Libertatea şi responsabilitatea morală

În general, termenul de libertate este identificat cu absenţa constrângerii exterioare. Din această perspectivă, libertatea este facultatea sau puterea omului de a se mişca şi acţiona într-un anumit spaţiu exterior, conform tendinţelor naturii sale. Această formă de libertate este total diferită de libertatea morală, aşa încât omul poate fi liber din punct de vedere fizic, exterior, însă din punct de vedere moral să fie sclav şi, invers, poate fi sclav din punct de vedere fizic, dar liber din punct de vedere moral (Rom. 6,19; I Cor. 7, 21-22; Fapte 26,29).

În afară de libertatea fizică, ce exprimă un anumit raport dintre voinţa subiectului moral şi un spaţiu fizic, mai putem vorbi şi de libertatea socială. Aceasta are ca sferă de manifestare societatea umană şi ea cuprinde două aspecte: libertatea politică şi libertatea civilă. Libertatea politică se referă la dreptul pe care îl are fiecare cetăţean de a participa la guvernarea ţării. Libertatea civilă se referă la dreptul fiecărui cetăţean de a face în cadrul societăţii tot ceea ce nu contravine dreptului altuia.

Se înţelege din cele spuse mai sus, că cele două aspecte ale libertăţii sociale nu se confundă unul cu altul. Libertatea civilă poate să existe pentru toţi cetăţenii fără libertatea politică şi, invers, libertatea politică poate să se exercite separat de libertatea civilă. Mai mult, libertatea socială nu echivalează şi nu corespunde libertăţii morale. Confuzia dintre libertatea civilă şi libertatea morală a adus nefericire multor oameni, care nu au voit decât drepturi şi nu s-au îngrijit şi de datoriile morale, şi care nu au înţeles că drepturile nu au o valoare intrinsecă decât în vederea împlinirii datoriilor morale.

VII.1. Libertatea morală

Pentru a înţelege libertatea morală trebuie să plecăm de la liberul arbitru sau libertatea de alegere. Pentru ca libertatea să fie reală, ea trebuie să fie respectată în mod deplin. Aceasta înseamnă că numai omul, în virtutea acestui respect deplin al libertăţii, poate alege răul în locul binelui. Existenţa însăşi a ordinii morale este posibilă cu acest preţ. Fiinţa înzestrată cu liberul arbitru trebuie să fie liberă pentru a acţiona fără nici un motiv sau împotriva oricărui motiv; să fie liberă pentru a alege răul şi propria sa nefericire. Numai în acest caz subiectul moral care alege este responsabil de alegerea făcută. Responsabilitatea este cea care separă domeniul necesităţii şi al determinismului de domeniul libertăţii morale.

VII.2. Mărturii scripturistice

Termenul grec __________ – pe care-l traducem prin libertate – pare să excludă alegerea şi, în Noul Testament, o exclude în mod evident. Adevărata libertate, care este opusă în Scriptură sclaviei păcatului, este identificată întotdeauna cu ascultarea absolută faţă de bine (Rom. 6, 16-19). Invers, folosirea libertăţii de alegere într-un sens contrar binelui şi lui Dumnezeu este înţeleasă ca negare a adevăratei libertăţi şi considerată a fi un abuz de libertate (Ioan 8, 32-36; I Cor. 8,9; Gal. 5,13).

Termenul biblic ___________ depăşeşte, deci, noţiunea de liber arbitru, însă Sfânta Scriptură recunoaşte libertatea de alegere în determinările concrete ale voinţei. Omul paradisiac al Genezei, de exemplu, este aşezat în faţa pomului conştiinţei binelui şi răului şi este invitat să se decidă liber în raport cu porunca dată lui de Dumnezeu. Nerespectarea poruncii nu este prezentată ca un progres necesar în cunoaştere, aşa cum pretind unii moralişti, ci ca un act al responsabilităţii omului care s-a lăsat sedus de diavol; un act care nu trebuia să fie, care era contrar binelui, adică voinţei lui Dumnezeu şi vocaţiei omului.

Vechiul Testament ne prezintă, astfel, pe om ca fiind liber să se decidă între două realităţi contrare, fără o predeterminare superioară. Verbul „a alege” se referă atât la actul uman al alegerii (Ios. 24,15), cât şi la alegerea dumnezeiască (Deut. 7,6). Deci omul este liber să acţioneze după buna sa plăcere. Totuşi facultatea de a cunoaşte binele şi răul şi de a alege binele ne este prezentată ca o caracteristică a vârstei adulte sau a maturităţii spirituale (Deut. 1,39; Isaia 7,15). Dumnezeu aşează înaintea poporului său viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul, invitându-l să aleagă viaţa (Deut. 11,26,27; 30,1 şi 19).

În Noul Testament, Mântuitorul afirmă că nu a venit să judece lumea, ci a venit ca oamenii să judece ei înşişi, după dispoziţiile inimii lor, ceea ce este bine. Conform acestor dispoziţii, Mântuitorul a fost recunoscut de dreptul Simeon (Luca 2,34), iar apostolii l-au urmat (I Cor. 2,15,16). Evanghelia este, deci, un eveniment al deciziei morale şi al recunoaşterii libertăţii de alegere. Altfel nu s-ar putea justifica judecata finală a lumii.

VII.3. Limitele libertăţii

Subiectul moral este o fiinţă finită. El se naşte în mijlocul unui spaţiu sensibil şi aparent neschimbător. El însuşi are o dimensiune fizică sau sensibilă prin care este legat de întregul cosmos. Subiectul moral, însă, este şi o fiinţă spirituală în relaţiei cu alte fiinţe spirituale. Aceste condiţii

existenţiale sunt comune tuturor fiinţelor morale şi ele limitează capacitatea lor de autodeterminare. Evident că ele se nasc libere pentru că sunt create de Dumnezeu ca fiinţe libere, dar nu ca fiinţe absolute, ci ca fiinţe relative, asupra cărora împrejurările manifestă a anumită influenţă pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. De aceea istoria ne arată că fiecare perioadă s-a hrănit cu prejudecăţile şi iluziile sale, urmărind scopurile sale distincte şi aproape că este imposibil pentru cineva să nu fie copilul secolului său, să nu participe la virtuţile, dar şi la imperfecţiunile sale. Noi putem constata, destul de uşor, puterea pe care o exercită asupra libertăţii noastre mediul geografic, predispoziţiile ereditare, naţionalitatea, familia, pe care fiecare le poartă în adâncul fiinţei sale şi care constituie într-o anumită măsură, alături de experienţa personală, individualitatea fiecăruia.

Cu toate aceste influenţe, libertatea de alegere nu este redusă la tăcere. Ea rămâne ca realitate constitutivă pe tot parcursul vieţii şi însoţeşte toate etapele de emancipare ale omului faţă de necesitatea naturii.

Sfânta Scriptură confirmă cele spuse până aici. Ea arată limitele în care se desfăşoară libertatea umană şi legile care o coordonează. În textele Scripturii observăm modul în care un act al voinţei libere se transformă într-o a doua natură şi noi observăm această transformare în diferitele structuri colective sau ale vieţii personale. Sfânta Scriptură însă, nu doar constată acest fapt, ci îl explică şi-l raportează la cauza sa. Alegerea iniţială făcută de fiinţa liberă cuprinde deja în ea însăşi toate dimensiunile naturii morale care trebuiau să rezulte din ea. Făcând alegerea, omul acceptă dinainte, conştient şi voluntar, responsabilitatea, nu doar a actului său individual, ci şi toate consecinţele sale.

Scriptura ne atestă această lege a transformării actelor în natura morală, mai întâi în ordinea faptelor colective şi apoi în cea a faptelor individuale. Starea actuală a naturii umane este raportată de Scriptură la actul iniţial şi decisiv, pentru întreaga umanitate, al părintelui ei (Rom. 5,12). În acelaşi timp însă, păcatul crează în fiecare subiect moral o stare de sclavie (Ioan 8,34; Mt. 12, 33-34). În acelaşi timp, însă, actele morale nu sunt accidente în viaţa noastră. Ele se nasc dintr-o natură morală deja formată, fie prin ereditate (Ioan 3,6), fie prin exerciţiul voinţei personale (Mc. 7,21) şi actele personale sunt ca roadele unui arbore (Lc. 6, 43-44).

În epistolele pauline noi observăm că adevărata libertate înseamnă supunere faţă de dreptate, în timp ce supunerea faţă de păcat înseamnă sclavie. Aceasta nu este totuşi nevindecabilă decât atunci când devine revoltă împotriva Evangheliei (Gal. 5,13).

VII.4. Coordonatele teologice ale libertăţii

Libertatea umană este recunoscută atât de conştiinţa personală cât şi de societate, însă natura sa profundă, misterul ei, doar Hristos ni-l poate revela. Cuprinsă prin har în libertatea dumnezeiască, libertatea umană trebuie să fie, în Hristos, libertatea fiilor lui Dumnezeu. Ea este un dar pe care ascultarea liberă a lui Hristos, până la moartea pe cruce, ni l-a oferit. Ea ne invită să-l urmăm pe Hristos în ascultarea sa filială faţă de Tatăl şi ea se realizează prin ascultarea fiilor de Cel care nu „stăpâneşte” decât prin darurile iubirii sale paterne.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu nu suprimă liberul arbitru, ci îl presupune. În momentele decisive ale vieţii sale, omul posedă libertatea de a se decide pentru Dumnezeu sau împotriva Lui. Libertatea împotriva lui Dumnezeu ne conduce însă la sclavia păcatului. Omul căzut în păcat este în acelaşi timp „sclav” şi „liber”. Harul nu ne dă un liber arbitru pe care l-am avut dintotdeauna şi nu l-am pierdut, ci îl eliberează pe acesta de sclavia păcatului şi îi redă libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu nu cunoaşte nici „lege” nici limită în afară de El. Şi totuşi ea nu este un capriciu. Libertatea umană când este autentică în desfăşurarea sa nu este supusă unei presiuni sau unei constrângeri exterioare, ci se desăvârşeşte din interiorul iubirii binelui, după legea care-şi are temeiul în sfinţenia lui Dumnezeu (legea veşnică) şi sădită în natura însăşi (legea morală naturală). Legea este pentru libertate exigenţă dar, în acelaşi timp, şi cea care conduce libertatea spre adevărata iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

VII.5. Diminuarea şi patologia libertăţii

a) Libertate şi violenţăViolenţa fizică, având o cauză exterioară, poate determina voinţa să

facă un act extern fără adeziunea interioară. Violenţa, atunci când este însoţită de mijloace rafinate de presiune psihologică, poate constitui o gravă tentaţie şi adesea ea antrenează o diminuare a libertăţii.

2) Libertate şi fricăFrica ce precede decizia nu diminuează în sine nici libertatea nici

responsabilitatea. Se poate totuşi ca o angoasă ajunsă la limita sa să suprime pentru o clipă libertatea şi responsabilitatea. Psihologia modernă face distincţie între frică şi angoasă. Frica ştie exact care este obiectul de care se teme. Angoasa este o frică misterioasă a cărei cauză nu se cunoaşte. Frica de

moarte sau de tortură nu poate justifica un act rău în sine, cum ar fi ateismul sau apostazia. Dacă frica s-a transformat într-o angoasă care tulbură profund sufletul, atunci responsabilitatea şi libertatea sunt aproape suprimate.

3) Libertatea, hipnoză şi narcoticeCel care acceptă să fie hipnotizat renunţă la o apreciere personală a

valorilor şi se lipseşte astfel de folosirea libertăţii sale atât timp cât durează starea de dependenţă hipnotică. Nu este demn pentru un om să se supună unei hipnotizări care ar putea abuza de pacienţii săi.

Folosirea narcoticelor şi stupefiantelor devin uşor o tiranie.Toxicomanul îşi pierde libertatea şi devine o fiinţă extenuată din punct

de vedere moral. Dacă este conştient de starea sa şi refuză să folosească libertatea sa pentru a se dezintoxica este din nou vinovat de ruina libertăţii sale.

4) Libertatea şi sugestia maselorSugestia răului este adesea foarte puternică. Unii oameni au o mare

putere de sugestie şi dacă se aşează în slujba răului, cei mai slabi nu se pot salva decât prin fugă sau rezervă absolută. Relaţia de prietenie şi mai ales căsătoria cu persoane imorale şi lipsite de credinţă, dar având putere de sugestie, ar însemna pentru partenerul mai slab un abandon al libertăţii sale.

Unul din marile pericole pentru libertatea personală constă azi în sugestia maselor. Aceasta poate fi declanşată, ca o epidemie violentă, într-o colectivitate oarecare: muncitorii unei întreprinderi, membrii unui parlament, soldaţii unei armate, sau chiar un popor întreg.

Voinţele slabe sunt în acest caz manipulate şi devin lipsite de apărare şi de simţul responsabilităţii. Excesele maladive ale unui naţionalism dement, ale xenofobiei, superstiţiei, progroamelor şi linşajelor sunt legate, în mare parte, de această psihologie a maselor. Istoria cunoaşte cazuri în care elemente de dezordine şi-au atins scopul exploatând cinic şi sistematic această fragilitate a maselor. În schimb, liderii vor fi adesea ei înşişi victimele mişcărilor populare, ale psihozei urii etc.

La marginea acestor forme rafinate de sugestie colectivă există o maladie morală cronică: capitularea în faţa opiniei publice. De aceea, creşterea libertăţii morale poate fi considerată ca o biruinţă progresivă asupra sclaviei impusă de masa impersonală.

Marele pericol al civilizaţiei noastre colective este faptul că atâţia oameni se lasă îndrumaţi de „miturile” necontrolate ale mass-media. De aceea este nevoie de un constant examen de sine şi de un profund spirit critic pentru a ne păstra libertatea morală.

VII.6. Responsabilitatea moralăResponsabilitatea subiectului moral este o consecinţă firească a

libertăţii sale. Nimeni nu este responsabil de actele şi acţiunile sale dacă nu este liber.

Plecând de la această relaţie profundă dintre libertate şi responsabilitate, putem spune că „responsabilitatea morală este obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa consecinţele acestora”.

Deci responsabilitatea este strâns legată şi de conştiinţa morală, deoarece înainte de a fi consideraţi responsabili de alte foruri obiective, conştiinţa noastră este forul cel dintâi care ne declară responsabili. Fiind legat de conştiinţă, subiectul responsabilităţii nu poate fi decât o persoană. Despre responsabilitate morală colectivă nu poate fi vorba decât prin extensia libertăţii şi responsabilităţii personale, care se manifestă în relaţiile sociale şi influenţează mai mult sau mai puţin aceste relaţii.

Principiul general în evaluarea responsabilităţii morale a unei persoane este următorul: Fiecare este responsabil de săvârşirea sau nesăvârşirea unei fapte, ca şi de urmările acesteia, în măsura în care a fost angajată libertatea voinţei sale. Deci gradul responsabilităţii depinde de gradul libertăţii cu care a fost săvârşită fapta.