minune, prin putereaSa dumnezeiască, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată căîncepe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului şi în iconomia mântuirii, de la întărireaşi înălţarea căsătoriei. Astfel, Taina unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unirecare se spiritualizează într-o tot mai adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Tainaaceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efes.5, 32). Unirea lor în Hristos este o „mică biserică”, după cum arată Sfântul Ioan Gură de

Aur: ,,Căsătoria este un chip tainic al Bisericii. Când cei doi se unesc în căsătorie, ei numai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu”.

Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia (Fac. 1, 28),arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor areorigine divină. Desigur, autoritatea publică este îndreptăţită să intervină în instituţiafamiliei, de pildă, când aceasta a ajuns într-o stare precară şi nu se mai poate ajutasingură. Are acest drept fiindcă familia este membru al societăţii. De asemenea, esteîndreptăţită intervenţia, când în familie s-au produs ştirbiri grave ale drepturilor 

18

Page 19: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 19/42

 

reciproce, căci datoria statului este să apere dreptul încălcat. În ceea ce priveşte dreptul părinţilor asupra copiilor, acesta, după morala creştină, este un drept firesc, şi copiii stausub autoritatea părinţilor până la majorat. Statul, prin instituţiile sale de învăţământ, seîngrijeşte de instrucţia copiilor şi de completarea educaţiei lor, putând interveni cândeducaţia este total neglijată de părinţi.

Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui, contribuind larealizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raportde egalitate, cu autoritate comună faţă de copii. După învăţăturile Bisericii, conducerea înfamilie revine bărbatului: ,,Femeile să li se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este sclavă, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părinteascã.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a vieţui înel. Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşireafiinţei umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel maineputincios în a-şi satisface nevoile vitale existenţei: total dezarmat, singurul lui mijlocde conservare fiind lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al

 părinţilor săi, care, în această lucrare, nu pot fi întrecuţi de nimeni.Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toatecelelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a asiguraînmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire învederea copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copiluluiconstituie preocuparea centrală a familiei. Familia procură membri pentru societăţilesuperioare, pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc naşterea,creşterea şi pregătirea membrilor societăţii.

Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială . În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru

viaţa socială, deprinzându-l să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-isimţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, allibertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte,afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şiechilibrată. Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de reculegere, delinişte, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi”. Nicăieri nu te simţi mai bine ca la ,,mamaacasă”, ca în familia ta.

Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteştemoralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubireşi răspundere pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru părinţii lor un imbold puternicspre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra

ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficienteasupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşeascămereu în toate domeniile.

Într-adevăr copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare,fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie, educatori ai părinţilor lor.Astfel, chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima părinţilor se pregătesc pentru primirealor în condiţii optime, verificându-se şi transfigurându-se. Una dintre cele mai importante

19

Page 20: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 20/42

 

misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi, cei maturi, este de a ne prilejui şi ajuta săne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; eirăspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi întinerireaefectuată de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extindeasupra întregii familii, stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de

energie fizică şi spirituală până atunci necunoscute.Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-nes-o cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri, stimulaţi de ei şi dedragostea pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne reluăm dela început întreaga noastră viaţă şi activitate, acel anevoios şi splendid efort deumanizare. Între noi şi copiii noştri are loc un permanent schimb de valori, o dăruirereciprocă. Dacă îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb un alfabet mult mai scump şimai nobil al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi alcandoarei, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete.

Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fiedragostea pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă

în chipul cel mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de  problemele societăţii. Participarea activă la toate biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate,copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modulcel mai deplin şi dezinteresat. De aceea, iubirea părinţilor pentru copiii lor este dată camodel de iubire adevărată.

Familia este cea mai necesară şcoală de omenie. Statisticile judiciare arată cămajoritatea delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o realăasistenţă din partea familiei. Familia procură frâna cea mai eficientă şi mai suportabilăîmpotriva izbucnirii patimilor. Ea este, de asemenea, o primă şi temeinică şcoală a

altruismului. Prin familie se poate obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare aegoismului individual.Celibatarul ignoră sentimente din cele mai profunde şi mai nobile, cum sunt:

iubirea conjugală, iubirea maternă sau paternă, iubirea frăţească, iubirea filială,sentimentul unei colaborări continue şi organice. Datorită familiei, omul nu este izolat înlume, fără rădăcini în trecut, fără reazem în prezent şi fără speranţă în viitor. S-a constatcă cei fără familie sunt gata pentru orice aventură. În familie se deprind disciplina şispiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şiajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.

Continuarea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii, care seextind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază de însuşirile deosebite

obţinute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge, de educaţie, de amintiri, de viaţă şi prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care esteizvorul celei mai dificile dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şimeritelor altora.

Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de părinţiilor fac ca primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familie să rămână pentrutotdeauna adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe membrii ei prin călduradragostei, al cărei sanctuar este, prin excelenţă, dragoste, care este climatul cel mai

20

Page 21: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 21/42

 

 prielnic pentru dezvoltarea omului. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare,iubire, abnegaţie, atât de necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.

Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie, părinţii le pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul din marile merite alefamiliei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple care traduc în acte vii şi

concrete formula abstractă a datoriei. Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivitcuvintelor Mântuitorului: ,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?” (Mt. 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei.

Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o colaboraredeplină între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină şi însuşirile energiceale bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţiiau în familie condiţiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă.De asemenea, fraţii şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor dinfamilie pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se comporte faţă de

celălalt sex. Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul comun aldragostei lor, părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de celălalt, se întâlnescmăcar în iubirea şi grija lor comună pentru copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult latemeinicia şi trăinicia căsătoriei. Statisticile arată că divorţurile sunt mult mai numeroaseîntre soţii care nu au copii.

În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socialădin afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familieiinfluenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţifraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri. Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresareobişnuite la poporul nostru ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiule”, „mătuşă”, care se fac şi faţăde străinii de familie. Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi

faţă de membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de propriii noştri părinţi, iar faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de propriile noastresurori şi ca faţă de propriii noştri fraţi.

II. Datoriile părinţilor faţă de copii

Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor. Prineducaţie părinţii arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copiii. SfântulApostol Pavel sfătuieşte pe părinţi să-şi crească copiii ,,în învăţătură şi în certareaDomnului” (Efes. 6, 4). Învăţătura, educaţia copiilor creştini a constat întotdeauna din

învăţarea ştiinţelor vremii, a dogmelor şi a moralei creştine, a regulilor de bună purtare înviaţă şi a bunei-cuviinţe. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există oînclinare a omului spre viciu sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptaţi detimpuriu spre bine şi virtute, pentru a nu se deprinde cu răul. Părinţii nu trebuie să segândească cum să-şi lase copiii bogaţi, ci virtuoşi.

Tot ce fac părinţii pentru copiii lor, pentru educaţia lor, fac din dragoste. Din eaizvorăsc şi celelalte virtuţi pe care părinţii sunt datori să le sădească şi să le cultive îninima copiilor: temerea de Dumnezeu (Ps. 33, 11; Efes. 6, 4), ascultarea (I Tim. 3, 4),

21

Page 22: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 22/42

 

 purtarea cuviincioasă (Pilde 22, 6), credinţa puternică (Is. 38, 19) şi mai ales poruncile,căile şi legile Domnului (Fac. 18, 19; Deut. 4, 9-10; Ps. 77, 3-10). Părinţii sunt chemaţi săvegheze creşterea morală şi religioasă a copiilor. Educaţia morală trebuie să o facă părinţii, învăţând pe copii deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhiainstinctelor şi tendinţelor spontane, pentru a îndepărta egoismul natural şi a-i ajuta să

devină mai buni.În lumina Sfintei Scripturi, părinţii mai sunt datori să-şi binecuvânteze copiii(Fac. 48, 15-16; Evr. 11, 20-21), să-i mângâie (1 Tes. 2, 11), să-i supravegheze (Sirah 16,1-5), să le asigure cele de trebuinţă (Mt. 7, 9-12; II Cor. 12, 14; I Tim. 5, 8), să-i convingăsă nu se căsătorească cu eretici (Fac. 24, 1-4; 28, 1-2), să se roage pentru ei, iar când suntrăi să-i mustre sau chiar să-i pedepsească (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Sirah 30, 1-2; 8, 12),încredinţaţi fiind că binecuvântările lor îi însoţesc în viaţă, ca şi blestemele şi păcatele lor (Ieş. 20, 5; 34, 7; Num. 14, 18; Deut. 5, 9; Ps. 111, 1-2).

Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o pot da părinţii copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă metafizică(Nichifor Crainic), un mic filozof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place

Biserica, pune întrebări despre lume şi viaţă, vrea să cunoască toate, căutând raţiuneaascunsă a lucrurilor. Toţi copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie.Educaţia religioasă cuprinde practica vieţii în rugăciune, iubirea de Dumnezeu şi deaproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea în ,,cei şapte ani de acasă” lasă în inima şi înmintea copiilor urme şi amintiri neşterse. O bună educaţie acasă dezvoltă sentimentereligioase pe care şi cea mai atee şcoală nu le mai poate nimici.

Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii înlume şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii,să-i împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum afost îmbisericită şi crescută Maica Domnului. Grija educaţiei copiilor nu aparţine numaifamiliei, ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi

răspunderile creşterii, îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale decare dispun. Educaţia cea mai sănătoasă şi temeinică se dă copiilor când toateaşezămintele, care răspund pentru creşterea şi educarea lor, îşi armonizează interesele şi principiile lor cu scopul pe care îl au în vedere: formarea caracterului religios-moral. Cuoameni de caracter moral şi de convingeri religioase nu se va destrăma nici o societate şinu se va închide nici o biserică.

Copilul este un crin, iar în neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. ,,Daţi-miochiul unui copil pe toată viaţa şi nu voi vedea decât lumina fericită a raiuluidumnezeiesc”, spune Nichifor Crainic. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pePărintele lumii şi al oamenilor; iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-i primească în suflet, pe toată viaţa, icoana Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare. Copiii

trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu datinile religioase. Exemplul părinţilor are unrol decisiv în formarea deprinderilor religioase, traducând în acte vii şi concrete formulaabstractă a datoriei. Astfel, părinţii trebuie să-şi facă rugăciunile împreună cu copiii,aceştia trebuie duşi la biserică, învăţaţi să facă semnul Sfintei Cruci, să îngenuncheze, săspună rugăciunile şi să cânte cântări religioase, să ducă daruri la Sfântul Altar, să aprindălumânări la biserică, să se împărtăşească.

O învăţătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc viaţa casnicăsunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zideşte este viaţa tăcută a

22

Page 23: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 23/42

 

 părinţilor, exemplul lor de fiecare zi. Faptele lor în faţa copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări hotărâtoare, fie în bine, fie în rău. Învăţătura vorbeşte urechilor. Pilda vorbeşteochilor şi inimii. Poţi pune la îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poţi să nu daicrezare la ceea ce vezi că face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecţie biblică, nicio învăţătură nu va fi în stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinţilor, care vor face

ca duhul credinţei şi al omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în sângelecopilaşilor.

III. Datoriile copiilor faţă de părinţi

În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoştinţă părinţilor, iar aceasta searată prin întreţinere şi ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect.Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi,a răsplăti ostenelile celor ce le-au dat viaţă şi a le procura din toată puterea celetrebuincioase tihnei lor. Chiar dacă i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însăniciodată să-i naştem”.

Copiii sunt datori să aibă ascultare faţă de legea Domnului (Deut. 30, 1-3; Pilde28,7) şi tot aşa faţă de părinţi, după cum spune atât de limpede porunca a cincea:,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20, 12). ,,Cinsteşte” – zice imperativ Sfânta Scriptură. Cinstirea părinţilor se naşte din faptul că ei ne-au dat viaţă, ne ocrotesc şi ne educă. Părinţii sunt colaboratoriilui Dumnezeu în formarea noastră. Cu acelaşi cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeuşi pe cei ce ne-au dat viaţă.

Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mamata” trebuie să fie tuturor călăuză în viaţă, soarele care ne luminează gândurile şisentimentele noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe lângă roade spirituale, roadele temporale ale păcii şi prosperităţii.

Dimpotrivă, nerespectarea acestei porunci are drept consecinţă mari daune pentrucomunităţi şi pentru persoanele umane.A cinsti pe părinţi înseamnă:- A-i iubi, a le datora şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o

 poruncă a firii, de aceea o găsim la toate popoarele. ,,Dragostea faţă de părinţi este odatorie atât de clară, pe cât de clar este că zăpada este albă”, spune Aristotel;

- A asculta de ei: ,,Ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul că aceasta este cudreptate” (Efes. 6, 1); ,,Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda învăţăturile maiciitale” (Pilde 6, 20);

- Să nu-i supărăm cu ceva şi să ne purtăm faţă de ei cu toată cuviinţa , vorbinddespre ei şi cu ei cu mult respect. ,,Ochiul celui ce batjocoreşte pe tatăl său şi nu ia în

seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii şi să-l mănânce puii vulturilor” (Pilde 30,17);- Să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le seara vieţii

lor. ,,Frate, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Sirah 3, 2); Pildă pentru noi este Însuşi Mântuitorul, Care de pe cruce o încredinţează pe Sfânta Sa Mamăucenicului preaiubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea (In. 19, 26-27). Prin această dispoziţietestamentară a Mântuitorului, s-a inaugurat în creştinism cultul mamei;

23

Page 24: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 24/42

 

- Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viaţă, iar dupămoarte, pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă, păstrându-le vieamintirea şi îngrijindu-le mormintele.

Aşa ne învaţă morala creştină şi Biserica noastră că trebuie să ne comportăm faţăde părinţii noştri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi să fim fericiţi, să

ne realizăm în viaţă, să ne întemeiem şi noi o familie. Trebuie să fim alături de ei, să-ifacem să se considere utili, după puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde şisingurătate.

Dar ,,Cine are părinţi / Pe pământ, nu în gând / Mai aude şi acum / Ochii lumii plângând…” spune cu durere poetul Adrian Păunescu, pentru că există copii care au uitatchipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care i-a îndrumat în viaţă, auuitat povaţa tatălui şi mâinile lui bătătorite de muncă. Sunt mulţi cei care şi-au părăsit părinţii bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aceşti copiidenaturaţi uită că Dumnezeu nu va îngădui această lipsă de respect şi de iubire, pedepsindu-i ca şi ei să guste din durerea amară a singurătăţii, la bătrâneţe.

Cei care sunt indiferenţi faţă de părinţii lor şi le întristează bătrâneţea, vor fi un

exemplu negativ pentru copiii lor. Aceşti oameni nu pot răspunde poruncii iubirii faţă deaproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii părinţilor. Dacă dorim să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să avem parte de fericire în vremea vieţii noastre, să cinstim petata şi pe mama. Să facem aceasta cu dragă inimă pentru că demnitatea părintească este orază din puterea şi autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.

ConcluziiAm încercat, în cele spuse până acum, să subliniem sensul teologic al vieţii de

familie, vocaţia sa originară, aşa cum este ea înţeleasă în orizontul revelaţiei creştine şi,în acelaşi timp, am sugerat doar câteva principii de viaţă spirituală care luminează şiînfrumuseţează relaţiile dintre membrii fiecărei familii care trăieşte în Hristos şi în

Biserică. În lumina acestor principii, familia creştină depăşeşte dimensiunea sa exclusivinstituţională, juridică, socială, pentru a intra în orizontul teologic şi sacramental, înorizontul darului lui Dumnezeu şi al iubirii dintre Hristos şi Biserică.

În contextul actual al epocii noastre, caracterizată prin schimbări socio-culturale profunde, considerăm că este absolut necesară o intensificare a lucrării pastoral-misionarea Bisericii noastre, pentru a conştientiza, mai ales familiile tinere, de faptul că viaţa lor împreună trebuie să depăşească necesitatea biologică şi simpla atracţie naturală, pentru aintra în orizontul tainei lui Dumnezeu. Uniţi prin Taina Cununiei, în Biserică, căminul lor trebuie să devină o ,,mică biserică” în care, prin credinţă, nădejde şi dragoste ei daumărturie despre iubirea jertfitoare a lui Hristos pentru lume, ca şi despre datoria lumii dea fi iubire, drept răspuns la iubirea lui Hristos.

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie ca să trăiască. Eaeste mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane.Familia este prima societate naturală. Este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, allibertăţii interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte,afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală şiechilibrată. Datorită familiei, omul nu este izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fărăreazem în prezent şi fără speranţă în viitor.

24

Page 25: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 25/42

 

Cursul nr. 5

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

I. Importanţa cunoaşterii lui DumnezeuOmul, coroana creaţiei, trebuie să cunoască. De aceea, este impulsionat să zboare

 pe lună, să descopere, să investigheze, să conducă cercetarea ştiinţifică. Sunt atâtealucruri de cunoscut în univers. În ultimul timp, a fost o adevărată explozie de cunoaştere.Minunea este că omul cunoaşte nu numai ce este în univers, ci el ajunge să cunoască şi peCel Ce stă dincolo de univers, pe Dumnezeu. Însuşi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,care s-au imprimat în om prin suflet, prin suflarea de viaţă (Fac. 1, 26), ne îndreptăţesc penoi, urmaşii lui Adam, să nu ne depărtăm de cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi dacă credinţaeste împlinirea celor nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute (Evr. 11, 1), uşor înţelegemcă existenţa de sine a lui Dumnezeu (Ieş. 3, 1) este cognoscibilă prin credinţă şi prin

experienţă. Credinţa s-a împlinit prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de aceeaşi fiinţăcu Tatăl şi cu Sfântul Duh, iar experienţa fiecăruia este susţinută de har şi realizată prinmijloacele de sfinţire, prin Tainele Bisericii. De aceea, credinciosul adevărat nu este  preocupat de demonstraţii şi concluzii ale cunoaşterii, de eseuri şi formulări, ci deurmarea lui Hristos, de a deveni prin har prieten al Mântuitorului Hristos şi frate cu toţiSfinţii şi mărturisitorii Evangheliei mântuirii.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan reproduce în Evanghelia sa cuvinteleMântuitorului: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeuadevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Binecuvântarea supremă asufletului uman este că el poate cunoaşte pe Dumnezeu. Tragedia supremă este că adeseanu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, fiind sustras de bucuriile acestei lumi. Cunoaşterea

lui Dumnezeu nu este o cunoaştere oarecare, ci este o chestiune de viaţă sau de moarte,de cer sau de iad. Catehismul ne spune că ne-am născut să cunoaştem, să iubim şi săservim pe Dumnezeu pe pământ, să ne bucurăm de El în veşnicie. Singurul scop adevăratal vieţii este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare afirmă: „Cea maidureroasă pierdere şi cel mai mare dezastru pentru om este să nu-L cunoască peDumnezeu”.

 Nu este neapărat neobişnuit să găseşti oameni bine educaţi, foarte dibaci în ştiinţăşi în alte ramuri ale cunoaşterii, şi condamnând sever religia creştină pe care ei niciodatănu s-au ostenit să o examineze. Ei pun alături de educaţia lor puţine fărâmituri decatehism pe care le-au cules în copilăria lor, şi, dacă două nu se potrivesc împreună, ei sedescotorosesc de religie şi se dau drept ateişti. Când cineva judecă ce nu cunoaşte, se

amăgeşte şi face nedreptate adevărului. Un mare apologet al creştinătăţii din veacul al IV-lea spunea împotriva filozofilor păgâni: „Nu ne condamnaţi până ce nu ne cunoaşteţi”.Faimosul scriitor rus Lev Tolstoi zice: „Dacă tu nu mai crezi în Dumnezeu în Care aicrezut înainte, aceasta vine din faptul că a fost ceva greşit cu credinţa ta. Tu trebuie să testrăduieşti a înţelege mai bine ceea ce numeşti Dumnezeu. Când un sălbatic încetează săcreadă în dumnezeul său din lemn, aceasta nu înseamnă că nu există Dumnezeu, ci numaică adevăratul Dumnezeu nu este din lemn”. Nu este suficient să ajungi să cunoşti cevaidei despre Dumnezeu, ci trebuie să ajungi să-L cunoşti pe El personal. A cunoaşte

25

Page 26: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 26/42

 

despre Dumnezeu sau Hristos, nu-ţi oferă mântuire, nu dă viaţă veşnică. A-L cunoaşte peHristos dă pace, bucurie şi mântuire în viaţa cea fără de moarte.

Esenţa creştinătăţii este o întâlnire directă între două persoane: EU şiDUMNEZEU. Când omul are această întâlnire personală cu Creatorul, când formează oalianţă cu Dumnezeu, frontiera între el şi Dumnezeu dispare. Când el a ajuns acolo,

înţelege ceea ce Iisus înţelegea prin cuvintele: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30).Omul este chemat să stabilească o relaţie intimă şi personală (eu-tu) cu Dumnezeu. Dintretoate creaturile de pe pământ, omul a fost creat cu capacitatea şi abilitatea să-L cunoască pe Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „La ce foloseşte existenţa pentru creatură,dacă ea nu-L cunoaşte pe Făcătorul său? Cum pot oamenii să fie fiinţe raţionale dacă einu cunosc pe Cuvântul şi Raţiunea Tatălui, prin Care şi-au primit existenţa? Ei nu vor fimai buni decât fiarele dacă nu au cunoaştere decât despre lucrurile pământeşti, şi de ce i-ar fi făcut Dumnezeu, dacă ei n-ar intenţiona să-L cunoască pe El?”.

Se pune întrebarea de ce sunt atâţia necredincioşi şi de ce oamenii respingadevărurile revelate de Sfintele Scripturi şi propovăduite de Sfânta Biserică? Motivelesunt de multe feluri. Există oameni, îndeosebi astăzi, care nu vor accepta nimic dacă ei nu

 pot fie să perceapă cu simţurile lor, fie să înţeleagă cu mintea lor. Pentru ca să înţeleagă,ei doresc să-şi pună degetele în toate, ca Apostolul Toma în rănile Domnului. Aceasta egreşit! Nici un om nu poate să-şi facă propria sa inteligenţă măsură a adevărului. Cel ceeste stăpânit de mândrie, cel ce are o minte absurd hrănită cu aroganţă, este asemenea ne- bunului care a vrut să mute imensitatea oceanului într-o scoică. Sunt în lume oameni careau impresia că ştiu toate despre viaţă, dar sunt goi în interior. Pot cunoaşte multe despre psihologie, biologie sau economie, dar ei nu au certitudine spirituală sau cerească. Eispun şi fac ceea ce societatea aşteaptă ca ei să zică şi să facă. Afară dau impresia deconfidenţă şi direcţie, dar înăuntru sunt plini de nesiguranţă îngrozitoare. Ei nu pot spuneniciodată cu siguranţă absolută unde vor merge când viaţa lor de pe pământ se va termina.

Este minunat a crede în rostul tainic al acestei lumi, a recunoaşte sacralitatea ei.

Pentru cel care crede, orice făptură şi orice lucru întâlnite sunt un mesaj ce trebuieascultat şi descifrat. Prin ele, cel credincios poate străvedea intenţia Celui Care le-a creatşi poate comunica astfel cu Ziditorul acestei lumi. Prin urmare, credinţa este adesea uninstrument indispensabil al comuniunii cu lumea, un instrument al euharistiei universale  prin care ne împărtăşim, clipă de clipă, de toate făpturile şi lucrurile sfinte ale luiDumnezeu şi prin care putem să ne ridicăm către Acela Care este Arhitectul suprem şiArbitrul destinelor noastre.

II. Instrumentele necesare pentru descoperirea lui Dumnezeu

Întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a venit în maximă apropiere de noi, El

ni L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu, nu ca o divinitate distantă, izolată şi neapropiată, cica un Părinte şi Prieten Care ne iubeşte şi ne poartă de grijă personal şi intim. Se pune,însă, întrebarea: cum să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu? După cum este nevoiede diferite instrumente să cauţi adevărul în diverse ştiinţe, ca de exemplu un microscop în biologie, un telescop în astronomie etc., tot aşa noi avem trebuinţă de instrumente cu totuldiferite pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, Care este Duh şi Ade-văr. Avemnevoie de instrumente spirituale să înţelegem lucrurile spirituale.

26

Page 27: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 27/42

 

Puritatea inimii este primul instrument: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Nu poţi cunoaşte pe Dumnezeu fără o curăţie interioarăcare se naşte din pocăinţa zilnică, după cum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Curăţia face peucenicul ei un teolog care percepe dogmele Treimii de la sine însuşi”. Credinţa implică bizuire pe înţelepciunea veşnică, renunţare de sine, confidenţă totală în Hristos, Adevărul.

Credinţa implică umilinţa minţii, frumuseţea de prunc neprihănit, după cuvântul SfântuluiIoan de la Kronstadt (†1903): „Florile sunt numai simbolul frumuseţii. Sufletul copilăresce frumuseţe dumnezeiască vie”. După cum un băţ uscat este mai bun pentru ardere decâtunul umed, tot aşa o inimă smerită este mai bine dispusă pentru credinţă decât un „ştiutotul”. Hristos a zis că trebuie să devenim prunci în domeniul credinţei. Întocmai precumcopilaşii neexperimentaţi se încred în părinţii lor, tot aşa trebuie să ne încredem noi înDumnezeu şi în tot ceea ce El ne-a descoperit.

Alături de curăţia inimii, noi nu putem cunoaşte pe Dumnezeu fără Duhul Sfânt:„Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus!, decât întru Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3). PeDumnezeu Îl cunoaştem prin Cuvântul, în Duhul Sfânt, căci Duhul Sfânt este DumnezeuCare ne învaţă despre Dumnezeu. Cei ce au pe Duhul Sfânt au, după mărturisirea de

obşte, pe Dumnezeu Însuşi, rămânând pururea în ei, aşa cum a spus Hristos cătreApostoli: „Iar dacă Mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şialt Mângâietor vă va da vouă, ca să rămână cu voi în veac” (In. 14, 15-16). Sfântul SiluanAthonitul (†1938) scrie despre cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt: „Putem studiacât vrem, dar nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu dacă nu trăim potrivit poruncilor Sale, că Domnul nu e făcut cunoscut prin învăţătură, ci prin Duhul Sfânt.Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa în existenţa lui Dumnezeu, dar ei n-au ajunssă-L cunoască pe El. A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altul.Atât în cer cât şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi nu prinînvăţătură obişnuită (n. n. prin ştiinţă)”.

Pe lângă curăţia inimii şi Duhul Sfânt, noi nu putem cunoaşte pe Dumnezeu în

afară de Evanghelie, căci Dumnezeu l-a creat pe om aşa încât el să audă cuvintele Sale,să le primească, să crească în ele şi prin ele să devină părtaş la viaţa veşnică. SfântulIsaac Sirul spune: „Meditarea neîncetată a Scripturii este lumina sufletului. Căci aceastaîntipăreşte în suflet amintiri folositoare pentru păzirea de patimi şi pentru stăruirea îndorul de Dumnezeu, în curăţenia rugăciunii. Dar şi deschide în faţa noastră calea păcii peurmele Sfinţilor”. Această cale a sfinţeniei este iubirea de Dumnezeu, care este identicăcu adevărata cunoaştere a realităţilor divine. De aceea, şi Sfântul Serafim de Sarovîndeamnă: ,,Dacă nu găsim un părinte capabil de a ne conduce la viaţa contemplativă,trebuie să ne conducem după Sfânta Scriptură, căci Dumnezeu Însuşi ne porunceşte:«Cercetaţi Scripturile că … acelea mărturisesc despre Mine» (In. 5, 39)”. În SfântaScriptură, Dumnezeu Se descoperă deplin celui ce Îl caută cu dor şi cu inimă neprihănită.

Pe lângă curăţia inimii, Duhul Sfânt şi Evanghelie noi nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără iubire. Sfântul Apostol Ioan zice: „Dumnezeu este iubire şi cel cerămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”   (I In. 4, 16). Înextazul dragostei, se întâlneşte zâmbetul lui Dumnezeu şi al omului. În starea de iubire,omul este inundat de lumina cunoştinţei care, de fapt, este viaţa cea adevărată.Mântuitorul ne spune: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurulDumnezeu adevărat” (In. 17, 3). Vrând să evidenţieze caracterul existenţial al acesteicunoaşteri experiate în iubire, Sfântul Maxim Mărturisitorul o compară cu căldura

27

Page 28: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 28/42

 

focului, simţită real de trup, spre deosebire de cunoaşterea prin credinţă, fără iubire, alcărei conţinut nu e trăit, ci se află la distanţă, pe care o compară cu focul imaginat sau dinamintire: „Precum amintirea focului nu încălzeşte trupul, la fel credinţa fără iubire nulucrează în suflet lumina cunoştinţei”.

Un alt instrument pentru cunoaşterea lui Dumnezeu este rugăciunea, adevărata

teologie prin care-L cunoşti pe Dumnezeu. În timpul rugăciunii, prezenţa lui Dumnezeuni se face mai evidentă. Prin rugăciune, sufletul este mai sensibilizat pentru Dumnezeu.Prin rugăciune, Îl sesizezi pe Dumnezeu ca un «tu» prezent. Prin rugăciune, credinciosulintră în dialog cu Creatorul său. Acest lucru îl mărturiseşte, în cuvinte greu de uitat, şi un pelerin rus de la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o spovedanie cutremurătoare: „Atuncicând mă rugam din adâncul inimii mele, tot ceea ce mă înconjura îmi apărea deodată subun aspect fermecător: arborii, ierburile, păsările, pământul, aerul, lumina, toate păreau a-mi spune că există pentru om şi că mărturisesc despre dragostea pe care Dumnezeu o poartă omului; toate se rugau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Toate mă îndemnau să-L iubescşi să-L laud pe Dumnezeu, şi pretutindeni vedeam chipul Domnului nostru Iisus Hristos”.Aceasta este singura lume reală; ea nu se află dincolo de lumea noastră cea de toate

zilele, într-o transcendenţă inaccesibilă, ci este ascunsă în inima universului cotidian.În sfârşit, noi nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără ascultare. Matei celSărac scrie că Evanghelia este duhovnicească şi „trebuie să fie ascultată şi trăită prinDuhul Sfânt, înainte ca ea să fie înţeleasă. Dacă cineva care trăieşte afară de Evanghelieîncearcă să o înţeleagă, el se va împiedeca şi va cădea. Dar, dacă cineva are ascultaretotală faţă de Dumnezeu, acea persoană intră în taina Evangheliei fără a fi conştientă deea”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă un îndemn când zice: „De ce vă munciţi să adânciţiceea ce nu are fund? De ce căutaţi să înţelegeţi ceea ce nu se poate înţelege (omeneşte)?De ce voiţi să pătrundeţi ceea ce nu se poate pătrunde? Să nu pretindem a judeca cumintea lucrurile dumnezeieşti, nici a le supune legilor şi necesităţilor naturii. Să credemlui Dumnezeu în toate lucrurile şi să nu I ne împotrivim nicidecum, chiar dacă ceea ce se

spune pare contrar cugetărilor şi vederilor noastre”. Predarea noastră lui Dumnezeu esteizvor de cunoaştere. Cine ascultă de Dumnezeu, acela pătrunde în tainele cereşti.Ascultarea se cere chiar şi în caz de persecuţie şi tortură. „Fericit este cel ce s-a silit pesine să fie defăimat şi ocărât în fiecare zi pentru Domnul. Acesta va dănţui cu muceniciişi va sta de faţă cu îngerii, plin de îndrăzneală. Fericit este cel ce şi-a omorât până lacapăt voia sa şi şi-a predat grija de sine învăţătorului său în Domnul. Căci va sta de-adreapta Celui răstignit” (Sfântul Ioan Scărarul).

III. Cunoaşterea – comuniune personală cu Hristos Mântuitorul

Omul care este în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul are siguranţa mântuirii şi are lumina

vieţii. Atunci şi umblarea e o umblare în lumină. Cine nu are siguranţa mântuirii umblă înîntuneric. Bucuria este deplină, dacă credem că tot ce este al lui Dumnezeu este şi al meu.Şi credinţa este deplină dacă, în toate împrejurările, în toate necazurile şi ispitele, contăm pe jertfa veşnic valabilă şi desăvârşită a lui Iisus Hristos, prin care El ne-a aşezat înainteaTatălui ca sfinţi şi fără de vină şi fără cusur. E credinţa pe care o lucrează Dumnezeu. Şinădejdea deplină contează în toate prin câte trecem, că El poate să ne păzească de oricecădere şi să ne pună „înaintea Slavei Sale, neprihăniţi, întru bucurie” (Iuda 1, 24).

28

Page 29: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 29/42

 

Această bucurie vine când Îl simţi pe Domnul în inima ta. Prin cunoaşterea lui Hristostotul devine viu.

Dacă Liturghia pare perimată, Tainele goale, soluţia este să ajungi să-L cunoşti peHristos. El te va ajuta să vezi că El este în centrul fiecărei Liturghii şi Taine, oferindu-ţi-Se în iubire. După părintele Alkiviadis Calivas, „Dumnezeiasca Liturghie celebrează

răbufnirea vieţii veşnice în existenţa noastră pieritoare şi abolirea morţii noastre… Viaţaviitoare este infuzată în cea prezentă şi unită cu ea, aşa încât umanitatea noastră căzută să  poată fi transformată în umanitatea preamărită a noului Adam… Fiecare Liturghiedumnezeiască este o continuare a misterului Cincizecimii. Este reînnoirea şi confirmareavenirii Duhului Sfânt, Care este totdeauna prezent în Biserică”. Iar părintele AlexandruSchmemann descrie Liturghia în termeni de bucurie: „Euharistia este intrarea Bisericii în bucuria Domnului ei… Liturghia este, înainte de toate, aducerea bucuroasă a acelora caretrebuie să-L întâlnească pe Domnul înviat şi să intre cu El în cămara de nuntă”.

Dacă Sfânta Scriptură sună mai mult ca o veste rea decât ca o veste bună, soluţiaeste să ajungi să-L cunoşti pe Hristos. Atunci vei descoperi că Biblia este Hristosul Ce-ţivorbeşte despre viaţa veşnică. Hristificarea intelectului şi a inimii şi unirea lor cu Hristos

se realizează prin lectura biblică. Sfânta Scriptură nu este o simplă relatare istorică, ci eaeste „leagănul în care Hristos este aşezat” – expresie preferată a Sfântului Ignatie alAntiohiei. Scriptura, departe de a fi o lege ce trebuie urmată, un set de fapte ce trebuiecrezute sau o istorie ce trebuie să fie acceptată, este o relaţie ce trebuie să fie primită şiexperimentată (cf. I Cor. 2, 12-16).

Dacă găseşti că a veni la biserică în duminici şi sărbători este o sarcină grea,soluţia este să ajungi să-L cunoşti pe Domnul personal. Această cunoaştere a lui Hristosnu poate fi înlocuită. Cunoscându-L pe El, totul se schimbă şi devine viu. În SfântaBiserică este locul naşterii noastre duhovniceşti prin Taina Botezului, al luminării şi al pregătirii noastre pentru viaţa cea veşnică. „Aici este, cum spune Mitropolitul Nicolae alKrutiţelor, adăpost şi odihnă pentru noi toţi, din ziua tinereţii până la cea din urmă suflare

omenească”. Sfântul Gherman al Constantinopolului numeşte Biserica drept „cerul pe pământ, unde locuieşte şi Se preumblă Dumnezeu”. În ea ne întâlnim cu Domnul nostruIisus Hristos. Prin ea ne împărtăşim de darurile Duhului Sfânt, Duhul Adevărului,Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos înseamnă a fi pus în libertate. „Veţicunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). Hristos este adevărul care neeliberează de mirajele păcatului. Sfântul Marcu Ascetul îndeamnă: „Drept aceea, omule,care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui Care locuieşte întru tine. Şi astfel ţi Se va arăta ţieDomnul, potrivit făgăduinţei, în chip duhovnicesc, precum Însuşi ştie: «Iar Domnul esteDuhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate!» (II Cor. 3, 17). Atunci vei

înţelege ceea ce s-a spus, că «Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru» (Lc. 17,21)”.Cine are pe Duhul are în el iubirea treimică şi posedă adevărata şi deplina

cunoaştere. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a experimenta iubirea Lui în Hristos şia întoarce acea iubire în ascultare. Sfântul Isaac Sirul descrie minunat experienţacunoaşterii lui Dumnezeu făcută de credinciosul ascultător: „De ai crezut odată înDomnul, Care îţi ajunge spre păzirea ta, şi dacă mergi pe urma Lui, să nu te mai îngrijeştiiarăşi de ceva din acestea, ci spune sufletului tău: Îmi ajunge Cel Căruia I-am predat

29

Page 30: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 30/42

 

sufletul meu. Nu eu sunt aici. El ştie. Şi atunci vei vedea cât este de aproape în tot timpul,ca să izbăvească pe cei ce se tem de El; şi cum îi înconjoară şi-i priveşte cu purtarea Luide grijă. Nu trebuie să te îndoieşti de El, socotind că nu este de faţă, pentru că Păzitorultău, Care este cu tine, nu priveşte cu ochii trupeşti. Dar, de multe ori, Se descoperă şiochilor trupeşti ca să te încurajeze”.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos înseamnă a experimenta „făptura ceanouă”. Întrebat fiind ce ştie despre Dumnezeu, un creştin zicea: „Nu mult, dar ceea cecunosc a schimbat viaţa mea”. De aici şi îndemnul lui Filotei Sinaitul: „Deci, să păzim cutoată străjuirea inima noastră, în tot ceasul, chiar şi în clipa cea mai mică, dinspregândurile care întunecă oglinda sufletului, în care obişnuieşte să Se întipărească şi să Sezugrăvească luminos Iisus Hristos, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl. Şi săcăutăm neîncetat înăuntrul inimii Împărăţia cerurilor, grăuntele de muştar, mărgăritarul şialuatul, şi toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăţi ochiul minţii. Deaceea, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: «Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru»,arătând dumnezeirea care se află înăuntrul inimii”.

A-L cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos înseamnă a ne cunoaşte pe noi înşine,

scopul nostru în viaţă, esenţa fiinţei noastre. Inima sau „omul dinăuntru”, „omul” de bază, reflectă prin firea sa pe Dumnezeu. Dar păcatul, acoperind-o, a acoperit şi pe AcelaCe Se oglindeşte în ea. Numai prin curăţia inimii aceasta devine chipul în care se reflectămodelul. Prin această purificare a inimii, omul se vede, se cunoaşte pe sine şi, în acelaşitimp, vede şi cunoaşte în sine pe Dumnezeu, întocmai cum văd unii soarele în oglindă. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a trăi cu adevărat viaţa lui Dumnezeu, aici şi acum. ÎnEvanghelie citim: „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurulDumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Nici o altăcunoaştere nu mântuieşte şi nici nu duce la viaţă. Dacă suntem după chipul luiDumnezeu, trebuie să devenim numai ai lui Dumnezeu, neavând nimic pământesc în noi.Se cuvine – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – „să ne apropiem întregi de

Dumnezeu şi să devenim dumnezei, primind din Dumnezeu o existenţă de dumnezei”.Aceasta este treapta în care cunoaşterea e deplină, fiindcă şi iubirea e desăvârşită.A-L cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos înseamnă a putea să răspunzi la viaţă cu

siguranţa Apostolului Pavel, care zice: „Ştiu cui am crezut”. El a putut face aceastăafirmaţie deoarece şi-a încredinţat viaţa sa unui „Dumnezeu necunoscut”. Când păcatul l-a apăsat, el spunea: „Din această pricină îndur aceste suferinţe, dar nu mă ruşinez, că ştiucui am crezut şi sunt încredinţat că puternic este El să păzească vistieria pe care mi-aîncredinţat-o până la Ziua aceea” (II Tim. 1, 12). Când tulburarea îl apăsa, Apostolulspunea: „Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu,celor care sunt chemaţi după voia Lui” (Rom. 8, 28). Când moartea s-a apropiat, el zicea:„Căci ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de

la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (II Cor. 5, 1).Prin Hristos cunoaştem pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii,cunoaşterea lui Dumnezeu dobândind, astfel, o neclintită bază istorică şi biblică şi „cu câteste ridicată mai sus verticala transcendenţei, cu atât mai mult este înrădăcinată înorizontala imanenţei”, ultimul pisc al cunoaşterii totale fiind „experienţa generatoare deunitate”, cum bine arată şi cugetătorul teolog ortodox Paul Evdokimov. Cunoaşterea luiDumnezeu în Fiinţă, în Lumina cea neapropiată, nu-i posibilă, dar creştinul se apropie deTabor prin energiile necreate, care nu se confundă cu Ziditorul, aşa cum raza, lumina şi

30

Page 31: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 31/42

 

căldura sunt doar emanaţii ale soarelui, nu soarele în esenţa sa. Unirea cu Hristos estecunoaşterea vieţii veşnice (In. 17, 3), nu o „pătrundere” în Fiinţa divină. Cunoaşterea şiunirea cu Dumnezeu au loc, se înfăptuiesc numai prin aspectele cunoscute: hristocentric, pnevmatologic, eclezial şi sacramental. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă, de fapt,cunoaşterea noastră (a chipului şi asemănării lui Dumnezeu în noi), cunoaşterea binelui şi

adevărului întregii umanităţi, ajungerea, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, la „statura bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13).

31

Page 32: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 32/42

 

Cursul nr. 6 

RESPONSABILITATEA BISERICII

ÎN LUMEA ACTUALĂI. Lumea aceasta şi istoria ei

Sfânta Scriptură vorbeşte de ,,lume” şi ,,oameni” în vederea mântuirii oferite deDumnezeu. Complexitatea discursului se ridică la complexitatea răspunsului omului laoferta lui Dumnezeu. În toate acestea este reflectat misterul divin al dreptăţii şi almilei. ,,Eu am venit ca (lumea) viaţă să aibă şi din belşug s-o aibă” (In. 10, 10). Nu estecunoscut în Biblie un dualism absolut între lume şi mântuire, fiindcă mântuirea are loctocmai în mijlocul lumii reale, nu în afara ei. ,,Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu atrimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege. Ca pe cei de sub lege să-i

răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Deci, Cuvântul sau Fiul luiDumnezeu ,,în lume era şi lumea prin El s-a făcut” (In. 1, 10).

Dumnezeiasca Scriptură nu este interesată de o lume neutră de obiecte; întreguniversul este creat de Cuvântul lui Dumnezeu (Fac. 1; In. 1). Este un mesaj, o revelaţie aslavei lui Dumnezeu, un dar pentru om ca să-l admire şi să-l aprecieze ca un semn almăririi şi bunătăţii lui Dumnezeu. Iată, deci, că întreaga creaţie reprezentată şi culminatăde om stă în faţa lui Dumnezeu şi poate să-L adore ,,în adevăr” (In. 4, 24) şi săgăsească ,,odihnă” în El (Mt. 11, 28). Dar aceasta poate să-L şi respingă şi astfel săîntunece şi să contamineze lumea cu toate consecinţele acestei decizii. ,,Viaţă şi moarteţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şiurmaşii tăi” (Deut. 30, 19).

Lumea este întotdeauna pentru om şi a omului. Relaţia lui cu lumea este decisivă pentru relaţia lui cu Dumnezeu şi invers. Pentru om lumea este un dar binecuvântat dacăel o recunoaşte ca şi creaţia lui Dumnezeu, dar este şi mesaj. Omenirea, revoltându-seîmpotriva Creatorului, se condamnă pe sine şi atrage lumea, pământul încredinţat întregiirase umane, în mizerie şi întuneric (Rom. 8, 20-22). Omul, căzând în păcat, a avut drepturmare deformarea profundă a fundamentului moral, slăbind puterea sa de stăpânireasupra naturii, asupra lumii. După concepţia teologică creştină, prin neascultarea faţă de porunca divină, s-a distrus armonia între creaţie şi Creator (Fac. 3, 18), forţând omul săculeagă spini şi pălămidă, iar natura să geamă în nădejdea mântuirii (Rom. 8, 19, 23).Teilhard de Chardin, în interpretările sale teologice, arată că natura este activă, iar universul se străduieşte să atingă gradul cel mai înalt de perfecţiune. Deşi omul şi lumea

au căzut, totuşi voia lui Dumnezeu de mântuire este mai mare. ,,Lumina luminează înîntuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5).

Marele adevăr despre lume care aruncă lumină asupra tuturor este că ,,Dumnezeuaşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu  piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Dumnezeu, prin nesfârşita Sa iubire proniatoare, coboară la noi şi ne vindecă prin însăşi introducerea Logosului divin înorganismul suferind al făpturii noastre. Omul a fost restaurat în Iisus Hristos, şi lumea, deasemenea, a căpătat prin Hristos o destinaţie nouă. De aceea, Iisus a fost numit

32

Page 33: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 33/42

 

,,Mântuitorul lumii” (In. 4, 42; I In. 4, 14). Pentru lume S-a întrupat, a murit pe cruce şi aînviat Fiul lui Dumnezeu. Întruparea, răstignirea, învierea şi înălţarea Mântuitorului staula temelia învierii noastre şi a reînvierii întregii creaţii (I Cor. 15, 14; Rom. 8, 19),destinată să fie ,,pomul vieţii”, potirul ce ne poate îmbia la viaţa dumnezeiască fără demoarte şi ,,grădina prin care umblă Dumnezeu”.

Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, este Cel Care relevă înţelegerea corectă a lumii şia omului. El demască păcatele lumii prin actul răscumpărării. Paradoxul este că El, Carea descoperit dragostea lui Dumnezeu pentru lume, este refuzat de lume. Victoria lumii înrăstignirea lui Iisus, care este cea mai clară manifestare a co-umanităţii, devine victoriadragostei lui Dumnezeu asupra lumii. Viaţa istorică e scăpată de păcat ca un stigmatnecesar, întrucât vine Iisus în istorie din afară de ea. Deci, ultimul cuvânt către lume şi allumii nu este respingerea, ci este acceptarea lumii de către Dumnezeu în Persoana FiuluiSău ,,Cel iubit” (Mt. 3, 17), Dumnezeu asigurând lumea şi omul că El, în dragostea Lui,este mai mare decât mizeria lumii păcătoase. Tocmai pentru că ne-a iubit, Hristos ,,S-asmerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filip. 2,8). Cu cât iubirea oferită a fost mai mare, cu atât rezultatul ei a fost simţit mai dureros.

Totuşi, numai printr-o astfel de coborâre putea ea câştiga pe oameni.Însuşi sensul vieţii s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea ca omul şilumea să ajungă la desăvârşirea finală şi la viaţa de veci. Cu evenimentele ce au urmatrăstignirii lui Iisus, ceva radical nou s-a produs în istoria umanităţii, care poate fi numito ,,nouă creaţie”. Puterea învierii, a vieţii a apărut drept o putere pe care nu sunt capabilesă o învingă puterile morţii, biruite definitiv. Învierea a transformat radical cadrul socialal vieţii umane. Iar prin înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui, în calitate de jertfă curată,Hristos ne poate imprima şi nouă starea de jertfă curată şi ne poate introduce şi pe noi laTatăl Lui.

Viaţa autenticilor discipoli ai lui Hristos este o viaţă în ,,această lume”, în acest paradox al unei lumi create de Dumnezeu, căzute şi totuşi obiectivul dragostei Sale, o

lume confuză şi nerecunoscătoare. Ucenicii nu sunt din această lume păcătoasă (cf. In.15, 19), în sensul că pot şi se străduiesc să trăiască pe linia unei frumuseţi a curăţiei, aunui caracter superior. Ei pot fi o lumină care străluceşte în această lume, nu de la eiînşişi sau de la o înţelepciune pământească, ci de la o putere care vine de sus. Ei suntcapabili să-şi iubească şi duşmanii, capabili să iubească pe aceia care, în ochii lumiiegoiste şi arogante, nu contează (cf. Mt. 5, 11).

Ortodoxia priveşte lumea mai întâi ca operă a lui Dumnezeu, operă care,Dumnezeu a văzut că este bună (Fac. 1, 31). În al doilea rând, ea e socotită părtaşă lacăderea în păcat, odată cu căderea omului, şi astfel devine o lume a păcatului, despre careSfântul Apostol Ioan spune că nu trebuie iubită (I In. 2, 15-16). În al treilea rând, lumea erăscumpărată de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său (In. 3, 16) şi se face din nou vrednică

de iubire. O trăsătură comună a tuturor părţilor din Biblie este viziunea dinamică,optimistă care angajează reciproc lumea şi omul în procesul desăvârşirii. Lumearăscumpărată are istorie, lumea este istorie în care creştinul aşteaptă veacul eshatologic.Cu această perspectivă el este solidar cu lumea, fiindcă ,,omului nou” îi va corespunde un,,veac nou” în Împărăţia lui Dumnezeu.

Prin promisiunile divine şi îndemnurile Duhului, lumea ,,ce va veni” este deja prezentă, şi cei ce cred în Hristos trăiesc din viaţa Învierii Lui, fiind morţi întrucâtvavieţii de păcat şi veacurilor dinainte, eonului lumii acesteia. Odată cu Învierea lui Hristos,

33

Page 34: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 34/42

 

separarea dintre ,,veacul de acum” şi ,,veacul ce va să fie” (Mt. 12, 32) nu mai există,deoarece eshatologia pătrunde în istorie. Deşi distincte din punct de vedere ontologic,temporalitatea şi veşnicia nu se opun şi nu se exclud. Anii vieţii omeneşti nu sunt paşispre moarte, ci prilej de valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu şi posibilităţi dedobândire a vieţii veşnice. Aşa că, diferitele întrebuinţări ale cuvântului ,,lume”, indicând

realităţi disparate ca: buna creaţie a lui Dumnezeu, solidaritatea perdiţiei într-o lumecăzută, solidaritatea mântuirii prin credinţa şi viaţa în Hristos, sunt inter-relate, asociateîntr-o sinteză dificilă de faptul că această lume de oameni şi femei este o istorie care se petrece aici şi acum.

Destinul comunităţii umane a devenit unul pentru toţi, pe când mai demultdiferitele grupuri de oameni au avut o istorie a lor, personală. Istoria a devenit acum unobiect important al vieţii creştine. Ea implică o nouă viziune a creaţiei şi a evoluţiei uneisingure lumi încredinţate întregii omeniri. Aceasta pentru că Iisus Hristos este omulcentral al istoriei, a Cărui omenitate nu e confiscată de un individ omenesc, ci rămâne lafel de aproape de toţi ca fiind mediul de apropiere a lui Dumnezeu, Care nu are tendinţaegocentrică a inşilor umani, ci e purtătorul de grijă al tuturor. De omenitatea lui Iisus nu

se poate face uz egoist. Prin ea Iisus îmbrăţişează omenirea şi întreaga ei istorie încare ,,nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”, pentru că toţi sunt una în Hristos Iisus şi ,,Acelaşi esteDomnul tuturor” (Gal. 3, 28; Rom. 10, 12).

În procesele biologice, în întreaga evoluţie şi mai ales în aceea a vieţii, caretânjeşte spre unitatea între fiinţele umane, este o prezenţă a Duhului Care reînnoieşte faţa pământului în această direcţie (Ps. 103, 31). Duhul Sfânt este Cel Care leagă Bisericaactuală nu numai de comunitatea istorică a Apostolilor, ci şi de adunarea Mielului lasfârşitul timpului, când El va strânge vulturii în jurul trupului Său (Mt. 24, 28; Lc. 17,37). Aşa cum mărturisim în Simbolul credinţei, Duhul Sfânt este ,,Domnul de viaţăfăcătorul”. Prin Duhul Sfânt are viaţă lumea şi tot prin El istoria lumii şi a omenirii este

capabilă de înnoire şi progres, participând în mod spiritual la realitatea Împărăţieiviitoare. Creştinul autentic ştie că contribuţia sa la mântuirea tuturor este, chiar îndimensiunea sa cosmică, domeniul în care propria mântuire este realizată. Istoria ne faceresponsabili pe unii faţă de alţii pentru eternitate. Dumnezeu nu vrea individualism demonade în sens protestant, ci solidaritate istorică. Altfel istoria n-ar avea nici un rost.Biserica ar fi imposibilă, nemaiexistând decât un raport particular între ins şi Dumnezeu.

Responsabilitatea noastră este angajată pe un câmp vast şi într-un timp nedefinit.Fapta noastră are repercusiuni asupra celor prezente şi a celor viitoare. Această lumecare, prin dezvoltarea tehnologiei şi comunicaţiei, este în mod irevocabil una, trăieşteîntr-un fel de tribalism moral. Consecinţele previzibile ale teoriilor individualiste îngusteşi ale legilor aplicate întregii istorii şi umanităţi nu sunt încă luate în considerare în mod

realist. Acţiunea politică, planificarea economică, dezvoltarea tehnologiei suntdeterminate înăuntrul limitelor fiecărei naţiuni. Aceste probleme de bază nu pot fidepăşite fără o nouă gândire. În acest moment istoric, credinţa noastră într-un Dumnezeueste testată de libertatea noastră de a acţiona în solidaritate pentru această lume.

Creştinii, trăind în lume şi în istorie, au responsabilitatea de a împărţi pâinea datăde Tatăl şi de a-şi organiza toate talentele pentru ca prin muncă să hrănească pe ceiflămânzi. Sfântul Vasile cel Mare spune: ,,Oricine reţine, nu importă ce dar de laDumnezeu, pentru propriul său folos, şi fără a face să profite şi altul de el, va fi

34

Page 35: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 35/42

 

condamnat pentru că şi-a ascuns talantul”. Ca şi copii ai lui Dumnezeu ne putem mânca pâinea împreună numai recunoscând demnitatea şi libertatea tuturor de a participa lamasa comună a vieţii istoriei în cadrul căreia Iisus S-a făcut prin iubire şi ca om inimalumii, după ce era Logos creator.

Hristos, Care S-a revelat ca Înviere, este Cuvânt întrupat Care completează munca

creaţiei, efortul lumii, dinamica istoriei. El predică Împărăţia veşnică a Tatălui, vindecă pe bolnavi, eliberează pe asupriţi, hrăneşte pe flămânzi şi îndeamnă pe toţi la frăţie îndreptate şi pace. Privind la Hristos, Care Se oferă ca Pâinea vieţii pentru viaţa lumii (In.6), ne simţim datori să ne ridicăm cu curaj pentru cauza tuturor oamenilor şi prin aceastăangajare vom găsi noi posibilităţi să actualizăm credinţa noastră şi să invităm pe alţii la o participare responsabilă.

Responsabilitatea noastră nu este în afara istoriei prezente, pentru că încredereanoastră este în Dragostea veşnică (cf. I In. 4, 8), în Dumnezeu Care este prezent înmijlocul istoriei umane şi o conduce spre realizare desăvârşită. Căci, aşa cum afirmaSfântul Isaac Sirul, Iisus era de faţă, în taină, în toate timpurile, în toate lucrăriledeosebite ale iconomiei Lui. Acelaşi Iisus este şi acum Domn al istoriei. ,,Iisus Hristos – 

ieri şi azi şi în veci – este Acelaşi” (Evr. 13, 8). Dacă trăim după Evanghelie putemtransforma lumea radical. Acest lucru este posibil în şi prin Biserică, fiindcă atâta vremecât separaţia între vechiul eon şi cel nou nu s-a produs, lumea rămâne câmpul deactivitate al Bisericii.

II. Relaţia dintre Biserică şi lume

Relaţia dintre Biserică şi lume nu este un dialog între o realitate propriu creştină şialta care ar fi străină creştinismului, între religios şi profan, supranatural şi intramonden,ci între două moduri complementare de a trăi unicul creştinism: expresia eclezială, sacră,specială, a vieţii teologale a creştinilor şi expresia mondenă, non-specială, a aceleiaşi

vieţi a harului. 

Între Biserică şi lume există o deosebire ontologică, dar creştinul nutrăieşte în două sfere de existenţă opuse. Ordinea divină în care există Biserica nu este oordine închisă, separată de lume. Pe de o parte, Biserica trăieşte din relaţia ei cuDumnezeu, de aceea elementul spiritual este primordial. Pe de altă parte, Biserica, fiind şio comunitate umană, nu poate rămâne străină faţă de viaţa în societate. Ortodoxia nu poate fi contra lumii, pentru că nu duce o viaţă ruptă de lume. Ea şi-a dezvoltat misiuneaşi viaţa ei, având înţelegere faţă de realităţile concrete, variate, istorice, ale credincioşilor ei.

Sunt, fără îndoială, şi perspective şi atitudini cu privire la relaţiile dintre Bisericăşi lume. Norma şi criteriul este relaţia lui Dumnezeu cu lumea revelată în Iisus Hristos. Elvine ca un Răscumpărător şi oferă remediul ca un slujitor (Mt. 20, 28). Şi, deşi slăvit de

Tatăl, El vrea ca Biserica înfiinţată de El să continue misiunea Lui şi prezenţa cvasi-sacramentală pentru lume, să fie o Biserică care Îl urmează în mod radical ca slujitor.Dumnezeu nu S-a întrupat într-o lume cuminte, credincioasă, care Îl aştepta cu braţeledeschise. Cu toate acestea, El a venit s-o servească. Dumnezeu nu se plasează încontratimp cu lumea, pentru că ea nu crede. Nu o părăseşte, pentru că ea se îndoieşte. Elvine în timp. Se întrupează în istorie, sfinţeşte timpul şi istoria. Răscumpără lumea prin jertfa Sa, până la atâta o preţuieşte. Dă pentru ea viaţa lui Dumnezeu-Omul. De aceea, nulumea este pentru Biserică, mai degrabă Biserica, ,,Trupul lui Hristos” (Col. 1, 18) este

35

Page 36: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 36/42

 

 pentru lume. Ecleziologia, dacă nu i se dă adevărata perspectivă cosmică, dacă nu esteînţeleasă ca şi forma creştină a cosmologiei, este întotdeauna ecleziolatră. Tocmai dinacest motiv Sfinţii Părinţi au arătat că nu se poate o separare sau o distribuire netă întresfera materială şi cea spirituală, între Biserică şi lume, chiar dacă ele apar ca două,,ordini” din punct de vedere al structurilor.

Deschiderea Bisericii faţă de lume ţine de însăşi esenţa învăţăturii sale, fiindfundamentată pe datele Revelaţiei. Natura Bisericii este de a exista în lume, iar prezenţaşi lucrarea ei în lume se înscriu în planul iconomiei divine. De aceea, Biserica nu poate fidespărţită de lume. În Hristos creaţia a devenit o comunitate ecumenică, un trup universal(Efes. 3, 15). Nimeni până la întruparea Fiului lui Dumnezeu n-a fost în stare să dea atâtaînsemnătate lumii şi în special omului.

 Faptele Apostolilor  indică prezenţa ideală a micii comunităţi de discipoli ai luiHristos. Ei s-au bucurat de favoarea întregului popor şi erau ţinuţi în mare cinste (cf.Fapte 2, 47). Ei erau o comunitate model, unde lauda lui Dumnezeu era reflectată îndragostea reciprocă şi în solidaritatea generoasă. Creştinii intenţionau să fie pentru lumeceea ce este sufletul pentru corp. Ei se încredinţau în puterea rugăciunii şi în mărturia

convingătoare a vieţii, ca serviciul lor către lume. Un text din Epistola către Diognet esteclasic în ceea ce priveşte atitudinea primilor creştini faţă de lume: ,,Creştinii nu suntaparte de ceilalţi oameni, nici prin ţară, nici prin limbă sau îmbrăcăminte. Ei nu locuiescîn oraşe numai ale lor, nu folosesc vreun dialect extraordinar şi felul lor de viaţă nu arenimic special. Ei locuiesc în cetăţi greceşti sau barbare, potrivit cu casa în care trebuiausă locuiască; ei respectă obiceiurile locale cu privire la haine, la mâncăruri şi cu privire latoate obiceiurile vieţii”. De aceea, şi Sfântul Vasile cel Mare ne adresează următorulîndemn: ,,Să imităm prima adunare a creştinilor. La aceştia toate erau comune: viaţa,sufletul, unirea sentimentelor; masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragosteanefăţarnică, care făcea un singur trup din mai multe trupuri şi săvârşea o singură unitatedin diferite suflete”.

Prin chemarea şi harul dumnezeiesc Biserica este sfântă, dar ea este şi lumească,în diverse înţelesuri biblice; ea este acea parte privilegiată a lumii unde acceptarea divinădevine în mod clar vizibilă şi efectivă. Biserica Cuvântului întrupat întrupează în modlegitim câteva din modelele şi structurile gândirii unei culturi şi societăţi concrete.Biserica poate ajuta indivizilor societăţii şi activităţii umane, dar, la rândul ei, poate primişi ea ajutor de la lumea modernă pentru că Biserica nu deţine monopolul asupra a tot ceeace este adevărat, bun şi frumos. Ea înţelege că istoria sa este întreţesută cu aceea a lumiiîntregi, în cadrul căreia creştinul ca microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu are posibilitatea să se desăvârşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul prin geniul minţii sale.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi arată că între om şi societate există un raport

strâns de reciprocitate care implică responsabilitatea credinciosului faţă de semenii săi.Mesajul creştin are un caracter social, exprimat în teologia patristică şi prin considerareaBisericii ca ,,familie a lui Dumnezeu”, ca o unitate a celor mulţi care formează ocomunitate de credinţă şi viaţă. Biserica este întotdeauna o entitate socială vizibilă.Indiferent că doreşte sau nu, ca entitate socială ea este o realitate de influenţă în domeniulsocial. Biserica are o enormă misiune pentru lume şi societate, misiune care nu serestrânge numai la eliberarea indivizilor din robia păcatului. Hristos, Răscumpărătorullumii, vrea ca Biserica să fie a eliberării de exploatare, opresiune şi orice alt fel de rău

36

Page 37: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 37/42

 

temporal, realităţi produse şi perpetuate de păcatele celor mulţi. A fi în lume şi în istorieînseamnă să fim creştini cu timpul nostru. Cei care ar voi să izoleze cetatea pământeascăde trecut şi de eternitate pierd dimensiunea în care vieţile omeneşti îşi au ultimul sens, şi perspectiva în care nevoile vieţii pământeşti sunt cu adevărat văzute. Dar tot aşa, cei carear voi să aspire cu devoţiune spre cer, fără să realizeze anticiparea cerului ce trebuie

găsită în cetatea pământească, ajută o falsă dihotomie, care e cauza multor rele.Biserica, ca instituţie şi popor al lui Dumnezeu, trebuie să acţioneze în solidaritatecu toţi oamenii de bunăvoinţă pentru binele lumii. Ecleziologia socială se bazează peideea de comuniune şi îşi are sursa în acea ,,rudenie” dintre Dumnezeu şi om, şi aoamenilor între ei. Deci, nu este vorba de o simplă solidaritate umană, ci de o participareontologică din care decurge necesitatea de răspundere reciprocă şi de slujire.

Biserica îşi justifică misiunea sa fiind prezentă în lume, nu într-un scop dedominaţie sau de clericalism, ci prin colaborarea ei vie şi dinamică cu societatea umană, prin slujirea lumii cu smerenie, cu onestitate şi cu conştiinţa vie că aşa merge pe urmeleCelui Ce a spălat picioarele ucenicilor (In. 13, 15). Mântuitorul Hristos este pentrucreştini Modelul de a sluji lumea. Aceasta îl face pe Sfântul Ioan Gură de Aur să zică

credincioşilor săi şi nouă: ,,Luaţi-vă de acolo Modelul. Iată un chip perfect. Luiasemănaţi-vă în fiecare zi”. Numai o Biserică ce practică puterea în spirit de umilinţă, învederea realizării unei comunităţi de părtăşie şi de slujire, poate fi pentru lume un ,,semn”al Împărăţiei.

Părăsind lumea, Biserica ar renunţa nu numai la misiunea sa, ci, de asemenea, ladragostea lui Dumnezeu, Care într-atât a iubit lumea încât a dat pentru ea pe Fiul Său CelUnul-Născut. Dumnezeu a iubit lumea ca pe creaţia Sa, şi această dragoste a luiDumnezeu rămâne în lume până la venirea Fiului întru slavă. Problema ,,acceptării”sau ,,non-acceptării” lumii de către Biserică, este o falsă problemă. Biserica nu poateaccepta lumea, ca şi cum ar fi a lumii, pentru că Biserica nu e din lume, dar ea nu poatenici să n-o accepte, pentru că există în ea şi pentru că are, în raport cu ea, o misiune

specială.III. Responsabilitatea concretă a Bisericii în slujirea lumii, astăzi

Creştinii, pătrunşi de însemnătatea rosturilor lor pe pământ, au chemarea săreaducă în actualitate şi să întrupeze în realităţi de viaţă doctrina socială a Mântuitoruluinostru Iisus Hristos. Misiunea lor este de a trăi intens cu alţi oameni, de a merge alăturide ei în munca lor grea, în suferinţele lor şi în speranţele lor. Creştinii trebuie să anunţe prin propria lor viaţă şi prin mărturia lor că Duhul lui Dumnezeu este deja în lucru înlume, adesea într-un chip anonim şi ascuns. Slujirea se întemeiază pe precepteleevanghelice, precum şi pe spiritul de comunitate al oamenilor, fiind o consecinţă morală a

,,proexistenţei”, adică a existenţei pentru alţii şi împreună cu alţii, urmărind ridicareacomunităţii umane pe trepte mai înalte de propăşire.Creştinul, avertizat de prezenţa păcatului şi a răului în om (egoism, orgoliu,

nevoia de a domina şi a avea cât mai multe satisfacţii materiale), trebuie să joace rolulsău evanghelic, de ferment în aluatul uman; credinţa sa trebuie să-i permită de a fi olumină pe care să nu o lase sub obroc (Mt. 5, 15). Obştea creştină reprezintă, deci, aluatul  prin care Hristos, în Duhul Sfânt, dospeşte toată frământătura (Mt. 13, 33), adicătransformă lumea. Ştiind că dragostea între oameni este esenţialul anunţului evanghelic,

37

Page 38: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 38/42

 

creştinul trebuie să caute peste tot ocaziile de a practica dragostea, de a o răspândi.Trebuie să ştie că rolul său, mărturia credinţei sale, este de a face explicită acţiuneaascunsă a lui Dumnezeu în lume, făcând-o manifestă prin exemplul propriului săuangajament, lucid şi plin de speranţă. Creştinii sunt trimişi nu să judece lumea, ci săaducă vestea cea bună a mântuirii, dreptăţii şi împăcării: ,,Cu pace să ieşim, întru numele

Domnului”.Responsabilitatea creştină faţă de problemele omenirii contemporane este multmai mare într-o vreme ca a noastră, când Biserica, prin credincioşii ei, venind în contactcu toate realităţile vieţii practice şi sociale, trebuie să-şi justifice prezenţa şi utilitatea ei înlumea creştină. ,,Biserica – zice Homiacov – nu este o doctrină. Ea nu este un sistem şinu este nici o instituţie. Biserica este un organism viu al adevărului, al slujirii sau, maiexact, adevărul şi iubirea ca organism”.

Evanghelizarea vizează în profunzime un nivel mai radical, acela al relaţieifiecărui om cu Dumnezeu, al desăvârşirii sale duhovniceşti şi umane, dar aceastădimensiune verticală traversează obligatoriu dimensiunea orizontală a efortului de promovare şi eliberare umană. Separarea între vertical şi orizontal, între evanghelizare şi

acţiune socială, între teologia evanghelică şi cea a eliberării, este o polarizare nu numaiartificială, ci şi nebiblică. Căci Evanghelia este, în acelaşi timp, proclamarea unui mesajdumnezeiesc către lume şi prezentarea unui mod de viaţă.

Mesajul evanghelic este, cu adevărat, liberator al omului şi, în acelaşi timp,contestatar al tuturor alienărilor şi opresiunilor. Porunca ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39), înseamnă să te îngrijeşti de aproapele tău ca de tine, să suferi pentru el ca pentru tine, să te bucuri de bucuriile lui ca de ale tale, să se împărtăşească de  bucuriile vieţii egal cu tine, realizând adevărata dreptate, şi înlăturând orice distanţăspirituală între el şi tine. Aceasta este iubirea absolută. Iar slujirea lui Dumnezeu sevalidează, se verifică prin slujirea oamenilor. Slujirea aproapelui şi a lumii se echilibreazăcu slujirea lui Dumnezeu şi a noastră înşine şi dă un sens vieţii noastre.

De aceea, Biserica niciodată n-a înţeles că trebuie să închidă pe credincioşii săiîntr-o comunitate preocupată exclusiv de problemele de credinţă, ci, întrucât aceştia suntşi ei fiinţe omeneşti reale, vrea să contribuie la creşterea lor spre a deveni factorifolositori ai comunităţii umane deschise vieţii largi, preocupată de toate problemeleexistenţei. Paul Evdokimov numeşte Biserica ,,macro-anthropos”, aşa cum omul este unmicrocosmos; asta înseamnă că ea, în calitate de ,,Trup al lui Hristos”, trebuie să-I preiafuncţia slujirii pe care Şi-a anunţat-o şi a transmis-o în istorie prin Apostoli (Mc. 10, 45;In. 13, 15).

Responsabilitatea creştină ne îndeamnă la acţiune pentru schimbări importante înopinia publică, în înţelegerea şi crearea culturii, în sistemul economic. Creştinii pot fiimportanţi factori de influenţă şi de opinie, acţionând asupra unei opinii publice, plină de

 prejudecăţi rasiste sau egoism de clasă, sau anunţându-i pe cetăţeni asupra ameninţării  poluării şi degradării care apasă asupra mediului înconjurător şi, deci, asupra omuluiînsuşi. Biserica poate transmite lumii convingerea că creaturile lui Dumnezeu slujesc nului Dumnezeu, nici îngerilor şi nici lor înşile, ci numai omului.

Biserica, în virtutea Evangheliei care i s-a încredinţat, proclamă drepturile omului,recunoaşte şi ţine în mare cinste dinamismul timpului nostru, care, peste tot, dă un nouelan acestor drepturi. În vremea noastră, milioane de oameni suferă de foame, de lipsa deacces la bunurile culturale, de exploatare, discriminări şi opresiune. Pentru a-i convinge

38

Page 39: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 39/42

 

de adevărul învăţăturii creştine, Biserica trebuie să devină ea însăşi Biserică a săracilor şioprimaţilor, să se identifice cu nevoile acestora şi cu lupta lor pentru demnitate umană şidreptate socială. Fiecare creştin în parte şi toţi la un loc trebuie să fie alături de cei cetrudesc să înlăture discriminările etnice, rasiale sau de orice fel ar mai fi ele în lume, căcinu există egalitate şi înfrăţire acolo unde oamenii sunt împărţiţi în privilegiaţi şi

nedreptăţiţi, în bogaţi şi săraci, în liberi şi robi, în instruiţi şi ignoranţi.Prin examinarea implicaţiilor mai largi ale participării pe plan social, Biserica sestrăduieşte să dea fiecăruia şi tuturor mijloacele de a fi responsabili şi mai receptivi înluptele cotidiene duse pentru a instaura o lume mai bună şi mai dreaptă. Biserica slujeşteoperei de asigurare a păcii pe pământ, de statornicire a încrederii între oameni şi deînfrăţire a popoarelor lumii. Întrezărind acel suspin al creaţiei comparabil cu durerilenaşterii (Rom. 8, 22-23), Biserica trebuie să trăiască în mijlocul luptelor actuale ale lumii,exercitând o misiune profetică, ce îi este proprie, adică de a zice ,,da” la tot ce esteconform cu Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum a descoperit-o în viaţa Lui, Hristos, şi azice ,,nu” faţă de tot ce degradează demnitatea şi libertatea fiinţe-lor umane şi a oricăreicreaturi vii. Ea este chemată să devină factor de reconciliere într-o lume divizată, să ia

 poziţii proprii, evanghelice, în lupte şi conflicte.Dacă creştinii sunt credincioşi Domnului istoriei şi atenţi la semnele timpului, eivor fi avangarda progresului uman adevărat. Biserica şi creştinii trebuie, nu numai să predice conversiunea individuală, dar să se străduiască pentru înnoire continuu, pentru cănu putem scăpa de puterile întunericului în viaţa personală dacă nu ne purificăm şi nuconstruim un mediu divin de pace, bunătate, sinceritate. Biserica trebuie să fie deplinangajată în lume, aceasta fiind datoria ei istorică. Dar ea trebuie să aibă, de asemenea, oviziune a Împărăţiei pe care o poate oferi lumii. Fără această viziune eshatologică, lumearămâne fără nădejde, şi o istorie fără viziune eshatologică este condamnată la moarte.Biserica este prezentă aici pentru mântuirea istoriei şi nu numai pentru a urma cursulistoriei.

La a VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, de laVancouver-Canada (24 iulie–10 august 1983), Înalt Prea Sfinţitul Antonie, MitropolitulArdealului, spunea: ,,Tot ceea ce ameninţă omul, tot ce ameninţă pacea, viaţa şi echilibrulecologic al planetei, trebuie sancţionat ca imoral, ca păcat. Stă în puterea Bisericilor sădefinească, să promoveze şi să impună principiile unei noi ordini morale. La rândul ei, oordine morală nouă va sprijini, realmente şi în mod eficient, o nouă ordine economică”.Biserica creştină învaţă, de altfel, că progresul tehnico-ştiinţific trebuie să fie dublat deunul spiritual-moral, astfel ca civilizaţia să intre în serviciul omului şi subcomandamentele eticii superioare. Pentru că drepturile omului nu pot fi tratateindependent de problemele mai generale ale păcii, dreptăţii, militarismului, dezarmării şidezvoltării, Biserica creştină caută să sprijine acţiunile menite să elimine orice formă de

comportare inumană, de brutalitate, discriminare şi opresiune.Biserica Ortodoxă Română a înţeles să aducă o contribuţie sinceră la rezolvareaunor probleme majore ale epocii contemporane. Prin ,,apostolatul social”, BisericaOrtodoxă Română transpune în viaţă preocupările actuale ale credincioşilor. BisericaOrtodoxă Română a slujit poporul din care face parte, în toate momentele istorieiacestuia. Cu prilejul participării la hramul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti,în 30 ianuarie 1981, Prea Fericitul Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,sublinia magistral: ,,Biserica, în viaţa poporului nostru, a fost mereu un loc de adăpost

39

Page 40: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 40/42

 

atunci când era nevoie. A dat celor neputincioşi putere, neştiutorilor învăţătură, a făcut totce a putut ca o mamă adevărată a poporului în mijlocul căruia a trăit şi a slujit. Astăzicând o lume nouă se clădeşte sub ochii noştri, Biserica îşi îndeplineşte îndatoririle saledând poporului ceea ce are nevoie pentru vremurile pe care le trăieşte”.

În vremea noastră, în noul context social, în care îşi desfăşoară misiunea sa

 proprie, Biserica noastră cu iubire şi omenie îşi exprimă slujirea ei faţă de popor prinsprijinirea unităţii naţionale şi a solidarităţii întregii obşti româneşti în promovarea progresului material şi spiritual al tuturor. Prin aceasta arată cât de eficientă este forţadragostei în procesul unificării, dezvoltării şi înnoirii societăţii umane şi a lumii întregi,cum afirma şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Temelia vieţii sociale şi rădăcina tuturor  bunurilor este iubirea de oameni”. Aceasta pentru că dragostea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt eu; ea te învaţă să te bucuri de bucuriile sale ca de ale tale, şi să-i suporţidurerile ca pe ale tale. Dragostea adună mulţi într-un singur trup şi le transformă sufleteleîn tot atâtea locaşuri ale Duhului. Această dragoste o propovăduieşte şi o practicăBiserica Ortodoxă Română în cadrul căreia preoţii noştri sunt conştienţi că trebuie ,,să fiefaţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă de trup”.

Biserica creştină, care de la Cincizecime şi-a asumat răspunderea unică de a fi,,Trupul” lui Hristos în timp şi spaţiu, în continuitate şi comuniune cu Apostolii, prin carelumea a fost atrasă în sfera Duhului lui Dumnezeu, este pătrunsă de convingerea că pentru realizarea binelui şi triumful lui în lume trebuie – după expresia FericituluiAugustin – ,,să se lărgească spaţiile iubirii – dilatantur spatia caritatis“. În lumina acesteiresponsabilităţi şi convingeri, Biserica Ortodoxă Română, împreună cu toate Bisericile de pe glob îşi manifestă slujirea prin combaterea răului din lume, prin lupta pentru apărareaviitorului omenirii, prin restaurarea demnităţii vieţii acolo unde aceasta este afectată,contribuind la înnobilarea şi continua înfrumuseţare a existenţei umane. Numai prinefortul creştinilor de aici şi de pretutindeni, de a extinde Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi de a prezenta Evanghelia lui Hristos lumii de astăzi, se va ajunge ca omenirea,

scuturată de coşmarul ameninţător al morţii, să trăiască o viaţă demnă, plină de sens şirealizări în folosul tuturor.

40

Page 41: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 41/42

 

BIBLIOGRAFIE

• Aghioritul, Paisie, Viaţa de familie, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003

• Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002

• Botezan, Pr. Lector Dr. Florin, Teologia – lucrarea de sfinţire a umanului.Modelul Sfinţilor Trei Ierarhi, în «Altarul Reîntregirii», nr. 2/2005

• Chirilă, Dr. Pavel şi Pr. Mihai Valica, Meditaţii la medicina biblică , Ed.Christiana, Bucureşti, 1992

• Clément, Olivier, Creştinism şi ştiinţă. Rolul Ortodoxiei, în «Credinţa ortodoxă»,nr. 2/2002

• Corneanu, Mitropolitul Nicolae, Quo Vadis? Studii, note şi comentarii teologice,Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990

• Costache, Pr. Dr. Doru, Secularismul, religia puterii şi criza ecologică , în«Biserica Ortodoxă», Alexandria, nr. 1-2/2003

• Costache, Pr. Dr. Doru,   Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu, Ed.Trinitas, Bucureşti, 2002

• Crainic, Nichifor, Sfinţenia, împlinirea umanului, Ed. Mitropoliei Moldovei şiBucovinei, Iaşi, 1993

• Cuţaru, Lector Drd. Caius, Omul contemporan în faţa secularizării şi adescreştinării, în «Altarul Reîntregirii», nr. 2/2005

• Drăghici, Pr. Adrian, Gnoză şi îndumnezeire. Cunoaşterea lui Dumnezeu înviziunea Părinţilor Răsăritului, în «Biserica Ortodoxă», Alexandria, nr. 1/2002

• Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995

• Evdokimov, Paul, Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti, 1996

• Felea, Pr. Ilarion, Religia culturii, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1994• Gusti, Prof. univ. Dimitrie,   Idealul etic şi personalitatea, Ed. Floare Albastră,

Bucureşti, 1998

• Hristodoulos, Arhiepiscop al Atenei, Misiunea socială a Bisericii, Ed. Trinitas,Iaşi, 2000

• Iloaie, Ştefan, Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică , Editura Renaşterea,Cluj-Napoca, 2009, 218 p.

• Iloaie, Ştefan, Morala creştină şi etica postmodernă. O întâlnire necesară ,Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, 240 p.

• Iloaie, Ştefan, „Morală şi viaţă. Documentele Bisericii Ortodoxe Române

referitoare la bioetică” („Ethics and Life. The Documents of the RomanianOrthodox Church on Issues of Bioethics”), Revista Română de Bioetică , 7 (2009),nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 18-29

• Iloaie, Ştefan, „Biserica şi tehnologia – semnele unei provocări asidue, schiţa unuirăspuns necesar“ (cu „Iniţieri bibliografice în Bioetică“), în Revista de Bioetică şiTeologie (transformată apoi în: Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Bioethica) 1(2007), nr. 1, p. 98-109

41

Page 42: Curs Teologie Morala

5/6/2018 Curs Teologie Morala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-teologie-morala 42/42

 

• Iloaie, Ştefan, „Omul împotriva naturii: cazul Roşia Montană. Câteva elemente deecoteologie ortodoxă”, în vol. Medicii şi Biserica, (coord. Mircea Gelu Buta), vol5: Teologie şi ecologie, Editura Renaşterea 2007, p. 186-200

• Lossky, Vladimir, Vederea lui Dumnezeu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995

• Mladin, Dr. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală , Sibiu,1969

• Mihoc, Constantin, Taina Căsătoriei şi familia creştină , Ed. Teofania, Sibiu, 2002

• Pop, Dr. Irineu Bistriţeanul, episcop-vicar, Transparenţa lui Hristos în viaţacreştinului, în «Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxa», nr. 1-2/2003

• Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru,  Familia în cultura secularizată , în «Ortodoxia»,nr. 1-2/2002

• Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene,Bucureşti, 1996

• Puhalo, Arhiepiscop Lazăr, Sufletul, trupul şi moartea, Ed. Eikon, Cluj-Napoca,2005

• Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei, în «Studii Teologice», nr. 3-4/1992

• Râncu, Pr. Viorel, Criza ecologică şi criza morală , în «Altarul Banatului», nr. 4-6/2003

• Rezuş, Prof. Dr. Petru, Teologia ortodoxă contemporană , Ed. MitropolieiBanatului, Timişoara, 1989

• Rupnik, Marko Ivan, Cuvinte despre om. I. Persoana – fiinţă a Paştelui, Ed.Deisis, Sibiu, 1997

• Sofronie, Arhimandritul, Mistica vederii lui Dumnezeu, Ed. Adonai, Bucureşti,1995

• Sofronie, Arhimandritul,   Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Ed. Reîntregirea,Alba Iulia, 2006

• Spidlik, Tomas, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1996

• Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin. II. Rugăciunea, Ed. Deisis,Sibiu, 1998

• Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Cunoaşterea lui Dumnezeu, în «Îndrumătorul bisericesc», Buzău, 1992

42