UNIVERSITATEA „ALEXANDRU GHICA „

PSIHOLOGIE GENERALĂ(NOTE DE CURS)

Lect. dr. Cotor Cornel

2000 – 2001

CAP I. COSTITUIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ AUTONOMĂ ŞI ÎNCEPUTURILE EI ÎN ROMÂNIA

1.Edificarea psihologiei ca ştiinţă autonomăDeşi obiectul psihologiei datează din primele momente ale apariţiei vieţii, edificarea psihologiei ca ştiinţă autonomă

a fost posibilă abia doar cu mai bine de un secol în urmă.Înainte de a deveni ştiinţă autonomă, psihologia făcea parte integrantă din uriaşul trunchi al filosofiei. Activitatea

psihică sau sufletul cum i se spune, fiind obiectul de studiu al filosofiei. De fapt, de acelaşi trecut istoric s-au bucurat şi alte domenii ale realităţii înainte de a deveni ştiinţe. Dar, au reuşit totuşi să-şi dobândească independenţa mai repede decât psihologia.

Psihologia s-a desprins atât de târziu de filozofie datorită conţinutului, complexităţii şi sarcinilor sale de a studia una din cele mai complexe forme de mişcare a existenţei. Faptul s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Această realizare a avut loc în virtutea progreselor realizate de ştiinţele naturii, în deosebi de fizică şi filozofie, prin utilizarea experimentului ca metodă de cercetare, fapt ce a contribuit la introducerea experimentului şi în cercetarea fenomenelor psihice.

Unii specialişti ai vremii printre care şi Auguste Comte (1830) îi negau psihologiei înşăşi posibilitatea de a deveni ştiinţă considerând că obiectul ei ar fi de competenţa filosofiei – pentru conţinutul de natură biologică prin care omul este legat de animalitate şi de competenţa sociologiei atunci când se are în vedere dimensiunea socio-culturală a omului. Atitudinea negativă acestui mare umanist al vremii se datora în esenţă faptului că el nega valoarea ştiinţifică introspecţiei ca metodă de cercetare.

Dacă vedem cum sau desfăşurat evenimentele în procesul de edificare a ştiinţei psihologice.2. Începuturile psihologiei ştiinţifice în RomâniaÎnceputurile psihologiei ştiinţifice în România este legată de activitatea de pionerat în acest domeniu al unui

mânunchi de oameni de ştiinţă, pe la finele secolului trecut şi începutul secolului actual. Primele preocupări cu caracter ştiinţific legate de domeniul psihologiei le găsim în lucrările de filozofie, antropologie şi fiziologie. În acest sens se cuvine a fi aminte operele lui D. Cantemir unul din cei mai deseamă cărturari ai vremii (1673-1723) precum şi contribuţia unor personalităţi de seamă ale vremii ca Samuil Micu (Manualului de logică – 1799)., Eftimie Murgu (curs de logică-1834), Aug.Treboniu laurian (Manual de filozofie 1846), Nifon Bălăşescu (Psihologia empirică şi Psihologia –1842), Simion Bărnuţiu (metafizica, Etica, Estetica, Psihologia, Logica 1856-1864) şi alţii.

Un rol important pentru ştiinţa psihologică l-au avut societăţile medicale de la Iaşi şi Bucureşti în frunte u personalităţi de seamă ca Iacob Cihac, Carol davila, N.Kreţulescu, C. Essareu şi alţii.

Un alt domeniu de seamă pentru începuturile psihologiei în România a fost organizarea învăţământului medical, ştiinţific şi filosofic.

În 1892 apare lucrarea lui C. Leordeanu „Principii de psihologie” şi cea a lui St. Michăilescu „Introducere în psihologie”care sunt şi primele lucrări de specialitate.

O contribuţie de seamă în constituirea psihologiei în România a avut-o N.Vaschide (1878-1907) a cărui activitate, în cea mai mare parte s-a desfăşurat la Paris unde a colaborat A.Binet, F. Toulsuse şi H.Pierou. Cu ultimii doi a colaborat la lucrarea „Techniqe de paychlogie experimentala” (1904) şi a publicat în România terminologia de psihorozoologie, contribuind astfel la punerea bazelor psihologiei experimentale în ţara noastră.

După înfiinţarea la Leipzig, de către Wundt, a primului Laborator de psihologie , printre primii veniţi din diverse ţări ale lumii ca Franţa, Anglia, America etc., s-au numărat şi trei tineri români: E.Gruber, Constantin Rădulescu Motru şi Fl. Ştefănescu Goangă care sunt recunoscuţi ca pioneri ai psihologiei experimentale din centrele universitare Bucureşti, Cluj şi Iaşi.

E. Gruber şi-a desăvârşit studiile în laboratorul lui Wundt apoi a fost profesor la Universitatea din iaşi, unde înfiinţează şi primul laborator de psihologie experimentală din România (1892).

C. Rădulescu – Motru (1868-1957) studiază în Franţa cu Charcot şi cu A. Binet, apoi în Germania, la Munchen şi Leipzig cu Wundt. A funcţionat ca profesor de Istoria filosofiei antice şi estetică, apoi ca profesor de psihologie la Universitatea din Bucureşti. În lucrarea sa „Probleme de psihologie”(1898) Rădulescu Motru afirmă necesitatea edificării unei psihologii care să devină o ştiinţă exactă, ca fizica şi biologia, fără a pierde din vedere specificul fenomenelor psihice. C. Rădulescu – Motru a fost o personalitate de seamă a vieţii ştiinţifice şi social-politice între cele două războaie mondiale.

Fl.Ştefănescu Goangă (1881-1958) după ce-şi desăvârşeşte pregătirea în laboratorul lui Windt, înfiinţează cel dintâi institut de psihologie (experimentală, comparată şi aplicată) din România.

C.Rădulescu – Motru şi Fl. Ştefănescu – Goangă şi-au desfăşurat activitatea lor laborioasă între cele două războaie mondiale, iar E. Gruber s-a stins din viaţă la vârsta de 30 ani. Aceste prime eforturi au început să dea roade în activitatea psihologică din România. Astfel că, între cele două războaie mondiale se înfiinţează laboratoare de psihologie în şcoli şi uzine, conturându-se în felul acesta ramurile psihologiei aplicate. Se înfiinţează laboratoare pentru transporturi şi laboratoare uzinale la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Reşiţa.

Printre continuatorii de seamă ai pionierilor psihologiei româneşti se numără psihologii de renume ca Gh.Zapan, Nicolae Mărgineanu, I.M. Nestor, Gh. Bontilă, Vasile Pavelcu, Al. Roşca, ion radu, C. Zahirnic şi alţii. Dintre aceştia, merite deosebite, atât pentru valoarea ştiinţifică şi pluralismului lor, cât mai cu seamă pentru tăria lor spitrituală şi morală o au cei care au suferit mulţi ani de temniţă în închisorile comuniste pentru convingerile lor ştiinţifice: Mărgineanu, Bonţilă, Nestor, M.Bejat, D. Popescu, Constantin zahirnic, şi care după detenţie au reuşit să-şi recapete energia necesară ca să-şi servească cu devotament profesiunea de credinţă – psihologia – Un sincer omagiu faţă de opera lor.

2

Activitatea psihologică dobândeşte o amploare deosebită în România în această perioadă.Pe lângă laboratoarele de psihologie de la Cluj, Iaşi şi Bucureşti, în ţară funcţionau un număr însemnat de

laboratoare pe lângă diferite instituţii. În acest sens se cuvine a evidenţiate: Laboratorul de psihotehnică al Societăţii de tramvaie Bucureşti (1925); Laboratorul de examinări psihofiziologice ale Centrului medical aeronautic de la Pipera (1927);Secţia de psihotehnică a Institutului Român de Organizare Ştiinţifică a Muncii (1930); Institutul Pedagogic Român din bucureşti (1926); Laboratorul de psihologie al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică (1930); laboratorul de examinări psihologice al C.F.R.(1935).

În Bucureşti activitatea psihologică a fost orientată spre psihologia muncii (G.Zapau, I.M.Nestor, C. Bontilă), spre psihologia şcolară şi a copilului (C.Zahirnic, C.Georgiade); la Cluj se dezvoltă psihologia şcolară (Ştefănescu Goangă, L.Rusu, Al. Roşca, N. Mărgineanu); la Iaşi, Mihai Ralea pune accent pe psihologia socială şi a personalităţii.

În această perioadă (1934-1944) au apărut „Analele de psihologie”, în cadrul cărora s-au publicat lucrări cu rezultate ale cercetărilor psihologice ale vremii, precum şi reviste de specialitate, cărţi şi astfel activitatea psihologică din România se dezvoltă fiind recunoscută şi apreciată de către specialiştii vremii care intenţionau să organizeze în Bucureşti al XII-lea Congres internaţional de psihologie (1940), programat iniţial la Viena.

CAP. II. ARGUMENTELE PENTRU ŞTIINŢA PSIHOLOGICĂ

Procesul de devenire a psihologiei ca ştiinţă a fost un proces îndelung şi deosebit de laborios şi anevoios care, în cele din urmă a condus la edificarea acestei ştiinţe devenind de sine stătătoare, alături de alte ştiinţe, bucurându-se de toate drepturile şi obligaţiile ce i se cuvin, luându-şi răspunderea de a rezolva unele dintre cele mai complexe şi mai delicate probleme ridicate de societatea modernă.

Ceea ce nu este deloc îmbucurător este faptul că şi la ora actuală, când psihologia şi-a dovedit locul şi rolul în viaţa socială mai apar tendinţe concertate împotriva ei ca ştiinţă. Exemplul cel mai edificator a fost suprimarea manifestării ei într-un cadru organizat în unele regimuri comuniste sau în cel mai bun caz admiterea ei sub o formă tacită în condiţii de cemilegalitate.

Dacă la începuturile psihologiei ştiinţifice existau opinii cu privire la statutul psihologiei – care ar aparţine filozofiei sau sociologiei – în epoca modernă când psihologia şi-a dovedit existenţa prin contribuţia sa, era cu totul nejustificat tratamentul ce i s-a aplicat de către regimurile totalitare, mai cu seamă în ţara noastră. Din dorinţa de a-şi impune, cu orice preţ ideologia s-a recurs până la negarea şi eliminarea din viaţa societăţii a unei ştiinţe – a ştiinţei care studiază omul.

Prin modul în care s-a procedat i s-a negat atât obiectul şi rolul acestei ştiinţe cât şi statutul ei care a fost oferit drept cadou politicienilor şi ideologilor de partid. În consecinţă, psihologia trebuie aservită intereselor de partid „spre binele şi fericirea clasei muncitoare”.

Încă de la începuturile sale, prin natura împrejurărilor de viaţă, psihologia şi-a justificat pe deplin dreptul la existenţă prin implicarea sa în rezolvarea problemelor umane din ce în ce mai complexe şi mai delicate. Referitor la problema dreptului la existenţă al unei ştiinţe este ştiut faptul că un domeniu de activitate are dreptul să aspire la statutul de ştiinţă atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile – criterii care se impun şi anume : existenţa unui obiect propriu de cercetare, existenţa unor legi proprii pe care – se sprijină domeniul şi care trebuie descoperite şi utilizate precum şi existenţa unor metode, procedee şi strategii pentru cercetare şi descoperire a legalităţilor domeniului, în calitate de instrumente de lucru, precum o anumită finalitate. Aşa cum vom putea constata în paginile următoare psihologia dispune de toate aceste condiţii şi ca atare dispune de dreptul la existenţă – la statutul de ştiinţă.

A. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Aşa după cum s-a mai afirmat, cuvântul PSIHOLOGIE vine de la psihic, iar acesta de la grecescul PSICHE care înseamnă suflet. Astfel că, psihologia, este considerată drept ştiinţă care studiază, viaţa sufletească, sau viaţa psihică, într-un cuvânt psihicul

Termenul „psihologie” este utilizat prima dată de către R. Goclenius (1590) şi a intrat în circulaţie curentă odată cu lucrările lui Wolff (1732).

Prin prisma preocupărilor sale de ordin filosofic şi moral, psihologia este foarte veche fiind implicată în cultura orală şi scrisă a popoarelor din timpuri imemorabile. Ca disciplină ştiinţifică se constituie târziu, aşa după cum s-a văzut în paginile anterioare, abia în sec. al XIX – lea pe baza ştiinţelor biologice şi sociale, uzând de metode pozitive de cercetare, care permiteau măsurarea şi cuantificarea, cunoscând o dezvoltare vertiginoasă în secolul al XX-lea.

OBIECTUL psihologiei este viaţa psihică sau viaţa subiectivă a tot ceea ce este viu (oamenii şi celelalte fiinţe vii ), fapte obiective ale conduitei externe ale acestor fiinţe precum şi personalitatea umană, unul din fenomenele cele mai complexe ale universului.Cu alte cuvinte, referindu-ne la psihologia umană, obiectul acesteia constă în domeniul ce cuprinde pe de o parte viaţa interioară a omului ce constă din procesele psihice, sistemul de cunoştinţe, reprezentări, modele descriptive sau conceptuale, clasificări, metode şi strategii etc. precum faptele exterioare ce se manifestă sub formă de conduită şi care sunt generate de activităţile vieţii interioare, la care se adaugă problematica extrem de complexă a omului ca fiinţă socială, cu toate calităţile şi defectele sale – „omul concret în carne şi oase”. Dacă aspectul exterior prin care se manifestă omul este lesne de înţeles şi

3

este calificat drept conduită a acestuia ( comportarea ) aspectele nevăzute şi neobservabile sunt mai greu de înţeles. Aşa se explică întrebarea : Ce este psihicul sau viaţa sufletească ?

Psihicul este modalitatea superioară a existenţei biologice, iar în cazul fiinţei umane el exprimă existenţa bio-socială care constă din :ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce depind cu necesitatea de mecanismele cerebrale şi interacţiunea lor cu mediu, cu lumea existentă în afara omului. Psihicul este o modalitate superioară a vieţii de relaţie, care în cazul omului este de natură socio-culturală sau o adaptare mijlocită instrumental şi cultural. În cazul omului psihicul este : coadaptarea subiect – obiect, îndeplinind funcţia de raportare la lume şi la sine prin orientare, planificare şi transformare.Natura definitorie a psihicului uman este intervenţia activă în ambianţă şi transformarea ei prin muncă şi creaţie. Spre deosebire de animal care se adaptează la mediu, având chiar resurse mai mari în acest sens, omul se adaptează dar şi transformă mediul.

Psihicul se caracterizează prin SUBIECTIVITATEA SA . De altfel psihicul se defineşte drept OGLINDIRE SUBIECTIVĂ A REALITĂŢII OBIECTIVE. În aceeaşi ordine de idei se naşte o a doua întrebare: ce este subiectivitatea?

Subiectivitatea derivă de la termenul subiect care cade în opoziţie cu obiectul. Dar şi în acest caz termenul nu şi se pare suficient de relevant pentru că el este utilizat şi în alte domenii decât în psihologie. Astfel, în logică subiectul are semnificaţia de obiect despre care se afirmă sau se neagă ceva. În antropologie are sens de fiinţă cunoscătoare ce se opune obiectului iar în psihologie se referă la omul activ capabil să cunoască, să transforme şi să valorifice, prin activitatea sa lumea obiectelor, sens pe care îl vom adopta şi noi în contextul de faţă. Aşadar subiectivitatea derivă de la subiectul uman- de la om. Această calitate este condiţionată de latura internă, biologică a fiinţei umane, dar este inseparabilă de ceva de natură obiectivă, de entitatea de natură materială. Subiectivitatea se bazează pe suportul fizico- chimic al organismului viu. Ea se caracterizează prin subtilitate, imponderabilitate şi inefabilitate.

Şi subiectivitatea la care ne referim are mai multe sensuri şi anume: sens categorial, topic, descriptiv, de notă ce exprimă afectarea logicului şi de notă ce exprimă caracterul calitativ şi creativ al omului.

Sensul categorial exprimă ideea că subiectivitatea aparţine subiectului (omului) topicul vizează localizarea internă, descriptivitatea exprimă caracteristica stărilor, trăirilor şi proceselor psihice. Sensul de afectare a logicului vizează deformarea sau aspectul negativ ce denaturează realitatea, pe când cel ce se referă la calitate presupune caracterul de luare sub stăpânire a obiectului pe plan cognitiv şi pragmatic de transformare prin muncă şi creaţie.

Aşadar viaţa psihică, într-un cuvânt PSIHICUL este o entitate unică în felul ei şi nu se confruntă cu alte realităţi, cu nici o formă de existenţă, chimică, fizică, mecanică etc. Dar viaţa psihică se bazează pe formele inferioare ale existenţei, sprijinindu-se pe legile care guvernează aceste realităţi Se sprijină pe legi ale biologiei ca: Legea asimilaţiei şi dezasimilaţiei, legea dezvoltării şi maturalizării biologice. La rândul ei viaţa psihologică se sprijină pe procesele chimice, iar acestea pe cele fizice etc. Dar ceea ce este esenţial de subliniat este faptul că viaţa psihică prin existenţa sa ca activitate suigeneris dispune de legi proprii care o guvernează.

Aşadar psihicul este o realitate de necontestat aparţinând psihologiei ca obiect de studiu al acesteia.

B. LEGITĂŢILE EXPLICATIVE ALE PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

1. Legităţile. Legi. Clasificarea legilor

Existenţa sub multiplele sale forme de manifestare este guvernată de legile sale. Prin legitate înţelegând: însuşirea fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi; ansamblu legilor de natură, societate şi gândire; ansamblu legilor dintr-un domeniu precum şi ansamblul legilor care guvernează un anumit proces. Aşa după cum noţiunea de LEGITATE dispune de mai multe sensuri şi noţiunea de LEGE are mai multe înţelesuri. Astfel primul înţeles al acestuia ar avea un sens religios, ca datină, credinţă, obicei religios. De aici derivă utilizarea lui în limbajul curent la ceva care ţine de credinţa omului: „ pe legea lui”. Un alt sens al acestuia ar fi acela de „Lege nescrisă”, consfinţită prin practică îndelungată). Şi în sfârşit, sensul de relaţie care exprimă legături cu caracter general, necesar, esenţial şi stabil între obiecte şi fenomene precum şi între laturile aceluiaşi fenomen. Acesta este sensul pe care-l vizăm în contextul de faţă.

Aşadar, legile care guvernează existenţa la diversele niveluri de organizare exprimă grade diferite de generalitate şi esenţialitate.

Reflectând asupra legităţilor care guvernează realitatea înconjurătoare s-a încercat diverse modalităţi de clasificare ale acestora sau chiar o clasificare a ştiinţelor în funcţie de natura şi specificul acestor legi. Astfel, se obişnuieşte în prezent ca ştiinţele să fie categorisite în ştiinţe nomotice şi indiografice , diacronice (istorice).Cele din prima categorie urmăresc descoperirea de principii şi legi generale, iar cele din a doua categorie au ca obiect – aşa după cum afirmă J. Piaget – „ reconstituirea şi înţelegerea desfăşurării tuturor manifestărilor vieţii sociale în demersul timpului”, dezvăluirea conţinutului individual al evenimentelor, unicitatea şi originalitatea lor. Psihologia face parte din categoria ştiinţelor nomotice.

Atât pentru psihologie cât pentru alte ştiinţe dezvăluirea legităţilor fenomenelor pe care le studiază este premisă esenţială pentru a ajunge la explicarea ştiinţifică. Psihologia modernă cât şi alte ştiinţe nomotice caută să descopere legile fenomenelor şi în acelaşi timp să ajungă la explicarea lor, cauzalitatea lor.

Aşa cum arată J. Pioget, legea prin ea însăşi încă nu explică nimic pentru că se limitează la constatarea generalităţii unei relaţii de fapt. Explicaţia presupune dezvăluirea şi cunoaşterea intimităţilor, a relaţiilor dintre legi, operând cu raţionamentul de tip deductiv. Prin utilizarea acestuia se poate ajunge atât la explicaţie cât şi la descoperirea altor legi care există între sistemul cauză – efect în contextul căruia efectul produs şi constatat (legea descoperită) este generat de o cauză care la rândul ei este efectul altei cauze ş.a.m.d.

4

Cea mai generală şi cuprinzătoare clasificarea a legităţilor care guvernează realitatea este acea promovată de filozofie şi anume: legi cu caracter obiectiv şi legi elaborate de societate în scopul organizării şi conducerii nenumăratelor activităţi sociale-legi cu caracter subiectiv.

Studiind legităţile diverselor fenmene şi referindu-se la fenomenele psihice unii cercetători printre care M. Burge încearcă o categorisire a acestora în: legi toxonomice care vizează clasificarea, legi morfologice, legi cinematice, legi statice, legi taleologice şi legi cauzale. În acelaşi context M. Pradines distinge: legi funcţionale, legi de compoziţie sau structură şi legi psihogenetice.

Psihologia, prin specificul ei, operează cu un număr însemnat de legi datorită complexităţii domeniului şi a vieţii psihice.

Cele mai multe legi întâlnite în psihologie au un caracter mixt, datorită atât bogăţiei vieţii spirituale şi relaţiilor care există între procesele psihice, cât şi interacţiuni dintre psihologie şi alte ştiinţe.

Reflectând asupra specificului psihologiei, legile care guvernează acets domeniu, şi în consecinţă necesită a fi descoperite, cunoscute şi utilizate ar putea fi grupate în trei categorii şi anume: legi generale cu caracter fundamental; legi cu caracter particular şi legi specifice.

2. Legităţi cu caracter general Legităţile cu caracter general ale psihologiei dispun de însuşirea de a fi fundamentale pentru domeniu, deoarece

acestea stau la baza întregii vieţi psihice, ele guvernează întreaga procesualitate a acestei realităţi; de la cele mai simple forme de existenţă – la nivelul organismelor unicelulare şi până la forma cea mai elementară de reflectare a realităţii – cunoştinţa umană.

Printre aceste legităţi figurează: legea determinismului activităţii psihice; legea dezvoltării şi maturizării progresive a vieţii psihice şi legea adaptării şi integrării.

a)Legea care vizează determinismul activităţii psihice Problema determinismului activităţii psihice a fost şi rămâne în continuare în atenţia specialiştilor din domeniu. În

decursul timpului s-au elaborat nenumărate ipoteze şi teorii care într-o formă sintetică pot fi reduse la câteva teorii şi anume: teoria spiritualistă a vieţii psihice, teoriile cu caracter mecanicist, teoria indeterminismului şi teoria evoluţionismului psihologic.

Teoria spiritualistă a vieţii psihicePotrivit acesteia, sufletul omenesc, viaţa psihică în genere ar avea origine divină şi ar fi chiar în evoluţiile lui,

dependente de influenţele divinităţii. O serie de gânditori de seamă ai lumii antice au îmbrăţişat şi cultivat idei de această natură. În fruntea acestora s-a situat marele filosof al antichităţii – Socrate (469-399) î.e.n.) – un reprezentat de seamă al aristocraţiei scalagiste ateniene, condamnat la moarte de către statul democrat atenian.

În problematica cunoaşterii, Socrate considera că obiectul acesteia ( a cunoaşterii) nu este natura ci omul însăşi. De aici maxima cu valoare axiomatică „cunoaşte-te pe tine însuţi”, promovând astfel cunoaşterea omului. După Socrate scopul final al cunoaşterii era dobândirea virtuţii. Consideră că adevărul poate fi descoperit prin meditaţia stimulată de discuţia capabilă să-l „moşească” să-l scoată din conştiinţa omului unde ar exista ca ceva înnăscut, metodă cunoscută sub numele de maieutică.

Concepţia Socratică privind cercetarea formelor şi funcţiilor gândiri, precum şi a noţinilor morale a stimulat dezvoltarea teoriei despre morală şi a logicii. Socrate are merite incontestabile în elaborarea teoriei noţiunii şi a inducţiei, fiind punctul de plecare al doctrinei platonice a ideilor. Socrate nu a lăsat scrieri deoarece el îşi prezenta învăţăturile oral. Concepţia sa ne este cunoscută din mărturiile lui Xenofon. Discipolii săi au înfiinţat şcoli cunoscute sub numele de „Şcoli socratice” ca Şcoala megarică, Şcoala cirenoică, Şcoala din Elis şi Eretria.

Un alt reprezentant de seamă al acestei doctrine este Platon (427-347 î.e.n. ) unul din cei mai mari gânditori ai antichităţii discipol al lui Socrate, care a întemeiat la Atena (387 î.e.n. ) şcoala filosofică – Academia – şi a scris numeroase dialoguri filosofice apreciate drept capodopere, printre care: „Protagoras”, „Banchetul”, „Republica”, „Fedon”. Şi el, exponent al aristocraţiei sclavagiste, Platon a elaborat teoria obiectivă a Ideilor şi Formelor. Potrivit acestei teorii adevărata realitate o constituie Ideile (idea de frumos, sau frumosul în sine, idea de drepate, de om e.t.c.) pe care le considera esenţe suprasensibile, inuabile, care s-ar afla într-o lume în afara timpului şi a spaţiului, dominate şi pătrunse de un principiu suprem de natură divină (ideea de bine).

Referitor la fenomenele psihice, lucrurile percepute prin simţuri ar fi nişte „umbre” ale ideilor şi nu ar avea o realitate decât în măsura în care participă la idei.

Platon şi-a însuşit şi şi-a cultivat doctrina pitagoreicilor despre nemurirea sufletului.Reflectând asupra cuvântului (termenului) „PSIHOLOGIE” remarcăm cel puţin patru sensuri ale acestuia:

Psihologia ca TRĂIRE INTIMĂ, SUBIECTIVĂ a unei persoane. Adică viaţa psihică a individului uman sau animal sau TRĂIRILE SUBIECTIVE ale unui GRUP sau COLECTIVITĂŢI.

Psihologia ca ŞTIINŢĂ despre viaţa psihică a omului şi a necuvântătoarelor. Există şi o ramură a psihologiei numită PSIHOLOGIA ANIMALĂ , ETOLOGIE, şi ZOOPSIHOLOGIE ce studiază comportarea animalelor, conduita acestora (cuvântul grecesc ETHOS = doicei ).

Psihologia ca PROFESIE (MESERIE) având ca obiect ştiinţa psihologică. Psihologia ca OBIECT de studiu în şcoală şi facultate.

Viaţa psihică este o realitate de necontestat, un fenomen deosebit de complex ce are un trecut lung şi o istorie scurtă.Trecutul lung înseamnă o preistorie lungă dat fiind faptul că obiectul ştiinţei psihologice – PSIHICUL – datează din timpuri imemorabile; de la apariţia primelor fiinţe ce dispuneau de un sistem nervos. Istoria scurtă a psihologiei se referă la perioada în care psihologia s-a edificat ca ştiinţă de sine stătătoare perioadă care a durat circa 100 ani.

5

În apariţia psihologiei ca ştiinţă se cunosc câteva perioade – după apariţia conştiinţei naţionale şi anume: perioada viecţii primitive, antichitatea, perioada evului mediu şi perioada modernă.

Perioada vieţii primitive, perioadă în care îşi face apariţia PSIHOLOGIA SIMŢULUI COMUN. Aceasta se referea la modul de a fi al omului, la manifestările şi calităţile (însuşirile) acestuia. S-a constatat încă de atunci că oamenii seamănă unii cu alţii dar că aceştia nu sunt identici. Calităţile acestora, care-i deosebeau pe unii de alţii erau exploatate în viaţa de toate zilele: la lupte, la procurarea hranei şi la alte îndeletniciri în cadrul colectivităţii. Cunoaşterea particularităţilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe măsură ce progresa cunoaşterea şi civilizaţia în genere, fapt ce a condus la stratificarea colectivităţilor apăsând numeroase îndeletniciri.

Fenomenele care au atras atenţia oamenilor din această epocă au fost moartea , visele şi bolile psihice. Moartea era legată de încetarea respiraţiei omului. De aici apare legătura între suflu şi suflet. Cele două realităţi

erau considerate ca fiind identice. În greceşte „psiche” înseamnă suflet, iar în latină „spirare” înseamnă spirit, suflare, respirare. De aici apare ideea că la moarte sufletul părăseşte corpul.

Bolile psihice , delirul şi halucinaţiile au impresionat puternic pe oamenii acelor vremuri.Toate aceste fenomene au trezit ideea naturii vieţii psihice şi au condus la crearea miturilor şia credinţelor religioase. Aşa se eplică faptul că psihologiei acestei perioade i s-a atribuit numele de PSIHOLOGIA SIMŢULUI COMUN sau „ psihologia naivă”. Aceasta avea un caracter practic, care ţinea de intuiţia celor care se îndeletniceau cu ea.Antichitatea . Cunoaşterea în genere devine tot mai importantă, iar cunoaşterea omului, a vieţii psihice a acestuia

devine tot mai incitantă, mai accentuată. Apar îndeletniciri noi printre care şi cele care visau cunoaşterea oamenilor – un gen psihologi procticieni.

Cunoaşterea vieţii psihice s-a accentuat odată cu scrierile unor filozofi ai lumii antice, care au format referiri la oameni şi la calităţile acestora. Astfel

Teofras (372-287 î.e.n.) cel mai deseamă botanist al vremii scrie CARACTERELE lucrare tradusă de La Bruere (1645 –1696).

Aristotel (384 –322 î.e.n.) a abordat viaţa psihică de pe poziţie naturalistă. Observaţiile sale au fost tratate în lucrările :”Despre memorie şi reamintire”, „Despre simţire şi cele sensibile”, Despre vise etc.. Aceste idei, le găsim astăzi înmănunchiate în lucrarea Parva naturalia.

Epicur (341 – 270 î.e.n.) se referă la senzaţii şi încearcă să le explice la nivelul cunoştinţelor acelor vremuri. Vorbeşte de nişte membrane extrem de fine care se desprind de pe suprafeţele obiectelor şi care pătrund în organele de simţ impresionând atomii sufletului.Evul mediu – Este perioada în care a dominat spiritualismul mistic în care nu se găsesc aporturi notabile privind

fenomenele vieţii psihice. John Locke (1632 – 1704) filozof englez a făcut o serie de observaţii asupra unor fenomene psihice în lucrarea

sa:”Eseu asupra intelectualului uman” în care susţine că toate ideile noastre provin din experienţă”; ideile complexe derivă din cele simple prin combinarea acestora. J.Locke descrie foarte clar principalele operaţii ale gândirii, fapt pentru care poate fi socotit ca unul din fondatorii psihologiei ca ştiinţă. El practică o metodă refrexivă bazată pe introspecţieşi raţionament, neutilizând experimentul ca metodă de cercetare.

Tot în această perioadă (1590) apare pentru prima dată cuvântul „psihologie” în lucrarea lui Goclenius intitulată „Psihologia” care trata chestiunile psihicului din perspectiva antologică.Termenul s-a răspândit rapid prin lucrările lui Christian Wolff – „Psihologia empirică „ (1732) şi „Psihologie raţională” (1734). Acesta voia să separeu psihologia bazată pe experienţă, pe metoda ştiinţelor naturii, de cea antologică preocupată de esenţa sufletului. Acest lucru urma să se întâmple abia peste 150 ani, în secolul XIX – lea , când psihologia se va contura ca ştiinţă autonomă.Este util de reţinut faptul că până spre finele secolului al XIX – lea domeniul vieţii psihice era considerat un apanaj la filozofiei, deoarece cei care rupeau de cunoaşterea şi explicarea acestor fenomene erau învăţaţii acelor vremuri cunoscuţi sub numele de filosofi. În alte cuvinte, psihologia facea parte integrantă din marele trunchi al filosofiei. De fapt şi alte ştiinţe ca matematica, fizica, biologia constituiau un patrimoniu al filosofiei, dar spre specificul lor au reuşit să-şi dobândească mai de timpuriu statutul de ştiinţe autonome.Epoca modernă – secolul XIX – crează condiţiile necesare apariţiei psihologiei ca ştiinţă.Sub influenţa filosofiei pozitivistel a lui Auguste Conte (1798-1857), precum şi a progresului tehnic s-au dezvoltat

ştiinţele exacte bazate pe metodele observaţiei şi experimentale. Pe baza unor investigaţii efectuate în filozofie şi fizică şi a rezultatelor obţinute în aceste domenii a fost posibil introducerea metodelor exacte în studiul psihologiei.

Este vorba de cercetări asupra grecului (1794 – 1867) utilizează procedeul obligaţiunilor pe animale. P.Broca – 1861 descoperă în lobul frontal un centru al vorbirii; I.Secenov (1829 – 1905) demonstrează experimentul existenţa unei funcţii inhibatorii a grecului; I.P.Paveov fundamentează teoria reflexelor condiţionate; Fritsch şi Hitzig descoperă centri care comandă anumite __________(1870); W.Weber şi T. Fechuner studiază raporturile dintre intensitatea unor stimuli şi senzaţiile provocate de

către aceştia; H.Helmholtz studiază fenomenele producerii culorilor şi natura timbrurilor sunetelor; Wilhelm Wundt, filosof german publică lucrarea Principii de psihologie filozofică (1874) iar în 1879

inaugurează primul laborator de psihologie experimentală din lume, la Leipzig. Acest an este considerat a fi anul naşterii psihologiei ştiinţifice, iar W. Wandt drept părinte al psihologiei ştiinţifice.

La acest prim laborator de psihologie experimentală din lume se utilizează metode obiective, metoda de interpretare subiectivă era introspecţia.

6

Laboratorul lui Wund şi-au făcut ucenicia o pleiadă de psihologi din Europa şi America printre care şi trei psihologi români: Florian Ştefănescu Grangă, Ed. Gruber şi Constantin Rădulescu Motru.

CAP.III DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

Dacă până spre sfârşitul secolului al XIX – lea psihologia s-a afirmat ca ştiinţă, conturându-şi propriul statut, începând cu secolul XX au apărut orientări şi curente psihologice, s-au elaborat şi închegat teorii utilizându-se metode de investigaţie din ce în ce mai rafinate.

Toate aceste orientări nu doar că se disting unele de altele dar unele se opun altora; mai mult decât atât unele dintre ele sunt contradictorii chiar în interiorul lor ( Behariosism – Neobehariosism; Psihanaliza feudiană – Psihologia individuală a lui Adler şi Psihologia analitică a lui Jung, stc.

Pe lângă aspectele contradictorii ale acestei orientării se remarcă faptul că fiecare dintre ele sunt închise în ele înşele, neadmiţând alte puncte de vedere în afara lor. Deşi fiecare dintre ele abordează un anumit aspect al fenomenului se consideră entietate cu caracter general. Deşi realitatea studiată este extrem de complexă ele o reduc la un singur model explicativ, îngustând astfel obiectul de studiu al psihologiei.

Aceste teorii polemizează unele cu altele şi se ignoră reciproc. În cele ce urmează vom prezenta succint principalele orientări. Dar pentru început este util să precizăm ce se înţelege prin concepţie, curent ştiinţific şi teorie ştiinţifică.

B.NIVELE STRUCTURAL – FUNCŢIONALE ALE VIEŢII PSIHICE

1. INCONŞTIENTULReamintim că, modelul freudin al vieţii psihice cel elborat după 1920 era alcătuit din 3 instanţe:

Sinele (id-ul) – principalul sediu inconştientului, un gen de rezervor în care clocotesc: dorinţe, instincte, pulsuri ale vieţii şi ale morţii. Adică tendinţele spre plăcere – Libidoul – pe care l-a identificat cu tendinţele sexuale şi tendinţele de distrugere ( instinctul morţii sau thanatos).

Eul (Ego) principalul sediu al conştiinţei care ţine seama de dorinţele prezente în Sine şi de interdicţiile SupraEului constatând un compromis între cele două instante în funcţie de realitate.

Supra Eul (superEgo) alcătuit din normele social- morale.Spre deosebire de modelul freudian modelul pentru care optăm are la bază o viziune cibernetică şi anume:

- Viaţa psihică (psihicul) este considerat drept un sistem de tip cibernetic alcătuit din subsisteme care se condiţionează reciproc, condiţionănd astfel funcţionarea sistemului integrator, adică a vieţii psihice în ansamblu ei.

- Potrivit acestui model viaţa psihică umană este alcătuită din trei substanţe psihice: inconştientul; subconştientul şi conştientul potrivit schiţei de mai jos:

Conştiinţa clară (conştiinţă reflexivă proprie omului )

Un gen de sclavomecanism al conştientului

Depozit de acte atomate, percepţii obscene, afectivitatea, etc.

SISTEMUL PSIHIC UMAN

1. INCONŞTIENTUL este unul din cele 3 instante ale vieţii psihice.Este necesar de ştiut că un număr destul de mare de pe normele şi reacţii psihice se desfăşoară fără ca omul să-şi de-

ie seama de prezenţa lor. Aceste acte inconştiente aparţin inconştientului şi constau în bagajul de cunoştinţe, imagini şi idei achiziţionate pe parcurs şi de care omul, are nevoie în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele din ele se vor actualiza, altele niciodată.

Se mai găsesc în structura inconştientului:- actele automate;

7

Conştientul

Subconştientul

Inconştientultul

- deprinderile, priceperile ce nu sunt necesare pentru moment, dar intervin atunci când este nevoie de ele (ştiu să dansez, să înot etc.)

Apoi se mai găsesc:- percepţii obscure – sub pragul la care devin conştiente;- afectivitatea este în mare măsură inconştientă (ţeluri, dorinţe, sentimente ce nu au legătură momentană cu

prezentul. Sentimentele chiar atunci când sunt actualizate nu sunt conştiente (ex. ţii la cineva dar nu-ţi dai seama). Teoria inconştientului (S.Foend) subliniază rolul inconştientului, ajungând la unele exagerări.

2. SUBCONŞTIENTUL este considerat OPINII: O formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde:- actele care au fost cândva conştiente dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient;- un rezervoar ce conservă:

o amintiri;o autoturismeo deprinderio ticurio montaje intelectuale sau perceptive stereotipizate; deci toate actele ce au trecut

prin filtrul conştiinţei, deoarece se flă într-o stare latentă. Subconştientul conţine ceea ce nu este în centrul atenţiei dar care poate avea efecte contra

conştiinţei. Ribot o consideră drept o conştiinţă stinsă; conştiinţă adormită.

Alte opinii apreciază că subconştientul este o conştiinţă inferioară că coexistă cu cealaltă. Deşi plasat între inconştient şi conştient el este mai aproape de conştient.

Subconştientul nu este total obscur, ci are un grad de transparenţă, putând fi considerat ca o conştiinţă implicită.

Freud II diminua, importanţa considerându-l un gen de staţie de tranzit. Unde tendinţele inconştinetului poposesc temporar înainte de a trece în structurile conştientului.

Este un filtru cu rol de promovare sau respingere a pulsurilor inconstientului.În realitate subconştientul este un gen de servo – mecanism al conştiinţei, o implicaţie a acestuia, o rezervă de

informaţii din care se constituie faptele de conştiinţă.Subconştientul se caracterizează prin:

- proximitate totală de conştiinţă şi- compatibilizare cu ea:- are propriile mecanisme de:

- prelucrare- restructurare- corecţie

3. CONŞTIENTUL Cel mai important nivel al vieţii psihice a individului când afirmat, când negat.

Pentru introspecţionişti: toată viaţa psihică era conştientă. Pentru behaovişti conştiinţa nu avea nici o însemnătate.

Aşadar: conştiinţa putea fi totul sau psihicul fără conştiinţă, adică NIMIC. Conştiinţa a fost – pe parcurs – considerată „vigilentă”, „gândire”, „epifenomen”, „o abstracţie” fapt ce a condus la

proliferarea diverselor perspective de abordare. Astfel: Conştiinţa un gen de „CÂMP” comparabilă cu câmpul vizual – cu zone centrale şi periferice. Pentru Wundt: conştiinţa este „locul” unde se desfăşoară procesele psihice ale individului. Conştiinţa este o funcţie sintetică prin care senzaţiile sunt unite în reprezentări, o sinteză creatoare în zona

conştiinţei clare. Karl Buhler : conştiinţa un „ efect de iluminare” produs în centrul câmpului.

LS. Vîgotski – propune un punct de vedere constructivist : sistemul conştiinţei se elaborează ca urmare a relaţiilor între funcţionale, ca interviu, logic şi logic între procesele şi funcţiile psihice atât în dezvoltarea lor ontogenetică cât şi cea funcţională. Vîgotski arată că dezvoltarea conştiinţei constă în dezvoltarea unui sistem de semnificaţii, de înţelesuri.

Semnificaţia – funcţie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele.Cunoştinţa: este procesul de dezvoltare independentă a tuturor funcţiilor psihice.Mai recent se încearcă o explicaţie cibernetică, astfel: Reglarea de tip conştient a comportamentului cuprinde pe

lângă mecanismele de fecd-beek şi nişte mecanisme de feed-trough şi feed-before (alimentare pe parcurs şi alimentare iniţială).Aceste mecanisme presupune compararea internă a variatelor de răspuns şi testare anticipată a acţiunilor stărilor viitoare.

Dificultatea definirii conştiinţei constă în faptul că ea este pur subicectivitate; ea se manifestă în experienţele, fiecărui om fiind accesibilă altuia.

Conştiinţa este locul senzaţiilor şi percepţiilor, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice, conştiinţa organizează în spaţii şi timp. Aşa este!

Dar ce este conştiinţa? Ce înseamnă a fi conştient?Răspunsurile au fost următoarele: A fi conştient înseamnă:

8

a) a gândi , a stabili relaţii; se referă la susceptibilitateaa pe care o au părţile experienţei de a fi puse în relaţiile experienţei de a fi puse în relaţie şi cunoscute.Nu poate exista conştiinţa unui fapt decât în raport cu alte fapte, cu alte stări.

b) dispune de capacitatea de a face sinteze ; Wund =conştiinţă= o sinteză creatoare.c) a te adapta simplu la noile situaţii – solicitări. Apare atunci când individul nu poate rezolva problema în mod

automat (prin automatisme) – reflexe necondiţionate (instincte) sau în mod stereotipic ( lanţ de reflexe condiţionate).

d) a te putea autosupraveghea - asta înseamnă aţi putea povesti experienţa – a utiliza limbajul. Limbajul fiind calitatea structurală a conştiinţei prins care se accede la umanitate. La această V. Pavelcu adaugă: activitate la înţelegere.Definiţia CONŞTIINŢEI , după dicţionarul RUSConştiinţa este cunoaşterea imediată pe care fiecare om o are despre existenţa sa, despre actele sale şi despre lumea

exterioară:- conştiinţa organizează datele simţurilor noastre care ne situează în spaţii şi timp.- Nu are un sediu precis (în SNC)- Este un raport cu lumea percepută (Bergson o asimilează cu ATENŢIA) Freud cu percepţia; C.G.Jueng cu

starea de veghe, neuropsihologii cu starea de veghe.J.Deley: distinge 7 nivele ale conştiinţei:

Cel mai înalt nivel= vigilenţa excesivă, emoţiile puternice.Cel mai de jos = starea de comăÎntre ele se situează:

- vigilenţa atentă- vigilenţa dispusă- reversia, sau somnolenţa- somnul uşor sau somnul profund

Definiţia CONŞTIINŢEI după Paul Popescu NeveanuConştiinţa este o formă de organizare psihică, prin care se realizează integrarea activ subiectivă a tuturor

fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea individului la mediu.Funcţiile conştiinţeiOrganizarea CONŞTIENTĂ este o reflectare cu ştiinţa. Adică reflectarea individului dispune de o serie de informaţii ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi interfrectării unui obiect, fenomen, eveniment.

Sub aspect psihologic omul îşi dă seama de ceva anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii.

În virtutea experienţei anterioare obiectul are un ecou informaţional în subiect, în sensul că este conştientizat aproape imediat.

Reflectarea conştientă presupune includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular. a) Această particularitate evidenţiază funcţia INFORMAŢIONAL – COGNITIVĂ a conştiinţei. Tradusă în alte

cuvinte prin conştiinţă, se elaborează NOŢIUNI cu NOŢIUNILE, se elaborează JUDECĂŢI, cu judecăţile se fac RAŢIONAMENTE, iar cu acestea se cunoaşte lumea: trecutul şi viitorul.

b) Funcţia finalistă a conştiinţei : Reflectarea conştientă presupune reflectarea cu SCOP, orientată spre ţel. - Omul îşi formulează scopuri.- Scopurile izvorâsc din realitate, din interacţiunile omului cu lumea, din nevoile lui, nu din propria

conştiinţă.- Calitatea scopurilor şi claritatea lor depind de particularităţile individului, de experienţa sa.

c) Funcţia ANTICIPATIV-PREDICTIVĂ - scopurile se formulează dinainte, înainte de a se realiza. El (omul) are posibilitatea de a anticipa rezultatul

acţiunilor sale. Conştiinţa este deci, o reflectare anticipată a realităţii.d) Funcţia REGLATOARE de PLANIFICARE .

Nu este suficientă anticiparea. Este nevoie de o autoreglare. Stabilirea unui program în funcţie de priorităţi, în funcţie de firescul lucrurilor.

e) Funcţia CREATIV – PROIECTIVĂ a conştiinţei. Omul modifică realitatea. Altfel spus, o reflectă pentru a o modifica, pentru a o adopta la nevoile sale.

Specific psihicului uman este apariţia conştiinţei.

Câteva precizări în acest sens:- Conştiinţa= IMPLICITĂ (primitivă, nediferenţiată).

= REFLEXIVĂ (conştiinţa de sine, conştiinţa Eu-lui).Conştiinţa IMPLICITĂ ( prezentă şi la animalele superioare) constă:

a)într-o separare confuză a fiinţei de alte fiinţe şi obiecte;b)o trăire prin care ne simţim participanţi la tot ce se întâmplă;c)este conştiinţa de ceva; ne simţim prezenţi într-o realitate distinctă de noi;d)o conştiinţă în acţiune ;un câmp al prezenţei noastre în lume; implică separarea individului de lume.

9

Conştiinţa REFLEXIVĂ Este o conştiinţă clară a unui Eu care acţionează în mod responsabil.a)acest lucru nu există la copil;b)ea presupune gândire abstractă;c)este vorba de o comentare a propriilor acţiuni cu ajutorul limbajului interior;

d)îţi dai seama de ceea ce faci, de ceea ce eşti, de ceea ce vrei.Atât conştiinţa implicită cât şi cea reflexivă nu dispun de un centru al sistemului nervos.La activitatea conştientă participă activitatea întregii scoarţe cerebrale, stimulată de formaţiune reticulată, care

comandă trezirea şi atenţia noastră.

Caracteristici ale conştiinţei

a) la animale: distincţia între excitanţi;b) la om; - comunicarea;

- atenţia;- intenţionalitatea;- a fi conştient de sine.

Formarea conştiinţei de sine

Conştiinţa de sine ( explicită) este precedată de „sentimentul de sine” (o stare confuză dinaintea momentului de a fi capabil să judece.

La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a schenei corporare, a imaginii despre propriul corp, având la bază senzaţiile interne: foamea , setea, durerea la care se adaugă senzaţiile proprioceptive şi kinestezice ( poziţia corpului şi mişcarea).

Pornind de la această schemă, copilul îşi dă seama cum este : mic, mare, slab, gras- prin comparaţie cu alţi. Recunoaşterea de sine este precedată de recunoaşterea altora, a celor din jur.

4. RELAŢIA: CONŞTIENT – INCONŞTIENT

Cele două nivele ale vieţii psihice au fost foarte des abordate. Ce se cunoaşte în prezent despre relaţia celor două instante ?

Fiecare îşi are propriile conţinuturi şi mecanisme ce nu pot fi reduse de la una la alta. S-ar putea spune că fiecare funcţionează independent unul faţă de altul. Inconştientul, depildă poate funcţiona şi atunci când structurile conştientului sunt destrămate – în cazuri patologice. În schimb conştientul nu poate funcţiona în lipsa inconştientului de unde îşi trage seva. De aici putem trage concluzia că: Cele două instante în stare normală acţionează în interdependenţă. Între ele există relaţii dinamice vitale. Sunt normale,funcţionale,inseparabile ale vieţii psihice. Ca urmare a diverselor ipostaze ale comportamentului omului aceste două instante au rol de coordonare sau

subordonare.Conştient este de regulă ceea ce se acordă cu experienţa omului şi se foloseşte în activitate; Inconştient este acel

conţinut psihic care contrazice experienţa în virtutea căreia aceasta este nterespins.Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient.

Dar ele nu sunt inactive ci Le însoţesc pe cele conştiente.

Din această cauză se zice de către specialişti (Ey) că inconştientul face parte din fiinţa noastră conştientă.Când între cele două există o perturbare se perturbează viaţa psihică.Între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:

a) Relaţii circulare constau în : Oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient pentru ca în vremea germinaţiei să treacă din nou, nu

neapărat în inconştient.- unele conţinuturi ale inconştientului sunt generate de conştient;- unele conţinuturi ale conştientului provin din inconştient.Schimburile şi transformările au loc permanent.- inconştientul preia sarcinile trasate de conştient le prelucrează, iar conştientul le ia prelucrate.

b)Relaţia de subordonare integrativă, presupune subordonarea şi dimensionarea uneia dintre ele. Astfel:Dominarea de către conştient a inconştientului: ţine în frâu impulsurile inconştientului care vin în contradicţie cu

normele; pe altele le acceptă şi le promovează.Dominarea de către inconştient a conţinutului – atunci când acesta ( inconştinetul) vrea să se impună cu orice preţ

prin forţele sale agresoare. Se produc în stăride efect puternice, de tranşă creatoare, în stări de inspiraţie, stări patologice, (când vrea să se impună cu orice preţ).

c)Relaţii de echilibrare - de balansare. Atunci când omul nu este nici total conştient nici total inconştient (aţipire, revenire, contemplasţie numite de Wolman (1986) – protoconştiente.

10

Tranşă : slăbire a atitudinii critice la acţiunea unor sugestii în hipnotism.Este o modificare a conştiinţei.Dintre cele două instante conştientului îi revine rolul principal în condiţiile vieţii psihice şi sociale umane.

Prin conştiinţă omul reflectă realitatea în mod corect. Prin conştiinţă îşi reglează conduita. Numai aşa se poate promova conştiinţa morală. Conştiinţa se implică însăşi realizarea omului :Conştiinţa acţiunii şi a scopului (V. Pavelcu). Conştiinţa personalităţii dă omului puterea de a se conduce pe sine şi pe alţii: transformând natura şi societatea.

CAP V. PSIHICUL – DOMENIUL DE CERCETARE A PSIHOLOGIEI

A. NATURA PSIHICULUI UMAN1.Complexitatea psihicului uman

Psihicul în general şi psihicul uman în special este o realitate deosebit de complexă. Nu există fenomen mai complex în univers. Acest aspect a condus la apariţia mai multor concepţii asupra acestui fenomen; unele dintre acestea chiar contradictorii. Disputele asupra vieţii psihice sau dat între filozofie, religie, mitologie.

Viaţa psihică era considerată uneori spirit divin , ceva invizibil fluid localizat temporar în om , alteori deceva de natură personală: materie pripriuzisă sau secreţie a creierului.

Democrit considera că ceea ce există în realitate este alcătuit din atomi. Atomii vieţii psihice erau diferiţii de alţii ca formă.

Complexitatea acestui fenomen rezidă din natura contradictorie a acestuia, a ipostazelor în care apare şi a funcţionalităţii lui, astfel:

a) Psihicul este o realitate materială şi ideală ; material , prin originea sa având la bază activitatea procesului, şi ideal , spiritual prin natura lui, fiind alcătuit din imaginii : idei rezultate din procesul cunoaşterii.

b) Psihicul este în acelaşi timp obiectiv şi subiectiv: obiectiv sub aspect ontologic şi subiectiv gnoseologic; obiectiv prin conţinutul lui dobândit din afară şi subiectiv prin forma sa ideală cu ajutorul căreia obiectivul este transformat în subiectiv.

c) Psihicul se prezintă atât sub formă de proces cât şi ca produs: are o desfăşurare procesuală în timp a fenomenului psihic, dispunând de succesiunea transformării lor în subiectul purtător al acestui fenomen; produsul constă dintr-un concetrat al aspectelor cantitative şi calitative ale efectului final ce se obţine în urma interacţiunii dintre obiect şi subiect; ceea ce este proces de transformare în produs şi invers.

d) Psihicul se prezintă atât sub stare latentă ( ascunsă, interiorizată) cât şi în stare manifestă 8 exteriorizată). Cele două stări ( latentă, virtuală şi ce manifestă ) nu coincid întotdeauna; între cele două aspecte adesea este o contraindicaţie (una spune şi alta face).

e) Psihicul se desfăşoară atât normal ( firesc )cât şi în mod anormal , surprinzător, patologic ( vise halucinaţii stării bizare.

f) Psihicul este atât determinat cât şi determinat; este cauzat de factori naturali şi sociali ( din afacra sau dinăuntrul lui, dar dispune şi de iniţiative determinative; este un produs al împrejurărilor dar şi producător de împrejurări. Psihicul este un dat dar şi liber; oamenii î-şi propagă prin el forţa inteligenţei, experienţa şi voinţa.Psihicul este locul de organizare a tuturor proceselor psihice care intervin între stimulii din mediu (S) şi răspunsuri ® în cazul interpretării behavioristea acestuia, formula S-R devenind S-P-R, P – reprezentând psihicul. Psihicul este prezent atât la om cât şi la animal. La om este prezentă CONŞTIINŢA.

CONŞTIINŢA este o formă de manifestare a psihicului. Psihicul este ansamblu proceselor care determină conduita omului.

El există la om şi la animal dar, la om asistăm la emargenţa unui nou spaţiu diferit de cel animal. Greutatea creierului Apariţiaa funcţiei simbolice

Dar se pune întrebarea controversată asupra psihicului:Ce este psihicul ?Care sunt caracteristicile lui?

2. Psihicul – formă a vieţii de relaţie

Organismele vii există ca atare în virtutea legităţilor adaptorii. Ele dispun de funcţii de semnalizare ( de mediere). Semnalizarea constă în calitatea sistemului nervos prin care diferitele însuşiri ale mediului care asociindu-le cu stimuli ce declanşează anumite reacţii înăscute pot devenii semnale ale acestor stimulii declanşând reacţii corespunzătoare. Semnalizarea asigură adoptarea organismelor la condiţiile de continuă transformare ale mediului. Activitatea de semnalizare face parte din sfera vieţii de relaţie. Psihicul este una din formele vieţii de relaţie.

Când organismul reacţionează prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest aspect a fost intuit din cele mai vechi timpuri (Heraclit) Distingem legătura psihicului cu lumea externă; distingem diverse niveluri de organizare.

Important de ştiut este faptul că numai în relaţia cu ceva anume omul vede, aude, gândeşte, acţionează construindu-şi propria lui viaţă psihică.

11

Acest lucru s-a încercat să se demonstreze prin experimente. Astfel, suspendându-se relaţia cu ambianţa – în experimente – a condus la perturbarea vieţii psihice.

Aşadar se poate concluziona că psihicul nu poate exista şi nu poate funcţiona normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea.

Dar viaţa psihică – umană există şi funcţionează normal numai în relaţie cu ceilalţi oameni. Exemple: din România, Franţa , India.România: Podurile Braşovului (1781) un tânăr de 23*25 ani total sălbăticit, găsit de un ţăran care a vrut să-l

omenizeze.În mai mulţi ani a reuşi câteva performanţe: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apa de la fântână. Vorbirea nu a fost posibilă.

Franţa (1799): un copil de 11-12 ani: sălbăticit complet lumea de mai mulţi ani pentru umanizare a fost înzadar.India (1954). Un copil de 9 ani – a primit numele de RAMU (Lup) – total ominolizat: scotea mugete, fugea în patru labe, nu

suporta lumina, i se arăta dinţii. Timp de 14 ani. Doi psihologici nu au reuşit să-l facă să vorbească.Concluzie: Orice specie are nevoie de condiţii pentru a se dezvolta: O plantă are nevoie de hrană, căldură şi lumină.

Animalul are nevoie de aceleaşi nevoi la care se mai adaugă ODIHNA.Un OM are nevoie în plus de:

- hrană trupească şi sufletească- căldură sufletească ( afectivitate)- lumină – cultură

3. RELAŢIA PSIHIC-SISTEM NERVOS Relaţia dintre psihic şi sistemul nervos a fost timpuriu consticutizată. Teza psihicului ca funcţie a materiei superior

organizate (creerul) are o mare valoare metodologică pentru psihologie. Psihicul are o origine materială dar nu se identifică ea. Psihicul este altceva decât materie. El provine din materie

dar nu se identifică cu ea. Psihicul apare pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei combătându-se anumite concepţii apărute pe parcursul

istoriei:- concepţia hilozoistă din filozofie considera viaţa psihică ca un atribut al întregii materii, inclusiv a celei

anorganice; sau- concepţiile biopsihice şi antropopsihiste considera psihicul un atribut propriu al oricrui organism viu, fie el

animal sau plantă, respectiv un atribut care aparţine doar omului. Ştiinţa a dovedit că psihicul aparţine regnului animal, nu însă în totalitate, iar relaţia dintre psihic şi creer dintre

experienţe efectuate pe animale.Ipoteza de la care s-a pornit a fost următoarea: dacă intervenţia în structura anatomică a creerului s-e soldează cu

modificarea funcţiilor psihice, înseamnă că există o legătură între cele două cantităţi; dacă nu există nici o modificare înseamnă lipsa acestei legături. Cercetările au confirmat ipoteza. Astfel distrugând o porţiune a creerului unor animale de experienţă a condus la modificarea psihocomportamentului animalului de experienţă. Un asemenea experiment poartă numele de experiment provocat, operat pe animale , care nu se practică pe oameni decăt în cazuri de accidente cerebrale. Aceste experimente poartă numele de experimente invocate, provocate în mod natural.

Legătura între viaţa psihică şi creer are un caracter aximatic, este atât de evidentă încât nu mai trebuie demonstrată.Divergenţele care apar între specialişti constau în interpretarea naturii acestei legături. Se cunosc în acest sens câteva modele explicative: dualiste; moniste; de compromis şi interacţionist- sistematice.

Modelele dualiste fac o demonstraţie netă între creer şi psihic. Acestea se regăsesc sub diverse forme.a)Dualism paralelist care consideră procesele conştiinţei şi cele neuronale ca fiind paralel. Legătura dintre ele ar fi

exterioară, accidentală. Conştiinţa şi creerul sunt două realităţi distincte prin natura lor: una fiind spirituală, divină şi alta materială. Funcţionarea creerului pune în valoare datul spiritual, divin, dar nu îl determină şi nici nu-i schimbă natura: Ch. Scherrington – 1857 – 1952; Pierr Feonrens – 1794 – 1867; Karl Lashley – 1880 –1958.

b)Dualismul interacţionist (J.C. Eceles – Premiul Nobel pentru medicină în 1963. Psihicul şi creerul sunt entităţi aflate în universuri diferite, distincte din punct de vedere al naturii lor, dar în interdependentă: spirit independent capabil să acţioneze asupra sistemului nervos dar să şi reacţioneze acţiunea inversă a acestuia. Rolul activ revine spiritului si nu aparatului neuronal.

c) Dualismul epifenamenalist potrivit caruia psihicul insoteste procesele cerebrale ca un dublet gratuit (Huxlei).d) Pluralismul ( K.R. Popper –1972) care consideră existenţa a trei lumi: materială, a stărilor psihice şi lumea

cunoaşterii obiective, între ele fiind o strânsă legătură.Lumea a treia nu este o simplă expresie a celei de a doua iar cea de a doua o reflectare a celei de a treia.Lumea minţii numită „nouasferă” reprezintă la nivel uman legătura între prima şi a treia lume.Toate aceste orientări neagă creerul în determinismul vieţii psihice; cel mult îl consideră un simplu suport.

Conţinutul conştiinţei este considerat ca un datum apriori care este doar dezvăluit de creer.Metodele umaniste consideră că între psihic şi creer nu este nici o diferenţă. Identifică psihicul cu substratul său

material, creerul (Gândirea este secreţie a creerului).a)Monismul emargetist (Maria Bunge –1978). Consideră creerul ca un biosistem complex cu proprietăţi emergente.

Creerul dispune de diverse niveluri de integrare de la acte reflexe la gândire. Procesele psihice superioare constituie expresia finală a organizării şi funcţionării biologice, o culme a funcţionării biologice. Stările mentale constituie un subgrup al stărilor creerului şi coincizând cu ele.

12

b)Monismul psihoneural (Jean Pierre Changeux –1983) profesor la College de France şi la Institutul Posteur porneşte de la ideea identităţii fenomenelor psihice cu cele neurale. El foloseşte noţiunea de „obiecte mentale” pentru a denumi o serie de produse psihice ca imaginile, reprezentările, conceptele.

c)Monismul neutru (K.H. Pribram –1986): „Ceea ce au comun operaţiile mentale şi procesele cerebrale este structura informatică de bază. El consideră fiziologicul (fizicul) şi mentalul ca două moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici fiziologică (fizică) nici mentală.

„Comportamentele universale pentru univers nu sunt nici materiale, nici mentale, ci neutre. De aceea mecanismul lui se numeşte neutral.

Modelul interacţionist-sistemic tinde a depăşi modelele prezentate mai susPrincipalele presupoziţii ale acestuia sunt:

Creerul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului iar psihicul este funcţia lui; Creerul şi psihicul nu sunt entităţi corelate din sferă, ci formează o unitate dinamică evolutivă (adică nu sunt

prefabricate din sferă) Creerul nu poate genera psihic în virtutea organizării sale celulare şi a activismului sau biolectric; izolat de sursele

de informaţie oricât de bine ar fi programat din punct de vedere genetic el nu ar ajunge să producă imagini, noţiuni, amintiri.

Este o maşină capabilă să prelucreze informaţia iar din această prelucrare rezultă viaţa psihică. Prin structura sa creerul posedă calitatea primară (creerul este mecanism al sihicului), nu posedă viaţa psihică, aceasta se realizează (elaborează treptat în ontogeneză; specializarea sa funcţională se prezintă ca potenţă, trecerea ei în act făcându-se prin conectarea cu flexurile informaţionale şi cu prelucrrarea lor.Deci viaţa psihică nu este produsă de creer. Ca dovadă 1/3 din neuroni nu este utilizat în timpul vieţii individului. Asta înseamnă că neuropsihonii (ministructuri încărcate cu funcţionalitate psihică se formează în ontogeneză.Se poate conchide că: un creer constituie izvorul psihicului ci realitatea înconjurătoare.

4.CARACTERISTICI ALE VIEŢII PSIHICE : Modul de existenţă al psihicului este imaginea ca proces primar, trăirea ca vibraţie a întregului organism, efortul( încordarea) ca mobilizare a resurselor neuropsihice.Toate aceste realităţi reflectă anumite însuşiri ale obiectelor, concordanţa sau neconcordanţa stărilor interne ale organismului cu împrejurări externe. Aşadar psihicul are proprietatea de a reproduce, de a transpune obiectivul în subiectiv, a realităţii înconjurătoare în plan ideal.

Nivelul cel mai înalt al reflectării este cel psihic.Reflectarea psihică de tip uman se caracterizează prin: caracterul ideal, activ şi subiectiv.

Idealitatea ca fenomen impalpabil, imponderabil, inefabil se apune vieţii materiale, dar totodată o dezvăluire. Activismul constă în schimbarea permanentă atât a obiectului reflectat cât şi a subiectului ce reflectă. Subiectivismul exprimă ceea ce este propriu subiectului, ceea ce îi este specific acestuia. Fiecărui subiect îi este

specific ceva (trebuinţele sale, tempromentul său, caracterul). Subiectul (omul este acela care filtrează, selectează sau respinge informaţia externă.Transpunerea obiectivului presupunee; recepţionare, prelucrare, reglare, adoptare, toate ecstea depind de caracteristicile subiectului. Asta nu înseamnă că reflectarea (oglindirea) este eronată. Termenul de „subiectiv” nu se cufundă cu interesul din logică, adică reflectarea eronată, falsă, pătimaşă, iraţională.A fi subiectiv înseamnă:

a) A reflecta corect, adecvat însă filtrat prin propria interioritate psihică; reflectarea subiectivă, aproximează şi nu epuizează reflectarea ca atare.

b) Conţinutul reflectării este obiectiv de natură informaţională, se află în afara subiectivului; prin asimilarea lui persoana elaborează un model intern al lumii externe.

c) Forma reflectorie este ideal – subiectivă, adică ireductabilă la substanţionalitatea concretă a obiectului reflectat şi condiţionaă de caracteristicile specifice fiecărei persoane.Unele forme reflectorii sunt imaginile, la altele noţiunile, trăirile.

d) Maniera reflectorie vizează gradul de implicare al subiectului în procesul reflectării. Obiectul poate fi reflectat pasiv-contemplativ sau activ în funcţie de instrumentarul de care dispune (mijloace simple senzoriatorii sau complexe reflexive). Cu căt subiectul este mai activ mai puternic implicat cu atât reflectoru va fi mai completă.

e) Mecanismele reflectării vizează ansamblul organizat de operaţii procedee de recepţionare, prelucrare, stocare, transformare, integrare, utilizare a informaţiilor.

f) Funcţiile reflectării subiective vizează asigurarea adaptării organismului la mediu. În acest sens se disting trei categorii de funcţii ale reflectării subiective: Funcţia de semnalizare (informare, orientare, punerea în gardă a organismului, pregătirea în vederea unei

reacţii; Funcţia de analiză, cumpărare, clarificare şi evaluare a stimulilor, cu elaborarea şi executarea reacţiei de

răspuns. Funcţia de integrare , de corelare a reacţiilor particulare într-un tot reacţional unitar, asigurând coerenţa

comportamentului. Funcţia creatoare – oferă la ieşire mai multe informaţii decât la intrare.

Din cele de mai sus rezultă:a) Psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol adaptiv specific.

13

b) Psihicul uman ocupă locul suprem pe scara evoluţiei animale.c) Psihicul se supune legilor generale ale dezvoltării modificându-şi pe parcurs

organizarea şi funcţiile.d) Psihicul prin esenţa sa nu conţine nici o proprietate substanţială (greutate, volum,

gust, miros etc.) el este de natură ideală, de ordin relaţional, informaţional.

5.VIAŢA PSIHICĂ ŢINE DE REALITATEA SOCIOCULTURALĂ

Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională. Trăind în societate acesta se modelează după particularităţile şi comportamentul semenilor săi. Antropogeneza şi psihogeneza sunt cele mai solide argumente în acest sens. Omul este o fiinţă biologică filtrată social, modelată de societatea în care trăieşte.

Societatea furnizează omului nu doar mujloacele ce urmează a fi prelucrate şi asimilate ci şi conţinuturile cu care acesta va opera. Comportamentul uman este impregnat social cu obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, prejudecăţi, de acel spirit al vremii pe care o trăieşte în societatea din care face parte.Treptat comportamentul uman individual se instituţionează şi devin norme morale.

Modul de a fi a diverselor colectivităţi de pe glob sunt dovadă a celor exprimate mai sus. Astfel comportamentul europenilor diferă de cel al asiaticilor şi a celor de pe continentul american.

Margaret Mead (1901-1978); O serie de culturi, civilizaţii occidentale nu se regăsesc în alte culturi Dacă în cultura occidentală scopul vieţii este căutarea fericirii şi evitarea durerii, în cea japoneyă această idee este

imorală: scopul vieţii este s te schita de sarcinile cerute de societate. Ex. camicadze. În cultura occidentală: conflictele apar între bine şi rău – bunele intenţii au un rol mare. În cultura japoneză

conflictele apar între obligaţii. În occident importantă este puterea de a decide (inteligenţa). În Japonia = puterea de a te supune (caracterul).

Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social; cele primare comune omului şi animalelor sunt doar condiţionate socio-istoric, în timp ce cele superioare, specific umane sunt determinante socio-istoric; primele se pot dezvolta până la un anumit nivel calitativ şi în afara influenţelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute în afara factorilor social-istorici, s-a constata practic în viaţă anume că ceea ce este valabil pentru o cultură nu este valabil pentru alta.

În ciuda unei unei variaţii socio-culturale, viaţa psihică în dinamica şi funcţionalitatea sa depinde de o serie de legi generale, universal valabile. Specificul socio-cultural exprimă puntea de legătură între general-uman.” Şi „individual-uman”. Capacitatea de a vorbi este o caracteristică general-umană, iar vorbirea unei anumite limbi ţine de specificul socio-cultural, modul de comunicare al unui surdomut ţine de particularităţile sale psihoindividuale. În toate aceste cazuri omul este o fiinţă socială. Prin capacităţile sale omul se adaptează situaţiei, dar în acelaşi timp crează situaţii, le modifică, le amplifică sau le diminuează, le suprimă.

CAP.VI. STĂRILE MODIFICATE ALE CONŞTIINŢEI

1.Somnul şi visele

SOMNUL : stare de opoziţie cu stare de veghe. Este o stare reversibilă a organismului, cu scăderea până la dispoziţie a reacţiilor adaptative superioare, a reacţiilor senzorilor motorii.

Starea în care omul este lipsit de apărare. Este o funcţie fiziologică, o condiţie de bază vieţii, un fenomen fundamental pozitiv.

- reînprospătează organismul-previne epuizarea

Freud: Somnul îndeplineşte două funcţii majore în viaţa omului:-biologică-psihologica

Acest fapt a fost demonstrat de deprivarea de somn a omului.Somnul este indispensabil vieţii – dar prin abuzul de somn. De dormit omul pierde forte mult.Problema care se pune este:-trecerea de la starea de veghe la cea de somn şi invers: somnu-veghe. Este vorba de aţipire, adormire şi de la somn la trezire. Fenomenul este propriu şi animalelor. La unele specii acest fenomen se numeşte Hibernare.

Hibernarea implică: modificarea termoreglării, întreruperea etajelor superioare ale sistemului nervos, însoţită însă de păstrarea coordonării reflexe controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.

Cercetările au pus în evidenţă informaţii interesante la starea de veghe activitatea bioelectrică a soartei, prezintă ritmuri de mică amplitudine.

La starea de somn – ritmuri lente de mai mare amplitudine. Există două forme de somn:- somn pasiv – ca rezulta suprimării informaţiilor senzoriale sau reducerea lor.- Somn activ – prin răspunderea în soartă a unui proces inhibitor activ ce se difuzează din aproape în

aproape. Aceasta are semnificaţia că somnul poate fi provocat prin stimuli monotoni ce produc inhibiţia. Sa avansat ideea existenţei unui centru al somnului în HIPOTALAMUS.

14

Adormirea nu se face brusc decât la copii şi la maturi după efort fizic mare.Adormirea este precizată de următoarele fenomene:

- căscatul- scăderea tonusului muscular- mărirea pulsului- scăde presiunea sanguină- creşte temperatura extremităţilor

Trezirea este omoloagă în sens invers: Se realizează progresiv. Semnele sunt opuse celor de la adormire.Împiedicarea somnului – de către factori neaşteptaţi; (zgomot, interacţie verbală).De reţinut: În timpul somnului creerul nu este inactiv:

- recepţionează stimuli;- reacţionează la uni din ei;- coordonează diferite funcţii ale organismului

În somn: organismul se mişcă în 8 ore, 20 – 60 mişcări; fiecare mişcare durează 5 –10 secunde. Totalul lor nu depăşeşte 5 – 5 minute :

se constată scrâşnete din dinţii sforăituri – ca urmare a relaxări muşchilor organismului Activitatea bioelectrică - este ceea care dovedeşte activismul creerului.

Cele 4 stimuri ale scoarţei cerebrale:1. Alfa = specific stării de veghe de relaxare senzirială şi mintală.2. Beta = specifică stărilor de excitaţie = expresia materială a fenomenelor de conştiinţă.3. Teta şi Delta = expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale. Aceştia sunt

nişte indicatori obiectivi ai activismului scoarţei cerebrale.Cercetările arată că pot fi decalate cinci faze ale somnului:

Studiul A = declinul stării de veghe , o stare de somnolenţă. Studiul B = o fază a somnului uşor Studiul C = o fază a somnului de profunzime medie Studiul Dşi E = somn profund

Cercetările pun în evidenţă:somnul lent şi somnul rapidSomnul lent cca 70% din somn.Somnul rapid – peste 20% şi se produce la o periodicitate de 90 – 120 minute cu o durată de 5 – 20 minute.Somnul lent ( cu unde lente): cu rol reparator pentru organism ca fortificant, refacereSomnul rapid paradoxal ( cu unde rapide – fază mişcări oculare rapide) :

cu efect asupra refacerii creerului la formarea memoriei de lungă durată

Somnul şi personalitatea: Cei ce dorm puţin sunt mai activi, cu trebuinţe multe, performanţe mari, aspiraţii înalte Cei ce dorm mult sunt depresivi, anxioşi, critici.

Cercetările au scos în evidenţă posibilitatea învăţării un somn – pe fondul ritmului alfa ()Problema inducerii somnului – foarte importantă:

- pe cale medicamentoasă- prin sugestie hipnotivă (somn hipnotic)- pe cale electrică (electrosomnul)

Cea mai bună metodă constă în crearea unei obişnuinţe:- să te culci la o anumită oră- să te culci atunci când îţi vine somnul ( când simţi că vine „moş Ene”) - Dacă te lupţi cu această stare se trece peste ea, se învinge somnul şi nu mai poţi adormi decât foarte târziu.

Visul : - învăluit multă vreme în mister- este un fenomen natural- este mai complex decât somnul şi apare pe fondul acestuia

S-au pus o serie de întrebări în legătură cu visul şi anume:- Ce funcţii îndeplineşte visul ?- Ce anume visează ?- În ce împrejurări omul îşi reaminteşte visul ?- Ce anume determină visul ?- Poate fi visul controlat conştient ?

Visul poate fi considerat ca o a II – a stare a conştiinţei: Cele două sunt ?Veghea şi somnul

Freud a surprins funcţiile visului-el spune că somnul ar reprezenta resturi ale activităţii psihice din starea de veghe, resturi ce ar tulbura somnul. Deci se poate trage concluzia că ar avea un rol negativ.

Concluzie greşită !Visul este un protector al somnului ! împotriva a ceea ce ar putea să-l tulbure.

15

Visul are ca scop menţinerea somnului pe care-l apără împotriva a ceea ce ar fi în stare să-l trezească – împotriva unor excitaţii susceptibile de a-l trezi.

Visul creează premizele odihnei. El îndeplineşte următoarele funcţii: Funcţie de stimulare (stimul endogen) Funcţie de descărcare (visul descarcă spiritul ca o supapă (Freud).

Freud : Se descarcă tensiunile înnăscute din plăcerea sexuală. Funcţie de substituţie – prim vis se substituie privarea senzorială produsă de somn. Funcţia de legătură – visul leagă între ele urmele lăsate de viaţa conştientă; visul capătă o oarecare orientare şi un

sens .Are o funcţie adoptativă.Visele sunt o suită de imaginii şi fenomene psihice din timpul somnului.Durata viselor : un sfert (1/4) din durata somnului. Visele care durează de la 10 la 15 minute – au loc la începutul şi

sfârşitul somnului în cursul fazelor de somn paradoxal. Toţi oamenii visează chiar neagă. Acest lucru este evidenţiat EEG (electroencefalograf). Se produc în timpul mişcărilor oculare. Subiecţii treziţi în aceste momente relatează ce au visat. Uitarea intervine rapid ( la 8 – 10 minute) după mişcările oculare, 5% îşi amintesc ce au visat. Aşa se explică faptul că omul îşi aduce aminte de ultimele vise..

COSMARUL = vis sau şir de vise care dă senzaţii de apăsare, de înăbuşire, de neputinţă, frică, panică. Figurat: un gând obsedant.Ideile visului: au legătură cu excitaţiile senzoriale înregistrate în somn ( apelul telefonului = clopote).S. Freud a demonstrat că limbajul viselor (conţinutul manifestat al acestora ) are un sens profund latent care se poate

înţelege prin asociaţii de idei.Sentimentele cele mai puternice şi complexe sunt transpuse în vise sub o formă condensată, simbolică. Ex. O femeie

visează că cumpără o pălărie neagră – elegantă şi foarte scumpă.Analiza dezvăluie că a dorit realmente o pălărie, dar a renunţat pentru că era scumpă iar soţul era bolnav – grav şi

ducea lipsă de bani. Dar ea mai visează un bogătaş pe care-l cunoştea dinainte de căsătorie de care a fost îndrăgostită.Semnificaţia visului: împlinirea a 3 dorinţe:

- pălăria neagră de doliu- căsătoria cu omul bogat cu mulţi bani pe care-l iubea

Visul exprimă realizarea unei dorinţe, este un limbaj privat şi primitiv anterior vorbirii; el este foarte comod. Visul este singurul care permite să exprimăm într-o formă deghizată idei, sentimente neacceptate.

El traduce o dorinţă: Copilul de 2 ani căruia i se interzice în ajun să mănânce cireşe, la trezire spune: He (r) n-am păpat toate cireşele .

Adultul recurge la şiretlicuri : gândirea onirică apare deformată: simbolizează; sentimentele sunt deplasate de la un element la altul anodin ( fără importanţă, nesemnificativ).

Conţinutul primitiv al visului ( conţinut latent ) este elaborat, care-l transformă în vis manifest a cărui caracter straniu, ne ascunde semnificaţia lui profundă.

Aceasta, potrivit psihanaliştilor, se datorează refulării; când refularea este nereuşită se produce un conflict.Refulare: mecanism psihologic inconştient de apărare al Eu-lui prin care sentimentele amintirile şi impulsurile în

dezacord cu persoana sunt menţinute în afara câmpului conştiinţei.Visul - paznicul somnului, protejează de exerciţii foarte puternice;

- un om privat de somn, un timp, visează când doarme mai mult decât de obicei.- Dacă pe un om nu-l laşi să viseze, trezindu-l când începe visul – după un timp devine irascibil, nervos,

anxios.Visul poate fi considerat:

- un mecanism de apărare suplimentar al Eu-lui care pe plan imaginar satisface dorinţele refulate spre a reduce tensiunile în viaţa cotidiană.

- În vis, omul normal se comportă ca psihoticul, fugind de real creându-şi o lume privată.Dar această situaţie (sindromul psihoticului) dispare la trezire.

2.Manifestări neobişnuite ale psihicului: PARAPSIHOLOGIA

Pe lângă fenomenele psihice curente, obişnuite din sfera psihologiei există şi alte fenomene mai puţin obişnuite, puţin cunoscute din punct de vedere ştiinţific.

Aceste fenomene parapsihologice, paranormale „ fenomene PSI” sau fenomene exotice şi în general ele sunt în dezacord cu teoriile ştiinţifice acceptate.

Termenul „parapsihologie” introdus de Dessoir în 1889 pentru a defini disciplina care urma să studieze fenomenele neîncadrabile în contextul normal al viaţii psihice a individului.

Prefixul „para” în limba greacă înseamnă „lângă” „dincolo de” ceea ce ar însemna acesta fenomene ca nişte entităţi ce depăşesc limitele tradiţionale ale ştiinţei psihologice. Uni le plasează în rândul fenomenelor pseudoştiinţifice.

Denumirea de „fenomene PSI” lansat de Thonless şi Wiesner în 1942 pentru a exprima capacitatea psihicului uman de a realiza exosomatic procese de percepţie extrasenzorială.

Indiferent cum se numesc aceste fenomene ele se referă la achiziţia de informaţii pe alte căi decât cele normale, canale senzoriale obişnuite.

16

Parapsihologia este considerată de ei ca o ştiinţă de frontieră a psihicului. Fenomenele vizate sunt: telepatia, clarviziunea, precogniţia şi retrocogniţia.

a) Telepatia (gr.tele= departe şi pateu=simţire) exprimă simţirea la distanţă. Este o formă de comunicare între doi indivizi, un transfer de informaţii între aceştia în afara canalelor cunoscute.Încercarea de a cuprinde esenţa fenomenului vizează:

Natura elementelor transmise şi recepţionate (simboluri, idei, gândiri); Capacitatea acelui care recepţionează; capacitatea de sugestie, relaţia afectivă între persoanele ce comunică

pe această cale; Caracteristicile mesajelor recepţionate (caracter fragmentar, simbolic, distorsionat etc.); Influenţa diverşilor factori asupra comunicării telepatice (distanţa, ecranare, decolaj temporar).

b) Clarviziunea (fr. Claire 0 clar, corect şi fr. Voyance = viziune) exprimă viziune corectă, clară pe care o are o persoană de a achiziţiona informaţii direct de la sursa exterioară, fără ca acesta să fie un alt subiect. Uni o consideră drept achiziţie de către o persoană datorită propriei capacităţi; Alţi o leagă de telepatie.

Un exemplu de clarviziune îl constituie imaginarea unor evenimente, locuri îndepărtate în spaţiu şi timp precum şi criptoscopia (descifrarea unui mesaj scris fără să-l citeşti, acesta fiind închis într-o cutie).

c) Precogniţia (lat „prac” =înainte şi cognosceere = a cunoaşte ) exprimă capacitatea de a cunoaşte dinainte, de a achiziţiona informaţii despre evenimente viitoare. A nu se confunda cu capacitatea de anticipare a evenimentului pornind de la nişte informaţii iniţiale. Ea presupune obţinerea unor informaţii direct din viitor. A nu se confunda cu speculaţia logică, cu deducţia. Precogniţia s-ar manifesta spontan cu decalaj temporal între momentul desfăşurării evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el. Este fenomenul cel mai contestat datorită inversării determinismului cauzat (se cunoaşte efectul înaintea cauzei ).Precogniţii ar exista în legătură cu orice eveniment, dar se pare că evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul lor. Se zice că evenimentele cu mare încărcătură emoţională şi semnificaţie afectivă declanşează mai rapid precogniţia, atât în stare de veghe cât şi în somn sub formă de vise.

d) Retrocogniţia (lat. „retro” = înapoi şi lat. „cognoseer” = a cunoaşte exprimă cunoaşterea înapoi în timp; achiziţia de informaţii direct de la trecut. A nu se confunda cu telepatia actuală bazată pe achiziţia unor informaţii din memoria unei persoane. Exemplu tipic de retrocogniţie este obţinerea unor informaţii asupra unor evenimente cunoscute de mai multe persoane dar între timp decedate.Se mai vorbeşte şi despre alte manifestări cum ar fi: radiestezia (defectarea a ceva cu ajutorul unui obiect,

paradiagnoza (capacitatea de a diagnostica o boală de către o persoană care nu are nici o pregătire în acest sens, fără a consulta pacientul;

Cum sunt interpretate aceste fenomene astăzi? De la respingere sau ignorare la acceptare. Studiul lor ştiinţific a fost multă vreme evitat datorită caracterului lor

ezoteric ( inexplicabil, inaccesibil, confuz) opus extericului ce presupune accesibilitate.Fenomenele parapsihologice prin faptul sfidează legile şi teoriile ştiinţifice a condus la proliferarea escrocheriilor.

Din această cauză cei ce se ocupă de aceste fenomene erau anatemizaţi (afurisiţi) de către oamenii de ştiinţă din domeniu. Cu toate acestea fenomenele ca atare nu au fost abandonate.

În 1882 ia fiinţă societatea de cercetări psihice din londra cu filială în SUA; În 1918 ia fiinţă la Paris Institutul Internaţional Metapsihic; 1934 ia fiinţă laboratorul de parapsihologie de la Universitatea Dulke (Carolina de Nord – condus de

Rhine).Studiul ştiinţific al acestor fenomene cunoaşte următoarele etape:- etapa cazurilor consemnate şi păstrate în arhive şi biblioteci- etapa experimentală cu ajutorul unor persoane datate şi preocupate în acest sens;- etapa studiului statistico – matematic a acestor fenomene.

17