Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

1

Limbajul și gîndirea imagistică

1. Limbajul Una dintre cele mai importante proprietăți ale naturii umane este capacitate de comunicare complexă prin intermediul limbajului. Putem defini limbajul ca fiind capacitatea specific umană de a comunica prin simboluri vocale sau scrise organizate în sisteme numite limbi. Comunicarea prin intermediul limbajului presupune existența unei funcții simbolice (vezi mai jos subsecțiunea Natura simbolică a limbajului), a unui aparat fonator adaptat pentru a produce sunetele vorbirii și existența unor centri nervoși specializați (vezi subsecțiunea Localizări cerebrale ale limbajului). În psihologie se face distincția între conceptul de limbaj, care desemnează activitatea psihică de comunicare și conceptul de limbă, care desemnează un sistem de cuvinte organizate după regulile unei gramatici, cu ajutorul căruia oamenii comunică. Limbajul, ca funcție psihică, poate prezenta variații între indivizi: capacitatea de exprimare orală sau scrisă diferă de la persoană la persoană. Limba este o realitate supraindividuală: este un instrument constituit de-a lungul istoriei fiind utilizat de membrii unei societăți pentru a comunica. În afară de limbile naturale (cele constituite istoric în societățile umane) există și limbi artificiale. Limbajele de programare sau limbile umane construite special, cum este esperanto1, sunt exemple de limbi artificiale.

1.1 Caracteristicile limbajului uman a. Natura simbolică a limbajului Limbajul uman se bazează pe cuvînt, cuvîntul fiind un simbol, adică o reprezentare arbitrară a unui obiect sau fenomen. Cuvintele cat, chat și pisică, deși sunt diferite, fac toate referire la aceeași realitate. Ceea ce diferă este convenția utilizată de vorbitorii limbilor engleză, franceză și română pentru a simboliza în comunicare animalul numit pisică. Deci simbolul este un element care înlocuiește în procesul comunicării obiectul la care face referință. Fenomenul comunicării nu este specific uman. Se știe că albinele pot să indice altor indivizi unde se găsește nectarul iar balenele, delfinii și cimpanzeii emit semnale pentru a comunica stări emoționale sau prezența unui pericol. Dar, spre deosebire de limbajul uman, limbajele animalelor nu utilizează simboluri, ci semnale. Un semnal (de exemplu, țipătul unei rațe sălbatice la apropierea unui animal de pradă) este un stimul care anunță un eveniment, o stare de lucruri. Semnalul nu înlocuiește în limbajul animal obiectele, ci constituie numai un indiciu al acestora. Altfel spus, animalele nu posedă o funcție simbolică. De aceea limbajul animal este limitat la cîteva tipuri de mesaje care pot fi transmise prin semnale. b. Natura generativă a limbajului Limbile umane sunt generative. Aceasta înseamnă că nu există o limitare în privința numărului și a semnificației mesajelor care pot fi alcătuite cu ajutorul limbii. Pe măsură ce apar realități noi limba se adaptează pentru a putea exprima enunțuri în legătură cu acestea. De exemplu, apariția calculatorului și a internetului nu a făcut necesară inventarea unor noi limbi: cele vechi și-au îmbogățit vocabularul și și-au modificat sensurile unor cuvinte pentru a îngloba noile concepte. c. Ipoteza gramaticii universale Explicarea modului în care copilul își însușește limbajul a provocat controverse între specialiști. Psihologul american B. F. Skinner (1904 – 1990) considera că omul învață să comunice ca urmare a interacțiunilor cu semenii. El a explicat achiziția limbajului cu ajutorul următoarelor noțiuni: asociațiile (legături formate între cuvinte și imaginile obiectelor), imitarea (tendința copilului de a repeta sunetele și cuvintele auzite de la adulți) și întărirea (recompense primite de copil cînd proununță cuvintele corect, cum ar fi zîmbetele și încurajările). Dar, dată fiind complexitatea regulilor gramaticale, este greu de crezut că un copil poate să învețe în doar cîțiva ani să se exprime în limba maternă numai pe baza interacțiunilor cu adulții. Unii lingviști (Noam Chomsky (n.1928) ) explică învățarea de către copil a limbii materne avansînd ipoteza că toate limbile umane sunt alcătuite după aceeași structură de bază, numită gramatică universală. Ipoteza gramaticii universale se bazează pe constatarea că limbile umane sunt constituite din elemente gramaticale similare: toate conțin substantive, verbe, timpuri verbale, adjective, propozițiile au subiect și predicat, există întrebări, afirmări și negații.

1 Limbă artificială construită în 1887 cu scopul de a fi un mijloc internațional de comunicare. Se bazează pe elemente din principalele limbi europene.

Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

2

Conform acestei ipoteze, omul se naște echipat cu predispoziția de a învăța să comunice în limbi alcătuite după structura de bază a gramaticii universale. Altfel spus, ne naștem pregătiți să învățăm nu o limbă umană specifică, ci limbile umane în general, ceea ce explică viteza cu care copilul învață să se exprime în primii ani de viață.

1.2 Structura limbii Toate limbile umane sunt organizate ierarhic în mai multe subsisteme, după cum urmează: a. Fonemele Fonemele reprezintă fiecare dintre unitățile sonore perceptual distincte ale unei limbi pe baza cărora se face distincția între cuvinte. Pentru a vorbi este necesar ca buzele, limba, gura și corzile vocale să inițieze mișcări care au ca rezultat producerea unor sunete. Sunetele sunt unitățile care compun cuvintele. Spre exemplu, cuvîntul cap este compus din fonemele /c/, / a/ și /p/. Dar fonemul nu este același lucru cu sunetul. De exemplu, fonemul /h/ din cuvintele românești hidră și har este perceput la nivel mental ca fiind unul și același sunet, deși este vorba de 2 sunete diferite: în hidră fonemul /h/ este articulat din palat, în har fonemul /h/ este articulat din laringe. Fonemul nu este echivalent nici cu litera: primele două litere din cuvîntul englez thin corespund fonemului /θ/ și primele două litere din cuvîntul englez then corespund fonemului /ð/. Sunetele diferite din limbă care sunt grupate în același fonem se numesc alofone. Deci fonemul poate fi considerat un fel de abstracție care permite tratarea în manieră similară a unor sunete cu grad ridicat de similaritate. Studiind peste 500 de limbi, lingviștii au descoprit că limbile umane utilizează 869 de foneme diferite, dar nicio limbă nu le folosește pe toate. Limba română utilizează 29 de foneme iar limba engleză utilizează aproximativ 40. b. Morfemele Morfemele sunt cele mai mici unități ale limbii care poartă o semnificație sau au o funcție gramaticală. Un morfem poate fi un cuvînt, cum este adevăr sau o particulă care se atașează cuvîntului pentru a forma cuvinte mai complexe, cum ar fi -at din adevărat sau ne- din neadevăr. Morfemele sunt folosite pentru a forma pluralul și pentru a indica persoana ori diateza ori timpul în cazul verbelor. c. Lexicul și semantica Mulțimea cuvintelor utilizate în limbă formează lexicul limbii iar înțelesurile atașate cuvintelor formează semantica. Oamenii posedă un lexic vast și complicat: lingviștii estimează că adultii vorbitori de engleză folosesc un vocabular de 20 000 pînă la 50 000 de cuvinte și pot înțelege mult mai multe. Copiii pînă la vîrsta de 6 ani au un bagaj lexical de aproximativ 14 000 de cuvinte. Cuvîntul este un complex de sunete căruia îi este asociat un sens (sau, în unele cazuri, mai multe sensuri). Astfel, cuvîntul îndeplinește o funcție simbolică: este un simbol care înlocuiește în comunicare obiectul la care face referință. Referința unui cuvînt este formată din multimea obiectelor pe care cuvîntul le denumește. Astfel, referința cuvîntului „scaun” este formată din multimea tuturor scaunelor. Sensul unui cuvînt este format din setul de proprietăți care descrie referința sa și care poate fi aplicat oricărui obiect din referință. Deci sensul cuvîntului „scaun” este conceptul „scaun” (vezi lecția Gîndirea). d. Sintaxa Sintaxa cuprinde regulile folosite la combinarea și rearanjarea cuvintelor pentru a produce diferite tipuri de propoziții: propozitii declarative, imperative, întrebări sau negări. Regulile sintactice sunt specifice fiecărei limbi: în limba română adejectivul se pune în mod obișnuit după substantiv (de ex. Casa albă). În engleză adjectivul apare înaintea substantivului (de ex. White house). Sintaxa limbilor umane, spre deosebire de sintaxa unor limbi artificiale precum limbajele de programare, permite propoziții ambigue: Voi ști cînd vei veni. Și un alt exemplu, din limba engleză: They are hunting dogs. Înțelesul acestor propoziții poate fi decodificat pe baza contextului în care apare propoziția, făcînd apel la semantica termenilor.

1.3 Localizări cerebrale ale limbajului Legătura dintre limbaj și creier a fost pusă inițial în evidență pe baza studierii post-mortem a leziunilor cerebrale asociate cu afaziile. Afazia este o tulburare caracterizată prin pierderea capacitătii de producere sau înțelegere a limbajului. La momentul actual legătura dintre limbaj și structurile cerebrale poate fi studiată in vivo la subiecții sănătoși cu ajutorul

Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

3

tehnicilor de imagistică cerebrală: PET (tomografia cu emisie de pozitroni), fMRI (imagistică prin rezonanță magnetică functională), MEG (magnetoencefalografia). a. Afazia Broca În 1861, examinînd post-mortem creierul unui pacient care prezentase o tulburare severă a functiei vorbirii, Paul Broca (1824 – 1880) a descoperit că acesta avea o leziune mare în zona posterioară a girusului2 frontal inferior al emisferei cerebrale stîngi. (vezi figura nr. 1) Această zonă a lobului frontal stîng a fost denumită aria Broca și tulburarea de vorbire care rezultă în urma leziunilor situate în această zonă poartă numele de afazie Broca. Pacienții cu afazie Broca articulează cuvintele cu dificultate și nu se pot exprima decît în propoziții scurte, omițînd prepozițiile și conjuncțiile. Deoarece zona Broca se află în apropierea ariei motorii care este responsabilă cu producerea sunetelor vorbirii, s-a considerat că simptomele afaziei Broca sunt produse prin afectarea funcției motorii a vorbirii. b. Afazia Wernicke În 1874, Carl Wernicke (1848 – 1905) a descris un alt tip afazie care implică însă înțelegerea limbajului. Cu toate că prezentau deficite importante de memorie auditivă și înțelegere a limbajului, pacienții lui Wernicke articulau cuvintele cu ușurință. Dar cu toate că vorbeau fluent, vorbirea acestor pacienți era lipsită de sens. În urma examinărilor post-mortem , Wernicke a descoperit că pacienții săi aveau leziuni în lobul temporal stîng în zona girusului temporal superior. Această zonă a primit numele de aria Wernicke și tulburarea asociată se numește afazie Wernicke.

c. Legătura dintre aria Broca și aria Wernicke Ulterior, neurologul Norman Geschwind (1926 – 1984) a elaborat o teorie care explică parțial legătura dintre zonele cerebrale și limbaj. Conform lui Geschwind, o persoană care vrea să proununțe o propoziție mai întîi formulează în minte ce are de spus, iar această informație ajunge în cortexul auditiv primar care se află lîngă aria Wernicke. Acolo este convertită într-o reprezentare fonetică ce este apoi transmisă în aria Broca. Aria Broca coordonează mișcările gurii și laringelui responsabile pentru producerea vorbirii. Cînd citim cu voce tare, informația vizuală este transformată la nivelul zonei numite girusul angular în reprezentări fonetice care ulterior sunt transformate în înțeles la nivelul ariei Wernicke. Informația astfel rezultată ajunge finalmente în aria Broca pentru a fi transformată în mișcări care formează vorbirea. Această teorie explică de ce pacientii cu leziuni în aria Broca înțeleg limbajul dar

Figura nr. 1. O ilustrare a ariilor cerebrale implicate în producerea și înțelegerea limbajului

nu pot să articuleze cuvintele, iar pacienții cu leziuni în aria Wernicke pot vorbi fluent dar, deoarece le este afectată functia de comprehensiune a limbajului vorbirea lor nu are sens. Diferite leziuni în zonele cerebrale implicate în producerea și înțelegerea limbajului sau în traseele neuronale care conectează aceste zone produc variate tulburări ale limbajului: afazie, alexie (incapacitatea de a citi) sau agrafie (incapacitatea de a scrie).

1.4 Legătura dintre limbaj și gîndire Ipoteza relativității lingvistice afirmă că limbajul determină ceea ce gîndim și modul în care interpretăm realitatea, astfel încît oamenii care vorbesc limbi diferite vor avea tendința să gîndească și să se comporte diferit. Ceea ce putem gîndi ar trebui deci să fie limitat de ceea ce putem exprima în limba sau limbile pe care le cunoaștem. Există mai multe argumente care sprijină acest punct de vedere. Lingvistul american Benjamin Lee Whorf (1897 – 1941) a arătat că nativii aparținînd tribului din America de Nord Hopi își reprezintă timpul într-o manieră diferită față de oamenii care vorbesc limbi europene precum engleza. El a constatat că în limba lor nu există modalități gramaticale pentru a indica trecerea timpului (nu au timpuri verbale). Argumentele lui Whorf au fost însă contestate de alți lingviști, chestiunea modului în care este reprezentat timpul în limba hopi rămînînd controversată pînă în ziua de azi.

2 În anatomie termenul girus desemnează o încrețitură alungită și sinuoasă, mărginită de șanturi (sulci), aflată pe suprafața exterioară a scoarței cerebrale. Sinonim: circumvoluțiune.

Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

4

Studierea tribului brazilian izolat Piraha a arătat că limbajul contribuie la formarea categoriilor cu care gîndim. Nativii Piraha posedă cuvinte pentru numerele 1 și 2 dar tot ceea ce depășește numărul 2 este desemnat printr-un singur cuvînt: „mult”. Astfel, dacă li se arată o grămadă formată din 7 nuci, lor li se pare foarte dificil să formeze ei înșiși o grămadă similară. Vorbitorii limbii engleze tratează o multime de unelte (lopeți, de exemplu) ca fiind formată din elemente individuale al căror număr poate fi determinat (la fel ca noi). Vorbitorii limbii maya însă tratează o multime de lopeți ca și cînd ar fi o masă de elemente al căror număr nu poate fi determinat (cum vorbim noi despre porumb sau despre grîu). O serie de experimente arată că diferențele percepute între culori sunt mai mari cînd culorile care sunt comparate poartă nume diferite. În spectrul cromatic nu există o linie clară de demarcație între 2 culori, de exemplu albastru și verde. Dacă trasăm o linie arbitrară de separare între albastru și verde, 2 culori catalogate ca „albastru” și „verde” între care există o diferență de nuanță vor părea mai diferite decît 2 culori între care există o diferență similară de nuanță catalogate ca „albastru” (vezi figura nr. 2). Deci limbajul ar influența judecățile despre culori.

Figura nr. 2. Cele 2 nuanțe catalogate drept „verde” și „albastru” din cazul A sunt percepute ca fiind mai diferite decît cele 2 nuanțe catalogate drept „albastru” din cazul B. Între culorile din cazul A și culorile din cazul B există o diferență similară de nuanță. (Imagine preluată din Myers)

Ipoteza relativității lingvistice este criticată. Contraargumentele sunt următoarele:

Chiar dacă există deosebiri în planul gîndirii între persoane care vorbesc limbi diferite, nu se poate preciza dacă aceste deosebiri sunt cauzate de limbaj sau dacă dimpotrivă, limbajul a fost „modelat” de însușirile gîndirii.

Dacă gîndirea ar fi determinată de limbaj atunci ar trebui să existe idei sau concepte care să nu poată fi înțelese decît în limba în care au fost „gîndite” inițial. Dar nu există așa ceva. Orice mesaj compus într-o limbă poate fi tradus în oricare altă limbă.

Există surdo-muți care care nu au învățat limbajul semnelor. Aceste persoane sunt capabile de acte de gîndire deși nu posedă niciun fel de limbaj și deci nu pot comunica.

Deși ipoteza relativității lingvistice este contestabilă, existența probelor care arată legătura strînsă între limbaj și gîndire nu poate fi negată. De aceea, la momentul actual, specialiștii consideră că există o influență reciprocă între limbaj și gîndire: categoriile limbajului și modul în care este folosit influențează gîndirea iar gîndirea, la rîndul ei, are influență asupra continuturilor exprimate prin limbaj și asupra modului în care le exprimăm.

2. Gîndirea imagistică Procesele gîndirii pot reprezenta informația sub formă de propoziții sau sub formă de imagini. Imaginea mintală este un eveniment psihic care constă în reconstrucția aparenței figurative a obiectelor fără ca acestea să acționeze asupra organelor de simț pentru a realiza o percepție. Dacă sunt întrebați „Cum sunt sunt urechile unui ciobănesc german?” majoritatea oamenilor declară că își contruiesc în minte o imagine a capului unui ciobănesc german și „privesc urechile acestuia pentru a le observa forma. Cînd sunt întrebați „Cîte ferestre are casa în care ați crescut?”, oamenii declară că mai întîi își imaginează casa și apoi o „scanează” pentru a vedea cîte ferestre are. Deși imaginile vizuale sunt cele mai studiate în psihologie și celelalte modalități senzoriale pot să creeze imagini mintale. Astfel, există imagini auditive (reprezentarea unei melodii sau a vocii unei persoane), imagini olfactive, gustative sau kinestezice (reprezentarea modului de realizare al mișcărilor).

2.1 Caracteristici ale imaginilor mintale a. Facilitarea memoriei Experimentele au aratat că memorarea este facilitată de activarea imaginilor mintale. Astfel, cuvintele concrete (cele care au asociată o imagine, cum este cuvîntul „scaun”) sunt mai ușor de reținut decît cuvintele abstracte, care nu au asociate

Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie

5

imagini. De asemenea, dacă subiecții sunt instruiți să asocieze cuvintelor imagini cînd le memorează, chiar cuvintele abstracte se memorează mai bine. Aceste efecte au fost explicate prin „modelul dublei codări”, care afirmă că există 2 modalități de a reprezenta informațiile în memorie: o modalitate imagistică, conectată cu experiența senzorială și o modalitate verbală, independentă de experiența senzorială. Acțiunea conjugată a celor două modalități ale memoriei ar explica rezultatele mai bune la sarcinile de memorare obținute cînd sunt utilizate imaginile mintale. Stocarea informațiilor verbale în asociere cu imagini face mai puțin probabile efectele negative ale interferenței (vezi secțiunea Uitarea, lecția Memoria). b. Facilitarea operațiilor gîndirii Reprezentarea sub formă de imagini a informațiilor în sarcinile de realizare a unor raționamente silogistice are în general un efect de facilitare a rationamentului. Reprezentarea imagistică a datelor în sarcinile de rezolvare de probleme îi oferă subiectului un suport concret și manipulabil pe care să simuleze variate operații logice, ceea ce facilitează obținerea rezultatului corect. Imagininile sunt utlizate cel mai frecvent în etapa explorării problemei sau cînd este vorba de probleme noi și puțin structurate. (Vezi finalul lecției Gîndirea). c. Similitudinea cu percepția Cercetările au arătat că proprietățile imaginilor mintale sunt asemănătoare cu proprietățile imaginii perceptive. Deosebirea constă în faptul că imaginile mintale sunt mai schematice, prezentînd un anumit grad de abstractizare. O dovadă în acest sens o constituie studiile realizate pe pacienții cu hemineglijență spațială. Hemineglijența spatială apare în urma traumatismelor în zona parietală sau frontală, pe partea controlaterală celei în care a survenit leziunea. Deci dacă au suferit leziuni în zone ale emisferei drepte, pacienții prezintă omisiune vizuală în partea stîngă: nu observă sau nu dau atenție obiectelor situate în partea stîngă a cîmpului vizual. De exemplu, un pacient de sex masculin poate să uite să își radă partea stîngă a feței. Cînd li se cere să își imagineze cum arată un loc familiar (de ex. un magazin) acești pacienți enumeră numai obiectele situate în partea dreaptă a cîmpului vizual. Deoarece traumatismele cerebrale au dus la apariția unor tulburări identice în cazul percepției și imaginilor mintale, se poate presupune că cele 2 procese psihice sunt mediate de aceleași zone cerebrale. Următorul experiment susține de asemenea ipoteza similarității între percepție și imagine mintală. În prima etapă subiectului i se prezintă o harta unei insule care conține o serie de accesorii: doi copaci, o cabană, un lac, etc. În etapa a doua desenul este acoperit și subiectului i se solicită să realizeze o „călătorie mintală” pe insulă pornind de la un punct oarecare. Experimentatorul pronunță numele unui element de pe insulă iar subiectul trebuie să „cerceteze” locul unde este amplasat. Cînd îl găsește apasă pe un buton. Rezultatele au arătat că durata călătoriei „mintale” pe insulă este proportională cu distanța reală dintre elementele desenului. Deci, se poate presupune că imaginile mintale contin aceleași informatii cu imaginea percepută a desenului și au proprietăți similare. Bibliografie: Atkinson, R., L., et al. Introducere în psihologie (trad), București: Editura tehnică, 2002 Cosmovici, A., Psihologie generală, Iași: Editura Polirom, 1996 Charolle, M., Limbaj. în Bloch, H., (coord) Chemama, R., (coord) Dépret, E., (coord) et. al. Marele dicționar al psihologiei (trad), București: Editura Trei, 2006 Fagard, J., Nadeau, L., Sens. în în Bloch, H., (coord) Chemama, R., (coord) Dépret, E., (coord) et. al. Marele dicționar al psihologiei (trad), București: Editura Trei, 2006 Katz, A., N., Mental imagery. în Kazdin, A., E., (editor)., The Encyclopedia of Psychology (Vols. 1 – 8), New York: Oxford University Press, 2000 Myers, D., G., Psychology (9th edition), New York: Worth Publishers, 2008 Tallal P., Patterson, M., Language. în Kazdin, A., E (editor)., The Encyclopedia of Psychology (Vols. 1 – 8), New York: Oxford University Press, 2000 Vurpillot, E., Imagine mentală. în Bloch, H., (coord) Chemama, R., (coord) Dépret, E., (coord) et. al. Marele dicționar al psihologiei (trad), București: Editura Trei, 2006